Centrul de Formare şi Analiză î - math.uaic.rocefair/files/nr_1_2011_revista.pdf · parte cariera mercantilă s-a instituţionalizat. În secolul al XIV-lea "şcoala comercială"

Centrul de Formare şi Analiză în Ingineria Riscurilor

Teoria riscurilor şi

aplicaţii

(periodic de informare)

Nr. 1, 2011

Editura Alexandru Myller

Iaşi, 2011

Centrul de Formare şi Analiză în Ingineria Riscurilor

Teoria riscurilor şi aplicaţii

ISSN: 2247 – 0662

ISSN-L: 2247 – 0662

Editori:

Prof. univ. dr. Ioan TOFAN

e-mail: [email protected]

Conf. univ. dr. Mihai GONTINEAC


Conf. univ. dr. Dănuţ RUSU


EDITURA ALEXANDRU MYLLER

Bd. CAROL I, No.11, Iaşi, Romania, tel. 0232-201225 / fax. 0232-201060

© 2011, Editura Alexandru Myller

Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei publicaţii nu poate fi reprodusă sau transmisă, în orice

formă şi prin orice mijloace: electronice, mecanice, prin fotocopiere sau altele, fără permisiunea scrisă

a editurii Alexandru Myller.

Cuprins

E. Cortellini, I. Tofan, Repere în istoria teoriei riscurilor 1

B. Anastasiei, Aspecte ale managementului riscului în organizaţie 4

G. Bourceanu, Riscul cauzat de agenţii chimici în activităţile umane 10

L. D. Gorgan, Organismele Modificate Genetic (OMG) – Necesitate sau risc ? 14

M. Apetrii, Securitatea reţelelor de calculatoare 20

D. Rusu, Viruşi şi antiviruşi 25

M. M. Cîmpeanu, Microundele: riscuri biologice 29

C. Borcia, Probleme actuale în securitatea radiologică şi nucleară 36

M. Gagea, Modele calitative/cantitative în managementul riscului financiar 43

ANEXE

Despre CeFAIR 48

Master: Teoria riscurilor şi aplicaţii 49

International Journal of Risk Theory 53

Nr.1, 2011 1

Repere în istoria teoriei riscurilor

Ennio Cortellini, Ioan Tofan

Din "preistoria" teoriei riscurilor amintim câteva ipoteze aflate în circulaţie şi anume:

cuvântul "risc" - provine din limba castiliană;

- provine din limba d'Oc;

- îşi are originea în spaţiul bizantin;

- provine din cuvântul grecesc "rizikon" ce apare în scrierile lui Homer

(atunci cand se referă la călătoriile lui Ulise, anume la trecerea printre Scila şi Caribda);

- poate fi identificat conceptual cu un termen provenit din vocabularul

maritim (mai exact, firmele maritime indicau drept "situaţie riscantă" pentru o navă cazul

când aceasta trebuia să despice valuri de tip vertical, temute ca şi cum ar fi pereţi de stâncă).

În 1193, în cartea "Carta Picena" apare cuvăntul "risicu" pentru a sugera (ceea ce

numim astăzi) riscul asumat de personaje ale cărţii. Totuşi, termenul de risc nu era utilizat (ca

şi în întreg secolul al XII-lea) relativ la activităţile comerciale ci, mai degrabă, în legatura cu

cele politice sau juridice, lucru ce denotă că acest termen încă nu se bucura de o totală

penetrare socială ci mai mult de o difuzare a cuvântului în sectoarele vieţii civile.

Dimensiunea juridică a termenul de risc era folosită pentru a indica posibilitatea

aplicării unei pedepse, în timp ce la nivel politic termenul era folosit pentru a descrie

pericolele ce ar apărea în cazul declanşării unui război.

Literatura, de inspiraţie "cortese" mai ales, foloseşte cuvântul risc pentru a indica

punerea voluntară în pericol a eroului sau a cavalerului luptător.

Abordarea termenului "risc" nu poate fi desprinsă de contextul istoric al epocii în care

este folosit. Acest aspect ţine, de exemplu, de permeabilitatea între clasele sociale. În secolul

XI mulţi comercianţi erau, înainte de toate, luptători, ce îşi însoţesc mărfurile şi le apărau

împotriva piraţilor, iar alteori au fost ei înşişi jefuitori, atraşi de valorea prăzilor. Ca atare, nu

a existat niciodată o delimitare netă între comercianţii şi războinicii din secolul XI şi, in

consecinţă nu este posibilă o delimitare/identificare strictă a anumitor tipuri de risc (riscuri

specifice).

Începând cu secolul XIII clasele sociale par să se distingă mult mai clar. Pe de altă

parte cariera mercantilă s-a instituţionalizat. În secolul al XIV-lea "şcoala comercială" ( unde

se preda calculul aritmetic prin intermediul socotitoarei de lemn ) s-a impus ca un tip de

educaţie de "ciclu secund" pentru fiii comercianţilor. Aceştia nu mai însoţesc mărfurile lor şi

2 Teoria riscurilor şi aplicaţii

inventează "cedolele", precursoarele contractelor actuale. Diverse texte aparute în Italia în

secolele XIII şi XIV pun în evidenţă faptul că răspândirea termenului de risc se realizează

prin intermediul comercianţilor, ce impun, de fapt, conceptul de "risc comercial". În acelaşi

timp se conturează specificitatea pericoleleor asociate conflictelor sociale, altfel spus se

distinge "riscul social".

În secolul al XVII-lea, termenul apare în Franţa legat tot de vocabularul maritim.

Termenul rămâne utilizat cu precădere în domeniul asigurărilor maritime dar nu numai (în

1670 îl găsim utilizat şi în domeniul asigurărilor de viaţă şi de incendiu).

Conceptul de risc s-a dezvoltat apoi şi s-a propagat în timp pentru a ajunge până în

timpurile noastre.

Ce trebuie însă remarcat este faptul că societatea a resimţit încă din timpuri îndepărtate

necesitatea de a cuantifica riscul.

Primele tentative în acest sens aparţin călugarului parizian Antoine Arnould, confrate

al lui Pascal, ce aparţinea mănăstirii "PortRoyle". În 1662 a fost publicată, în cadrul

confreriei, o lucrare foarte importantă "Logica, sau arta gândirii", fără a fi precizate însă

numele autorilor. În această lucrare este utilizat pentru prima dată conceptul de "dezvoltare

statistică" adică dezvoltarea unei ipoteze pornind de la o totalitate limitată de fapte. Acest

concept poate fi considerat o prima tentativă în construirea Teoriei probabilităţilor. Citim în

aceiaşi carte o afirmaţie crucială pentru definirea riscului: "frica de o dauna ar trebuie să fie

proporţională nu numai cu gravitatea acesteia dar şi cu probabilitatea evenimentului".

O formulare mai precisă apare abia în 1711 în opera lui Abraham DeMoivre, "De

Mensura Sortis", publicată într-un număr din Philosophilcal Transactions, revistă aparţinând

Societăţii Regale.

În această lucrare apare în premieră o definiţie a riscului înţeles ca posibilitate de

pierdere: "riscul de a pierde o sumă oarecare este opusul aşteptării şi adevărata măsură a

riscului este produsul dintre suma riscată şi probabilitatea de a o pierde".

Câteva decade mai târziu, în 1780, termenului de risc i se atribuie un sens abstract şi

general în operele lui Condorcet şi, respectiv, Tetens, opere aparţinând domeniului economic.

În accepţiune comună se tinde a confunda termenul de "risc" cu cel de "incertitudine",

asociind ambilor incapacitatea umană de a prevedea evoluţia viitoarea a evenimentelor.

Doctrina ştiinţifică, dimpotriva, a susţinut adeseori existenţa unei mari diferenţe între

cei doi termeni, unul dintre cei mai recunoscuţi susţinători ai acestei distincţii fiind F. Knight.

După părerea acestuia, condiţiile de incertitudine se realizează de fiecare dată când

operatorul se găseşte în faţa unor evenimente irepetabile, ale căror rezultate posibile se

cunosc, dar nu se cunosc respectivele distribuţii de probabilitate, iar situaţiile de risc, se

Nr.1, 2011 3

realizează în prezenţa unor evenimente care pot fi considerate repetabile în aceleaşi condiţii,

de aceea urmărind un număr mare de probe, se poate defini distribuţia frecvenţelor

rezultatelor posibile.

Schema statistică a observaţiilor experimentale în aceste cazuri, poate fi considerată

valabilă pentru a defini probabilitatea de verificare a evenimentelor singulare.

Analiza conţinutului conceptului de risc conduce la faptul ca acesta poate fi văzut ca o

cantitate multidimensională care include:

- probabilitatea evenimentului;

- consecinţele asociate evenimentului;

- consecinţa semnificativă;

- populaţia expusă pericolului;

această observaţie conducând la o eventuală formulă de cuantificare a riscului.

O continuare a discuţiei presupune distingerea între incertitudine măsurabilă şi,

respectiv nemăsurabilă, precum şi incursiuni în teoria informaţiei utilizând clasificări de

genul: informaţii cantitative/calitative; metrice/percepţionale, etc.

Revenind la conceptul de risc, remarcăm că definiţia actuală, prezentă în dicţionare, îi

relevă conotaţiile negative şi se referă la posibilitatea apariţiei unor evenimente nedorite, cu

impact negativ. Detalierile conduc la diverse categorii mari (cu diviziunile respective) cum ar

fi: riscuri tehnologice (nucleare, chimice, etc.), riscuri naturale (seismice, vulcanice, etc.),

riscuri economice, financiare, informatice, etc. Fiecare caz în parte, alături de formulele

generale ce i se pot aplica, presupune metode specifice de evaluare, monitorizare şi control.


Aspecte ale managementului riscului în organizaţie

Bogdan Anastasiei

Ce este şi ce nu este managementul riscului organizaţional? Reprezintǎ el doar

identificarea, evaluarea, planificarea şi controlul riscurilor de diverse feluri care ameninţǎ

organizaţia (aşa cum este definit în manualele de specialitate)? Unii specialişti sunt de pǎrere

cǎ managementul riscului înseamnǎ mai mult decât atât. El nu presupune doar controlarea

ameninţǎrilor si reducerea efectelor lor negative.

Managementul riscurilor la nivelul organizaţiei înseamnǎ, în ultimǎ instanţǎ, a

determina care riscuri ar trebui evitate şi care ar trebui acceptate ca atare. Este la fel ca în

viaţǎ. Fiecare activitate este însoţitǎ de anumite riscuri. Unele ar trebui evitate, altele

controlate şi altele lǎsate sǎ se manifeste. Şi, ceea ce face lucrurile mai dificile, nu existǎ

reguli absolut stricte pentru a determina care sunt acestea. Planul de management al riscurilor

dintr-o organizatie, oricât ar fi de bun şi de eficient, nu va putea fi transpus pur şi simplu într-

o altǎ organizaţie. Orice plan va trebui adaptat în funcţie de companie şi de ramura de

activitate.

Articolul de faţǎ îşi propune sǎ reflecte câteva viziuni asupra rolului şi locului

managementului riscului în cadrul organizaţie, precum şi asupra elementelor pe care ar trebui

să le conţină o strategie de management la riscului la nivel organizaţional, acum la început de

mileniu trei.

C.A. Williams, M. L. Smith şi P. C. Young (2003) propun un model al structurii

organizaţionale care include managementul riscului, şi pe care ei l-au denumit modelul

managementului strategic, operaţional şi al riscului. În concepţia celor trei autori, acestea trei

sunt funcţiile centrale ale oricărei organizaţii. Modelul poate fi vizualizat în figura 1.

Figura 1. Modelul managementului strategic, operaţional şi al riscului

Nr.1, 2011 5

Astfel, în viziunea acestui model:

- managementul strategic constă din acele activităţi care au drept scop stabilirea

misiunii şi a obiectivelor firmei, punerea la punct a planurilor strategice şi

desemnarea modalităţilor de evaluare a progreselor firmei în drumul său spre

realizarea misiunii. El este chemat să răspundă la întrebarea: care este scopul

existenţei firmei noastre?

- managementul operaţional defineşte acţiunile concrete care trebuie întreprinse în

vederea atingerii obiectivelor organizaţionale, răspunzând la întrebarea: cum îşi

atinge întreprinderea scopurile sale?

- în sfârşit, managementul riscului constă din toate acele activităţi care facilitează

îndeplinirea cât mai rapidă şi directă a misiunii organizaţiei.

Într-o lume absolut sigură, managementul strategic şi cel operaţional ar fi suficiente

pentru orice întreprindere. Firma ar trebui doar să-şi fixeze obiectivele, să decidă asupra căilor

de urmat pentru atingerea lor şi să acţioneze în consecinţă. În condiţiile în care incertitudinea

şi riscul fac parte din existenţa noastră, devine necesară, pentru orice organizaţie, adăugarea

unei a treia funcţii: managementul riscului.

În zilele noastre, funcţia de management al riscului presupune de regulǎ, pe lângă

cumpărarea de asigurări, următoarele activităţi:

- asistarea organizaţiei în identificarea şi evaluarea riscurilor;

- implementarea programelor de prevenire şi control al pierderilor şi daunelor;

- verificarea şi revizuirea contractelor şi a altor documente în scopuri legate de

managementul riscului;

- organizarea de instructaje şi seminarii educaţionale pe probleme legate de risc,

securitate, protecţia muncii, protecţia mediului etc.;

- asigurarea respectării prevederilor legislaţiei în domeniu;

- punerea în aplicare a tehnicilor de finanţare a riscului care nu presupun asigurarea;

- rezolvarea plângerilor şi reclamaţiilor la adresa firmei, formularea şi adresarea

plângerilor şi reclamaţiilor către terţi precum şi negocierea litigiilor cu

reprezentanţii legali ai terţilor;

- conceperea şi coordonarea programelor de asigurări pentru salariaţi.

Un alt model al managementului riscurilor îi aparţine lui Glyn Holton de la

Contingency Analysis. Potrivit lui Holton, există trei “ingrediente” fundamentale care ar trebui


să se regăsească în strategia de management al riscului din orice organizaţie: cultura

organizaţională, procedurile şi sistemele informaţionale. Abordarea lui Holton este

reprezentată sintetic în figura 2.

Figura 2. Elementele managementului riscului organizaţional după Glyn Holton

Cultura organizaţională ar trebui să încurajeze responsabilitatea individuală,

detectarea şi semnalarea problemelor, precum şi asumarea inteligentă a riscurilor. Vom folosi

aici cuvintele lui Holton însuşi: “Cultura organizaţională defineşte comportamentele pe care

organizaţia le aprobă şi cele pe care ea le respinge. Cultura joacă un rol critic în

managementul riscului deoarece ea defineşte riscurile pe care trebuie să şi le asume un

individ dacă doreşte să se implice în managementul riscurilor organizationale.” Oamenii nu

sunt motivaţi să identifice şi să semnaleze sursele de risc dacă ştiu că prin aceasta îşi riscă ei

înşişi poziţia sau cariera.

Procedurile sistematizează procesul de management al riscului. Ele sunt concretizate

în documente scrise precum politica de management al riscului, planul de management al

riscului sau manualul de management al riscului la nivel de organizaţie. Documente de acest

tip trebuie să prevadă clar modalităţile de identificare, evaluare şi rezolvare a riscurilor din

fiecare categorie. Lipsa procedurilor tinde să încurajeze inacţiunea.

Sistemele informaţionale sunt esenţiale pentru managementul riscului organizaţional.

Cu ajutorul lor sunt înregistrate şi stocate informaţile privind evenimentele nefavorabile din

organizaţie (accidente, pierderi etc.), iar aceste informaţii sunt mai apoi analizate şi prelucrate

în scopul estimării probabilităţii şi a impactului posibil al evenimentelor viitoare. Tehnologia

MA

NA

GE

ME

NT

UL

RIS

CU

LU

I

Cultura

organizaţională

Procedurile

Sistemele

informaţionale

Nr.1, 2011 7

informatică din zilele noastre permite realizarea majorităţii acestor sarcini în mod automat,

fapt ce reduce considerabil timpul şi costul adoptării deciziilor.

Şi pentru cǎ am adus la acest puct vorba despre sistemele informaţionale, vom spune

câteva cuvinte despre ele în ultima parte a acestui articol.

Sistemul informaţional de management al riscului este cel care asigură culegerea,

stocarea, analiza, interpretarea şi transmiterea informaţiilor legate de gestiunea riscurilor din

organizaţie. Proiectarea unui sistem informaţional presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. Identificarea tipurilor de informaţii necesare şi a modalităţilor de culegere a

acestora. Managerii de risc trebuie să răspundă aici la următoarele întrebări: ce

informaţii sunt necesare în activitatea noastră şi de unde pot fi obţinute aceste

informaţii?

2. Culegerea datelor este o activitate ce are loc permanent. Sursele de date se găsesc

atât în interiorul, cât şi în exteriorul organizaţiei. Managerul va determina care sunt

căile cele mai rapide şi mai eficiente prin care poate ajunge la informaţii, precum şi

momentul în care trebuie să dispună de o informaţie sau alta, în funcţie de decizia

care trebuie luată în momentul respectiv.

3. Analiza şi interpretarea informaţiilor. Responsabilii de risc vor decide aici care

sunt care sunt cele mai bune modalităţi de stocare, prelucrare şi analiză a

informaţiilor, ce soluţii software vor fi achiziţionate în acest scop.

4. Transmiterea informaţiilor către cei interesaţi. Întrebările la care trebuie găsit un

răspuns în această etapă sunt: cine are nevoie de informaţii de la noi, sub ce formă,

pe ce rute pot fi transmise informaţiile, care sunt impedimentele şi filtrele care stau

calea fluxului de informaţii.

Tehnologia informaţională din zilele noastre face posibilă organizarea şi analiza

complexă unei mari cantităţi de informaţii. Sistemele informaţionale de management al

riscului au devenit din ce în ce mai sofisticate şi performante în ultimii 10-15 ani: de la simple

"foi de calcul" (spreadsheets) s-a ajuns la pachete de programe care permit analiza, evaluarea

şi simularea riscurilor organizaţionale. Sistemele existente pe piaţă în momentul de faţă includ

facilităţi precum:

- gestiunea reclamaţiilor şi litigiilor;

- gestiunea expunerilor la risc (active tangibile şi intangibile, resurse umane);

- analiza şi previziunea pierderilor (cauze, consecinţe, frecvenţă, severitate);


- gestiunea poliţelor de asigurare;

- proiectarea bugetelor de management al riscului;

- alocarea costurilor de gestiune a riscurilor;

- generarea rapoartelor de risc.

Iată câteva dintre soluţiile informatice de management al riscurilor disponibile pe

piaţă:

Sigma Encore Suite, oferit de Risk Sciences Group

GenRisk, oferit de GenSource Corporation

Aon Risk Monitor, oferit de Aon Corporation

FileHandler, oferit de JW Software (program de gestiune a reclamaţiilor)

Înainte de a achiziţiona un sistem informaţional, mai ales unul costisitor, managerului

de risc să analizeze şi să descrie cât mai bine necesităţile concrete ale organizaţiei şi apoi să

studieze piaţa în vederea identificării unui sistem adaptat acestor necesităţi. Tehnologia de

astăzi este suficient de flexibilă, iar oferta de pe piaţă suficient de diversificată pentru a-i

permite acest lucru.

Comunicarea internă riscului presupune pregătirea şi redactarea unor rapoarte de risc

destinate membrilor organizaţiei: manageri superiori, şefi de departamente, angajaţi. Unele

din aceste rapoarte pot fi văzute uneori şi persoane interesate din exteriorul organizaţiei..

Rapoartele de risc privesc atât aspectele financiare, cât şi operaţionale ale activităţilor de

management al riscului. Aspectele financiare se referă la costurile pierderilor, primele de

asigurare plătite, costurile programelor de control al riscurilor, taxele şi penalizările plătite

etc., iar aspectele operaţionale identifică structura programelor de mangement al riscului puse

în practică, politicile şi procedurile de management al riscului, modalităţile de implementare

şi rezultatele programelor de control al riscurilor, precum şi alte subiecte asemănătoare.

Raportul de risc prezintă aşadar, sub formă sintetică, rezultatele activităţilor de gestiune a

riscurilor din organizaţie.

Un manager de risc poate produce pe perioada unui exerciţiu bugetar următoarele

tipuri de rapoarte:

- un raport cu caracter general, prezentat de regulă anual, cuprinzând informaţii de

natură financiară şi operaţională referitoare la anul încheiat;

Nr.1, 2011 9

- un raport de analiză a pierderilor, care poate fi anual, semestrial sau trimestrial, şi

care prezintă în detaliu tipurile de pierderi survenite, cauzele şi consecinţele

acestora, modalităţile de acoperire;

- un raport cu privire la proiectele şi programele de management al riscului ce

urmează a fi introduse în perioada următoare.

De asemenea, dacă un program de management al riscului necesită o autorizare

periodică din partea managementului superior, de fiecare dată când autorizaţia trebuie

reînnoită responsabilul de risc va prezenta un raport asupra rezultatelor financiare şi

operaţionale din perioada precedentă, în funcţie de care se va decide continuarea sau

întreruperea finanţării acestui program.

Comunicarea riscului în interiorul organizaţiei nu este lipsită de probleme şi dificultăţi

specifice. Acestea rezultă din faptul că multe din conceptele de management al riscului, chiar

explicate, sunt dificil de înţeles, din cauza complexităţii lor. Teoria probabilităţilor sau

tehnicile actuariale de estimare a pierderilor legate de timp pot da serioase bătăi de cap unor

persoane. Dificultăţile de înţelegere sunt amplificate de faptul că receptorii mesajului sunt

nespecialişti. În plus, înţelegerea problemelor de management al riscului necesită cunoştinţe

tehnice dintr-o serie de domenii conexe. Pentru a aprecia corect, de exemplu, pericolele legate

de emanaţia unui agent poluant, sunt necesare cunoştinţe de chimie, de biologie şi de ştiinţa

mediului.

Un alt tip de dificultăţi rezultă din faptul că nespecialiştii subestimează însemnătatea

managementului riscului. De aceea, managerul de risc trebuie să explice nu doar consecinţele

riscurilor şi metodele de prevenire a lor, ci şi să sublinieze importanţa pentru organizaţie a

gestiunii riscurilor, consecinţele pozitive ale aplicării unei politici de management al riscului.

Numai astfel cresc şansele ca pe viitor responsabilii din organizaţie să integreze viziunea

managementului riscului în activităţile lor zilnice.


Riscul cauzat de agenţii chimici în activităţile umane

Gelu Bourceanu

1. Interacţiunea agent chimic - om

Aplicaţiile chimiei sînt atît de multiple încît, aproape, nu există produse finite

(compuşi chimici, vopsele sau coloranţi, medicamente etc.), lucrări de laborator la scară mică

sau mare, analize de laborator în diverse industrii chimice, metalurgie, siderurgie, în

construcţii, industrii alimentare, laboratoare clinice, farmaceutice, cosmetice, laboratoare de

biologie moleculară etc. în care să nu fie implicate reacţii sau procese chimice.

Foarte multe produse chimice prezintă un grad mare de toxicitate. De asemenea,

procesele şi operaţiile din laboratoarele şi din industriile chimice prezintă un mare risc la

explozii, inflamabilitate şi intoxicări.

Pentru abordarea riscului în chimie trebuie să introducem termenul cel mai general şi

anume cel de agent chimic.

Orice element chimic din sistetemul periodic, orice compus chimic pur, preparat sau

extras din natură sau eliberaţi ca deşeuri în orice activitate profesională, poartă denumirea de

agent chimic.

În funcţie de domeniile de activitate sau de interacţiunea directă om-agenţi chimici,

aceştia din urmă pot prezenta un anumit grad de periculozitate, constituind un risc pentru

securitatea şi sănătatea celor care lucrează în aceste domenii. Domeniile de activitate a

lucrătorilor, aşa cum am enumerat mai sus, pot fi: producerea în laborator sau industrială a

acestor agenţi chimici, executarea unor procese de laborator sau industriale cu agenţi chimici,

manipularea, depozitarea, transportul, eliminarea sau tratarea agenţilor chimici în vederea

neutralizarii acţiunii nocive a acestora.

Riscul în obţinerea, utilizarea sau manipularea agenţilor chimici este definit de funcţia:

Risc = cantitatea de agent chimic consumat x toxicitate (1)

În acord cu această ecuaţie rezultă că orice agent chimic, chiar de toxicitate extrem de

mică, dar consumat în cantităţi mari, prezintă un risc asupra sănătăţii. Mai mult, agentul

chimic inhalat sau consumat peste o cantitate limită devine otravă. Dar, cantitatea consumată

involuntar implică un timp iar timpul implică fenomenul de expunere. Avansînd pe această

logică rezultă: nu există risc fără expunere. In consecinţă, dacă nu te expui sau, cu alte

Nr.1, 2011 11

cuvinte, dacă nu vii în contact cu agenţii chimici nu există nici un risc de intoxicare sau alte

acţiuni nocive ale agenţilor chimici.

Numărul agenţilor chimici sau a combinaţiilor chimice, este extrem de mare şi nu este

nici realist şi nici util să se determine gradul de toxicitate al fiecărui agent chimic. Pe tot

parcursul vieţii oamenii, nu neaparat cei care lucrează în domeniul chimiei, sînt expuşi la o

mare diversitate de compuşi chimici ce se găsesc în aer, apă, medicamente, cosmetice,

încălţăminte, haine şi ,chiar, în alimentele pe care le consumăm zilnic.

Factorii legaţi de expunere sînt:

- cantitatea (cantitatea face otrava spunea Paracelsius),

- viteza de expunere,

- durata expunerii.

Efectele expunerii pot fi reversibile şi ireversibile. In cazul unei expuneri reversibile

acţiunea agenţilor chimici poate fi îndepărtată fără a afecta starea de sănătate a lucrătorilor. In

schimb, dacă efectul expunerii este ireversibil atunci starea de sănătate este afectată.

Efectele pot fi acute sau cronice.

Efectul acut este cauzat de o singură expunere, de intensitate mare, în timp ce efectul

cronic este de lungă durată dar de intensitate mică. Ambele se încadrează în efecte

ireversibile. Totuşi, efectele cronice au un grad mai mic de ireversibilitate.

Pentru fiecare agent chimic se impune o limită de expunere profesională. Valorile

limită de expunere profesională obligatorii sînt stabilite la nivel comunitar şi naţional.

Utilizarea agenţilor chimici prezintă un risc nu numai asupra vieţii, dar şi asupra

bunurilor şi al mediului din imediata vecinătate sau pe suprafeţe întinse ( deversarea apelor

uzate în apele curgătoare). In prezent, mediul în care trăim a devenit din ce în ce mai agresiv,

datorită utilizării unui număr mare de compuşi chimici (agenţi) în aproape toate activităţile

umane şi datorită deversării deşeurilor în mediu. Trebuie identificate efectele adverse pe care

un agent chimic este capabil să le provoace. De asemenea, trebuie să se cunoască raportul

dintre concentraţiile agenţilor chimici şi efectul asupra organismelor vii.

Riscul este definit de raportul:

AF/PNEC

PECRISC (2)

unde, PEC reprezintă concentraţia previzibilă în mediu, PNEC este concentraţia predictibilă

fără efect nociv iar AF este factorul de evaluare.


Riscul ca un organism să fie afectat de un agent chimic din mediu depinde şi de timpul

de viaţă a agentului respectiv după eliminarea în mediu.

Până aici ne-am referit la riscul de a fi afectaţi direct de agenţii chimici din laboratoare

sau mediul în care trăim. Mai sînt şi alte riscuri pe care le aduce prezenţa agenţilor chimici ca

de exemplu:

- riscul de incendiu al agenţilor chimici inflamabili,

- riscul de explozie a compuşilor chimici sau a recipienţilor sub presiune,

- riscul de răsturnare a recipienţilor casanţi (sticlă) ce conţin agenţi chimici,

- riscul datorită deteriorării recipienţilor şi a ambalajelor,

- riscul determinat de temperaturile prea mari la care se păstreăză recipienţii cu agenţi chimici

volatili. Presiunea de vapori creşte exponenţial cu creşterea temperaturii ceea ce poate duce la

explozii.

- riscul datorită prezenţei radiaţiilor ultraviolete (UV) ce se folosesc în sintezele chimice sau

în sterilizarea laboratoarelor de microbiologie. Radiaţiile UV provoacă arsuri grave ale pielii

conducînd de foarte multe ori la apariţia cancerului de piele.

- riscul datorită umidităţii spaţiilor de depozitare.

2. Specificitatea agenţilor chimici asupra organelor umane

Combinaţiile chimice pot afecta sănătatea omului prin interacţiunea acestora cu

diverse organe din organismul uman.

Unii compuşi chimici afectează ficatul ca de exemplu, produşii din clasa

hidrocarburilor aromatice ( benzenul, toluenul, xilenii etc.) Acesti compuşi se numesc

hepatotoxici.

Alţi compuşi afectează rinichii. Aceştia fac parte din clasa agenţilor nefrotoxici.

Compuşii care atacă sistemul nervos se numesc neurotoxici. Compuşii din clasa

hidrocarburilor aromatice cu inele condensate provoacă apariţia cancerului. Din acest motiv

aceşti compuşi se numesc carcinogenici. Alţi compuşi, numiţi teratogeni, cauzează

malformaţii ale embrionului în timpul dezvoltării acestuia.

3. Măsuri de prevenire a riscurilor

La organizarea unui laborator chimic sau la organizarea unui depozit de chimicale

trebuie să se ia în consideraţie următorii factori:

- natura agenţilor chimici şi concentraţia minimă admisă a acestora,

- reactivitatea chimică a agenţilor,

- starea de agregare şi natura recipienţilor,

Nr.1, 2011 13

- separarea compuşilor incompatibili (care ar reacţiona violent în cazul venirii în contact),

- stocarea unei cantitaţi minime de agenţi chimici în spaţii închise,

- limitarea numărului de persoane expuse,

- limitarea duratei de expunere,

- depozitarea buteliilor cu gaze sub presiune ca: acid cianhidric (HCN), acid florhidric(HF)

clor(Cl2), amoniac (NH3), acetilenă (C2H2) etc. trebuie să fie depozitate în incinte separate şi

ventilate în permanenţă.

Pentru a preveni riscurile întîlnite în laboratoarele de chimie sau cele ce utilizează

agenţi chimici trebuie ca întreg personalul să fie instruit în cunoaşterea tehnicilor de securitate

specifice laboratoarelor. De asemenea, personalul de exploatare trebuie sa aibă cunoştinţe

minime de chimie şi de manipulare a agenţilor chimici.

Acestea au fost doar cîteva aspecte ale riscului ce se întîlneşte în fabricarea, utilizarea,

manipularea şi stocarea agenţilor chimici. Pentru toate acestea sînt elaborate norme

comunitare şi naţionale de tehnica securităţii pentru evitarea sau atenuarea la minimum posibil

a oricărui risc.


Organismele Modificate Genetic (OMG) – Necesitate sau risc?

Lucian D. Gorgan

Modificările produse la nivelul genomului plantelor, animalelor şi în special a

microorganismelor, a luat amploare în ultimii ani, ca urmare a industrializării accentuate a

sectoarelor agricol, alimentar, microbiologic şi farmaceutic şi implicit a trendului crescător

înregistrat de creşterea cerinţelor alimentare, concomitent cu creşterea populaţiei. O dată cu

creşterea necesarului de alimente şi medicamente, au fost dezvoltate şi îmbunătăţite atât

mijloacele de hibridare la pante şi animale, cât şi tehnologiile utilizate în industria

farmaceutică, ceea ce a condus la o creştere a nivelului de trai şi a productivităţii în

agricultură. Totuşi, aceste îmbunătăţiri ale nivelului vieţii s-au derulat foarte lent, în special în

cazul proceselor de hibridare la plante şi animale, din cauza unui fond de gene limitat. O dată

cu dezvoltarea tehnicilor de obţinere a ADN recombinant, barierele naturale pot fi traversate,

iar fondul genetic al plantelor, animalelor sau microorganismelor poate fi modificat. O dată cu

dezvoltarea diferitelor tehnologii de cultură a celulelor, a fost posibilă introducerea de ADN

nou, în diferite organisme vii, astfel încât să poată fi produse molecule de sinteză, la scară

industrială. Înainte de identificarea capacităţii de utilizare a ADN recombinant, în

biotehnologii , erau utilizate în special microorganismele; ulterior, au fost şi sunt utilizate din

ce în ce mai des plantele şi animalele pentru producerea de organisme modificate genetic

(OMG) la scară industrială, care, ulterior, intră în contact cu mediul (Budd, 1991).

Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe la mijlocul anilor 1990,

ele debutând în SUA, apoi în Argentina, Canada, China, Africa de Sud, Australia, Mexic,

Portugalia, Ucraina, România. La numai şapte ani de la debutul lor oficial, aceste culturi

comerciale de plante transgenice au atins o suprafaţă totală de circa 60 milioane ha, la care s-

ar mai putea adăuga culturile ilegale.

O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale, unde asemenea culturi

întârzie să ia amploare. Explicaţia constă în faptul că mai multe state membre ale UE au

solicitat instaurarea unui moratoriu care să interzică autorizarea importurilor şi culturilor de

plante OGM în ţările Uniunii (solicitare aprobată în iunie 1999) pentru că se iau în

considerare, din ce în ce mai mult, rezervele exprimate de unii oameni de ştiinţă, opoziţia

agricultorilor şi a ecologiştilor, iar, de puţin timp, şi solicitările cetăţenilor-consumatori. Piaţa

mondială de plante OGM este asigurată aproape în totalitate de doar 4 specii: soia, bumbac,

porumb şi rapiţă, restul de plante transgenice (cartof, papaia, tutun, dovleac ş.a.) ocupând

Nr.1, 2011 15

suprafeţe reduse şi necuantificabile la nivel mondial. Referitor la caracterul transferat acestor

plante, se constată faptul că în primul an de culturi OMG la scară mare (1996), aproximativ2/3

o reprezentau varietăţile rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales bumbacul-Bt şi porumbul-

Bt) şi doar 1/3 dispuneau de rezistenţa la un erbicid total. Din2002 încoace, situaţia se

inversează: circa 75% o reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total, aproximativ 17%

cele rezistente la atacul unor insecte.

O analiză a situaţiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia mondială de plante

OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA, Argentina, Canada si China).

O dată cu dezvoltarea acestei ramuri a ingineriei genetice şi cu înmulţirea exponenţială

a OMG şi a derivatelor rezultate din cultivarea sau creşterea acestora, pe lângă beneficiile de

ordin economic, nu trebuie ignoraţi factorii de risc (Murray et al., 2001).

O dată cu evoluţia cercetărilor la nivelul ADN, prin tehnici de secvenţiere, în paralel

cu dezvoltarea bioinformaticii, au fost descoperite noi proteine şi noi vaccinuri cu rol

terapeutic. În prezent, există sute sau chiar mii de proteine produse cu ajutorul

microorganismelor, care urmează să fie testate clinic, cu şanse foarte mari de a intra în

producţie pentru comercializare (Glick et al., 1986; Klausner, 1993). De asemenea, în

agricultură, toate aceste biotehnologii care permit acţiunea asupra genomului şi implicit

modificarea acestuia, îşi vor face din ce în ce mai des simţită prezenţa. Plantele de tip OMG

au capacitatea de a accelera producţia de hrană, concomitent cu salvarea a numeroase vieţi de

la înfometare, cu salvarea a numeroase suprafeţe de teren supuse agriculturii intensive care

prezintă un risc major de degradare, reducerea preţului la alimentele de bază, stimularea

economiei pe scară largă şi a expansiunii comerţului la nivel mondial pentru generaţiile

viitoare. În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice mondiale pentru a

hrăni omenirea, se ştie că foametea în lume este, înainte de toate, o problemă de acces la

hrană, lucru generat de conflictele locale şi/ sau internaţionale, de sistemele politice, de

epuizarea solurilor sau, de accesul la pământ. Superproducţiile agricole realizate în sistemul

convenţional nu se datorează OGM-urilor, ci doar, repartizarea globală a acestor producţii

obţinute este deficitară.

Referitor la animalele modificate genetic, se constată un progres accentuat, o dată cu

apariţia primului şoarece transgenic şi embrioni de bovine obţinuţi in vitro. În prezent,

aspectele care vizează îmbunătăţirea productivităţii animalelor, se bazează în principal pe o

selecţie în funcţie de diferiţi markeri de ordin morfologic, fiziologic, biochimic sau molecular.

Cartarea genelor şi bioinformatica, au permis o dezvoltare accelerată a procesului,

simplificând foarte mult identificarea genelor de interes, dintr-un număr foarte mare de gene-

candidat. Multiplicarea animalelor transgenice, este accelerată de producţia in vitro a


embrionilor, cum este de exemplu foarte răspândită această practică în cazul bovinelor şi

ovinelor. Producerea de animale prin selecţie genetică şi segregare eficientă a gameţilor

pentru producerea de embrioni prin fertilizare in vitro, sortarea cu dispozitive specializate a

gameţilor pentru obţinerea indivizilor de un anumit sex, sunt doar câteva tehnici aplicate în

prezent în manipularea genetică.

Pe baza acestor tehnologii de producere a OMG, există oportunităţi pentru testarea pe

teren a animalelor, tehnici care să furnizeze date în timp real şi să permită efectuarea de

analize rapide şi tratamente specifice. Se anticipează că utilizarea tehnologiilor derivate din

obţinerea OMG, vor juca un rol important în viitor, în special în laboratoarele de diagnostic

pentru a oferi o bază solidă care să permită controlul şi tratamentul bolilor animale şi umane.

Siguranţa referitoare la biotehnologiile aplicate pe organisme animale, reprezintă o

ramură foarte complexă a cercetării, aflată într-o continuă expansiune. Atât biotehnologiile

aplicate organismelor animale cât şi abordările ştiinţifice privind caracterizarea riscului

acestor aplicaţii asupra mediului, se află abia într-o fază incipientă de dezvoltare. Diversitatea

speciilor de organisme animale şi complexitatea interacţiunilor care le caracterizează şi care

au loc în cadrul ecosistemelor naturale, sunt principalele aspecte care vizează siguranţa

acestor tehnologii. Orice încercare de atribuire sau de management a riscului prezentat de

animalele transgenice asupra mediului, necesită numeroase abordări şi studii asupra speciilor

şi mediilor implicate (Hallerman et al., 1995; Muir et al., 2001).

Riscurile asupra mediului natural, sunt condiţionate de hazard şi interacţiunea

organismelor cu mediul respectiv. Orice organism, de orice tip, deţine un hazard asupra

mediului, când prezenţa acelui organism într-un anumit mediu, poate fi interpretată ca o

posibilă sursă sau cauză pentru evenimente colaterale. Identificarea hazardului, implică

aspecte generale şi de multe ori speculative care au capacitatea de a crea o legătură între

evenimentul iniţial, responsabil pentru efecte ulterioare şi raţionamente normative, potrivit

cărora, aceste rezultate sunt nedorite sau în unele situaţii, mai rele decât altele. Oricum,

majoritatea hazardelor, nu au ca efect obligatoriu, rezultate negative (Hoy, 2001). Astfel, o

analiză a riscului produs asupra mediului, implică o cuantificare a expunerii, ale

mecanismelor care vor produce rezultatele nedorite şi cuantificarea probabilităţii pentru

fiecare etapă sau secvenţă de evenimente care include aceste mecanisme (Braig et al., 2001).

Caracterizarea hazardelor şi expunerea mediului la risc, pe de o parte, poate fi destul

de amplă, incluzând concepte euristice pentru identificarea posibilelor consecinţe asupra

mediului care succed evenimentul declanşator, iar pe de altă parte, pot necesita tehnici şi

măsurători specifice care să implice un nivel ridicat de investigaţii şi analize statistice

complexe. În ambele cazuri, o caracterizare a riscului produs asupra mediului, poate face

Nr.1, 2011 17

distincţia faţă de managementul riscului natural, care indică principiile, politicile şi planul

general care va fi luat în considerare în decizii privind diminuarea, asigurarea împotriva

acţiunilor nefavorabile sau prin simpla acceptare a riscului în cauză.

Eliberarea intenţionată sau accidentală a organismelor transgenice în mediu, reprezintă

evenimentul declanşator pentru o caracterizare a riscului biotehnologiilor asupra mediului. Se

estimează că astfel de eliberări, presupun un hazard, care poate conduce la modificări nedorite

în flora şi fauna unui ecosistem. Baza acestei prezumţii, constă în recunoaşterea faptului că,

unele specii nontransgenice, au devenit invazive o dată cu introducerea într-un nou ecosistem,

rezultând o schimbare extensivă în aceste medii, care implică o modificare a gradului de

utilizare a acelui mediu de către om şi modificarea habitatului pentru speciile native vegetale

sau animale. O abordare generală asupra biosiguranţei, este dată de modelarea pe baza

experimentelor înregistrate cu organisme nontransgenice invazive, ca şi cadru teoretic pentru

anticiparea riscului prezentat de speciile transgenice. O dată cu abordarea acestor aspecte

asupra hazardului, prezenţa organismelor conspecifice, nontransgenice în ecosisteme naturale

şi artificiale, furnizează o punct de placare pentru estimarea riscului. Estimarea riscului de

inducere a diferite modificări de către diverse organisme transgenice, în structura

ecosistemelor, implică două aspecte: în primul rând, modificările ecosistemului induse de

caracteristicile fenotipice ale organismelor modificate genetic, comparativ cu organismele

nontransgenice conspecifice şi în al doilea rând, evaluarea potenţialului pe care îl prezintă

transgenele de a migra la alte specii, având astfel un impact indirect asupra mediului, prin

modificarea genomului şi implicit a fenotipului noilor organisme.

Considerând că teoria conform căreia singurul mecanism de migrare a unei gene este

doar pe bază de înmulţire sexuată în cazul populaţiilor interfertile (sălbatice sau domestice)

din cadrul unui ecosistem, este corectă, atunci, probabilitatea ca migrarea genelor de la

organisme modificate genetic la organisme nontransgenice, diferite, este foarte mică. Oricum,

trebuie amintit faptul că studii experimentale asupra riscului prezentat de plantele transgenice

asupra mediului, au adus noi argumente referitoare la capacitatea de control a riscului

prezentat de acestea prin strategii de izolare (Ellstrand et al. 1999). Aceste rezultate confirmă

necesitatea validării experimentale a tuturor supoziţiilor.

Dacă perspectivele migrării genelor între specii pot fi reduse, estimarea expunerii

pentru animalele transgenice, devine o problemă în primul rând a caracterizării modalităţilor

prin care transgenele vor conferi diferite caracteristici fenotipice la nivelul animalelor

transgenice şi ulterior, estimarea cum aceste diferite caracteristici se vor transforma în aspecte

negative pentru mediul, comparativ cu organismele nontransgenice conspecifice. Această

problemă poate fi analizată din perspectiva probabilităţii potrivit căreia, speciile transgenice


se vor stabili ca populaţii cu capacitate de reproducere, iar impactul populaţiilor stabilizate

cate deţin transgena, poate fi de tip pradă – prădător. Detalii asupra fitness-ului reproductiv şi

relaţiilor pradă-prădător, implică acţiuni minime, specifice pentru organismul şi ecosistemul

implicate (Kapuscinski, 2002).

Aspectele prezentate anterior, sugerează că, este posibil în principiu, să fie caracterizat

riscul exercitat asupra mediului de către organismele transgenice, deşi o astfel de

caracterizare, poate fi dificilă, mai ales în situaţia segmentelor lipsă din algoritmul cunoaşterii

mecanismelor de acţiune. Oricum, completarea acestor segmente lipsă în prezent, va permite

în viitor înţelegerea celor mai contestate aspecte privind riscurile exercitate asupra mediului

de către organismele modificate genetic (Parekh, 2004).

Culturile experimentale efectuate înaintea primelor culturi comerciale de OGM-uri, nu

au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii privind eventualul impact asupra mediului

înconjurător. De fapt, scopul principal al acestor culturi experimentale era de a se asigura mai

bine „securitatea biologică" a plantelor testate, adică optimizarea condiţiilor de expresie şi

conservare a transgenelor.

Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii în cultura la

scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii înrudite, dacă au influenţă asupra

insectelor polenizatoare, dacă influenţează microorganismele din sol etc.

Investigaţiile de ordin strict genetic, prin metode genetice, vizând „crearea de noi

genotipuri”, s-au efectuat şi se efectuează având ca ţintă sinteza de noi gene şi „implantarea

lor în indivizi deja existenţi, obţinerea de organisme transgenice prin transfer de gene de la un

individ la altul (transfer de gene între indivizi aparţinând la specii diferite), clonarea anumitor

indivizi etc. Aceste investigaţii sunt profunde, de mare anvergură şi cu numeroase implicaţii.

Scopul lor este „crearea” de noutăţi absolute, obţinerea de genotipuri inexistente până în

prezent şi nu doar a noi aranjamente genice, pe baza genelor existente deja în „patrimoniul

biosferei”. De această dată, evident, tentaţiile sunt faustice, iar riscurile depăşesc imaginabilul.

Ne aflăm, fără dubii, în faţa următoarei alternative – respectăm actuala calitate a biosferei sau

intervenim, indiferent prin ce mijloace şi încercam să o schimbăm, îmbogăţind-o sau sărăcind-

o. Se cuvine menţionat că, prin cercetările de acest gen, s-a deschis o nouă perspectivă, cu

repercusiuni încă incomplet cunoscute deocamdată şi anume – clonarea. Prin clonare, în

principiu, un genotip poate fi multiplicat nelimitat, adică pot fi obţinute copii identice în

număr nelimitat. Problema a ridicat şi ridică numeroase semne de întrebare şi stârneşte tot

atâtea controverse. Discuţiile se poartă pe două paliere diferite vizând, pe de o parte, plantele

şi, pe de altă parte, animalele (inclusiv omul).

Nr.1, 2011 19

Bibliografie

[1] Braig, H. R. and Yan G., The spread of genetic constructs in natural insect populations. In

Genetically Engineered Organisms: Assessing Environmental and Human Health Effects,

(Letourneau, D. K. and Burrows, B. E., eds.). CRC, Boca Raton, FL, 2001, pp. 251–314.

[2] Budd, R., Biotechnology in the twentieth century, Soc. Stud. Sci. 21, 1991, 415–457.

[3] Ellstrand, N. C., Prentice, H. C., and Hancock, J. F., Gene flow and introgression from

domesticated plants into their wild relatives, Annu. Rev. Ecol. Syst. 30, 1999, 539–563.

[4] Glick, B. and Skof Y., Environmental implications of recombinant DNA technology.

Biotechnol, Adv. 4, 1986, 261–277.

[5] Hallerman, E. M. and Kapuscinski, A. R., Incorporating risk assessment and risk

management into public policies on genetically modified finfish and shellfish, Aquaculture

137, 1995, 9–17.

[6] Hoy, M. A., Transgenic arthropods for pest management programs: risks and realities,

Exp. Appl. Acarol. 24, 2001, 463–495.

[7] Kapuscinski, A. R., Controversies in designing useful ecological assessments of

genetically engineered organisms. In Genetically Engineered Organisms: Assessing

Environmental and Human Health Effects, (Letourneau, D. K. and Burrows, B. E., eds.).

CRC, Boca Raton, FL, 2002, pp. 385–416.

[8] Klausner, A., Back to the future: biotech product sales, 1982–1993. Biotechnology (NY)

11, 1993, S35–S37.

[9] Muir, W. M. and Howard, R. D., Methods to assess ecological risks of transgenic fish

releases. In Genetically Engineered Organisms: Assessing Environmental and Human Health

Effects, (Letourneau, D. K. and Burrows, B. E., eds.). CRC, Boca Raton, FL, 2001, pp. 355–

383.

[10] Murray, F. and Gaiannakas K., Agricultural biotechnology and industry structure,

AgBio, 2001.

[11] Parekh, S. R., Genetically modified animals, microbes and plants in Biotechnology,

Humana Press, pp. 183-187, 2004, 346.


Securitatea reţelelor de calculatoare

Marius Apetrii

Probleme precum necesitatea schimbului de informaţii între calculatoare aflate la

distanţă ce stocau informaţii din diverse domenii sau necesitatea accelerării rezolvării unor

probleme complexe ce nu permiteau divizarea în parţi relativ autonome, au condus la apariţia

reţelelor de calculatoare. Prima interconectare la distanţă a două calculatoare a fost realizată în

1966 de către ARPA (Advanced Research Project Agency), agenţie a departamentului de

apărare al SUA. În prezent funcţionează sute de mii de reţele, majoritatea fiind reţele locale. O

mare parte din reţelele existente sunt interconectate, formând aşa numitul ciberspaţiu (cyber

space). Astăzi echipamentele care se pot conecta la o reţea s-au diversificat astfel că dintr-o

reţea de comunicaţii pot face parte calculatoare, laptopuri, imprimante, telefoane, PDA-uri

etc. Odată realizată, o reţea de calculatoare oferă o gamă largă de avantaje, cum ar fi:

Schimbul de informaţii

Retelele pot fi folosite cu succes la schimbul de informatii, la comunicare. Un

exemplu în acest sens este E-mail-ului, care oferă posibilitatea unei comunicări rapide şi

ieftine.

Transferul de date

Datele pot fi copiate cu uşurinţă de la un calculator la altul prin intermediul reţelelei.

Ca alternativă, datele pot fi de asemenea stocate central iar participanţii pot obtine accesul la

date. Un exemplu în acest sens este acessul fiecarei staţii legate la baze de date centrale. Pot

exista şi baze de date distribuite, stocate pe diferite calculatoare, dar care pot fi legate astfel

încât pentru un utilizator să apară ca o bază mare de date.

Utilizarea comună a resurselor

Un mare avantaj al folosirii reţelelor constă în utilizarea comună a resurselor, ceea ce

duce la scăderea costurilor. Un exemplu în acest sens poate fi o imprimantă de mare valoare

care legată la reţea poate fi folosită de toate staţiile, sau un program nou instalat pe un

calculator central care poate fi folosit de toate calculatoarele legate la cel central.

Partajarea sarcinilor

Acest aspect se referă la faptul că un calculator supraîncărcat este ajutat de unul mai

putin încărcat, astfel optimizându-se supraîncărcarea calculatoarelor din reţeaua respectivă.

Nr.1, 2011 21

Protecţia datelor

Datele fiind stocate pe un număr mic de calculatoare, este mai simplă actualizarea

tehnologiei de protecţie a datelor (se poate implementa protejarea pe zone de acces).

Avantajele realizării unei reţele de calculatoare trebuie analizate mereu din perspectiva

costurilor necesare creării şi întreţinerii, ce presupun procurarea echipamentelor hardware şi

realizarea sarcinilor administrative, cum ar fi optimizarea întreţinerii şi asigurarea

disponibilităţii (în cazul defectării unor componente singulare reţeaua trebuie să fie în

continuare disponibilă, funcţiile componentelor defecte trebuind să fie preluate de alte

componente). Nevoia de comunicare şi de partajare a resurselor face ca o reţea să nu poată fi

izolată, ceea ce conduce la riscul apariţiei unor ameninţări la adresa securităţii reţelei: riscurile

de interceptare, de furt sau de falsificare a informaţiilor, de disfuncţionalităţi tehnice

manifestate fie prin calitate slabă a transmisiei, fie prin întreruperi datorate dezastrelor sau

calamităţilor naturale, defectări ale echipamentelor, greşeli umane de operare sau manipulare.

Fără a depinde de mediul fizic prin care se realizează (cablu metalic, fibră optică sau

mediul wireless) sau de specificul reţelei de transmisie a informaţiilor (de calculatoare, de

telefonie fixă sau mobilă, de televiziune prin cablu, de distribuţie a energiei electrice),

securitatea comunicaţiilor reprezintă un aspect esenţial al serviciilor oferite, fiind critică în

cazul informaţiilor cu caracter secret din aplicaţii fianciar-bancare, militare, guvernamentale

etc.. Vulnerabilităţile reţelelor de comunicaţii şi ale sistemelor informatice actuale pot antrena

pierderi uriaşe de ordin financiar şi nu numai. Aceste aspecte impun o analiză minuţioasă a

riscurilor şi vulnerabilităţilor diferitelor reţele de comunicaţii, precum şi găsirea soluţiilor,

strategiilor, tehnicilor şi protocoalelor de securitate care să prevină aceste aspecte neplăcute.

Studiul atacurilor asupra reţelelor de comunicaţii au dus la clasificarea acestora după mai

multe criterii.

În funcţie de locul de unde se execută, atacurile pot fi: locale (local) sau de la distanţă

(remote). Atacurile locale presupun spargerea securităţii unei reţele de calculatoare de către un

utilizator local, adică o persoană care face parte din reţea şi care dispune de un cont şi de o

parolă de utilizator care îi dau drept de acces la o parte din resursele sistemului. De asemenea,

persoana respectivă poate să aibă cunostinţe despre arhitectura sistemului de securitate al

reţelei, putând astfel lansa atacuri mult mai periculoase, principalele riscuri constând în

accesarea informaţiilor la care nu are drept de acces, găsirea punctelor vulnerabile ale reţelei

prin încărcarea unor programe care să scaneze reţeaua. Riscul de atac local poate fi redus prin

acordarea utilizatorilor locali a privilegiilor minim necesare efectuării sarcinilor zilnice,

potrivit funcţiei şi rolului fiecăruia în companie, prin monitorizarea activităţilor din reţea


pentru a sesiza eventualele încercări de depăşire a atribuţiilor, prin impunerea de restricţii de

acces pe cele mai importante echipamente din reţea, prin distribuirea responsabilităţilor mari

între mai mulţi angajaţi. La acordarea privilegiilor de utilizare a resurselor reţelei este indicat

să se ţină seama de nivelul de încredere, de vechimea în reţea şi comportamentul membrului

respectiv. Atacul la distanţă (remote attack) este un atac lansat împotriva unei reţele de

comunicaţii sau a unui echipament din reţea, faţă de care atacatorul nu deţine nici un fel de

control. Accesul de la distanţă la resursele unei reţele este mai riscant decât accesul din

reţeaua locală deoarece în Internet sunt câteva miliarde de utilizatori ceea ce face ca numărul

posibililor atacatori externi să fie mult mai mare decât al celor interni. Prin aplicarea unei

politici de securitate corecte şi a unor soluţii de securitate performante, riscul atacurilor locale

poate fi minimizat.

În funcţie de modul în care acţionează, ca sursă şi destinaţie, atacurile pot fi centrate

pe o singură entitate (de exemplu, este atacat un anumit server din reţea de pe un singur

echipament) sau pot fi distribuite (lansate din mai multe locaţii sau către mai multe maşini

simultan).

Un alt criteriu de clasificare este acela al interacţiunii atacatorului cu informaţia

obţinută în urma unui atac reuşit, putând avea atacuri pasive şi atacuri active. Atacurile pasive

sunt acelea în cadrul cărora intrusul observă informaţia ce trece prin "canal", fără să

interfereze cu fluxul sau conţinutul mesajelor. Atacul pasiv de simplă observare sau de

„ascultare” a traficului (eavesdropping) poate fi simplu realizat în reţelele wireless cu

echipamente de radiorecepţie acordate pe frecvenţa de lucru a reţelei. Interceptarea pachetelor

transmise în reţea (packet sniffing) reprezintă de asemenea un atac pasiv deosebit de periculos

deoarece intrusul este conectat la reţeaua de comunicaţie (de exemplu, pe un port la unui

switch nesecurizat fizic) şi poate prelua din pachete informaţiile transmise în clar. Pentru

contracararea acestor atacuri se dezvoltă sisteme de prevenţie şi detecţie a intruşilor în reţea,

fie ca soluţii software, fie cu echipamente dedicate (de exemplu, prin măsurători de câmp

radiat pentru stabilirea ariei de acoperire a unei reţele wireless). Atacurile active sunt acele

atacuri în care intrusul se angajeaza fie în furtul mesajelor, fie în modificarea, reluarea sau

inserarea de mesaje false, fie prin supraîncărcarea reţelei cu pachete (flooding). Aceste atacuri

sunt serioase deoarece modifică starea sistemelor de calcul, a datelor sau a sistemelor de

comunicaţii. La rândul lor, aceste atacuri pot fi de mai multe tipuri: mascarada - este un tip de

atac în care o entitate din reţea (client, server, utilizator, serviciu) pretinde a fi o alta entitate;

reluarea - se produce atunci când un mesaj sau o parte a acestuia este reluată (repetată), în

intenţia de a produce un efect neautorizat (autentificarea atacatorului folosind informaţii de

Nr.1, 2011 23

identificare valide, transmise de un utilizator autorizat al reţelei); modificarea mesajelor - face

ca datele mesajului să fie alterate prin modificare, inserare sau ştergere (poate fi folosită

pentru a se schimba beneficiarul unui credit în transferul electronic de fonduri sau pentru a

modifica valoarea acelui credit precum şi pentru modificarea campului destinatar/expeditor al

poştei electronice, fiind specific reţelelor wireless bazate pe WEP); refuzul serviciului - se

produce când o entitate nu izbuteşte să îndeplineasca propria funcţie sau când face acţiuni care

împiedică o alta entitate de la îndeplinirea propriei funcţii; repudierea serviciului - se produce

când o entitate refuză să recunoască un serviciu deja executat (este de evitat cu precădere în

aplicaţiile de transfer electronic de fonduri).

Din aceeaşi categorie a atacurilor active, fac parte si programele cu scopuri distructive

(virus, worm, spy, spam) care afectează securitatea echipamentelor şi a informaţiilor din reţea,

fie prin preluarea unor informaţii confidenţiale, fie prin distrugerea parţială sau totală a

datelor, a sistemului de operare şi a altor programe software, şi chiar prin distrugeri de natură

hardware. Răspândirea acestor programe în reţea se face prin diverse servicii de reţea mai

puţin protejate (ex. sisteme de poştă electronică, de sharing de fişiere, de mesagerie în timp

real etc.) sau prin intermediul mediilor de stocare externe (CD, DVD, removable disk) atunci

când mecanismele de transfer de fişiere nu sunt verificate cu programe specializate de

detectare a viruşilor şi a viermilor de reţea.

O categorie aparte de atac asupra informaţiilor stocate sau transmise în reţea o

reprezintă atacurile criptografice, prin care se încearcă extragerea informaţiilor din mesajele

criptate. Atacurile criptografice se aplică direct mesajelor cifrate în vederea obţinerii

informaţiei originale în clar şi/sau a cheilor de criptare şi de decriptare.

Toate acestea arată că trebuie avute în vedere, cu prioritate, două aspecte principale

legate de securitatea reţelelor: integritatea şi disponibilitatea resurselor, caracterul privat al

informaţiilor.

Pentru asigurarea securităţii unei reţele s-au creat aşa numitele servicii de securitate

care au scopul de a asigura securitatea aplicaţiilor precum şi a informaţiilor stocate pe suport

sau transmise prin reţea. Când este vorba despre securitatea unei reţele apar mai multe

aspecte, cum ar fi: securizarea accesului fizic şi logic, securitatea serviciilor de reţea,

secretizarea informaţiilor etc. În funcţie de importanţa informaţiilor, de caracterul public sau

privat al reţelei de comunicaţii, indiferent de terminalul folosit (calculator, laptop, telefon

mobil, PDA, iPOD, bancomat etc.) se elaborează anumite politici de securitate care, pe baza

analizei de securitate exprimă cel mai bine principiile care stau la baza adoptării unei anumite

strategii de securitate, implementată prin diverse măsuri specifice, cu tehnici şi protocoale


adecvate pentru reducerea expunerii la riscuri (mitigation) şi pentru reducerea impactului

odata ce riscul s-a produs (contingency). Pentru o analiză completă a securităţii trebuie avute

în vedere toate aspectele referitoare la o reţea de comunicaţii, interne şi externe, hardware şi

software, factorul uman şi de tip automat, tipurile de reţea, topologiile si mediile de

transmisie, protocoalele de comunicaţii, aplicaţiile rulate, riscurile de securitate si, nu în

ultimul rând, costurile. Un exemplu pentru faptul că atunci când se vorbeşte de securitatea

comunicaţiilor trebuie să se ţină seama de tipul reţelei şi al comunicaţiei este acela că trebuie

făcută distincţie între procesele de comunicaţie în timp real care se realizează în cazul

transmisiilor vocale sau video si cele de transfer al informaţiilor sub formă de fisiere. Apar

riscuri mari de securitate în aplicaţiile de tip „peer-to-peer” (p2p), precum Skype, în care se

desfăsoară procese de comunicaţie în timp real, dar şi atacuri la securitatea reţelei în paralel cu

acestea, faţă de serviciul de transfer al fişierelor, care este mai puţin critic din punct de vedere

al timpului de rulare, ceea ce permite efectuarea unor teste de asigurare a securităţii

sistemului.

O atenţie deosebită trebuie acordată sistemelor, studiile arătând că, în medie, 90% din

breşele de securitate se datorează instalării şi configurării necorespunzatoare a acestora sau

datorită nerespectării unor proceduri de utilizare şi administrare. Pentru servere trebuie

efectuate configurările standard pentru securitate, în funcţie de rolul funcţional al serverului

sau al staţiei de lucru şi al nivelului de securitate dorit, fiind necesar un compromis între

funcţionalitate şi securitate. Gradul de securitate dorit trebuie aplicat în funcţie de importanţa

resurselor stocate sau utilizate pe acel server.

Ca o concluzie a celor prezentate anterior, se poate spune că o reţea de calculatoare

poate fi supusă multor riscuri, dar, dacă cei care administrează reţeaua conştientizează

riscurile respective şi iau măsurile ce se impun, probabilitatea apariţiei unui eveniment

nedorit scade foarte mult.

Bibliografie

[1] William Stallings, Cryptography and Network Security: Principles and Practice, a 4-a

editie, Prentice Hall, 2005.

[2] A.Tanenbaum, Reţele de calculatoare (ediţia a IV-a), Byblos, Tg.Mureş, 2003.

[3] http://www.scritube.com.

[4] Luminiţa Scripcariu, Ioan Bogdan, Ştefan Victor Nicolaescu, Cristina Gabriela Gheorghe,

Liliana Nicolaescu, Securitatea reţelelor de comunicaţii, Casa de Editură "Venus" Iaşi 2008.

Nr.1, 2011 25

Viruşi şi antiviruşi

Dănuţ Rusu

Denumirea de virus informatic a fost folosită pentru prima oară în literatura de

specialitate în anul 1983 de către Fred Cohen, de la Universitatea Southern California. Acesta

a atras atenţia asupra unei categorii de programe, comparate cu viruşii biologici. Lucrarea lui

Cohen se intitula „Computer Viruses, Theory and Experiment” şi era un studiu preliminar al

dizertaţiei sale pentru doctorat. Deşi Cohen nu a fost conştient de implicaţiile inovaţiei sale

(viruşii realizaţi de el nu aveau efecte distructive ci numai se multiplicau), el poate fi

considerat autorul primului virus informatic. Primele programe experimentale au fost scrise de

Cohen pe calculatoare de tip VAX11/75 care lucrau sub sistemul de operare VMS-VM/370

sau UNIX. Sistemele erau multitasking, iar rezultatul a fost deosebit. Fişierele sistemului de

operare au fost infectate instantaneu, iar după circa 19 secunde toate fişierele din sistem

conţineau codul virusului introdus. Aici trebuie menţionat că sistemele de calcul pe care s-a

făcut experimentul nu aveau nici un fel de protecţie. Numele de virus, dat acestor programe, a

fost reluat în anul următor (1984) de diferite articole ale publicaţiei periodice „Scientific

American”, ceea ce a dus la consacrarea denumirii.

În anul 1985, Klaus Brunnstein, profesor la Institutul de informatică al Universităţii

din Hamburg, aprecia că numărul viruşilor calculatoarelor de tip IBM-PC era cuprins între 50

şi 100. Prima confirmare europeană a fenomenului este datată în aprilie 1985 şi aparţine

publicaţiei „Bayerische Hackerpost”. Prin termenul de hacker erau desemnaţi la acea vreme,

în terminologia americană, autorii programelor de tip virus. Articolul intitulat „Vânătorii de

date de la CCC”, abordează problema viruşilor calculatoarelor din punctul de vedere al

siguranţei datelor (CCC este prescurtarea de la Computer Chaos Club). La Congresul CCC

din 1986 s-a prezentat un program demonstrativ despre activitatea viruşilor.

În 1986 este lansat primul virus distructiv, numit Brain, un virus de boot, iar la mai

puţin de o lună este semnalat primul virus de fişiere, numit Jerusalem. În anul 1988 sunt

semnalaţi viruşii Stoned şi Internet, iar până la sfârşitul anului numărul viruşilor agresivi a

ajuns la 12.

Odată cu creşterea numărului de viruşi agresivi se punea tot mai stringent problema

securizării datelor şi a protecţiei împotriva viruşilor. Astfel, John McAffee realizează primul

program antivirus, numit VirusScan. Acesta cerceta fiecare fişier executabil, căutând


semnături de viruşi - metodă numită scanare. Odată virusul detectat, alt program din pachetul

VirusScan-Clean, putea devirusa cele mai multe din fişierele infectate.

Un an mai târziu, în 1989, virusul de provenienţă bulgară, numit Dark Avenger

realizează programul numit Mutation Engine (MtE), care marchează apariţia celei de-a doua

generaţii de viruşi: viruşii polimorfi. Aceştia îşi schimbă semnătura la fiecare infectare, iar

prin contactul lor cu un virus obişnuit, acesta este transformat într-un virus polimorf. În

această perioadă apar şi primele programe antivirus, programe ce folosesc metode euristice de

scanare putând detecta viruşii polimorfi. Tot în 1989 ia fiinţă NCSA (National Computer

Security Association), care are rolul de a certifica pe plan mondial produsele antivirus. Ciclul

se repetă: apar viruşii de furişare (Stealth) şi apoi programele antivirus capabile să-i detecteze.

Apare şi primul virus românesc, numit Alex.

Anul 1995 a reprezentat un moment de referinţă în evoluţia viruşilor. În acest an

virusul Concept a deschis calea celei de-a treia generaţii de viruşi - viruşii macro. Aceştia nu

respectă nici una din regulile stabilite pentru viruşi: infectează documente nu fişiere

executabile, sunt viruşi multiplatformă (se pot transmite între calculatoare cu sisteme de

operare diferite), se răspândesc mult mai repede decât viruşii obişnuiţi, sunt mai uşor de scris

(în trei ani au fost creaţi peste 2000 de viruşi macro) şi profită de tehnologiile momentului (de

exemplu, se pot transmite prin e-mail). Ca urmare, cele mai importante programe antivirus au

fost modificate pentru a recunoaşte şi elimina viruşii macro (scanând chiar şi fişierele ataşate

primite prin e-mail).

Publicaţiile de specialitate au devenit de asemenea sensibile la acest subiect. Astfel, în

1997, revista „C´t” prezintă virusul Milzbrand-virus şi programul de devirusare aferent.

Editura Data Becker publică în anul 1997 o sinteză a evoluţiei viruşilor informatici prin cartea

lui Ralph Burger, devenită ulterior celebră, „Das Grosse Virren Buch”. Cartea a avut un mare

succes şi a fost reeditată în acelaşi an.

La începutul anului 1998 a apărut o nouă categorie de viruşi - cei care infectează

appelturile Java şi imediat, cele mai cunoscute browser-e au început să includă opţiuni pentru

încărcarea paginilor HTML fără appleturi Java (rezolvare temporară până la realizarea unui

antivirus capabil să detecteze şi aceşti viruşi). În vara lui 1998 existau pe plan mondial cam

20.000 de viruşi (dintre care 200 româneşti), cu precizarea că în fiecare zi apăreau alţi trei

viruşi.

Viruşii de calculator au devenit o realitate a lumii informatice şi ne arată cât de

vulnerabile sunt sistemele informatice. De asemenea, viruşii ne arată cât de complexă,

interconectată şi dependentă de calculator este lumea în care trăim. Un virus bine proiectat,

lansat pe Internet, poate avea efecte devastatoare. De exemplu, viermele Mydoom a infectat

Nr.1, 2011 27

aproximativ un sfert de milion de calculatoare într-o singură zi. Virusul Melissa, lansat în

1999, a obligat companii mari ca Microsoft să îşi oprească complet sistemele de poştă

electronică până în momentul obţinerii unui mecanism de control asupra acestui virus. Virusul

Iloveyou, lansat in anul 2000, a avut de asemenea un efect devastator. Este impresionant faptul

că atât Melissa cât şi Iloveyou sunt nişte viruşi foarte simpli.

Fiecare virus are o denumire standardizată, numită şi CARO, care conţine până la

patru câmpuri separate cu punct. Cele patru câmpuri pot fi urmate de „:” şi apoi de un

modificator. Acestea sunt: numele familiei, numele grupului în cadrul familiei (subfamilia),

varianta majoră şi este de obicei reprezentată ca un număr care dă lungimea virusului, varianta

minoră şi este de obicei reprezentată printr-o literă mare. Mecanismul ce indică mijloacele

folosite pentru modificarea virusului (de exemplu, mecanismul de criptare folosit) este indicat

printr-un modificator. Acesta poate fi el însuşi reprezentat prin mai multe câmpuri separate cu

punct. Pot fi eventual mai mulţi modificatori separati cu „:”.

De exemplu, codificarea: Civil_War.1234.A:TPE.1_3:MtE.1_00:PK va fi interpretată astfel:

virus din familia Civil_War, grupul 1234, varianta majoră A, modificat (criptat) cu

mecanismele TPE.1_3, MtE.1_00 şi PK.

Numele CARO nu este încă generalizat, aşa că fiecare program antivirus foloseşte convenţiile

sale de denumire, uneori uşor diferite de ale altuia şi de convenţiile CARO.

În esenţă, prin mecanismul funcţionării sale, un program de tip virus se aseamănă, din

punct de vedere formal, cu un virus biologic. Din punct de vedere biologic, vom considera că

virusul nu este capabil să trăiască independent, el având nevoie de un organism gazdă. Putem

accepta că virusul, în evoluţia sa, are o perioadă de infectare a unor organisme, care devin

gazde, o perioadă de latenţă şi o perioadă de erupţie, când poate cauza diferite boli. În

concepţia general recunoscută, virusul biologic este o formă a materiei vii care cauzează

diferite neplăceri, cu implicaţii grave sau mai puţin grave asupra altor organisme vii.

Comparaţia cu viruşii biologici nu caracterizează viruşii informatici şi este departe de

rigurozitatea ştiinţelor biologice, dar cuprinde acele aspecte datorită cărora programele cu

comportare asemănătoare au fost denumite programe de virusare sau, mai pe scurt, viruşi.

Chiar şi metodele de prevenire, respectiv de anihilare a acţiunilor biologice, sunt

asemănătoare din punct de vedere formal cu metodele folosite în tehnica de calcul.

Anul 2006 poate fi numit „anul vulnerabilităţilor IT”, datorită ritmului puternic

ascendent al descoperirii de vulnerabilităţi în principalele aplicaţii şi sisteme de operare. S-a

observat că cel mai important pentru securitatea IT este comportamentul utilizatorului şi nu

doar mediul electronic folosit. Pe de altă parte, este foarte greu ca toate patch-urile de

securitate, pentru fiecare aplicaţie, să fie instalate la timp. Aceasta datorită transformării


reţelelor obişnuite (staţii de lucru şi servere închise într-un spaţiu anume şi conectate între ele

şi la Internet) în reţele complexe şi dispersate (la reţeaua obişnuită se adaugă laptop-urile

conectate de la distanţă precum şi alte dispozitive mobile care deja interacţionează cu

reţeaua), precum şi a numărului mare de aplicaţii utilizate în companii. De asemenea, s-a

constatat că timpul de reacţie al atacatorilor este din ce în ce mai mic - de la publicarea unei

vulnerabilităţi până la apariţia atacului care o exploatează trecând doar câteva zile. Dacă în

această perioadă aplicaţiile cu probleme nu sunt actualizate, acestea pot fi infectate. Pe de altă

parte, vectorii de atac au fost orientaţi tot mai mult pe obţinerea de profit, atacurile spyware şi

phishing devenind cele mai periculoase tipuri de atacuri distribuite (una este să pierzi anumite

sume de bani ca urmare a unui atac DOS sau a unei infectări cu un virus, şi cu totul alta este

să pierzi datele confidenţiale ale clienţilor şi partenerilor precum şi informaţiile financiare

referitoare la aceştia). Utilizatorii casnici care utilizează computerul pentru a cumpăra de pe

Internet sunt şi ei sfătuiţi să acorde atenţie sporită site-urilor de pe care cumpără şi modului în

care utilizează informaţiile financiare personale.

Nr.1, 2011 29

Microundele: riscuri biologice

Mirela Mihaela Cîmpeanu

Microundele sunt radiaţii electromagnetice neionizante cu frecvenţe în banda de

300MHz - 300GHz (delimitarea este convenţională, conform practicilor uzuale în domeniul

tehnic). Una dintre primele utilizări ale microundelor a fost pentru aparatele radar din timpul

celui de-al doilea război mondial, de atunci ele găsindu-şi o largă aplicabilitate în diferite

domenii: instalaţii de securitate a zborului, radare militare şi de poliţie, instalaţii de emisie

TV, antene de telefonie mobilă, aparate medicale de diatermie şi cuptoare cu microunde.

Stresul electromagnetic (SEM) cotidian, profesional ori ambiental, se referă la

influenţa prelungită a unor câmpuri electromagnetice (CEM) artificiale, atât de joasă frecvenţă

(50-60 Hz) , cât şi de înaltă frecvenţă (2,45GHz în cazul unui cuptor cu microunde, 15-25GHz

pentru ecranul unui televizor, sau 0,8-1,9GHz pentru un telefon portabil) asupra sistemelor

biologice. Astfel de CEM sunt generate de liniile de înaltă tensiune, precum şi de întreaga

gamă de aparate electrice folosite în orice domeniu de muncă şi deci, în orice casă, în mod

curent. Practic, orice individ va avea în societatea contemporană propiul său “trecut

electromagnetic”.

Interacţiunea microundelor cu sistemele biologice

Interacţiunea microundelor cu materialul biologic se realizează pe baza unor fenomene

cum ar fi:

- reflexie, difracţie, dispersie şi transmisie;

- absorbţie (orice obiect aflat într-un câmp electromagnetic se comportă ca o antenă

receptoare).

Aceste fenomene sunt dependente de frecvenţa radiaţiei, de energia acesteia, modul de

iradiere, densitatea, dimensiunea şi forma geometrică a materialului, unghiul de incidenţă,

polarizare, tipul de ţesut, constanta dielectrică şi rezistivitate.

Absorbţia de energie de către ţesut duce la creşterea energiei de vibraţie sau rotaţie,

creşterea energiei cinetice, modificări ale vitezei şi naturii reacţiilor chimice, care la rândul lor

pot afecta mecanisme cerebrale, metabolice etc. Câmpurile de microunde implică uneori

interacţiuni de rezonanţă cu biomoleculele, situându-se la frecvenţe ce corespund tranziţiilor

moleculare prin absorbţie. Deasemenea, moleculele de ADN absorb câmpuri de microunde în

banda de 10-20 GHz, frecvenţe la care efectele termice predomină.


Efectele biologice ale microundelor

Interacţiunea microundelor cu ţesuturile biologice poate fi considerată ca fiind

rezultatul a trei fenomene:

- penetrarea microundelor prin ţesutul biologic şi propagarea prin ţesut, adâncimea

de pătrundere depinzând de frecvenţă, tipul de ţesut şi conţinutul de apă;

- interacţiunea primară a microundelor cu materialul biologic;

- efectele secundare induse de interacţiunea primară.

Controversatul efect al microundelor a fost atribuit:

- ruperii legăturilor de hidrogen;

- modificării apei legate a biomoleculeler, întrucăt energiile dezvoltate de microunde

sunt cu totul inadecvate să distrugă legăturile moleculare.

Pentru exprimarea efectelor induse de penetrarea radiaţiilor electromagnetice în

structurile biologice s-a definit un parametru specific denumit “rată specifică de absorbţie”

(Specific Absorption Rate – SAR), definită ca fiind raportul dintre energia totală absorbită şi

masa corpului uman.

În general, efectele biologice ale microundelor pot fi clasificate în efecte nontermice şi

efecte termice.

Efectele nontermice rezultă din cauza conversiei energiei microundelor în alte forme

de energie decât energia termică, datorită rezonanţei moleculare, absorbţiei de energie, a

reacţiilor chimice etc. O radiaţie electromagnetică este de nivel scăzut de densitate de putere,

deci poate produce efecte atermice, dacă creşterea de temperatură indusă de ea în mediul

iradiat nu este mai mare de 0,1ºC. La nivele scăzute de densitaţi de putere, uzual sub 10

mW/cm2, predomină efectele atermice.

Efectele termice sunt rezultatul transformării energiei electromagnetice a microundelor

în energie termică, datorate fenomenului de relaxare dielectrică, la nivelul moleculelor de apă

şi a altor molecule dipolare. La densităţi mari de putere (sute de mW-W/cm2), efectele termice

încep să devină precumpănitoare, mascând complet efectele atermice.

Răspunsul termic al organismului depinde de: SAR, durata expunerii, tipul de ţesut

iradiat, conţinutul de apă al ţesutului, sistemul termoreglator şi, în unele cazuri, de iradierea

parţială şi de viteza de circulaţie a sângelui în teritoriul iradiat. Experimente pe animale şi

oameni au arătat că la expuneri de scurtă durată (1-3 min.) creşterea temperaturii ţesuturilor

este liniară şi proporţională cu cantitatea de energie absorbită. Pentru expuneri care depăşesc 3

minute, mărimea efectului termic şi distribuţia de căldură în ţesuturi sunt dependente de

mecanismele de termoreglare. S-a observat experimental că în ţesuturile cu irigare sangvină

slabă, temperatura creşte mai repede decât în ţesuturi cu circulaţie sangvină abundentă, astfel

Nr.1, 2011 31

globii oculari şi testiculele sunt organele cele mai afectate de iradierea cu microunde.

Cristalinul, datorită relativei nevascularizaţii, a inactivităţii mitotice şi metabolice, are o mare

capacitate de a fixa energia calorică şi este astfel predispus la leziuni ireversibile mai mult

decât alte ţesuturi (cataracta - opacifierea cristalinului). Creşterea temperaturii poate duce la

modificarea ireversibilă a proteinelor, (coagulare), scăderea activităţii enzimatice, modificarea

unor reacţii chimice etc.

Efecte la nivel macromolecular şi celular

Studiile in vitro au condus la ipoteza că membrana celulară ar fi ţinta primară a

radiaţiilor nontermice de microunde, în special când câmpul electromagnetic este modulat în

amplitudine pe extrem de joasă frecvenţă.

Efectele nontermice evidenţiate experimental la nivelul membranei celulare sunt:

- efecte asupra canalelor ionice: scădera vitezei de formare a canalelor, scăderea

frecvenţei deschiderii unui singur canal;

- efecte asupra transportului de cationi (Na+, K

+); acest efect apare la frecvenţe de 27

MHz–10 GHZ, pe un domeniu limitat de temperatură (17,7˚C–25˚C), sugerând

implicarea unei “ferestre de temperatură”;

- efluxul ionilor de Ca+2

din celulele nervoase şi din ţesutul cerebral, la expuneri in

vitro în câmpuri de microunde modulate în amplitudine pe extrem de joasă

frecvenţă;

- permeabilizarea membranei celulare (printr-un por al membranei, existent în mod

natural sau indus pe alte căi, părăseşte celula nu doar o singură moleculă, ci un

întreg lanţ molecular, producând dezechilibre ionice grave) ca urmare a alinierii

lanţurilor moleculare de-a lungul liniilor câmpului electric.

Efectele cromosomial–genetice includ: translocaţii, aberaţii structurale, poliploidii,

modificări datorate în principal stresului termic şi nu efectiv câmpului electromagnetic de

microunde cu puteri destul de mari.

Datele experimentale existente până în prezent demonstrează că radiaţia de microunde

de nivel scăzut (atermică), ce acţionează un timp suficient de îndelungat, nu este un iniţiator al

cancerului, dar poate acţiona ca promotor sau co-promotor al neoplaziei indirect, de pildă prin

intermediul acţiunii neuro-endocrine.

Studii experimentale in vitro au demonstrat apariţia aberaţiilor cromosomiale, a

rupturilor de ADN şi a schimburilor de cromatide surori ca urmare a efectului termic al

microundelor asupra cromosomilor celulelor in culturi.


Efecte asupra reproducerii, creşterii şi dezvoltării

Experimente pe animale au arătat că expunerea în câmpuri de microunde cu densitate

de putere medie şi mare afectează fiziologia gonadelor. Expunerea cronică în câmpuri cu

densitate de mică putere conduce la perturbarea spermatogenezei şi a funcţiei de reproducere.

În privinţa dezvoltării embrionilor iradiaţi, rezultatele experimentale pe animale au

arătat: scăderea supravieţuirii postnatale, teratogeneză, letalitatea maternă, resorbţii şi greutate

fetală redusă.

Efecte hematologice, hematopoietice şi imunitare

Investigaţiile hematologice şi hematopoietice asupra animalelor şi oamenilor expuşi la

microunde au arătat modificări (unele experimente indică creşteri, altele scăderi) ale

numărului de hematii, numărului de leucocite, numărului de limfocite, numărului leucocitelor

polimorfonucleare, numărului eozinofilelor şi hematocritului, creşterea hemoglobinei,

scăderea conţinutului de fier, creşterea indicelui mitotic al celulelor limfoide, creşterea

eritropoiezei şi mielopoiezei.

Efectele in vivo asupra răspunsului imun sunt: creşterea numărului de limfoblaste în

ganglionii limfatici şi în splină, diminuarea dezvoltării tumorilor, scăderea răspunsului

granulocitar, regresia tumorilor şi creşterea numărului de anticorpi antitumorali, sporirea

transformării “spontane” a limfoblastelor din culturi de limfocite etc. In vitro s-a observat

mărirea blastogenezei limfocitelor expuse, scăderea fagocitozei macrofage, eliberarea de

enzime hidrolitice intracelulare la nivelul granulocitelor, scăderea temporară a virulenţei

bacteriene în celula gazdă etc.

Studiile pe sistemul imunitar au arătat o adaptare la expunerea prelungită şi repetată la

microunde, în sensul scăderii răspunsului imun în timp.

Efecte asupra funcţiei cardiovasculare

Expunerea în câmp electromagnetic de microunde nu produce efecte apreciabile decât

prin efectul hipertermic de lungă durată. Asupra unui cord sănătos, efectele unor câmpuri

intense evidenţiază disfuncţii uşoare ale aparatului cardiovascular, ce revin la valorile iniţiale

la încetarea aplicării câmpului de microunde. O problemă o constituie însă, efectul

microundelor asupra unui cord afectat.

La personalul expus profesional la radiaţia radar s-a identificat aşa-numita

“neurastenie de microunde”, manifestată prin bradicardie, tahicardie, hipertensiune,

hipotensiune, modificări ale undei T de pe EKG.

Nr.1, 2011 33

Interacţiunea cu sistemul nervos

În funcţie de scopul investigaţiei se poate face următoarea clasificare:

- modificări electroencefalografice şi ale răspunsurilor evocate: efecte EEG numai

după expuneri cronice;

- efecte histopatologice şi histochimice la nivelul SNC: degenerarea mielinei,

alterări metabolice şi proliferarea celulelor gliale (date obţinute din experimente pe

iepure);

- efecte asupra barierei sânge-creier;

- efecte combinate medicamente-câmp electromagnetic;

- efecte asupra neurotransmiţătorilor: scăderea norepinefrinei, dopaminei şi

serotoninei la animale hiperterme.

Folosindu-se modele matematice a fost apreciat efectul microundelor asupra creierului

uman. S-a remarcat că la anumite frecvenţe, datorită reflexiilor de pereţii craniului, a

focalizării datorită formei sferice, în anumite zone din interiorul creierului există câmpuri cu

amplitudini mult mai mari decât cele incidente din exterior la suprafaţa capului, apărând astfel

domenii de maximă absorbţie de putere de microunde sau chiar puncte fierbinţi – efecte

datorate emisiei de microunde de către un telefon celular în imediata apropiere a corpului

uman. Câmpurile slabe de microunde afectează procesele neurochimice cerebrale într-o

maniera similară răspunsului la stres. Câmpurile electromagnetice au mai fost incriminate în

declanşarea unor afecţiuni degenerative, precum maladia Alzheimer.

Efectele asupra sistemului endocrin

Experimente efectuate pe animale de laborator (şobolani) au arătat că modificările

endocrine sunt rezultatul stimulării sistemului hipotalamo-hipofizar, sau sunt mediate de

hipofiză. Efectele evidenţiate nu sunt în mod necesar patologice, deoarece funcţia sistemului

neuroendocrin este de a menţine homeostazia nivelului hormonal la limita stabilităţii.

Răspunsul clasic la un agent stresor este activarea axei hipotalamo-hipofizo-

adrenaliene cu eliberarea de corticosteroizi.

În urma expunerii în câmpuri termice de microunde, in mai multe experimente s-a

evidenţiat scăderea valorii concentraţiei de catecolamine (norepinefrină şi dopamină) la

nivelul creierului şobolanilor; câmpurile de nivel nontermic nu au indus modificări de această

factură. Răspunsul hipotalamo-hipofizo-adrenalian la iradierea cu microunde indică faptul că

stimularea electromagnetică este un proces sistemic şi integrativ datorat unei hipertermii

generalizate la animalele de experienţă.


Răspunsul hipotalamo-hipofizo-tiroidian la iradierea cu microunde nu este la fel de

bine reprezentat experimental, însă puţinele date obţinute indică faptul că tiroida nu suferă

modificări de structură sau funcţie în urma iradierii cu nivele medii de densitate de putere,

însă nivelele de iradiere mari pot induce modificări atât histologice cât şi secretorii.

Unele studii susţin ipoteza existenţei unor nivele de prag pentru intensitatea câmpului

electromagnetic capabil să inducă diverse efecte neuroendocrine.

Efecte asupra comportamentului

Investigaţii de laborator au arătat că expunerea animalelor la microunde poate cauza o

serie de modificări, pornind de la senzaţii (percepţia sonoră indusă de radiaţia de microunde)

şi până la stoparea performanţelor comportamentale datorate unei hipertermii severe.

Comportamentul animalelor iradiate reflectă în majoritatea investigaţiilor prezenţa

adaptării la mediu.

Studii epidemiologice efectuate pe persoane care, prin natura ocupaţiei, au fost iradiate

pe diferite perioade de timp cu microunde la nivele foarte mici de putere (sub 10 mW/cm2

–

valoare considerată ca fiind sigură şi lipsită de putere), au evidenţiat o serie de fenomene:

astenie ireversibilă, cefalee, oboseală, lipsă de concentrare, pierderi de memorie, dificultăţi în

luarea unor decizii, instabilitate emoţională, insomnie etc., care ar putea face parte dintr-un

tablou al unui ipotetic “sindrom al microundelor”.

Majoritatea fenomenelor înregistrate în cadrul anchetelor epidemiologice sunt legate

şi de alţi factori din mediul înconjurător, dar intervenţia unui mecanism nontermic indus de

expunerea la iradierea cu microunde cu joasă densitate de putere nu poate fi exclusă. Ceea ce

nu este recunoscut pe deplin este faptul că iradierea repetată la valori subclinice, poate duce

totuşi la situaţii patologice care nu sunt vizibile decât după un anumit timp. Efectele

comportamentale nontermice necesită investigaţii ulterioare.

Bibliografie

[1] Baran, D., mai 2003, an V, Revista RAM-MEDICA, Repercursiuni citotisulare şi sistemice ale

câmpurilor electromagnetice ambientale, nr. 5, 10-12.

[2] Gavriloaia, Gh., 1997, Tehnica frecvenţelor înalte, vol. 1, Univ. Transilvania, Braşov, 3-

15, 120, 189.

[3] Miclăuş Simona, 1999, Introducere în bioelectromagnetica microundelor, Ed. Univ.

"Lucian Blaga", Sibiu, 11-15, 64-80, 110-119.

[4] Neaga, N., 1987, Modificări histologice produse în câmpurile magnetice şi

electromagnetice, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 135-136.

Nr.1, 2011 35

[5] Rai S., Singh U. P., Mishra G. D., Singh S. P., Samarketu J., 1994, Effect of Water's

Microwave Power Density Memory on Fungal Spore germination, Electro- and

Magnetobiology, 13(3): 247-252.

[6] Russello V., Tamburello C., Scialabba A., 1996, Microwave effects on germination and

growth of Brassica drapanensis seeds, Proceedings of 3rd Internat. Congress of the European

Bio Electromagnetics Association, 26febr. – 3march, 89.

[7] Stoicescu, Gh. D, 1991, Microunde, Tipografia Univ., Craiova, Fac. de ştiinţe, 1-7.

[8] Ştefănescu T. D., Călin A. G., Ştefănescu Flavia, 1998, Genetică medicală- Progrese

recente, Ed. Tehnică, Seria Medicală, Bucureşti, 130-140.

[9] Thaher, Raad Hamdan, 1997, Metode de investigare bazate pe interacţiunea dintre

microunde şi organisme (rezumatul tezei de doctorat), Bucureşti, 5-12, 17-30.

[10] Zamfirescu, Mihai, 2000, Efecte biologice ale radiaţiei electromagnetice de

radiofrecvenţă şi microunde, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 7-22, 97-214.


Probleme actuale în securitatea radiologică şi nucleară

Cătălin Borcia

Introducere

Proprietăţile radiaţiilor ionizante, descoperite la sfârşitul secolului al XIX-lea, au

deschis calea pentru noi aplicaţii din domeniul diagnosticului şi tratamentului medical,

investigării materiei şi energeticii nucleare. Abilitatea radiaţiilor de a induce efecte biologice,

cele mai multe nedorite, a determinat instituirea unor sisteme de protecţie şi securitate care să

limiteze riscul de apariţie a acestora. Din păcate, odată cu dezvoltarea unui larg spectru de

aplicaţii din cercetarea fundamentală, medicină, industrie sau energetică au apărut şi temeri

legate de utilizarea ilicită a surselor de radiaţii. În acest material sunt prezentate problemele

actuale ce se referă la securitatea nucleară şi radiologică, precum şi măsurile instaurate pe plan

internaţional pentru prevenirea şi combaterea actelor de terorism ce implică materiale

radioactive.

Istoric

Sfârşitul secolului XIX a adus o serie de mari descoperiri care au intrat în istoria

fizicii, având un impact major asupra comunităţii ştiinţifice în ceea ce priveşte investigarea

structurii materiei. Pe 8 noiembrie 1895, Wilhelm Conrad Röntgen produce şi detectează o

formă de radiaţie electromagnetică ce va primi denumirea de radiaţie X sau Röntgen. Pentru

această descoperire a primit Premiul Nobel în 1901. În luna ianuarie a anului 1986, stimulat

de discuţii legate de descoperirea lui Röntgen, Henry Becquerel pune în evidenţă fenomenul

de radioactivitate a sărurilor de uraniu. Studiile asupra radioactivităţii au fost continuate de

către cercetători de renume, cum ar fi soţii Marie şi Pierre Curie sau lordul Ernest Rutherford.

S-au evidenţiat astfel substanţe ce emit spontan radiaţii, precum şi faptul că radiaţiile emise

diferă de radiaţiile X prin comportamentul lor în câmpuri magnetice sau electrice. Dar poate

unul din cele mai importante aspecte sunt legate de aplicaţiile ce utilizează surse de radiaţii.

Astfel, Röntgen a descoperit şi faptul că radiaţiile X pot penetra corpul uman, impresionând

placa fotografică cu imaginea ţesuturilor pe care le traversează. Astfel a început o nouă eră în

medicină, cea a imagisticii bazate pe utilizarea surselor de radiaţii.

Radiul, unul dintre primii izotopi descoperiţi de Pierre şi Marie Curie a fost o lungă

perioadă utilizat ca adjuvant în produse cum ar fi pasta de dinţi, creme pentru îngrijirea pielii

sau chiar în alimente, datorită unor presupuse calităţi curative. De asemenea, datorită luminii

Nr.1, 2011 37

emise ca urmare a dezintegrării, radiul a fost utilizat ca vopsea luminoasă pentru cadranele de

ceasuri, instrumentele de navigaţie etc. Ca urmare a utilizării excesive a radiaţiilor X, dar şi a

radiului, în prima decadă a secolului XX a fost evidenţiată o creştere a incidenţei diferitelor

forme de cancer la medicii radiologi, pacienţii acestora, cât şi la persoane care au lucrat în

mod frecvent cu radiu. Aceste aspecte au condus la concluzia că radiaţiile emise de către

substanţele radioactive sau tuburile de radiaţii X, denumite radiaţii ionizante, pot produce

efecte biologice şi s-a propus implementarea unui sistem de protecţie în cazul utilizării

acestora. La al doilea Congres Internaţional de Radiologie ce s-a desfăşurat în anul 1928 la

Stockholm s-au pus bazele a ceea ce va deveni Comisia Internaţională de Protecţie

Radiologică. De-a lungul timpului Comisia a pus bazele sistemului de radioprotecţie, un set

de principii ce trebuie respectate atunci când se lucrează cu surse de radiaţii ionizante.

Descoperirea radioactivităţii artificiale în anul 1932 de către Irène Curie şi Frederic

Joliot au deschis largi perspective utilizării surselor de radiaţii ionizante în diverse domenii,

cum ar fi în industrie şi medicină. Însă descoperirea cu cel mai mare impact economic şi

militar este evidenţierea procesului de fisiune nucleară. După descoperirea neutronului de

către Chadwick (1932), Enrico Fermi a început în 1934 un studiu asupra efectelor bombardării

uraniului cu neutroni. Experimente similare ale lui Otto Hahn, Lise Meitner şi Fritz

Strassman au condus la concluzia că uraniul suferă un process de fisiune, în urma căruia se

eliberează o cantitate mare de energie. Din păcate, prima utilizare a acestei descoperiri a fost

construirea bombelor atomice, urmată de o spirală a utilizării în scopul construirii de arsenale

de arme de distrugere în masă. Ulterior, prin elaborarea unor metode de control al reacţiilor de

fisiune în lanţ, s-au pus bazele energeticii nucleare, care asigură astăzi un procent semnificativ

din energia totală produsă la nivel global.

Odată cu dezvoltarea tehnicilor de utilizare a materialelor cu aplicaţii nucleare a apărut

şi nevoia instituirii unor măsuri de siguranţă şi protecţie împotriva efectelor nedorite produse

de radiaţii. Dintre acestea, cele mai importante se referă la instituirea sistemului de protecţie

radiologică, dar şi la implementarea unor măsuri care să crească gradul de siguranţă şi

securitate al surselor de radiaţii cu potenţiale utilizări ilicite.

Sisteme şi standarde de protecţie şi siguranţă nucleară

Studiile efectelor radiaţiilor nucleare asupra organismelor vii au determinat elaborarea

şi punerea în practică a unui sistem de protecţie radiologică. Aşa cum am arătat anterior,

Comisia Internaţională de Protecţie Radiologică (I.C.R.P.) a fost primul organism care şi-a

asumat responsabilitatea implementării unor măsuri de protecţie şi siguranţă în utilizarea

surselor de radiaţii. Sfera de interes a Comisiei s-a lărgit de-a lungul anilor de la studiul


efectelor generate de radiaţia X asupra individului până la luarea în considerare a extinderii

utilizării tuturor radiaţiilor ionizante şi a aplicaţiilor ce implică generarea de radiaţii şi

materiale radioactive. Comisia a validat bazele ştiinţifice ale radioprotecţiei în acord cu

cercetările şi studiile efectuate de oameni de ştiinţă din laboratoarele de profil din întreaga

lume. Alte organisme internaţionale cu rol în elaborarea sistemului de radioprotecţie sunt

Comitetului Ştiinţific al Naţiunilor Unite pentru Efectele Radiaţiilor Atomice

(U.N.S.C.E.A.R.) şi Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (I.A.E.A.), cu sediul al

Viena.

Standardele de siguranţă sunt bazate pe cunoştinţele acumulate în ceea ce priveşte

efectele radiaţiilor şi pe principiile de protecţie au fost elaborate de către I.A.E.A., urmărind o

abordare bine stabilită. Comitetului Ştiinţific al Naţiunilor Unite pentru Efectele Radiaţiilor

Atomice (U.N.S.C.E.A.R.), un organism creat de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1955, a

compilat, evaluat şi difuzat informaţii privind efectele radiaţiilor asupra sănătăţii şi valorile

nivelurilor de expunere la radiaţii cauzate de diferite surse, informaţii care au fost luate în

considerare în elaborarea standardelor. În urma unei decizii din 1960, standardele de

securitate ale I.A.E.A. sunt bazate pe recomandările I.C.R.P., care iau de asemenea în

considerare informaţiile ştiinţifice furnizate de U.N.S.C.E.A.R. Cu toate acestea,

consideraţiile pur ştiinţifice sunt doar o parte din baza pentru deciziile privind protecţia şi

siguranţa, standardele de siguranţă încurajând factorii de decizie în a face judecăţi de valoare

cu privire la importanţa relativă a riscurilor de diferite tipuri şi asupra echilibrului între riscuri

şi beneficii. Acceptarea generală a riscului este o chestiune de consens, astfel încât standardele

internaţionale de siguranţă ar trebui să ofere cadrul ca acest consens dorit la nivel

internaţional, în scopul de protecţie împotriva efectelor radiaţiilor, să fie pus în practică. Din

aceste motive, consensul internaţional stă la baza elaborării standardelor I.A.E.A., care sunt

pregătite cu o largă participare şi cu aprobarea statelor sale membre şi a organizaţiilor

internaţionale relevante. Versiunea actuală a standardului de siguranţă, denumit Standard de

securitate de bază pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante şi pentru siguranţa

surselor de radiaţii (International Basic Safety Standards for Protection against Ionizing

Radiation and for the Safety of Radiation Sources - BSS) a fost emis în 1996 sub egida

comună a Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite , I.A.E.A.,

Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Agenţiei pentru Energia Nucleară, Organizaţiei Pan-

Americane a Sănătăţii şi Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. BSS au fost publicat ca Safety

Series No. 115 de către IAEA şi cuprind patru secţiuni: preambulul, cerinţele principale,

anexe şi programe. Scopul rapoartelor este de a stabili cerinţe de bază pentru protecţia

Nr.1, 2011 39

împotriva expunerii la radiaţii ionizante şi pentru securitatea surselor de radiaţii, care pot

produce o astfel de expunere.

Aplicaţiile medicale ale radiaţiilor ionizante au fost printre primele situaţii în care a

fost aplicat sistemul de protecţie radiologică. Standardele de siguranţă se referă atât la

aplicaţiile diagnostice, ce implică un nivel redus de iradiere, cât şi la aplcaţiile terapeutice,

pentru care nivelul iradierii este mult ridicat. În ambele situaţii, standardele de siguranţă

stabilesc măsurile ce trebuie luate pentru protecţia pacienţilor, dar şi a personalului medical

sau a publicului. De asemenea, sunt prevăzute măsuri speciale ce vizează securitatea surselor

de radiaţii, pentru a preveni utilizarea acestora în scopuri ilicite.

Riscuri asociate utilizării ilicite a surselor radioactive

În ceea ce priveşte utilizările ilicite ale materialelor nucleare, cel mai mare risc pentru

siguranţa radiologică şi nucleară îl reprezintă terorismul nuclear. Terorismul ce ar utiliza arme

de distrugere în masă este cea mai mare ameninţare neconvenţională la adresa securităţii

internaţionale, iar terorismul nuclear este, din păcate, un pericol real. O utilizare în scopuri

teroriste a unui dispozitiv nuclear sau iniţierea unui atac radiologic este cea mai posibilă

formă a unei ameninţări neconvenţionale. În scopul combaterii unor asemenea forme de

ameninţare, eforturile sunt îndreptate către combaterea traficului ilicit de material nuclear,

asigurând protecţia acestuia de la proiectarea instalaţiilor nucleare de a respinge atacuri până

la elaborarea unor planuri de acţiune în cazul unor urgenţe nucleare. Libertatea de mişcare a

persoanelor şi mărfurilor au creat condiţii ca anumite state sau organizaţii ce au intenţia să

iniţieze acţiuni teroriste să beneficieze de mobilitatea necesară implementării acestor

operaţiuni din imediata vecinătate a statelor vizate.

Dintre acţiunile ce pot viza acte de terorism nuclear se disting, în primul rând,

utilizarea unor arme de distrugere în masă. Evaluarea riscului unor astfel de acţiuni implică

luarea în considerare a modului în care terorişti ar putea produce o armă nucleară sau

radiologică. Deşi aceste arme pot fi furate, aceasta este considerată a fi cea mai problematică

opţiune din punct de vedere al teroristului. Prin urmare, cele mai importante ameninţări la

securitatea internaţională se referă la: traficul ilegal al materialelor nucleare ce ar putea fi

utilizate la construirea unei arme, la crearea şi plasarea unei bombe „murdare”, la sabotarea şi

distrugerea unor instalaţii nucleare, sabotarea transportului unor materiale nucleare şi crearea

şi plasarea unor arme nucleare.

Traficul cu material ce poate fi utilizat pentru fabricarea unei arme nucleare reprezintă

una din ameninţările majore la adresa securităţii internaţionale. Contrabanda cu astfel de

materiale a crescut în ultimele decenii. În 1993 I.A.E.A. a dezvoltat o bază de date referitoare


la traficul ilicit de materiale nucleare (Illicit Trafficking Database I.T.D.B.) cu scopul de a

facilita depistarea rutelor utilizate de către traficanţi, dar mai ales a surselor de provenienţă a

materialelor traficate. Investigaţiile au arătat că majoritatea acestora provin din fosta URSS,

rutele utilizate trecând prin Europa de Est, Asia Centrală, Grecia sau Turcia. Majoritatea

incidentelor au implicat cantităţi reduse de materiale nucleare, insuficiente pentru a construi o

bombă, însă se presupune că majoritatea au fost de fapt eşantioane puse la dispoziţia

eventualilor cumpărători, traficanţii având posibilitatea de a procura cantităţi mai mari. O altă

problemă majoră constă în dificultatea de a intercepta aceste transporturi prin măsurători de

radioactivitate. Cu o singură excepţie notabilă, cea a detectării de către lucrători vamali

bulgari a unor materiale nucleare la trecerea frontierei bulgare, majoritatea materialelor au fost

depistate ca urmare a acţiunilor serviciilor de informaţii.

Bombele murdare (Dirty Bombs, sau dispozitive de dispersie radiologică – R.D.D.)

sunt bombe convenţionale ce conţin materiale radioactive. În acest caz, bomba convenţională

are rolul de a împrăştia materialul radioactiv şi de a contamina o suprafaţă cât mai extinsă

dintr-o zonă populată. Deşi efectele imediate nu diferă prea mult de cele produse de un

dispozitiv exploziv clasic, contaminarea radioactivă poate produce atât panică (pe termen

scurt) dar şi efecte biologice, cum ar fi carcinogeneza, la persoanele expuse (pe termen lung).

Detonarea unei R.D.D. într-o zonă închisă (de exemplu în reţeaua de metrou) ar putea

prezenta un număr mai mare de victime, în funcţie de data şi ora de detonare. Echipele de

intervenţie ar trebui să acţioneze rapid pentru a minimiza doza de radiaţie primită de către

victime. Zonele contaminate ar trebui să fie curăţate şi acest lucru ar fi costisitor şi

consumator de timp. Este însă dificil de estimat potenţialul de perturbare a activităţilor

economice care ar fi cauzate de un astfel de act. Sursele de material radiologic ce ar putea fi

folosite într-o "bombă murdară" ar putea deriva din deşeuri de produse de la un reactor

nuclear sau din deşeuri rezultate din activităţi medicale. O astfel de bombă a fost produsă şi

amplasată de către rebelii ceceni în parcul moscovit Izmailovo Park. Din fericire, dispozitivul,

construit din dinamită şi cesiu 137, a fost dezamorsat. Este interesant de precizat ca cesiul

provenea de la o unitate de radioterapie, ceea ce ridică un semnal de alarmă cu privire la

securitatea surselor de radiaţii utilizate în domeniul medical.

Securitatea instalaţiilor nucleare este de asemenea o prioritate a agendei internaţionale

în lupta împotriva terorismului. Sabotarea unei centrale nucleare printr-o acţiune

asemănătoare celor petrecute la 11 septembrie 2001 ar putea avea efecte catastrofale. Două

scenarii ar putea avea loc în această situaţie: topirea inimii reactorului şi dispersia extinsă a

combustibilului nuclear în interiorul sau exteriorul centralei. Oricare din cele două scenarii ar

avea ca rezultat numeroase pierderi umane, iar în termeni de analiză a riscului, centralele

Nr.1, 2011 41

nucleare sunt clasificate ca dispozitive nucleare ce pot fi detonate in-situ. Din aceste motive,

centralele sunt protejate atât constructiv, prin ecrane de protecţie de grosimi considerabile, cât

şi prin sisteme de securitate, siguranţă şi pază. Instalaţiile cu risc mai ridicat sunt reactoarele

de cercetare, al căror grad de securitate este mai scăzut, însă acestea conţin cantităţi mici de

combustibil, consecinţele unui atac fiind minore comparativ cu cele ale unei centrale.

Un ultim aspect discutat în acest material se referă la posibilitatea de a construi o

bombă nucleară. Dispozitivele cu fisiune necesită utilizarea de uraniu îmbogăţit care, spre

deosebire de uraniul natural, are un conţinut ridicat al izotopului 235

U, sau poate folosi

izotopul cu numărul de masă 239 al plutoniului. În ambele cazuri este necesară o masă critică

de material, ce depinde de forma şi tipul materialului folosit, masă ce variază între 11 şi 56 Kg

pentru uraniul 235 şi între 5 şi 11 Kg pentru plutoniul 239. Tehnica imploziei poate însă

reduce semnificativ masa critică, astfel încât se estimează că un astfel de dispozitiv ar putea

avea nevoie de doar 8 până la 11 Kg de uraniu 235.Având în vedere că pentru obţinerea unei

bombe ce utilizează uraniu îmbogăţit nu sune necesare cunoştinţe avansate de tehnologie şi că

există o vastă cantitate de literatură ce descrie principiile de construcţie a unei bombe cu

fisiune, riscul ca o echipă cu suficiente resurse financiare şi logistice să construiască o armă

nucleară este ridicat.

Acţiuni de urgenţă

Luând în considerare circumstanţele actuale şi riscurile descrise mai sus, I.A.E.A

recomandă tuturor guvernelor de a întreprinde măsuri de prevenire, detectare şi răspuns la

ameninţările unui atac terorist radiologic sau nuclear. În acest scop trebuie stabilite şi

implementate proceduri de răspuns în situaţii de urgenţă radiologică, care să specifice clar

atribuţiile şi acţiunile pe care trebuie să le întreprindă organismele abilitate să intervină în

astfel de situaţii. Aceste planuri şi măsuri se stabilesc ţinând seama de evaluarea riscurilor la

care este supusă populaţia, precum şi a implicaţiilor economice, politice şi sociale pe care le-

ar declanşa o situaţie de urgenţă radiologică sau nucleară ce decurge dintr-un act de terorism.

Concluzii

Ameninţarea terorismului care implică arme nucleare sau radiologice este credibilă.

Cunoştinţele tehnice necesare pentru a crea arme nucleare sau radiologice sunt disponibile în

literatura de specialitate. Principalul mod de acţiune ce vizează securitatea radiologică este

îndreptat către eliminarea accesului neautorizat la materiale fisionabile sau deşeuri radioactive

(pentru construirea unei R.D.D.). Cu toate acestea, organizaţiile teroriste au încercat să obţină

de materiale fisionabile, traficul acestora rămânând o problemă de actualitate. Creşterea


controlului la frontiere şi a cooperării internaţionale, completate cu îmbunătăţirea

instrumentelor legislative internaţionale şi naţionale vor reduce riscul unui atac. Naţiuni cu

instabilitate politică şi economică sau cu guvernare teocratică sunt vulnerabile la punerea în

aplicare deficitară a măsurilor de îmbunătăţire a protecţiei fizice a materialelor şi surselor

radioactive. În cazul în care forţa de muncă este slab remunerată şi corupţia este generalizată

(cum a fost cazul în statele fostei URSS), există pericolul ca aplicarea măsurilor de securitate

să nu fie eficientă. Oportunităţile pentru terorism nuclear sau radiologic rămân actuale în

ciuda eforturilor depuse de a îmbunătăţi sistemele de siguranţă şi protecţie nucleară.

Nr.1, 2011 43

Modele calitative/cantitative în managementul riscului financiar

Mariana Gagea

Introducere

Problematica riscurilor reprezintă una din cele mai importante şi fascinante provocări

pentru umanitate datorită prezenţei lor în toate domeniile de activitate. Riscul este asociat cu

producerea unor evenimente cu impact negativ asupra actorilor implicaţi, care pot fi atât

indivizi cât şi companii sau guverne. În aceste condiţii, riscul poate fi privit ca un fenomen

generator de pierderi materiale sau morale care nu pot fi determinate dinainte, dar pentru care

poate fi estimată probabilitatea de producere. Din perspectiva abordărilor statistice, riscul

indică variaţia rezultatelor posibile, favorabile sau nefavorabile, într-o acţiune viitoare.

Managementul riscului are drept scop protejarea entităţii de riscuri şi de efectele lor.

Problemele de managementul riscului implică abordări interdisciplinare, noţiunile specifice

managementului fiind completate de noţiuni din alte domenii: economie, finanţe, statistică şi

econometrie, psihologie ş.a.

Dezvoltarea pieţelor financiare, atât sub aspectul dimensiunilor, cât şi a formelor

instrumentelor financiare, a fost însoţită de creşterea complexităţii riscului aferent tranzacţiile

financiare. În literatura de specialitate, s-au conturat următoarele categorii importante ale

riscurilor financiare: riscul de piaţă (market risk), riscul de credit (credit risk) şi riscul de

lichiditate (liquidity risk).

Actorii pieţelor financiare trebuie să evalueze corespunzător situaţiile riscante cu care

se confruntă. Rezolvarea problemelor de management al riscului financiar impune, printre

altele, deţinerea unor abilităţi tehnice de analiză cantitativă. În aplicaţiile financiare,

cercetarea statistică este parte a ingineriei financiare, făcându-se uz de elemente de

probabilităţi, inferenţă statistică, modelări statistice, simulări Monte Carlo, analiza seriilor de

timp ş.a.

Întrepătrunderea analizei cantitative cu finanţele a fost conturată de fondatorii

finanţelor moderne, care sunt cercetători din domenii diferite, între care un loc important îl

ocupă statistica şi matematica. În acest sens, amintim contribuţiile cercetătorilor de renume:

D. Bernoulli, John von Neumann şi Oscar Morgenstern, Fischer Black şi Myron Scholes, J.

Michael Harrison şi David M. Kreps.


Etape ale managementului riscului financiar

Managementul riscului financiar cuprinde etapele procesului generic de management

al riscului: 1) identificarea riscului; 2) evaluarea riscului; 3) selectarea şi implementarea

tehnicilor de management al riscului; 4) revizia procesului. Deşi sunt prezentate ca activităţi

independente, în practică etapele enumerate anterior se găsesc într-o strânsă interacţiune.

Prima etapă a managementului riscului constă în identificarea riscurilor, cu

evidenţierea celor mai importante riscuri aferente entităţii analizate. Identificarea efectivă a

riscului are la bază analiza perspectivei întregii entităţi, cu evidenţierea tuturor incertitudinilor

care o pot afecta.

Evaluarea riscului reprezintă procesul de cuantificare a costurilor asociate riscurilor

identificate în prima etapă a managementului riscului. De exemplu, firmele de asigurări

angajează persoane pregătite în actuariat care evaluează aceste costuri şi consiliază indivizii în

probleme de risc; menajele şi firmele apelează adesea la consilieri care evaluează expunerea la

risc şi cuantifică corelaţia dintre riscuri şi câştigurile obţinute din diferite investiţii în active

financiare riscante.

Complexitatea procesului de evaluare a riscului este dată de multitudinea şi

diversitatea factorilor care exercită influenţe asupra producerii evenimentului analizat.

Factorii de influenţă ai riscului se grupează în factori interni (microeconomici – economici,

sociali, fizici) şi factori externi (macroeconomici – economici, politici, tehnologici, sociali, de

mediu).

Abordarea evaluării riscului se încadrează în domeniul posibilului şi este strâns legată

de noţiunea de probabilitate. Probabilitatea este întâlnită sub două manifestări diferite: cea de

şansă, indicând un aspect favorabil, şi cea de risc, sugerând un aspect nefavorabil.

Probabilitatea de materializare a riscului este o măsură a posibilităţii producerii riscului,

determinată apreciativ sau prin cuantificare, atunci când natura riscului sau informaţiile

disponibile permit o astfel de evaluare.

Riscurile identificate şi evaluate în etapele precedente sunt gestionate printr-o serie de

tehnici specifice. Evitarea riscului este tehnica prin care o entitate exclude expunerea la un

anumit risc, cu rezerva faptului că această tehnică nu se poate aplica întotdeauna. Controlul şi

prevenirea pierderilor sunt acţiuni întreprinse pentru a reduce probabilitatea sau amplitudinea

pierderilor. O altă tehnică de gestionare a riscurilor este transferul acestora prin hedging,

asigurări sau diversificare.

Managementul riscului este un proces cu feedback dinamic, astfel încât deciziile sunt

periodic revăzute şi revizuite. În timp, este posibil să apară noi expuneri, informaţiile să fie

Nr.1, 2011 45

mai exacte, iar unele tehnici de gestiune a riscului să devină mai ieftine. Prin revizuire, se

aşteaptă ca noile tehnici să conducă la diminuarea riscurilor.

Metode calitative versus metode cantitative în evaluarea riscului financiar

Statistica şi econometria oferă o mare varietate de metode de analiză a riscului

financiar, cum ar fi: analiza simplă şi multiplă de regresie liniară, analiza discriminant, analiza

de regresie discretă bazată pe modele de alegere calitativă (Logit, Probit), modele cu date

panel, reţele neuronale, arbori de decizie. Aceste metode pot fi clasificate în funcţie de diferite

criterii, şi anume: a) metode parametrice şi metode neparametrice; b) metode cantitative şi

metode calitative. Metodele sunt descrise în literatura de specialitate (Maddala, G.S., 2001;

Green, W.H, 2003; Baltagi, B.H., 2008), cu evidenţierea avantajelor, limitelor şi aplicabilităţii

fiecăreia dintre ele.

Prin modele calitative, numite şi modele de alegere calitativă, vom înţelege modelele

econometrice în care variabila rezultativă este nenumerică sau categorială. Modelele

cantitative sunt modelele în care variabila rezultativă este numerică. Variabilele explicative

cuprinse în modelele din oricare categorie, pot fi atât numerice, cât şi nenumerice, acestea din

urmă fiind analizate cu ajutorul variabilelor binare sau dummy.

În ultimii 25 de ani, a avut loc o dezvoltare aproape explozivă a literaturii teoretice şi

metodologice în domeniul alegerii discrete. Iniţial, mare parte a teoriei a fost dezvoltată de

psihologi şi abia de la mijlocul anilor 1960, economiştii au început să adopte şi să ajusteze

teoria în scopul analizei problemelor de alegere discretă.

În categoria modelelor de alegere discretă, sunt de referinţă modelele Logit şi Probit,

cu varianta binară şi, respectiv, cu răspunsuri multiple. Analiza calitativă a riscului prin

modelele de alegere discretă constă în modelarea legăturii dintre variabila rezultativă şi mai

multe variabile explicative, în scopul evaluării impactului factorilor de risc identificaţi.

Modelele de alegere calitativă operează doar la nivelul deciziilor individuale, care stau

la baza comportamentelor agregate din economie. Caracteristica modelelor calitative este

aceea că variabila rezultativă este discretă, dată de indicii subiectivi corespunzători

categoriilor, adică variantelor de decizie ale variabilei analizate. Rezultatele acestor modele se

concretizează în estimarea probabilităţii de producere a unor evenimente, fiind astfel foarte

utile în managementul riscului.

Modelele cantitative, respectiv, modelele de regresie clasică constau în explicarea

variaţiei unei variabile dependente numerice (cantitative) prin variaţia uneia sau mai multor

variabile independente, numerice sau nenumerice. Parametrii modelelor de regresie clasică


sunt estimaţi, cel mai frecvent, prin metoda celor mai mici pătrate şi au interpretări

economice, în termeni de elasticitate sau influenţă marginală.

Literatura de specialitate pune în evidenţă patru probleme critice ale utilizării

modelelor de alegere calitativă în managementul riscului, comparativ cu modelele clasice:

interpretarea coeficienţilor, modelarea interacţiunii dintre variabile, compararea coeficienţilor

între grupe şi evaluarea calităţii ajustării.

Spre deosebire de modelele de regresie clasică, în cazul modelelor de alegere discretă

interpretarea parametrilor este dificilă. Cercetătorii se limitează frecvent la a prezenta doar

rezultatele privind semnificaţia statistică şi semnul parametrilor acestor modele. În cazul

modelelor de alegere calitativă este utilă măsurarea efectului marginal al unei variabile, adică

modificarea înregistrată de probabilitatea finală în condiţiile modificării unei variabile

independente. Efectul modificării unei singure variabile depinde de probabilitatea iniţială,

adică este în raport cu valorile altor variabile, astfel încât interpretarea coeficienţilor

modelelor Logit şi Probit este mai delicată decât interpretarea coeficienţilor de regresie

clasică, obţinuţi prin metoda celor mai mici pătrate. Un cercetător trebuie să identifice valori

semnificative pentru toate variabilele independente pentru a putea surprinde impactul

schimbărilor în variabila dependentă.

Deşi cel mai frecvent se practică omiterea interpretării mărimii efectului factorilor

independenţi asupra variabilei dependente, totuşi trebuie avut în vedere faptul că, în acest fel,

se pierd o serie de informaţii importante.

Interpretarea coeficienţilor devine şi mai complicată atunci când există interacţiuni

între variabile şi, de multe ori, acestea nu pot fi identificate intuitiv. Spre deosebire de

modelele de regresie clasică, în modelele Logit şi Probit, efectul interacţiunii dintre două

variabile nu este dat direct de coeficientul interacţiunii. Prin urmare, există rezerve în a

interpreta direct coeficienţii interacţiunii, în funcţie de semnul lor, pozitiv sau negativ, prin

care s-ar putea înţelege că interacţiunea dintre cele două variabile se intensifică sau se reduce.

Calitatea ajustării unui model de regresie clasică se face adesea cu ajutorul raportului

de determinare 2R . Corespondent al raportului de determinare 2R , raportul pseudo- 2R

permite aprecierea calităţii ajustării modelelor de tip Logit şi Probit. Acest indicator are

formule diferite, care conduc la rezultate diferite pentru acelaşi model: raportul pseudo- 2R

Efron, pseudo- 2R McFadden, pseudo- 2R ajustat McFadden, pseudo- 2R de maximă

verosimilitate ş.a.

În general, analiza calitativă precede analiza cantitativă, dar cele două procese se pot

derula şi simultan.

Nr.1, 2011 47

Concluzii

Aplicarea adecvată a metodelor econometrice în finanţe este de o importanţă

covârşitoare. Istoria recentă prezintă multe exemple de situaţii în care pierderile enorme

înregistrate de firme mari pe piaţa financiară s-au produs, în principal, din cauza lipsei unui

control adecvat al riscului. De asemenea, aplicarea unor modele de risc inadecvate, împreună

cu viciile majore ale structurii de funcţionare a intermedierii financiare în economiile

avansate, opacizarea pieţelor, sectorul financiar supradimensionat, inovaţiile financiare

nepotrivite reprezintă câteva dintre rădăcinile prezentei crize economice şi financiare.

Metodele statistice şi econometrice îşi găsesc pe deplin utilitatea în evaluare şi analiza

riscului financiar, fiind de un real folos atât cercetătorilor, cât şi practicienilor. În domeniul

financiar, modelele cantitative şi modelele calitative nu se exclud, ci contribuie la mai buna

înţelegere a consecinţelor probabile ale unor decizii şi la simularea variantelor de alegere

astfel încât să se maximizeze efectele sperate ale diferitelor acţiuni. Deşi deciziile luate sunt

purtătoare de risc, în condiţiile în care disponibilitatea datelor la un moment dat nu permite

altfel, utilizarea modelelor statistice ca suport oferă siguranţa unei bune evaluări a

fenomenului şi a unei reacţii obiective în orice situaţie.

Bibliografie

[1] Baltagi, B.H., Econometrics, 4th Edition, Springer, 2008.

[2] Dagvik, J.K., Probabilistic Models for Qualitative Choice Behavior: an Introduction,

Statististics Norway, 1998.

[3] Făgăraş, P., Moleriu, R., Elemente de probabilităţi şi teoria proceselor stochastice cu

aplicaţii în matematica financiară, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2006.

[4] Gourieroux, C., Econometrie des variables qualitatives, 2ème édition, Economica, Paris,

1989.

[5] Greene, W., H., Econometric Analysis, Second Edition, Macmillan Publishing Company,

New York, 1993.

[6] Jorion, Ph., Financial Risk Manager, second edition, Wiley Finance, 2003.

[7] Maddala, G.S., Limited-dependent and qualitative variables in Econometrics, Cambridge

University PRESS, 1999.


ANEXE

Despre - CeFAIR

Obiectiv general:

Completarea oferţei naţionale de studii universitare prin dezvoltarea mijloacelor de educaţie,

formare şi perfecţionare profesională în domeniul teoriei riscurilor. Concret, se va dezvolta

primul centru din Romania, de pregătire (masterat, studii post-universitare) în analiza şi

evaluarea riscurilor din diverse domenii de activitate. Realizarea acestuia se va face cu

sprijinul confirmat al unor reputati specialişti (recunoscuţi ca atare) din UE.

Programul este în concordanţă cu Cadrul National al Calificarilor în Învăţământul Superior şi

cu nevoile identificate pe piaţa muncii, ce au în vedere schimbarile economice şi instituţionale

induse de finanţarea prin Fonduri Structurale şi prin Fondul de Coeziune a

politicilor/programelor şi proiectelor din sectorul public. O atenţie deosebită trebuie acordată

infrastructurilor supuse riscurilor majore: structuri informatice, de comunicaţie, sisteme

financiare, producerea si transportul energiei, servicii vitale - suport ale activitatii umane.

Obiectivele specifice:

1. Dezvoltarea unui nou curriculum în domeniul ingineriei riscurilor în vederea creşterii

relevanţei învătământului superior pentru piaţa muncii, cu focalizare pe elementele specifice

teoriei şi practicii riscurilor, prin programe de master şi studii postuniversitare, în

conformitate cu Cadrul Naţional al Calificărilor în Învătământul Superior şi cu normativele

europene.

2. Îmbunătaţirea oportunităţilor de învăţare şi formare a specialiştilor, din diverse domenii de

activitate, în gestionarea riscului, prin învătământ la distanţa (platforma e-learning) şi

îmbunătăţirea serviciilor de documentare ştiinţifică şi bibliotecă.

3. Realizarea acordurilor cu entităţi naţionale şi cu instituţii de învătământ şi cercetare

transnaţionale în vederea transferului direct de informaţii către mediul economico-industrial şi

către zona socială, precum şi a optimizării procesului de formare în context european a

specialistilor capabili să analizeze cu metode novatoare riscurile actuale sau potenţiale.

Nr.1, 2011 49

Relevanţa

Proiectul este relevant în raport cu Strategia Europeană de Ocupare prin formare la distanţă şi

în regim post-universitar: va crea noi abilităţi şi competenţe pentru personalul centrelor de

cercetare, al firmelor de consultanţă şi proiectare implicate în proiecte de anvergură care

necesită o analiză cost-beneficiu (analiza de risc şi senzitivitate a investiţiei). El răspunde

priorităţilor de creştere a competitivităţii pe termen lung a economiei romaneşti şi de folosire

mai eficientă a capitalului uman, prevăzute de CSNR 2007-2013; Know-how-ul dobândit în

urma absolvirii programului de studii este obligatoriu în formularea strategiilor de dezvoltare

de mediu, transport, energie, sectoriale, de ocupare a forţei de muncă şi de sănătate publică.

Master: Teoria riscurilor şi aplicaţii

În România, cu excepţia unor cursuri disparate şi a unor masterate adresate exclusiv studiului

riscurilor din domeniul financiar-bancar, nu este dezvoltată o scoală de analiză, evaluare şi

managerizare a riscurilor din zona proceselor tehnologice (în special relative la producerea şi

transportul energiei), a riscurilor naturale (geomorfologice, biologice, etc.), precum şi a celor

ce apar în legătură cu conceptul de "societate informaţională" (risc cibernetic, etc.).

Există încercări şi studii consistente (în care sunt implicate cadre didactice din Universitatea

"Al. I. Cuza") ce privesc modelarea matematică a fenomenelor grevate de risc şi formalizarea

informaţiilor de tip incert, nuanţat, etc.

Se impune cu necesitate coagularea eforturilor de organizare sistemică a dezvoltării studiilor

din domeniul teoriei riscurilor, de potenţare a caracterului aplicativ al acestora şi de

diseminare a rezultatelor obţinute, mai ales în contextul necesităţii imperioase de

implementare în Romania a normativelor europene din această arie.

Universitatea "Al .I. Cuza" dispune de potenţialul uman care, în parteneriat cu alte instituţii de

învaţământ din Uniunea Europeană, poate contribui în mod eficient la realizarea unui

mecanism de studiere, pregătire de specialişti şi de diseminare a rezultatelor relative la analiza

riscurilor şi a vulnerabilităţii proceselor şi fenomenelor din domeniile economic, industrial,

social şi ştiintific în România şi nu numai.


Obiective specifice:

- Dezvoltarea unui nou curriculum în domeniul teoriei riscurilor în vederea creşterii

relevanţei învăţămantului superior pentru piaţa muncii, cu focalizare pe elementele

specifice teoriei şi practicii riscurilor, prin programe de master şi studii

postuniversitare, în conformitate cu Cadrul Naţional al Calificărilor în

Învăţământul Superior şi cu normativele europene.

- Îmbunătăţirea oportunităţilor de invăţare şi formare a specialiştilor, din diverse

domenii de activitate, în gestionarea riscului, prin invăţământ la distanţă (platforma

e-learning) şi îmbunătăţirea serviciilor de documentare ştiinţifică şi bibliotecă.

- Realizarea acordurilor cu entităţi naţionale şi cu instituţii de invăţământ şi

cercetare transnaţionale în vederea transferului direct de informaţii către mediul

economico-industrial şi către zona socială, precum şi a optimizării procesului de

formare în context european a specialiştilor capabili sa analizeze cu metode

novatoare riscurile actuale sau potenţiale.

PLAN DE ÎNVĂŢĂMÂNT

ANUL I

Semestrul I

1. Bazele teoriei riscurilor

2. Instabilitatea sistemelor complexe

3. Elemente de matematică fuzzy şi aplicaţii

4. Probabilităţi şi statistică

Semestrul II

1. Metode matematice în teoria riscurilor

2. Criptografie şi coduri

3. Metode geometrice în teoria haosului

4. Modele diferenţiale în ştiinţe

Nr.1, 2011 51

ANUL II

Semestrul I

1. Metode şi tehnici de pregătire a rapoartelor de securitate

2. Siguranţă în întreprinderi cu risc înalt de accidente

3. Metode inspirate din natură pentru managementul riscurilor

4. Curs opţional

a. Data mining pentru analiza riscului

b. Securitatea radiologică şi nucleară

Semestrul II

A. Risc informatic

1. Viruşi şi antiviruşi

2. Inginerie inversă şi tehnici de protecţie

3. Introducere în securitatea reţelelor

4. Curs opţional

a. Reţele Petri şi aplicaţii în teoria riscurilor

b. Metode categoriale în teoria riscurilor

B. Riscuri naturale

1. Hazarde seismice sau vulcanice

2. Analiza şi evaluarea riscurilor biologice

3. Ecogenomica

4. Curs opţional

a. Aplicaţii ale teoriei riscurilor în aeronomie

b. Protecţie radiologică

C. Risc economico-financiar

1. Modelarea riscului decizional

2. Managementul riscului organizaţional

3. Analiza statistică a riscului financiar

4. Curs opţional

a. Viruşi şi antiviruşi


b. Introducere în securitatea reţelelor

D. Risc tehnologic

1. Dezafectare nucleară

2. Securitatea şi siguranţa sistemelor chimice

3. Siguranţa în sisteme nucleare

4. Curs opţional

a. Protecţia în centrale nucleare

b. Risc şi securitate în fizica medicală

Nr.1, 2011 53

International Journal of Risk Theory

(în pregătire)

Premisa: Este îndeobşte acceptat că, în societatea actuala, siguranţa şi sănătatea ambientală în

accepţiunea cea mai amplă a sintagmei pot fi grevate de circumstanţe incerte şi/sau

periculoase. În acest context se impune analiza riscurilor şi încurajarea dialogului public

relativ la riscurile ce privesc societatea sau individul atunci când activităţile naturale sau

antropice se inscriu pe orbite potenţial periculoase.

Structura periodicului:

I. Matematica şi informatica pentru analiza riscurilor

Temele tratate privesc metodologiile şi tehnicile utilizate pe plan internaţional in analiza

riscurilor. Vor fi avute în vedere principalele metode matematice aplicabile în evaluarea

cantitativă a riscurilor. O atenţie particulară este acordată modelării şi simulării sistemelor de

mare complexitate, grevate de incertitudine.

În particular, vor fi prioritare următoarele teme:

logica multivalentă: instrument în tratarea incertitudinii;

algebra computaţională şi siguranţa informaţiei;

matematica informaţiilor percepţionale;

securitatea reţelelor;

algoritmi genetici: în optimizarea alegerilor din cadrul sistemelor complexe;

sisteme expert: în probleme decizionale;

reţele neurale: în modelarea proceselor complexe şi în analiza consecvenţială;

tehnicile matematice şi informatice aplicate în construcţia simulatoarelor.

II. Ingineria siguranţei

Se au în vedere următoarele direcţii:

siguranţa întreprinderilor şi produselor;

securitatea muncii.


Primul caz, ce priveşte aşa numitul „risc industrial înalt”, presupune analiza unor sectoare

precum sectorul chimic, sectorul hidraulic, sectorul nuclear şi cel aerospaţial.

Relativ la sectorul chimic sunt de interesc modalităţile prin care problematica riscurilor poate

fi abordată încă din fazele iniţiale ale procesului de proiectare:

analiza procesului de fabricaţie, a unităţilor conexe şi a materiilor prime necesare;

identificarea riscurilor;

obiectivele de siguranţă ce pot fi asumate şi principalele criterii de verificare;

analiza scenariilor incidentale posibile.

Pentru sectorul hidraulic de atenţie particulară se bucură:

obiectivele specifice ale siguranţei;

analiza scenariilor relative la evenimente naturale externe (ex. seisme).

Pentru sectorul nuclear se au în vedere:

riscurile legate de centralele nucleare şi de materialele radioactive;

diseminarea obiectivelor şi criteriilor de siguranţă şi protecţie, conform standardelor

internaţionale din domeniu;

imaginarea scenariilor posibile de accidente;

dezafectarea nucleară, depozitele de materiale sau deşeuri radioactive.

În sectorul aerospaţial problematica priveşte:

activităţile de proiectare şi verificare a componentelor destinate vehiculelor spaţiale;

identificarea posibilelor surse de risc;

tehnicile de prevenire sau diminuare a efectelor acestora.

În general, pentru toate sectoarele descrise anterior se distinge interesul pentru:

sursele riscurilor;

Nr.1, 2011 55

gestionarea riscului în fazele de proiectare, construcţie, funcţionare;

impactul ambiental al instalaţiilor industriale.

În ceea ce priveşte „securitatea muncii” temele abordate se înscriu pe următoarele coordonate:

principile fundamentale ale prevenţiei şi igienei în activitate, la locul de munca;

ergonomia şi sistemele ergonomice (om-maşină, om-abient, om-om etc.)

riscul ambiental şi sanitar (metode şi instrumente de măsurare a impactului deversării

în natură a substanţelor cu pericol potenţial pentru om şi natură şi analizarea efectelor

radiaţiilor termice, umidităţii, presiunii ridicate - asupra persoanelor).

III. Chimia şi fizica evenimentelor indezirabile

Temele tratate privesc principalele fenomene fizice şi chimice a căror cunoaştere este

esenţială pentru identificarea şi înţelegerea cauzelor incidentelor.

Detaliind vom avea:

termodinamica şi fenomene de transport: identificarea riscurilor potenţiale;

cinetica chimică: stabilitatea şi controlul reacţiilor;

substanţe periculoase reacţii de combustie, limita de inflamabilitate, combustibili,

substanţe explozive.

În concluzie se impune:

cunoaşterea principalelor mecanisme prin care substanţele potenţial periculoase pot

penetra în natură şi pot constitui pericole pentru populaţie (direct sau prin degradarea

ambientului);

studierea posibilelor consecinţe ale unor accidente nedorite precum şi a metodologiilor

de limitare a efectelor acestora asupra omului/naturii;

găsirea de modele matematice de simulare;

identificarea unui sistem optim de supraveghere şi avertizare.

IV. Riscuri economice şi sociale

Relativ la riscurile economico-financiare se vor distinge:

riscurile pure/speculative;


posibile evoluţii nedorite ale sistemelor economice;

tehnicile decizionale şi de control privitoare la dinamica economică.

În cadrul riscurilor sociale se au în vedere probleme privind:

percepţia riscului;

comunicarea (diseminarea cunoştinţelor, informarea asupra posibilelor riscuri,

comunicarea şi evacuarea în cazuri de urgenţă);

comportamentul grupurilor sociale confruntate cu situaţii periculoase.

V. Riscuri naturale

În principal, temele abordate privesc:

dezastrele naturale (seisme, vulcani, indundaţii): implicatii asupra ambientului,

legatura cu sectorul industriei energetice;

riscurile biologice;

posibilităţile de diminuare a efectelor negative ale dezastrelor naturale.

În fine secţiunea finală va fi dedicată recenziilor şi anunţurilor relative la evenimente şi

manifestări ştiinţifice ce privesc teoria riscurilor.

Nr.1, 2011 57

Call for Papers

You are invited to submit papers for publication in the

International Journal of Risk Theory.

JOURNAL TOPICS

Technological Risk

Economic and Financial Risk

Chemistry and Physics of Undesired Events

Mathematics and Informatics for Risk Theory

Natural Risk

PAPER FORMAT

Content will be in English, in doc format (for Microsoft Word), and the following format of

paragraph will be used: Paper size: B5; Identation: left 0, right 0; Spacing: before 0, after 0;

Line spacing: Multiple At 1.15.

Paper Title

Paper title will be written in 12-point bold type, Times New Roman in uppercase and will be

centered across the top of the page.

Paper Authors

Author's names will be written under the paper title, centered across the page, in 12 point

type, Times New Roman in lowercase.

Author's Affiliation

Author's affiliation will be written under the author's names, centered across the page, in 12

point type italic, Times New Roman in lowercase, specifying: title, university affiliation,

country and e-mail address.

Paper Abstract

The abstract must include sufficient information for readers to judge the nature and

significance of the topic, the adequacy of the investigative strategy, the nature of the results

and the conclusions. An abstract is not an introduction, it summarizes the substantive results

of the work, not merely list topics that are discussed in the paper.

The abstract will be written in 10 point type italic, Times New Roman. It must have 200 to

300 words, single spaced type.

Keywords


Select four to eight keywords (words or expressions) that capture the essence of your paper.

List the words in decreasing order of importance.

Introduction

The function of the Introduction is to establish the context of the paper. This is accomplished

by discussing the relevant primary research literature (with quotations) and summarizing

current understanding of the problem you are investigating. State the purpose of the work in

the form of the hypothesis, questions or problems you investigate and, briefly explain your

approach and the necessary arguments. Whenever possible, present the possible outcomes

your study can reveal.

Paper Body

Organize the body of the paper using titles and subtitles to emphasize both content and clarity.

Consider the following: use the accepted terminology of the field to describe any subjects or

experimental procedures used to gather and analyze data; include detailed methods, so readers

could be able to follow the investigation; state the results clearly and succinctly; thoroughly

discuss, interpret and analyze the implications of the findings and minutely discuss the impact

of the results, both globally and specifically.

The section titles will be written in 12-point bold type, Times New Roman in uppercase and

will be aligned to left. Typeface must be 12-point Times New Roman type single spaced.

Tables and figures should be sized and placed in the body of the paper just as the authors want

them printed in the journal. Care should be taken so that tables and figures could be on one

page. The tables contents will be written in 10 point type, Times New Roman and the heading

of the tables will be in 10 point type bold, Times New Roman. The titles and numbers will be

positioned above the table and the title and number of the figures bellow. When it is needed,

the source will be mentioned. The number of the tables and figures are to be positioned in the

body of the text, in a parenthesis, wherever they are mentioned, for example: (fig. nr.1), (table

nr. 1). The graphs must be executed clearly so as to give clear black and white copies.

Number all the equations and formulas used positioning the numbers in parenthesis on their

right side. Define abbreviations and acronyms the first time they are used in the text, even

after they had already been defined in the abstract. Avoid the use of footnotes or endnotes.

Conclusions

A conclusion section is required. Conclusions may review the main points of the paper, do not

replicate the abstract as the conclusion. A conclusion might elaborate on the importance of the

work or suggest applications and extensions and extensions of the research.

References

References will be written in the format of the following model:

[1] A. Edalat, M.B. Smyth, Information categories, Applied Categorical Structures, 1, 1993,

p. 197–232.

Also, references in the articles will be numbered with [1] and if there are more than one

reference with, [1,3] or [1-5]. Sources should be in alphabetical order by author’s last name.

When certain studies, research, articles are published in a volume, the volume numbers and

pages will be specified.

Documents

Centrul de Formare şi Analiză î - math.uaic.rocefair/files/nr_1_2011_revista.pdf · parte cariera mercantilă s-a instituţionalizat. În secolul al XIV-lea "şcoala comercială"