COLECȚIE COORDONATĂ DE Magdalena Mărculescu amintesc de tine_preview.pdf– Yrsa. 7 Capitolul 1. Valurile se rostogoleau înainte şi înapoi, legănând barca într-un ritm ce

COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Yrsa Sigurdardóttir

Îmi amintesc de tine

Traducere din engleză de Bogdan Perdivară

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Coperta colecției:Faber Studio (Ioan Olteanu)Foto copertă: Guliver/Getty Images/ © Rod Walker

Director producție:Cristian Claudiu Coban

Redactor:Florina Pîrjol

Dtp: Corina Rezai

Corectură: Elena BițuRoxana Samoilescu

Titlul original: I Remember YouAutor: Yrsa Sigurdardóttir

Copyright © Yrsa Sigurdardóttir 2010Prezenta ediție s-a publicat prin acord cu Salomonsson Agency , Suedia

Copyright © Editura Trei, 2013 pentru prezenta ediție

C. P. 27-0490, BucureștiTel. /Fax: +4 021 300 60 90e-mail: [email protected]

ISBN: 978-973-707-892-6

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiSIGURDARDÓTTIR, YRSA Îmi amintesc de tine / Yrsa Sigurdardóttir ; trad.: Bogdan Perdivară. - Bucureşti : Editura Trei, 2013 ISBN 978-973-707-892-6

I. Perdivară, Bogdan (trad.)

821.113.3-31=135.1

Această carte le este dedicată minunaților mei socri, Ásrún Ólafsdóttir și Þorhallur Jónsson.

Îi mulțumesc în mod special, pentru informațiile privitoare la tradițiile din Wesfjords și povestea din Hesteyri, colegului meu Ingólfur Arnarson, dragilor mei prieteni Halldóra Hreinsdóttir și Jón Reynir Sigurvin‑sson, precum și, bineînţeles, doamnei Birna Pálsdóttir, îngrijitoare și proprietăreasă a Casei Doctorului.

– Yrsa

7

Capitolul 1

Valurile se rostogoleau înainte şi înapoi, legănând barca într-un ritm ce se schimba periodic. Prova se înălța ușurel și apoi cobora, în vreme ce valurile mai puter -nice zguduiau vasul, făcându-l să se bălăngăne puternic dintr-o parte în alta. Căpitanul se străduia să lege bărcuța de un stâlp subțire de oțel, însă docurile, bătute de valuri, se tot retrăgeau, de parcă s-ar fi jucat de-a prinselea. Re-petă, răbdător, aceleași manevre, petrecând frânghia des-trămată pe după stâlp, dar de fiecare dată când lațul era pe cale să se prindă, părea ca şi cum cineva l-ar fi smucit de-acolo. Era de parcă marea își râdea de ei, arătându-le cine e șeful. Bărbatul reuși, în cele din urmă, să prindă barca la podeț, însă nu era clar dacă valurile se săturaseră să-i tot dea de furcă ori dacă experiența și răbdarea căpi-tanului triumfaseră.

— Ați ajuns, dar aveți grijă pe unde puneți piciorul, zise și zvâcni din bărbie către cutiile, gențile și celelalte lucruri pe care le aduseseră. O să vă ajut să scoateți astea din barcă, dar, din păcate, n-o să vă pot ajuta să le duceți până în casă.

Aruncă o privire către suprafaţa mării.


fiction connection8

— Cred că ar fi bine să mă întorc cât mai rapid. O să aveți timp să le organizați după ce plec eu. Ar trebui să fie o roabă pe-aici, pe undeva.

— Nicio problemă.Garðar schiță un zâmbet înspre celălalt bărbat, dar

nu mișcă vreun deget să descarce barca. Își târşâi picioa -rele și pufni, apoi își îndreptă privirea spre țărm, unde, dincolo de linia plajei, se vedeau câteva case. Ceva mai încolo, câteva acoperișuri licăreau în soare. Era încă de -vreme, dar lumina slabă, de iarnă, scădea iute. Nu mai era mult până se făcea complet întuneric.

— Locul ăsta nu-i tocmai plin de viață, zise cu falsă voioșie.

— Păi, nu. La ce te așteptai? zise căpitanul bărcii fără a-și ascunde surprinderea. Credeam c-ai mai fost pe aici. Poate vrei să te mai gândești. Poți să te întorci cu mine, ești bine-venit. Și pe gratis, evident.

Garðar scutură din cap, încercând s-o evite pe Katrín, care încerca să-i prindă privirea ca să poată da din cap a încuviințare. Sau să indice altcumva faptul că ei, una, nu i-ar fi displăcut să se întoarcă. N -o încântase aven-tura asta la fel de mult ca pe el, deși nici nu i se opusese pe față. Îl însoțise, până la urmă, lăsându -se purtată de entuziasmul și de siguranța lui că totul avea să meargă potrivit planului, însă, acum, părea să șovăie, siguranța i se erodase.

Deodată simți, cu putere, că nu-i aștepta decât eșecul total, însă prefera să nu-și imagineze scenariul cel mai prost. Îi aruncă o privire lui Líf, care se ținea de marginea bărcii, încercând să-și regăsească echilibrul pierdut pe pontonul din Ísafjörður. După ce se războise cu răul de mare în cea mai mare parte a drumului, Líf arăta complet


9

răvăşită, abia mai aducând cu femeia plină de viaţă care se arătase atât de dornică să -i însoțească, încât ignorase avertismentele lui Katrín. Nici măcar Garðar nu părea în apele lui; bravada pe care-o arătase în timp ce se pregă -teau de drum îi scăzuse. Și Katrín, bineînţeles, abia dacă putea îngăima o vorbă; ședea pe un sac cu lemne de foc, refuzând cu încăpățânare să se ridice în picioare. Singura diferență dintre ea și ceilalți doi era că ea nu așteptase cu nerăbdare expediția. Singurul nerăbdător să debarce era Putti, cățelușul lui Líf, care — în ciuda estimărilor lor pesimiste — se dovedise un adevărat lup de mare.

În afară de plescăitul valurilor, tăcerea era absolută. Cum își putuse imagina că avea să iasă ceva bun de-aici? Ei trei, singuri-cuc în miez de iarnă grea, fără electrici -tate sau încălzire, neputând să se întoarcă decât tot pe mare. Dacă se întâmpla ceva, nu se puteau baza decât pe ei înșiși. Și acum, înfruntând situația, Katrín recu-noscu, în sinea ei, că abilităţile lor de a se descurca într-o situaţie erau limitate. Niciunul nu era prea ieșit în aer liber defel, și cam orice altă sarcină la care te -ai fi putut gândi li se potrivea mai bine decât renovarea unei case vechi. Deschise gura vrând să ia o decizie pentru toată lumea și să accepte oferta căpitanului, dar o închise la loc fără nicio vorbă, oftând încet. Momentul trecuse, nu mai era cale de întoarcere și, de-acum, era prea târziu să mai protesteze. Nu se putea învinovăți decât pe ea însăși că se băgase în aiureala asta, fiindcă lăsase să treacă numeroase ocazii în care ar fi putut obiecta ori schimba direcția în care mergeau lucrurile. Ar fi putut, pe tot par-cursul discuțiilor despre casă, să sugereze, de pildă, că ar trebui să respingă oferta de a cumpăra o parte din ea, sau să aștepte cu renovarea până în vară, când exista și o


fiction connection10

cursă regulată cu feribotul. Katrín simți deodată o pală de aer rece și-și trase mai sus fermoarul gecii. Toată povestea asta era ridicolă.

Dar dacă, totuşi, nu pasivitatea ei era de vină, ci ne -răbdarea lui Einar, care e mort acum, cel mai bun prieten al lui Garðar și soțul lui Líf? Îi era greu să mai fie supă -rată pe el acum, când era în pământ, dar lui Katrín tot i se părea că el purta cea mai mare parte din răspundere pentru situația asta absurdă. Einar făcuse o excursie pe jos în Hornstrandir, acum două veri, și era familiarizat cu zona Hesteyri, unde se afla casa. De la el se răspândise povestea satului de la capătul lumii, a frumuseții, păcii și a potecilor nesfârșite, situate într-un decor de neuitat. Garðar se inspirase de aici — nu de la farmecele naturii, ci din faptul că Einar nu reușise să închirieze o cameră în Hesteyri, fiindcă singura pensiune de acolo era plină. Katrín nu mai ținea minte care dintre ei venise cu su -gestia să cerceteze dacă era vreo casă de vânzare și s -o transforme în pensiune, dar nu mai conta; odată ce le încolţise ideea în minte, nu mai era cale de întoarcere. Garðar nu mai lucra de opt luni și era sedus cu totul de ideea de a face, în sfârşit, ceva folositor. Și interesul nu i se curmase când Einar își exprimase dorința fierbinte de a participa, oferindu-se să contribuie cu muncă, dar și cu bani. Apoi Líf pusese paie pe foc lăudând excepționala idee și exprimându-și caldele ei încurajări. Katrín își amintea, acum, cât de mult o călcase pe nervi atitudinea entuziastă a lui Líf; bănuia că era motivată, parțial, de șansa de a petrece ceva timp separată de soțul ei, fiindcă renovările aveau să-i ia mult timp acolo departe, în nord. Părea, pe atunci, că mariajul li se duce de râpă, dar când Einar a murit, durerea lui Líf a fost nemărginită. Un gând


11

murdar i se învârtea prin minte lui Katrín: ar fi fost bine ca Einar să fi murit înainte de finalizarea achiziționării casei. Dar, din păcate, nu aşa se petrecuseră lucrurile: se aleseseră cu proprietatea și cu un singur bărbat încântat de ideea renovării, din doi. Faptul că Líf păruse atât de dornică să preia rolul soțului său insistând pe ideea cu reparațiile avea, probabil, de-a face cu procesul de doliu; n-avea nici pricepere și nici interes pentru genul acela de muncă, măcar, asta era sigur. Dacă ar fi vrut să se retragă din afacere, casa ar fi ajuns înapoi, probabil, pe piața imobiliară, iar ei ar fi stat acum și s-ar fi uitat la televizor, îmbrățișați de confortul orașului în care noaptea nu era niciodată atât de neagră ca aici, în Hesteyri.

Când devenise evident că proiectul nu murise şi el odată cu Einar, Líf și Garðar plecaseră spre vest la un sfârșit de săptămână și umblaseră pe mare, de la Ísafjörður până la Hesteyri, ca să arunce o privire asupra casei. Era în stare proastă, desigur, dar asta nu le scăzuse cu nimic din entuziasm lui Garðar și lui Líf. Reveniseră cu un vraf de fotografii, cu fiecare îmbinare și grindă a casei, iar Garðar se apucase îndată de treabă, plănuind ce trebuia făcut înainte ca sezonul turistic să înceapă. Din ce se vedea în poze, Katrín ar fi spus că imobilul era ținut în picioare doar de zugrăveala de pe el, deși Garðar insista că fostul proprietar făcuse toate reparațiile capitale. În ceea ce-o privea pe Líf, ea adăugase descrieri pline de înflorituri ale incredibilei frumuseți naturale din Hes -teyri. Cu mult înainte ca Garðar să se fi apucat de calcule mai cuprinzătoare, crescând tariful pe noapte și mărind numărul de locuri din căsuța cu două niveluri la fiecare nouă deschidere a documentului Excel. Măcar avea să fie interesant să vadă cu ochii ei locul și să -și dea seama



cum, mai exact, intenționa Garðar să facă să încapă acolo atâția oaspeți.

Katrín se ridică în picioare, dar, de pe ponton, nu se zărea casa. Dintr-una dintre fotografiile panoramice făcute de Garðar prin zonă reieșea că locuința era situată în marginea așezării, dar destul de sus, deci, ar fi trebuit să fie vizibilă. Dar dacă se prăbușise, pur și simplu, după ce Garðar și Líf își făcuseră turul de recunoaștere? De atunci trecuseră aproape două luni, iar zona era lovită din plin de vremea rea. Avea de gând să sugereze că ar trebui să verifice asta înainte ca barca s-o ia din loc, când căpitanul, începând, fără îndoială, să se teamă că va trebui să -i ia în spinare ca să-i ducă pe țărm, zise:

— Ei, măcar aveți noroc în privința vremii.Apoi privind către cer:

— S-ar putea schimba, totuși, orice-ar zice prognoza, așa că să fiți gata de orice.

— Suntem. Uitați numai câte chestii am luat cu noi, zâmbi Garðar, cu o urmă din vechea lui hotărâre în voce. Cred că n-avem de ce altceva să ne temem decât de febră musculară.

— Dacă ziceți voi…Căpitanul nu mai continuă discuția, ci ridică o cutie.

— Sper că aveți telefoanele încărcate complet. Dacă urcaţi în vârful dealului, acolo aveți semnal. Aici, jos, nici n-are rost să încercați.

Garðar și Katrín priviră amândoi înspre dealul care li se părea mai degrabă un munte. Líf se uita lung la suprafața neagră și agitată a mării.

— E bine de știut, zise Garðar și se bătu peste buzunarul gecii. Să sperăm că n-o să avem nevoie de ele. O scoatem


13

noi la capăt o săptămână. O să vă așteptăm aici, la pon -ton, cum am discutat.

— Nu uitați că, dacă-i vreme rea, n-o să pot ajunge. Dacă așa or să stea lucrurile, o să vin imediat ce se face frumos. Dacă vremea-i cu năbădăi, evident că nu trebuie să stați aici, să așteptați pe ponton. O să vin eu până la casă. Nu puteți zăbovi prea mult pe -afară, dacă-i vânt și ger, zise omul răsucindu-se și privind spre fiord. Prognoza e bună, dar într-o săptămână se pot schimba multe. Nu trebuie mult să facă barca să salte ca o coajă de nucă, așa că n-avem decât să sperăm că n-o să fie prea rău.

— Cât de rea ar trebui să fie vremea, ca să vă facă să nu mai veniți? zise Katrín, încercând să-și ascundă iritarea.

De ce nu le spusese asta înainte să bată palma cu el? Poate ar fi angajat o barcă mai mare. Dar de îndată ce -i trecu asta prin cap, își dădu seama că n -ar fi făcut-o. O barcă mai mare i-ar fi costat mult mai mult.

— Dacă-s talazurile mari în larg, nu cred că o să mă încumet, zise căpitanul privind iarăși fiordul din spate și înclinând din cap înspre apă. Dacă e mult mai rău ca acuma, nu pornesc la drum.

Se întoarse iar cu fața spre ei.— Trebuie s-o iau din loc.

Se îndreptă spre grămada de provizii de pe punte și-i întinse lui Garðar salteaua care trona în vârf. Formară un lanț uman pentru a depune pe ponton cutiile, recipien -tele cu vopsea, lemnul de foc, uneltele și sacii mari, me -najeri, plini cu obiectele mai rezistente. Cât așeza Katrín bagajul pe podeț, ca să elibereze unul din capete, lui Líf i se dădu voie să se odihnească. Era într -o formă foarte proastă. Nu reuși decât să pășească încet clătinându-se pe țărm și să se așeze undeva mai în susul plajei. Putti o



urmă, sărind de pe punte direct pe nisip, încântat să aibă pământ ferm sub picioare și nebăgând în seamă starea jalnică a stăpânei sale. Katrín se folosea de toată forţa ei ca să reziste ritmului impus de bărbați, și, uneori, aceștia erau siliți să sară pe podețul pontonului și s -o ajute. În cele din urmă, încărcătura fu depusă pe doc sub forma unui șir alungit, un soi de gardă de onoare pentru vizi -tatori. Căpitanul începu să dea nerăbdător din picior. Părea mai nerăbdător decât ei să se lipsească de compania lor. Prezența sa oferea un plus de siguranță care avea să dispară în zare odată cu bărcuța sa. Spre deosebire de ei, se mai confruntase cu forțele naturii și era gata de orice capricii ale ei. Garðar și Katrín cochetau amândoi cu ideea de a-l ruga să stea și să-i ajute, dar niciunul n-o exprimă. În cele din urmă, bărbatul puse capăt situației.

— Bun, păi acum nu mai trebuie decât să ajungeți pe țărm, și gata.

Vorbele îi erau adresate lui Garðar, care zâmbi fără tragere de inimă și se sui pe pontonul înconjurat de ape. Rămase acolo, împreună cu Katrín, privindu-l pe căpi-tan cu o expresie nedumerită. El își feri privirea, cumva stânjenit.

— O să fiți bine. Sper doar că prietena voastră o să se simtă mai bine, zise arătând cu bărbia spre Líf, care se ridica acum, cu geaca ei ce părea o pată stridentă de cu -loare, reflexie a nepotrivirii noilor vizitatori cu împreju -rimile. Vedeți, draga de ea pare deja să se simtă mai bine.

Vorbele lui nu-i înviorară prea mult — dacă asta îi fusese intenția — și Katrín se întrebă ce impresie îi fă-ceau ei doi: un cuplu din Reykjavík, o profesoară și -un absolvent de management în afaceri, abia trecuți de treizeci de ani și incapabili, niciunul, de eforturi fizice


15

susținute. Nemaivorbind de a treia roată la bicicletă, care abia dacă-și putea înălța creștetul.

— Sunt sigur că totul o să fie în regulă, repetă căpitanul cu o voce gâjâită, dar fără prea multă convingere. Doar să nu așteptați prea mult şi să vă duceți bagajul, că în curând se întunecă.

O șuviță groasă de păr încurcat o lovi pe Katrín peste ochi. Grăbindu-se să nu uite nimic de pe lista cu materiale și provizii, uitase să-și ia elastice de păr. Líf susținea că ea nu-și luase decât unul și că-l folosise pe mare ca să-și țină părul cât vomita. Katrín încercă să-și dea părul pe spate cu degetele, dar vântul i-l răvăși la loc. Nici Garðar nu se descurca mai bine cu părul, deși al lui era mult mai scurt. Bocancii lor păreau să fi fost cumpărați anume pent ru expediție și, cu toate că hainele de ploaie de pe ei nu erau nou-nouţe, aşa păreau să fie. Le primiseră cadou de nuntă de la frații lui Garðar, dar era pentru prima dată când aveau ocazia să le folosească. Líf își cumpărase costumul alb de ski pentru o vacanţă la schiat în Italia şi se potrivea mănuşă cu mediul înconjurător. Se vedea clar, după pielea palidă a fețelor lor, că nu erau nişte mari excursioniști în aer liber. Dar erau, măcar, în formă de la orele petrecute la sală, cu toate că, se gândea Katrín, forma asta n-avea să fie de ajuns pentru munca ce-i aștepta.

— Știți cumva dacă mai vin şi alți vizitatori săptămâna asta? zise Katrín și-și încrucișă degetele la spate.

Dacă erau, atunci exista și speranța că puteau ajunge acasă mai repede, în caz că ceva nu mergea bine.

Căpitanul clătină din cap.— Nu știți prea multe despre locul ăsta, nu-i așa?

Pe drum nu putuseră vorbi cine știe ce, din cauza zgomotului de la motor.



— Nu. Nu prea.— Nu vine nimeni pe-aici decât vara, fiindcă n-are ni-

ciun rost să stai aici în miezul iernii. Lumea se cazează la una dintre case de Anul Nou, și mai apare câte un proprietar, când și când, să se asigure că-i totul în ordine, dar în rest, cât ține iarna, e gol, zise bărbatul și se opri, aruncând o ocheadă spre ce se vedea din sătuc. Care casă ziceați că ați cumpărat-o?

— Cea mai din spate. Cred că a fost reședința preotu-lui, zise Garðar cu o voce ce trăda o oarecare mândrie. Nu se vede de-aici, e cam beznă, dar altfel e destul de impunătoare.

— Poftim? Sunteți siguri? rosti barcagiul părând sur-prins. În satul ăsta n-a trăit niciun preot. Pe vremea mea mai era biserică pe-aici, venea cineva de la Aðalvík să slujească. Cred că ați primit nişte informații greșite.

Garðar ezita. Prin mintea lui Katrín treceau felurite gânduri și, printre ele, era şi speranța că toate acestea erau o mare neînțelegere: nu exista nicio clădire acolo, așa că se puteau întoarce liniștiți la casa lor.

— Nu, am aruncat un ochi prin ea și e clar că a fost casă de preot. Oricum, e o cruce destul de frumușică cioplită pe ușa mare de la intrare.

Căpitanul părea să nu-l creadă.— Cine mai este proprietar, în afară de dumneata?

Încruntă ușor din sprâncene: de parcă i -ar fi bănuit că intraseră în posesia casei prin vreun mijloc ilegal.

— Nimeni, răspunse Garðar încruntându-se. Am cum-părat casa din proprietatea cuiva care a murit înainte să mai apuce s-o renoveze.

Căpitanul trase de frânghie, apoi urcă dintr -un salt alături de ei pe ponton.


17

— Cred că mai bine aș afla şi eu ce se petrece pe-aici. Știu toate casele din sat și, de obicei, cam toate au mai mulți proprietari, în general, frați ori descendenți ai foștilor locuitori. Nu știu de vreo casă care să fi aparținut unui singur ins, zise și-și șterse palmele de nădragi. Nu vă pot lăsa aici decât dacă-s sigur că aveți unde vă adăposti și că nu vi s-au spus o groază de prostii.

Porni în lungul pontonului.— Arătați-mi casa când ajungem în susul plajei, barca

va fi suficient de departe atunci ca să nu ne vină lumina în ochi.

Grăbi pasul și ei îl urmară, obligați să facă pași mai mari decât erau obișnuiți ca să se poată ține după bar -cagiu, care mergea grăbit, un ritm neobișnuit pentru o făptură atât de scundă. Se opri, apoi, la fel de iute cum pornise, şi ei erau cât pe ce să dea peste el: ajunseseră în locul unde se așezase biata Líf. Lui Katrín i se păru că obrajii ei își recăpătau culoarea.

— Cred că am terminat cu vomitatul.Încercă să le zâmbească, fără prea mare succes.

— Dar sunt înghețată bocnă. Putem să intrăm odată?— Imediat.

Garðar rostise cuvântul într-un fel neobișnuit de tă-ios, dar îi părea rău, fiindcă adăugă, pe un ton mult mai blând:

— Încearcă să mai rezişti un pic.Îl dădu deoparte pe Putti, care-l întâmpinase cu gudu-

rături. Își scutură, iritat, nisipul de pe cracul pantalonilor.Căpitanul ambarcațiunii se întoarse spre Garðar.

— Unde ziceai că-i casa? Se vede de aici?Katrín se poziționă lângă bărbați și începu să se uite

la fel de încordată ca și bătrânul căpitan. Deși descrierea



satului făcută de Garðar încă îi era vie în minte, era greu să potrivească cele auzite cu ceea ce vedea acum. Micul grup de zece case și anexele lor se întindeau pe o supra -faţă mai mare decât se așteptase, și o izbi ce mare era distanța dintre locuințe. Ar fi crezut că, într-o comunitate atât de izolată, oamenii voiau mai degrabă să trăiască alături, să se sprijine unii pe alții în caz de nevoie sau de pericol. Dar ce să știe ea? Habar nu avea, de fapt, cât de vechi era satul. Poate că locuitorii avuseseră nevoie de grădini mari, ca să țină animale ori pentru diverse culturi. Probabil că n-aveau magazin. Garðar ochi, în cele din urmă, ceea ce căuta, și arătă cu degetul.

— Acolo, mai ferită, pe partea cealaltă a pârâului. Se vede numai acoperișul, normal — e pe partea cealaltă a dealului ăluia, cu pini, care blochează un pic vederea, zise și lăsă mâna în jos.

— Nu credeți că a trăit vreun preot acolo?Bărbatul mai vârstnic țâțâi din buze, continuând să

se holbeze la acoperișul ce arăta cât se poate de paşnic, atât cât se zărea din el deasupra vegetației îngălbenite de pe pantă.

— Uitasem de locul ăla. Dar nu, nu-i casă de preot. Crucea de pe ușă n-are a face cu preoția. Persoana care a locuit acolo era un discipol al Tatălui Ceresc și al Fiului și s-a gândit să facă asta ca semn de prețuire.

Se gândi o clipă, păru gata să rostească ceva, dar se opri.

— Ani de zile casei ăleia i s -a spus Ultima Priveliște. Se vede de pe mare.

Căpitanul arăta de parcă ar fi vrut să adauge ceva, dar, din nou, nu o făcu.

— Ultima Priveliște. OK.


19

Garðar încerca să nu pară afectat, dar lui Katrín îi venea ușor să-l citească. Unul dintre lucrurile care i se păruseră cele mai atrăgătoare la casă fusese faptul că, îna-inte, locuise în ea o figură importantă a satului.

— Cred că ar fi fost exagerat să speri să ai şi o casă paro-hială într-un loc de mărimea ăstuia.

Garðar își lăsă privirea să treacă peste case, majo -ritatea cu totul vizibile din locul în care se aflau, spre deosebire de casa lor, parțial ascunsă vederii.

— Dar nu erau, pe vremuri, mai multe case? Poate că unele or fi fost dărâmate de-a lungul anilor.

— Da, da, așa e.Bătrânul nu-și întorsese fața spre ei și părea neatent.

— Au fost mai multe. Sigur că multă lume n -a locuit niciodată aici, dar unii, când au plecat, și-au luat şi casele cu ei. Au rămas doar fundațiile.

— Ați fost vreodată înăuntru? În casa noastră?Katrín avea senzația că se petrece ceva straniu, și

că bărbatul, din vreun motiv sau altul, nu le spunea ce anume.

— O să cadă acoperișul sau ceva de genul ăsta?N-avea imaginaţie să scoată altceva.

— O să fim în siguranță acolo?— N-am fost, dar cred că acoperișul e în regulă. Foștii

locatari au fost foarte entuziaști, la început, cu reparatul. Toată lumea începe bine.

— Începe? rosti Garðar făcându-i conspirativ cu ochiul lui Katrín, cu un zâmbet larg. Deci, a venit vremea ca cineva să treacă la treabă și să sfârșească ce a fost început.

Căpitanul ignoră încercarea lui Garðar de a destinde atmosfera și întoarse spatele pâlcului de case ce abia pu -teau fi numite sat, gata să coboare iar spre ponton.



— Mă duc să iau ceva din barcă.Katrín și Garðar ezitară, neștiind dacă să-l aștepte

acolo ori să-l însoțească. Deciseră, în cele din urmă, pen-tru varianta a doua.

— Unde vă duceți? Doar nu mă lăsați singură aici! țipă Líf, izbutind cu greu să se ridice în picioare.

Katrín se întoarse iar către ea.— Ne întoarcem îndată. Stai aici de mai bine de jumă -

tate de oră, deci câteva minute în plus n -or să fie mare lucru. Odihnește-te.

Până să obiecteze Líf, Katrín se grăbi să -i ajungă pe Garðar și pe barcagiu.

Ultimul dispăru în pântecele bărcii, revenind după o clipă cu o cutie desfăcută de plastic ce conținea diverse obiecte, pe care nu le putea desluși. Scoase de-acolo un inel de chei pe care se vedea o cheie obișnuită de casă, și încă una, ce părea mult mai veche și mai impozantă.

— Pentru siguranță doar, luați şi cheile astea de la pen-siunea din casa doctorului, zise, arătând spre una dintre casele mai impunătoare ce se vedea clar de pe ponton. O să le spun proprietarilor că vi le-am împrumutat. Femeia care se ocupă de casă e sora nevesti -mii, și s-ar bucura să știe că aveți și un alt adăpost în caz că intervine ceva. Nu-i cazul să vă faceți griji cu statul aici.

Ceva nerostit plutea în aerul dintre Garðar și Katrín: nu-i spuseseră omului de planurile de a crea concurență pentru pensiunea de la care tocmai li se oferiseră cheile. Nu spuse nimic niciunul. Katrín întinse mâna și luă cheile.

— Mulțumesc.— Și să vă țineți bateriile de la telefoane încărcate, iar

dacă e vreo problemă, să mă sunați fără ezitare. Pe vreme bună pot ajunge aici în mai puţin de două ore.


21

— E foarte drăguț din partea dumneavoastră, zise Garðar, cu un braț petrecut peste umărul lui Katrín. Nu suntem noi chiar așa de neajutorați, deci mă îndoiesc că o să se ajungă la asta.

— Nu-i vorba despre voi. Casa aia n-are o reputație așa de bună și, cu toate că nu -s superstițios, m-aș simți mai bine să știu că mai aveți un loc în care puteți merge și că mă puteţi suna oricând să vă ajut. Vremea poate fi destul de neplăcută pe-aici, atâta tot.

Cum niciunul nu-i răspunse, le spuse noroc și-și luă la revedere. Îi răspunseră mormăit și rămaseră pe ponton, făcând din mână, în vreme ce căpitanul cârmea grijuliu barca, apucând-o înspre fiord.

Când rămaseră singuri, anxietatea o copleși pe Katrín.

— Ce-a vrut să zică prin „casa aia n -are o reputație așa de bună“?

Garðar scutură încetișor din cap.— N-am nicio idee. Presupun că știe mai multe despre

planul nostru decât e dispus să recunoască. N-a zis că are o cumnată care se ocupă de pensiune? Încerca să ne sperie. Sper că n-o să înceapă să răspândească zvonuri despre casă.

Katrín tăcu. Era sigură că Garðar se înşală. În afară de Líf, nu mai știa nimeni de planurile lor. Nici ea, și nici Garðar nu discutaseră asta cu familiile, de frică să nu compromită proiectul. Era și așa destul de aiurea că îi compătimeau, din cauză că Garðar era șomer. Rudele credeau că sunt plecați într-o excursie în Vest, cu ocazia vacanței de iarnă de la școală a lui Katrín. Nu, bătrânul nu zisese asta ca să-i sperie. Mai era ceva. Katrín regreta amarnic că nu mai insistase pentru alte amănunte, ca

Documents

COLECȚIE COORDONATĂ DE Magdalena Mărculescu amintesc de tine_preview.pdf– Yrsa. 7 Capitolul 1. Valurile se rostogoleau înainte şi înapoi, legănând barca într-un ritm ce