În titlul II, capitolul III noul cod penal reglementează cauzele de neimputabilitate. În realitate este vorba de cauzele care înlătura caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei (denumire sub care figurează marea majoritate a acestor cauze în codul penal în vigoare). Modificarea denumirii acestui capitol este discutabilă deoarece foloseşte termenul echivoc deneimputabilitate care poate avea atât sensul de lipsă de vinovăţiei cât şi acela de lipsă a raportului de cauzalitate între acţiunea (inacţiune) făptuitorului şi urmarea imediată.Pe lângă aceasta nici doctrina nici jurisprudenţa nu au solicitat o atare soluţionare. Printre cauzele de neimputabilitate a fost introdusă o cauză nouă (faţă de legea în vigoare) şi anume„excesul neimputabil” (art.26). Sub acestă denumire figurează excesul justificat de legitimă apărare şi excesul justificat de starea de necesitate, ambele situaţii în prezent fiind reglementate în art. 44 alin. 3 şi art. 45 alin 3. În aceste cazuri făptuitorul nu se află propriuzis în legitimă apărare sau în stare de necesitate deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile acestora. În primul caz (legitimă apărare) nu este îndeplintă condiţia proporţionalităţii apărării în raport cu gravitatea atacului, iar în al doilea caz (starea de necesitate) nu este îndeplinită condiţia caprin reacţia sa în faţa pericolului făptuitorul să nu producă urmări mai grave decât aceleacare s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Cu toate acestea în prezent prima situaţie din cele de mai sus este asimilată cu legitima apărare în măsura în care disproporţia dintre apărare şi atac s-a datorat stării de tulburare sau temerii din partea celui care se apără, iar în al doilea caz asimilarea cu starea de necesitate are loc ori de câte ori agentul nu-şi dă seama în momentul comiterii faptei că pricinuieşte urmări mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Ambele situaţii care justifică asimilarea aparţin stării psihice a celui care se apără sau a celui care reacţionează în faţa unui pericol ceea ce aparent ar justifica tratarea lor drept cauze de nevinovăţie şi nu drept cauze justificative. Cu toate acestea strânsa lor legătură cu condiţiile legitime apărări şi ale stării de necesitate îndreptăţescsoluţia legii penale în vigoare de a reglementa legitima apărare improprie şi starea de necesitate improprie, în acelaşi texte în care reglementează şi legitimă apărare proprie ca şi starea de necesitate proprie Acesta este şi soluţia legii penale italiene care tratează excesul de apărare şi excesul de ripostă în caz de pericol în capitolul unde reglementează legitima apărare şi starea de necesitate1 şi nu în capitolul care reglementează cauzele de neimputabilitate. Legea penală germană consideră depăşirea limitelor legitimei apărări dincauza temerii sau tulburării ca o cauză de nepedepsire, nu există în acest caz oasimilare cu legitima apărare proprie care este o cauză justificativă. În ce priveşte stareade necesitate, legea penală germană o tratează în unele ipoteze ca o cauzăjustificativă (§. 34) iar în altele ipoteze ca o cauză care înlătură vinovăţia (§. 35.)OBSERVATII CRITICE CU PRIVIRELA NOUL COD PENALProf. univ. dr. George ANTONIUInstitutul de Cercetări Juridice “AndreiRădulescu” al Academiei Române

Principalele modificari in aceasta materie sunt:

a) Introducerea in aceasta categorie – si nu in cea a cauzelor justificative – a excesului justificat de legitima aparare sau stare de necesitate. Aceasta abordare, acceptata de numeroase sisteme europene – § 33 si 35 C. pen. german, art. 16 alin.(2) si art.18 alin.(2) C. pen elvetian (forma in vigoare de la 1 ianuarie 2007), art. 33 si 35 C. pen. portughez – se justifica prin aceea ca in respectivele situatii suntem in prezenta unor cauze cu caracter personal, care nu se rasfrang asupra participantilor, spre deosebire de cauzele justificative. Daca spre exemplu, doua persoane aflate impreuna comit o fapta in legitima aparare depasind limitele unei aparari proportionale, insa numai

una a actionat sub imperiul unei stari de tulburare, doar aceasta va beneficia de efectele excesului neimputabil, nu si cea care a depasit limitele apararii in deplina cunostinta de cauza.

b) inlocuirea termenului de „betie” utilizat in codul in vigoare cu cel de „intoxicatie”, acesta din urma redand mai fidel si mai corect din punct de vedere medico-legal continutul respectivei cauze . Termenul este folosit si de alte legislatii (art. 20 pct.2 C. pen. spaniol).

c) reglementarea erorii, pe baza clasificarii moderne care distinge intre eroarea asupra elementelor constitutive ale infractiunii si eroarea asupra caracterului interzis al actului. Aceasta abordare este astazi promovata de numeroase legislatii europene (§ 16-17 C. pen. german, art. 14 C. pen. spaniol, art. 16-17 C. pen. portughez, art. 13 si 21 C. pen. elvetian, § 8 si 9 C. pen. austriac) si este in concordanta cu conceptia proiectului privind trasaturile esentiale ale infractiunii. Dispozitiile alin.(1), (2) si (4) ale art. 30 privesc eroarea asupra elementelor constitutive ale infractiunii, eroare care inlatura intentia, ca sub-element al laturii subiective. Aceasta eroare inlatura si culpa daca este invincibila, respectiv lasa sa subziste raspunderea penala pentru o fapta din culpa daca eroarea este culpabila, iar fapta este incriminata si in modalitatea respectiva. Spre exemplu, daca o persoana, dorind sa faca o gluma, indreapta spre o alta persoana o arma pe care o stia neincarcata, desi in realitate nu era asa, si ucide victima, autorul nu va raspunde pentru o fapta intentionata de omor datorita erorii, dar va raspunde pentru o ucidere din culpa datorita faptului ca aceasta eroare ii este imputabila. Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei este cea care inlatura imputabilitatea. Ea poate fi o eroare de fapt – autorul crede ca se afla in fata unui atac ce ar legitima o aparare, desi in realitate nu este asa (legitima aparare putativa), considerand astfel ca poate comite fapta in mod licit – ori o eroare de drept extrapenal (autorul crede ca o anumita norma din dreptul civil referitoare la transferul dreptului de proprietate ii confera dreptul de a vinde un anumit bun, el comitand in realitate un abuz de incredere) sau penal. Eroarea asupra caracterului ilicit inlatura imputabilitatea doar atunci cand este invincibila. In situatiile in care aceasta eroare este culpabila ea poate fi valorificata doar ca o circumstanta atenuanta judiciara.

Din aceste considerente, alin.(1) al art.30 precizeaza ca „nu constituie infractiune fapta (...)”, nefiind folosita formularea „nu este imputabila fapta (...)”,ca in cazul celorlalte cauze reglementate in acest capitol, caci eroarea asupra elementelor constitutive ale infractiunii nu inlatura imputabilitatea, ci intentia (eventual si culpa) ca sub-element al laturii subiective. Din considerente legate de o mai buna sistematizare, s-a optat pentru reglementarea celor doua forme ale erorii in cuprinsul aceluiasi articol (dupa modelul art. 14 C. pen. spaniol).

d) renuntarea la reglementarea cazului fortuit. Intr-adevar, reglementarea legala a cazului fortuit nu se justifica, in conditiile in care pentru a inlatura existenta infractiunii este suficienta imposibilitatea subiectiva de prevedere. Astfel, daca existenta infractiunii este exclusa in conditiile in care autorul nu a putut prevedea rezultatul (ceea ce inseamna ca nu exista nici macar o culpa fara prevedere, lipsind deci vinovatia), ce importanta mai are sa constatam ca nici o alta persoana nu ar fi avut aceasta posibilitate? Este de semnalat si faptul ca nici dreptul francez, german, elvetian, portughez, sau olandez nu cunoaste o reglementare in materie, iar legiuitorul spaniol a renuntat in 1995 la dispozitiile anterioare din codul penal privitoare la cazul fortuit.