Creat de: Mariana Mungiu, anul III, grupa Engleză-Romînă

Legea Toubon vs. Legea Pruteanu

Legea promovată de Jacques Toubon, 4 august 1994, şi cea a lui George Pruteanu,

17 noiembrie 2004, vizau păstrarea unităţii limbii prin calchierea şi traducerea

împrumuturilor din alte limbi, precum şi instituirea unei norme privind corectitudinea

limbii.

Legea dată de Jacques Toubon în 1994 susţinea folosirea limbii franceze în

publicaţiile guvernamentale oficiale, în domeniul publicităţii, la locurile de muncă, în

contractele comerciale, în şcolile finanţate de guvern, precum şi în alte domenii publice.

Legea nu făcea referiri la comunicările de tip non-comercial, privat, pagini de web sau

publicaţii aparţinînd persoanelor fizice şi corpurilor private.

Unul dintre cele mai generale aspecte ale acestei legi era aceea că ea viza, în

special, publicitatea şi înştiinţările comunicate de interes public. Era obligatoriu ca orice

reclamă, publicaţie, înştiinţare, afişe sau postere să fie relatate, fie ele de tip oral, scris sau

audio-vizual, în limba franceză, indiferent de originea acestora (companiile străine erau

obligate să-şi traducă publicaţiile sau ambalajele produselor în limba fanceză cu caractere

de aceeaşi mărime): „Art.3.: Toute inscription ou annonce appossée ou faite sur la voie

publique, dans un lieu ouvert au ublic ou dans un moyen de transport en commun et

destinée à l’information du public doit etre formulée en langue francaise”.

Mai mult decît atît, legea specifica că toate persoanele publice legale au

obligativitatea să ia măsuri pentru folosirea limbii franceze în publicaţii, sau cel puţin în

rezumate ale publicaţiilor. În Franţa, este o cerere constituţională ca publicul să fie

informat despre acţiunile guvernamentale. Din moment ce limba oficială a Franţei este

franceza, se înţelege de la sine că publicului francez trebuie să i se ofere informaţia

oficială în limba franceză: „Art. 5.: Quels qu'en soient l'objet et les formes, les contrats

auxquels une personne morale de droit public ou une personne privée exécutant une

mission de service public sont parties sont rédigés en langue française. Ils ne peuvent

1

contenir ni expression ni terme étrangers lorsqu'il existe une expression ou un terme

français de même sens approuvés dans les conditions prévues par les dispositions

réglementaires relatives à l'enrichissement de la langue française.”

În plus, se stipulează ca absolut toate traducerile în limba franceză să fie la fel de

lizibile, audibile sau inteligibile ca originalul, provenit dintr-o limbă străină. Pe de altă

parte, restricţii majore au apărut şi în problema limbii franceze colocviale, ignorată de

foarte multe instituţii publice şi mai ales în mediile academice, unde unica limbă

acceptată era cea franceză, pentru că riscau să fie catalogate ca fiind neeligibile pentru

finanţări guvernamentale.

Pe scurt, această lege viza absolut toate ariile societăţii, fie ele economice,

aparţinînd domeniilor mass-media, educaţiei, politice, etc. Legea încerca stoparea

împrumuturilor brute din alte limbi în limba fraceză şi folosirea lor atît timp cît existau

echivalente ale acestora în limba maternă aprobate de Academia Franceză, în vederea

îmbogăţirii relative a limbii. Astfel, în domenii ca cea a tehnologiei şi informării s-a

apelat la traduceri în masă: „mouse”-„souris”, „computer”-„ordinateur”, „page”-

„fenêtre”şi altele.

Legea lui Pruteanu, publicată în Monitorul Oficial, în data de 17.11.2004, viza

folosirea limbii romîne în locuri, relaţii şi instituţii publice: „Art.1.: Pe teritoriul

Romîniei, orice text în limba romînă, cu caracter de interes public, indiferent de

dimensiuni, trebuie să fie corect gramatical, ortografic, ortoepic şi semantic - claritatea şi

proprietatea termenilor -, conform normelor academice în vigoare.” Argumentele

senatorului George Pruteanu au fost bazate pe problemele întîmpinate de o populaţie

majoritară, necunoscătoare de limbi străine, sau a folosirii unui jargon, în special

americanisme, care, crede acesta, ar duce la ieşirea din uz a unor variante romîneşti deja

existente în limbă.

Este clar că există o asemănare între cele două legi în ceea ce priveşte ţinta lor,

aceea a eliminării folosirii cuvintelor străine în situaţii în care ele nu ar fi necesare. În

plus, cele două legi tind să fie interpretate ca o manifestare a unui naţionalism forţat şi

inutil, a unei impotriviri a tendinţei actuale de globalizare, în special prin forţarea

traducerilor tuturor termenilor străini în limba naţională, chiar şi acolo unde acţiunea este

aproape imposibilă şi imprecisă: spre exemplu Pruteanu care ar fi dorit ca termenul „hot-

2

dog” să fie tradus în „un fel de cîrnat într-un fel de chiflă”. Or, această acţiune nu numai

că ar face îmbogăţirea lexicului mai greoaie, dar limba în sine s-ar afla în postura de a fi

depăşită de realităţile vremii, una în permanetă evoluţie şi progres în domeniul

tehnologic.

Mai mult, traducerea textelor, a reclamelor, ş.a.m.d. pe criterii de aspect

gramatical, ortoepic, sub aspectul punctuaţiei şi ortografiei, conform normelor academice

în vigoare, ar avea, în ambele cazuri, acelaşi efect de care vorbeam mai sus, pentru că

limba vorbită, mai ales, e dinamică şi influenţează, în timp, norma şi nu invers. Ca

exemplu, se poate lua cazul limbii romîne literare, care a fost nevoită să consemneze în

dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM) două forme de singular sau plural

la cuvinte ca „maieu”(maiou), „ghiuvetă”(chiuvetă), „coperţi”(coperte), ca urmare a

uzului extrem de frecvent în vorbire.

Vorbind despre diferenţele dintre cele două legi, s-ar putea observa că cea

franceză a fost mai consistentă în enunţarea şi elaborarea articolelor ei, precum şi

instituirea unui organ guvernamental care să pună în aplicare normele şi sacţiunile

necesare nerespectării legii respective. De cealaltă parte, legea lui Pruteanu, deşi a intrat

în vigoare, ea nu a beneficiat de existenţa unui astfel de organ de sancţiune, şi, deci, legea

nu şi-a servit scopul. Astfel că, în timp ce Franţa a reuşit să promoveze folosirea limbii

franceze în toate compartimentele, în Romînia, această lege s-a dovedit a fi inutilă şi, în

definitiv, extrem de periculoasă în condiţiile unei ţări în plină tranziţie.

În timp ce despre Franţa se poate spune că „şi-a permis” o astfel de măsură de

naţionalism în ceea ce priveşte protejarea limbii naţionale, în cazul Romîniei o astfel de

măsură este periculoasă, deoarece Romînia se confruntă cu o acţiune de „deschidere”

spre Europa. Or această lege nu ar face nimic altceva decît contrariul.

Indiferent dacă legea ar fi impus sanţiuni în cazul Romîniei, ea s-ar fi dovedit a fi

insuficientă şi împotriva firii dezvoltării societăţii actuale şi a relaţiilor permanente dintre

cetăţenii Romîniei cu alte naţionalităţi şi culturi. Mai mult, insăşi evoluţia naturală a

limbii romîne şi a împrumuturilor venite din afară a arătat că nu e nevoie de o măsură

forţată în direcţia traducerii şi naturalizării acestora. Dacă legea s-ar fi aplicat, ne-am fi

confruntat cu traduceri mot-a-mot ca cele din anii 1800, cînd cuvinte de genul „batistă”

erau traduse „mucisuflete”. Or, în situaţia de faţă a Romîniei, împrumuturile din alte

3

limbi s-au romînizat conform criteriului de scriere fonetice, astfel că termeni ca „sex

appeal”, „site”, etc. se scriu „sexapil” sau „sait”. Multe dintre aceste cuvinte care au intrat

în uzul limbii au într-adevăr echivalent în cele două limbi, dar folosirea acestor

împrumuturi împrospătează limba şi o sincronizează mersului vremii.

Cele două legi menţionează şi sancţiuni împotriva folosirii incorecte a limbii şi de

către vorbitorii nativi. Deşi exagerată, pentru că educarea şi culturalizarea populaţiei nu

se poate face decît prin acces direct şi liber la educaţie şi informaţie, ele ar fi pozitive în

sensul în care ar promova cunoaşterea şi folosirea cît mai corectă a propriei limbi, înainte

de a cunoaşte altele. Cu toate acestea, o astfel de măsură s-ar dovedi şi ea inutilă pentru

că factori precum aria geografică, realităţile din interiorul ei sînt o reală piedică în acest

sens. Locuitorii unei tări nu pot avea acces şanse egale la educaţie, cultură, informaţie,

etc. aşa cum realităţile au dovedit-o, şi prin urmare, aceste măsuri nu ar face nimic

altceva decît să înrăutăţească situaţia. Ele s-ar dovedi eficiente în cazul funcţionarilor de

stat şi ai reprezentaţilor politici, mai ales în situaţia Romîniei.

În cazul minorităţilor naţionale, legea franceză nu face excepţie, traducerea

tuturor actelor, documentelor, emisinilor radio sau televizate, a reclamelor, etc. fiind

obligatorie. Legea lui Pruteanu stipulează, însă, că minorităţile fac excepţie, ei fiind liberi

să publice în limba naţională. Aşadar, din acest punct de vedere, legea franceză încalcă

mai mult depturile omului privind libera exprimare.

În concluzie, cele două legi, cea de-a doua urmînd exemplul primei, au încercat

stoparea importului masiv de cuvinte în lexic din teama de a nu periclita însăşi identitatea

limbii naţionale, fără a ţine cont de urmările punerii în practică a acestora. Accentul s-a

pus pe lexic, ultimul compartiment al limbii, dealtfel, cel mai deschis la nou, deşi nu

acesta oferă autonomie limbii (fonetica, morfologia şi sintaxa fiind cele care conferă unei

limbi caracteristicile de bază şi unicitatea). În final, cele două legi nu au protejat limba,

ci s-au întors împotriva vorbitorilor acestora. Or o astfel de măsură forţată şi

conservatoristă nu ar fi dus la altceva decît să facă, în timp, ca limbile respective să

devină invechite, şi deci inutile în faţa realităţilor schimbătoare. Rezultatul nu ar fi fost

altul decît părăsirea/abandonarea limbii respective şi înlocuirea ei cu alta mai productivă.

4