of 133 /133
1 ECATERINA CREŢU COCA ALEXANDRESCU RODICA HANU VALERIA OJOG VERONICA MOISIU TERMENI DE STILISTICĂ ŞI DE POETICĂ A TEXTULUI EDITURA GRAFIT BACĂU, 2007

Concepte de Stilistica

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Concepte de Stilistica

1

ECATERINA CREŢU COCA ALEXANDRESCU RODICA HANU VALERIA OJOG VERONICA MOISIU

TERMENI DE STILISTICĂ

ŞI DE POETICĂ A TEXTULUI

EDITURA GRAFIT BACĂU, 2007

Page 2: Concepte de Stilistica

2

REFERENT ŞTIINŢIFIC : Lector univ. dr. Nicoleta Popa-Blanariu

Lucrarea face parte din ciclul de tipărituri incluse în proiectul de cercetare DISCURS CULTURAL (Domeniul : lingvistică), asumat de Facultatea de Litere a Universităţii din Bacău. Coordonator : lector univ. dr. Ecaterina Creţu

CONSILIER EDITORIAL:

OTILIA LUPU

TEHNOREDACTARE: CRISTINA DAVID

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Termeni de stilistică şi de poetică a textuluiEcaterina Creţu (coord.), Coca Alexandrescu, Rodica Hanu, ... - Bacău : Grafit, 2007 Bibliogr. Index. ISBN 978-973-1754-13-0 I. Creţu, Ecaterina (coord.) II. Alexandrescu, Coca III. Hanu, Rodica 81'38:821.135.1.09

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Termeni de stilistică şi de poetică a textuluiEcaterina Creţu (coord.), Coca Alexandrescu, Rodica Hanu, ... - Bacău : Grafit, 2007 Bibliogr. Index. ISBN 978-973-1754-13-0 I. Creţu, Ecaterina (coord.) II. Alexandrescu, Coca III. Hanu, Rodica 81'38:821.135.1.09

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Termeni de stilistică şi de poetică a textului / Ecaterina Creţu (coord.), Coca Alexandrescu, Rodica Hanu, ... - Bacău : Grafit, 2007 Bibliogr. Index. ISBN 978-973-1754-13-0 I. Creţu, Ecaterina (coord.) II. Alexandrescu, Coca III. Hanu, Rodica 81'38:821.135.1.09

Page 3: Concepte de Stilistica

3

ARGUMENT

Prezenta lucrare defineşte şi exemplifică principalele concepte de stilistică şi de poetică a textului. Pentru a ilustra modalităţile de construcţie a operei şi diferitele forme, procedee ale expresivităţii artistice, care asigură poeticitatea / literaturitatea discursului, definiţiile succinte sunt însoţite de exemple şi de unele precizări, nuanţări şi detalieri privind terminologia în atenţie.

Conceput ca un auxiliar didactic, acest breviar cuprinde noţiuni operante în analiza structurii operei literare şi a procesului semnificării în / prin comunicarea artistică. El este util în lectura-studiu, în demersul analitic-interpretativ asupra textului litrerar, ca şi în elaborarea compoziţiilor (referate, comentarii, eseuri de tip sinteză, paralelă, caracterizare, dezbatere, studiu de caz etc.) potrivit diferitelor tipuri de discurs: expozitiv, descriptiv, argumentativ.

Ecaterina Creţu

Page 4: Concepte de Stilistica

4

Page 5: Concepte de Stilistica

5

OPERA LITERARĂ

OPERĂ LITERARĂ Etimologie < lat.operà, “muncă”, “lucrare”. Definire.

Lucrare literară originală, populară sau cultă, scriere cu valoare estetică, ce creează un univers imaginar propriu, coerent, valorificând într-un grad înalt potenţele limbajului artistic. Totalitatea creaţiilor unui autor sau ansamblul scrierilor acestuia, aparţinând unui anumit gen.

Ex."Prâslea cel voinic şi merele de aur", "Mioriţa" Miradoniz, M. Eminescu; Meşterul Manole, L. Blaga; Jurnalul fericirii, N.Steinhardt.

AUTOR Etimologie < fr. auteur, lat. auctor, it. autore. Definire.

Persoană care creează o operă literară, artistică, ştiinţifică, publicistică etc., în care îşi exprimă idei, atitudini, sentimente, concepţii. Scriitorul, autor ficţional, este creatorul unei opere cu mesaj estetic şi funcţie poetică. Acesta îşi asumă, uneori, funcţiile naratorului.

Ex. I. Creangă, Amintiri din copilărie, povestitorul aparţine unei naraţiuni, cu referent personal, dependent de agentul performator al povestirii.

Autorul – narator obiectiv este omniscient şi ubicuu. Ex. L. Rebreanu, Ion.

În proza modernă, atribuţiile autorului sunt preluate de un narator sau de mai mulţi naratori.

Ex. C. Petrescu, Patul lui Procust.

Page 6: Concepte de Stilistica

6

LITERATURĂ Etimologie < fr. litérature, lat. lit. Litteratura, lat. littera. Definire.

Ansamblul operelor care creează un univers ficţional într-un text care conţine un mesaj artistic.

“Textul literar nu descrie o lume preexistentă dar/ci, asumându-şi întrebările acesteia, construieşte iluzia unei asemenea lumi şi deschide totodată căi pentru sugestia irealităţii: lumea nu este dar/ci pare că este.”

(Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Polirom, Iaşi, 1999, p. 246) TEXT Etimologie < fr. texte, lat. textus, texére, „a ţese”. Definire.

Ansamblu de semne, unitar şi coerent ca sens. Semnul este înţeles ca o unitate între un semnificat şi un semnificant (Ferdinand de Saussure).

Textul se constituie ca ocurenţă comunicativă, având drept factori: emiţătorul, mesajul, receptorul, canalul, codul. Funcţiile comunicării sunt, după Roman Jakobson, (Lingvistică şi poetică) următoarele:

a) funcţia emotivă (expresivă) constă în exprimarea directă a atitudinii vorbitorului;

b) funcţia conativă presupune orientarea asupra receptorului, adresare la persoana a II-a;

c) funcţia referenţială, denotativă, cognitivă constă în orientarea mesajului asupra contextului;

d) funcţia fatică înseamnă orientarea asupra canalului, asupra circuitului comunicării;

Page 7: Concepte de Stilistica

7

e) funcţia metalingvistică rezidă în centrarea atenţiei asupra codului;

f) funcţia poetică prezentă în poezie şi în proză se actualizează prin diferite mijloace: metrică, ritm, figuri de sunet, figuri lexicale, figuri sintactice, de construcţie, de gândire. Textul literar (opera literară) are ca particularităţi: mesajul estetic, limbajul ornat, prezenţa figurilor, ambiguitatea semantică, auto-referenţialitatea, pseudo-referenţialitatea, conotaţia. Receptarea lui implică: lectura tabulară, lectura multiplă, semioza etc. Textul poetic - textul de poezie (fr. poésie, lat. poesis, gr. poiesis, „creaţie”) este creaţia cu funcţie estetică, în versuri, dar şi în proză, care exprimă stări subiective (emoţionale, senzoriale, de conştiinţă etc.). Se face distincţie între poezia lirică (elegie, meditaţie, ş.a.), epică (poemul eroic, epopeea, legenda versificată etc.) sau dramatică (de exe. poemul dramatic). etxtele poetice sunt de o mare varietate tematică structurală şi stilistică. În poezie apar frecvent elemente de narativitate (coordonate spaţio-temporale, „personaje”, acţiuni, relaţii cauzale între acestea etc.) Textul se caracterizează prin mesaj centrat asupra lui însuşi, prin „scoaterea în relief a mesajului ca atare”. (R. Jakobson)

Heinrich F. Plett defineşte textul ca „structură relaţională de semne de feluri şi origini diferite, în cazul textului literar, interesând cele lingvistice ca valori estetice. Semnificaţiile textului (spre deosebire de sens care este centripet, convergent) tind să se împrăştie, să se propage asemenea undelor la infinit”. (Adrian Marino, Introducere în critica literară).

Page 8: Concepte de Stilistica

8

POETICA Poetica a fost concepută de Aristotel (sec. al IV-lea î.e.n.), ca teorie a poeziei (cu precizarea că termenul poezie desemna, în acea vreme, orice creaţie artistică în care limba servea ca material expresiv. Astăzi două sunt sensurile principale care se dau termenului poetică:

1. un sens normativ – poetica este un sistem de norme supraindividuale care guvernează producerea şi receptarea operelor sau, mai exact, un repertoriu de modele generale ale genurilor de texte literare, adică o retorică specială 2. un sens teoretic – poetica este descriere şi explicaţie a modului de existenţă şi de funcţionare a literaturii. În interpretarea lui G. Genette (Figuri, 1978, p. 287) poetica înseamnă „o teorie generală a formelor literare”. Obiectul ei ar fi „nu numai realul, ci totalitatea virtualului literar” (ibidem, publ. ant.).

FOLCLOR Etimologie :re Engl. folk – “popor“şi lore – “ştiinţă”, “înţelepciune”, deci “înţelepciunea poporului“.

Reprezintă totalitatea manifestărilor şi creaţiilor culturale ale unui popor, ce definesc specificul naţional şi spiritual al acestuia, individualizându-l.

Folclorul literar cuprinde creaţiile literare ce se caracterizează prin oralitate, sincretism, tradiţionalism, autor anonim şi spirit colectiv, el constituind aşa - numita literatură nescrisă, produs al gândirii şi simţirii oamenilor simpli.

Folclorul literar românesc se poate defini prin conceptele de dor, doină, colind.

Page 9: Concepte de Stilistica

9

Literatura populară cuprinde specii ale genului : epic (basme, povestiri, snoave, balade), liric (doine, cântece), dramatic (teatrul popular).

Acestora li se adaugă creaţiile cu caracter sentenţios (proverbe, zicători) cele legate de magie, ritual (descântecul) şi enigmistică (ghicitorile). Marile teme şi motive ale literaturii culte îşi au sursa în folclor, deoarece aici apar pentru prima dată motive, ca: transhumanţa, testamentul, motivul zidului părăsit, al adoraţiei şi blestemului, al dezrădăcinării şi teme ca: jertfa pentru creaţie, comunicarea om-natură, binele şi răul, iubirea cu dorul şi jalea, revolta, ireversibilitatea timpului etc. OPERĂ DESCHISĂ Definire.

Concept fundamental în înţelegerea procesului comunicării artistice, promovat de semioticianul italian, Umberto Eco.

În textele moderne, organizarea formală nu este omogenă, astfel că “ele se prezintă nu ca opere finite, care cer să fie retrăite şi înţelese într-o direcţie structurală dată, ci ca opere deschise, pe care interpretul le definitivează chiar în momentul în care le valorifică estetic."

Chiar dacă autorul propune o formă închisă a operei perspectivei receptoare, totuşi “forma închegată şi închisă în perfecţiunea sa de organism perfect dimensionat este, în acelaşi timp deschisă, oferind posibilitatea de a fi interpretată în cele mai diferite feluri, fără ca singularitatea ei, cu neputinţă de reprodus să fie prin aceasta, lezată”. (Umberto Eco – Opera aperta, E.P.L. Bucureşti, 1969, p.19 – 20)

Page 10: Concepte de Stilistica

10

Urmărind “modalitatea structurării libere”, “în mişcare”, după dispoziţiile subiective ale receptorului, acesta contribuie într-o anumită măsură, la facerea operei, la re-crearea ei.

Opera în mişcare se manifestă în diverse domenii: muzică, pictură, arhitectură (edificii alcătuite din panouri mobile).

Conceptul de operă deschisă este aplicat în poezia modernă prin: indeterminarea discursului liric, a elementelor constitutive ale fluxului verbal, textual, prin cuvinte luate în sine sau în relaţii sintactice care nu exprimă ceva definibil.

Ex. Cezar Ivănescu – Cantilenă-Muzeon Acest tip de discurs liric poate realiza mai

multe variante textuale, în funcţie de personalitatea receptoare (sensibilitate, imaginaţie, intuiţie creatoare etc.).

Funcţia poetică este doar dominantă, nu exclusivă într-un text poetic literar. Actul expresiei poetice exploatează indistinct toate funcţiile limbajului: emotivă, conotativă, după Karl Bühler. (v. şi Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, p. 266). TITLUL OPEREI Etimologie < lat. titulus Definire Este denumirea unei scrieri; onomatext. Considerat „prag sau cheie de interpretare” (Umberto Eco), un fapt „paratextual” (G. Genette), titlul vizează atât producerea unui text bine organizat, cât şi receptarea acestuia. Ca parte integrantă a nivelului semnificării, „text subsecvent textului” (Tatiana Slama Cazacu), el actualizează atât o funcţie stilistică (fiind o marcă de identificare), cât şi o funcţie poetică, expresivă, fiind adesea o metaforă – simbol (vezi, de exemplu Patul lui Procust de Camil

Page 11: Concepte de Stilistica

11

Petrescu; Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de L. Blaga). Funcţia titlului de orientare şi de generare a stării de lectură se datorează faptului că acesta poate să se refere la: tema operei – titlul tematic - (Viaţa lui Ştefan cel Mare de M. Sadoveanu), la personaje (Ion de Liviu Rebreanu); la anumite coordonate spaţio-temporale ale diegezei (La Medeleni de Ionel Teodoreanu, Aminitiri din copilărie de Ion Creangă) sau la forma operei, respectiv la specia literară căreia îi aparţine, fiind, deci, un titlu rematic (Glossă de M. Eminescu, Memorii de Mircea Eliade) după cum, uneori, acesta devine – prin împletirea semnificatului cu semnificantul şi prin precizarea tipului scriiturii) un titlu mixt, adică şi tematic şi rematic Ex.:Călin (file din poveste) de Mihai Eminescu. „În mod tradiţional, titlul anunţă tema, subiectul poemului, şi acesta, la rândul său dezvoltă sau împlineşte apoi acest enunţ, după cum şi invers, cele dezvoltate în interiorul poemului converg din nou la recitirea titlului. Sigur că această convergenţă mai există şi în poemul modern. Dar a devenit mai puţin frecventă decât fenomenul opus, modificarea raportului dintre titlu şi poem” (Hugo Friedrich, Structura liricii moderne). IMAGINE ARTISTICĂ Definire

Este un tablou de viaţă, realizat în formă concret – sensibilă, de pe poziţiile idealului estetic al artistului creator.

În literatură, imaginea artistică este creată cu ajutorul materialului lingvistic (cuvântul).

Creatorul reuşeşte să provoace emoţii artistice, prin profunzimea ideatică-estetică a

Page 12: Concepte de Stilistica

12

mesajului. Semnificativă rămâne -în acest sens- definiţia argheziană din Scrisoare cu tibişirul: “Omul poate crea din cuvinte […] toată natura din nou […] şi o poate schimba […]. Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal […]. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii […]. Ele otrăvesc ca bureţii sau te adapă ca roua trandafirie”. FICŢIUNE Etimologie. < fr. fiction, lat. fictio, fingere “a se preface, a se da drept altcineva”. Definire.

Ficţiunea reprezintă o invenţie a imaginaţiei, invenţie ce are ca scop emoţia estetică.

Ficţiunea acceptă, într-un grad mai mare sau mai mic, elemente din realitate, căci o născocire sau o creaţie a imaginaţiei complet desprinsă de lumea cunoscută ar deveni de neînţeles.

Aristotel în Poetica distinge istoria, ce înfăţişează fapte aievea întâmplate, de poezie, care inventează fapte ce s-ar putea întâmpla, căci “datoria poetului nu este să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului şi necesarului.” DENOTAŢIE Etimologie. < fr. dénotation, it. denotazione. Definire.

Termen care se referă la denumirea sensului propriu, conceptual (sau cognitiv) al cuvântului.

Denotaţia este proprie limbajului ştiinţific, tehnic etc.; stilul ştiinţific este denotativ, caracterizându-se prin precizie, claritate, obiectivitate, prin eliminarea figurilor de stil

Page 13: Concepte de Stilistica

13

şi a mijloacelor lingvistice care ar ambiguiza mesajul transmis.

Denotaţia, vizând stilul operelor ştiinţifice, apelează la raţionamente, idei şi legi, fenomene sau relaţiile dintre ele, redate într-un mod cât mai clar, precis, exact. Nu lasă loc diferitelor înţelesuri sau interpretări; se adresează raţiunii şi logicii şi exclude intervenţia personală, subiectivă. Solicită, îndeosebi, gândirea, şi nu imaginaţia, punând accent, mai ales, pe capacitatea intelectuală a receptorului şi nu pe afectivitatea acestuia, ca în cazul textelor literare. Denotaţia implică „raportul dintre semn şi referent în integritatea sa, raport care caracterizează utilizarea semnului cu sensul propriu într-un enunţ nemarcat stilistic (Doina Comloşan, Mirela Borchin, Dicţionar de comunicare lingvistică şi literară, 2005, p. 133).

CONOTAŢIE Etimologie. < fr. connotation. Definire.

Conotaţia cuprinde semnificaţia figurată pe care o poate dezvolta un cuvânt, sensul variind în funcţie de context. Aceasta reprezintă adaosul semantic, sensul colateral, adiacent, figurat al unui cuvânt sau al unei expresii, diferit de semnificaţia lui de bază.

Stilul beletristic este conotativ, întrucât autorul exprimă viziunea sa intelectiv-afectivă faţă de cele comunicate. Conotaţia se particularizează prin: • valorificarea sensurilor figurate; • bogăţie, sinonimică; • frecvenţa ridicată a cuvintelor

polisemantice;

Page 14: Concepte de Stilistica

14

• utilizarea cuvintelor din diferite registre, regionalisme, arhaisme, elemente de jargon, de argou;

• deschidere spre cele mai diferite inovaţii lexicale, semantice, morfologice, sintactice;

• valorificarea resurselor stilistice ale topicii;

• expresivitate maximă ş.a. Conotaţia se bazează şi pe folosirea unor

licenţe poetice, pe excepţii de la regulile gramaticale, prin valorificarea ambiguităţilor, a structurilor lingvistice cu grad sporit de originalitate şi vizează sensibilitatea, imaginaţia receptorului.

Conotaţia presupune raportul dintre semn şi anumite particularităţi ale referentului, pe baza cărora se instituie un sens figurat în utilizarea lui discursivă.

Ex. “Pe Bistriţa, Necuratul rânduise de multă vreme o nagodă cu înfăţişare de lostriţă. De sus de la izvoare şi până dincolo de Piatra, peştele naibei se arăta când la bulboane, când la şuvoaie, cu cap bucălat de somn, trup şui de şalău şi pielea pestriţată auriu cu bobiţe roşii – ruginii ca a păstrăvului” (subl.n.)

(Lostriţa, V. Voiculescu) MIT Etimologie. < fr. mythe, gr. mythos, lat. mythus, “cuvânt, poveste, născocire”. Definire.

Povestire alegorică, legendă populară, referitoare la vremurile îndepărtate, eroice ale diferitelor popoare (in illo tempore) transmisă generaţiilor, pe cale orală.

Mircea Eliade (Aspecte ale mitului,trad. de Paul G. Dinopol, Bucureşti, 1978, p.6-8) arată că mitul reprezintă o naraţiune despre fiinţe supranaturale, eroi sau evenimente

Page 15: Concepte de Stilistica

15

petrecute în timpuri arhaice sau o naraţiune despre originea şi destinele diverselor lucruri. Mitul, la origine, este povestirea unei istorii sacre despre „un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor; funcţia dominantă a mitului este de a înfăţişa modele exemplare”.

Reactualizarea mitului trădează nostalgia omului faţă de origine, dorinţa de a menţine iluzia accesului la eternitate printr-o permanentă reîntoarcere la începuturile Marelui Timp. Ex.: Mitul eternei reîntoarceri, Mitul

Se pot distinge diferite categorii de mituri (cosmogenice, antropogenice, despre eroi civilizatori) :

a) mituri propriu-zise ale creaţiei şi ale naturii; explică apariţia unor fenomene din realitatea înconjurătoare (tunetul, originile plantelor şi animalelor etc.);

b) mitul despre eroi şi evenimente arhaice, contaminate cu mituri despre zei şi conţinând reprezentări ancestrale;

c) mituri create ca rezultat al purei fantazări. Astfel, mitul devine sinonim cu “fabulaţia, invenţia, ficţiunea” sau cu “povestirea, legenda”.

Funcţiile mitului sunt multiple: a) explică fenomene ale naturii (Ex.

mitul lui Prometeu); b) motivează nerealizarea unor

aspiraţii umane (Ex. mitul lui Icar); c) compensează dorinţa omului de a

atinge perfecţiunea într-un domeniu (Ex. mitul sfinţilor şi al unor persoane mitice istorice, Al. Macedon, Ioana d’Arc);

d) realizează alegoric anumite apeluri etice (Ex. mitul modestiei răsplătite, ca în basme şi în poveşti).

Page 16: Concepte de Stilistica

16

Epoca modernă cunoaşte două direcţii principale de orientare a cercetării mitului:

a) explicarea mentalităţii mitico - arhaice şi a influenţei ei asupra mentalităţii moderne, de la explicarea psihanalitică a mitului de către Freud şi apoi de către Jung, la depistarea elementelor structurale ale acestei mentalităţi şi a modului de funcţionare de către Claude Lévi-Strauss.

b) cercetarea structurii mitului, a raportului dintre semnificat şi semnificant în mit, socotit semn al unei gândiri specifice.

Ex: Albert Camus, Mitul lui Sisif, traducere şi prefaţă, note de Irina Mavrodin, Bucureşti, 1969. SIMBOL Etimologie. < fr. symbole, lat. symbolum, gr. symbolon, „semn convenţional”, “semn de recunoaştere”, la origine, un băţ pe care doar partenerii de afaceri sau gazda şi oaspetele îl rupeau fiecare păstrând câte o jumătate, ca semn de recunoaştere. Simbolul este deci semnul unei legături. Definire.

Simbolul reprezintă folosirea numelui unui obiect care aparţine lumii fizice pentru a exprima o idee abstractă, pe baza unei corespondenţe, a unei analogii sau legături.

Simbolul poate lua forma unei imagini. Astfel, creştinismul are ca simbol crucea, pacea este simbolizată printr-un porumbel, speranţa printr-o ancoră.

Simbolul artistic are o largă valoare expresivă şi este de o mare adâncime poetică. El poate conţine atât sensul său propriu, cât şi sensul atribuit.

Ex. “Iară noi? Noi, epigonii?… simţiri reci, harfe zdrobite”

(M. Eminescu, Epigonii)

Page 17: Concepte de Stilistica

17

“Eu port în mine noaptea şi-n bezna ei adâncă

Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stâncă.”

(O. Goga) VIZIUNE ARTISTICĂ Definire.

Reprezintă ansamblul concepţiilor şi orientărilor unui autor. Este determinată de personalitatea scriitorului, dar şi de momentul istoric, cultural în care acesta creează, precum şi de apartenenţa la un anumit curent. Este modul personal de abordare a unei probleme, a unui principiu de viaţă, de creaţie.

În acest sens, putem exemplifica viziunea asupra creaţiei (ars poetica) la O. Goga (Rugăciune), T. Arghezi (Testament, Autoportret), L. Blaga (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii), G. Bacovia (Plumb).

Diferenţele de viziune ţin de personalitatea fiecăruia, de filosofia adoptată, de căutările cuvântului, de puterea logosului ş.a. APOLINIC Etimologie < cf. germ. apollinisch, it. apollineo, lat. Apollo – zeul Soarelui, al poeziei şi al artelor, apărător al căminului, al familiei. Sensuri: luminos, senin, echilibrat, lucid, raţional, orientat spre ordine, măsură şi armonie; pătruns de spiritul unei contemplări detaşate, senine, lucide.

Termenul e folosit de Nietzsche, desemnând o atitudine meditativ – teoretică bazată pe o ordine, armonie, echilibru şi măsură.

Apolinic (ex. M. Eminescu, Glossă ) se opune termenului dionisiac (referitor la Dionysos, zeul vinului şi al viţei de vie),

Page 18: Concepte de Stilistica

18

folosit de Nietzsche pentru a denumi o atitudine afectivă, exprimând impulsurile iraţionale ale vieţii; fig. extatic, pasionat, zbuciumat, frenetic.

Ex. Poezia lui Ion Barbu (Umanizare) evidenţiază dramatismul fiinţei umane, care în aspiraţia spre absolut, trebuie să opteze între intelectual şi senzual, între contemplaţia apolinică şi trăirea dionisiacă. ARTĂ POETICĂ Etimologie < lat. ars, artis“pricepere”, “îndemnare”, “artă”, “meşteşug”; < lat. poetica, gr. poetikos, gr. poiesis, “creare”, “facere”, “compunere de opere poetice”, “proces de creaţie”, fr. poétique. Definire.

1. Scriere în care un autor îşi exprimă, prin mijloace artistice specifice operei literare, concepţia despre creaţie şi rolul creatorului, crezul estetic, idealul poetic. Ex. ”Ei tac ca roua. Ca sămânţa.

Ca un dor. Ca apele ei tac, ce umblă supt ogor, şi-apoi sub cântecul privighetorilor izvor se fac în rarişte, izvor sonor.”

(L. Blaga, Poeţii )

2. Ars poetica – manual, tratat, mijloace, procedee, reguli privind alcătuirea versurilor.

În tratatul Peri poetikes-Poetica (cca.300 î.dHr.), Aristotel defineşte arta ca fiind imitaţia imitaţiei realităţii (mimesis), adică un joc prin care lumea este transfigurată, în funcţie de viziunea subiectivă a autorului. Mimesis-ul e o cale de cunoaştere, activitatea mimetică a poetului nefiind realitatea existentă, ci una ideală, posibilă "în limitele verosimilului şi ale necesarului".

Poezia, arta, în general, au rol cathartic (gr. katharsis - purificare), căci situează

Page 19: Concepte de Stilistica

19

individul, prin eliberarea de suferinţele şi preocupările proprii, prin aflarea echilibrului interior, în lumea ficţiunii. Prin arta tragediei, sufletul spectatorilor se purifică de orice pasiune. Efectul cathartic se produce prin emoţia estetică. La efectul de cathartis se referă şi Titu Maiorescu în Comediile d-lui I.L. Caragiale.

STRUCTURA ŞI COMPOZIŢIA OPEREI

LITERARE STRUCTURA OPEREI Etimologie < fr. structure, lat. structura, “construcţie”. Definire.

Prin structura operei literare înţelegem părţile sau elementele constitutive, aflate în relaţii de interdependenţă unele cu altele şi cu întregul (temă, motiv, subiect, conflict, moduri de expunere, elemente de compoziţie, personaj, figuri de stil, elemente de prozodie, de sintaxă poetică etc. Organizarea acestora în funcţie de specificul genurilor, al speciilor literare particularizează textul ficţional.

Opera literară este structurată – potrivit lui Roman Ingarden, (Structura fundamentală a operei literare, 1931) astfel: • stratul fenomenelor şi al unităţilor fonice; • stratul unităţilor de semnificaţie de niveluri diferite; • stratul viziunii imaginative; • stratul elementelor obiectuale reprezentate în opera creată.

COMPOZIŢIE Etimologie. < fr. composition, it.

composizione lat. compositio (alcătuire, întocmire).

Page 20: Concepte de Stilistica

20

Definire. Compoziţia este modul de structurare

internă a textului literar şi implică ideea de arhitectură a operei şi de principii ordonatoare, unitate, gradaţie, contrast. Organizarea elementelor formei în concordanţă cu conţinutul operei constă în: secvenţe lirice/epice, strofe, unităţi metrice ritmice, părţi, capitole, acte, tablouri, scene, acţiuni, personaje etc.). Mod de alcătuire a operei literare reflectat de: tehnici narative, modalităţi de realizare a personajului, relaţia dintre vocea auctorială şi personaj, formule lirice etc., precum şi de îmbinarea lor în cadrul operei.

Poate fi: a) lineară relatarea faptelor se face în ordinea cronologică a desfăşurării lor. Ex. Iliada de Homer. b) dislocată cuprinde acţiuni colaterale, secundare, cu întoarceri şi reveniri. Ex. Odiseea de Homer.

Într-o poezie lirică, aceasta vizează gradarea emoţiilor şi sentimentelor exprimate de autor, într-o structură unică şi irepetabilă:

Într-o creaţie epică, în versuri sau în proză, constă în organizarea subiectului, gruparea personajelor, îmbinarea tehnicii narative cu descrierea şi dialogul etc. În opera dramatică se reflectă în constituentul textului şi al metatextului.

TEMĂ Etimologie. < fr. theme, lat. lit. thema, gr.

thema, “subiect”. Definire. Un aspect general al realităţii, surprins

artistic în opera literară.

Page 21: Concepte de Stilistica

21

Boris Tomaşevski (1925 - Teoria literaturii, Poetica, trad. Leonida Teodorescu, Bucureşti, 1973, p. 247-251) defineşte tema ca fiind unitatea sensurilor diverselor elemente ale operei; ea se compune din elemente distribuite într-o anumită corelaţie.

Ex. dragostea, dorul, necesitatea jertfei, războiul, natura, condiţia omului, destinul etc.

Dragostea: Ion Heliade Rădulescu, Zburătorul; M. Eminescu, Dorinţa, Vorbeşte-ncet; N. Stănescu, Cântec, Leoaică tânără,

iubirea; W. Shakespeare, Romeo şi Julieta. IDEE Etimologie. < gr. eidos, din idein “aspect

exterior”, “formă vizibilă” lat. idea, fr. idée. Definire. Ideea include atitudinea autorului faţă

de tema transfigurată şi traduce semnificaţia operei. Ideea artistică este un concept estetic, care exprimă chintesenţa unei opere literare, reprezentând o sinteză între senzorial, afectiv şi intelectiv. Semnificaţia înseamnă actualizarea sensurilor care individualizează opera şi definesc viziunea artistică a autorului.

Ex. În ideea de Dumnezeu, din ciclul de poezii Psalmi, T. Arghezi prefigurează sensuri diferite. Eugen Simion, distinge următoarele accepţiuni: religioasă (în sensul unui panteism de sorginte populară); gnoseologică (ideea de adevăr absolut); etică (voia de bine, frumos şi adevăr); estetică (ideea de perfecţiune, visul “din toate cel frumos”). Ideea poetică este „ideea

Page 22: Concepte de Stilistica

22

emoţională îmbrăcată în veşmânt artistic” (cf. T. Maiorescu, Critice). MOTIV Etimologie. < fr. motif, lat. motivus, "mobil", de la movere, “a mişca”. Definire.

Modalitatea prin care se realizează tema în opere, unitatea minimală care ajută la conturarea acesteia. Wolfgang Kayser (Opera literară, o introducere în ştiinţa literaturii, traducere şi note de H.R. Radian, Bucureşti, 1979, p. 97) consideră motivul ca „schema unei situaţii concrete”; tema „abstractă, desemnează ca noţiune domeniul ideal în care poate fi înscrisă opera”. „Tema unei opere se referă – în opinia lui Dim Păcurariu (Teme, motive, mituri şi metamorfoza lor, Ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 11) la un domeniu foarte larg, general şi « abstract » al realităţii materiale sau spirituale, câtă vreme motivul reprezintă o parte a temei, concretizarea acesteia într-un aspect tipic”. Motivul reprezintă “o situaţie cu caracter de generalitate, un personaj, un obiect sau un număr simbolic ori o maximă sau formulă care se repetă în momente variate ale aceleiaşi opere sau în creaţii diferite; el se îmbogăţeşte de fiecare dată cu noi sensuri, se nuanţează şi se individualizează în funcţie de efort, tendinţe estetice, de genuri, specii literare şi în funcţie de personalitatea şi viziunea autorului. Motive de largă circulaţie: drumul, geniul, somnul, visul, codrul, luna, scrisoarea pierdută, alegoria moarte – nuntă, zburătorul, demonul, dorul, lumea ca teatru, fugit irreparabile tempus, fortuna labilis, vanitas vanitatum et omnia vanitas, pons subtilis, ubi sunt…, personaje: Prometeu, Sisif, Romeo şi Julieta ş.a.

Page 23: Concepte de Stilistica

23

Ex. Motivul călătoriei, al drumului initiatic, cathartic: M. Eminescu, Sărmanul Dionis, I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb, M. Sadoveanu, Baltagul ş.a.

(Pentru motivul întâlnirii, vezi M. Bathin, Probleme de literatură şi estetică, trad. de Nicolae Iliescu, Bucureşti, 1982, p. 310-311; în legătură cu motivul metamorfozei, vezi Edgar Papu, Motive literare româneşti, Bucureşti, 1983, p. 66-90).

LAITMOTIV Etimologie. < germ. leiten, “a conduce”, termen împrumutat din muzică. Definire.

Element care revine cu o anumită regularitate în text, conducând spre o semnificaţie simbolică.

Ex. “Dormeau adânc sicriele de plumb, Şi flori de plumb şi funerar veşmânt Stam singur în cavou…şi era vânt… Şi scârţâiau coroanele de plumb.”

(G. Bacovia, Plumb) SUBIECTUL OPEREI LITERARE Etimologie. Subiectul < lat. subjectus, “ceea ce este de spus”, “subordonat”. Definire.

Succesiune de întâmplări, prin care se dezvăluie caracterele diferitelor personaje şi se explică raporturile dintre ele.

Întâmplările evidenţiază în desfăşurarea lor o creştere gradată a tensiunii, care caracterizează lumea interioară a personajelor şi relaţiile dintre ele. Subiectul (fabulaţia) este o caracteristică a operelor epice şi dramatice şi cuprinde mai multe momente: a) expoziţiunea, partea de început, care

oferă informaţii asupra locului timpului, acţiunii şi asupra personajelor principale.

Page 24: Concepte de Stilistica

24

(Ex. C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul) Venirea lui Lăpuşneanu la a doua domnie cu

ajutor turcesc; respingerea soliei, boierilor Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici).

b) intriga, faptul care declanşează şi determină cursul acţiunii; (“Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăt.”)

c) desfăşurarea acţiunii – faptele petrecute, evoluţia personajelor şi a relaţiilor dintre ele. (acţiunile întreprinse de Lăpuşneanu împotriva boierilor şi intervenţia doamnei Ruxanda).

d) punctul culminant, momentul de maximă intensitate a acţiunii; (uciderea celor 47 de boieri şi a vornicului Moţoc).

e) deznodământul, - situaţia finală, soluţia intrigii, a conflictului (moartea lui Lăpuşneanu).

Unele opere au final deschis. PROLOG Etimologie < fr. prologue, din lat. prologue, “vorbire înainte”, it. prologo, gr. prologos, pro-înainte ; logos – vorbire. Definire.

Desemnează partea introductivă a unei opere epice sau dramatice.

Ex. Ciocoii vechi şi noi, N.Filimon. Faust, Goethe

EPILOG Etimologie < fr. épilogue, lat. epilogus, gr. epilogos, epi-la urmă, logos-vorbire. Definire.

Reprezintă partea finală a unei opere epice sau dramatice; apare ca o concluzie a faptelor ce urmează acţiunii, menită să ducă desfăşurarea epică până la ultimele ei

Page 25: Concepte de Stilistica

25

consecinţe şi să înfăţişeze destinul ulterior al personajelor.

Ex. Ciocoii vechi şi noi, "Din opincar mare spătar", de N.Filimon. CONFLICT Etimologie. < fr. conflit, lat. conflictus, “şoc, ciocnire”. Definire.

Reprezintă un factor important în desfăşurarea acţiunii unei opere epice sau dramatice. Acesta constă în confruntarea de fapte, caractere, interese, opinii, sentimente, între două personaje sau grupuri de personaje.

Conflictul poate fi: a) exterior, rezultă din înfruntarea de opinii,

interese, ale unor personaje cu concepţii şi tendinţe deosebite.

Ex. Despot Vodă de V. Alecsandri Ion, Răscoala, de L. Rebreanu b) interior, determinat de tendinţe

contradictorii ale aceluiaşi personaj. Ex. Camil Petrescu, Jocul ielelor, Suflete

tari. Natura conflictului poate fi: socială, filozofică, psihologică etc. PERSONAJ LITERAR Etimologie < fr. personnage, lat. persona, deschizătură în masca actorilor antici prin care aceştia rosteau cuvintele, “rolul”. Definire.

Este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi morale distincte, pusă în lumină printr-un şir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal şi social.

În funcţie de complexitatea lor, personajele pot fi „plate” (constituite în jurul unei singure idei sau calităţi şi „rotunde”

Page 26: Concepte de Stilistica

26

(complexe) – E.M. Forster, Aspecte ale romanului.

Personajul poate fi definit din perspectiva morală (raport între om şi el însuşi), sociologică (raport dintre individ şi colectivitate), ontică sau filosofică (raport dintre individ şi univers), estetică (raportul dintre realitate şi convenţia literară).

În funcţie de nivelul la care se situează în arhitectura operei, deosebim: a) personaj care îşi joacă, pur şi simplu,

rolul în opera epică sau dramatică. Ex. Cartea nunţii, George Călinescu; O noapte furtunoasă, I. L. Caragiale;

b) personaj – martor, prin intermediul căruia sunt văzute, caracterizate alte personaje. Ex. Concert de muzică de Bach, H. Papadat Bengescu;

c) personaj – narator, care povesteşte, în locul autorului, de obicei la persoana întâi. Ex. Hanu Ancuţei, M. Sadoveanu;

d) un caz particular este al personajului – autor, care scrie el însuşi opera. Ex. Şase personaje în căutarea unui

autor, Luigi Pirandello; în unele cazuri, absenţa se constituie ca personaj.

Ex. Aşteptându-l pe Godot, Samuel Becket.

După apartenenţa operei la diferitele mişcări şi curente literare, după viziunea artistică, potrivit căreia este creat, personajul poate fi: a) clasic (caracter puternic dominant de

atitudini morale eroice etc.) Ex. Antigona, Sofocle;

b) romantic (trăiri interioare antagonice inadaptaţi, răzvrătiţi etc.) Ex. Sărmanul Dionis, M. Eminescu;

Page 27: Concepte de Stilistica

27

c) realist (caractere tipice manifestate în împrejurări tipice, personaj provenit din diferite straturi sociale) Ex. Ciocoii vechi şi noi, N.Filimon;

d) naturalist (comportament şi acţiune determinate de cauze ereditare, instincte, obsesii etc.)

Ex. În vreme de război, I. L. Caragiale; f) modern (simboluri, metafore, expresii ale

unei viziuni inedite asupra existenţei, sondarea vieţii intime şi a zonelor abisale ale fiinţei etc.)

Ex. Iona, Răceala, M. Sorescu. Personajele pot fi şi fiinţe supranaturale,

animale, obiecte. Ex. pâlnia din Pâlnia şi Stamate, de Urmuz.

SUPRAPERSONAJ

Suprapersonajul “nu este un individ uman, ci un loc, un eveniment, o metaforă - în sistemul cărora sunt incluse un număr oarecare de personaje”.

(M. Popa, Homo fictus) Suprapersonajul planează peste indivizi,

îi determină. Ex. istoria (C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul); hanul (M. Sadoveanu, Hanu Ancuţei) (I. Slavici, Moara cu noroc); groapa (E. Barbu, Groapa); epidemia (Albert Camus, Ciuma), naşul (M. Nedelciu, Aventuri într-o curte interioară). CARACTERIZAREA PERSONAJULUI

Definirea profilului fizic, spiritual, moral – caracterologic şi a semnificaţiilor umane. A. Procedee: 1) caracterizarea directă: a) de către personajul însuşi

(autocaracterizare) b) de către alte personaje (mărturii,

descrieri);

Page 28: Concepte de Stilistica

28

c) de către autor sau naratorul principal; 2) caracterizarea indirectă: a) felul în care acţionează personajul;

faptele şi evenimentele în care se implică;

b) modul cum apreciază circumstan-ţele, cum gândeşte;

c) modul particular de exprimare (literar, popular, argotic, în jargon, ticuri verbale etc);

d) portretul fizic (configurat de autor, narator sau naratori);

e) descrierea mediului în care trăieşte personajul (casa, interiorul camerei), a mediilor sociale frecventate etc.

B. Viziunea literar-artistică în care este creat personajul (clasică, romantică, realistă, naturalistă, modernă etc).

C. Funcţia şi finalitatea estetică: a) funcţia intratextuală; b) finalitatea socială, morală, estetico-

poetică etc. D. Integrarea personajului într-o serie

uman-tipologică, literară, naţională şi universală.

MODURI DE EXPUNERE NARAŢIUNE Etimologie. <fr. narration, din lat. narratio, “povestire”, “istorisire”. Definire.

Termenul are două înţelesuri: 1. Mod de expunere (propriu genului epic), care constă în povestirea unor fapte, evenimente, întâmplări, într-o succesiune de secvenţe epice. 2. Operă literară în care ponderea naraţiunii face ca opera să aparţină de genul epic. Poate să apară şi în opere dramatice, pentru

Page 29: Concepte de Stilistica

29

a prezenta evenimente, care au loc în afara spaţiului scenic. Criterii de clasificare: 1) după formă: a) în versuri

– balada (Mistreţul cu colţi de argint, Şt. Augustin Doinaş);

– poemul (Memento mori, M. Eminescu); – epopeea (Ţiganiada, I. Budai-Deleanu); b) în proză – schiţa (Justiţie, I. L. Caragiale); – nuvela (Moara cu noroc, I. Slavici); – romanul (Creanga de aur, M.

Sadoveanu). 2) după raportul narator – operă:

– naraţiune subiectivă (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu);

– naraţiune obiectivă (Ion, L. Rebreanu). NARATOR Etimologie, < lat. narrator; fr. narrateur. Definire. Persoană care narează, numită şi voce narativă. Naratorul - autor asigură un dialog permanent cu un receptor prezumtiv. Naratorul - personaj participă la evenimentele pe care le narează. Naratorul - reflector consemnează evenimentele din perspectivă proprie. Perspectiva narativă (viziunea /focalizarea) se referă la cine, de pe ce poziţie şi în ce fel percepe şi interpretează faptele. DESCRIERE Etimologie < fr. décrire, lat. describere, “a descrie”. Definire. A. Mod de expunere, care constă în

prezentarea sugestivă a

Page 30: Concepte de Stilistica

30

caracteristicilor unor obiecte, privelişti, fenomene din natură, evenimente, chipuri de oameni, stări sufleteşti etc.

B. Operă literară sau fragment dintr-o operă literară, realizată pe baza acestui mod de expunere.

Primul teoretician al descrierii a fost Lessing (Laokoon). De la începuturile ei, descrierea este cuprinsă în genul epic (ex. descrierea scutului lui Ahile în Iliada).

Descrierea poate fi realizată în proză sau în versuri.

Ex: M. Sadoveanu, Dumbrava minunată; I. Pillat, În vie.

TABLOU Etimologie. <fr. tableau. Definire.

1. Descriere în versuri sau în proză, care înfăţişează privelişti din natură, scene din viaţa socială, peisaje, interioare etc.

În poezia epică sau lirică, termenul de tablou – cu înţeles transferat din pictură – indică relevarea unor imagini semnificative pentru o anumită configuraţie de elemente.

Ex. “Şi-n vremea cât s-au cununat S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. Feciori, la zece fete cinci, Cu zdrăngăne la opinci,

Ca-n port de sat. Trei paşi la stânga linişor Şi alţi trei paşi la dreapta lor; Se prind de mâini şi se desprind, S-adună cerc şi iar, se-ntind Şi bat pământul tropotind

În tact uşor.” (Nunta Zamfirei, G. Coşbuc)

2. Subdiviziune a unei opere dramatice în întregul ei sau a unui act.

Page 31: Concepte de Stilistica

31

PORTRET Etimologie < fr. portrait. Definire.

Descriere în proză sau în versuri, care înfăţişează trăsăturile fizice şi morale ale unei fiinţe reale sau fictive.

Portretul poate fi făcut de către narator, de către alte personaje sau poate fi reconstituit din acţiunile, comportările sau cuvintele personajelor, ca şi din raporturile dintre ele.

Portretul poate fi: • în proză. Ex. “…tânărul văzu mirat un omuleţ

subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală şi faţa părea aproape spână şi din cauza aceasta, pătrată”.

(G. Călinescu, Enigma Otiliei) • în versuri. Ex. “Măreţ, în a sa umbră un timp întreg

dispare, Căci Dumnezeu pe frunte-i au scris: Tu vei fi mare!”

(Dumbrava Roşie, V. Alecsandri) • autoportretul. (autorul se descrie

pe sine însuşi). Ex. “Poate să fi fost de vreo unsprezece

ani, când am început a învăţa. Ştiu că eram atunci un băiat sfrijit, prizărit şi fricos şi de umbra mea.”

(I. Creangă, Amintiri din copilărie) DIALOG Etimologie < fr. dialogue, lat. dialogus, gr. dialogos, “vorbire cu”, gr. dia, “prin”, “între”, “cu”; logos, “vorbire”. Definire.

A. Modalitate fundamentală de realizare a comunicării umane prin

Page 32: Concepte de Stilistica

32

limbaj. Orice situaţie de comunicare în care protagoniştii sunt alternativ atât emiţători, cât şi receptori.

B. Procedeu de compoziţie, specific operei dramatice, dar prezent şi în creaţia epică în versuri şi în proză.

Ca formă de comunicare orală, dialogul este un ansamblu de interacţiuni verbale, susţinute de elemente paraverbale şi nonverbale.

Elemente paraverbale sau prozodice: accentul, intonaţia, pauzele intenţionate.

Elemente nonverbale: mimica, gesturile, poziţia corpului;

Ca modalitate de expunere în opera literară, dialogul evidenţiază atitudinile, mentalităţile, psihologia personajelor; imprimă textului oralitate, dinamism, autenticitate, contribuie la datare, localizare, tipizare etc.

Ex. Texte epice. I. L. Caragiale, Petiţiune, Five o’clock, Amicii.

• Texte dramatice. B. Ştefănescu-Delavrancea, Apus de soare, C. Petrescu, Suflete tari.

Texte lirice. M. Eminescu, Făt-Frumos din tei, Revedere, Luceafărul. MONOLOG Etimologie. < fr. monologue, gr. monos “singur”, logos “vorbire”. Definire.

Modalitate de expunere, tip de discurs prin care un se adresează lui însuşi, îşi rosteşte cele mai tainice gânduri, îşi analizează sentimente, preocupări etc. E frecvent utilizat în teatru, în tragedia clasică şi în drama romantică. Nu presupune cu obligativitate un destinatar prezent sau numit.

Monologul capătă diferite forme:

Page 33: Concepte de Stilistica

33

• exteriorizată (monolog scenic, jurnal intim, confesiune lirică).

• monolog interior (meditaţie interioară). Monologul propriu-zis presupune,

totuşi, prezenţa receptorului. Ca formă de retorism, foloseşte toate mărcile exprimării orale din stilul oratoric (exclamaţii, interogaţii, fraze scurte, suspensia, invocaţia retorică etc.). Ex. “Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare s-au rupt ca nişte sfori putrede. Nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă oamenii din jurul meu sunt acieaşi, dacă au căzut şi câţi.” (Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

GENURI ŞI SPECII LITERARE GENUL LITERAR Etimologie. < lat.genus, fr.genre littéraire “neam, familie”. Definire.

Concept al teoriei literare, categorie structurală, care reuneşte opere asemănătoare prin raportul dintre artist şi realitatea obiectivă exprimată. Cele trei genuri literare fundamentale: liric, epic, dramatic. 1) Genul liric < gr. lirikos, lirice – (poezia

era rostită la greci, în acompaniament de liră).

Se caracterizează prin modalitatea directă a exprimării sentimentelor, ideilor, atitudinilor autorului. Obiectul poeziei lirice formându-l stările afective, emoţiile, creaţia lirică se distinge prin subiectivitate. Receptarea textului impune distincţia între eul liric (vocea textului), eul empiric (autorul

Page 34: Concepte de Stilistica

34

ca persoană), eul impersonal (când „poetul cedează iniţiativa cuvintelor” – St. Malarmé).

Ex. “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei nălţam visători la steaua Singurătăţii”

(M. Eminescu, Odă în metru antic) 2) Genul epic < fr.épique, lat.epicus,

gr.epikos, epos, “cuvânt, zicere”. Cuprinde creaţii în proză sau în versuri,

în care modalitatea principală de expunere o constituie naraţiunea. Se deosebeşte de genul liric, prin următoarele trăsături specifice: • autorul nu apare, în general, în

desfăşurarea acţiunii; • eul "care se autoreflectă pe durata

naraţiunii subiective sau obiective" (A. Marino) este proiectat preponderent la persoana a III-a;

• mobilitatea şi flexibilitatea mişcării în timp şi în spaţiu sub forma extensiunii nelimitate în timp şi a dislocării spaţiului geografic.

Ex. Iliada şi Odiseea – Homer. Baltagul, Fraţii Jderi – M. Sadoveanu.

3) Genul dramatic Etimologie. < fr.dramatique, it.dramatico, lat.dramaticus.

Cuprinde operele literare menite a fi reprezentate pe scenă, modul de expunere caracteristic, fiind dialogul. “Eul se autoreflectă în tensiunile interioare sau în conflictele exterioare”. (A. Marino)

Ex: I. L. Caragiale –Năpasta, O noapte furtunoasă

Page 35: Concepte de Stilistica

35

SPECIA LITERARĂ Etimologie. < lat.species “specie”, lat.litterarius “literă, slovă”. Definire.

Reprezintă o grupare de opere literare, subordonată genului literar.

Astfel, genul liric cuprinde: a) lirica orală (populară) cu speciile: • doina: de dor, de jale, de voinicie, de

cătănie; • cântecul: haiducesc, de leagăn, ritual

de muncă, al obiceiurilor (colindele), al miresei, bocetul de lume;

• ghicitoarea, strigătura; proverbul; zicătoarea.

b) lirica scrisă (cultă) cu speciile: elegia; oda; pastelul; idila; cântecul; meditaţia; imnul; satira; pamfletul; epigrama, cântecul, egloga, bucolica, romanţa.

Poeziile cu formă fixă: sonet, rondel, madrigal, glossă, gazel, triolet, rondou, pantum, rubaiat, haiku. Genul epic 1) oral (popular):

a) în versuri: balada, legenda, cântece rituale; b) în proză: legenda, basmul, snoava.

2) scris (cult): a) în versuri: balada, poemul, epopeea, legenda, fabula; b) în proză: anecdota, schiţa, nuvela, basmul, romanul, reportajul, eseul, amintirea, memoriile, jurnalul etc.

Genul dramatic 1) oral (popular): vicleimul, irozii, jocurile

cu măşti şi păpuşi; 2) scris (cult): tragedia, comedia, drama,

farsa, vodevilul, melodrama, scenariul cinematografic.

Page 36: Concepte de Stilistica

36

GENUL LIRIC

OPERA LIRICĂ Etimologie. <lat. lyricus, gr. lirikos, “liric”, “de liră”. Definire.

Operă literară în care scriitorul transmite direct cititorului idei, sentimente, imagini filtrate prin propria sensibilitate.

Mesajul poetic este transmis receptorului de către eul liric. “Eul care se contemplă în actul autoexprimării.” (A. Marino)

Fiind expresia unui subiectivism, este domeniul confesiunii, al autoexprimării.

Ex. M. Eminescu, Peste vârfuri G. Bacovia, Note de primăvară Subiectivitatea lirică se suspendă, într-o

anumită măsură, în discursul liric obiectiv, manifestat în „lirica măştilor”. Ex.: Rugăciunea unui dac, de M. Eminescu sau în „lirica rolurilor”. Ex.: G. Coşbuc, Nu te-ai priceput (vezi şi Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, vol. II, p.113).

DOINĂ Etimologie doina este incertă.

D. Cantemir şi B. P. Hasdeu au susţinut originea dacică, doina fiind considerată un bun comun al limbilor indo-europene, păstrat numai la daci şi lituanieni. La aceştia din urmă există etimonul daina, care înseamnă “cântec popular”.

Definire. Specie a genului liric în care sunt

exprimate sentimente de iubire, ură, dor, înstrăinare, jale, melancolie.

Doina are o tematică variată, complexă, de unde şi clasificarea ei în: doine de dor şi dragoste, de haiducie, de jale, de ciobănie, de cătănie, de înstrăinare etc.

Page 37: Concepte de Stilistica

37

În literatura cultă românească, specia doinei a fost cultivată de V. Alecsandri, M. Eminescu, B. Şt. Delavrancea, B. P. Hasdeu, G. Coşbuc ş.a.

Ex. “De la Nistru pân-la Tisa Tot românul plânsu-mi-s-a Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate ……………………… Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta Las-arhimandritului

Toată grija schitului Lasă grija sfinţilor În seama părinţilor, Tu te-nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând.”

(M. Eminescu, Doina)

PROVERB Etimologie. < fr. proverbe, din lat. proverbium, “dicton”. Definire.

Creaţie în care se reflectă, într-o exprimare concisă, figurată şi sugestivă o învăţătură rezultată din experienţa de viaţă a poporului.

Cunoscute sub numele de vorbe bătrâneşti, proverbele au fost create în vremuri îndepărtate şi s-au răspândit pe cale orală. Conţinutul lor se referă la însuşirile ori scăderile oamenilor, la relaţii şi practici sociale şi cuprind adevăruri adânci.

Ex. “Apele mici fac râurile mari” Proverbele pot fi structurate pe o

metaforă, o comparaţie sau o repetiţie. Ex. “Fiecare pentru sine, croitor de

pâine”, “Vorba lungă, sărăcia omului“

Page 38: Concepte de Stilistica

38

ZICĂTOARE Etimologie. < lat. dicere, “a zice”. Definire.

Creaţie populară, concisă ca formulare cu funcţie caracterizatoare a unui fapt particular, sugerând o povaţă.

Ex. “Umblă de frunza frăsinelului” – se spune despre cineva care bate drumurile zadarnic.

Zicătoarea este, de obicei, un enunţ, cu precădere metaforic; şi uneori cu nuanţă ironică.

Ex. “Unchiul lui Harap-Alb se poate culca pe-o ureche, deoarece nu-şi poate aduce moştenitor la tron dintre nepoţi”.

(I. Creangă)

SPECII ALE GENULUI LIRIC

ODĂ Etimologie. < fr. ode, lat. oda, din gr. ode, “cântec”. Definire.

Specie a genului liric, în care se dă expresie unui elan admirativ faţă de o

idee, o persoană, eveniment etc. Oda s-a dezvoltat din cântecele şi

jocurile triumfale închinate zeilor, în lumea antică.

După conţinut, odele pot fi disociate în: 1. Ode sacre: “Psalmii” lui David: 2. Ode eroice: Grigore Alexandrescu Umbra lui Mircea. La Cozia. 3. Ode patriotice: Victor Eftimiu Odă limbii române.

IMN Etimologie. < fr. hymne, din lat. hymnus, din gr. hymnos, “cântec de biruinţă”.

Page 39: Concepte de Stilistica

39

Definire. Specie a genului liric, înrudită cu oda, în

care sunt exprimate sentimente de preamărire faţă de eroi, evenimente naţionale ş.a.

Se înregistrează o evoluţie a speciei de la imnul ca poem închinat eroilor legendari în antichitate şi cântecele religioase atribuite zeilor, la imnurile naţionale, revoluţionare. Ex. “Deşteaptă-te române” de Andrei Mureşanu, imnul naţional românesc, “Marseilleza” de Róuget de l’Isle, imnul naţional al Franţei.

Imnurile naţionale au fost generate de marile evenimente din istoria unei ţări.

În poezia modernă, imnul este o laudă adusă unui concept, sentimentului iubirii faţă de semeni etc. Ex. “De la Adam încep să vin spre voi Când a scăpat pământul printre stele Să-l poată-ntoarce îngerii-napoi L-am smuls pe-un crin din lacrimile mele (Ioan Alexandru, Pantocrator, Imnele Iubirii) SATIRĂ Etimologie < fr. satyre, lat. satira Definire. Satira cunoaşte două accepţii în literatură.

Prima este aceea de specie a genului liric şi reprezintă poezia (în care sunt ridiculizate, condamnate aspecte negative, moravuri, concepţii ale unor indivizi sau ale unor categorii sociale) cu o finalitate ironică şi critică.

În antichitate, satira a fost cultivată, în special de poeţii latini, Horaţiu şi Juvenal. Satira a cunoscut o adevărată revenire, în secolul al XVII-lea, prin Boileau.

Page 40: Concepte de Stilistica

40

În literatura română, ea a fost dezvoltată de Gr. Alexandrescu (Satiră Duhului meu), Mihai Eminescu (Scrisori) ş.a.

O altă accepţie este aceea prin care termenul denumeşte orice scriere având caracter demascator, indiferent de gen sau specie. În acest sens, satira presupune apărarea unor anumite valori morale, în numele cărora sunt condamnate viciile individuale sau colective.

Satira poate fi considerată şi o categorie estetică aparţinând comicului, prin care se ridiculizează vehement aspectele negative ale caracterului individului sau moravurile societăţii (Ex. O scrisoare pierdută, I. L. Caragiale) PASTEL Etimologie < fr. pastel, it. pastello, “bucată de cocă, de pastă”, “procedeu pictural pe bază de creioane colorate”. Definire.

Specie a genului liric, poezie descriptivă şi reflexivă, în care se conturează un tablou de natură; sentimentele poetului sunt exprimate prin intermediul descrierii unui peisaj, a unor aspecte din lumea plantelor sau animalelor.

V. Alecsandri este considerat creatorul pastelului, în literatura română. (Ciclul Pasteluri -1867-1869).

Ex. “Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică Şi plutind deasupra luncii, printre ramuri

se despică Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un

balaur Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de

aur.” (V. Alecsandri, Malul Siretului)

Page 41: Concepte de Stilistica

41

Au mai scris pasteluri G. Coşbuc, Ion Pillat, Octavian Goga ş.a. IDILĂ Etimologie < fr. idylle, gr.eidyllion, “mic tablou poematic”. Definiţie.

Specie a liricii peisagiste, având ca temă viaţa pastorală şi obiceiurile câmpeneşti. Este cunoscută şi sub numele de eglogă şi bucolică. Ex. Vergilius (Bucolice, Egloge).

În literatura română, idila este cultivată de: V. Alecsandri, D. Bolintineanu, G. Coşbuc.

Ex: “Purtând cofiţă cu apă rece Pe ai săi umeri albi, rotunzori, Juna Rodică voioasă trece Pe lângă junii sămânători.

(V. Alecsandri, Rodica) MEDITAŢIE Etimologie < fr. méditation, lat.meditatio, “cugetare”, “reflecţie”. Definire.

Specie a liricii culte, cu caracter filosofic, în care lirismul se îmbină cu reflecţia asupra existenţei umane. Trăsături:

• presupune o puternică participare afectivă a poetului;

• începe cu un pretext al meditaţiei, urmat de gândurile şi sentimentele poetului faţă de cele înfăţişate;

• pretextul meditaţiei poate fi un sentiment al zădărniciei (o persoană care a murit, o civilizaţie care a dispărut, o construcţie ce s-a remarcat odinioară prin măreţie etc); poezia e adesea o scurtă disertaţie în versuri.

Ex: M. Eminescu – Glossă, La steaua, Mortua est.

Page 42: Concepte de Stilistica

42

ELEGIE Etimologie < gr. elegia, “plângere”, “jale”, fr. élegie, lat. elegia, “cântec de doliu”. Definire.

Specie a genului liric ce se încadrează în lirica intimă.

Este expresia melancoliilor apăsătoare, generate de diferite împrejurări: spulberarea unei speranţe, a unui ideal, despărţirea sau pierderea iubirii, gândul morţii, regretul pentru o fericire apusă etc.

Înţelesul pe care-l dăm azi elegiei, îl găsim pentru prima dată la Ovidiu, în celebrele sale Tristia.

În literatura universală, elegia este cultivată de Lenau, Goethe, V. Hugo, Alfred de Musset, Byron, Puşkin.

În literatura română, elegia a fost o specie preferată de la V. Cârlova până la Şt. O. Iosif şi G. Bacovia, cunoscând strălucirea în opera eminesciană (Mai am un singur dor, Melancolie, Despărţire, Trecut-au anii…, Când însuşi glasul etc.). SONET Etimologie. <fr.sonet, it.soneto. În franceza veche, sonet însemna “cântec scurt”. Definire.

Sonetul este o poezie cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri, grupate, de obicei, în două catrene(cu rimă îmbrăţişată abba/baab) şi două terţine (cu rimă liberă cdc/dcd). Ultimul vers al sonetului poate avea caracter conclusiv sau aforistic. Sonetul românesc, după modelul celui italian, are măsura de 11 silabe şi ritm iambic.

Autori: M. Eminescu, Al. Macedonski, M. Codreanu.

Page 43: Concepte de Stilistica

43

Ex: Vorbeşte-ncet, priveşte-mă într-una… De chipul tău viaţa mea e plină: Pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna.” (M. Eminescu, Vorbeşte-ncet)

RONDEL Etimologie. <fr. rondel, it. rondello. Rondelul era în sec. al XIII-lea, în Franţa, un cântec de dans, care ulterior a căpătat valoarea unui poem restrâns. Definire.

Poezie cu formă fixă, alcătuită din 13 versuri, grupate în 3 catrene şi un vers independent. Primele două versuri sunt identice sau aproape identice cu versurile 7 şi 8, iar versul independent este identic cu primul vers, versificaţia limitându-se la două rime. Trăsături: • conţine un refren din unul sau două

versuri (plasat la început, la mijloc sau la sfârşit), care conferă o tensiune puternică meditaţiei;

• cultivă teme diferite: suferinţa, supărarea, ironia, înţelepciunea etc;

• tinde spre perfecţiune formală şi spre cultul frumosului, al sublimului;

• accentul este pus pe muzicalitate; • topica, punctuaţia, ritmul au efecte

incantatorii, de muzică liturgică. În literatura română, rondelul a fost

cultivat de Al. Macedonski (Poema rondelurilor), B. Fundoianu (Rondel de toamnă) ş.a. GLOSSĂ Etimologie. < fr.glose, lat.glossa, it.glossa, germ.glosse, după gr.glossa, “limbă”, cu sensul de explicaţie a unui text obscur. Definire.

Poezie cu formă fixă, cu un conţinut

Page 44: Concepte de Stilistica

44

gnomic, alcătuită din tot atâtea strofe, câte versuri are strofa iniţială sau strofa - temă, plus prima strofă cu versurile inversate. Fondul glossei este sentenţios, cu un caracter filosofic.

Se cunosc două feluri de glossă: a) de tip francez (Boniface Hétrat) alcătuit

din şase strofe; b) de tip german (M. Eminescu şi M.

Codreanu) alcătuit din zece strofe. Ex. Strofa temă: “Vreme trece, vreme vine Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine, Tu te-ntreabă şi socoate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece.”

(M. Eminescu, Glossă)

SPECII ALE GENULUI EPIC

BALADĂ Etimologie < fr. ballade, “cântec de joc”, “dans”, lat. ballade. Definire.

Specie a poeziei epice culte sau populare, incluzând adesea şi secvenţe lirico-dramatice, cu subiect eroic, fantastic, istoric, legendar, familiar; personaje cu însuşiri excepţionale; conflict între forţele binelui şi cele ale răului.

Termenul a fost consacrat de V. Alecsandri: Poesii poporale – Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate 1852 – 1853 (“mici poemuri asupra întâmplărilor istorice şi asupra faptelor măreţe.”). Versurile baladei se cântă sau se recită cu acompaniament.

Page 45: Concepte de Stilistica

45

Clasificare: a) după raportul dintre narator şi subiect:

baladă epică (Ex. Toma Alimoş) şi lirico-narativă (Ex. Mioriţa).

b) după conţinut: * haiduceşti: (Pintea Viteazul, Corbea) * istorice: (Constantin Brâncoveanu) * vitejeşti: (Gruia lui Novac) * păstoreşti: (Codreanu, Mioriţa) * fantastice: (Iovan Iorgovan) ş.a.

LEGENDĂ Etimologie < fr. legénde, lat.légenda, “ceea ce trebuie citit, naraţiune“. Definire.

Specie a genului epic, în versuri sau în proză, populară sau cultă, în care se dă o explicaţie imaginară, genetică, cauzală unui eveniment din realitate, originii unor fiinţe, lucruri etc.

Clasificare: a) Legende mitologice: Atribuie originea

cosmosului, aştrilor, plantelor, animalelor etc., unor făpturi imaginare, supranaturale.

Ex. Soarele şi luna. b) Legende istorice. Înfăţişează întâmplări

eroice din istoria unui popor, la care au participat personaje imaginare sau reale. Ex. Povestea Vrancei În literatura cultă au fost create legende

pe baza unor credinţe, tradiţii, tematici populare. Ex. V. Alecsandri, Legende; D. Bolintineanu, Legende istorice. BASM Etimologie < v. sl. basni, “născocire”, “scornire“. Definire.

Page 46: Concepte de Stilistica

46

Operă epică în proză, mai rar în versuri, în care se povestesc întâmplări reale şi imaginare, puse pe seama unor personaje din sfera verosimilului sau a supranaturalului, aflate în luptă cu forţele răului, pe care le înving.

Basmele pot fi: • fantastice; • nuvelistice; • animaliere; • basme-legendă. Caracteristici:

• naraţiune amplă, pluriepisodică; • univers structurat în relaţie cu miticul şi

cu magicul; • formule specifice:

a) iniţială (“A fost odată ca niciodată, pe când se coceau ouăle la gheaţă”; “Cică a fost odată, pe când era lupul căţel şi leul se făcuse miel…”)

b) mediană (“Şi-nainte cu poveste că de-aicea mult mai este”, “…şi merse, merse, merse”) c) finală (“Încălecai pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa”, “Încălecai pe-un lemn la bine să vă-ndemn”);

• motive narative tipice: călătoria, complotul, încercările, proba vinovăţiei, victoria, nunta, ş.a.;

• elementele reale se împletesc cu cele fantastice;

• înfăţişează conflictul dintre bine (reprezentat de Făt-Frumos, Prâslea cel voinic, Greuceanu, Ţugulea etc.) şi rău (reprezentat de zmei, balauri, Muma Pădurii etc.);

• finalul este, de regulă, optimist, semnificând triumful binelui;

• metamorfozele personajelor sau obiectelor slujesc izbânzii eroului

Page 47: Concepte de Stilistica

47

pozitiv; Acesta este sprijinit de vietăţi (albine, furnici, păsări) sfătuit de fiinţe milostive (Sf. Miercuri, Sf. Vineri, Sf. Duminică), însoţit şi ajutat de calul năzdrăvan;

• propune un model uman ideal, eroul întruchipând frumuseţea, vitejia, generozitatea etc.

Basmul e „un gen vast (...), fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc. Oglindirea vieţii în moduri fabuloase.”

(G. Călinescu, Estetica basmului) Basmul face parte din categoria

„fantasticului instituţionalizat”; într-un cadru „realist” se insinuează date, care provoacă „ruptura”, distanţarea de ordinea acceptată ca normală şi, deci, proiecţia în „inima fantasticului” care înseamnă o ordine nouă, magică a semnificaţiilor (Roger Caillois, În inima fantasticului, Ed. Meridiane, 1971, p. 22) Ex. Basme populare: Greuceanu, Prâslea cel voinic şi merele de aur. Ex. Basme culte: M. Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă, I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb, Dănilă Prepeleac. SNOAVĂ Etimologie < slava veche, iznova, “din nou”. Definire.

Operă literară de scurtă întindere, în care se ironizează şi se face haz pe seama unor defecte omeneşti, cum sunt lenea, prostia, îngâmfarea, minciuna, hoţia.

Snoava circulă sub diverse nume: anecdotă, poveste glumeaţă, palavră, glumă şi are în vedere viaţa socială şi familială, aspecte licenţioase, prejudecăţi, apucături ale oamenilor, forme de asuprire.

Ex. Păcală şi Tândală

Page 48: Concepte de Stilistica

48

EPOPEE Etimologie.

Cuvântul îşi are originea în elinul epos “poveste” şi “poieo” “fac”, deci “a face poveşti”, fr. épopée.

Definire. Operă epică în versuri, de mare

întindere, ce reflectă viaţa unui popor într-o anumită epocă, prin prezentarea de fapte eroice, istorice, legendare, la care participă eroi înzestraţi cu calităţi excepţionale şi forţe supranaturale.

Cea mai veche epopee pare a fi cea babiloniană “Epopeea lui Ghilgames” (secolul XII î. H.) după care vin cele presupuse a fi ale lui Homer Iliada şi Odiseea (secolele VIII-VII î. H.), epopeea sanscrită Mahâbhârata (cea mai întinsă – peste 200.000 de versuri) Ramayana de Valmiki (secolul IV î. H.) şi Eneida lui Virgiliu (secolul I î. H.).

Specia va fi cultivată şi în Epoca Renaşterii de Torquato Tasso (Ierusalimul eliberat) J. Milton (Paradisul pierdut), Voltaire (Henriada).

O subspecie o constituie epopeea satirică, pe linia căreia se înscrie şi epopeea românească, Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu, reprezentant de marcă al Şcolii Ardelene. FABULĂ Etimologie. < fr. fabuler, lat. fabula, “vorbire”, “poveste“. Definire.

Operă epică în versuri sau în proză; scurtă naraţiune alegorică, la care participă, de regulă, animale, plante, lucruri, personificate. Din secvenţa expozitivă se

Page 49: Concepte de Stilistica

49

desprind, pe temeiul analogiei, argumente, îndemnuri, învăţături.

Fabulele cuprind două părţi: întâmplarea propriu-zisă şi morala.

Scrisă într-o formă accesibilă, simplă, fabula scoate în evidenţă o idee abstractă. Ea cuprinde adesea elemente umoristice, menite să stârnească buna-dispoziţie, hazul; are finalitate morală.

Ex. “Vulpea fără-ncetare Striga în gura mare Că de când elefantul peste păduri domneşte Trebile merg la vale şi lumea pătimeşte… Cunosc mulţi liberali, la vorbă ei se-ntrec, Dar până la sfârşit, cu oase se înec”. (Grigore Alexandrescu, Vulpea liberală)

Aristotel a folosit termenul fabulă pentru povestirile cu personaje animaliere.

Autori de fabule, în literatura universală: Esop, Fedru, La Fontaine, Krilov; în literatura română: Grigore Alexandrescu, Alecu Donici, Tudor Arghezi, Aurel Baranga, ş.a. POEM Etimologie. <gr. poiein, “a face”, “a crea” gr. poiéma, “poem”, “poezie”, fr. poeme, lat. poema. Definire.

Operă literară în versuri, mai dezvoltată decât balada, cuprinzând o suită de episoade, cu personaje însufleţite de sentimente nobile, în care nota lirică se asociază cu cea epică.

În funcţie de dominanta tematică, poemul poate fi:

• eroic – (Aprodul Purice, Costache Negruzzi);

• istoric – (Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai, V. Alecsandri);

Page 50: Concepte de Stilistica

50

• didactic – (L’art poétique, Boileau); • filosofic – (Memento mori, M.

Eminescu). O formă aparte o constituie poemul în

proză. Ex. Cântarea României, Alecu Russo.

POVESTIRE Etimologie. <a povesti, din poveste <sl. povesti. Definire.

Modul prin care se constituie toate speciile narative, elementul lor comun din care se dezvoltă variantele genului.

Ca modalitate de expunere, proprie genului epic, ea se confundă adesea, cu naraţiunea.

Ca specie literară, povestirea este o naraţiune subiectivizată, care se caracterizează prin menţinerea interesului receptorului pentru conţinutul substanţei narative, în care se evocă întâmplări petrecute în împrejurări şi în timpuri neobişnuite.

Este realizată, uneori, ca povestire în povestire sau “povestire în ramă”. Ex. Hanu Ancuţei, M. Sadoveanu, unde mai multe naraţiuni de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune. Poate fi : fantastică, magică, satirică, filozofică, ş.a.

Vasile Voiculescu, Capul de zimbru, Ultimul Berevoi

Peter Neagoe, Viscol, Vifor Ştefan Bănulescu, Iarna bărbaţilor

SCHIŢĂ Etimologie. it. schizzare “a schiţa”. Termen provenit din limbajul artelor plastice (creionarea unui subiect sau motiv). Definiţie.

Page 51: Concepte de Stilistica

51

Specie a geniului epic în proză, de dimensiuni reduse, cu o acţiune simplă care prezintă un singur episod semnificativ din viaţa unuia sau a mai multor personaje.

Acţiunea lineară se desfăşoară în ritm viu, cu puţine amănunte şi reprezintă fapte, întâmplări, evenimente veridice; • cuprinde personaje cu relevanţă tipică; • caracter dramatic prin excelenţă, fiind

asemănătoare cu o scenetă; • satirizează, caricaturizează, parodiază

prin intermediul comicului, ironiei, autoironiei, absurdului. Ex: I. L. Caragiale, Lanţul slăbiciunilor, Bacalaureat. Guy de Maupassant, Domnişoara Fifi, Clar de lună (vol. Casa Tellier); A. P. Cehov, Cameleonul; Ernest Hemingway, În timpul nostru, Câştigătorul nu ia nimic ş.a.

NUVELĂ Etimologie. <fr. nouvelle, din it. novella, “noutate”, “nuvelă“. Definire.

Operă epică în proză cu o acţiune mai dezvoltată decât a schiţei, cuprinzând o succesiune de episoade unite într-o acţiune augmentată progresiv, la care participă un număr relativ mare de personaje.

În nuvelă: - intrigă riguros construită - conflictul e concentrat, bine conturat,

marcat de momente de suspans; - caracterul şi acţiunea personajelor sunt

motivate psihologic, definite prin detalii artistice (privind mediul ambiant, natura, universal uman interior);

- atitudinea naratorului este, preponderant, obiectivă.

Tipuri:

Page 52: Concepte de Stilistica

52

a) romantică, (Vasile Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa). b) realistă, (Ioan Slavici, Moara cu noroc); c) psihologică, (I. L. Caragiale, O făclie de Paşte); d) de caracter, (B. Şt. Delavrancea, Hagi-Tudose); e) istorică, (Al. Odobescu, Mihnea Vodă cel Rău); f) naturalistă, (Liviu Rebreanu, Culcuşul); g) umoristică, (I. Al. Brătescu-Voineşti, Călătorului îi şade bine cu drumul); h) fantastică (M. Eliade, La ţigănci). ROMAN Etimologie < it. romano, fr. roman, lat. romanic(us), devenit în lat. populară, romanice, “în felul roamnilor“; în sec. al XII-lea – poveste în limba romană populară. Definire.

Specie a genului epic, de mare întindere (în genere), cu o acţiune complexă, desfăşurată în planuri paralele, acţiune susţinută de personaje amplu definite şi individualizate, angajate în puternice conflicte sociale, morale, psihologice. Combină nuclee narative distincte. Numărul de personaje variază de la sute, în romanele-frescă (Ex: Don Quijote, de Cervantes), la câteva (Ex. Ulysses de James Joyce). Noul roman francez, impus în deceniul al şaselea al sec. al XX-lea, (Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet) duce chiar la dispariţia personajului. Operă care oferă o imagine cuprinzătoare asupra vieţii, romanul se poate dezvolta şi din forme narative nonficţionale (scrisoare, cronică, biografie, jurnal intim etc.) Tipuri: • istoric (Fraţii Jderi, M. Sadoveanu) • social (Ion, L. Rebreanu)

Page 53: Concepte de Stilistica

53

• pastoral (Baltagul, M. Sadoveanu) • de dragoste (Ultima noapte de

dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu)

• memorialistic (Hronicul şi cântecul vârstelor, L. Blaga, Jurnalul fericirii, N. Steinhardt)

• aventură-călătorie (Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, M. Sadoveanu)

• politic (Feţele tăcerii, Augustin Buzura; Galeria cu viţă sălbatică, C. Ţoiu; Delirul, M. Preda)

• mitic (Creanga de aur, M. Sadoveanu) • parabolă (Ciuma, Albert Camus, Trei

dinţi din faţă, M. Sorescu) • poliţist (Zece negri mititei, Agatha

Christie) • fantastic (Domnişoara Christina, M.

Eliade; Povestea fără sfârşit, Michael Ende)

• Bildungsroman-ul – prezintă procesul de formare a personalităţii morale şi intelectuale a personajului, prin intermediul experienţei directe (Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, Goethe; Muntele vrăjit, Thomas Mann)

N. Manolescu (Arca lui Noe) propune clasificarea romanelor în:

• dorice (roman tradiţional, narator omnisciant, personaje tipice: Mara, de I. Slavici, Baltagul, de M. Sadoveanu etc);

• ionice (roman psihologic, de analiză, subiectiv: Patul lui Procust, de C. Petrescu, de M. Eliade etc);

• corintic (alegoric, simbolic, parabolă, mit, ludic, caricatural: Creanga de aur de M. Sadoveanu, Craii de Curte Veche de M. Caragiale etc.).

Page 54: Concepte de Stilistica

54

În arta romanului s-au produs mutaţii de-a lungul secolelor. Romanul modern, proteiform e definit printr-o deplină libertate imaginativă şi constructivă (implicarea naratorului în acţiune, acronologie, pluriperspectivism etc.) Exemple:

• M. Proust, În căutarea timpului pierdut

• V. Wolf, Valurile

• Kafka, Procesul

• Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic

• Camil Petrescu, Patul lui Procust, antiromanul - Urmuz, Pâlnia şi Stamate, Ismail şi Turnavitu, Algazy & Grummer.

GENUL DRAMATIC

ACT Etimologie. < fr. acto, lat. actum. Definire. Diviziune principală a unei opere dramatice, reprezentând o etapă în desfăşurarea acţiunii. ACTOR Etimologie. < fr. acteur, lat. actor. Definire. Persoana (de obicei profesionistă) care interpretează roluri în piese de teatru sau în filme. ANTRACT Etimologie. < fr. entracte. Definire. Pauză între două acte sau între două părţi ale unei reprezentaţii. Piesă muzicală care se execută în această pauză.

Page 55: Concepte de Stilistica

55

AVANSCENĂ Etimologie. < fr. avant-scène. Definire. Partea de dinainte a scenei, cuprinsă între cortină şi rampă; fiecare dintre cele două loji aşezate lângă scenă. REPLICĂ Etimologie < fr. réplique, lat. replicatio – a îndoi, a întoarce, a replica. Corespunde intervenţiei unui personaj, care dă un răspuns interlocutorului, în cadrul dialogului. REGIE Etimologie. < fr. régie, germ. Regie. Definire. Conceperea şi organizarea spectacolului teatral. SCENĂ Etimologie. < fr. scène, it. scena, lat. scaena. Definire. Subdiviziune a unui act dintr-o piesă de teatru, care marchează fie modificarea locului, fie a timpului acţiunii. SCENOGRAFIE Etimologie. < fr. scénographie. Definire. Arta de a executa decoruri, costume, etc. pentru un spectacol.

TABLOU Etimologie. < fr. tableau. Definire. Subdiviziune a unui act, cuprinzând mai multe scene care se desfăşoară în acelaşi decor.

Page 56: Concepte de Stilistica

56

DIDASCALIE Etimologie. < gr. didaskalia, „învăţătură”. Cuprinde indicaţii scenice, regizorale, indicaţii de rostire, notaţii referitoare la ambianţa în care evoluează personajele etc. Desemnează condiţiile enunţării (mai ales coordonatele spaţio-temporale ale evenimentului ficţional), dar, în acelaşi timp, şi condiţiile scenice. Exemplu: „O încăpere cu totul întunecată. Sineşti e acum bărbat ca la patruzeci şi şase de ani, înalt, lat în numeri, cu oase tari şi totuşi cu aspect uscat [...] cu privirea nedormită. Stă gânditor într-un fotoliu lângă o măsuţă cu o lampă cu abajur verde întunecat, dar îngust. [...] Omul fumează şi gândeşte aproape nemişcat, dând o impresie de concentrare grea ca o carapace. La conul de lumină cu reflexe verzui, trăsăturile feţii lui înguste, lunguieţe au o duritate de gravură...”, (Jocul ielelor, Actul I, Tabloul II, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 37).

Rolul didascaliei este, în mod evident, dublu: un text de regie cuprinzând indicaţiile date de autor ansamblului de practicieni (regizor, scenograf, actori) însărcinaţi să asigure existenţa scenică a textului şi, deopotrivă, un suport care permite lectorului să construiască imaginar o scenă de teatru.

SPECII ALE GENULUI DRAMATIC

TRAGEDIE Etimologie. < fr. tragédie, lat. tragoedia, gr. tragodia din tragos, “ţap”, ode “cântec”. Definire.

Specie a genului dramatic, caracterizată prin acţiunea ei gravă şi deznodământul

Page 57: Concepte de Stilistica

57

tragic. Tragedia apare la greci la începutul sec. al XVI-lea (î.e.n.), după epopee şi poezia lirică. Începuturile tragediei sunt legate de cultul zeului Dionysos. La serbările dionisiace se jertfea câte un ţap, iar cântăreţii, întruchipare a satirilor, tovarăşii zeului, intonau un cântec numit cântecul ţapului şi dădeau răspunsurile corifeului care povestea întâmplările zeului.

Subiectul tragediei clasice autentice era împrumutat, de cele mai multe ori, din mitologie, legende sau epopee. Structural, tragedia antică prezintă particularităţi distincte: • unitatea de loc – acţiunea tragediei se

desfăşoară în acelaşi loc (templu, piaţă publică);

• unitatea de timp – durata acţiunii se limita la răstimpul unei zile, fie de la răsăritul soarelui, până la apusul lui, fie de la apusul

• soarelui până în zori; • unitatea de acţiune – personajul

principal îşi păstrează neschimbat caracterul, de-a lungul întregii acţiuni. Structura tragediei trebuie să fie

complexă, deznodământul să fie determinat “de o recunoaştere, de o răsturnare de situaţie”, care generează un conflict între personaje sau un conflict psihologic, ce se soldează cu înfrângerea sau moartea eroului.

Intriga ideală a tragediei presupune ca schimbarea de situaţie să nu ducă de la nenorocire la fericire, ci, dimpotrivă, de la fericire la nenorocire. Intriga trebuie să înfioreze şi să înduioşeze, să stârnească milă şi frică.

Ex: Tragedia clasică greacă Oedip rege, Antigona – Sofocle Prometeu înlănţuit – Eschil.

Page 58: Concepte de Stilistica

58

DRAMĂ Etimologie. < fr.drame, lat. gr. drama (acţiune). Definire.

Specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, în care tragicul se împleteşte cu comicul, în reliefarea cât mai autentică a caracterului uman; acţiunea este complexă, deznodământul grav. Termenul dramă a fost folosit pentru prima oară de Diderot, (Enciclopedia) cu sensul de piesă de teatru.

În dramă, conflictul este determinat de ţelurile personajelor, de forţele pe care acestea le reprezintă, de sentimentele, raţiunea şi voinţa lor liberă. Chiar dacă acest conflict este puternic, nu duce la dispariţia principalelor personaje, prin care, însă, este surprins caracterul contradictoriu şi complex al realităţii.

Sub aspect tematic, drama poate fi: a) istorică Ex. B. Ştefănescu-Delavrancea – Apus de soare

B. P. Hasdeu – Răzvan şi Vidra G. B. Shaw – Cezar şi Cleopatra

b) socială: Ibsen – Stâlpii societăţii c) psihologică: I. L. Caragiale – Năpasta d) de idei: Camil Petrescu Jocul ielelor, Suflete tari. e) dramă a personalităţii Ex. L. Pirandello – Henric al IV-lea E. O’Neill – Din Jale se întrupează Electra L. Blaga – Daria f) drama parabolă: Răceala – M. Sorescu. COMEDIE Etimologie < fr.comédie, lat. comédia, gr. komoidia, “procesiune veselă la care participanţii se întrec în aluzii usturătoare şi

Page 59: Concepte de Stilistica

59

vorbe de duh”, komos+odă, “cântare veselă”, “cântec de sărbătoare”. Definire. • specie literară a genului dramatic în

proză sau în versuri; • piesă de teatru al cărei conflict şi acţiune

creează în sufletul receptorilor (spectatori sau cititori), o stare de bună dispoziţie sufletească; prezintă întâmplări, moravuri, personaje într-o manieră care stârneşte râsul, ca armă împotriva ridicolului, derizoriului, grotescului, absurdului din sfera socială.

Origini. S-a născut din serbările populare, date în

cinstea zeului Dionysos (dionisiile campestre). Clasificare; opere reprezentative:

- comedia antică: Aristofan: Lisistrata, Păsările, Broaştele, Norii

- comedia clasică: Molière: Avarul, Tartuffe, Don Juan, Preţioasele ridicole.

- comedia modernă şi contemporană: Gogol, Revizorul.

În literatura română, primele comedii aparţin lui C. Facca (Franţuzitele), urmează vodevilurile şi comediile lui Alecsandri, I. L. Caragiale, cel ce a desăvârşit teatrul comic.

Printre autorii moderni şi contemporani de comedie, se numără: Ion Băieşu, Th. Mazilu, T. Muşatescu ş.a.

ALTE GENURI ŞI SPECII

ESEU Etimologie < fr. essai, lat. exagium, “verificare”, “probă”, “cântărire”, sinonim cu “experienţă”, “încercare” sau “exerciţiu”. Definire.

Studiu de proporţii restrânse asupra unor teme filosofice, literare, ştiinţifice, politice

Page 60: Concepte de Stilistica

60

etc. compus cu mijloace originale, fără intenţia de a epuiza problema ( v. Dicţionarul explicativ al limbii române, 1996, s.v. eseu).

Scriere erudită, exerciţiu critic, studiu cu orientare reflexivă, eseul se caracterizează prin:

• ineditul, originalitatea opiniilor;

• argumentaţia personală, sincretică, digresivă a ipotezelor;

• nota polemică a demersului interpretativ;

• subiectivitatea sau paradoxul unor idei;

• interferenţa de lirism şi reflecţie;

• stilul digresiv, asociativ, critic ;

• caracterul expresiv al limbajului;

• concizie, claritate, echilibru în redactare. Cel care a impus termenul de eseu, în

Franţa, a fost Michel de Montaigne (Eseuri, 1580).

Începuturile eseului românesc se pot identifica în Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea de Dimitrie Cantemir. Creatorul acestui gen de scrieri în literatura română este considerat Al. Odobescu, Pseudo-kinegetikos (1874).

În perioada interbelică şi contemporană, eseul cunoaşte o largă deschidere spre literatură, politică, morală, filosofie, estetică, religie, sociologie, educaţie, arte plastice, muzică.

Autori şi scrieri reprezentative: * C. Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească.

E. Cioran, Amurgul gândurilor * Adrian Marino, Biografia ideii de

literatură * Mircea Cărtărescu, Postmodernismul

românesc.

Page 61: Concepte de Stilistica

61

GENUL ORATORIC

DISCURS Etimologie. < fr. discours, lat. discursus, de la discureve, “a alerga încoace şi încolo”. Definire.

Discursul ca specie a genului oratoric, constă într-o expunere orală sau scrisă a unei teme în faţa unui auditoriu, cu scopul de a-l convinge şi de a-l emoţiona.

Implică un auditoriu neomogen, ceea ce impune oratorului o anume adaptare la diferitele categorii de indivizi cărora se adresează, pentru ca discursul să fie persuasiv. Discursurile pot fi: a) politice, încadrate în genul retoric, care

cuprinde discursuri rostite în parlamente, adunări politice, mesajele şefilor de state (implică elocvenţă politică);

b) academice, care reprezintă elocvenţa academică ; discursul de deschidere sau închidere a unui congres sau colocviu, discursul de recepţie etc.

c) funebre în care este evocată figura unei persoane plecate în veşnicie ; discurs solemn, rostit în semn de pios omagiu ;

d) juridice, caracterizate prin elocinţa juridică, cuprinzând rechizitoriul, pledoaria, concluziile, raportul, consultaţia;

e) militare, caracterizate prin elocinţă militară, reprezentate de proclamaţiile conducătorilor şi de ordinele de zi. Trăsăturile discursului sunt riguroase,

accentul punându-se pe claritatea, eleganţa limbajului, logica expunerii, dozarea potrivită a materialului ce urmează a fi prezentat auditorului. (Ex. B. Şt. Delavrancea - Discursuri)

Page 62: Concepte de Stilistica

62

RETORICA Etimologie. <fr. rhétorique, gr.retorike, derivat al verbului “a vorbi”. Întemeietorul ei este socotit Corax, sec.V î.e.n. După acesta, retorica este “arta vorbirii care produce convingeri”. Au susţinut şi dezvoltat retorica clasică Gorgias, Platon, Aristotel, Cicero, Quintilian. Noua retorică: “Şcoli” New Criticism; Grupul de la Chicago, Grupul de la Liège ş.a.

GEN DIDACTIC

AFORISM Etimologie. <fr. aphorisme, din lat. aphorismus, gr. aphorismos, sinonim cu maximă, sentinţă, adagiu. Definire.

Exprimarea într-o formă concisă, lapidară a unui adevăr de mare profunzime şi generalitate pentru un anumit domeniu.

Ex. “Cuvântul e începutul faptei.” (George Călinescu)

“Limba română e patria mea de cuvinte.” (Nichita Stănescu)

PSALM Definire. sl. psalmǎ

Psalmul este o specie lirică religioasă, o odă sacră, un cântec înălţat pentru slava lui Dumnezeu.

Psalmii lui David, una din cărţile importante ale Vechiului Testament sunt, prin profunzimea sentimentului şi prin frumuseţea metaforelor, o culme a lirismului în literatura universală.

Ex. ”Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui…

Page 63: Concepte de Stilistica

63

Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor…

Frica de Domnul este curată şi ţine de vecie.”

(Psalmii, Cartea întâi, Psalmul 19, Noul Testament)

“Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pământului

Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui”

(Psalmii, Cartea întâi, Psalmul 100, Noul Testament)

Cifrele reprezintă versetele; versetul este un mic paragraf format din una sau mai multe propoziţii, într-o scriere lirică în proză, adesea ritmată, asemănătoare versului ori strofei dintr-o poezie. Versetele sunt folosite în cărţile sfinte (Biblia, Coranul), dar şi-n textele laice.

În perioada modernă, psalmul denumeşte o poezie filosofică în care sunt reflectate idei, atitudini care ţin de raportul omului cu divinitatea.

Ex. “Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! Copac pribeag, uitat în câmpie, Cu fruct amar şi cu frunziş Ţepos şi aspru-n îndârjire vie… ---------------------------------------------- În rostul meu Tu m-ai lăsat uitării Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger Trimite, Doamne, semnul depărtării, Din când în când, câte un pui de înger.”

(T. Arghezi, Psalm) PARABOLĂ Etimologie < fr. parabole. În limba greacă veche, de origine, cuvântul parabolé însemna literal “juxtapunere”, “aşezare în paralel” (> pará +bállo), fixându-se curând la

Page 64: Concepte de Stilistica

64

înţelesurile de “comparare”, “apropiere”, “asemănare”. Definire.

Ca figură de stil propriu-zisă, ea constă în citarea unor exemple reale sau pilde imaginate, graţie cărora – printr-o analogie sau comparaţie – se susţine şi se justifică o afirmaţie, o teză în contextul mai larg al unui mesaj discursiv, rostit sau scris. Ex. Parabola Fiului risipitor (Luca, XV, 11-32).

GEN EPISTOLAR

SCRISOARE Scrisoarea este scrierea în proză sau în

versuri, adresată unei persoane reale sau fictive, unei personalităţi prin care autorul expune într-o formă familiară, păreri, impresii, adesea critice, asupra unor probleme morale, filosofice, literare, etc.

Ca specie literară, scrisoarea (epistola) este un text “deschis”, care se adresează şi altor cititori decât cel căruia îi este destinată formal. Ex. Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri. PARODIE Etimologie < fr. parodie, lat., gr.parodia, para, “alături de”, ode, “cântec”. Definire.

Specie literară care constă în imitarea unei opere, într-un registru umoristic sau satiric, prin accentuarea sau caricaturizarea unor trăsături ale originalului.

Creaţie care ţine de jocul literar, folosită frecvent de autorii ludici.

Ex. M. Sorescu, Singur printre poeţi.

Page 65: Concepte de Stilistica

65

STILISTICA STILUL Etimologie. < fr. style, it. stile, lat.stylus, “condei”, ”compoziţie”. Definire.

Ansamblu de particularităţi prin care comunicarea interumană capătă caracter distinctiv. Manieră individuală sau colectivă de a marca personalitatea vorbitorului, autorului în enunţ, prin utilizarea unor forme/procedee ale expresivităţii (Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, s.v.)

În definiţia stilului dată de Buffon (le style c’est l‘homme même”) e vorba, desigur, de o referire la stilul individual, care depinde de capacitatea de exprimare a fiecăruia, în consecinţă, de factori subiectivi.

Stilul funcţional reprezintă un ansamblu de particularităţi de exprimare manifestate la nivelurile limbii, în corelaţie cu factorii sociali şi culturali, care influenţează comunicarea.

Aceste stiluri se definesc în funcţie de: sfera comunicării, domeniul de activitate, relaţia emiţător – receptor şi particularităţile lingvistice. Distingem în acest sens, stilurile nonartistice, respectiv: ştiinţific, oficial – administrativ, publicistic (stil de tranziţie), colocvial şi stilul artistic sau cel al operelor literare. 1. Stilul ştiinţific, tehnic

a) domeniu de activitate: lucrări cu caracter ştiinţific şi tehnic;

b) forme de manifestare: dezbateri c) ştiinţifice, colocvii, prelegeri,

expuneri, articole şi studii, referate şi comunicări;

d) caracteristici • utilizarea metalimbajului caracteristic

disciplinelor ştiinţifice (matematică ,

Page 66: Concepte de Stilistica

66

ştiinţe ale naturii, chimie, lingvistică etc.) şi tehnice (ex. Construcţii de maşini) ;

• obiectivitatea raţionamentului; • precizia şi proprietatea termenilor

specifici domeniului în discuţie; • prezenţa neologismelor de circulaţie

internaţională; • utilizarea termenilor în sens denotativ

(propriu) şi, mai ales, a termenilor monosemantici;

• expresivitate zero; expresia artistică, figurată este foarte rar folosită şi doar ca suport al adevărului ştiinţific (în sensul accesibilizării acestuia);

• utilizarea citatului, ca material demonstrativ;

• structura enunţurilor urmăreşte să asigure maximum de claritate, într-o desfăşurare logică a argumentelor;

• enumeraţia, paralelismul şi antiteza reprezintă modul esenţial de subliniere a ideilor.

2. Stilul oficial-administrativ (juridic-administrativ)

a) domeniu: sfera relaţiilor oficiale b) forme de manifestare: documente şi acte oficiale politice, diplomatice juridice, economice, administrative respectiv: legi, decrete, decizii, circulare, protocoale, regulamente, instrucţiuni, rapoarte, corespondenţă oficială (cerere, scrisoare, adeverinţă, etc.)

c) caracteristici: • formulare lapidară ce corespunde

normelor limbii literare, sub toate aspectele ei;

• informaţiile redactate clar, cu precizie, fără a putea naşte echivocul;

Page 67: Concepte de Stilistica

67

• comunicările sunt obiective, impersonale, neutre expresiv, fără încărcătură afectivă;

• utilizarea unei terminologii specifice: adeverinţă, adresă, articol, cerere, certificat, comisie, consiliu, curriculum, lege, litigiu, mandat, ordine de zi, etc;

• argumentarea construită prin fraze lipsite de relief;

• folosirea unor formule convenţionale, mai ales, în compunerile cu destinaţie oficială (dare de seamă, proces–verbal, plan de muncă, declaraţie, curriculum-vitae, cerere, delegaţie, etc.)

3. Stilul publicistic (jurnalistic) a) domeniu: stilul mass-mediei (presă,

radio-televiziune, etc.); b) forme de manifestare: articol,

cronică, reportaj, interviu, ştire, anunţuri publicitare, etc. toate utilizate în dublu scop: agitatoric (emoţionare şi mobilizare) şi propagandistic (informare şi formare de convingeri);

c) caracteristici: • exprimare accesibilă oamenilor de

cultură medie având în vedere dezbaterea ideilor şi problemelor de interes public;

• pune în discuţie realitatea cotidiană, apelează la elementele tuturor celorlalte stiluri, datorită unei tematici vaste;

• receptivitate la neologisme şi preocuparea pentru creaţii lexicale proprii;

• limbajul variază între concizia ştirilor şi bogăţia reportajelor;

• expresivitate medie având în vedere nevoia de a informa şi a impresiona, în acelaşi timp;

Page 68: Concepte de Stilistica

68

• publicistica nu se confundă cu literatura pentru că nu e ficţiune, dar utilizează mijloacele acesteia pentru a trezi ecouri în comportamentul publicului cititor;

• utilizarea formelor eliptice şi a titlurilor frapante (uneori şocante) pentru a stârni interesul şi a atrage opinia publică;

• nota polemică a unor scrieri (cu precădere a articolelor de fond).

4. Stilul colocvial (familiar, oral) a) domeniu: comunicarea obişnuită inter-umană într-un mediu socio-profesional,

într-o sferă restrânsă (relaţii particulare, neoficiale, etc.);

b) forme de manifestare: dialogul oral, notiţele, jurnalul intim (obişnuit) relatarea, anecdota, urarea, felicitarea, etc;

c) caracteristici: • stilul colocvial este singurul pe care-l

stăpânesc absolut toţi vorbitorii şi în care se realizează dezvoltarea spontană a limbii.

• se manifestă două tendinţe – una a vorbirii sobre, îngrijite în mediul oamenilor instruiţi, alta a unei vorbiri populare, argotice, familiare;

• mijloacele lingvistice diverse: diminutive, augmentative, familiarisme, expresii idiomatice, enunţuri fragmentate, argou, imprecaţii, onomatopee, clişee lingvistice, etc.

5. Stilul beletristic (stilul literaturii artistice) a) domeniu: operele literare (epice, lirice,

dramatice); b) forme de manifestare: toate speciile

genurilor literare; de aici, imposibilitatea de a clasifica variantele stilistice datorită complexităţii formelor de expresie;

c) caracteristici:

Page 69: Concepte de Stilistica

69

• convenţionalitatea – comunicarea fiind expresia unei realităţi imaginate de autor, cititorul ştie că e vorba de ficţiune, deci de o convenţie;

• forma, ca element esenţial şi modelator în transmiterea informaţiei, este unică şi irepetabilă;

• stilul este permeabil tuturor mijloacelor de expresie; indiferent căror stil aparţin, acestea capătă funcţie estetică;

• expresivitatea este maximă, mai ales, datorită utilizării pe scară largă a cuvintelor cu sens figurat, a tropilor, a limbajului conotativ;

• fiecare scriitor are, practic, propriul stil. Calităţi generale ale stilului:

• claritatea;

• proprietatea;

• precizia;

• corectitudinea;

• puritatea. Calităţi particulare:

• naturaleţea;

• armonia;

• demnitatea;

• concizia;

• fineţea;

• umorul;

• oralitatea.

VORBIRE DIRECTĂ (stilul direct) Definire.

Transmiterea integrală, fără modificări, a celor enunţate de emiţător. Enunţ aflat în planul narativ al personajului.

Page 70: Concepte de Stilistica

70

• se introduce prin cuvinte de declaraţie fără a depinde sintactic de ele;

Ex. “Pământul, negru – gălbui părea un obraz mare ras de curând… Privindu-l, Ion oftă şi murmură: – Locul nostru, săracul! […] Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului: – Cât pământ, Doamne!…” (L. Rebreanu, Ion) VORBIRE INDIRECTĂ (stilul indirect) Definire.

Informaţia este conservată, dar se modifică forma ei de transmitere, prin omiterea sau adăugarea unor cuvinte şi eliminarea nuanţelor intonaţionale. Enunţ aflat în planul narativ al autorului.

Caracteristici: • este dependentă sintactic de un cuvânt

de declaraţie căruia i se subordonează prin element de relaţie;

• atitudinea este marcată prin utilizarea unor anumite moduri verbale sau a adverbelor şi expresiilor modale, a construcţiilor incidente.

Ex. “Şi cică auzind moş Nechifor de aceste, cumplit s-ar fi mâhnit în sufletul său şi s-ar fi jurat cu jurământ, ca să nu mai aibă de-a face cu parte duhovnicească cât a trăi el.”

(I. Creangă, Moş Nechifor Coţcariul)

Page 71: Concepte de Stilistica

71

VORBIRE INDIRECTĂ LIBERĂ (stilul indirect liber) Definire.

Reproducerea informaţiei fără a fi dependentă de un cuvânt de declaraţie. Prin lipsa elementului relaţional, vorbirea autorului se interferează cu vorbirea personajului.

Enunţ aflat atât în planul narativ al personajului, cât şi al autorului. Caracteristici: • conservarea nuanţelor intonaţionale şi

a elementelor lexico-gramaticale de tip afectiv;

• utilizarea unor recursiuni ce condensează timpul (ex: H. Papadat-Bengescu, Concert de muzică de Bach, L. Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, M. Preda, Moromeţii).

Ex. “Se compara cu locotenentul în inima Martei şi era sigur că Marta alege uniforma strălucitoare, pintenii…Şi el care, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata! Într-un moment de disperare socoti c-ar fi bine să renunţe la favoarea legii militare […]. În orice caz nu va lăsa nici în ruptul capului să fie izgonit din iubirea Martei. Tocmai fiindcă e aşa, el o iubeşte mai mult. Are să lupte şi s-o cucerească definitiv.” (L. Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor)

Atenţie! Vorbirea indirect liberă nu înseamnă monolog interior. Dacă vorbirea indirect liberă reproduce vorbirea, monologul este o modalitate de expunere compoziţională, care poate recurge şi la vorbire indirect liberă.

Page 72: Concepte de Stilistica

72

FIGURI DE STIL (procedee de modificare a sensului propriu

al cuvintelor în sensuri figurate)

ALEGORIE Etimologie < fr. alégorie, gr.allegoria, (allas, “altul”, agorein – (a) reprezenta), lat. allegória, “vorbire figurată” Definire.

Figură de stil complexă, constând în transpunerea în simboluri, metafore convenţionalizate a unor idei şi concepte, prin care se dă abstractului un echivalent în ordinea concretului.

Ex. “Okeanos se plânge pe canaluri El numa’n veci e-n floarea tinereţii Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.” (M. Eminescu, Sonete. S-a stins viaţa

falnicei Veneţii) Alegoria concretizează, de obicei, idei

generale (prietenia, iubirea, ura, moartea, războiul etc.), dându-le o formă sensibilă; e frecvent folosită în fabulă, dar şi în poem, epopee, baladă, basm, ghicitoare, proverb.

Ca viziune creatoare, devine o figură de compoziţie. Termenul desemnează, prin extindere de sens, o operă care realizează o astfel de imagine, la nivelul global al discursului.

Ex. Mioriţa, Istoria ieroglifică, D. Cantemir, Luceafărul, M. Eminescu, Noaptea de decembrie, Al. Macedonski ş.a. ALITERAŢIE Etimologie < fr. allitération, lat. ad., “la”, literra, “literă”. Definire.

Repetarea aceluiaşi sunet sau a unui grup de sunete, la începutul sau în interiorul

Page 73: Concepte de Stilistica

73

mai multor cuvinte succesive, cu scopul de a crea efectul unei armonii imitative sau sugestia muzicală.

Ex. “Voinicii cai spumau în salt; Şi-n creasta coifului înalt Prin vulturi vântul viu vuia.”

(G. Coşbuc, Nunta Zamfirei) “… aliteraţia în general (vocalică şi consonantică) se receptează în lectură şi audiţie ca un element de analogie interlexicală de ordin fonetic (nu semantic), sugerând unitatea dintre imaginea poetică şi structura fonică a secvenţelor versului.” (N. Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil)

Gh. I. Tohăneanu (Studii de stilistică eminesciană, Editura Ştiinţifică, 1965, p.42) vorbeşte de aliteraţia vocalică, numind-o “armonizarea vocalelor sub ictus, adică asonanţă.”

(Asonanţă/<fr. assonance, “repetiţie” (omofonie) a vocalei accentuate, în două sau mai multe cuvinte, mai ales în vers.)

Ex. “Căci unde-ajunge nu-i hotar Nici ochi spre a cunoaşte.” (M. Eminescu, Luceafărul)

ANTITEZĂ Etimologie. <fr. antithèse, din gr. antithesis, “opoziţie”, anti, “opus”, thesis, “poziţie”, lat. antithetis. Definiţie.

Procedeul artistic ce constă în opoziţia dintre doi termeni (idei, situaţii, fenomene, caracteristici, personaje etc.) pentru a reliefa unul dintre termeni prin celălalt sau de a formula opinii, concluzii prin asocierea de opoziţii şi asemănări.

Ex. “Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine

Page 74: Concepte de Stilistica

74

Tu te-ntreabă şi socoate” (M. Eminescu, Glossă)

Antiteza este folosită şi în formularea

unor titluri:

• Venere şi madonă, M. Eminescu.

• Înger şi demon, M. Eminescu.

• Război şi pace, Lev Tolstoi. Ca figură de stil, de viziune, de gândire,

ca procedeu compoziţional, antiteza e cultivată cu precădere de scriitorii romantici. ANTIFRAZĂ Etimologie < fr. antiphrase, din greacă prin lat. antiphrasis, “împotriva expresiei”, “ironie”. Definire.

Figură retorică prin care o locuţiune, o frază etc. se întrebuinţează cu un înţeles contrar celui uzual pentru a obţine un efect ironic sau eufemistic.

Ex. “Tipătescu (care a tot bătut din călcâi cu impacienţă, coboară încet, rar şi cu dinţii strânşi).

– Iubite şi stimabile Caţavencu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere…”

(I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută) COMPARAŢIE Etimologie < lat. comparatio, “asemănare”. Definire.

Figură de stil (de semnificaţie), care relevă raportul de asemănare dintre două obiecte, fiinţe, acţiuni etc şi constă în punerea în paralel a doi termeni, cu scopul de a se evidenţia caracteristicile unuia dintre ei. Comparaţia “apropie diverse obiecte

Page 75: Concepte de Stilistica

75

pentru a-l evoca mai bine pe unul dintre ele”.(T. Todorov)

Comparaţiile au nuanţe variate: ironică, hiperbolică, retorică, simbolică etc.

Ex. “Şi cu galbena ei zdreanţă Stă-n lumina matură Ca un talger de balanţă Aplecat pe-o latură” (G. Topârceanu, Rapsodii de toamnă) “(…) iedul cel mic tăcea molcom în

horn, cum tace peştele în borş la foc.” (I. Creangă, Capra cu trei iezi)

CORESPONDENŢE Etimologie. < fr. correspondances, it. corrispondenza. Definire.

Reprezintă o legătură, un raport între lucruri, fenomene, senzaţii; concordanţă, armonie, analogie între senzaţii diferite (o senzaţie vizuală poate sugera o senzaţie auditivă, aceasta una cromatică şi invers).

Ch. Baudelaire descifrează, prin această figură de construcţie, semnificaţia misterioasă a realităţii în care elementele comunică între ele şi exprimă ideea legăturii dintre lumea materială şi spirituală, prin mijlocirea simbolurilor. “Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare, Într-un acord în care mari taine se ascund, Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.”

(Corespunderi)

Page 76: Concepte de Stilistica

76

ENUMERAŢIE Etimologie < fr.énumération, lat. enumerare, “a număra” enumeratio, “însuşire”, “enumerare”. Definire.

Figură de stil a insistenţei, enunţare succesivă a unor termeni de acelaşi fel sau cu sensuri apropiate în context, în scopul amplificării ideii exprimate. Sinonim: conglobaţie, acumulare.

Ex. “Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi, Timpul cald s-a apropie.” (G. Topârceanu, Primăvara) “Casa cea de aramă, înfocată aşa de

straşnic de cu seară, era acum toată numai un sloi de gheaţă, şi nu se mai cunoştea pe dinafară nici uşă, nici gratii, nici obloane la fereşti, nici nimica”. (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb) EPITET Etimologie < fr. épithète, lat. eptihetum, gr. epitheton, “cuvânt adăugat”. Definire.

Figură de semnificaţie constând în determinarea unui substantiv, pronume, verb etc. printr-un cuvânt, care exprimă o gamă variată de însuşiri, potrivit modului de reflectare a imaginii obiectului sau a acţiunii, în simţirea şi fantezia autorului.

Ex. “Un murmur feeric desmiardă duios A salei tăcere senină.” (M. Eminescu, Ondina) D. Irimia (Limbajul poetic eminescian,

1979) distinge diferite tipuri de epitete semantice:

a) epitete comparative Ex. "Ochii-n lacrimi şi-i scunde într-un păr

ca de peteală". (M. Eminescu, Călin Nebunul)

b) epitete metaforice

Page 77: Concepte de Stilistica

77

Ex. "Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne". (M. Eminescu, Scrisoarea IV) c) epitete personificatoare Ex. "Tremură înspăimântată marea de-ale lor corăbii". (M. Eminescu, Scrisoarea III) "Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-asvârl rebeli în spaţ". (M. Eminescu, Scrisoarea I) d) epitete descriptive, impresioniste. Ex. "Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet". (M. Eminescu, Călin, file din poveste) e) epitet moral. Ex. " Şi te privesc nepăsător Cu-n rece ochi de mort. (M. Eminescu) (vezi şi T. Vianu, Epitetul eminescian). EUFEMISM Etimologie. <gr. euphemismos, “zicere de bine”, “zicere de bun augur”, fr. euphémisme. Definire. Substituirea termenilor care au conotaţii negative; înlocuirea unui cuvânt dur, jignitor, ofensator, vulgar prin altul mai blând, printr-o perifrază, care atenuează sensul; atenuarea expresiei unei idei pe care respectul faţă de noi înşine şi faţă de alţii sau decenţa, prudenţa ne împiedică adesea s-o numim cu adevăratul său nume. Ex. “- Măi, nu cumva să vă împingă Mititelul să intraţi înaintea mea unde ne-a duce omul ţapului celui roş, că nu mai ajungeţi să vedeţi ziua de mâne.” (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb)

Page 78: Concepte de Stilistica

78

HIPERBOLĂ Etimologie. <fr. hyperbole, din gr. hyperbole, cf. gr. hyper, “peste”, “deasupra, dincolo” şi ballein, “a arunca”; gr. hyperboli, “exces”. Definire.

Figură de gândire care constă în exagerarea intenţionată a expresiei, mărind dimensiunile (proporţia, numărul, importanţa, trăsăturile) reale ale unui obiect, fenomen, eveniment sau ale unei fiinţe ori situaţii, în scopul reliefării lor.

Ex. “În turbarea ei caniculară arşiţa miezului înflăcărat al zilelor de iulie muşca cu dinţii de foc de pretutindeni…! Fierbeau văzduhurile şi cerurile clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor şi pământul înfricoşat se cutremura nemernic.” (Calistrat Hogaş, În Munţii Neamţului, Singur); “Iar în inima lui simte un copac cum că, răsare, Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte: Umbra lui cea uriaşă orizonul îl cuprinde Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde”;

(Scrisoarea III, M. Eminescu) INTEROGAŢIE RETORICĂ Etimologie < lat. interrogatio, “întrebare”. Definire.

Figură a insistenţei constând în adresarea unei întrebări (sau a unei serii de întrebări) unui întreg auditoriu (ori unei singure persoane, care poate fi sau nu de faţă), nu pentru a solicita un răspuns, ci pentru a transmite indirect, o opinie ce trebuie subliniată; este menită a potenţa un

Page 79: Concepte de Stilistica

79

răspuns şi înţelesurile ce decurg din aceasta.

“Interogaţia este făcută să exprime uimirea, ciuda, teama, indignarea, durerea, toate mişcările sufletului şi ne folosim de ea pentru a delibera, a dovedi, a descrie, a acuza, a dezaproba, pentru a incita, pentru a încuraja, pentru a convinge…” (P. Fontanier)

Ex. “Căci, întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?” (M. Eminescu, Scrisoarea II)

INVERSIUNE Etimologie. <fr. inversion, lat. literar inversio, “inversiune”, “răsturnarea ordinii, succesiunii”. Definire. Figură de construcţie, care constă în schimbarea ordinii obişnuite a termenilor unei propoziţii sau fraze pentru a evidenţia o idee, un sentiment, o atitudine, o însuşire etc. Ex. “Iar când te văd zâmbind copilăreşte Se stinge atunci o viaţă-mi de durere.” (Sonet-Sunt ani la mijloc, M. Eminescu) “Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul ia Pe foi, lumina zboară cu viespi de chihlimbar.”

(În vie, Ion Pillat) INVOCAŢIE Etimologie < fr. invocation, lat. invocatio, “chemare”, “rugă”. Definire.

Figură de insistenţă care, în retorica clasică, însemna rugăciune adresată unei muze, unei divinităţi etc. cu scopul de a formula o rugă, un îndemn.

Page 80: Concepte de Stilistica

80

Ex. “Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul,

Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse;”

(Homer, Iliada) Când adresarea se face unui obiect sau

unei persoane imaginare, absente, invocaţia se numeşte retorică.

Ex. “Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!”

(V. Alecsandri, Odă ostaşilor români) Ex. “O, vin’, odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă. Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă."

(M. Eminescu, Luceafărul) METAFORĂ Etimologie < gr. metaphora, fr. métaphore, “transfer de sens”, “înlocuire”, meta, “dincolo”, “între”, “după”; fero, “duc”, lat. metaphora. Definire.

Figură de stil/trop prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui cuvânt (expresie), la o altă semnificaţie, pe care cuvântul (expresia) nu o poate avea, decât în virtutea unei analogii, fără unificarea totală de sens. Transferul conduce la imagini artistice, inedite şi implică, adesea, termeni distincţi ca înţeles ori chiar aflaţi în opoziţie: concret-abstract

Termenul “metaforic” se substituie termenului “propriu” pentru a da exprimării culoare, dinamism, originalitate, funcţie sensibilizatoare etc.

Ex.: “Ce frumoasă. Ce nebună. E albastra-mi dulce floare!” (M. Eminescu) Metafora poate fi explicită/ in

praesentia când în enunţ sunt prezenţi

Page 81: Concepte de Stilistica

81

ambii termini ai echivalării: “Primăvara…/ o pictură parfumată/cu vibrări de violetă” (G. Bacovia), sau implicită/ in absentia, când este prezent doar termenul al doilea al analogiei: “De-atunci negura eternă se desface în fîşii” (M. Eminescu, Scrisoarea I). Sens metaforizator complex: Pajuri rotesc – minutare în veşnicul ceas - /peste camp şi aur (L. Blaga, Ţară).

Lucian Blaga în Geneza metaforei şi sensul culturii (Trilogia culturii) deosebeşte două grupuri mari sau două tipuri de metafore:

I. metafore plasticizante. “Când se întâmplă să vorbim despre cicoarea ochilor, ai unei persoane, nu facem decât să plasticizăm o expresie virtual infinită pentru culoarea unor anume ochi.

Metafora nu îmbogăţeşte cu nimic faptul în sine al acestor ochi, dar răzbună anume insuficienţe ale expresiei directe, […]. Metafora plasticizantă ţine, aşadar, loc de concret în ordinea abstracţiunilor.”

II. metafore revelatorii. “Câtă vreme metaforele de tip I nu sporesc semnificaţia faptelor în care se referă, ci întregesc expresia lor directă, cuvântul ca atare, metaforele de tip II sporesc semnificaţia faptelor înşile la care se referă.

Metaforele revelatorii scot la iveală ceva ascuns, chiar despre faptele pe care le vizează.

Metaforele revelatorii încearcă într-un fel, revelarea unui mister, prin mijloace pe care ni le pune la îndemână lumea concretă, experienţa sensibilă şi lumea imaginară.”

Ex. ”Soarele, lacrima Domnului, cade în mările somnului.”

(L. Blaga, Asfinţit marin) (vezi şi T. Vianu, Problemele metaforei, D. Irimia, Introducere în stilistică, ş.a.).

Page 82: Concepte de Stilistica

82

OXIMORON Etimologie < gr.oxys, “înţepător”, “ascuţit”, “inteligent” şi morós, “prost [ănac]”, “năuc”. Definire.

Figură de stil constând în asocierea paradoxală, în aceeaşi sintagmă, a două cuvinte care exprimă noţiuni contradictorii, având calitatea de a comunica nuanţe fine de gândire, de a ambiguiza contextul artistic, prin jocul sensului figurat, ce caracterizează unul din cei doi termeni.

Îmbină sintagmatic două cuvinte cu sens contradictoriu, în care unul pare să excludă logic, pe celălalt.

Ex. “Neguri albe, strălucite Naşte luna argintie”

(M. Eminescu, Crăiasa din poveşti) “Când deodată tu răsărişi în cale-mi Suferinţă tu, dureros de dulce… Pân-în fund băui voluptatea morţii

Ne-ndurătoare.” (M. Eminescu, Odă în metru antic)

“Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace”

(M. Eminescu, Călin, file din poveste) Povestea lui Harap-Alb (I. Creangă) Flori de mucigai (T. Arghezi)

PERSONIFICARE Etimologie: < fr. personification; (personne, "persoană") lat. persona; facere, “a face”. Definire.

Figură de semnificaţie prin care se atribuie fiinţelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii, unor abstracţiuni, însuşiri şi manifestări tipic omeneşti. Formă particulară de metaforă şi sursă a alegoriei, bazată pe similitudini.

Page 83: Concepte de Stilistica

83

Ex. "Cum mângâie dulce, alină uşor Speranţa pe toţi muritorii!" (M. Eminescu, Speranţa) "Şi cum mergea el, numai iată I se înfăţişează o furnică zburătoare zicând:

- Harap Alb, fiindcă eşti aşa de bun de ţi-a fost milă de viaţa noastră, când treceai pe pod şi nu ne-ai stricat veselia, vreau să-ţi fac şi eu un bine."

(I. Creangă, Povestea lui Harap - Alb) REPETIŢIE Etimologie. < lat. repetitia, fr. répétition, “repetare”, “reluare”. Definire.

Figură de construcţie, care constă în folosirea succesivă a unui grup de sunete, a unui cuvânt sau sintagme pentru a întări o idee sau o impresie, pentru a evidenţia un obiect sau o acţiune.

Se foloseşte în poezie, unde susţine ritmul şi cadenţa versurilor, dar şi în proză, pentru a exprima cu mai multă intensitate o imagine sau pentru a sublinia o semnificaţie, un anumit efect, prin amplificarea efectului insistenţei.

Ex: “El caută apa din care bea curcubeul, El caută apa,

Din care curcubeul Îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.” (L. Blaga, Autoportret)

Repetiţia la final de cuvânt contribuie la stilizare, pe baza principiilor simetriei şi ale muzicalităţii, specifice şi povestirii populare.

Ex: “Şi hai de-acum să dormim, mai acuş să ne trezim, într-un gând să ne unim, pe Harap – Alb să-l slujim şi tot prieteni să fim, căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o să-l dobândim.”

Page 84: Concepte de Stilistica

84

(I. Creangă, Povestea lui Harap – Alb) Anafora şi epifora sunt figuri ale repetiţiei.

ELEMENTE DE PROZODIE PROZODIE Etimologie. <fr. prosodie, gr.prosodia, pros, “către”, ode, “cântec”. Definire Ştiinţa grupării cuvintelor în unităţi

ritmice; domeniu al poeticii care studiază versificaţia şi care include: metrica, ritmul, rima, structura strofică. VERS Etimologie. <fr. vers, lat. versus, gr. stikhos, “vers”, “şir al scrierii”; sinonimul versului este stihul. Definire.

Formă specifică de organizare discursivă a textului poetic.

Unitate prozodică, formată dintr-unul sau mai multe cuvinte, potrivit unor reguli de rimă, ritm, măsură.

Ex. “De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de

argint” (M. Eminescu, Călin, file din poveste)

STROFĂ Etimologie. fr. strophe, gr. strophe “grupare de versuri”, lat. stropha. Definiţie.

Ansamblu unitar dintr-o poezie (format dintr-un vers sau mai multe versuri), delimitat prin blanc de alte unităţi de acelaşi fel. Strofa nu respectă întotdeauna condiţia

Page 85: Concepte de Stilistica

85

unităţii de sens, idea putând continua de la o strofă la alta.

După numărul versurilor, strofele pot fi: • monovers: Ex: Drum de noapte Ne învelise luna în colb de amintiri Apă neîncepută Mi-ai dat să beau din cană iubire de izvor.

(I. Pillat, Poeme într-un vers) • distih:

“Înc-odată, iar şi iară, a iubi e primăvară.” (L. Blaga, Primăvară)

• terţină: “Cu geana ta m’atinge pe pleoape Să simt fiorii strângerii în braţe,

Pe veci pierduto, veşnic adorato!” (M. Eminescu, Sonet)

• catren: " Vorbeşte -ncet, urmează înainte Cu glasul tău izvor de mângâiere Căci vorba ta - ca ramura de miere Şi înţelesul ei e preacuminte." (M. Eminescu, Vorbeşte-ncet) • cvinarie, cvintetul:

“A cunoaşte. A iubi Care-i drumul ce te-ndeamnă? A cunoaşte – ce înseamnă? A iubi – de ce ţi-e teamă printre flori şi-n mare iarbă?” (L. Blaga, Primăvară)

• sextină: “Nu-l mişcă ştiutele crângurii cu ciutele. Cărarea cu urmele, iezerul, umbrele, nu-l cheamă. Copitele sfarmă ispitele.”

(L. Blaga, Cerbul cu stea în frunte)

• septimă:

Page 86: Concepte de Stilistica

86

“Vino să şedem sub pom Deasupra-i încă veac ceresc În avântul adevărului, în marea umbră-a mărului, vreau părul să ţi-l despletesc să fluture ca-n vis către hotarul pământesc.”

(L. Blaga, Glas în paradis)

• octet/octavă: “Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece.”

(M. Eminescu, Glossă) RITM Etimologie < fr. rythme, lat. rhytmus, gr. rhytmos, “mişcare regulată”, “cadenţă”. Definiţie.

Succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers.

Unitatea ritmică e silaba. Prin îmbinarea silabelor scurte şi lungi s-a format unitatea de ritm denumită picior metric (format din 2, 3, 4, rar 5 silabe, dintre care una este accentuată).

Formele ritmului pot fi: 1. binare: unitatea metrică e formată din

două silabe. Când accentul cade pe silabele cu număr impar: 1, 3, 7, 9 etc., ritmul este trohaic (-´ -).

Ex. “Né-guri / ál-be / stră´-lu / -cí-te/ Náş-te / lú-na / ár-gin / -tí-e/” (M. Eminescu, Crăiasa din poveşti)

Când accentul cade pe silabele cu număr par: 2, 4, 6, 8 etc., ritmul este iambic (- -´).

Page 87: Concepte de Stilistica

87

Ex. “A fóst / o dá-/ tă, cá-n / po-véşti/ A fóst / ca níci-/ o dá-/ tă”

(M. Eminescu, Luceafărul) 2. ternare: unitatea metrică este de trei

silabe. Când accentul cade pe silabele: 1, 4, 7, 9 etc.; ritmul este dactilic(-´- -).

coriamb dactil dactil troheu

Ex. “Sá-ra pe déal / bú-ciu-mul / sú-nă cu / já-le/”

(M. Eminescu, Sara pe deal) Când accentul cade pe silabele: 2, 5, 8,

11 etc., ritmul este amfibrahic (- -´-). Ex. “În lí-niş/-tea sé-rii /” (M. Eminescu, Mai am un singur dor) “Fă-ćli-e / de vé-ghe / pe ú-mezi / mor-

mín-te” (M. Eminescu, Mortua est) Când accentul cade pe silabele: 3, 6, 9,

12 etc., ritmul se numeşte anapest (- - -´) Ex. “A-le túr /-nu-ri-lór / um-bre pés/-te un-dé / stau cul-cá/-te” (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia)

3. cuaternare: bazate pe unităţile ritmice de patru silabe. Când accentul cade pe prima şi a patra silabă, piciorul metric este coriamb (-´- - -´). Ex. “Sté-le-le-n cér.” (M. Eminescu, Stelele-n cer)

Particularităţile de cadenţă şi armonie ale fiecărui ritm sunt consonante naturii şi tonalităţii sentimentelor, atitudinilor exprimate. RIMĂ Etimologie < fr. rime. Definire.

Procedeu poetic care constă în potrivirea ultimelor sunete de la sfârşitul

Page 88: Concepte de Stilistica

88

versurilor începând cu ultima silabă accentuată.

• rimă încrucişată: Ex. “La steaua care-a răsărit a E-o cale-atât de lungă, b Că mii de ani i-au trebuit a Luminii să ne-ajungă.” b (M. Eminescu, La steaua)

• rimă împerecheată: “Vezi, rândunelele se duc, a Se scutur frunzele de nuc, a S-aşează bruma peste vii b De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”b (M. Eminescu, De ce nu-mi vii)

• rimă îmbrăţişată: “Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată a Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; b Ci tu citeşti scrisori din roase plicuri b Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.” a

(M. Eminescu, Sonete)

• monorimă: “Foicica fagului a La poalele muntelui, a În mijlocul a Câmpului…” a (Toma Alimoş) Clasificare. I. După poziţia lor în strofă sunt următoarele categorii de rime:

rimă încrucişată: abab rimă împerecheată: aabb rimă îmbrăţişată: abba monorimă: aaa

II. După căderea accentului rima poate fi: simplă şi complexă.

Rima simplă e masculină (cu singurul accent principal pe ultima silabă) şi feminină (cu accentul pe penultima silabă).

Page 89: Concepte de Stilistica

89

Ex. “La paşa vine un arab (rimă masc.) Cu ochii stinşi cu graiul slab.”

(G. Coşbuc, El-Zorab) “Peste vârf de rămurele, (rimă fem.) Trec în stoluri rândunele.” (M. Eminescu, Ce te legeni…) Rima complexă, pe lângă accentul

principal mai are şi accente secundare începând cu silaba antepenultimă.

Ex. “Codrule, codruţule Ce mai faci, drăguţule!” (M. Eminescu, Revedere) Poezia modernă cultivă frecvent versul

alb, fără rimă şi versul liber, obţinut prin îndepărtarea de normele clasice ale ritmului, rimei, măsurii şi strofei, vers lipsit de constrângeri de ordin prozaic.

Vladimir Streinu numeşte versuri libere “rândurile de poezie neprozodică din nici un punct de vedere, în care toate normele sunt aplicate ad libitum, începând cu experienţa formală a simboliştilor francezi.” (Versificaţia modernă, E. P. L. Bucureşti, 1966, p. 22)

Vers alb: Ex. “Pământule larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi, prefă-te-n lăcaşul furtunilor, cari mă

strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic!” (L. Blaga, Daţi-mi un trup voi munţilor) Vers liber a fost teoretizat şi promovat

de simbolişti. Ex.: A. Rimbaud, Marină, Mişcare.

Când un cuvânt din cadrul versului, de obicei cel de la cezură, rimează cu cel de la finele versului, se creează o rimă interioară. Ex.: Ulmul, salcâmul şi plopul se auresc... Îşi şoptesc, se iubesc. (Alex. Macedonski, Rimele cântă pe harpă).

Page 90: Concepte de Stilistica

90

MĂSURĂ Etimologie < fr. mesure, lat. mensura, “măsură”. Definire.

Numărul silabelor unui vers. Măsura este variabilă de la 4 silabe până

la 16-18 silabe. Ex.

• Măsură de 4 silabe: “La Făgădău, La Vadul Rău Vin trei haiduci Pe cai mărunţi…”

(Şt. O. Iosif, Doina) • Măsură de 18 silabe:

“Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gânduri blânde…”

(D. Anghel, În grădină) Versurile unei poezii au, de obicei,

aceeaşi măsură. Versuri cu măsuri diferite se întâlnesc mai ales în poezia modernă: Ex. “În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Orăşenii, pe trotuare, Merg ţinându-se de mână Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”

(I. Minulescu, Acuarelă) CEZURĂ Etimologie < fr. césure, lat. caesura. Definire.

Pauză ritmică înăuntrul unui vers, care-l desparte în două secvenţe, de obicei, egale (emistihuri). Ex. “Sara pe deal / buciumul sună cu jale”

(M. Eminescu, Sara pe deal) REFREN Etimologie < fr. refrain, cf. lat. refringere, “a rupe”. Definiţie.

Page 91: Concepte de Stilistica

91

Cuvânt, vers sau grupare de versuri repetate după una sau mai multe strofe, spre a accentua o anumită idee sau a crea un efect artistic musical: prin refren se potenţează semnificaţiile expressive ale textului.

Ex. “Mai sunt încă roze-mai sunt Şi tot parfumate şi ele Aşa cum au fost şi acele Când ceru-l credeam pe pământ. Pe-atunci eram falnic avânt… Priveam dintre oameni, spre stele;- Mai sunt încă roze – mai sunt, Şi tot parfumate şi ele.” (Al. Macedonski, Rondelul rozelor de

august)

CATEGORII ESTETICE

FRUMOS Etimologie. < lat. formosrus. Definire.

Categorie estetică fundamentală care rezultă din armonia dintre conţinut şi formă, din proporţie şi echilibru, din exprimarea unităţii în varietate etc.

Frumosul generează sentimente de satisfacţie, plăcere, admiraţie, aspiraţie spre perfecţiune, provoacă emoţii estetice şi se manifestă deopotrivă în artă şi în natură.

În concepţia lui Platon (427-347 î. H.), lumea în care trăim nu este decât aparentă, dincolo de ea aflân-du-se lumea imperceptibilă a Ideilor, Esenţelor sau Tiparelor Ideale. Se impune, aşadar, o distincţie între frumosul propriu-zis, ideal, în veci neatins şi părerile pe care ni le formăm despre frumos, pe baza contactului nemijlocit cu diferite prezenţe materiale.

Page 92: Concepte de Stilistica

92

După Aristotel (382-322 î. H.), arta stă sub semnul frumuseţii realizate prin imitaţie (mimesis), artistul intervine asupra materiei, o restructurează, având în vedere simetria, imitarea (Metafizica).

Gândirea estetică a Renaşterii identifică sursele frumosului în natură şi reia ideea lui Aristotel că arta trebuie să desăvârşească ceea ce a început natura. Frumosul este interpretat ca sinteză între “interior” şi “exterior”, frumuseţea exterioară, păgână fuzionează cu cea interioară, sufletească, de sorginte creştină.

Clasicul Nicolas Boileau (1636-1711) considera frumosul drept rezultat al raţiunii, dincolo de ceea ce aceasta poate distinge, aflându-se ceva misterios, inefabil care asigură obiectivelor frumoase fascinaţia şi vraja ascunsului (L’art poéthique).

Immanuel Kant (1724-1804) susţine ideea că frumosul decurge din raportarea obiectivelor la noi, iar plăcerea estetică are un caracter dezinteresat; frumos este ceea ce place, fără concept şi fără nici un interes. (apud. Tudor Vianu, Istoria esteticii de la Kant până azi, Texte alese, Bucureşti, 1934, pag. 61-62).

În concepţia lui Hegel, (1770-1831) frumosul constituie întruchiparea sensibilă a Ideii absolute. Aspiraţia spre absolut se identifică, după filosoful german, cu aspiraţia spre frumos, după cum pentru Arthur Schopenhauer (1788-1860), frumosul este însăşi aspiraţia umană spre puritate, spre detaşare de ceea ce este meschin, egoist, uniform.

În estetica românească, un rol distinct îl au ideile despre frumos ale lui Titu Maiorescu (1840-1817). Mentorul “Junimii” defineşte frumosul poetic prin antiteză cu adevărul; “Poezia, ca toate artele, este

Page 93: Concepte de Stilistica

93

chemată să exprime frumosul, în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este: că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. (…) Frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învăluită şi încorporată în formă sensibilă şi de aceea cuvântul poetic trebuie să-mi reproducă această formă.” (O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Critice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 61-62)

Categorie estetică tradiţională, frumosul este prezent în operele literare muzicale, de artă plastică etc. ale tuturor timpurilor.

Ex. M. Eminescu, Atât de fragedă, Călin (file din poveste); I. Blaga, În lan, Izvorul nopţii; Ludwing van Beethoven, Simfonia a IX-a; Sandro Botticelli, Primăvara; Leonardo da Vinci, Gioconda; C. Brâncuşi, Pasărea măiastră etc.

Reprezentanţii “esteticii urâtului” (T. Arghezi, E. Barbu ş.a.) valorifică termenii consideraţi de arta poetică tradiţională drept inestetici. Notele caracteristice ale urâtului sunt: disgraţiosul, reprobabilul, caracterul amorf etc. SUBLIM Etimologie. < fr. sublime, lat. sublimis “ridicat”, “înălţat”. Definire.

Categorie estetică ce semnifică superioritatea şi demnitatea omului, sugerând sentimente de admiraţie şi veneraţie în faţa măreţiei naturii sau faţă de faptele excepţionale ale unor oameni.

Trăsăturile sublimului, sunt exprimate în Tratatul de estetică atribuit lui Longinus în care sunt prezentate exemple din operele lui

Page 94: Concepte de Stilistica

94

Homer şi din Biblie. Astfel, sublimul implică ideea de: eroic, patetic, grandios, înălţător, impunător, solemn, uluitor, maximă tensiune psihică, trăire extatică, elevaţie supremă şi plină de demnitate

a omului, a spiritului, stare de uimire, de extaz, în contactul cu orizonturile ascunse şi extraordinare ale lumii.

“Sublimul ni se impune şi ne tulbură, ne tulbură şi ne înalţă pentru că ridică în noi ideea unei forţe superioară nouă şi trezeşte în noi ambiţia de a ne măsura cu forţele naturii.”

(Kant, Analitica sublimului) Ex. Divina Comedie, Dante Alighieri;

Faust, J. W. Goethe; Regele Lear, W. Shakespeare. COMIC Etimologie. < lat. comicus, gr. komikos. Definiţie.

Categorie estetică ce implică un conflict, situaţii, tiupuri umane, care provoacă râsul. Modalitate de realizare a comediei, în sensul satirizării unor atitudini, moravuri, cu scopul de a le îndrepta. Trăsături: • disproporţie între imaginaţie şi realitate; • contrastul dintre esenţă şi aparenţă; • contrastul dintre efort şi rezultatele lui; • contrastul dintre scopuri şi mijloace; • contrastul dintre valoare şi nonvaloare; • contrastul dintre viu şi mecanic; • deznodământul nu periclitează viaţa

personajelor. După modul în care se desfăşoară

acţiunea şi mai ales, după deznodământ, comicul are mai multe variante: • comicul buf (râs spontan provocat de

bufon, arlechin, măscărici);

Page 95: Concepte de Stilistica

95

• comicul burlesc (imitarea unor personaje, fapte);

• tragi-comic (împletirea comicului cu tragicul);

• comicul umoristic (compasiune, simpatie, înţelegere faţă de unele defecte ale oamenilor);

• comicul sarcastic (necruţător, incisiv faţă de situaţii, personaje);

• comicul grotesc (evidenţiază urâtul fizic şi moral, exagerând trăsăturile negative).

Categorii ale comicului: satiricul, ironia, sarcasmul, persiflarea, grotescul, umoristicul.

Comicul poate fi: de caracter, de situaţie, de nume, de limbaj, de moravuri, de intrigă, de comportament. Ex. I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută. TRAGIC Etimologie. < lat. tragicus, gr. tragikos. Definiţie.

Categorie estetică ce se referă la sacrificiul unor eroi excepţionali sau la dispariţia unor valori umane, în confruntări cu forţe potrivnice, producând sentimente de groază sau de admiraţie, de compasiune. Trăsături: • prăbuşirea unei ordini şi înlocuirea ei cu

alta; • conflict puternic între o personalitate şi

forţe care o covârşesc; • înfrângerea sau moartea personajului

care luptă pentru o valoare superioară şi impresionează prin măreţie, demnitate, sublim;

• apoteoză a eroului care triumfă prin moarte;

• propriu aceluia care încearcă să-şi depăşească Limita.(Gabriel Liiceanu,

Page 96: Concepte de Stilistica

96

Tragicul o fenomenologie a limitei şi depăşirii, Ed. Univers, Bucureşti, 1975). După Aristotel (Poetica), emoţia tragică

constă în sentimente de milă şi de frică. “Mila este suferinţa provocată de vederea unui rău distrugător sau dureros, întâmplat aievea care nu-l merită şi putând să ne lovească şi pe noi sau pe cineva de-ai noştri, iar frica o tulburare provocată de gândul unui rău iminent.”

Ex. Antigona, Oedip rege – Sofocle Hamlet, Romeo şi Julieta – W.

Shakespeare Andromaca, Fedra – Racine

FANTASTIC Etimologie. < fr. fantastique, lat. lit. phantasticus, “privitor la imaginaţie”, gr. phantastikos, “imaginar”. Definire.

Categorie a esteticii, caracterizată prin îmbinarea realităţii cu supranaturalul, abaterea de la verosimilitate; produs al imaginaţiei şi fanteziei creatoare.

Trăsături: • nouă dimensiune a duratei, a spaţiului; • un alt ritm, în succesiunea momentelor; • conexiunea literaturii cu mitul; • cultivarea misterului, a straniului şi

miraculosului; • relaţia ambiguă dintre real şi oniric, căci

“fantasticul pune sub semnul întrebării legile cunoscute ale realului.”

(Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică)

• situaţii ieşite din comun, gesturi şi fapte paradoxale;

• dedublarea de persoane; • viziune tragică sau dramatică; • stări meditative profunde şi conflicte

puternice.

Page 97: Concepte de Stilistica

97

În literatura noastră, elemente ale fantasticului întâlnim în creaţia unor scriitori ca: I. L. Caragiale – În vreme de război M. Eminescu – Făt-Frumos din lăcrimă,

Sărmanul Dionis Gala Galaction – Moara lui Călifar M. Eliade – La ţigănci V. Voiculescu – Lostriţa Michael Ende - Povestea fără sfârşit GROTESC Etimologie. < fr. grotesque, it. grottesca (capricios, ridicol), grotta (peşteră), grotteschi – decoraţie fantastică, pictată sau sculptată, formată din ornamente animale, vegetale, personaje bizare. Definiţie.

Grotescul este o categorie estetică, (promovată în special de romantici), ce desemnează în chip ciudat, caricatural, monstruos realitatea.

Este un aspect al comicului, ce izvorăşte din contrastul dintre reprezentarea obiectivă a unui personaj şi spiritul parodic şi satiric.

Se caracterizează prin: exagerarea monstruoasă a unor trăsături negative şi evidenţierea urâtului fizic şi moral.

Ex. Gargantua şi Pantagruel de Fr. Rabelais, Povestea lui Harap-Alb, de I. Creangă, 1907-Peizaje, de Tudor Arghezi.

Ex. “Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,

Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască”

(Scrisoarea III, M. Eminescu) UMOR Etimologie. < fr. sau engl. humour, lat. humor, “umoare” (secreţie glandulară care

Page 98: Concepte de Stilistica

98

după Hippocrat hotăra dispoziţia sufletească a omului). Definire.

Umorul reprezintă o modalitate artistică a unui comic spontan, îngăduitor, manifestat sub forma unei uşoare ironii; prezintă capacitatea de a sesiza şi de a evidenţia situaţiile comice sau ridicole ale realităţii.

Tudor Vianu, în Estetica, relevă faptul că umorul apare ca demascarea unei valori înalte, sub aparenţele umile care o ascund.

Acesta apare şi prin îngroşarea aspectelor morale, psihice, sufleteşti, prin sublinierea unor slăbiciuni omeneşti în neconcordanţă cu statutul personajului.

Modalităţile de exprimare ale umorului sunt: • limbajul prin folosirea unor termeni

specifici, fraza prolixă, utilizarea exagerată a unor termeni de limbaj comun etc.

Ex. “lupte seculare care au durat 30 de ani” (I. L. Caragiale)

• prin încălcarea regulilor gramaticale – pronunţare greşită, deformată, stâlcită a unor termeni, cuvinte folosite incorect, pleonasm, dezacord, etc.

Ex. “famelie”, “renumeraţie”, “andrisant”, “plebicist”; (I. L. Caragiale)

• prin elemente stilistice – hiperbola, repetiţii supărătoare, oximoron.

(Ex. “curat murdar – I. L. Caragiale”); • prin atitudinea autorului –

autocaracterizarea; folosirea ironiei şi autoironiei, a caricaturii; ridiculizarea falselor sentimente.

Ex. “eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră şi eu ca românul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfârşit să trăiască, etc.”

(I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută)

Page 99: Concepte de Stilistica

99

Pe lângă umorul vesel, există şi un umor negru, macabru, absurd, forme utilizate în literatura modernă. Umorul negru se asociază cu fantasticul şi miraculosul. André Bréton în Antologia umorului negru reuneşte texte începând cu Swift, Edgar Poe, André Gide, Kafka, Baudelaire. ABSURDUL Etimologie, <fr. absurde, lat. absurdus "supărător" (la ureche), "lipsit de sens". Desemnează ceea ce depăşeşte sensul comun, ceea ce contravine regulilor logicii. Albert Camus defineşte absurdul (În "Mitul lui Sisif") astfel: "nu-i decât divorţul dintre om şi viaţa sa, dintre actor şi decorul său; absurdul se naşte din această confruntare între chemarea omului şi tăcerea iraţională a lumii." Trăsături:

• proclamă iraţionalismul, ilogicul, aberantul;

• viziunea pesimistă asupra lumii; • nonsensul, ininteligibilul existenţial.

Absurdul a apărut în satira antică, farsa medievală, la unii scriitori, din sec. al XVIII-lea, urmând să se amplifice în operele romanticilor, sub forma iraţionalismului oniric.

Ca structură estetică, absurdul se manifestă în creaţia artistică a sec. XX.

Ex. Eugène Ionesco-Rinocerii, Cântăreaţa cheală, Scaunele;

Kafka - Procesul, Castelul Tristan Tzara, André Breton, Urmuz ş.a.

utilizează figurile absurdului în spiritul unei subminări a limbajului artistic şi a lucrării unuia vădit convenţional.

Page 100: Concepte de Stilistica

100

CURENTE ŞI MIŞCĂRI LITERARE CURENT LITERAR Etimologie. < fr. courant littéraire. Definire.

Curentul literar sau artistic, se defineşte ca o grupare largă de autori şi opere circumscrisă într-o anumită perioadă istorică şi reunind scriitori sau artişti, pe baza unei sensibilităţi comune şi unor principii, orientări estetice care-i individualizează.

Un curent literar nu reprezintă o grupare literară foarte strictă, cum sunt cenaclul sau societăţile literare de tipul Junimii, ci este o rezultantă a tendinţelor unei epoci. Poate avea o anumită organizare:

• un cenaclu; • publicaţie a acestuia; • un manifest literar proclamat

de un mentor ş.a. Trăsături caracteristice: ideologie

comună, similitudini de viziune estetică, specii literare, structură tipologică, teme, stil etc.

Interferenţele reprezintă continuitatea activităţii de creaţie în curente diferite, ceea ce face dificilă încadrarea strictă a unor scriitori:

Adrian Marino, în Dicţionarul de idei literare, face distincţia între curent şi mişcare literară. Curentul literar implică grupări mari de scriitori pe baza unui program estetic stabilit, pe când mişcarea literară poate cuprinde orice tendinţă, presupunând o asociere de scriitori, de mai mică amploare.

G. Călinescu, în Principii de estetică, atrage atenţia asupra faptului că nu există curente “pure”, ele interferându-se: “Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. Racine e clasic şi romantic. Clasicismul elin e şi clasic şi

Page 101: Concepte de Stilistica

101

romantic. Romantismul modern e şi romantic e şi clasic. Clasicism – romantism sunt două tipuri ideale inexistente practic în stare genuină, reperabile numai la analiză în retortă.”

În evoluţia istorică a culturii şi literaturii se pot identifica mai multe curente:

• umanismul; • iluminismul; • clasicismul; • romantismul; • realismul; • naturalismul; • modernismul • parnasianismul; • simbolismul; • dadaismul; • expresionismul; • postmodernismul.

UMANISM Etimologie. < fr. humanisme, germ. humanismus. Definire.

Umanismul este curentul dezvoltat în epoca de glorie a culturii, numită Renaştere. Termenul de umanism are două sensuri:

de dragoste, faţă de oameni, referindu-se la om ca totalitate, la atitudinea sa pozitivă în problemele moral – filosofice şi culturale;

de interes, faţă de valorile antichităţii greco – romane, căci umaniştii renascentişti cultivă o filosofie ce dă mai multă libertate fiinţei omeneşti (supusă doar constrângerilor virtuţii şi frumuseţii) şi afirmării personalităţii.

Renaşterea îşi făureşte un ideal de om universal multilateral, un om, căruia ca şi personajul antic, “nimic din ceea ce este omenesc nu-i străin”, armonios dezvoltat

Page 102: Concepte de Stilistica

102

fizic şi cultivat ca intelect, pasionat, iubitor de cunoaştere şi de frumos, om de cultură şi de acţiune.

Umanismul pune accentul pe: raţiune, pe libertatea şi demnitatea omului, opunându-se dogmatismului şi fanatismului medieval.

Trăsături: • încrederea în libertatea, demnitatea şi

perfectibilitatea fiinţei umane; • încrederea în raţiune; • armonia dintre om şi natură; • admiraţia faţă de antichitate; • interes deosebit pentru ştiinţă, artă,

dezvoltarea armonioasă a spiritului uman, pentru eliberarea fiinţei de orice constrângeri;

• descoperă filosofia antică greacă şi latină, pictura, sculptura, astronomia;

• sprijină aspiraţia spre cultură a popoarelor; contribuie la formarea limbilor literare naţionale;

• promovează spiritul critic modern şi întemeiază filologia şi istoriografia bazată pe studiul critic al izvoarelor din care s-a inspirat

Reprezentanţi ai literaturii universale: Francesco Petrarca – Canţonierul G. Boccaccio – Decameronul Fr. Rabelais – Gargantua şi Pantagruel Erasmus din Rotterdam – Elogiul nebuniei

În literatura română, umanismul se manifestă, îndeosebi, în operele cronicarilor, prin idei susţinute privind etnogeneza românească, lupta pentru independenţă, reflecţia filosofică asupra condiţiei umane.

Reprezentanţi: Grigore Ureche – Letopiseţul Ţării Moldovei Miron Costin – De neamul moldovenilor, - din ce ţară au ieşit strămoşii lor; Letopiseţul Ţării Moldovei

Page 103: Concepte de Stilistica

103

Ion Neculce - Letopiseţul Ţării Moldovei O samă de cuvinte Dimitrie Cantemir – Descriptio Moldaviae

Ex. “A lăsa iară’ş nescris cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie suntii lăcuitorii ţărâi noastre (…)”

(M. Costin, De neamul moldovenilor) ILUMINISM Etimologie < it., illuminisimó, “epoca luminilor”, fr. illuminisme. Definire.

Curent literar, apărut în secolul al XVIII-lea, considerat “secolul luminilor”. Reprezintă, în fapt, o mişcare culturală şi ideologică, caracterizată prin tendinţa de ameliorare a stării sociale, pe calea răspândirii ştiinţei şi culturii.

Trăsătura esenţială o reprezintă gândirea raţionalistă.

De aici, decurg: ieşirea de sub tutela teologiei, atitudinea antifeudală, lupta pentru egalitatea naţiunilor şi pentru emanciparea prin cultură, dezvoltarea tuturor artelor şi, în special, a unei literaturi capabile să instruiască şi să dezvolte personalitatea, pe linia unei moralităţi desăvârşite.

În plan european, s-a cristalizat în Anglia, după votarea în Parlamentul englez a Declaraţiei Drepturilor omului (1688) şi în Franţa, odată cu apariţia primei sinteze Enciclopedia, ce cuprindea teme filosofice, estetice, social-politice şi la a cărei alcătuire au contribuit nume ilustre ca: Rousseau, Diderot, Montesquieu, Voltaire, Helvetius.

În cultura românească se manifestă prin ideile reprezentanţilor Şcolii Ardelene:

Page 104: Concepte de Stilistica

104

Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu.

Ca specific, se remarcă preocuparea de argumentare a latinităţii, a unităţii şi continuităţii poporului român şi a limbii române, pentru afirmarea drepturilor naţionale ale românilor de pretutindeni (cu precădere din Ardeal).

Ex. “Fiindcă limba cea românească e latinească, celui ce va să cerce începutul limbei româneşti, îi iaste de lipsă mai nainte să aibă cunoscute întâmplările limbei latineşti.”

(Petru Maior, Disertaţie pentru începutul limbei româneşti) CLASICISM Etimologie < fr. classicisme, it. classicismo

Cel dintâi mare curent din literatura universală se dezvoltă în condiţiile absolutismului monarhic, din Franţa secolului al XVII-lea.

Principala trăsătură a curentului o reprezintă respectul faţă de modelele antichităţii, considerată epoca maximei înfloriri a artelor.

Scriitorii proclamă primatul raţiunii, faţă de sentimentele personale, pasiunile intime.

În orice circumstanţă, raţiunea este hotărâtoare, iar datoria cetăţenească, riguros împlinită.

Teoreticianul curentului este Boileau, care în a sa Artă poetică (L’art poétique) (1674) rămâne tributar lui Aristotel şi Horaţiu, punând raţiunea pe acelaşi plan cu frumosul.

“Iubiţi deci raţiunea şi pentru a voastre lire

Din ea luaţi şi frumosul şi-a artei strălucire!”

Page 105: Concepte de Stilistica

105

Studierea naturii are ca scop descoperirea a ceea ce este caracteristic fiinţei umane.

Personajele sunt construite pe baza unei unice calităţi, virtuţi sau a unui singur defect, viciu (vezi personajele lui Molière din Avarul sau Tartuffe).

Clasicismul a cultivat ca specii literare: oda, poemul, epopeea, tragedia, satira, fabula, comedia.

Contribuţia sa la dezvoltarea literaturii, constă în: raţionalismul cartezian, exaltarea eroismului, cultivarea sentimentului datoriei, sobrietatea şi echilibrul în compoziţie şi stil.

În literatura română, nu se poate vorbi de un clasicism propriu-zis, date fiind condiţiile şi dezvoltarea în paralel a trăsăturilor mai multor curente, fenomen cunoscut sub numele de arderea etapelor.

Influenţe ale clasicismului se observă la I. Budai-Deleanu, I. H. Rădulescu, D. Bolintineanu, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu. ROMANTISM Etimologie < fr. romantisme Definire.

Curent literar ce apare în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, întâi în Anglia, apoi în Germania şi Franţa, în epoca revoluţiilor şi a războaielor naţionale de eliberare.

Reprezintă o reacţie la clasicismul canonizat.

În prefaţa la drama Cromwell (1827), considerată manifest literar al curentului, V. Hugo proclama: “Nu există reguli, nu există modele, nu există altele decât legile generale ale naturii, care privesc arta întreagă şi pe cele speciale care, pentru fiecare compoziţie rezultă din condiţiile de

Page 106: Concepte de Stilistica

106

existenţă propuse ale fiecărui subiect în parte.”

Trăsături esenţiale: * expansiunea eului liric; * subiectivismul; * primatul sentimentului, al pasiunii şi, implicit, al fanteziei; * refugiul în trecutul istoric; * aprecierea valorilor specific naţionale (îndeosebi a folclorului); * configurarea personajelor şi chiar a textelor pe baza antitezei; * îmbogăţirea limbii artistice prin valorificarea elementelor populare, a regionalismelor, arhaismelor; * originalitatea şi libertatea formelor. Speciile literare cultivate cu precădere sunt: drama, romanul şi meditaţia.

Generat de condiţii istorice specifice, romantismul românesc are câteva trăsături proprii. Curentul are caracterul unei largi mişcări literare care cuprinde pe toţi scriitorii paşoptişti (într-o formă sau alta), prelungindu-se până la generaţiile următoare: H. Odobescu, B.P. Haşdeu, M. Eminescu, Al. Macedonski.

REALISM Etimologie < fr. réalisme. Definire.

Curent literar care se dezvoltă la jumătatea secolului al XIX-lea, şi care tinde să dea o reprezentare obiectivă realităţii, să înfăţişeze veridic existenţa socială. Scrieri cu caracter programatic: Prefaţa la Comedia umană de H. de Balzac (1842) şi vol. Realismul de Champfleury (1857). Termenul provine din domeniul artelor şi aparţine pictorului francez Gustave Courbet, autorul catalogului – prospect, Realism (1855).

Page 107: Concepte de Stilistica

107

Tendinţe realiste, în sensul reflectării legăturii artei cu viaţa, s-au manifestat avant la lettre.

Trăsături: • caracter verosimil (lat. verosimilis,

"asemănător adevărului”; termenul desemnează, în sens larg, ceea ce poate fi crezut, ceea ce e plauzibil, conform cu realitatea);

• lipsa de idealizare; • determinarea socială; • valoarea documentară; • tendinţa de a prelua metode de

investigare din ştiinţele exacte. • personaje tipice , recrutate din toate

categoriile sociale, individualizate prin valorificarea detaliului artistic, privind mediul şi modul de viaţă, prin limbaj;

• Genuri şi specii reprezentative: - epic (schiţa, nuvela, romanul); - dramatic (drama, comedia); • stil sibru, impersonal. În literatura română, realismul coexistă cu

romantismul, clasicismul şi comportă mai multe aspecte:

• obiectiv, critic (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută)

• psihologic (I. Slavici, Moara cu noroc); • liric (M. Sadoveanu, Ţara de dincolo de

negură); • simbolic (L. Rebreanu, Ion); • mitico-magic (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi,

Baltagul). NATURALISM Etimologie. < lat. naturalis, fr. naturalism, “natural”. Definire.

Curent literar, manifestat în Franţa între anii 1870-1890, ca o prelungire a realismului.

Page 108: Concepte de Stilistica

108

Program: Lucrarea – Romanul experimental, E.Zola (1880)

Caracteristici: • aplicarea în literatură a metodei

experimentaliste din ştiinţă ; • importanţa acordată biologicului,

eredităţii maladive, instinctelor înregistrate fidel “L’oeuvre devient un proces verbal , rien de plus” .(E. Zola)

• personaje ale căror acţiuni şi stări fiziologice sunt determinate de factorul ereditar, boli, obsesii.

“În Thérèse Raquin am vrut să studiez temperamente, iar nu caractere […] Scopul pe care l-am urmărit înainte de toate a fost un scop ştiinţific. Am arătat tulburările profunde ale unei firi sangvine în contact cu o fire nervoasă […] Fiecare capitol este studiul unui caz curios de fiziologie”. (E. Zola – Prefaţă la Thérèse Raquin) Ex. “… hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să poată să spună un sunet, nu se mai putu închide […] mâinile voiră să ridice dar căzură ţepene de-a lungul trupului […] vântul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să troznească zidurile hanului bătrân.”

(I. L. Caragiale, În vreme de război) SĂMĂNĂTORISM

Curentul şi-a luat numele de la revista Sămănătorul, apărută la Bucureşti (1901-1910), sub conducerea lui Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc, apoi a lui N. Iorga.

Este un curent ideologic şi literar autohton, care îşi propune să reflecte: spiritualitatea românească, iubirea de neam şi ţară, idealurile şi trecutul acesteia.

“O literatură – apreciază N. Iorga – trebuie să afirme sufletul unui popor în

Page 109: Concepte de Stilistica

109

forme care corespund culturii timpului.” (Sămănătorul, 1905)

Trăsături: • abandonarea realităţii în favoarea

paseismului bucolic; • idilismul sau preferinţa pentru înfăţişarea

pitorească, înfrumuseţarea în mod fals, convenţional a satului românesc, considerat ca unicul depozitar al specificului naţional;

• considerarea oraşului ca mediu ostil, nepotrivit pentru cei modelaţi sufleteşte, în lumea patriarhală;

• sentimentul dezrădăcinării, generat de ideea că satul – tărâm a tot ceea ce este bun şi frumos în structura etnică şi socială a poporului, se află într-o opoziţie de neîmpăcat cu oraşul modern, văzut ca loc de pierzanie.

Reprezentanţi, opere: O. Goga, Nepotrivire Şt. O. Iosif, Copil sărman

POPORANISM

Mişcare teoretizată de criticul G. Ibrăileanu (pe plan cultural – literar) şi al cărei program se baza pe cultivarea specificului naţional.

Poporanismul opune spiritului romantic şi idilic al sămănătorismului, o literatură realistă, veridică, expresie a problematicii social – naţionale, inspirată din viaţa poporului şi pentru popor.

Revista reprezentativă a poporanismului a fost “Viaţa românească” apărută la Iaşi, în 1906, sub conducerea lui G. Ibrăileanu, continuându-şi activitatea până în 1916.

Obiectivele, acestei reviste vizează: specificul naţional, reflecţia socialului, repudierea decadentismului şi simpatia pentru ţărănime.

Page 110: Concepte de Stilistica

110

Direcţiile poporanismului se bazează pe: • cultivarea valorilor artistice, “pure”, pe

baza observaţiei obiective a vieţii; • “motivul datoriei” • motivul dezrădăcinării, al neadaptării, al

dispariţiei unei clase; • idealul redeşteptării culturii naţionale; • mediul rural – vatră a specificităţii

naţionale; • accentul pe autenticitate şi specific

naţional, înţeles ca dimensiune socială; • acceptarea elementelor moderne, a

“europenizării” ca asimilare a progresului spiritual;

• veridicitatea reflectării în artă; • idealul luminării poporului şi o atitudine

realist – critică; • îndemnul la compasiune pentru lumea

chinuită a satului; Scriitori poporanişti, colaboratori ai revistei

“Viaţa românească”. • Calistrat Hogaş – Pe drumuri de munte;

Amintiri dintr-o călătorie. • Al. Brătescu-Voineşti – Nuvele şi schiţe;

În lumea dreptăţii; Întuneric şi lumină. • Gala Galaction – De la noi la Cladova;

Moara lui Călifar; Bisericuţa din Răzoare. SIMBOLISM Etimologie. <fr. symbolisme. Denumirea curentului a fost dată de Jean Moréas care publică în Le Figaro articolul Le symbolisme, considerat a fi manifestul literar al simbolismului. Definire.

Curent literar artistic, constituit în Franţa, în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea (1880-1920), având ca obiectiv, promovarea unui concept modern de poezie, ca o consecinţă a nevoii de îmbogăţire şi de înnoire a liricii.

Page 111: Concepte de Stilistica

111

Ch. Baudelaire este considerat precursorul simbolismului francez, (vol. Les fleurs du mal).

Trăsături: • cultivă simboluri şi “corespondenţe”

senzoriale (vizuale, auditive, olfactive); • sugestia, fără organizare logică,

(idealul poeziei simboliste e acela de a sugera);

• cultivă o muzicalitate interioară, ce redă poeziei forţă evocatoare, bazându-se pe receptarea muzicală a lumii. Mallarmé tinde prin poezie, de “a lua din muzică bunul ei”. Paul Verlaine în Arta poetică susţine primatul muzicii în poezie: “Muzică înainte de orice”;

• simboliştii proclamă cultul eului; sugerează nuanţele cele mai subtile ale stărilor sufleteşti; poezia devine un instrument de cunoaştere metafizică;

• reflectă nevrozele, misterul, obsesiile, morbidul, şi lugubrul;

• natura este văzută cu ochii citadinului; investighează o nouă lume specifică, cu taverne, târguri provinciale, triste, melancolice, cuprinse de spleen;

• exprimă nostalgia plecărilor, a călătoriilor imaginare spre ţinuturi îndepărtate, predilecţia pentru voiajul vag, nedefinit, pentru evadare;

• se declară împotriva exprimării discursive, a descripţiei precise şi prozaice;

• resping naturalismul şi retorismul romantic;

• au obsesia culorilor: alb, negru, violet, etc. şi a unor instrumente: clavirul, vioara, harfa, pianul, armonica;

• manifestă tendinţă spre o poezie totală, complexă şi completă, aflată în slujba ideii;

Page 112: Concepte de Stilistica

112

• abordează o tematică socială nouă, inadaptabilitate, revoltă contra prozaismului existenţial;

• cultivă versul liber; • deschid drum grupărilor moderniste

(dadaism, impresionism, expresionism etc). Reprezentanţi: Arthur Rimbaud, St. Mallarmé, P. Verlaine, R. M. Rilke, E. Montale, G. Ungaretti, Al. Macedonski, D. Anghel, I. Minulescu, G. Bacovia. TRADIŢIONALISM Etimologie. <fr. traditionalisme, lat. traditio-ansamblu de idei, obiceiuri, credinţe, datini, care se transmit în cadrul unor grupuri, popoare. Definiţie.

Mişcare culturală ai cărei reprezentanţi exprimă un ataşament excesiv faţă de valorile trecutului, văzute în opoziţie cu cele noi, moderne.

Apără culturile primitive, în care susţinătorii au văzut o sinteză a elanului creator al omului; pune accentul pe specificul naţional şi pe tradiţie, inclusiv pe factorul spiritual religios, văzut ca element esenţial al sufletului ţărănesc.

Se manifestă în literatura română spre sfârşitul secolului al XIX-lea, prin epigonii eminescieni, prin unele laturi ale poporanismului şi sămănătorismului. Trăsături: • negarea mişcărilor literar-artistice înnoitoare; • promovarea unei anume izolări faţă de

orientările moderne din cultura lumii; • spirit conservator, exaltarea misticismului şi a primitivismului rural;

• redescoperirea folclorului şi valorificarea lui în opere culte;

• inspiraţia din mitologia creştină;

Page 113: Concepte de Stilistica

113

• preamărirea trecutului naţional, mai ales a celui rural;

• apărarea “românismului”, adică a ceea ce este specific “sufletului naţional”, a vieţii autohtone în faţa “spiritului internaţionalist”.

O profundă manifestare a tradiţionalismului o reprezintă gândirismul constituit în jurul revistei Gândirea (1921), condusă de către Nichifor Crainic, menită a fi o publicaţie de afirmare a valorilor literar-artistice naţionale. Reprezentanţi: • L. Blaga – Meşterul Manole; • V. Voiculescu – Poeme cu îngeri; • I. Luca – Icarii de pe Argeş; • M. Sadoveanu – Hanu Ancuţei, Baltagul,

Fraţii Jderi. SINCRONISM Etimologie. < fr. synchronisme. Definire.

Teorie susţinută de Eugen Lovinescu (Istoria civilizaţiei moderne, 1924 - 1925), potrivit căreia, cultura (şi toate instituţiile) unui popor se dezvoltă, prin imitaţie şi adaptare, în strânsă interdependenţă cu celelalte culturi.

Prin efortul de sincronizare, se produc mutaţii, care contribuie la integrarea literaturii într-o formulă estetică modernă, păstrând, însă, fondul nostru etnic, specificul naţional.

MODERNISM Etimologie. < fr. modernisme Definire.

Mişcare literară de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care se opune tradiţionalismului, încadrându-se în ceea ce numim avangardism.

Page 114: Concepte de Stilistica

114

Forme de manifestare: simbolismul, expresionismul, dadaismul, cubismul, futurismul, suprarealismul, integralismul etc.

Eugen Lovinescu în Istoria literaturii moderne contemporane, denumeşte modernismul, drept noua mişcare estetică, de după 1880.

Caracteristici: • proclamarea, ca principiu de creaţie, a

aşa-numitului anti: antiartă, antiliteratură, antierou, antipoezie,

• neacceptarea dogmelor şi rigorilor în artă;

• atitudine anticlasică, anticonserva-toare caracterizată de negativism, mergând chiar până la un spirit anarhist;

• forme multiple de manifestare, de la atitudinea de opoziţie radicală şi violenţă împotriva tradiţionalismului, până la ruptura iremediabilă dintre artă şi logică, a avangardismului;

• promovarea celor mai bizare experimente artistice, pe baza unei libertăţi absolute obţinute prin obscurizarea expresiei;

• preferinţa pentru experienţa în sine, fără finalitate. Reprezentanţi: Tristan Tzara, Ion Vinea,

Marcel Iancu (dadaişti); Urmuz (suprarealist); B. Fundoianu, Ştefan Roll, Felix Aderca, Ilarie Voronca (constructivişti); L. Blaga, Al. Philippide (expresionişti); I. Barbu, Dan Botta (reprezentanţi ai ermetismului).

SINCRETISMUL Etimologie. <fr. sincrétisme, gr. synkretism, “uniune a cretanilor”. Definire. În artă, denumeşte coexistenţa elementelor poeziei, muzicii, dansului în acelaşi

Page 115: Concepte de Stilistica

115

ansamblu unitar, precum în folclor. Metaforic, sincretismul denumeşte încercările de a reuni în spectacole variate forme de artă (teatrul, cu muzica, cu versul, dansul, proza, cinematograful, plastica etc.).

În cazul poeziei, o formă de sincretism o reprezintă caligrama. Mesajul versului este reluat din ordinea verbală, între anumite limite, cu ajutorul codului plastic.

Ex. Cravata şi ceasul, G. Apollinaire

PARNASIANISM Etimologie < fr. parnassien. Parnas-munte consacrat lui Apollo şi muzelor din mitologia greacă.

Mişcare literară apărută în Franţa, la mijlocul sec. al XIX-lea, ca o reacţie împotriva romantismului. Numele curentului este dat de culegerea antologică Parnasul Contemporan, (Le Parnasse Contemporain), publicată în 1866-1867.

Reprezentanţi: Leconte de Lisle, Théodore de Banville, José Maria de Heredia, Sully Prudhomme, François Coppée. Parnasienii propun reluarea idealului clasic de artă, fundamentarea poeziei pe principiile riguroase ale ştiinţei şi pozitivismului filosofic, opus idealismului romantic, intrat în faza de disoluţie.

Se orientează spre civilizaţiile străvechi, promovează recluziunea, în aşa numitul “Turn de fildeş”. Idealul poetic este arta rece, impersonală, a cărei raţiune de a fi este exclusiv, căutarea frumosului.

“Noi credem – scria Th. Gautier – în autonomia artei; arta pentru noi nu este mijloc, ci scop; orice artist care-şi propune altceva decât frumosul nu este un artist în ochii noştri.”

Frumosul rezultă, în viziunea parnasianiştilor, din combinarea

Page 116: Concepte de Stilistica

116

armonioasă, savantă de linii, culori şi sunete şi, de aici, cultul perfecţiunii formale şi anticiparea, prin rafinament, a simboliştilor.

Spre deosebire de simbolişti, care valorificau virtuţile muzical-sugestive ale cuvintelor, apropiind poezia de muzică, poeţii parnasieni cultivă idealul unei artei plastice, decorative, poezia devenind o pictură vorbită.

Poezia simbolistă îşi trage substanţa din explorarea eului, a zonelor muzicale ale sufletului, în timp ce poetul parnasian evită efuziunea şi se refuză destăinuirii lirice.

Ex. Al. Macedonski, Rondelul Cupei de Murano EXPRESIONISM Etimologie < fr. expressionnisme. Definire.

Expresionismul reprezintă una dintre cele mai importante mişcări artistice moderniste de la simbolism încoace, denumind formele de manifestare ale modernismului în arta şi literatura lumii, diferite de cele ale naturalismului sau impresionismului.

Expresionismul a apărut la începutul secolului XX, mai întâi în Germania, de unde s-a răspândit apoi şi în alte ţări, cu scopul de a reda diversele moduri de expresie ale febrei spirituale din timpul şi imediat după primul război mondial.

Expresionismul se caracterizează prin: tensiune extatică; transcedere fantast – tragică a realităţii; voinţă creatoare; năzuinţă spre absolut; accente halucinatorii; atitudine neconformistă şi accentuat

subiectivă;

Page 117: Concepte de Stilistica

117

pierdere în haos, “groaza de tot ce ne înconjoară, de un univers al morţii şi al corupţiei, al arbitrariului şi al agresivităţii”;

presentimentul unei iminente catastrofe universale;

interes pentru fenomenele originare, arhetipale. Exponenţi ai expresionismului universal:

Gottfried Benn, Georg Trakl, Paul Zeck, etc. În teatru, expresionismul promovează drama simbolică de idei (Bertolt Brecht J.A.Strindberg).

La noi, L. Blaga este primul autor, care susţine “noul stil” expresionist, afirmând că “de câte ori o operă de artă redă astfel un lucru încât puterea, tensiunea interioară transcede lucrul, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu iluminatul”, avem de-a face cu un produs expresionist (Stilul).

Elemente de viziune expresionistă se întâlnesc şi în opera unor scriitori, colaboratori la Gândirea: V. Voiculescu, A. Maniu, Aron Cotruş, dar şi la unii colaboratori ai Contemporanului, în poezia lui Barbu Fundoianu, în proza lui I. Vinea, la unii autori dramatici: G. M. Zamfirescu, G. Ciprian, Al. Philippide.

Expresionismul este proteiform, dobândind atâtea înfăţişări câte reprezentări artistice concrete există. Eroii devin în dramă, dar şi în roman, idei înzestrate cu voinţă, idei ce mişcă din adâncimi nebănuite sufletul omenesc.

În poezie, se cântă “marile porniri ale spiritului vizionar”, devenind un strigăt de deznădejde şi de revoltă. ERMETISM Etimologie <fr. hermétisme, it. ermetismo, cf. Hermes (Trismegistul) zeu grec, considerat

Page 118: Concepte de Stilistica

118

de alchimişti ca patron al ştiinţelor oculte şi al magiei. Definire. “Prin hermetism s-a înţeles o învăţătură ascunsă despre lume şi existenţă, iar hermetic a fost numit tot ceea ce nu se dezvăluie direct, necesitând o iniţiere. A spune despre un text că este hermetic, înseamnă că acesta semnifică o altă ordine a lumii, prin figurare simbolică.” (Marin Mincu) Poetul I. Barbu, (Joc secund,. Timbru) afirmă cu privire la propria-i creaţie: “Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate, lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur, ca tot absolutul: o pură direcţie, un semn al minţii.” DADAISM Etimologie <fr. dadaisme. Denumirea curentului vine de la cuvântul “dada” – căluţ de lemn, doică, dubla afirmaţie în româneşte şi ruseşte; negrii kru numesc astfel, coada vacii sfinte, cu sens figurat, „idee fixă”. Altă ipoteză: “Dada” este numele sfântului martir sărbătorit pe 16/28 aprilie, dată ce coincide cu ziua de naştere a lui Tristan Tzara, iniţiatorul acestei mişcări literar-artistice. (Victor Macarie: „Dada «un cuvânt care nu spune nimic» ... sau un nume bine căutat”, Cronica, Iaşi, Anul XXXI, 13-14 iulie, 1996, p. ). Constituită în februarie 1916, la Cabaretul Voltaire, mişcarea înscenează în spirit teribilist, numere muzicale de zgomote disonante, recitaluri de antipoezie, expoziţii de colaje etc. G. Călinescu (Principii de estetică) consideră că haosul inspiraţiei preconizat de dadaiştii nu e decât o simplă poză, adaptată

Page 119: Concepte de Stilistica

119

pentru spectaculosul situaţiei, iar C. Ciopraga (Amfiteatru cu poeţi) apreciază că dadaismul n-a reprezentat decât o “sumă de răzvrătiri şi negaţii”, propunând “abolirea memoriei”, “abolirea viitorului”, abolirea profeţilor”. Tristan Tzara susţine arbitrarul în crearea unui poem, în spirit dadaist: “Luaţi un ziar/Luaţi nişte foarfeci/. Alegeţi în acesta un articol având lungimea/ pe care credeţi că veţi da-o poemului dvs./ decupaţi articolul/ Decupaţi cu grijă fiecare dintre cuvintele care/ formează acest articol şi punţi-le într-un sac/ agitaţi uşor. Scoateţi apoi fiecare tăietură una după alta. Copiaţi-le fiecare tăietură una după alta. Copiaţi-le conştiincios/ În ordinea în care au părăsit sacul/ Poemul vă va asemăna”. În primul manifest futurist (1909) apărut sub semnătura lui E.T. Marinetti, se spune: “curajul, îndrăzneala, rebeliunea vor fi elementele esenţiale ale poeziei noastre”. (Apud Mario de Micheli, Avangarda artistică a secolului XX Partea a treia; Documente, Bucureşti, 1968, p.329. Vezi şi Paşa Pană, Antologia literaturii române de avanfardă, Bucureşti, 1969). Trăsături: • neagă arta tradiţională; • neagă orice raport dintre gândire şi

expresie, dintre logică şi poezie; • cultivă antiliteratura, antimuzica,

antipictura, inventând cele mai stranii tehnici de “creaţie”, toate având la bază incoerenţa;

• optează pentru hazard, grotesc şi absurd, renunţând la orice structurare conştientă a actului artistic.

Reprezentanţi: T. Tzara, Marcel Iancu, Hugo

Page 120: Concepte de Stilistica

120

Ball, Hans Arp, Louis Aragon, Paul Eluard, Ph. Soupault. Autori şi texte: I. Vinea, Pauză, Constatări provinciale, Un căscat în amurg, Soliloc; Saşa Pană, Mărturisiri; Urmuz, Cronicari, Fucsiada, Pâlnia şi Stamate, Ismail şi Turnavitu. POSTMODERNISM Etimologie <fr. aprés le modernisme. Definire. Termenul este folosit de Rudolf Pannwitz, care numeşte omul postmodern, omul perfect adaptat schimbării, supraomul. Curentul apare ca o reacţie la modernismul interbelic şi se afirmă în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în America şi Europa Occidentală. Caracteristici: • curent ce apare în prelungirea

avangardei literare şi se extinde în toate sferele cunoaşterii umane;

• se manifestă prin tendinţa de a părăsi tărâmurile înalte ale culturii şi de a asocia cu Kitsch-ul, cu paraliteratura;

• se erijează, în aşa-numita, artă democratică pluralistă, tolerantă;

• constituirea unei lumi dezordonate, lipsite de iluzii, lucidă;

• preferinţa pentru atroce, abject şi chiar obscen;

• polifonia stilistică şi narativă; • înlăturarea convenţiei autorului

omniscient. Caracteristicile principale ale curentului

sunt, după M. Cărtărescu (Postmodernismul românesc, 1999) : interdeterminarea (ambiguitatea), fragmentarea (disconti-nuitatea), decanonizarea, neprezentabilul (lipsa refrenului), ironia ca principiu

Page 121: Concepte de Stilistica

121

constructiv, hibridizarea (mezalianţa cu kitsch-ul), carnavalescul apocaliptic, pierderea sentimentului realităţii, inclusiv al timpului şi istoriei, exuberanţa intertextuală, hipertextualitatea, metatextualitatea.

Reprezentanţi: Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu,

Traian T. Coşovei, Ion Bogdan Lefter, Romulus Bucur, Nichita Danilov, Marta Petreu, Radu G. Ţeposu, Emil Brumaru, George Cuşnarencu, Nicolae Iliescu ş.a.

Page 122: Concepte de Stilistica

122

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Aristotel, Poetica, Editura Academiei, Bucureşti, 1965

Bote Lidia, Simbolismul românesc, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966

Comloşan Doina / Borchiu, Mirela, Dicţionar de comunicare (lingvistică şi literară), Editura Excelsior Art, Timişoara, 2006

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicţionar de termini lingvistici, Editura Teora, Bucureşti, 1998

Coteanu Ion, Stilistica funcţională a limbii române; II, Editura Academiei, 1985

Coteanu Ion, Gramatica de bază a limbii române, Editura Garamond, Bucureşti, 1993

Crăciun Gh., Introducere în teoria literaturii, Editura Magister Cartier, Braşov, 1998

Ducrot Oswald / Schaeffer, Jean-Marie, Noul dicţionar encyclopedic al ştiinţelor limbajului, traducerea de Anca Măgureanu, Viorel Vişan, Marina Păunescu, Editura Babel, Bucureşti, 1996

Gerard Genette, Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978

Eco Umberto, Opera deschisă. Formă şi indeterminare în poeticile contemporane, Editura Univers, Bucureşti, 1969

Irimia Dumitru, Limbajul poetic eminescian, Editura “Junimea”, Iaşi, 1979,

Irimia Dumitru, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999

Irimia Dumitru, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979

Liiceanu Gabriel, Tragicul o fenomenologie a limitei şi depăşirii, Editura Univers, Bucureşti, 1975

Page 123: Concepte de Stilistica

123

Mancaş Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul XX, 1900 – 1950, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Marino Adrian, Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973 Mavrodin Irina, Poetică şi poietică,

Editura Univers, Bucureşti, 1982 Parfene Constantin, Teorie şi analiză

literară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993 Perianu Gheorghe, Scriitori români

postmoderni, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999

Pop Ion, Avangarda în literatura română, Editura “Minerva”, Bucureşti, 1990

Sala Marius (coordinator), Enciclopedia limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001

Streinu Vladimir, Versificaţia modernă, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966

Tohăneanu Gh.I., Studii de stilistică eminesciană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965

Vianu Tudor, Studii de stilistică, Bucureşti, 1968

∗∗∗

Dicţionar de termeni literari, coordonator Alexandru Săndulescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1976

Fierăscu C., Dicţionar de terminologie literară, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1973

Dragomirescu Gh. N., Mica enciclopedie a figurilor de stil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, Ediţia a II-a, 1995

Petraş Irina, Figuri de stil. Mic dicţionar antologic pentru elevi, Editura “Demiurg”, Bucureşti, 1992

Page 124: Concepte de Stilistica

124

Dicţionarul Limbii Române Moderne, sub direcţia prof. univ. D. Macrea, Editura Academiei Române, 1958

Marcu Florin, Manea Constantin, Dicţionar de neologisme, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978

Scarlat Mircea, Istoria poeziei româneşti, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti,

1984 Caillois Roger, În inima fantasticului,

Editura Meridian, Bucureşti, 1971 Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii.

Poetica, Editura Univers, Bucureşti, 1973 ∗∗∗

Page 125: Concepte de Stilistica

125

INDEX Absurd p.99 Act p.54 Actor p.54 Aforism p.62 Alegorie p.72 Aliteraţie p.72 Antifrază p.74 Antiteză p.73 Antract p.54 Apolinic p.17 Artă poetică p.18 Autor p.5 Avanscenă p.55 Baladă p.44 Basm p.45 Caracterizarea personajului p.27 Cezură p.90 Clasicism p.104 Comedie p.58 Comic p.94 Comparaţie p.74 Compoziţie p.19 Conflict p.25 Conotaţie p.13 Corespondenţe p.75 Curent literar p.100 Dadaism p.118 Denotaţie p.12 Descriere p.29 Dialog p.31 Didascalie p.56 Discurs p.61 Doină p.36 Dramă p.58 Elegie p.42 Enumeraţie p.76 Epilog p.24 Epitet p.76 Epopee p.48

Page 126: Concepte de Stilistica

126

Ermetism p.117 Eseu p.59 Eufemism p.77 Expresionism p.116 Fabulă p.48 Fantastic p.96 Ficţiune p.12 Folclor p.8 Frumos p.91 Gen literar p.33 Glossă p.43 Grotesc p.97 Hiperbolă p.78 Idee p.21 Idilă p.41 Iluminism p.102 Imagine artistică p.11 Imn p.38 Interogaţie retorică p.78 Inversiune p.79 Invocaţie p.79 Laitmotiv p.23 Legendă p.45 Literatură p.5 Măsură p.90 Meditaţie p.41 Metaforă p.80 Mit p.14 Modernism p.113 Monolog p.32 Motiv p.22 Narator p.29 Naraţiune p.28 Naturalism p.107 Nuvelă p.51 Odă p.38 Operă deschisă p.9 Operă literară p.5 Operă lirică p.36 Oximorom p.82

Page 127: Concepte de Stilistica

127

Parabolă p.63 Parnasianism p.114 Parodie p.64 Pastel p.40 Personaj literar p.25 Personificare p.82 Poem p.49 Poetica p.7 Poporanism p.109 Portret p.30 Postmodernism p.120 Povestire p.49 Prolog p.24 Proverb p.37 Prozodie p.84 Psalm p.62 Realism p.106 Refren p.90 Regie p.55 Repetiţie p.83 Replică p.54 Retorica p.62 Roman p.52 Romantism p.105 Rondel p.43 Rimă p.87 Ritm p.86 Satiră p.38 Sămănătorism p.108 Scenă p.55 Scenografie p.55 Schiţă p.50 Scrisoare p.64 Simbol p.15 Simbolism p.110 Sincretism p.114 Sincronism p.113 Snoavă p.47 Sonet p.42 Specia literară p.35 Stil p.65

Page 128: Concepte de Stilistica

128

Strofă p.84 Structura operei p.19 Subiectul operei literare p.23 Sublim p.93 Suprapersonaj p.27 Tablou p.30 Temă p.20 Text p.6 Titlul operei p.10 Tradiţionalism p.112 Tragedie p.56 Tragic p.95 Umanism p.101 Umor p.97 Vers p.84 Viziune artistică p.17 Vorbire directă p.69 Vorbire indirectă p.70 Vorbire indirectă liberă p.71 Zicătoare p.38

Page 129: Concepte de Stilistica

129

CUPRINS

OPERA LITERARĂ Opera literară (E.C.) p.5 Autor (R.H.) p.5 Literatură (E.C.) p.5 Text (E.C.) p.6 Poetică (E.C.) p.8 Folclor (C.A.) p.8 Operă deschisă (V.S.M.) p.9 Titlul operei (E.C.) p.10 Imagine artistică (C.A.) p.11 Ficţiune (V.S.M.) p.12 Denotaţie (V.S.M.) p.12 Conotaţie (V.S.M.) p.13 Mit (V.S.M.) p.14 Simbol (V.S.M.) p.15 Viziune artistică (C.A.) p.17 Apolinic (R.H.) p.17 Artă poetică (E.C.) p.18 STRUCTURA ŞI COMPOZIŢIA OPEREI LITERARE Structura operei (R.H.) p.19 Compoziţie (R.H.) p.19 Temă (R.H.) p.20 Idee (R.H.) p.21 Motiv (R.H.) p.22 Laitmotiv (R.H.) p.23 Subiectul operei literare (V.O.) p.23 Prolog (R.H.) p.24 Epilog (R.H.) p.24 Conflict (V.S.M.) p.25 Personaj literar (E.C.) p.25 Suprapersonaj (E.C.) p.27 Caracterizarea personajului (E.C.) p.27 MODURI DE EXPUNERE Naraţiune (V.O.) p.28 Narator (R.H.) p.29

Page 130: Concepte de Stilistica

130

Descriere (V.O.) p.29 Tablou (V.O.) p.30 Portret (R.H.) p.31 Dialog (E.C.) p.31 Monolog (V.S.M.) p.32 GENURI ŞI SPECII LITERARE Genul literar (V.S.M.) p.33 Specia literară (V.S.M.) p.35 GENUL LIRIC Opera lirică (E.C.) p.36 Doină (V.O.) p.36 Proverb (V.O.) p.37 Zicătoare (V.O.) p.38 SPECII ALE GENULUI LIRIC Odă (V.O.) p.38 Imn (V.O.) p.38 Satiră (C.A.) p.39 Pastel (V.O.) p.40 Idilă (R.H.) p.41 Meditaţie (C.A.) p.41 Elegie (C.A.) p.42 Sonet (R.H.) p.42 Rondel (V.S.M.) p.43 Glossă (V.S.M.) p.43 SPECII ALE GENULUI EPIC Baladă (V.O.) p.44 Legendă (V.O.) p.45 Basm (E.C.) p.45 Snoavă (V.O.) p.47 Epopee (C.A.) p.48 Fabulă (V.O.) p.48 Poem (R.H.) p.49 Povestire (V.O.) p.50 Schiţă (E.C.) p.50 Nuvelă (V.O.) p.51

Page 131: Concepte de Stilistica

131

Roman (E.C.) p.52 GENUL DRAMATIC Act (R.H.) p.54 Actor (R.H.) p.54 Antract (R.H.) p.54 Avanscenă (R.H.) p.55 Replică p.55 Regie (R.H.) p.55 Scenă (R.H.) p.55 Scenografie (R.H.) p.55 Tablou (R.H.) p.55 SPECII ALE GENULUI DRAMATIC Tragedie (V.S.M.) p.56 Dramă (C.A.) p.58 Comedie (C.A.) p.58 ALTE GENURI ŞI SPECII Eseu (E.C.) p.59 GENUL ORATORIC Discurs (V.S.M.) p.61 Retorica (R.H.) p.62 GENUL DIDACTIC Aforism (V.O.) p.62 Psalm (V.O.) p.62 Parabolă (V.O.) p.63 GENUL EPISTOLAR Scrisoare (R.H.) p.64 Parodie (R.H.) p.64 STILISTICA Stil (C.A.) p.65 Vorbire directă (C.A.) p.69 Vorbire indirectă (C.A.) p.70 Vorbire indirectă liberă (C.A.) p.71

Page 132: Concepte de Stilistica

132

FIGURI DE STIL Alegorie (V.O.) p.72 Aliteraţie (E.C.) p.72 Antiteză (R.H.) p.73 Antifrază (E.C.) p.74 Comparaţie (E.C.) p.74 Corespondenţe (V.S.M.) p.75 Enumeraţie (V.O.) p.76 Epitet (E.C.) p.76 Eufemism (E.C.) p.77 Hiperbolă (V.O.) p.78 Interogaţie retorică (E.C.) p.78 Inversiune (R.H.) p.79 Invocaţie (E.C.) p.79 Metaforă (E.C.) p.80 Oximoron (E.C.) p.82 Personificare (V.O.) p.82 Repetiţie (E.C.) p.83 ELEMENTE DE PROZODIE Prozodie (R.H.) p.84 Vers (R.H.) p.84 Strofă (E.C.) p.84 Ritm (V.O.) p.86 Rimă (V.O.) p.87 Măsură (V.S.M.) p.90 Cezură (V.S.M.) p.90 Refren (V.S.M.) p.90 CATEGORII ESTETICE Frumos (E.C.) p.91 Sublim (V.S.M.) p.93 Comic (C.A.) p.94 Tragic (V.S.M.) p.95 Fantastic (V.S.M.) p.96 Grotesc (V.S.M.) p.97 Umor (V.S.M.) p.97 Absurdul (V.S.M.) p.99

Page 133: Concepte de Stilistica

133

CURENTE ŞI MIŞCĂRI LITERARE Curent literar (C.A.) p.100 Umanism (V.S.M.) p.101 Iluminism (C.A.) p.102 Clasicism (C.A.) p.104 Romantism (C.A.) p.105 Realism (E.C.) p.106 Naturalism (R.H.) p.107 Sămănătorism (R.H.) p.108 Poporanism (V.S.M.) p.109 Simbolism (V.S.M.) p.110 Tradiţionalism (V.S.M.) p.112 Sincronism (V.S.M.) p.113 Modernism (C.A.) p.113 Sincretism (R.H.) p.114 Parnasianism (E.C.) p.115 Expresionism (V.S.M.) p.116 Ermetism (E.C.) p.117 Dadaism (V.S.M.) p.118 Postmodernism (C.A.) p.120 BIBLIOGRAFIE p.122 INDEX p.125