Cetăţenie Activă prin Participarea Tinerilor Tehnici de Negociere şi

Proiect realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile

Cetăţenie Activă prin Participarea Tinerilor

Tehnici de Negociere şi Dezbatere:

Importanţa Comunicării în Participarea Activă


Cuprins

Cuvânt înainte

1. Introducere

2. Comunicare: definiţie, caracteristici şi elemente, tipuri de comunicare,

importanţă

3. Comunicare eficientă în campaniile de advocacy: mass-media şi comunitatea

noastră

4. Relaţia cu factorii de decizie (instituţiile publice)

5. Dezbateri cu factorii de decizie

6. Metode de influenţare a factorilor de decizie: petiţia, scrisoarea deschisă


Cuvânt înainte

Programul „Cetăţenie Activă prin Participarea Tinerilor” a fost conceput de un grup de

tineri care îşi doresc ca parcursul lor profesional să fie unul dedicat în întregime societăţii din care

fac parte. Premisa care a stat la baza acestui program este că tinerii din România pot şi trebuie să

devină principalii actori ai schimbărilor sociale necesare consolidării democraţiei. Această premisă

este fundamentată, din punctul nostru de vedere, de programele dedicate tinerilor pe care

Centrul Raţiu pentru Democraţie le-a derulat de-a lungul celor 10 ani de existenţă. Prin

intermediul acestora, am descoperit că, pentru a deveni activi din punct de vedere civic, tinerii au

nevoie doar să le fie ascultate opiniile şi să fie încurajaţi să îşi materializeze propriile proiecte. Mai

simplu spus, tinerii din România au nevoie să îşi facă vocile auzite în propriile comunităţi.

Luând în considerare implicarea cetăţenească redusă, precum şi faptul că educaţia civică în

şcoli este deficitară (lipsindu-i componenta practică), este dificil pentru tineri să îşi înţeleagă şi

exercite drepturile, iar nevoile şi problemele comunităţii, precum şi posibilele soluţii pe care

aceştia le pot genera, sunt, deseori, ignorate de actorii politici. Într-o notă pozitivă, se constată,

însă, că încrederea socială are o evoluţie ascendentă (deşi scăzută), iar intenţia de participare este

în creştere, în rândul tinerilor („le-ar plăcea să participe activ”, conform Multimedia Operation

Research, 2013). „Cetăţenie Activă prin Participarea Tinerilor” oferă cadrul favorabil dezvoltării

de instrumente civice pentru tineri, propunându-şi, totodată, ca implicarea acestora în exprimarea

preocupărilor socio-culturale şi în identificarea soluţiilor la problemele comunitare descoperite să

fie un proces care are în centrul său tinerii cetăţeni de mâine. Cele trei pachete de training

(drepturile omului şi cetăţeanului; construirea campaniilor de advocacy; tehnici de negociere şi


dezbatere) suplinesc lipsa de informare din domeniul educaţiei civice formale şi capacitează tinerii

în dezvoltarea şi aplicarea unor soluţii coerente la problemele pe care le identifică în comunităţile

lor. Tinerii vor avea, astfel, oportunitatea de a dezvolta competenţe transversale care nu sunt

oferite în sistemul de educaţie formală (precum organizarea comunitară, tehnici de negociere şi

dezbatere, promovarea propriilor idei).

Vă mulţumim pentru încrederea acordată acestui program şi vă felicităm pentru susţinerea

valorilor democratice!

Această publicaţie este parte a proiectului Cetăţenie Activă prin Participarea Tinerilor, realizat cu sprijinul

financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern

Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank şi administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.


1. Introducere

Orice activitate pe care cineva încearcă să o desfăşoare şi care implică o interacţiune între

persoane va fi afectată de modul în care comunicăm în interacţiunile respective. Succesul

activităţii se va datora şi capacităţii de a comunica, dar şi reversul poate fi adevărat: eşecul

activităţii să se datoreze unei comunicări deficitare.

De fapt, în marea majoritate a cazurilor în care o astfel de activitate eşuează, cauza

principală nu este pregătirea insuficientă sau lipsa eforturilor depuse – deşi şi aceşti factori,

precum şi alţii, trebuie avuţi mereu în vedere. Incapacitatea de a comunica în mod eficient sau,

poate, neacordarea unei atenţii suficiente acestui element constituie, cel mai adesea, cauza

eşecurilor.

Acest ghid îşi propune să ofere cunoştinţele teoretice de bază în ceea ce priveşte procesul

comunicării, dar, mai ales, acele competenţe de comunicare ce permit o interacţiune eficientă

între tineri şi instituţiile publice.

Prin acumularea acestor cunoştinţe şi dezvoltarea acestor capacităţi de comunicare, tinerii

vor putea participa în cadrul proceselor publice din comunităţile lor, îşi vor face vocea auzită şi vor

putea influenţa acele teme ce prezintă interes pentru ei.

Astfel, ei vor acumula un sentiment de apartenenţă faţă de comunitate şi faţă de procesul

democratic participativ, ceea ce va creşte şansele ca, pe parcursul vieţii lor, să fie cetăţeni

europeni participativi şi proactivi.


2. Comunicare: definiţie, caracteristici şi elemente,

tipuri de comunicare, importanţă

În această secţiune, vom încerca să definim şi să creionăm comunicarea. Datorită faptului

că acest proces se regăseşte într-o multitudine de forme şi caracteristici, imposibil de abordat în

mod exhaustiv în spaţiul ce îl avem la dispoziţie, ceea ce vom face este să îl definim în termeni

generali. Dar, înainte de toate, trebuie făcută următoarea menţiune: comunicarea este procesul ce

a permis constituirea şi, în prezent, este factorul primordial ce contribuie la, menţinerea relaţiilor

interumane; ea a constituit fundamentul interacţiunilor dintre oameni, iar, mai apoi, dintre

cetăţeni şi instituţiile create de ei.

Definiţia dată de profesorul german Michael Kunczik stabileşte comunicarea ca fiind „un

comportament care, din punctul de vedere al celui care comunică, are ca ţel transmiterea de

mesaje, cu ajutorul unor simboluri, către una sau mai multe persoane.” (Introducere în ştiinţa

publicisticii şi a comunicării, Cluj-Napoca, 1998). Ne vom opri asupra acestei definiţii, deoarece ea

este suficient de largă, încât să acopere un larg spectru al procesului de comunicare, dar, trebuie

spus, totodată, că nu există o definiţie universal acceptată. Dimpotrivă: Frank E.X. Dance şi Carl E.

Larson, spre exemplu, au enumerat nu mai puţin de 120 de definiţii ale comunicării (The Functions

of Human Communication, New York, 1976).

Caracteristicile şi elementele comunicării

În ceea ce se numeşte ştiinţa comunicării – deoarece, la fel ca orice proces societal, şi

procesul comunicării face obiectul unei cercetări academice separate şi intense, principalele

caracteristici ale comunicării au fost sintetizate de reprezentanţii şcolii de la Palo Alto, aceasta

nefiind o şcoală în sensul propriu al termenului, ci, mai degrabă, o mişcare intelectuală în cadrul


ştiinţelor comunicării, constituită din psihiatri, psihologi şi antropologi. Denumirea vine de la un

orăşel din nordul statului California, SUA. Pentru a oferi caracteristicilor descrise de ei o aură

ştiinţifică, acestea au fost denumite „axiome”.

Axioma 1: Comunicarea este inevitabilă (nu putem să nu comunicăm, orice comportament

uman are valoare de mesaj).

Axioma 2: Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional (orice

comunicare se analizează atât în conţinut, cât şi în relaţie, deoarece nu se limitează la

transmiterea mesajului, ci induce şi un comportament anume).

Axioma 3: Comunicarea este un proces continuu (partenerii interacţionează în permanenţă

fiind, prin alternanţă, sursă şi destinatar).

Axioma 4: Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică (verbală sau

nonverbală).

Axioma 5: Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă se

întemeiază pe egalitate sau diferenţă.

Axioma 6: Comunicarea este ireversibilă (produce un efect asupra destinatarului).

Axioma 7: Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare (mesajul căpătă sens

numai în funcţie de experienţa de viaţă şi lingvistică a fiecăruia dintre noi).

Unul dintre primele modele din ştiinţa comunicării a fost realizat de Claude E. Shannon şi

Warren Weaver (The Mathematical Theory of Communication, Urbana, 1949). Acest model se

compune din următoarele elemente: sursa, mesajul, emiţătorul, canalul de comunicare,

receptorul, destinatarul şi sursa de zgomot.

Sursa este persoana ce iniţiază comunicarea. Aceasta concepe mesajul pe care doreşte să îl

transmită. Mesajul este, apoi, trimis către un emiţător, acesta având rolul de a codifica mesajul.

Mesajul codificat se numeşte semnal și este trimis prin intermediul unui canal de comunicare ce


poate fi afectat de o sursă de zgomot. Ceea ce reiese din canalul de comunicare este semnalul

primit, acesta este decodificat de către receptor, iar, astfel, mesajul ajunge la destinatar.

Să luăm drept exemplu cazul unui simplu e-mail. Sursa este persoana ce scrie e-mail-ul

respectiv, mesajul este reprezentat de ideile şi gândurile pe care doreşte să le transmită,

emiţătorul este calculatorul sau dispozitivul electronic folosit pentru compunerea e-mail-ului,

codificarea este reprezentată de forma pe care calculatorul o dă mesajului, impulsuri electrice sub

forma unor biţi. Canalul este, în acest caz, reţeaua de servere ce transmite semnalul de la

calculatorul celui care a scris e-mail-ul până la calculatorul celui căruia i-a fost trimis. Calculatorul

acestuia din urmă este receptorul, el decodifică semnalul primit, transformă biţii de informaţie în

text sau imagine şi afişează mesajul către destinatar. Dar ce anume poate fi sursa de zgomot?

Foarte simplu spus, aceasta este orice factor ce poate afecta semnalul, atâta timp cât acesta se

află în canalul de comunicare. În acest caz, poate fi un virus din serverele de e-mail, o defecţiune

de hardware sau software ce poate duce la pierderea, deformarea sau întârzierea e-mail-ului etc.

Dar acest model se aplică tuturor formelor de comunicare, nu doar celor mijlocite de

tehnologie. Simpla vorbire se mulează perfect pe acest model. Sursa şi destinatarul sunt doi

prieteni ce doresc să îşi spună unul altuia ce au făcut peste week-end, mesajele sunt informaţiile

despre week-end, emiţătorul este limba (organ al corpului) aceluia care vorbeşte, precum şi toate

celelalte sisteme folosite în producerea sunetelor. Acestea codifică mesajul sub forma sunetelor;

în timp ce urechile celui căruia i se vorbeşte sunt receptorul, decodificând sunetele şi oferind

mesajul destinatarului. Canalul este reprezentat de aerul ce propagă undele acustice, iar acesta

poate fi afectat de sursa de zgomot, fie ea gălăgie (produsă de sirena unei ambulanţe, dacă

discuţia are loc pe stradă, sau de forfota dintr-un loc supra-aglomerat) sau distanţă fizică (cei doi

interlocutori sunt prea îndepărtaţi unul de celălalt) sau de orice alt factor ce poate împiedica

transmiterea semnalului, în condiţii optime, de la emiţător către receptor.


În mod schematizat, acest model de comunicare arată astfel:

Tipuri de comunicare

În funcţie de forma semnalului, sau, mai exact, de modul în care este codificat mesajul,

comunicarea se împarte în două mari categorii: comunicarea verbală şi cea non-verbală.

a) Comunicarea verbală utilizează, ca mijloc de acţiune, cuvântul vorbit. Unii specialişti

acceptă şi cuvântul scris. Comunicarea verbală se realizează în baza unei limbi comune şi a unui

limbaj comun. Deşi cei doi termeni pot fi folosiţi pentru a defini concepte similare, trebuie, totuşi,

realizată următoarea distincţie: limba este mijlocul de exprimare a unei comunităţi definite prin

naţionalitate, etnie, istorie comună (astfel, vorbim de limba română, limba spaniolă etc.), în timp

ce limbajul este mijlocul de comunicare al unei comunităţii ce se defineşte prin caracteristici

comune din punct de vedere profesional (limbajul arhitecţilor, al medicilor sau al programatorilor

de calculatoare), socio-demografic (limbajul tinerilor folosit în mediul online şi nu numai) etc.

Ambele elemente trebuie să fie prezente pentru ca, în urma comunicării, să rezulte înţelegerea

mesajelor primite. Simpla înţelegere a limbii nu semnifică înţelegerea unui mesaj transmis de către

un programator de calculatoare către cineva ce nu stăpâneşte acest limbaj de specialitate; şi

viceversa: cunoaşterea unui anumit limbaj nu poate duce la înţelegerea mesajului, dacă nu este

cunoscută şi limba.


b) Comunicarea non-verbală este totalitatea semnelor şi a mimicii cu ajutorul cărora se

poate transmite un mesaj (fie o informaţie, o dorinţă sau o emoţie). Conform cercetătorului R. L.

Birdwhistell, cel mult 30%-35% din interacţiunea socială se produce pe cale verbală (Kinetics and

Context: Essays on Body Motion Communication, Philadelphia, 1970), ceea ce înseamnă că 65%-

70% se transmite prin comunicarea non-verbală şi paralingvistică (aceasta se găseşte la limita

dintre comunicarea verbală şi non-verbală, constând în rapiditatea vorbirii, bâlbâieli, intonaţii,

accente etc.). Având în vedere importanţa comunicării non-verbale, precum şi lipsa unor definiţii şi

interpretări fără echivoc asupra semnificaţiei elementelor ce compun acest tip de comunicare,

este bine de precizat faptul că aceasta se învaţă fie trăind în mediul respectiv, fie empatizând cu

un anumit tip de mediu.

Canalele de comunicare ce sunt utilizate în comunicarea verbală şi non-verbală se

suprapun asupra celor cinci simţuri:

• Canale vizuale – scrisori, poze, fişiere video, gesturi etc.;

• Canale auditive – exclamări, vociferări, interogaţii, transmisiuni radio, muzica etc.;

• Canale tactile – mângâieri, îmbrânceli, purtatul pe braţe, luatul în cârcă etc.;

• Canale olfactive – parfumuri, fum, miasme deranjante etc.;

• Canale gustative – mâncăruri, băuturi.

În funcţie de numărul de persoane, se poate vorbi de cinci niveluri ale comunicării umane:

intra-personal, interpersonal, de grup, public şi de masă.

Comunicarea intra-personală este comunicarea cu sine. Noi toţi avem tendinţa de a ne

asculta pe noi înșine, de a ne îndoi, de a pune întrebări, de a lăuda sau de a ne îngrijora. Acest tip

de comunicare este esenţială pentru propriul psihic, ea se poate manifesta ca dialog interior sau

monolog absolut.


Comunicarea interpersonală este interacţiunea dintre două persoane, fie că se produce

prin mijloace verbale (dialogul) sau prin mijloace non-verbale. Idealul, în acest caz, se manifestă

prin respectul reciproc, adică trimiterea de mesaje în mod alternant, acordând sursei timpul

necesar să transmită mesajul așa cum l-a gândit, iar, destinatarului – timpul necesar să înţeleagă

mesajul şi să formuleze un mesaj drept răspuns, ceea ce îl va face, la rândul său, o sursă.

Comunicarea de grup este interacţiunea dintre mai mult de două persoane ce au în comun

un set suficient de mare de caracteristici, astfel încât se poate afirma că ei constituie un grup. O

definire exactă a grupului în termeni cantitativi este imposibilă; putem afirma cu siguranţă că o

clasă de peste 20 de elevi constituie un grup, deoarece există suficiente caracteristici comune; în

acelaşi timp, deşi lucrează în aceeaşi firmă, 10 angajaţi s-ar putea să nu formeze un grup, deoarece

interacţiunile dintre ei sunt reduse, interesele şi activităţile din cadrul firmei divergente, astfel

încât caracteristicile comune sunt reduse.

Comunicarea publică reprezintă susţinerea de către o persoană a unei prezentări, prelegeri

sau expuneri. Deşi această comunicare este una asimetrică (persoana care face prezentarea are un

timp mai mare pentru a transmite mesajul, faţă de timpul pe care îl are cineva care asistă pentru a

formula mesaje de reacţie la comunicarea prezentatorului), ea nu este unilaterală. Fiecare

participant comunică verbal sau non-verbal, punând întrebări de clarificare sau dând informaţii cu

privire la interesul sau dezinteresul său, ori poate exprima păreri complementare asupra

subiectului.

Comunicarea de masă este reprezentată de transmiterea mesajului prin sisteme ce permit

accesarea unui public numeros. Printre formele deja clasice ale acestei comunicări, se regăsesc:

cartea, presa scrisă, audiovizualul; dar, odată cu implementarea unor noi tehnologii, comunicarea

de masă a atins noi forme de manifestare, mai ales în mediul online. Caracteristica principală a

comunicării de masă constă în faptul că răspunsul este decalat, deşi, în cazul comunicării în masă


prin intermediul tehnologiilor avansate, acest decalaj este semnificativ redus (spre exemplu, rolul

reţelelor de socializare în fenomenul denumit „Primăvara Arabă” şi, mai ales, în Tunisia şi Egipt).

Importanţa comunicării

În primul rând, trebuie să reiterăm ideea conform căreia comunicarea este procesul ce a

permis constituirea şi, în prezent, este factorul primordial ce contribuie la, menţinerea relaţiilor

interumane.

Dar ce înseamnă, în mod concret, această afirmaţie pentru obiectivele acestui ghid?

Răspunsul derivă, în mod natural şi firesc, din chiar titlul ghidului. Pentru a avea o participare

activă, oricare dintre noi are nevoie de capacitatea de a comunica în mod eficient dorinţele sale

(scopul pentru care participă). Fie că este vorba de un mediu mai curat sau de o mai mare

transparenţă din partea instituţiilor publice, acest lucru trebuie comunicat în mod clar şi eficient.

Dar, pentru ca participarea noastră să rezulte în îndeplinirea dorinţelor noastre, este

nevoie, după cum vom vedea în secţiunile ce urmează, de un efort concertat din partea mai

multor indivizi sau chiar organizaţii. Pentru realizarea unui astfel de efort concertat, este vitală o

comunicare bine realizată cu cei ce ne pot susţine, iar, mai apoi, împreună cu aceştia, o

comunicare unitară cu factorii de decizie.


3. Comunicare eficientă în campaniile de advocacy:

mass-media şi comunitatea noastră

În cadrul campaniilor de advocacy, un rol extrem de important îl are comunicarea, iar,

pentru o comunicare eficientă, este nevoie de trei componente cheie: identificarea grupurilor

ţintă, definirea mesajului şi comunicarea mesajului.

Identificarea grupurilor ţintă

După momentul în care aţi identificat problema asupra căreia doriţi să vă concentraţi

eforturile, următorul pas este identificarea grupurilor ţintă. Cine sunt cei care vă pot ajuta în

îndeplinirea obiectivului? O campanie de advocacy reuşită este aceea care reuşeşte să identifice

oamenii şi grupurile ce o pot susţine.

Primul şi cel mai important sfat este să fiţi deschişi asupra potenţialilor aliaţi, nu puteţi să

ştiţi niciodată care este poziţia unui om sau a unei organizaţii asupra problemei pe care voi

încercaţi să o rezolvaţi, până când nu luaţi legătura cu ei.

Sunt numeroase exemple în care organizaţii sau grupuri extrem de diferite au putut

colabora pe probleme punctuale. Un astfel de exemplu vine din Statele Unite ale Americii, unde

parteneriatul dintre organizaţii feministe progresive şi Biserica evanghelică, în ceea ce priveşte

problema prostituţiei şi a traficului de carne vie, a fost unul extrem de reuşit. Deoarece această

problemă era de interes pentru ambele tabere, ele au reuşit să colaboreze, în ciuda diferenţelor ce

le separă din perspectiva altor teme.

În momentul întocmirii unei liste a potenţialilor susţinători, trebuie să aveţi în vedere

următoarele întrebări:

� Cine sunt cei care sunt afectaţi de problema respectivă?


� Cine va fi afectat prin implementarea obiectivelor

voastre?

� De susţinerea cui aveţi nevoie pentru atingerea obiectivelor voastre?

� Pe susţinerea cui vă puteţi deja baza?

� Cine sunt cei care se vor opune campaniei voastre şi de ce?

� Cine trebuie convins să ia măsuri?

După ce aţi răspuns acestor întrebări, veţi avea o listă a grupurilor ţintă. Trebuie să fiţi

atenţi să nu pierdeţi din vedere următoarele posibile grupuri: mediul academic şi universităţile,

mediul de afaceri, sindicatele, organizaţiile media, funcţionarii publici, partidele politice,

organizaţiile neguvernamentale, organizaţiile religioase etc.

Pentru a vă asigura că veţi comunica într-un mod eficient cu toţi aceştia, va trebui să

răspundeţi unei alte serii de întrebări:

� Cât de bine cunoaşte grupul ţintă organizaţia sau grupul vostru?

� Au interacţionat cu voi?

� Care a fost natura interacţiunii (susţinere, opoziţie, cooperare etc.)?

� Cât de informat este grupul ţintă asupra problemei abordate de voi?

� Care este părerea lor despre problemă şi despre obiectivele voastre? Vă susţin, vi se opun,

sunt neutri?

� De ce ar fi interesat grupul ţintă să vă susţină campania? Care este interesul lor?

� Ce beneficii va aduce campania voastră grupului ţintă?

� Ce alte interese are grupul ţintă? Ce alţi factori l-ar putea motiva?

Doar după identificarea acestor factori, veţi putea începe să comunicaţi mesajul vostru

către potenţialii aliaţi în rezolvarea problemei voastre.

Definirea mesajului

Mesajul este legătura dintre problema pe care încercaţi să o rezolvaţi, obiectivele voastre

şi grupul ţintă. Mesajul este precum un slogan pentru campania voastră, trebuie să explice, într-o


manieră concisă, directă şi memorabilă, problema abordată de campania voastră, de ce este

importantă acea problemă şi acţiunile pe care voi doriţi ca grupul ţintă să le întreprindă pentru

rezolvarea problemei.

Mesajul vostru va sta la baza tuturor comunicărilor voastre cu grupul ţintă. Acesta poate fi

detaliat, pentru a forma structura unei politici publice, sau poate fi scurtat, pentru a fi folosit în

materiale publicitare.

Mesajul poate fi împărţit în patru secţiuni:

- Problema – explică problema pe care voi încercaţi să o rezolvaţi. Aceasta poate fi descrisă

într-un limbaj emoţional şi direct. Grupul ţintă trebuie să perceapă seriozitatea problemei la fel de

intens precum voi.

- Planul – trasează scopul şi obiectivele campaniei voastre şi explică în ce fel îndeplinirea lor

duce la rezolvarea problemei.

- Susţinerea – explică grupului ţintă de ce este important ca ei să susţină planul vostru, de ce

problema trebuie rezolvată urgent şi în ce constau beneficiile campaniei pentru factorii interesaţi.

- Solicitarea – cere ajutorul grupului ţintă pentru a vă atinge scopul şi obiectivele. Din

momentul în care grupul ţintă înţelege problema, cum poate fi ea rezolvată şi de ce este

importantă rezolvarea ei, Solicitarea devine cheia mesajului.

Fiecare secţiune a mesajului joacă un rol important în campania voastră.

Problema atrage atenţia oamenilor asupra subiectului campaniei voastre şi îi îndeamnă să

exploreze, în continuare, mesajul vostru. Problema se separă în descrierea subiectului pe care îl

abordaţi, în enumerarea cauzelor sale şi în explicarea impactului pe care îl are.

Planul se separă în factorii implicaţi şi în acţiunile ce se vor implementa pentru a vă atinge

scopul şi obiectivele. De asemenea, detaliază fondurile pe care le veţi cere şi modul de cheltuire a

acestora, dar şi o estimare a timpului şi a etapelor campaniei. Planul are rolul de a convinge grupul

ţintă de fezabilitatea acţiunilor voastre şi de faptul că acestea vor duce la rezolvarea problemei.


Susţinerea campaniei voastre este constituită dintr-o serie de argumente. Fiecare

argument este o afirmaţie, ce este susţinută de date despre problemă. Rolul susţineri este să

convingă grupul ţintă să vă sprijine în rezolvarea problemei. Aici vă veţi putea baza pe acele

informaţii pe care le-aţi strâns despre interesele şi caracteristicile grupurilor ţintă.

Solicitarea se compune dintr-o serie de instrucţiuni clare ce trebuie urmate de grupurile

ţintă pentru a rezolva problema. Aceste instrucţiuni trebuie să facă acţiunile campaniei să pară

simple. Grupurile ţintă trebuie să creadă că pot ajuta la atingerea scopului vostru, cu eforturi şi

costuri minime.

Trebuie oferit un sfat de bune practici privind Solicitarea: orice solicitare trebuie formulată

conform caracteristicilor grupului ţintă căruia i se adresează. Trebuie să cereţi grupului ţintă căruia

îi adresaţi solicitarea să îşi schimbe doar acele comportamente şi politici interne pe care le pot,

deja, schimba. În cadrul procesului de identificare a grupurilor ţintă, trebuie să fi dobândit o

înţelegere profundă a acestora, a resurselor de care dispun, a statutului social şi a

responsabilităţilor pe care le au. Aceştia sunt factorii ce determină care sunt lucrurile ce pot fi

schimbate de către grupurile ţintă.

Cele mai bune mesaje din campaniile de advocacy sunt cele care sunt concise,

convingătoare şi clare, în ceea ce priveşte paşii ce trebuie urmaţi de către grupurile ţintă în

rezolvarea problemei identificate. Înainte de a comunica mesajul vostru către exterior, trebuie să

înţelegeţi cum va reacţiona publicul faţă de acesta. Din acest motiv, este recomandat să îl testaţi

asupra membrilor grupului vostru care nu au fost implicaţi în construirea sa, dar şi asupra

persoanelor din exterior.

Comunicarea mesajului

După ce grupurile ţintă au fost identificate, iar mesajul a fost definit, urmează o

componentă cel puţin la fel de importantă a campaniei de advocacy: comunicarea mesajului. Dacă


această etapă este corect desfăşurată, ea va asigura vizibilitatea de care campania are nevoie

pentru a determina factorii de decizie să acţioneze în sensul dorit de organizatorii campaniei.

Orice mesaj este transmis către grupurile ţintă şi către factorii de decizie prin două căi

principale: comunicarea directă (înţeleasă ca orice comunicare ce nu este mediată de un terţ) şi

comunicarea prin mass-media.

În cadrul acestui ghid, vom trata doar comunicarea mesajului prin intermediul mass-media,

deoarece comunicarea directă este supusă particularităţilor specifice fiecărui interlocutor, ceea ce

înseamnă că mesajul va fi comunicat într-un limbaj diferit mediului academic faţă de limbajul

folosit în comunicarea cu sindicatele, organizaţiilor religioase, mediul de afaceri şi asociaţiile

patronale. Ceea ce putem afirma despre aceste comunicări directe este faptul că ele vor fi

personalizate, în funcţie de caracteristicile, interesele şi limbajul specific fiecărui interlocutor.

Este de subliniat importanţa unităţii comunicării mesajului. Deşi atât comunicările directe,

cât şi comunicarea cu mass-media, vor fi personalizate, ele vor trebui să fie consistente şi

consecvente. Mesajul comunicat nu va fi nici trunchiat, pentru că riscaţi să induceţi în eroare prin

omisiune, dar nici adăugit, astfel riscaţi să păreţi inconsecvenţi. Întreg mesajul va fi adaptat unui

limbaj adecvat interlocutorului, fără a modifica sensul intrinsec al acestuia.

Relaţiile cu mass-media

În cele ce urmează, vom enumera câteva sfaturi privind comportamentul ce vă va asigura o

relaţie de succes cu mass-media.

Aflaţi care sunt reporterii ce se ocupă de subiectele specifice organizaţiei sau grupului

vostru ori a subiectului abordat în campania de advocacy. Dezvoltaţi o bună relaţie cu aceşti

reporteri, prin menţinerea unui contact permanent şi trimiterea anumitor informaţii, în mod


regulat. Spre exemplu, contactaţi reporterii ori de câte ori lansaţi un nou program, publicaţi un

studiu sau desfăşuraţi o activitate ce poate interesa publicul.

Familiarizaţi-vă cu instituţiile media, atât cele de pe plan local, cât şi cele naţionale, înainte

de a le contacta. Urmăriţi temele generale ce sunt abordate în mod frecvent şi tipul de ştiri ce sunt

publicate de fiecare dintre ele.

Trataţi jurnaliştii cu respect şi curtoazie, chiar şi atunci când consideraţi că nu au reflectat

mesajul vostru aşa cum v-aţi fi dorit. Respectaţi termenele lor limită şi constrângerile temporale.

Manifestaţi-vă interesul faţă de activitatea lor. Şi, mai presus de toate, nu uitaţi că un jurnalist îşi

pune reputaţia şi cariera la bătaie, de fiecare dată când înaintează un articol spre publicare.

Pregătiţi câteva propoziţii memorabile ce rezumă mesajul vostru, astfel încât acesta să

poată fi redat chiar şi în cele mai mici spaţii de difuzare.

Nu încercaţi să răspundeţi la o întrebare dacă nu cunoaşteţi răspunsul. Spuneţi reporterului

că veţi investiga problema şi că veţi reveni cu un răspuns. Este crucial să reveniţi cu informaţia

promisă. Nu trebuie să interpretaţi acest sfat ca o scuză pentru a nu vă pregăti. Cel ce susţine

comunicarea trebuie să depună toate eforturile de care este capabil pentru a se pregăti, dar

nimeni nu poate şti totul şi nimeni nu poate anticipa toate întrebările, astfel încât să pregătească

răspunsurile adecvate.

Atunci când veţi discuta cu un reporter, trebuie să vă asiguraţi că veţi comunica punctele-

cheie ale problemei la început, iar, mai apoi, contextul acesteia. Interviul s-ar putea să nu dureze

atât de mult precum vă imaginaţi voi.

Ce materiale trebuie oferite mass-mediei?

Pentru ca mass-media să reflecte mesajul vostru în maniera în care voi o doriţi, ea trebuie

să vă cunoască; nu poate să vă înţeleagă punctul de vedere şi, eventual, să empatizeze cu acesta,


dacă nu ştie cine sunteţi, care vă sunt valorile, activităţile şi beneficiarii. În acest scop, este util să

oferiţi jurnaliştilor diferite materiale ce pot rezolva această problemă.

Materiale informative generale – indiferent de mărimea şi complexitatea lor, aceste

materiale au în comun anumite cerinţe și trebuie să ofere informaţiile de o aşa manieră, încât

acestea să fie înţelese rapid, chiar şi de către cineva care interacţionează pentru prima dată cu voi.

De asemenea, ele trebuie să fie astfel structurate, încât cineva care este interesat de o anumită

secţiune să o poată înţelege fără a fi nevoie de citirea întregului material.

Gama materialelor informative generale este extrem de largă, ea cuprinzând, printre

altele: fluturaşi, broşuri, comunicate de presă, rapoarte de activitate asupra proiectelor şi

programelor, rapoarte anuale etc.

Kit-urile de presă sunt instrumente extrem de utile în relaţia cu mass-media. Dacă

organizaţia sau grupul vostru dispune de resursele necesare, se pot produce kit-uri de presă

complete. Ele mai sunt denumite şi pachete media. Aceste kit-uri pot fi distribuite înainte de, sau

în timpul unui, eveniment anume, dar pot, de asemenea, sta la baza unei comunicări constante,

fără a fi nevoie de organizarea unor evenimente speciale.

Kit-urile de presă măresc cantitatea de informaţie comunicată, iar, dacă sunt corect

compuse, pot conduce către o creştere a interesului manifestat de către jurnalişti. Acestea permit

inserarea unor documente ce oferă informaţii şi statistici detaliate despre problema abordată,

creând, astfel, posibilitatea unui transfer de informaţii mult mai extins către grupurile ţintă. Iar, în

urma unui astfel de transfer informaţional, posibilitatea convingerii grupurilor ţintă creşte

semnificativ. Materialele detaliate ce au fost prezentate, iniţial, într-un kit de presă, pot fi, mai

apoi, publicate şi pe alte căi: site-ul organizaţiei sau al grupului, publicaţii tipărite și nu numai.

Oricare dintre materialele de mai jos poate constitui un element al kit-ului de presă:

• Comunicatul de presă (se pot include comunicate anterioare, relevante pentru subiect,

pentru a sublinia implicarea constantă a organizaţiei sau a grupului în problema respectivă);


• Grafice şi diagrame pentru prezentarea statisticilor relevante într-un mod plăcut;

• Copii ale unor articole de presă precedente, însoţite de reacţia factorilor de decizie;

• Poze cu personalităţi ce susţin cauza voastră sau cu scene ce ilustrează problema şi

posibilele strategii de rezolvare a acesteia;

• O cronologie a evenimentelor ce au condus la situaţia din prezent;

• Datele de contact ale organizaţiei sau grupului vostru, dar şi ale partenerilor voştri şi ale

unor organizaţii relevante din domeniul respectiv.

Comunicatul de presă

Acest tip de material este extrem de important deoarece constituie baza prezenţei

reprezentanţilor mass-media la evenimentele voastre. Un comunicat de presă eficient va

prezenta, în mod clar şi succint, descrierea unui eveniment sau a unei acţiuni. Încercaţi să vă

construiţi subiectul într-o manieră pe care instituţiile mass-media şi publicul lor pot să o înţeleagă.

Cerinţele unui jurnalist sunt extrem de specifice. Un comunicat de presă ar trebui să fie:

• Complet – trebuie să comunice care este activitatea, când şi unde se desfăşoară, cine este

implicat şi de ce este importantă;

• Redactat în mod clar şi comprehensibil – trebuie să explice informaţiile într-un mod direct,

precum o ştire. Nu trebuie să pară o lucrare academică sau un tratat politic. Nu trebuie să includă

un limbaj tehnic, ştiinţific sau politic. Verbele trebuie folosite la diateza activă şi nu la cea pasivă;

• Concis – două pagini este dimensiunea maximă a unui comunicat de presă, deşi este

preferabilă încadrarea într-una singură. Se redactează cu un font lizibil (standardul este Times New

Roman de 11 sau 12 puncte). Pagina trebuie să includă o spaţiere adecvată, fără prea multe

grafice – acestea, precum aţi putut observa, îşi au locul în materialele auxiliare. Comunicatul

trebuie să specifice, în mod clar, organizatorul şi eventualii susţinători financiari. De asemenea,


este foarte important să furnizaţi numele persoanei de contact, numărul de telefon fix şi mobil şi

adresa de e-mail;

• Actual – trebuie să descrie ceea ce se întâmplă în prezent, în ceea ce priveşte problema pe

care voi încercaţi să o rezolvaţi. Nu vă fie frică să enumeraţi persoanele, organizaţiile şi instituţiile

ce vă susţin iniţiativa şi pe cele care i se opun. Preziceţi în ce fel reuşita sau eşecul campaniei

voastre va afecta factorii interesaţi;

• Exact – comunicatul trebuie să fie bazat pe date precise şi relevante. Nu există o cale mai

sigură de a câştiga încrederea jurnaliştilor decât demonstrarea faptului că sunteţi o sursă de

încredere, ce poate furniza citate, date şi statistici ce sunt verificabile. Reversul medaliei este, de

asemenea, adevărat: nu există cale mai sigură de a vă pierde credibilitatea decât aceea de a

furniza informaţii greşite sau exagerate.

Materiale curente

Pe lângă materialele ce sunt oferite cu ocazia unor evenimente prilejuite de lansări sau

încheieri de proiecte sau programe, publicarea unor studii sau publicarea unor rapoarte privind

activitatea factorilor decizionali, comunicarea cu mass-media este facilitată şi de oferirea unor

materiale curente ce ţin de activitatea zilnică a organizaţiei sau grupului.

Astfel de materiale pot fi:

• Scrisori către editor – prin intermediul acestora se răspunde unei ştiri deja publicate sau se

abordează un eveniment sau o problemă anume;

• Editoriale – acestea sunt, de obicei, semnate de directorul sau preşedintele organizaţiei

voastre;

• Educaţionale – ar putea fi incluse în articolele din secţiunea Cultural, Educaţional sau

Tineret;

• Anunţuri privind evenimente de interes public.


Este important să trimiteţi informaţii în mod regulat către instituţiile mass-media. Nu

trebuie să fiţi descurajat dacă voi continuaţi să trimiteţi comunicate de presă către jurnalişti ce nu

par să scrie sau să transmită ştiri despre problemele sau activităţile voastre. Rezultatele

comunicărilor cu mass-media sunt cumulative. Pe măsură ce vor vedea tot mai multe materiale şi

tot mai multe luări de poziţie din partea voastră, pe măsură ce îşi vor da seama că voi aveţi o

expertiză substanţială asupra anumitor subiecte, vor începe să vă acorde din ce în ce mai mult

respect. La un moment dat, s-ar putea să vă sune ei pentru a solicita informaţii despre un subiect,

o reacţie sau un comentariu asupra unei ştiri sau unui eveniment.

Cheia obţinerii unui asemenea respect este credibilitatea. Este important ca organizaţiile

societăţii civile să adopte poziţii ce sunt clare, solide şi inovative. Dar, este la fel de important ca

aceste poziţii să fie susţinute prin citarea unor date, documente şi statistici ce sunt exacte.

Dacă doriţi ca jurnaliştii să scrie şi să transmită ştiri despre problemele ridicate de voi şi să

acorde importanţă luărilor voastre de poziţie, trebuie să le câştigaţi încrederea. Precum am mai

afirmat, jurnaliştii îşi pun la bătaie reputaţia şi cariera ori de câte ori înaintează spre publicare un

articol.


4. Relaţia cu factorii de decizie (instituţiile publice)

O componentă cheie a campaniilor de advocacy este relaţia cu factorii de decizie, deoarece

scopul vostru final este implementarea unei schimbări faţă de situaţia de faţă. Această schimbare

poate fi influenţată de mulţi factori, dar, în același timp, poate fi efectuată doar de instituţia

publică ce are atribuţii în domeniul vizat de voi.

Pentru o mai bună înţelegere a modului în care trebuie să relaţionaţi cu instituţiile publice

în cadrul unei campanii de advocacy, este nevoie de o cunoaştere a procesului decizional, dar şi a

modului în care voi vă puteţi implica în acest proces pentru a-l influenţa în direcţia rezolvării

problemei abordate printr-o astfel de campanie. Cu cât veţi cunoaşte mai bine procesul decizional,

cu atât mai mare vă va fi puterea de a influenţa acest proces.

Este important să cunoaşteţi regulile şi procedurile formale ale procesului de luare a

deciziilor. Folosirea procedurilor formale are câteva beneficii majore: schimbarea implementată

este oficială, ea este înregistrată, deci, va fi de durată, iar procesul de luare a deciziilor va fi, în

viitor, mai deschis şi participativ, datorită eforturilor voastre.

Dar ce se întâmplă în situaţia în care nu puteţi să vă atingeţi scopul şi obiectivele campaniei

de advocacy pe calea procedurilor formale? Trebuie cunoscut faptul că există şi un alt nivel la care

puteţi acţiona pentru a vă atinge obiectivele: cel alternativ.

Procesul formal de luare a deciziilor

Procesul formal de luare a deciziilor este procedura oficială, aşa cum este ea descrisă de

lege sau de alte documente ale instituţiei publice respective. Spre exemplu, în anumite instituţii

publice, deciziile sunt adoptate prin vot, în timp ce, în altele, ele se emit sub semnătura

conducătorului instituţiei respective, fie el director, inspector şcolar, ministru etc.


Dar ceea ce am definit aici este doar una dintre etapele procesului decizional formal.

Trebuie spus că acest proces este unul complex, ce nu poate fi definit într-o propoziţie sau frază; el

se compune din mai multe etape.

Etapele procesului decizional

Pentru a înţelege procesul decizional pe care îl înfruntaţi, este nevoie să cunoaşteţi etapele

generale ale unui astfel de proces. Mai apoi, veţi putea să analizaţi situaţia în care vă găsiţi şi să vă

corijaţi comportamentul, pentru a obţine efectele dorite.

Etapa 1: Generarea ideilor/ propunerilor în cadrul factorului de decizie. O anumită

problemă se află în atenţia unei instituţii publice. Pentru rezolvarea acesteia, instituţia concepe o

propunere de politică publică. Această propunere poate veni din interiorul instituţiei, din afara ei

sau poate fi un amalgam al celor două situaţii.

Etapa 2: Introducerea formală a propunerii în procesul decizional. Procedura formală de

decizie începe în cazul acestei propuneri. Spre exemplu, o propunere legislativă este înaintată în

Parlament, proiectul unei hotărâri de Consiliu Judeţean este prezentat acestuia sau, poate, o

propunere de decizie este adăugată pe agenda şedinţei unui ministru.

Etapa 3: Deliberarea. Propunerea este discutată, se pot organiza dezbateri asupra sa şi

poate fi modificată. Proiectul legislativ poate fi discutat în comisiile sau în plenul Parlamentului, el

poate fi discutat cu reprezentanţii organizaţiilor sau grupurilor interesate, ori pot fi organizate

dezbateri publice.

Etapa 4: Aprobarea sau respingerea. Propunerea este, în mod formal, adoptată sau

respinsă. Fie prin vot – în cazurile instituţiilor deliberative, fie prin decizia celor împuterniciţi – în

cazul instituţiilor ierarhice.

Etapa 5: Trecerea la următorul nivel, implementarea sau întoarcerea către o etapă

precedentă. Dacă propunerea este adoptată, ea trece la următorul nivel. De exemplu, o lege


adoptată de Parlament este trimisă Preşedintelui spre promulgare. Dacă proiectul este adoptat de

cel mai înalt factor decizional din cadrul procesulului, atunci el trece în faza de implementare.

Dacă este respins, proiectul se poate întoarce într-una din etapele precedente, pentru revizuire.

Pentru a putea influenţa decizia publică, trebuie ştiţi, în mod concret, unde anume trebuie

să vă exercitaţi influenţa. În acest scop, următorul set de întrebări poate genera răspunsuri utile:

1. Ce instituţie/ instituţii vor lua decizia asupra căreia voi doriţi să vă exercitaţi influenţa,

în vederea rezolvării problemei identificate?

2. Care este procesul decizional formal din cadrul instituţiei/ instituţiilor respective? Care

sunt etapele decizionale? Când va fi parcursă fiecare etapă?

3. Care sunt mecanismele informale sau acţiunile ce se desfăşoară în „spatele scenei” din

procesul decizional?

4. Cine sunt persoanele-cheie din cadrul fiecărei etape?

5. Care etape sunt deschise influenţei exterioare? Care etape din proces pot fi influenţate

de voi? Cum puteţi influenţa aceste etape?

Procese decizionale alternative

Ce puteţi face dacă procesul decizional formal nu răspunde încercărilor voastre

persistente şi coordonate? În primul rând, nu trebuie să abandonaţi eforturile de a influenţa

procesul decizional pe calea formală, chiar dacă veţi încerca procese alternative de influenţare a

factorilor decizionali. Politicile publice schimbate prin mijloacele formale au avantajul de a fi

stabile. De asemenea, ele creează precedente pentru acţiuni viitoare. Spre deosebire de acestea,

schimbările obţinute prin mijloace alternative depind de persoane, nu există o înregistrare oficială

de schimbare a politicii respective. Pe măsură ce persoanele ce v-au ajutat în obţinerea schimbării

pleacă din instituţia respectivă, aţi putea asista la o întoarcere la situaţia precedentă.


Din acest motiv, trebuie să lucraţi, în continuare, la obţinerea pe cale formală a

schimbărilor dorite.

Procesele alternative de luare a deciziilor pot fi definite ca fiind toate cele ce se găsesc, în

totalitate, în afara cadrului oficial. Ele nu sunt specificate în legi, acte normative sau decizii ale

instituţiilor publice.

Întrebarea-cheie în a decide dacă este oportună încercarea influenţării procesului

decizional în afara căilor formale este: Necesită campania voastră de advocacy o decizie formală

pentru a-şi îndeplini obiectivele? Dacă răspunsul este nu, atunci puteţi apela la procesele

alternative.

Din momentul în care aţi hotărât folosirea căilor alternative, trebuie să determinaţi care

sunt acestea. Ele depind de fiecare situaţie în parte, dar pot fi clarificate prin răspunsuri la

următoarele întrebări:

1. Cine poate implementa, în mod eficient, o schimbare a politicii publice sau a

programului, fără a fi nevoie de o decizie formală?

2. Cum puteţi intra în legătură cu aceste persoane şi cum le puteţi convinge de

necesitatea implementării soluţiilor voastre?

ATENŢIE!

Procesele alternative nu implică activităţi ilegale! Doar pentru că ieşim din

cadrul legislativ şi instituţional ce reglementează, în mod rigid, procesul decizional, nu

înseamnă că vom intra în spectrul acţiunilor reprobabile şi, posibil, penale. Încercarea

onestă de a influenţa procesul decizional nu trebuie confundată cu traficul de

influenţă, corupţia etc.


3. Ar fi dispuse aceste persoane ca, ulterior, să se alăture încercărilor voastre de a

schimba, în mod oficial, politica publică sau programul?

În cele ce urmează, vom prezenta negocierea ca un mecanism ce poate fi întreprins în

cadrul proceselor decizionale alternative.

Negocierea este procesul de intermediere, prin concesii reciproce, a unei înţelegeri

asupra unei teme/ probleme. O negociere de succes are ca rezultat un contract sau un acord între

părţi. Varianta optimă a negocierii este cea de tip „câştig-câştig”, ceea ce înseamnă că toate părţile

vor fi mulţumite de rezultat.

Negocierile de tip „câştig-câştig” sunt bazate pe consens şi nu pe conflict. O negociere de

succes duce la: o mai bună înţelegere între părţi, reducerea tensiunilor şi o posibilă colaborare de

lungă durată, dacă ambele părţi au întreprins negocierile cu bună credinţă.

Liderii diferitelor grupuri din comunitate vor trebui, uneori, să se angajeze în negocieri, cel

mai adesea, cu funcţionari publici sau politicieni locali, dar şi cu mediul de afaceri sau alte grupuri,

asupra diferitelor teme sau probleme ce îi preocupă. Negocierile pot fi solicitate de una sau de

ambele părţi.

Ceea ce este important în procesul de negociere este ca ambele părţi să dea dovadă de

bună credinţă şi să îşi dorească încheierea unui acord. Dacă lucrurile nu stau astfel, iar una dintre

părţi încearcă să o forţeze pe cealaltă să accepte condiţii ce nu sunt corecte sau drepte, aceasta

din urmă trebuie să decidă dacă prezenţa ei la masa negocierilor este una avantajoasă sau una

dezavantajoasă pentru ei.

Liderii ce participă la negocieri trebuie să consulte, în prealabil, grupul sau comunitatea pe

care o reprezintă, în legătură cu ceea ce îşi doreşte să obţină şi ceea ce este pregătită să ofere.

Negociatorii trebuie să fie direct responsabili în faţa comunităţii.

Pe cale de consecinţă, ei trebuie să fie transparenţi în activităţile lor şi în relaţiile lor,

trebuie să se consulte cu membrii comunităţii, trebuie să îi informeze pe aceştia asupra modului în


care decurg negocierile. Deoarece negocierea este un proces, liderii comunităţii nu trebuie să

accepte o ofertă în mod imediat, dacă nu sunt absolut convinşi că membri comunităţii o vor

accepta. Negociatorii trebuie să solicite timp de consultare a comunităţii înainte de a accepta o

ofertă.

Sfaturi practice pentru negocieri reuşite (dacă se desfăşoară cu bună credinţă)

1. Fiţi pregătiţi;

2. Evaluaţi în mod realist ceea ce puteţi obţine, în funcţie de:

• Punctele voastre forte, poziţia adoptată, propunerile şi solicitările înaintate de partea

cealaltă;

• Ceea ce este corect şi drept.

• Propriile cerinţe maximale şi minimale, propunerile şi solicitările voastre şi spaţiul de

negociere pe care îl aveţi.

3. Puneţi-vă de acord cu cei pe care îi reprezentaţi asupra rezultatelor pe care doriţi să le

obţineţi în baza celor de mai sus. Planificaţi-vă întrebările, strategiile, contra-ofertele şi sugestiile,

luând în considerare modul în care cealaltă parte va reacţiona. Studiaţi şi evaluaţi trecutul, poziţia şi

atitudinea în negocieri a celeilalte părţi; astfel, vă veţi putea pregăti strategiile mult mai eficient;

4. Ascultaţi cu atenţie – în această manieră veţi înţelege cealaltă persoană şi vă veţi putea

formula răspunsul, poziţia şi preocupările într-un mod clar şi articulat. Atâta timp cât negocierile se

desfăşoară în bună credinţă, veţi putea crea o atmosferă de înţelegere reciprocă.

5. Recunoaşteţi reuşitele. Un negociator competent va identifica şi lăuda persoanele ce

contribuie la bunul mers al negocierilor, indiferent de care parte se află acestea. Astfel, va reuşi să

insufle ambelor tabere un sentiment de participare în succesul negocierilor.

6. Compromisul. Pregătiţi-vă să fiţi flexibili şi să vă reformulaţi cerinţele, în funcţie de cum

decurg negocierile. Trebuie să aveţi formulate oferte şi cereri alternative, pentru a putea răspunde


unor oferte neaşteptate venite din partea cealaltă, fără a fragmenta excesiv procesul de negociere

cu pauze de consultări. Compromisul poate fi cheia negocierilor, dar negociatorul trebuie să aibă

mereu în vedere cerinţele sale minimale. Aceste cerinţe trebuie să fie raţionale, corecte şi realiste,

astfel încât un refuz din partea cealaltă îi va pune într-o situaţie delicată.

7. Recapitulaţi rezultatele. La sfârşitul sesiunii de negociere, întocmiţi o listă a tuturor punctelor

discutate: temele asupra cărora s-a căzut de acord, temele asupra cărora sunteţi în dezacord şi

temele ce necesită discuţii suplimentare. Asiguraţi-vă că toţi au aceeaşi interpretare asupra

acestora. De comun acord, stabiliţi paşii ulteriori ce trebuie parcurşi.

Folosind negocierea ca un mecanism al procesului decizional alternativ, puteţi determina o

schimbare la nivelul persoanelor responsabile de implementarea unei politici publice, chiar dacă nu

aţi reuşit, în mod formal, schimbarea politicii publice respective.

Să presupunem că doriţi schimbarea reglementărilor de mediu de la nivelul oraşului

vostru, pentru a preveni construirea unei nou combinat chimic. Aţi încercat să obţineţi ridicarea

formală a standardelor de mediu ce ar împiedica, astfel, construirea combinatului respectiv, dar nu

aţi reuşit, în ciuda depunerii unor eforturi considerabile. O nouă cale de a opri demararea

construcţiei respective poate fi convingerea, prin negociere, a celui ce este responsabil de

eliberarea autorizaţiei de construcţie (fie el primar sau preşedinte al Comisiei de Urbanism din

Consiliul Local) de dezavantajele produse de prezenţa unui astfel de combinat în oraşul vostru.

Desigur, această soluţie poate fi una temporară, construcţia ar putea fi începută în

momentul în care cel ce vă susţine este schimbat (fie de alegători, prin vot, fie prin decizie

ierarhică), în acel moment, problema fiind repusă în discuţie. Din acest motiv, trebuie subliniat

faptul că, deşi procesul alternativ poate servi la îndeplinirea obiectivelor voastre, este de preferat

procesul decizional formal, care poate oferi o schimbare mult mai stabilă, dacă nu una

permanentă.


5. Dezbateri cu factorii de decizie

Un mijloc ce poate fi extrem de util în procesul decizional, atât în cel formal, cât şi în cel

alternativ, este dezbaterea publică. Dacă există un curent de gândire majoritar în cadrul

comunităţii asupra unei probleme, dezbaterea este cea mai bună modalitate de demonstrare a

acesteia şi, deci, de influenţare a factorilor decizionali.

Dar ce anume este dezbaterea publică? Aceasta este un eveniment la care participă

reprezentanţi ai factorilor decizionali, cetăţeni şi factorii interesaţi de problema respectivă, fie că

este vorba de organizaţii şi grupuri ale societăţii civile, reprezentanţi ai mediului de afaceri etc.

Acest eveniment se organizează pentru a facilita exprimarea părerilor diferitelor segmente ale

comunităţii aspra unei anumite teme.

Dezbaterea publică permite o comunicare a posibilelor soluţii, atât din partea factorilor de

decizie către comunitate, cât şi invers. În cadrul unei asemenea dezbateri, soluţiile propuse de voi

trebuie susţinute cu argumente clare şi inteligibile, care pot să atragă susţinere.

O altă caracteristică a dezbaterilor publice este accesul liber şi nemijlocit al oricui doreşte

să participe. Luarea cuvântului poate fi limitată, atât ca număr, cât şi ca durată, pentru o bună

desfăşurare a dezbaterii, dar acest aspect va fi detaliat în modalitatea de organizare a unei

dezbateri publice.

Avantajele şi dezavantajele dezbaterii publice

Dacă subiectul prezintă suficient interes în cadrul comunităţii, dezbaterea poate deveni şi

un eveniment mediatic. Jurnaliştii vor fi interesaţi în publicarea unor ştiri despre dezbatere, în

termeni generali, dar şi informaţii specifice, precum poziţia factorilor decizionali sau a

reprezentanţilor comunităţii. Astfel, se iveşte oportunitatea să folosiţi dezbaterea publică nu doar


pentru a transmite soluţii către factorii decizionali, ci şi către publicul ce a decis să nu participe la

dezbatere.

Prin caracterul lor interactiv, dezbaterile publice permit interacţiunea directă cu factorii

decizionali sau cu reprezentanţi ai comunităţii ce v-au oferit sprijin în susţinerea soluţiilor propuse

de voi. Aveţi, astfel, oportunitatea de a-i convinge, cu argumente clare şi bine structurate, în faţa

unui public interesat de tema respectivă.

Un dezavantaj al dezbaterilor publice este dat tocmai de caracterul său deschis: pot

participa şi lua cuvântul cetăţeni ce nu sunt informaţi asupra temei sau care consideră problema

lor, ce nu ţine de tema dezbaterii, mult mai importantă şi vor încerca să ducă dezbaterea către

tema respectivă. Esenţiale, pentru voi, în astfel de cazuri, sunt răbdarea şi calmul. Sub nici o formă

nu trebuie să repeziţi, să jigniţi sau să intraţi în discuţii neadecvate cu aceste persoane. Chiar dacă

sunteţi mânat de cele mai bune intenţii, dorinţa de a vă exprima punctul de vedere sau de a

permite altor persoane să intervină asupra temei. Un astfel de comportament vă va face să păreţi

agresiv şi conflictual. Încredeţi-vă în capacitatea moderatorului de a menţine dezbaterea pe făgaşul

firesc.

Organizarea dezbaterii

Deşi, în cazul dezbaterii cu factorii de decizie, aceştia din urmă vor fi, cel mai adesea,

organizatorii dezbaterii, vom reda, în cele ce urmează, câteva sfaturi pentru organizarea unei

dezbateri publice de succes.

Momentul şi locul trebuie alese astfel încât să inducă participarea publicului, alegerea unei

ore din cadrul zilei de lucru va duce la absenţa celor ce lucrează şi la supra-reprezentarea celor ce

nu lucrează; astfel, părerile exprimate în cadrul dezbaterii vor veni doar din partea anumitor

grupuri socio-demografice. Locul trebuie să permită accesul facil; o locaţie situată la una dintre

extremităţile oraşului poate descuraja participarea unor cetăţeni.


Organizarea dezbaterii trebuie comunicată publicului, iar participarea factorilor

interesaţi de tema dezbaterii trebuie stimulată prin trimiterea unor invitaţii către cei care sunt

direct afectaţi de problema discutată.

Informaţiile privitoare la tema dezbaterii trebuie puse la dispoziţia celor interesaţi prin

toate mijloacele posibile (pagina web a instituţiei, Centrul de Informare Cetăţenească, avizierul

instituţiei, trimiterea de e-mail-uri către organizaţiile ce activează în zona temei spuse

dezbaterii etc.).

La fel de importante sunt şi regulile dezbaterii, modalitatea de a lua cuvântul, timpul

alocat per vorbitor. O atenţie sporită trebuie acordată modalităţii prin care participanţii pot lua

cuvântul. Ea poate fi deschisă – în timpul dezbaterii, oricare participant îşi poate manifesta

dorinţa de a lua cuvântul. Dacă organizatorul anticipează o prezenţă ridicată, poate preciza, în

momentul anunţării organizării dezbaterii, că luarea cuvântului va fi limitată la un anumit

număr de participanţi, iar doritorii se pot înscrie pe o listă la sediul instituţiei.

Desfăşurarea dezbaterii

Organizatorul, care, de obicei, este factorul decizional, prin reprezentanţii săi, realizează,

la începutul dezbaterii, o prezentare a temei aflate în discuţie şi a problemei ce necesită o

rezolvare. Timpul alocat acestei prezentări variază, în funcţie de complexitatea temei, dar nu

este recomandată depăşirea unei jumătăţi de oră. Urmează luările de cuvânt din partea

persoanelor cu responsabilităţi în domeniul temei dezbătute, din cadrul instituţiei publice care

este factor decizional.

Apoi, urmează luările de cuvânt din partea participanţilor, în ordinea în care aceştia s-au

înscris pe listă sau au solicitat luarea de cuvânt. Luările de cuvânt ale participanţilor şi ale

reprezentanţilor factorilor de decizie trebuie să beneficieze de acelaşi timp de exprimare: în

funcţie de complexitatea temei, între 3 şi 5 minute.


Ultima secţiune a dezbaterii este alocată întrebărilor adresate de participanţii ce nu au luat

cuvântul. Aceştia pot adresa întrebări reprezentanţilor instituţiei publice sau persoanelor ce au

luat cuvântul şi au expus puncte de vedere.

Rezultatele dezbaterii

În baza înregistrării dezbaterii sau a minutei (dacă înregistrarea nu a fost posibilă/ dorită),

reprezentanţii factorului decizional trebuie să întocmească un raport intermediar. Acest raport

trebuie înaintat personalului competent din cadrul instituţiei ce este factor decizional. Aceştia vor

completa raportul intermediar cu măsurile şi acţiunile pe care le consideră oportune pentru a

implementa recomandările cristalizate în urma dezbaterii.

Raportul final va conţine hotărârile luate de factori decizionali, dar şi un plan de acţiune,

pentru a implementa aceste hotărâri, aprobat de persoana ce conduce instituţia ce este factor

decizional. Acest raport final trebuie adus la cunoştinţa publicului, publicat pe pagina web şi oferit

spre consultare la sediul instituţiei.

6. Metode de influenţare a factorilor de decizie

În cadrul acestei secţiuni, vom discuta şi exemplifica două metode de influenţare a

factorilor de decizie: petiţia şi scrisoarea deschisă. Am ales aceste două metode deoarece ele sunt

complementare: dacă petiţia se bazează pe o interacţiune directă şi formală între semnatari şi

factorul de decizie, atunci scrisoarea deschisă este o metodă ce are ca fundament influenţarea

conştiinţei publice prin transmiterea scrisorii, prin intermediul organizaţiilor mass-media, către un

public cât mai larg, iar, prin influenţarea conştiinţei publice, schimbarea atitudinii şi acţiunii

factorilor de decizie.

Petiţia este o solicitare formală pentru intervenţia instituţiei publice căreia îi este adresată

în rezolvarea problemei semnalate.


Petiţiile sunt de două tipuri: petiţii private sau speciale şi petiţii publice sau generale. Cele

private semnalează problemele întâmpinate de o singură persoană şi sunt înaintate factorilor de

decizie în nume propriu; cele publice semnalează probleme generale întâlnite de un grup de

cetăţeni; ele sunt înaintate în numele grupului respectiv de cetăţeni, lucru asumat prin semnătura

fiecăruia dintre aceştia. Petiţiile de acest tip pot fi susţinut şi de către diferite organizaţii, caz în

care ele vor fi semnate de reprezentantul împuternicit în acest sens şi parafate.

Petiţiile se depun fie pe cale electronică, la adresa de e-mail indicată de instituţia publică

în acest sens, fie în mod fizic, la registratura instituţiei publice. Din momentul depunerii, instituţia

are la dispoziţie 30 de zile pentru a comunica deponentului răspunsul formulat, fie că acesta este

favorabil sau nu.

Mai jos, se găseşte un model de petiţie publică:

Data depunerii

În atenţia domnului Tudor Ştefănie

Primar

Municipiul Turda

Petiţie

Stimate domnule Ştefănie,

Prezenta petiţie este înaintată de un grup de 68 de locuitori ai municipiului Turda şi este susţinută

de Centrul Raţiu pentru Democraţie.

Dorim să vă atragem atenţia asupra următoarei probleme:


În timpul lucrărilor de modernizare a străzii Republicii, din cursul anului trecut, au fost distruse trei

scuaruri. Acestea erau situate la intersecţiile dintre strada Republicii şi străzile Primăverii, Mareşal

Averescu şi Bucegi.

Având în vedere faptul că aceste scuaruri erau singurele zone verzi de pe strada Republicii, iar

eliminarea acestora nu a condus la o fluidizare a traficului, noi, semnatarii prezentei petiţii, vă

solicităm:

Reamenajarea cât mai grabnică a celor trei scuaruri ca elemente de spaţiu verde în fostele lor

locaţii, precum şi investigarea realizării unor noi spaţii verzi în zona străzii Republicii.

Cu stimă,

Nume şi prenume Semnătură

Alis Elena Costescu Director executiv

Centrul Raţiu pentru Democraţie

Vasile Ionescu depune prezenta petiţie în numele semnatarilor şi a Centrului Raţiu pentru

Democraţie.

Datele de contact


Scrisoarea deschisă

Un alt mecanism prin care se pot influenţa deciziile instituţiilor publice este scrisoarea

deschisă. Spre deosebire de petiţie, aceasta nu abordează probleme private, ci doar publice. De

asemenea, ea nu se depune în mod oficial către instituţia publică, ci este transmisă în mod public

(urmează detalierea).

La fel ca şi petiţia, scrisoarea deschisă poate fi trimisă în numele unui individ sau al unui

grup sau organizaţii. Având în vedere că scrisoarea deschisă este, prin excelenţă, un mecanism

bazat pe impactul pe care îl produce la nivelul conştiinţei publice, nu este recomandată trimiterea

unei scrisori deschise în numele unei singure persoane, dacă aceasta nu este o persoană publică.

Dacă scrisoarea deschisă este trimisă în numele unui grup de persoane ce nu sunt formal

constituite într-o organizaţie, ea va fi semnată, spre deosebire de petiţie, doar de către cel

împuternicit de membrii grupului.

Procesul prin care scrisoarea deschisă este transmisă este de importanţă maximă. Trebuie

avute în vedere două aspecte: transmiterea scrisorii către un public cât mai numeros şi folosirea

unor canale ce vor aduce scrisoarea deschisă în atenţia destinatarului.

Pentru a atinge un public cât mai larg, folosiţi-vă de toate mijlocele de comunicare ce vă

stau la dispoziţie: pagina web, blogul, e-mail-ul sau, în funcţie de resursele de care dispuneţi,

tipărirea şi distribuirea scrisorii către membrii comunităţii poate fi o opţiune. Un element

deosebit, în acest caz, este presa. Puteţi trimite, pur şi simplu, scrisoarea deschisă către

organizaţiile mass-media, în speranţa că acestea o vor publica. Dar, dacă aveţi posibilitatea,

desfăşuraţi un eveniment în care veţi prezenta scrisoarea şi veţi prezenta argumentele voastre în

mod direct jurnaliştilor şi le veţi răspunde în persoană posibilelor întrebări.

Dacă aţi reuşit publicarea scrisorii deschise într-un ziar local ce are un tiraj şi o distribuţie

peste medie şi destinatarul scrisorii deschise este din localitate, atunci se poate spune că v-aţi

atins şi cel de al doilea obiectiv, şi anume: de a aduce scrisoarea în atenţia destinatarului. Dar,


dacă destinatarul se găseşte într-o altă localitate, atunci va trebui să apelaţi la o instituţie

mass-media ce vă oferă acoperirea necesară atingerii destinatarului.

Mai jos, se găseşte un model de scrisoare deschisă:

Către Guvernul României

Experienţele pe care le-au întâmpinat alegătorii români din Londra şi din alte oraşe

europene ne-ar putea îndemna să credem că actualul guvern din România nu a dorit, de fapt, ca

diaspora să voteze.

Faptul că votanţii din Londra au aşteptat chiar şi 7 ore la cozi, în ploaie, este o dovadă a

determinării lor de a-şi exercita dreptul la vot, indiferent cu cine au votat. Numărul cu totul

inadecvat de secţii de votare organizate de BEC si puse la dispoziţia lor este fie un exemplu al unei

nefericite ineficienţe fie, mai grav, al unei tactici voite „de sus”.

În numele drepturilor democratice ale poporului român, solicităm Guvernului României să

remedieze situaţia condiţiilor de vot pentru diaspora, înainte de scrutinul din 16 noiembrie, prin:

• Înfiinţarea mai multor secţii de vot;

• Simplificarea procedurii de înregistrare a votanţilor şi eficientizarea procesului de votare;

• Prelungirea orarului de funcţionare a secţiilor de vot până la ora 11 p.m.

Punerea în practică a acestor acţiuni ar ajuta la reinstaurarea încrederii în bunacredinţă a

Guvernului României şi a autorităţilor române.

Organizaţiile semnatare:

...

Documents

Cetăţenie Activă prin Participarea Tinerilor Tehnici de Negociere şi