Clubul de Istorie „Muşatinii” - arheologie-ibida.eu · Clubul de Istorie „Muşatinii” 5 Ibida, se putea şi mai rău! Un altfel de jurnal. A fost odată ca niciodată că,

Clubul de Istorie „Muşatinii”

2

www.musatinii.net

Revista “Muşatinii” reprezintă o iniţiativă a Clubului de Istorie „Muşatinii” din cadrul

Colegiului Naţional „Roman-Vodă”, Roman. Profesorii coordonatori: Mihaela Tanovici, Ovidiu Albert

Website: www.musatinii.net E-Mail: [email protected]

ISSN 1883-8776 Roman, octombrie 2009

http://www.musatinii.net/

mailto:[email protected]


3

www.musatinii.net

Introducere ... în arheologie

Arheologia (archaios „vechi“, lógos „învăţătură”) reprezintă o disciplină auxiliară

istoriei care urmăreşte evoluţia culturală a omenirii. Informaţiile furnizate de arheologie

cuprind un spaţiu istoric întins pe milioane de ani de la primele unelte de piatră la

contemporaneitate. Cunoştinţele despre mediul înconjurător, climă, alimentaţie sau vechimea

descoperirilor permit reconstruirea vieţii cotidiene a strămoşilor.

Lumea arheologilor este una aparte. Nu de puţine ori, întâlneşti caractere aparte

ascunse sub „masca” unui personaj hâtru care îţi povesteşte despre viaţa dintr-un polis

utilizând fragmente originale din ”clasici”. În spatele unor astfel de povești se află mii de ore

de studiu şi de expunere la praful siturilor arheologice. Atunci când resursele materiale o

permit, arheologii îşi petrec mai bine de jumătate din timp în casete relevând stratigrafia atât

de necesară încadrării în timp a straturilor de locuire.

Prezenţa „Muşatinilor” în vechea cetate romană de la (L)Ibida nu este întâmplătoare.

Interesul pentru istoria patriei, pentru arheologie a făcut ca trecerea la o aplicaţie practică să

fie una firească, neforţată. Experiența acumulată, unică se va dovedi a fi de real folos și pentru

formarea intelectuală a unor adolescenți dornici să depășească limitele impuse de ternul

cotidian și să înțeleagă fenomene istorice condamnate – prin natura însăși a istoriei - la o

evoluție ciclică.

Prof. dr.

Ovidiu Albert


4

www.musatinii.net

(L)IBIDA

Cetatea Ibida este situată pe Valea Slavei, judeţul

Tulcea, în prezent este acoperită aproape în totalitate de satul

Slava Rusă. Se întinde pe un domeniu de 24 de hectare, fiind

cea mai mare cetate construită în Dobrogea şi cuprinde 33

de turnuri şi trei porţi.

Zidurile datează din secolul I d.Hr., fiind ulterior

reconstruite în urma atacurilor. Se poate observa o stratificare a

zidului întrucât temelia noii construcţii se situa pe ruinele celei

precedente.

În centrul cetăţii s-a descoperit o bazilică cu trei nave şi

trei abside şi 7 niveluri de locuire. În apropierea cetăţii s-au găsit

un complex monastic paleocreştin la 2,5 km vest şi o așezare

getică la 2,5 km est. De asemenea există pasaje subterane din

cetate spre pădurea din apropiere care sunt inaccesibile în

prezent din cauza riscului iminent de prăbuşire.

Ibida alcătuieşte un sit arheologic

deosebit de complex, prezentând

vestigii şi urme arheologice din

paleoliticul mijlociu, neolitic, din epocile

romană, romano-bizantină şi medievală

timpurie. Printre cele mai frecvent

descoperite vestigii se numără amforele,

ceramica striată şi monedele din bronz.

Miruna


5

www.musatinii.net

Ibida, se putea şi mai rău!

Un altfel de jurnal.

A fost odată ca niciodată că, de n-ar fi fost, n-am fi avut ce povesti nepoţilor.... Aşa...şi

cum spuneam am fost un grup format din 10 arheologi în devenire, plus profu’ de isto din

dotare. Într-o ordine aleatorie: Bebe, TB, arheologul serios, eu, Adela ... adică noi ăia de a XII-

a, apoi „juniorii”, în ordinea numerelor de pe tricou, Anca, Alexandra, Miruna, Camelia, Paula,

Alex şi „Porumbelu’” aka „Cutiuţă”... Pentru neclarităţi legate de personajele în discuţie a se

vedea legenda de la finalul jurnalului.

Şi acum cred că pot începe povestea pe capitole.

Drumul şi acomodarea (16-17 august)

La ora 2230 ne-am întâlnit cu toţii în gara din

Roman. Când spun „toţi” mă refer şi la unii părinţi

curioşi să afle încotro le pleacă copii lor dragi. După

clarificarea unor ultime detalii, la ora 2301 fix a apărut

trenul spre Medgidia. Nerăbdători şi emoţionaţi, am

urcat în tren. Începutul a fost unul promiţător: dintr-o

eroare a liderului nostru spiritual, ne-am urcat câteva

vagoane mai în spate şi, după lungi peripeţii cu

„sarsanalele” în spate, am ajuns la destinaţie.

Acolo, bineînțeles, a urmat munca de convingere a celor adormiţi confortabil pe

banchete să ne primească şi pe noi pe locurile plătite în avans. După ce ne-am lămurit cum

stăm şi cu locurile din vagonul nostru am început să dezbatem subiectul de interes maxim şi

anume condiţiile care aveau să ne aştepte la capătul periplului nostru. Orele treceau şi aflam

lucruri din ce în ce mai ciudate; se părea ca nu vom avea apă curentă … Iar, când cineva a

îndrăznit să întrebe de curent electric…toţi am început să ne privim reciproc şi să debităm tot

felul de idei care mai de care mai trăsnite: „Oare or fi prize?”, „Ce facem fără semnal la

celular?” s.a. Oboseala, somnul, ineditul situaţiei, spiritul de aventură au jucat şi ele un rol în

conversaţia devenită din ce în ce mai haioasă. Dacă ar fi să citez un contemporan, senzaţia

era de „rău” permanent.

Ajunşi în Medgidia un „mesager” divin ne întreabă uşor bănuitor: „La Tulcea?”. Era aşa

evident? Călătoria cu personalul până la Baia Dobrogeană a fost o continuare firească a unei

călătorii luni, iniţiatice, epuizante. Trenul ne-a lăsat în … câmpul arid al Dobrogei de unde

lipsesc complet orice perspective. Peisajul selenar, lipsit de vegetaţie, completa aspectul

dezolant al regiunii. Autogara din Baia ne întâmpină cu o plăcuţă nostimă: „cerşetoria, jocurile


6

www.musatinii.net

de noroc, consumul de alcool sunt interzise”. Nici nu aveam de gând! Şoferii microbuzelor au

acceptat cu greu să preia 11 personaje obosite, iritate şi cu bagaje cât pentru un autocar.

Răzbunarea şoferilor a fost una demnă de filmele siropoase indiene: ne-au lăsat în capătul

opus al satului! Au urmat 3,5 km extenuanţi şi, totodată, interesanţi de mers pe jos.

Măgarii şi caprele care se uitau curioase printre crăpăturile

gardurilor păreau să se întrebe: „Ce mai căută şi ăştia pe aici?” „De

unde au aterizat!?!”. Noi, „cei dintre betoane”, ne uitam la ei la fel de

curioşi mai ales după ce am observat că satul era plin de măgari

„emo”, capre avec les compagnons şi alte vieţuitoare nostime.

Spectacolul oferit de acestea ne-a încântat retina.

Trecând peste scurta descriere a satului, ajungem şi la capătul drumului. Indicatorul

şters către Mănăstirea Uspenia – citadelă a ruşilor lipoveni - a avut darul de a ne mai înviora.

Un personaj misterios cu un

aspect uşor neîngrijit avea să

ne întâmpine şi să ne

călăuzească spre „palatele” de

cleştar la care am visat toată

noaptea.

Aveam să remarcăm ulterior

că „nea” Dorel e un arheolog

de prestigiu, expert în

cetăţile romane ale

Dobrogei, iar prima impresie

a fost una, ca de obicei,

superficială.

Casa mică, veche, venită parcă din timpuri imemoriale, completa

scenariul unei zile fără sfârşit. Uşa frumoasă şi albastră de la intrare avea să

ascundă un interior demn de filmele de groază cu paturi cu grilaj de fier,

sobe fără plite şi pereţi crăpaţi. Hm. „Universitatea o duce greu,

pesemne…”.

Primii paşi în căsuţa care urma să fie a noastră pe o perioadă de

aproximativ o săptămână, au fost puţin cam nesiguri, cu ochi micii şi cu

gesturi care trădau crisparea. Uşor-uşor, începeam să analizăm totul în

jurul nostru. Condiţiile nu erau chiar de plus 5 stele...poate de minus 3

stele?

După şocul iniţial, am început să ne alegem din multiplele camere, apoi din paturi…

Unii dintre noi au fost tentaţi să sune acasă după ajutor?!? Situaţia părea cu mult mai grea

decât o anticipasem noi. Citisem de spartani de prin cărţile de istorie, dar nu am crezut cu

adevărat în existenţa reală a condiţiilor extreme. Începeam să înțelegem încetişor că nu e de

glumă şi că trebuie să ne împăcăm cumva cu gândul că, dacă vrei să devii arheolog, trebuie

să faci unele compromisuri care ţin de confort, de renunţarea la propriile tabieturi şi de altele.


7

www.musatinii.net

În condiţiile date, ne-am încurajat la gândul că

ne vor ajuta cunoştinţele noastre în tehnică de

supravieţuire acumulate după ore întregi de

„benoclat” pe „Discovery”. Căsuţa „noastră” avea şi un

nume pretenţios, demn de filmele S.F.: „Baza 2”. O

nouă lovitură: nu aveam apă curentă! Pentru unii

obişnuiţi să dea drumul la apa de la „ghivetă” cred că

am rezistat destul de bine condiţiilor date. Cu toate

acestea, eram pe punctul de a renunţa.

Scena părea extrasă din „Viaţa la

ţară” a lui Zamfirescu cu uşoare

accente moderne date de

vestimentaţia noastră prăfuită…

După ce ne-am instalat cât de cât, nea Dorel ne-a condus la Baza 1 care, în comparaţie

cu reşedinţa noastră, părea un „penthouse”. Masa gătită la „popotă” are o savoare deosebită,

după cum aveam să constat.

Personal, am avut o problema majoră cu brânza de capră –

foarte îndrăgită în zonă -, pe care, oricât de mult m-am

străduit, n-am reuşit să o mănânc. Nici măcar îndemnul rostit

cu blândeţe, dar oarecum sever al profului -„Mâncaţi sau

muriţi!” - nu avea să schimbe opinia mea despre lactatele

caprinelor.

Tanti Liuba, specialista noastră în gastronomie, nu accepta nici un refuz. Aşa că, într-un

fel sau altul, toată lumea a mâncat din bucatele mai mult sau mai puţin tradiţionale ale zonei.

Privirea ei severă cu accente de rusoaică straşnică te făcea să te gândeşti de două ori înainte

de a pretinde o altă furculiţă sau o cafea extra…

Acasă l-am găsit pe cel denumit generic „nea Căpşună” din cauza damfului specific de

răcoritoare care se chinuia de zor să monteze uşa la toaletă. După ce a desfășurat o activitate

febrilă timp de o juma de zi, ne ţine o scurtă predică despre omenie şi ceva ciudat despre

„bonjour, nu vă-njur...” şi dispare. Opera respectivului a fost completată de reparaţiile

colegilor noştri de suferinţă care şi-au demonstrat calităţile de „meşteri ai casei”.

Nea Dorel ne-a iniţiat

în aceeaşi seară în

misterele unei cetăţi

romane mai puţin

cunoscute în

istoriografia

modernă: L(i)bida.

Primul contact cu

lumea arheologiei s-a

dovedit a fi unul

extraordinar.

Fascinantul istoric cu

barbă bogată era posesorul

unui tricou galben – exact ca

la Tour de France – însă cu

multe nişe pentru aerisire ceea

ce îi conferea un aer aparte,

arhaic. Glasul zglobiu al

Antoniei, sufletul cetăţii,

răsuna peste umbrele reci ale

celor care au vieţuit cândva în

incinta polisului...


8

www.musatinii.net

Reveniţi la „bază” am purces la realizarea unui minunat foc de tabără cu mijloacele

aflate la îndemână: nuiele din adăpostul „anti-mistreţ”, piese de prisos din gărduţ, paie etc.

Momentul s-a dovedit a fi unul prielnic pentru împărtăşirea primelor impresii, chestii, ştiţi voi,

şi, bineînțeles, o completare nutritivă la cină. Pe la miezul nopţii după ce am epuizat sursa de

hrană şi energia pe care încă o mai deţineam la ora aia, fiecare a început să se „caţere” alene

spre culcuşul lui, nu foarte ispititor, dar perfect la starea de extenuare în care ne aflam.

Fiecare a adormit la gândul unei zile arhipline în evenimente, oameni, vietăţi. Oare mâine ce

se mai poate întâmpla?

Prima zi de muncă (18 august)

Ooo! Bună dimineaţa! La ora 600 toţi umblam ca nişte zombie ieşiţi prin casă în căutare de

repere, printre paturi... Nu au lipsit dialogurile hazlii: „De ce eu?”,

„Doar un minut mai dorm, vă rog!”, „Nu aş putea să vin mai târziu pe

şantier?”.

Profu’ s-a arătat a fi neîndurător şi, în ciuda bocetelor şi a văicărelilor,

ne-am trezit cu toţii. Apoi a urmat minunata „coadă” în faţa casei, pe

scări, la uşă, spălatul pe faţă, pe dinţi...

Aliniaţi în şir indian, străbăteam drumul către prima masă a zilei întâmpinând obstacole

specifice basmelor româneşti: apa (pârâul de o juma de metru lăţime), animale mitologice

(căţei), inamici potrivnici (starea de somnolenţă, frigul, roua dimineţii)… Pe la 630 se servea

micul dejun. Probabil că nu prea arătam noi a arheologi,

devreme ce studenţii de la „Cuza” se cam amuzau pe

seama noastră. Aveam însă să le dovedim în zilele următoare

că suntem perseverenţi în ceea ce facem şi nu ne dăm

bătuţi aşa uşor. Mai greu a fost cu identificarea instrumentele

de lucru (sapă, lopată, hârleţ,

măturici). După o analiză

scurtă a inventarului, le-am botezat şi nu am mai renunţat la ele pe

timpul taberei. Marşul forţat de 2,5 km prin pădure şi pe câmpul

din apropiere avea să conducă la descoperirea

obiectivului nostru. „Cutiuţa”, apud Silvian, în fapt „casetă” sau

„secţiune” în limbaj arheologic, face parte dintr-un vicus roman

aflat în afara zidurilor cetăţii. George, coordonatorul grupei noastre de săpături, a identificat

cronologic satul ca aparţinând sfârşitul domniei lui Diocleţian (284-305) sau începutul

domniei lui Constantin cel Mare (306-337). Tipologia materialului ceramic, monedele romane

şi inventarul descoperit aici confirmă această ipoteză. Cert este că, după înfrângerea

împăratului Valens (364-378) de către goţi de la Hadrianopolis (379), viaţa urbană în această

regiune cunoaşte un uşor recul vizibil şi în materialul arheologic. Asta a fost pe scurt istoria

„cutiuţei” noastre.

Uşor, uşor am început să „disecăm” pământul, atmosfera se încingea, casetele

începeau şi ele să se adâncească, iar eforturile noastre se intensificau mai ales când

descopeream câte un oscior, o monedă, sau o bucată de ceramică striată. Soarele a fost cam

nemilos cu noi însă Dobrogea nu e chiar cea mai bogată zonă a ţării în precipitaţii.


9

www.musatinii.net

Ora 1230 reprezenta un fel de happy hour care anunţa sfârşitul programului. Toată

lumea era fericită după o zi de muncă asiduă iar drumul de întoarcere către sat nu mai părea

atât de lung la gândul unui prânz copios şi a unui duş aproape scoţian. Sentimentul de agapă

pe care îl trăiam la masa comună la „trapeză” e unul unic. Deşi nu e elegant, mai schimbam

câte o vorbă la masă şi făceam abstracţie de senzaţia de uşoară

înghesuială de pe băncuţele de lemn. La duşuri se făceau programări

mai ceva ca la dentist. Cert e că m-am obişnuit atât de bine şi de rapid

cu duşurile reci, încât acum mă las lipsită în mod inexplicabil de

confortul oferit de centralele termice. Şi, din câte am auzit, nu sunt

singura. Somnul de frumuseţe completa o după amiază reuşită.

După ce am început să facem „ochi”, nea Dorel ne-a plimbat din nou pe culmile

vechilor civilizaţii greco-romane. Limbajul uneori prea tehnic ne-a demonstrat că drumul

către arheologie nu este unul chiar atât de facil pe cât s-ar putea crede. Personal, cel mai

mult mi-au plăcut explicaţiile despre fundaţiile şi zidurile

suprapuse de-a lungul timpului. Am învăţat termeni

noi: „stratigrafie”, „straturi de locuire”, „demantelare”,

„sit” s.a. Zidurile care par inerte parcă prind viaţă când

arheologii îţi prezintă nivelul de distrugere din timpul

luptelor sau încropesc o povestioară pornind de la

o piesă de ceramică. Cetatea romană Ibida se afla la

întretăierea a două importante drumuri comerciale care

străbăteau Dobrogea. Ruta care pornea de la

Noviodunum (Isaccea) traversa fosta provincie Scythia Minor şi se oprea exact în inima

Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopol. Asta explică atât poziţia de „nod” comercial a

Ibidei, cât şi suprafaţa enormă de locuire de aproximativ 24 de hectare. Dealtfel, am aflat că

necropola cetăţii ar adăposti trupurile a câtorva mii de locuitori. Un rezultat exact va fi aflat

de generaţiile viitoare de arheologi în măsura în care vor exista fondurile necesare pentru

aceasta.

Spre seară am repetat scena focului de tabără. Având deja oarece experienţă în

domeniu, am reuşit să facem unul „şi mai mare şi mai frumos”. Gardul cu rol pur decorativ a

devenit un accesoriu nelipsit din acest scenariu. La anul, foarte

probabil, va deveni şi el istorie. Discuţiile intense s-au prelungit

după miezul nopţii, deşi ştiam că asta ne va costa a doua zi

dimineaţă. Urarea Antoniei s-a dovedit a fi una cât se poate de

reală: „Noapte bună, somn uşor şapte purici pe-un picior şi

unul la gât să ne ţină de urât!”. Noaptea a fost una destul de

agitată pentru unii dintre noi care au visat mistreţi de

dimensiuni apocaliptice şi diverse alte specii pe cale de dispariţie

venite din sferele astrale pentru a ne cere socoteală pentru

năzdrăvăniile făcute peste zi.


10

www.musatinii.net

A doua zi de muncă (19 august)

Vai! Din nou dimineaţă? Cred că soarele răsare mult mai devreme în

Dobrogea…Trebuie studiată problema. O nouă zi iar în faţa casei

era acelaşi rând la toaleta de dimineaţă. „Hei,hei, verde e

iarba,/Soarele-i sus pe cer …” după o cafea à la Liuba.

Din nou la săpături. În timp ce unii, răpuşi de soarele

cotropitor şi de munca devenită extenuantă, au încercat să-şi

găsească refugiul pe marginea şanţului, alţii încă s-au mai

războit cu hârleţul, lopata sau săpăliga. Glucoza cumpărată de la

„Kazacioc” s-a dovedit a fi un supliment alimentar vrednic de toată admiraţia. Detectorul de

metale emitea semnale acustice nostime care indică prezenţa obiectelor din metal. Nu de

puţine ori, ne îmbulzeam la locul faptei şi aşteptam curioşi scoaterea la lumină a comorilor.

Fiind o aşezare extra muros nu ne aşteptam la minuni. Cele

câteva monede, o piesă dintr-un război de ţesut şi resturile

metalice ale unei uşi au fost singurele obiecte descoperite în

cele trei zile de săpături. La acestea se mai adaugă şi

diverse oase umane sau animale, resturi ceramice, sticlă şi

altele.

Orele au trecut şi am ajuns la sfârşitul

programului de la sit. Din nou acelaşi curs al activităţilor; masa, duşul şi apoi câte unul, câte

doi ne căram spre casă unde ne aşteptau paturile pregătite pentru o odihnă binemeritată.

Asta dacă nu s-ar fi inventat telefoanele! Cei de acasă păreau a se afla undeva foarte departe

în timp şi în spaţiu. Unii au aflat şi detalii picante sau exagerări despre tabără în încercarea

noastră de a-i convinge că a meritat efortul.

Spre seară am fost provocaţi la un meci de fotbal cu localnicii. Pentru ei, un eveniment

monden, pentru noi un novum. În drumul către Stadionul

dotat cu nocturnă am descoperit şi clădirea ruinată a fostului

„cămin cultural” deasupra căruia mai tronează încă steaua

roşie a fostului imperiu sovietic. Pe maidanul plin de gropi şi

de spini a avut loc o încleştare

crâncenă din care au răzbit

localnicii. În ciuda galeriei

numeroase şi zgomotoase cu

Alexandra pe post de şef de galerie, arheologii nu au reuşit să

înfrângă o echipă a localnicilor mult prea sănătoasă fizic şi bine

hrănită. Printre scuzele invocate de arheologi pentru umilinţa

îndurată se numără starea proastă a terenului, lipsa de

omogenitate, consumul excesiv de …ţigări, balonul oval, vârsta

înaintată şi restul. „Procesul etapei” a fost continuat la „Kazacioc” prilej pentru noi să aflăm că

o parte din studenţii de la „Cuza” sunt bursieri ai unor prestigioase instituţii culturale precum

„Accademia Romena di Roma” sau Institutul Cultural Român din Veneţia.


11

www.musatinii.net

A treia zi de muncă (20 august)

Hmm...să vedem ce mai e nou...în afară de coada din faţa casei, micul dejun, orele

de lucru pe şantier...totul a decurs normal.

Pompilică, meşterul Bazei, s-a dovedit a fi şi cel mai imprevizibil. Curiozitatea excesivă

l-a determinat să scotocească prin materialul arheologic al şantierului,

să participe la inventarierea şi curăţarea ceramicii, să supervizeze

activitatea colegilor mai mari. Mda. Un fel de „spiriduş” muncitor, hazliu

şi, uneori, pezevenghi. Aici ar fi să amintesc vestimentaţia lui deosebită

de marţian sau de şeic.

Slava Rusă este, dealtfel, o adevărată comoară pentru iubitorii

de arheologie. Peste incinta cetăţii Ibida s-a suprapus în proporţie de 60% satul actual astfel

încât probabilitatea de a găsi la suprafaţă ceramică sau monede este una foarte mare. Sau …

ţestoase. La amiază unii au preferat periegeza somnului de frumuseţe. Profu’, Tibi, Cami şi

Pompilică au plecat deci pe teren în căutarea vestigiilor trecutului prin lanurile de porumb din

apropiere. Alexandra, Bebe, Anca, Alex, Miruna şi Paula au preferat să facă acelaşi lucru însă în

timpul somnului. Personal, am preferat să ascult muzică şi să meditez la toate lucrurile noi

care mi se întâmplau. La scurt timp apare Antonia însoţită de părinţii dornici să marcheze cu

o tăbliţă numărul de steluţe al reşedinţei noastre...

Spre seară am plecat cu toţii în pădurea din apropiere

unde se afla cetatea de refugiu a locuitorilor cetăţii. Din păcate,

zidurile şi porţile cetăţii au fost detectate şi de hoţii care se

autodenumesc „căutători de comori”. Drept urmare, arcadele

porţilor de acces au fost distruse cu târnăcopul de către aceşti

aşa-zişi oameni. Nea Dorel s-a dovedit a fi acelaşi ghid

excepţional, deşi – dacă ar fi să fiu răutăcioasă - ar fi putut să ne

avertizeze asupra traseului dificil de străbătut. La aproximativ 3

km de cetate s-a descoperit un cavou numit „Tudorka” după numele

săteanului care a arat locul cu tractorul şi a dat de partea superioară a

cavoului. Legat de acest eveniment există şi o poveste amuzantă cu

Tudorka. Omul, după ce a descoperit oasele străbunilor, a fost ...

bântuit. La câteva zile după descoperire, Tudorka a venit la marginea

secţiunii cercetate de arheologi şi a început să rostească cu voce

scăzută o rugăciune în ruseşte: „Doamne miluieşte-mă şi iartă-mă că

nu am vrut să stric liniştea străbunilor...”. Dealtfel, oamenii locului nu văd cu ochi buni

săpăturile sistematice ale arheologilor. Dacă se sapă la vreo necropolă, sătenii vin să vadă

dacă scheletele au vreo cruce rusească la gât caz în care pretind să le fie înapoiaţi străbunii.

Nu e uşor să-i convingi că respectivii nu au fost ruşi lipoveni...

Restul serii a urmat scenariul deja stabilit: foc de tabără, discuţii

libere, fazele amuzante cu Pompilică. Şi, la pachetul extra de

distracţii, a intrat şi un licurici destul de nostim…


12

www.musatinii.net

A cincea zi (21 august)

Orarul strict a fost păstrat chiar dacă am avut programată o altă aventură pentru

această zi. Una din cele mai vechi cetăți grecești de la Pont, Histria, era următoarea ţintă a

grupului nostru. Ziua a început oarecum prost: microbuzul de Măcin nu a oprit la semnele

noastre disperate din mâini şi din picioare. Aveam însă să învăţăm pe parcursul zilei că există

o reţetă de succes în mersul la „ocazie”. Un prim microbuz particular ne-a luat pe toţi până la

Două Cantoane. După o scurtă pauză forţată generată de o pană de cauciuc, ne-am

continuat drumul până la Mihai Bravu cu microbuzul de Tulcea-Constanţa. De acolo ne-am

împărţit în grupuri, grupuleţe ca să putem lua câte o maşină mică şi să ajungem în Istria. Ne-

am fixat un punct de întâlnire unde trebuia să refacem echipa. Unii au brevetat mersul la

„ocazie” fără bani. Nu a fost şi cazul nostru... Un nene dubios ne-a dus cu viteza vântului

turbat prin Mihai Bravu şi Sinoe după care a simţit nevoia să ne ia foarte mulţi bani. Na,

ghinion!

Au urmat 6 km de marş forţat până la Cetatea Histria prin canicula dobrogeană.

Începem uşor cu încălzirea

musculaturii şi a ligamentelor,

genuflexiuni, flotări... Când încălţaţi,

când descălţaţi, când pe mijlocul

şoselei, când pe margine...în sfârşit am

ajuns la locul cu pricina. Muzeul de

Arheologie al Cetăţii Histria face toţi banii. Ghidul nostru,

George, ne-a introdus într-un univers fascinant marcat de monumente ale civilizaţiei greco-

romane. În fapt, zona a fost locuită din vremuri imemoriale de populaţii primitive, celţi, sciţi.

Amforele, capitelurile, statuile, vasele, metopele pline de viaţă îţi stimulează imaginaţia şi te

fac să te gândeşti la vremuri demult apuse. Un sfat: dacă e caniculă afară, evitaţi atmosfera

din Muzeu care e destul de închisă şi senzaţia de leşin este foarte prezentă.

La umbra Muzeului se poate dormi foarte bine, după părerea Mirunei. Nu foarte mult

timp, din păcate. Periplul nostru a continuat printre zidurile

cetăţii antice. În unele locuri pavajele erau aproape intacte, piatra

nefiind crăpată. Generaţii întregi de arheologi au săpat aici

dezvăluind misterele polisului grecesc. Lacul Sinoe ne-a

încântat cu perspectiva amplă şi senzaţia de nesfârşit dată de linia

orizontului. Histria şi-a pierdut importanţa economică după

înnisiparea portului.

Cei 7 km la întoarcere au fost cei mai palpitanţi. Un anume domn Ovidiu ne-a luat în

furgoneta sa decapotabilă. Cu pletele în vânt,

cântând, recitând sloganurile noastre favorite am

ajuns imediat la intersecţia cu drumul european.

Bineînțeles că Pompilică a intrat imediat la sufletul

călugărilor din apropiere care ne-au oferit pe loc o

masă caldă. Măicuţele de acolo au fost foarte amabile şi s-

au bucurat sincer să hrănească nişte drumeţi hămesiţi.

Noi ne- am făcut datoria creştinească, ne-am rugat, am lăsat


13

www.musatinii.net

câteva pomelnice şi am mulţumit pentru omenie. Mai mult,

părintele stareţ s-a oferit să ne conducă până la

Tariverde. Călătoria s-a dovedit a fi una destul de

palpitantă însă muzica religioasă ne-a mai calmat

neliniştile spirituale legate de viteza uşor exagerată a

părintelui.

Aventura noastră a continuat cu o maşină aparţinând unei societăţi viticole (nu dăm

numele). Îndemnul „proaspăt până la ultima picătură” ne-a marcat şi, la final, bineînțeles, am

uitat să dăm banii şoferului...

Ziua respectivă, după mine, deşi cred că toţi sunt de acord cu asta, a fost „tare” de tot

pentru că am avut parte de tot felul de activităţi care mai de care mai amuzante. Am întâlnit

oameni minunaţi, am vizitat locuri unice. Spre seară am filmat câteva secvenţe pentru

documentarul pe care urmează să-l realizăm. Presaţi de timp, am reuşit să filmăm şi câteva

gaguri destul de drăguţe.

Ultima zi (22 august)

Cam trist...asta a fost tabăra noastră. După ce ne-am

strâns toate lucrurile de prin camere, am lăsat un bilet pentru

posteritate în camera noastră (TB, Bebe, Alexandra, Anca, Alex şi

subsemnata) ne-am echipat de plecare. Tristeţea de final a fost

surprinsă de o ultimă fotografie în faţa „Bazei”.

După un mic dejun copios ne-am luat rămas bun de la

gazdele noastre cu regretul timpului ce s-a dovedit a fi mult prea scurt. La şosea nu am mai

avut parte de aventurile zilei precedente şi totul a decurs normal până la Constanţa.

În Tomis am căutat Muzeul de Istorie, însă am „aterizat” în moscheea din apropiere.

Acolo am aflat câteva informaţii despre musulmanii din

Constanţa de la cadiul locului care ne-a permis să urcăm în

minaretul moscheii. Perspectiva oferită a fost una sublimă.

Cartierul vechi, istoric al oraşului arată complet diferit de la

înălţime. Turlele bisericilor semnalează prezenţa din

timpurile primare a creştinismului în zonă. Micul port din

apropiere este un adevărat „barometru” al bunăstării

unor români. Vaporaşe clasice, veliere, yachturi extravagante

trasează contururi numai de ele ştiute pe luciul de apă. La recomandarea cadiului am gustat

din tradiţionalele mâncăruri arabe la un restaurant din apropiere. Şaormele gigantice au

reuşit să ne astâmpere foamea definitiv.

În cadrul Muzeului de Istorie am văzut exponate

aparţinând unui spaţiu locuit din timpuri imemoriale: vase,

monede, podoabe, pipe, costume, documente. Practic, se poate

urmări evoluţia neîntreruptă a diferitelor civilizaţii care au


14

www.musatinii.net

locuit între Danubius şi Pont. În clădirea anexă din apropiere se află faimosul mozaic foarte

bine conservat al bazilicii episcopale. Şi cam asta a fost tot ceea ce ţinea de programul de

documentare.

Plaja de la „Modern” ne-a fost apoi gazdă

până la amurg. După timpul petrecut pe nisipul fin am

zăbovit într-un local elegant depănând impresii legate

de tabără. Portul era superb noaptea...lumini peste tot,

şi acolo şi în tot restul oraşului. Deja simţeam, cum mi se

face dor de săptămâna asta petrecută de noi toţi,

împreună.

Impresii, discuţii, păreri şi puţin somn pe bagaje în gară au

reprezentat ultimele momente, am intrat în tren frânţi şi am încercat să

ne odihnim. După ore întregi, ne-am trezit. Eram în Roman. Uitasem

complet de urbea natală...

Legendă

„Adela” Adela Vieru, elevă, clasa a XII-a, Colegiul Naţional „Roman-Vodă”

Roman

„Alexandra”

Alexandra Novacov, elevă, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Roman-

Vodă” Roman

„Cami” Camelia Pavel, elevă, clasa a X-a, Colegiul Naţional „Roman-Vodă”

Roman

„Miruna” Miruna Aramă, elevă, clasa a X-a, Colegiul Naţional „Roman-Vodă”

Roman

„Anca” Anca Vieru, elevă, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Roman-Vodă”

Roman

„Paula” Paula Tiron, elevă, clasa a X-a, Colegiul Naţional „Roman-Vodă”

Roman

„Alex” Alexandru Baltag, elev, clasa a X-a, Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”

Piatra Neamţ

„Bebe” Gabriel Marian Duca, elev, clasa a XII-a, Colegiul Naţional „Roman-

Vodă” Roman

„Cutiuţă”,

„Pompilică”

Silvian Man, elev, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”

Piatra Neamţ

„TB” Tiberiu Călimac, elev, clasa a XII-a, Colegiul Naţional „Roman-Vodă”

Roman

„Nea”

Dorel

cercetător principal dr. Dorel Paraschiv, Institutul de Cercetări Eco-

Muzeale Tulcea

„Profu’” prof. dr. Ovidiu Albert, Colegiul Naţional „Roman-Vodă”


15

www.musatinii.net

Ibida – o experienţă unică

Într-o seară de august, zece elevi şi profesorul lor de istorie plecau împreună într-o

tabără arheologică. Cu toate că nici noi nu știam prea bine ce aşteptări să avem, cu siguranţă

nu ne așteptam la atâtea experienţe noi, atâtea lucruri învăţate, atât de multe lucruri pozitive

întâmplate într-un timp atât de scurt. Cum s-a transformat o experienţă ce ar fi putut fi

banală sau chiar neplăcută în ceva unic? Un răspuns potrivit ar fi zicala “Omul sfinţeşte locul”.

După un început oarecum anevoios, în care am fost luaţi pe nepregătite de avalanşa

de lucruri noi şi neaşteptate,am început să descoperim pas cu pas o viaţă total diferită de cea

cu care eram obişnuiţi şi, în acelaşi timp, ne-am descoperit pe noi înşine. În fiecare minut

petrecut la Ibida am învăţat câte ceva şi am reuşit să plecăm cu satisfacţia că nu am irosit nici

măcar un moment, cu toate că la plecare timpul ni s-a părut insuficient pentru toată energia

pe care încă o aveam.

Ce am descoperit? Un alt colţ de ţară,alţi oameni cu problemele lor, cu mentalitatea

lor, cu neajunsurile şi comorile lor. Locuind un timp la ţară, exact in aceleaşi condiţii in care

trăiesc foarte mulţi oameni din România, am ajuns să fim mai înțelegători şi să ne dăm seama

că unor oameni le lipsesc lucruri care nouă ni se par fireşti şi pe care le preţuim doar atunci

când ne lipsesc. Am descoperit mersul pe jos. Poate suna amuzant,dar e o realitate. La Ibida

mi-am dat seama cât suntem de sedentari. Folosim in exces orice alternativă la mişcare:

mijloace de transport, lifturi, scări rulante…Neavând niciun fel de mijloc de transport la

dispoziţie în afară de propriile picioare, am reuşit să fim mai puţin pretenţioşi când vine vorba

de parcurs distanţe mari pe jos. Am mai descoperit despre noi că putem fi mai puţin

pretenţioşi la orice, de la efort fizic până la mâncare. Dar poate cel mai important, sau mai

bine zis, principalul scop al taberei noastre, am descoperit pasiunea pentru arheologie. Deși

majoritatea dintre noi nu ştiau decât lucruri generale, am reuşit în câteva zile să învăţăm ce

înseamnă arheologia şi profesia de arheolog. E posibil ca experienţa noastră să fi fost una

singulară, dar chiar şi așa, lucrurile învăţate cu siguranţă nu vor fi uitate prea curând.

Ce am învăţat? În primul rând, să convieţuim, să ne înţelegem, să ne respectăm, să ne

acceptăm reciproc exact aşa cum suntem, cu defecte şi calităţi. Pe tot parcursul taberei nu

doar că nu ne-am certat sau contrazis nici măcar o dată, ci mai mult, ne-am cunoscut mai

bine, am fost uniţi, am fost o echipă. Ceea ce a fost nu doar foarte plăcut, ci şi oarecum

surprinzător, pentru că foarte rar se întâmpla ca toată lumea să fie mulţumită într-o astfel de

activitate. Am învăţat că putem trăi şi fără calculator, Messenger, televizor, telefon mobil şi

toate celelalte lucruri pe care le credem indispensabile vieţii. Când am ajuns acasă, mi s-a

părut ciudat că nu am simţit lipsa calculatorului şi mai mult, am realizat că fără toată această

tehnologie care este menită să ne facă viaţa mai uşoară, suntem mai liberi, gândim mai mult,

simţim mai mult. Am învăţat că este bine să dormim mai puţin şi să trăim mai mult. Ne-am

reamintit că avem o ţară minunată de care trebuie să avem grijă. Toate locurile pe care le-am

vizitat ne-au făcut să vedem că avem o adevărată comoară culturală, plină de istorie şi tradiţii,

iar noi suntem singurii responsabili pentru ca această istorie să nu fie dată uitării. Am învăţat

că amintirile cu adevărat preţioase sunt constituite din lucruri mărunte şi că oamenii valoroşi

din jurul nostru suplinesc întotdeauna lipsurile materiale.


16

www.musatinii.net

Experienţa “Ibida” a însemnat mai mult decât o lecţie de istorie. A fost o lecţie menită

să ne ajute să evoluăm, să fim mai receptivi, mai implicaţi, mai organizaţi, să fim împreună.

Ne-am întors încărcaţi de energie pozitivă, păstrând în minte momente de neuitat şi dornici

de a repeta aventura. Fiind un amalgam perfect între muncă, distracţie şi aventură, tabăra

arheologică de la Ibida a fost o experienţă benefică din toate punctele de vedere, o

experienţă unică...

Paula


17

www.musatinii.net

Pur şi simplu ... IBIDA

Totul a început cu mult entuziasm şi cu aşteptări… rezonabile. După un drum lung pe

care l-am dormit aproape în totalitate

simţeam soarele Medgidiei. Pe peron, am

ţinut piept cu succes invaziei de animale

speriate (copiii de grădiniţă), iar în cele din

urmă am ocupat un compartiment şi am

dormit adică am pornit spre Baia. Acolo,

odihniţi şi revigoraţi cum eram am dus

câţiva kilometri bagajele pe drumul de ţară

şi…iată-ne ajunşi pe Tărâmul Făgăduinţei.

Desigur, comitetul de întâmpinare a fost

nelipsit: două capre cu orientări dubioase

care nu încetau să-şi arate afecţiunea

reciprocă. La scurt timp am fost cazaţi într-o pensiune rustică, în stil preistoric, din materiale

100% naturale (BAZA 2). Panorama era cu adevărat divină: în stânga un lan de porumb; în

dreapta…alt lan de porumb. Am mai descoperit în curând că mult speratul concept de duş era

exclus din peisaj. Deci, pe scurt, am călătorit cu bine în timp şi am ajuns întregi la destinaţie,

în epoca primitivă.

Depăşind insignifiantele lipsuri, lumina speranţei s-a reaprins în sufletele noastre când

am descoperit UN BEC şi O PRIZĂ . Vecinii noştri erau cu adevărat primitori, în special veşnic

veselul nostru prieten Nea’ Căpşună – care mereu afunda discuţiile în foarte multe detalii.

Nu am să ascund că am fost supuşi la cea mai cumplită tortură posibilă (pentru mine cel

puţin) – trezitul în zori (în vacanţă). Am muncit la vreo 3 kilometri de locul unde stăteam, dar

a fost distractiv – mişcare – pe scurt am descoperit că sala e o modalitate uşoară de a face

sport.

În drumul spre Histria am descoperit plăcerea mersului cu “ia-mă nene” şi noul mod

de a opri maşini făcând flotări pe şosea. De menţionat un lucru neobişnuit pe care este străin

ţării în care trăim – NU NI S-AU LUAT BANI. După 7 km de mers în soare am ajuns la cetate.

Acolo ghidul nostru avea un mod foarte bizar de a nu ne plictisi intrând în şi mai multe

detalii.

Fără glume: cetatea şi muzeul Histria sunt adevărate

capodopere.


18

www.musatinii.net

La

întoarce a

fost minunat

cum am mers

11 persoane

într-o

remorcă şi

am simţit cu

adevărat

adrenalina când alt şofer ne-a condus cu 120km/h. În ultima ocazie am fost în al nouălea cer

– o camionetă voluminoasă de vinuri . Bineînţeles că nici de această dată nu am plătit

(serios…nu ştiu în ce am fost). În sfârşit “acasă”, am pregătit lemne pentru focul de tabără. De

menţionat – nu am rupt gardul pentru a avea lemne de foc, ci doar l-am remodelat; după ce

s-a micşorat “flacăra libertăţii” am plecat să remodelăm gardul de la Baza 4 şi…. am reuşit.

În încheiere ceea ce pot spune este că a fost o experienţă unică, cea mai tare tabără

în care am fost până acum şi mă bucur că am putut trece uşor peste “obstacole” , având astfel

parte de o săptămână cu adevărat minunată.

Şi pentru a vă convinge că nu este doar părerea mea:

“Foarte fain şi foarte distractiv....o experienţă din care am avut cu toţii de invaţat lucruri

interesante şi aş vrea sa se mai repete.” (Adela)

“Überfaină! Am învăţat o mulţime de chestii noi.”(Tibi)

“A fost frumos. Niciodată nu m-am distrat atât de bine într-o tabără! Şi am avut şi foarte multe

lucruri interesante de învăţat.”(Alexandra).

“Tabăra la Ibida a fost printre cele mai surprinzătore momente de care am avut parte în

vacanţa asta. Da..a fost super acolo. P.S: Îmi lipseşte atmosfera de acolo în fiecare zi.”(Anca)

Miruna


19

www.musatinii.net

Histria, prima colonie elenă la Pontus Euxinus

Pe malul lacului Sinoie, “la o depărtare de 500 de stadii de

gura sacră a Istrului”, aşa cum apărea în scrierile lui Strabon, se

întâlneşte vestita cetate Histria – acolo unde s-a instalat prima

colonie greacă de pe ţărmul de vest al Pontului Euxin şi cel mai vechi

oraş de pe actualul teritoriu al României.

Colonia a fost întemeiată la mijlocul secolului al VII – lea î.Hr.,

respectiv anul 657 î.Hr. după istoricul Eusebius, de

către coloniştii din Milet. Oraşul a avut parte de

o dezvoltare neîntreruptă începând cu

perioada greacă până în epoca romano-bizantină,

fiind pentru o perioadă îndelungată cel mai

important centru economic şi cultural de la gurile

Dunării. În cursul secolului al VII-lea d.Hr., cetatea a

fost distrusă de atacurile avaro-slave şi

părăsită treptat de locuitorii săi.

Raportând istoria Histriei la istoria pământului dintre Dunăre şi Mare, se

observă toate treptele de vârstă ale dezvoltării omenirii, începând de la paleolitic şi

neolitic până la Evul Mediu timpuriu. Existenţa unor comunităţii umane din perioada

paleoliticului mijlociu (120000-35000 î.Hr.) şi superior (350000-10000 î.Hr.) din

apropierea Histriei sunt afirmate datorită descoperirilor arheologice de la Cheia si

Târguşor. În epoca neolitică sunt notate în zonă descoperiri de unelte şi vase

aparţinând culturilor Hamangia şi Gumelniţa, la Baia, Ceamurlia, Lunca, Istria, etc.

Perioada care face trecerea la epoca

bronzului este identificată de prezenţa ceramicii

aparţinând culturilor Cernavodă I, II, şi III

descoperită la Histria şi în alte locaţii din

Dobrogea. În epoca bronzului şi cea a

fierului se descoperă o cultură tracică

continuată de una getică, aparţinând culturii

Babadag II şi III (sec XI – VII î.Hr.).


20

www.musatinii.net

În perioada greacă (sec VII – I î.Hr.) oraşul Histria

era conceput din două unităţii distincte (după un

model urban cunoscut in lumea antică) – aşezarea

civilă acolo unde s-au găsit ateliere ceramice, a căror

funcţionare datează din secolul VI î.Hr. până la sfârşitul

epocii elenistice, şi acropola histriană, care reprezintă

un segment însemnat în viaţa cetăţii întrucât aici s-a

descoperit aşa numita ”zona sacră”. Tot aici au ieşit la

iveală, resturile a trei temple, unul dedicat lui Zeus,

altul Afroditei, şi al treilea - şi cel mai vechi rămas -,

încă neidentificat aparţinând zeului Apollo, precum şi

fragmente arhitectonice de piatră şi de teracotă cu

scrieri dedicate Afroditei, datând din prima jumătate a

sec. VI î.Hr. Ambele unităţii distincte erau înconjurate

fiecare de către un zid de incintă. Suprafaţa unităţii

este de aproximativ 35ha.

Spre sfârşitul sec. VI.a Chr. şi primul deceniu al sec. V î.Hr., Histria cunoaşte o

distrugere violentă, datorate probabil raidurilor scitice, iar către sfârşitul sec. VI, în

perioada clasică un nou zid de incintă reduce la jumătate suprafaţa oraşului. În

aceasta perioadă în Histria se instalează un regim democratic. Aderarea la Liga

maritimă ateniană a însemnat o perioadă de progres în viaţa urbei concretizat în

emiterea propriei monede.

În a doua jumătate a sec. VI î.Hr. are loc o nouă distrugere provocată de

încercarea primului val de sciţi de a se stabili la sudul Dunării. După ce oraşul a fost

refăcut, Histria se implică în în diverse evenimente politice. După o alianţă cu Callatis

în aşa numitul ”război al Tomisului” de la mijlocul sec. III î.Hr., cetatea pontică acordă

ajutor Apolloniei Pontice în sec. II î.Hr.

Economia internă prezintă semne de criză şi se accentuează dependenţa fată

de geţii vecini. Printre mărturiile epocii eleniste se numără inscripţiile datate în

secolele III î.Hr. care prezintă alianţa politică încheiată cu Zalmodegikos şi un tratat

încheiat la începutul sec. II î.Hr. cu un alt rege al geţilor, Rhemaxos.

După câţiva ani, regele get-dac Burebista pune

stăpânire pe Histria iar, ulterior, cetatea a trecut sub

stăpânire romană sfârşindu-se astfel perioada de

autonomie. Centrul de greutate al economiei era

agricultura şi pescuitul aşa cum atestă un document

important epigrafic din anul 100 d.Hr.


21

www.musatinii.net

Prosperitatea de care beneficia oraşul din sec. II d.Hr. şi primele decenii ale sec.

III d.Hr., în timpul împăraţilor Antonini şi Severi, este documentată arheologic de

vestigiile unor construcţii publice, laice şi de cult. Săpăturile arheologice efectuate în

zonă au precizat latura de vest a unui zid de incintă, construit la începutul sec. II d.Hr.

Populaţia cetăţii era formată din geto-daci, bessi, greci romanizaţi, veterani şi

colonişti romani. Oraşul dispunea şi de aprovizionare cu apă, care asigura locuitorilor,

ca şi probabil proprietăţilor vecine, apa care lipsea în imediata vecinătatea a cetăţii.

În urma unor serii de atacuri ale triburilor de

carpi de la mijlocul secolului al III-lea d.Hr. (anii 242,

245 – 253, 267) se produce distrugerea totală a

oraşului. Nevoia asigurării vieţii si bunurilor

necesare va face ca oraşul să se micşoreze la aproape

jumătate din suprafaţa propriu-zisă, pentru

care se va construi un nou zid de incintă, cu rolul de a

intensifica apărarea.

În secolele următoarea dezvoltarea cetăţii nu va

mai atinge strălucirea de altădată. O serie de reforme

economice administrative şi politice din vremea lui

Diocleţian (248–305 d.Hr.) şi Constantin cel Mare (306–337

d.Hr.) se fac resimţite în refacerea zidului de incintă a

oraşului precum şi în unele iniţiative edilitare. În secolele

V-VI d.Hr. activitatea constructivă este mai susţinută, astfel

încât se ridică câteva bazilici mari şi un edificiu cu caracter

comercial. După treisprezece secole de existenţă s-a sfârşit

istoria cetăţii Histria, accelerată într-o anumită măsură de

atacul hunilor, avarilor şi slavilor, atacuri în faţa cărora cetatea nu a mai putut opune

rezistenţă.

Cetatea Histria a avut un rol considerabil în viaţa economică şi culturală a

Dobrogei. Pe ruinele cetăţii se vor semnala urme de locuire sporadice, documentate

de monedele din timpul lui Ioan Tzimiskes, Manuel I Comnenul sau Andronic I

Comnenul. Ulterior, cetatea a fost părăsită de către locuitorii săi, care vor duce o viaţă

liniştită nu departe de vechile ziduri. O mărturie a acestei situaţii este reprezentată de

aşezarea şi cimitirul biritual de la Istria – Capul Viilor, ambele situate la cca. 600m de

limita vestică a actualului sat Istria.

Histria vede iarăşi lumina zilei în 1914, datorită

săpăturilor arheologice realizate sub

supravegherea istoricului şi arheologului Vasile

Pârvan, săpături continuate după 1949 de către o

echipă de arheologi condusă succesiv de către Emil


22

www.musatinii.net

Condurachi şi Dionisie M. Pippidi. Săpăturile arheologice, începute încă din 1914, au

scos la iveală, pe lângă resturile incintelor mai sus amintite, o serie de monumente

remarcabile, datând din diferite perioade din existenţa cetăţii. Pentru epoca greacă se

remarcă “zona sacra”, cu templul lui Zeus şi templul Afroditei, precum şi resturile de

locuire de pe platoul pe care se află aşezarea civila. Din perioada romană imperială

(sec. II – III d.Hr.) datează edificiile termale ale oraşului şi reţeaua stradală. Cele mai

multe monumente aparţin epocii romano-bizantine (sec. IV – VII d.Hr.) şi ele se află in

interiorul cetăţii târzii: bazilici civile sau paleocreştine, pieţe publice, magazine,

cartiere de locuinţe cu caracter rezidenţial (domus) sau economic.

Bogatul material documentar, rezultatul a peste opt decenii de cercetări

arheologice, constând în inscripţii, elemente arhitectonice, fragmente sculpturale,

ceramică de lux şi uzuală, vase de sticlă şi monede, conducte de piatră şi amfore îşi

află locul acum în clădirea nouă şi modernă a Muzeului cetăţii Histria, amplasată în

stânga şoselei de acces în cetate şi dincolo de împrejmuirea incintei.

Aerul antic, completat de priveliştea şi briza marină,

împreună cu templele şi sanctuarele descoperite aici

îţi creează o stare deosebită, de contemplare a civilizaţiei

trecute de pe aceste meleaguri,o civilizație fără de

care poporul român ar fi fost lipsit de bogăţia

culturală de care se bucură astăzi.

Anca şi Paula


23

www.musatinii.net

Tomis – două milenii de suferinţă pentru Hristos (I)

La o plimbare odihnitoare de după-masă prin Constanţa de astăzi, tinzi să te

relaxezi, să uiţi de griji şi de şcoală (mai ales dacă eşti în vacanţă) şi să laşi timpul să

treacă... Dar decât să laşi timpul să treacă pe lângă tine şi să intre în istorie, gândeşte-

te măcar un moment pe unde calci. Nu, nu mă refer la gurile vechi de canal din

Constanţa, fie că sunt din anii `70 sau din fontă românească interbelică de calitate din

anii `30, ci la pământurile pline de osemintele martirilor şi a primelor generaţii de

creştini daco-romani care se ridică din morminte până la noi şi ne mustră pentru

decadenţa noastră totală, abaterile noastre de la dreapta-credinţă şi de la filocalie, de

la dragostea de frumosul dumnezeiesc.

Colonie grecească fondată în secolele VII-VI î.Hr., Tomisul îşi are numele din

grecescul tomi, care înseamnă tăietură, după linia ţărmului antic care în dreptul

oraşului are acest aspect. Cassiodor ne relatează faptele reginei sciţilor, Tomiris, care

în cinstea câştigării unei bătălii împotriva regelui perşilor, Cyrus al II-lea cel Mare,

fondează oraşul Tomi care îi poartă numele. Abia în secolele IV-III î.Hr. ajunge la

nivelul de polis datorită comerţului înfloritor cu dacii şi sciţii, prosperând până în

secolele III-IV d.Hr. când începe declinul. Numele actual datează din primul secol, mai

precis după anul 46 d.Hr. când este anexat Imperiului Roman, odată cu provincia

Moesia Superior, primind numele de Constantiana.

Declinul economic nu a afectat nicidecum activitatea episcopiei Tomisului,

după cum ne arată istoricul şi arheologul român Vasile Pârvan în Contribuţii epigrafice

la istoria creştinismului daco-roman. Episcopia Scythiei Minor cu scaunul episcopal la

Tomis a fost înfiinţată în anul 303, primul episcop fiind Evanghelicus. Dezvoltarea

episcopiei în primii ani a întâmpinat persecuţiile împăratului Diocleţian (285-305), iar

din cauza stării de tensiune episcopii nu aveau o perioadă de păstorire mare.

Următorii episcopi cunoscuţi, Efrem (303-304), Tit sau Filius (319-324) şi Sf. Bretanion

(367-369), prin păstorirea lor, au ridicat prestigiul Tomisului, încât în anul 381 este

ridicat la rangul de Arhiepiscopie, iar în 498 la rangul de Mitropolie. La primul Sinod

Ecumenic de la Niceea din 325 participă şi episcopul de Tomis, ceea ce înseamnă că

eparhia avea o importanţă deosebită.

Sporirea duhovnicească din Dobrogea secolelor IV-V se datorează continuităţii

creştinismului în provincie încă din perioada apostolică, când Sf. Ap. Andrei a

propovăduit Evanghelia populaţiei dacice şi coloniştilor latini. Ascetismul, spiritul

mucenicesc al dacilor şi codul etic al legislaţiei dacice, în sincretism cu creştinismul a

dat naştere unor generaţii întregi de mucenici şi trăitori în duh. Dovezile le vedem în

fapte: martiriul Sf. Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip şi a altor 31 de mucenicie la

Niculiţel (sec. IV) a căror sfinte moaşte au fost descoperite într-o criptă în urma unei

ploi torenţiale din toamna anului 1971, au fost depuse la mănăstirea Cocoş din

judeţul Tulcea (prăznuirea sfinţilor se face pe 4 iunie) şi a mulţimii de mucenici din

timpul prigoanei anti-creştine a împăraţilor idolatri.


24

www.musatinii.net

Trăirea autentică în duhul Bisericii lui Hristos se vede şi în scrierile patristice ale unor

sfinţi daco-romani şi sciţi precum Cuviosul Sf. Ioan Maxenţiu, a diaconului Petru (sec

V-VI) şi a mulţimii de călugări care au luptat pentru apărarea dreptei-credinţe de

ereziile vremurilor respective, care urmăreau abaterea de la dogme şi batjocorirea

Sfintei Treimi – fapte combătute de Sinoadele Ecumenice.

În urma Edictului de la Milano dat de Împăratul Constantin cel Mare 313 care a

oprit persecuţiile şi a Edictului de la Tesalonic din 380 care a oferit Creştinismului

statutul de religie de stat în Imperiul Roman, creştinii au putut să trăiască în linişte. De

atunci anii au trecut, iar de-a lungul secolelor credinţa noastră a slăbit din lipsă de

exerciţiu de jertfelnicie.

Dar fiindcă „sunt înfrângeri şi sunt sacrificii care trezesc un neam la viaţă după

cum sunt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm” după cum spunea Nicolae Iorga,

Dumnezeu a îngăduit spre trezirea noastră după această „mare noapte istorică în care

n-am dormit ca măcar să ne odihnim” (arhim. Iustin Pârvu, 17 ani de temniţă),

martiriul pentru Hristos şi Neam a 200.000 de tineri în închisorile comuniste din

România.

În aceeaşi arhiepiscopie tomitană se află şi fostul lagăr comunist de la

Periprava (jud. Tulcea) în care martirii zilelor noastre – Sfinţii din închisorile comuniste

care au suferit pentru apărarea Ortodoxiei şi a spiritului românesc. „Fericiţi cei

prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor!” După două mii de ani se

varsă din nou sânge de mucenici pe pământurile Schytiei Minor spre a reafirma

poziţia noastă de mărturisitori ai adevărului de credinţă în lume!

Şi acum se pune întrebarea: Câţi dintre noi şi-ar da viaţa pentru mărturisirea

Adevărului asemenea Sfinţilor Mucenici din primele veacuri creştine sau a Sfinţilor

români din închisori?

„Aşadar nu vă temeţi. [...] Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor,

mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va

lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care

este în ceruri.” (Matei 10, 31-33)

Silvian

C.N. „Calistrat Hogaş”

Piatra-Neamţ


25

www.musatinii.net

ARS POETICA

Amănunte

Simt sorele cum se joacă pe pământul ud,

Când privirile noastre încet se ascund.

Fugim de prezent să dezgropăm trecutul,

Deschidem ochii larg şi încercăm necunoscutul.

Pământul-şi deschide plămânii adânc.

O umbră fugea dar a căzut tremurând.

Mi-am prelungit o rază, ce pe genunchi s-a lipit,

Şi s-a înnodat ușor de soare, de unde a pornit.

S-a stins o lacrimă înainte să se nască,

Cu-n zâmbet de copil, ce loc nu i-a lăsat.

Am ars dintr-o suflare ce-a din ultima mască,

M-am dezlegat rostogolindu-mă prin firmituri de uscat.

Într-o palmă port ură şi-n cealaltă iubire.

Mi-e greu şi nu am idee cum sa aleg.

Când tot ce-mi şopteşte e o greutate cărată-n fire.

E singurul lucru ce mă face sa neg.

Sperie-mă muză – şi lasă-mă să mă pierd,

În uitarea ce tu nu i-ai lăsat secunde.

Şterge-mi, ultimii stropi de culoare, numai lăsă-mă să cred –

Că nu mă creez din valuri, ci tot eu mă reculeg.

Paşii mei imprimă timp.

Praf şi margini se frâng din mine.

Caldă inima-i ce-mi bate, fâlfâind în amorţire.

Mici secunde de culoare, mă pictează ca-n trecut.

Anca


26

www.musatinii.net

Arheologii

Azi, toți, făcut-am cunoștință cu pământul.

Simţitu-i-am suflarea cântându-ne în gând,

Iar focul lui cel veșnic arzându-ne prin vene

Strigând mocnit istoria ascunsa sus, în vânt.

Şi am venit ca să găsim trecutul,

Căci pietre-avem în suflet , iar inima ni-e prund.

Ascunsă-i nemurirea-n tăcutele adâncuri

De spiritele noastre ce căuta-un răspuns.

Cu praful pe picioare, cu soarele pe buze,

Ne pierdem în cântarea dorului trecut.

Iar cei ce-au fost odată îşi striga biruința,

Căci duhurile noastre au coborât în lut .

Şi-acolo-n întuneric, găsitu-ne-am trecutul,

Aflatu-ne-am strămoșii zâmbindu-ne cuminți,

Căci a lor sacru cântec primitu-şi-a răspunsul

Şi dorul lor cel tainic fusese împlinit.

Uniţi fiind cu timpul din viețile trecute,

Având pe cap însemnul vechii înțelepciuni,

Ne continuam destinul, urmându-ne chemarea

Ce-i scrisa tot pe pietre sau pe bucăţi de lut.

Trăim ca înainte, privind mereu în faţă,

Păstrând totuși secretul sacrei moșteniri.

Avem promisă-n vene văpaia nemuririi

Şi șoapta strămoșeasca sclipindu-ne-n priviri.

Şi poate peste veacuri avea-vom propriul dor

Ce mistui-va-n sufletul a unui nou popor.

Vom fi găsiți în ochii vlăstarelor ce vin;

Același cântec veșnic în suflet mistuind.

Şi atunci şi ei porni-vor, după același vânt,

Urmând chemarea tinei şi-a focului nestins.

Vor fi mânați de setea trecutului ascuns

Având pietre în suflet şi inima de prund...

Alexandra


27

www.musatinii.net

IBIDA ÎN IMAGINI

Acupunctură dobrogeană

Alien

Am cip-ul meu şi nu-l dau!

Un “Kinder” uriaş!


28

www.musatinii.net

Bombarde

Şeicul din Mărăţei

Arătaţi tare bine azi!

Lecţia de step


29

www.musatinii.net

Lectura dăunează grav sănătăţii!!

Legendarul Unicorn…

Melcii preistorici

Are sens să mai stăm?


30

www.musatinii.net

Una din multiplele întrebuinţări…

Varianta felină a lui Mick Jagger

Un fluture … selenar

O lume a contrastelor, Slava Rusă


31

www.musatinii.net

Rush hour in Ibida

Sunt rea!

Apus de soare…

Foc de tabără…


32

www.musatinii.net

CUPRINS

1. INTRODUCERE 3

2. CETATEA (L)IBIDA 4

3. JURNALUL TABEREI ARHEOLOGICE 5-14

4. IBIDA, O EXPERIENŢĂ UNICĂ 15-16

5. PUR ŞI SIMPLU … IBIDA 17-18

6. HISTRIA, PRIMA COLONIE ELENĂ LA PONTUS EUXINUS 19-22

7. TOMIS – DOUĂ MILENII DE SUFERINŢĂ PENTRU HRISTOS (I) 23-24

8. ARS POETICA 25-26

9. IBIDA ÎN IMAGINI 27-31

10. CUPRINS 32


33

www.musatinii.net

www.musatinii.net

Documents

Clubul de Istorie „Muşatinii” - arheologie-ibida.eu · Clubul de Istorie „Muşatinii” 5 Ibida, se putea şi mai rău! Un altfel de jurnal. A fost odată ca niciodată că,