,

1

Casa bunicii - fereastră spre viitorConsultant etnograf - Veronica BogoiuFotograf - Dan StrăuțiConcept grafic - grindesign.ro

Broșura a fost realizată de Fundația Kronospan în cadrulproiectului ”Casa bunicii - fereastră spre viitor”, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Brașov, 2019

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național.AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului

pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.

Casa bunicii,un univers pentru timpuri ce vor veni

PR

EFA

ȚĂ

Dintr-un gând s-a născut o poveste… o poveste ca o fereastră dincolo de care se află casa bunicii din vremuri de altă dată și care prin ochiul acesta de geam tinde către viitor, lăsând mărturie obiecte făcute de mâini iscusite de copii.

Pentru că dincoace de fereastră trăim într-o lume în care schimbările se succed cu repeziciune, evoluția tehnologică își pune amprenta asupra noastră a tuturor, globalizarea și adaptarea la noile modele culturale tind să ne poarte tot mai departe de rădăcini, peste noi și peste generațiile ce vor urma se așterne uitarea lumii de odinioară și a rânduielilor ce o defineau. Una dintre soluțiile pe care le avem atunci când ne opunem uitării și schimbărilor este aceea de a exploata ceea ce ne-a mai rămas. Important este să știm cum să ne raportăm la ce s-a mai păstrat și nu la cât. Abia apoi putem să facem tot ce ne stă în putință să folosim moștenirea nu doar pentru a ne decora viața, ci și pentru a ne-o însufleți.

Acesta este felul în care cei care au inițiat proiectul ”Casa bunicii –fereastră spre viitor”, și-au dorit să valorifice moștenirea culturală din zona Țării Bârsei, reînviind în conștiința generațiilor actuale și viitoare aspecte ale casei bunicilor din satele situate în SE Transilvaniei – urmărind realizarea unor obiecte ce fac parte din patromoniul material al etniilor ce au conviețuit în zonă: românii, sașii și ceangăii. În cadrul proiectului se urmărește reconstituirea unui interior de casă transilvăneană, cu acele obiecte de mobilier și țesături cu care femeile românce, săsoaice și maghiare își utilau și decorau casa. Demersul cultural a promovat astfel vechi meșteșuguri din Brașov și Țara Bârsei în rândul elevilor brașoveni și al localnicilor, prin interacțiunea dintre aceștia și artizanii de azi, care duc mai departe arta meșteșugărească tradițională din SE Transilvaniei.

2

Obiectele create sunt în primul rând utile, iar prin formă, decor și culoare ele devin mijloace de comunicare într-un limbaj specific. Un ornament în formă de cerc pe o ladă de zestre poate fi un simplu semn, dar dacă el este pus în relație cu soarele, capătă valoare de simbol ce definește poporul care l-a creat. Chiar dacă pe parcursul timpului sensul și semnificația ornamentelor s-a pierdut, meșteșugarii au uriașul merit de a le fi transmis peste veacuri.

Fiecare zi petrecută alături de meșterii ce au coordonat cele șase ateliere ale taberei, fiecare obiect care a luat naștere din mâinile de copil, au purtat participanții mai aproape de casa bunicii care odinioară adăpostea un întreg univers rânduit cu dragoste și rost de mâinile ei iscusite. S-a urmărit realizarea unor obiecte ce îndeplineau atât un rol utilitar, cât și unul decorativ în cadrul interioarelor tradiționale specifice etniilor care au conviețuit în spațiul atât de darnic al Țării Bârsei.

Putem afirma că una dintre caracteristicile Țării Bârsei este multiculturalitatea, rezultat al conviețuirii vreme de secole a mai multor etnii în acest spațiu. Fiecare etnie a dat naștere unui peisaj cultural aparte, de o frumusețe și bogație ce fac din Țara Bârsei o zonă cu o cultură distinctă.

CAPITOLUL 1

ȚaraBârsei,despre rădăcinile sale și ale locuitorilor de aici

4 5

Și pentru că toate poveștile încep pe un tărâm de legendă, ne întorcem în istorie la câteva puncte de reper importante în evoluția Țării Bârsei. Locuită încă din vechi timpuri, Ţara Bârsei este o depresiune din interiorul arcului Carpatic, străbătută de numeroase râuri repezi de munte, străjuită de munți ce-și poartă mândri culmile încărcate de zăpadă, la adăpostul cărora se ridică și coboară multele dealuri ce ascund după șeile lor cetăți construite în vremuri imemoriale. Ca și așezare geografică, limitele Țării Bârsei sunt marcate la sud de creasta Carpaților Meridionali, la vest de Masivul Piatra Craiului, la nord-vest de zona răsăriteană a Țării Făgărașului, la nord de Munții Perșani, iar la răsărit de râurile Olt și Tărlung.

Relieful acestui spațiu geografic cu aspect de depresiune este constituit dintr-o zonă colinară care coboară de la poalele munților amintiți până la contactul cu zona de șes, de unde se întinde câmpia Țării Bârsei.Chiar dacă primele mențiuni documentare privind această zonă apar după cucerirea Transilvaniei de către Regatul Ungariei, cercetările arheologice au scos la iveală relicve (obiecte de uz casnic și gospodăresc, urme de locuințe etc.) care atestă locuirea acestui spațiu încă din cele mai îndepărtate epoci ale istoriei. Convingătoare sunt și toate mărturiile etnografice, mai ales piesele de port popular, credințele și obiceiurile populare din sărbătorile de peste an și din ciclul vieții, obștea sătească cu legea nescrisă care reglementa raporturile dintre membrii comunității sătești.

În secolul al XIII-lea, regele Andrei al II- lea al Ungariei îi aduce pe aceste pământuri pe cavalerii teutoni cu scopul militar de a-și întinde stăpânirea și peste Carpați. După ce se stabilesc în Țara Bârsei, cavalerii teutoni îi colonizează aici pe sași, o populație germanică de prin părțile Saxoniei, agricultori dar și meșteșugari iscusiți, care așezată în zona de câmpie va

întemeia așezări rurale și urbane. Sașii au construit pe aceste meleaguri de poveste cetățile din cele 13 sate (Râşnov, Cristian, Vulcan, Codlea, Ghimbav, Feldioara, Rotbav, Măieruş, Hălchiu, Bod, Sânpetru, Hărman şi Prejmer).

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, regele Ungariei donează teritorii din Țara Bârsei unor nobili maghiari, care la rândul lor colonizează aici și alte grupuri de populație: maghiari și ceangăi, care vor conviețui cu românii existenți aici. Ceangăii aveau ca ocupație principală agricultura,

sursa foto: ilustrație realizată de Historia Rediviva – www.rediviva.ro

6

în timp ce românii se ocupau mai ales cu creșterea animalelor, practicând agricultura doar pentru nevoile gospodăriei. Vara ei duceau vitele la pășunat în munții la poalele cărora erau așezați în sate. Mocanii săceleni și oierii din zona Branului plecau în transhumanță cu turmele de oi, ajungând adesea până în câmpiile Dobrogei. În satele din zona colinară se cultivau livezi de pomi fructiferi și fânețe pentru iernatul animalelor, iar locuitorii făceau în târguri schimb de produse cu agricultorii din zona de câmpie.

Fiecare etnie a reușit să ducă mai departe moștenirea culturală primită, astfel că, după integrarea în spațiul european, Țara Bârsei se remarcă printr-o originalitate clară, diversitatea culturală fiind unul dintre elementele ce o definesc. Între etniile ce au locuit aici a existat mereu un contact la baza căruia au stat respectul și toleranța, dorința de a împrumuta și a învăța de la ceilalți tot ce era bun și plăcut, așa încât de-a lungul timpului între cele trei culturi s-au format punți ale căror legături sunt vizibile și astăzi.

CAPITOLUL 2

Satulistorie, oameni, comori

8 9

reprezintă un pas important spre conștientizarea, aprofundarea și valorificarea acestor elemente de identitate, cu atât mai mult cu cât acestea aparțin unui spațiu multietnic și multicultural.

Privit din punctul de vedere al cercetătorilor de tot felul, satul este definit ca un întreg teritorial, delimitat în urma organizării spațiului respectiv și constituit din vatra satului, hotar și populație. Vatra satului înseamnă spațiul locuit, unde trăiesc oamenii, au gospodărie, își adăpostesc vitele, uneltele, își depozitează o parte din produse și își desfășoară viața cu activitățile de zi cu zi. Hotarul satului reprezintă limitele acestuia, unde se întâlnesc cu precădere terenurile pe care oamenii le cultivau, pășunile și fânețele unde sătenii duceau vitele la păscut.

Așezările sătești au luat naștere în funcție de relieful specific unei zone, dar în același timp și datorită aducerii aici a unei populații de altă etnie (ca în cazul colonizării anumitor teritorii, așa cum s-a întâmplat cu sașii șimaghiarii din Transilvania).

Istoricii spun că așezările românești au luat naștere prin libera ocupare a terenurilor, fapt care a dus la apariția unor gospodării rispite, care în funcție de cum a permis forma terenului, au format grupuri de case, de obicei ale unor copii ce se trăgeau din același strămoș. S-au format astfel satele care se numesc sate de tip risipit. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltatrea industriei textile și celei a lemnului, satul românesc se transformă și trece de la forma sa rispită la forma de sat răsfirat. Odată cu evoluția celor două, se dezvoltă și comerțul, ceea ce face ca gospodăriile să se așeze de-a lungul drumurilor, astfel încât casele de odinioară, risipite ici și colo, se adună într-o formațiune mai strânsă.

Astfel, satele considerate specific românești sunt cele de tip risipit și cele de tip răsfirat, în timp ce satele adunate în organizare geometrică aparțin sașilor colonizați în Evul Mediu.

Povestea noastră bârsană începe la sat, unde timpul curge parcă altfel decât la oraș – mai liniștit, mai dătător de viață și de înțeles. Aici el poartă podoaba sărbătorilor care îl îmbogățesc și îl înfrumusețează, iar oamenii locului au grijă ca, prin munca mâinilor lor, totul să capete o frumusețe simplă a unei lumi în care se naște veșnicia.

Satul este centrul lumii pentru oamenii care viețuiesc în el, spațiul sacru la care toți locuitorii săi sunt conectați și căruia îi aparțin. Acest loc este un nucleu al existenței din care oamenii își trag substanța, ce le oferă siguranță, sănătate și sentimentul de ,,acasă”.

Satul și civilizația sa unică sunt păstrătorii celor mai rezistente semne ale identității noastre, parte a patrimoniului cultural imaterial și material. Odată cu modernizarea socio-economică și cu progresul tehnicilor informaționale, acesta a devenit fragil și ușor de transformat, riscând să fie înlocuit cu o cultură standard, rece. Iată de ce aducerea celor tineri mai aproape de meșteșugurile practicate de oamenii satului tradițional

Sat risipit

Model de sat risipit. Sursa foto: Shutterstock - www.shutterstock.com

10 11

CUM DUMNEZEU A RÂNDUIT LUMEA,OMUL ȘI-A RÂNDUIT CASA

Dacă pentru comunitate satul reprezintă miezul existenței, pentru fiecare om în parte casa și gospodăria proprie reprezintă centrul vieții de familie. Aici se desfășoară activitățile de zi cu zi, acesta este locul care îi unește pe toți cei care îi aparțin și este refugiul sacru în care sufletul lor se înnoiește.

Fiecare casă în parte își spune povestea după felul în care a fost construită, începând din pragul porții și până în camera de dinainte, unde toate obiectele frumos împodobite erau păstrate cu sfințenie, neatinse decât la ceas de sărbătoare sau în zile importante din cursul vieții oamenilor. Fiecare casă și gospodărie era rânduită în felul său, în funcție de ocupațiile pe care cei ai casei le practicau sau în funcție de etnia căreia aceștia îi aparțineau.

Foarte mulți dintre noi, cei care nu am avut norocul să strângem amintiri într-o casă a bunicii, nu știm că nu trebuie să confundăm termenul de gospodărie cu cel de locuință. Gospodăria este de obicei alcătuită din mai multe construcții – o casă de locuit și construcțiile anexe care au diferite roluri de sălășluire sau depozitare – grajdul unde se adăposteau animalele, șura unde se păstra recolta etc.

În satele din Țara Bârsei se întâlnesc mai multe tipuri de gospodării, în funcție de ocupațiile practicate de locuitori. Astfel, în satele unde oamenii se ocupau mai ales cu creșterea animalelor, s-a impus construirea unor anumite tipuri de anexe pentru adăpostirea acestora și pentru depozitarea hranei animalelor. În satele în care agricultura a fost activitatea economică de bază, a fost necesară construirea unor anexe

pentru depozitarea cerealelor.

Specifice Tării Bârsei sunt casele cu patru încăperi, care au ajuns la această structură pornind de la casele care în vechime aveau o singură încăpere ce îndeplinea toate rolurile pentru cei care locuiau aici. Casele cu patru încăperi sunt alcătuite din: camera de locuit, camera curată (casa de dinainte), tinda și cămara în care se păstrau bucatele.

Cas

ă de

mun

te. S

ursa

foto

: Shu

tters

tock

- w

ww

.shu

tters

tock

.com

12 13

Un alt criteriu prin care casele pot fi diferențiate este stabilit în funcție de materialul din care au fost construite. Casele din zona de munte se construiau din lemn sau piatră. În zonele de câmpie casele se construiau inițial din pamânt (chirpici), iar mai târziu din cărămidă.

Un alt factor care face deosebire între tipurile de case este cel etnic. Fiecare etnie are propriul său stil arhitectural – sașii sunt recunoscuți pentru arhitectura mai solidă a caselor, cu multe încăperi, dispuse în linie dreaptă (asemenea vagoanelor de tren), străjuite de porți înalte ce nu lăsau trecătorii să vadă în curte; ceangăii erau cunoscuți pentru porțile frumos lucrate de dulgherii iscusiți și încrustate cu motive specifice precum laleaua și pomul vieții; casele românești se disting prin decorul traforat cu motive florale al prispelor si fațadelor.

Poarta ceangăiască și mocană din zona Săcele. Sursa foto: Kovács Lehel István

Casă săsească. Sursa foto: Shutterstock - www.shutterstock.com

14 15

Colțul cu vatra – adună laolaltă membrii familiei. Se spune că focul a luminat și a adus dintotdeauna oamenii împreună cu căldura sa. În acest colț al casei se regăsea soba, care adesea avea alipit și cuptorul de pâine.

Pentru om, înfrumusețarea locuinței și a interiorului ei este o ocupație permanentă. Atunci când straiele țesute și cusute în casă erau mândre, când motivele frumos pictate pe piesele de mobilier și pe obiectele simple din bucătărie bucurau ochiul, însăși viața gazdelor și a celor care le treceau pragul casei devenea mai frumoasă și mai armonioasă.

Omul a adus în interiorul universului său elemente ale naturii cu care a trăit într-o comuniune perfectă. Ritmul naturii și trecerea anotimpurilor se regăsește în motivele florale pictate pe lăzile de zestre, armăroaie și blidare, dar și pe ustensilele folosite pentru prepararea și consumarea hranei. În ornamentarea porților se regăsesc motivele ce aduceau o bucățică din cer aproape de ei – luna și soarele, simbol al timpului care se scurge odată cu succesiunea zilelor și nopților. Tot din natură și-a ales omul vopselele folosite la colorarea țesăturilor cu care își împodobea casa – scoarța de arin, cea de nuc, frunzele de ștevie, păpădia etc. erau singurele folosite pentru a da culoare, până la apariția vopselelor chimice.

Elementele care compun interiorul locuinței tradiționale sunt împărțite în funcție de rolul lor practic și în funcție de motivele cu care au fost înfrumusețate.

Clasificarea segmentelor casei, care în locuința tradițională aveau un rol practic, s-a făcut după cum urmează:

Colțul cu patul – alăturat celui cu vatra, cât mai aproape de sursa de căldură pentru a asigura o stare bună în zilele și nopțile geroase de iarnă. Patul este una dintre cele mai vechi piese de mobiler și el se transformă de-a lungul timpului dintr-un pat simplu, într-un pat pe care oamenii îl numeau ,„de paradă”, pentru că era împodobit cu multe țesături. Patul ajunge să fie „,îmbrăcat” cu textile țesute în război și cusute apoi la șezători cu motive tradiționale de către gospodine și de către fete: cergi, țoale,

16 17

18 19

perne cu alesături. Peretele din dreptul patului este acoperit cu un păretar, cel mai adesea decorat cu motive geometrice. În casele tradiționale ceangăiești și în cele ale sașilor, pe acest păretar femeile coseau un mesaj de binecuvântare a casei și a oamenilor care locuiau în ea.

Colțul cu masa – era cel mai frumos amenajat, pentru că aici erau primiți oaspeții. El era situat între ferestre, acolo unde se întâlneau două lavițe (cele mai vechi cioplite din lemne groase, fixate pe patru picioare înfipte în pământ). La capătul uneia dintre lavițe se afla lada de zestre, piesa de mobilier care în varianta pictată atinge forme artistice deosebite. Masa, străveche piesă de mobilier, avea ca formă tradițională patru colțuri, tot atâtea câte sunt și zările lumii acesteia. În unele zone se întâlnește masa cu secrie, considerată una din cele mai frumoase piese de mobilier specifice interiorului țărănesc românesc; în alte zone ale țării este numită masa cu ladă, în care se păstrau alimentele de consum curent.

Colțul de după ușă – cu blidarul în care se păstrau vasele.

În ceea ce privește motivele cu care oamenii decorau obiectele care înfrumusețau casa, cele mai multe dintre ele sunt preluate din realitatea înconjurătoare – plantele și animalele, uneltele folosite în activitațile din viața de zi cu zi, cerul și podoabele sale și însuși omul. Legătura între viața de zi cu zi și artă, face ca ornamentica populară să exprime o mare bogăție de sentimente și un deosebit gust artistic.

Toate aceste motive decorative întâlnite pe țesături, pe mobilierul pictat sau crestate în lemn se împart în mai multe grupe: Motivele ce reprezintă ființe sau lucruri existente în lumea înconjurătoare: cele ale lumii de sus (soarele, luna, stelele) și cele ale lumii de jos (potecuța, valul, motivele vegetale - flori, frunze, ramuri, fructe, - coarnele berbecului, racul, păsări, fluturi, ochiul, mâna, perechea bărbat și femeie etc.).

20 21

Motivele care reprezintă unelte folosite în activitățile omului – cârlige, zale, coarnele plugului, grebla, carul etc.

Motive ce reprezintă momente din viața satului – sfăditele (două vecine certate), hora, tinerii însurăței etc.

Cele mai vechi motive sunt grupate în funcție de materialul pe care ele se realizau și în funcție de tehnica ce era folosită pentru redarea lor – pictare, crestare, țesere sau coasere. Astfel, rombul este folosit cel mai adesea la țesături, broderii, crestături în lemn. Brăduțul este folosit în decorarea țesăturilor, a ceramicii și totodată la broderii. Dintele de lup și rozeta apar cel mai adesea încrustate pe lemn. Coarnele berbecului erau cusute pe fețele de pernă și pe ștergare sau desenate cu condeiul cu ceară pe ouăle de Paști.

Culorile au un rol deosebit în decorarea obiectelor, ele fiind o expresie a stărilor sufletești ale omului, dar și a specificului unei comunități.La începuturi, oamenii, indiferent de etnie, foloseau coloranți naturali obținuți din plantele sau mineralele pe care le aveau la îndemână – sovârful pentru a obține culoarea roșie, rădăcina de ștevie pentrucenușiu-albăstrui, aliorul (laptele cucului) pentru gălbui, coaja de ceapă pentru roșul ruginiu, frunzele de gutui pentru galben. La țesături și broderii, culorile predominante sunt roșul, negrul, albastrul; la ceramică brunul, verdele, ocrul și galbenul; la țesăturile groase se foloseau culorile naturale ale lânii, de la alb la negru, trecând prin bej și cenușiu.

22

CAPITOLUL 3

Casabuniciifereastra care ne leagă de ,„A fost odată...”

24 25

Locul adună oameni care se aseamană, chiar dacă poate ei nu vorbesc aceeași limbă, rânduielile după care își aștern viața sunt altele, casa în care locuiesc are o înfățișare diferită și portul ce îl poartă cu mândrie în zile de sărbătoare e cusut altfel. Cu toate aceste diferențe între culturi, locul îi adună pe toți laolaltă, îi unește și îi face pe oameni să vorbească aceeași limbă, să se ajute la nevoie, să împrumute unii de la alții ce este bun și frumos. Așa s-au format zonele mai mici într-un tărâm atât de întins cum este acesta al nostru, în funcție de ce au oamenii în comun și în funcție de relieful care pe unii îi adună și, în același timp, îi separă de ceilalți. Dintr-o margine în alta a Țării Bârsei s-au format câteva zone ale căror rădăcini le regăsim în legendele ce povestesc despre cavalerii teutoni sau despre mocanii ce plecau la sute de kilometri cu turmele de oi, ducând și aducând cu ei obiceiuri și meșteșuguri ale oamenilor de peste munți.

Fiecare obiect realizat de copiii participanți la tabăra de creație artizanală ”Casa bunicii – fereastră spre viitor” a prins în frumusețea sa ceva specific fiecărei zone a Țării Bârsei, fie din zona Branului, a Bârsei de Sus sau Bârsei de Jos, ori din zona mocanilor săceleni. Menirea fiecărui obiect meșteșugit aici este nu doar aceea de a le dezvălui acestora o parte din tainele meșteșugului, ci și de a-i aduce mai aproape de specificul acestor așezări. Vreme de două săptămâni, toată lumea a lucrat așa cum odinioară lucrau mâinile bunicilor și poate fără să știe, povestea lor și a casei lor cu comori i-au unit pe toți în aceeași atmosferă caldă.

Imaginația a fost lăsată să călătorească pe tot cuprinsul Țării Bârsei și primul popas a fost făcut pe prispa casei din Bran, unde povestea locului a curs lin și frumos, precum cusătura de pe pânzele din căsuța bunicii.

26 27

INTERIORUL TRADIȚIONAL AL CASEI DIN ZONA BRAN

Amenajarea casei țărănești în zona Bran era odinioară cea specifică celei cu trei încăperi: casa, tinda și celarul. Prima încăpere în care se intră este tinda care, din cauză că nu era încălzită, era un loc bun pentru păstrarea cerealelor, a apei și a obiectelor de uz casnic. Din tindă se intră spre dreapta în camera de locuit, iar spre stânga în celar – o încăpere relativ mică, în general menită să depoziteze hainele, uneltele și alimentele.Camera cu vatra focului este singura încăpere în care se desfășoară viața de familie. Organizarea interiorului este una fixă și reprezintă structura fundamentală a întregii zone. Schimbările se vor produce atunci când tinda se va transforma în bucătărie.

În mijlocul casei de locuit se afla mereu instalația de încălzire (vatra cu hornul), în colțul dinspre peretele din spate se afla întotdeauna patul. În continuarea patului era așezată lada de zestre decorată cu motive crestate. Pe peretele din față, de obicei după ușă, se afla blidarul sau dulapul pentru vasele de bucătărie.

Odată cu dispariția vetrei, decorul interiorului se dezvoltă, fie prin împodobirea pereților cu țesături, textile bogat ornamentate, fie prin apariția mobilierului pictat.

În afara pieselor așezate pe pământ, câteva piese sunt atârnate de tavan sau fixate de perete. În spatele patului, de-a lungul peretelui din spate al casei, se atârna o prăjină, care se numea și culme, peste care se așezau piese de îmbrăcăminte ca ia și fota. Deasupra mesei se fixa în grindă un prepeleac (un par sau o prăjină cu crăcane) cu patru sau cinci cepi de care se atârnau pălăria, un șervet sau o cană de apă.

În ceea ce privește obiectele decorative, sunt expuse la vedere textile, cu precădere procovițe (cergi) din lână subțire, țesute în mai multe culori.

Singurele pete de culoare în interioarele lipsite de geamuri erau aduse de piesele de costum popular atârnate pe culme, de țesăturile de lână, ulcioarele atârnate pe perete, cărora li se adaugă cu timpul icoanele pe sticlă.

28 29

Spre finalul secolului al XIX-lea se dezvoltă planurile de casă și interiorul evoluează la cel cu două încăperi de locuit. Interiorul din zona Bran se dezvoltă într-o formă complexă, reprezentând o îmbinare originală a interiorului transilvănean cu cel muntenesc. Contopirea a două sistemedecorative deosebite – cel din Țara Făgărașului pe de o parte, cu o cromatică redusă și cel muscelean, pe de altă parte, care abundă în țesături colorate de lână groasă și acoperă întregul perete, alături de mobilierul pictat, dezvoltat în urma unor influențe venite din zona Brașovului, au dat naștere unui interior țărănesc deosebit de bogat.

Patul își menține locul și este acoperit cu o sarică de lână colorată și

împodobit cu perne țesute sau brodate. Un al doilea pat este așezat în continuarea celui dintâi. Tot în această cameră rămâne lada de zestre pictată, lucrată fie de un meșter din zonă, fie adusă de la târg de la Brașov. Ea se încadrează în ansamblul mobilerului pictat, alături de dulapul cu blidar și de cuierele așezate în partea de sus a camerei.

Se observă tendința de a acoperi aproape în întregime peretele cu țesături de lână sau de cânepă. La început erau doar foi vărgate prinse pe pereți, ajungându-se chiar la tapetarea, până la nivelul cuierelor, a întregii camere. Marginea de sus este acoperită cu căni atârnate de cuiere, care închid camera ca o ramă, puțin mai jos de tavan.

30 31

În ceea ce privește prinderea cănilor în cuiere și atârnarea de ștergare de-a lungul bârnelor, decorul părții superioare a camerei este specific sistemului de amenajare transilvănean, în timp ce prezența zăvadei (cel mai vechi covor de perete) multicolore și forma de fixare a ștergarelor în jurul oglinzilor și ferestrelor, amintește de zonele muntenești. Ștergarele reprezintă cel mai clar, atât în ornamente cât și în forma de agățare, diferitele generații care s-au succedat, trecând de la decorarea cu vergi simple la modele florale cusute.

O altă schimbare ce survine odată cu evoluția casei și a interiorului este cea a culorilor. Se face trecerea spre un colorit mai viu. Pe lângă vergile roșii și negre de pe ștergare, apare galbenul, portocaliul, violetul, iar mai târziu chiar albastrul deschis și verdele. Și în coloritul covoarelor se simte preferința pentru o cromatică mai puternică, începând cu cele vărgate și sfârșind cu cele noi, care îmbracă întreaga încăpere de locuit, excelând prin contraste puternice de culoare și prin folosirea intensă a fondului negru de pe care se detașează motivele în roșu, roz, violet și verde.

Completată de ceramica atârnată în șir în jurul camerei și de pictura pieselor de mobilier, ambianța coloristică este predominant caldă și luminoasă.

32 33

ELEMENTE DE INTERIOR ALE CASELOR DIN BÂRSA DE SUS ȘI BÂRSA DE JOS

Continuând călătoria imaginară și ajungînd mai devale, în Bârsa de Sus și Bârsa de Jos, observăm că aici casele și interioarele sunt foarte asemănătoare între ele, de aceea este greu a se trasa o graniță între cele două zone. Aruncând o privire pe hartă conturăm Bârsa de Sus, ce se întinde între localitățile Cristian, Râșnov, Zărnești, până la poalele Măgurii Codlei (Vulcan, Codlea, Ghimbav). Pentru punctele de reper ale Bârsei de Jos trebuie să cuprindem teritoriul ce se întinde între localitățile Apața, Măieruș, Bod, Dumbrăvița și Vlădeni, Feldioara, Hălchiu, Hărman și Sânpetru.

Dacă în zona Bran amenajarea interiorului a fost influențată de zona musceleană, casele de aici se aseamană cu cele din Țara Oltului, zonă cu care se află într-o legătură mai strânsă.

Casele locuite de români aveau trei încăperi: casa mare, tinda și căsuța, organizate toate așa cum era rânduiala știută de la bătrâni. Tinda întâmpina și apoi îi aduna pe cei ai casei cu căldura din vatră. Aici femeile își păstrau în blidare frumos lucrate cele trebuncioase pentru prepararea hranei.

În satele din Bârsa de Jos (Dumbrăvița, Feldioara, Bod etc) colțul cu patul se remarcă prin prezența patului cu boltă, o construcție special amenajată pentru a înălța patul. Lipsa unui număr mai mare de saltele și perne a fost înlocuită cu un planșeu acoperit cu țesături suprapuse – deasupra patului așezându-se nouă până la douăsprezece perne.

Șezătorile, care aveau loc mai ales iarna, adunau femeile și fetele de

măritat care pregăteau fie țesăturile din zestrea miresei, fie textile care împodobeau casa. La sfârșitul iernii, când perioada șezătorilor se încheia, mîndria lor erau ștergarele, pânzăturile ce îmbrăcau masa, cusute frumos cu fire din bumbac negru sau albastru, lângă roșul cu care făceau un contrast plăcut pe fondul alb al pânzei. În partea de sus a Bârsei se întâlneau acele ”tindeie de grindă” – șervete lungi de doi metri, din cânepă, împodobite cu alesături ce reprezentau bujori, stâlpi, steluțe etc. În schimb, acolo unde Bârsa de Jos (Hărman, Prejmer) se învecinează cu zona Săcele, se împrumută obiceiul de a acoperi peretele din spatele patului cu un păretar.

Din zona Bran au fost preluate straiele multicolore groase. Mai rar întâlnit este mobilierul pictat. Nu lipsește însă rama cu cancee în partea de sus a camerei, iar în jurul oglinzilor și a icoanelor sunt atârnate ștergare. În această zonă nu au reușit să pătrundă covoarele prea colorate, culorile rămânând sobre.

Pentru că se află atât de aproape de zona orașului, interioarele tradiționale au dispărut destul de repede, o reconstituire a lor fiind destul de greu de făcut.

34 35

INTERIOARE TRADIȚIONALE DIN ZONA SĂCELE

Rămânem în poveste și coborâm puțin către răsărit. Poveștile mocanilor ce își purtau turmele de oi până în câmpiile Dobrogei, înfrățite cu cele ale ceangăilor, vrednici agricultori, s-au născut în zona Săcele unde aceștia au conviețuit vreme de secole. Cu greu mai găsim în zilele noastre o căsuță, fie ea de mocani, fie de ceangăi, care să ne spună povestea ei de demult și asta din cauza poziției apropiate de oraș. Casele din cele șapte sate - Baciu, Turcheș, Cernatu, Satulung, Tărlungeni, Purcăreni și Zizin - sunt în prezent aproape în totalitate orășenizate. Totuși, în ceea ce privește arhitectura, s-au păstrat tipuri vechi de case, construite din lemn, cu trei încăperi – casa mare, tinda, căscioara. Pe lângă acestea există și casele mai mari, construite din bolovani, cu patru încăperi și o arcadă. Ici și colo, o poartă mândră mocănească mai arată trecătorilor cum a fost odată.

Activitățile economice ale oamenilor de aici, relațiile dintre ei și relațiile cu cei din vecinătatea zonei, căsătoriile mixte, comerțul (care, datorită poziției ca sat grăniceresc, era aici unul înfloritor), au fost punctul de

plecare al interferențelor culturale ale căror rezultate se reflectă în arhitectură, port și obiceiuri.

Casele erau construite din lemn, iar la îmbinări nu se foloseau cuie. Poveștile ce s-au păstrat aici încep pe prispa ce face cale spre prima încăpere a casei – tinda - în spatele căreia se afla odinioară cuptorul construit din pietre sau cărămidă și lipit cu pământ. În tindă se păstrau vasele într-un blidar înfundat în perete, adesea pictat cu motive florale.

Restul casei și felul în care ea era organizată este identic cu ce se întâlnea în restul Transilvaniei, aici însă se regăsea o formă mai specială a patului: patul extensibil, o piesă de mobilier preluată de la sașii transilvăneni; în partea de sus a camerei se întâlnesc cuierele pe care se prindeau căni și blide, care prin coloritul lor înveseleau încăperea.

Printre obiectele de mobilier se regăseau atât piese pictate, cât și obiecte nepictate, ce păstrau culoarea naturală a lemnului. Săcelenii cumpărau mobilier pictat de la secui, dar și de la meșterii români din zona Covasnei, specializați în prelucrarea și pictarea lemnului. Rolul principal în decorarea casei îl avea însă mobilierul pictat, care în casele oamenilor înstăriți

36 37

îmbrăca până și pereții în totalitate. Motivele întâlnite cel mai adesea în pictură sunt vasul cu flori, ghirlanda cu panglici ce flutură și un motiv deosebit, mai rar întâlnit, cel al păsării surprinse în zbor.

Mobilierul pictat predomină în decorul interiorului, însă nici textilele nu sunt pe un plan secund. Mocancele erau mari meștere în producerea țesăturilor de lână, de in sau de bumbac. Știau să facă, cu pricepere, stofe din toate felurile – subțiri sau groase, în dungi, carouri sau simple, de diferite culori și care se vindeau foarte bine la oraș. În numeroase gospodării se țeseau pânze de in sau din bumbac, ori din ambele, amestecate. Din ele se realizau pânzeturi cu modele fine, ștergare și șervete, fețe de perină în nuanțe plăcute de vișiniu, albastru sau galben. Tot din această zonă, mai precis din Purcăreni, porneau în țară vestitele marame din borangic, simple sau vărgate, cu alese înflorituri la capete.

În ceea ce privește rânduirea interiorului tradițional, pe pat femeile așterneau un străjac (saltea) din pânză de cânepă, deasupra căruia se întindea un țol alb, din lână moale. Culorile straiului erau și ele unele foarte simple – alb și cenușiu. Peste țol se așezau perini lungi împodobite pe margini cu broderii cu volane.

Masa se acoperea cu o pânzătură albă din bumbac, ornamentată cu vărgulițe subțiri, cusute la mijloc cu o fâșie din dantelă. Icoanele pictate pe sticlă, cumpărate din Șcheii Brașovului și oglinzile erau înconjurate de ștergare simple, cusute cu bumbac negru și roșu, cu ornamente ce redau flori, animale sau chiar oameni.

39

Pentru că au impresionat întotdeauna prin măreția caselor lor și pentru felul în care erau organizați, îi regăsim pe sașii de odinioară în povestea bunicii săsoaice, a cărei mândrie era nu doar casa bine rânduită, ci și bucatele și mai ales dulciurile deosebite, ale căror rețete le cereau vecinele românce din sat.

Povestea caselor săsești este mai greu de reconstituit, pentru că apropierea lor de oraș și starea financiară bună a sașilor au făcut ca interioarele lor să semene cu cele ale caselor orășenești. Așa cum spun cercetătorii, în scrieri au găsit mai puține detalii despre felul în care erau organizate în interior aceste locuințe, puținele referiri fiind despre anumite piese de mobilier.

Pentru că sașii erau oameni mai înstăriți, ei și-au însușit multe dintre elementele orașului mult mai repede decât celelalte etnii. În casele lor a pătruns mai repede mobilierul din furnir lucrat în stil rococo sau în stil baroc.

Bătrânii povestesc că prima încăpere ce întâmpina oaspeții adăpostea sistemul de încălzire în care nu se păstrau decât obiecte de mobilier mai simple, nepictate, deoarece fumul se răspândea și prin tindă și făcea ca decorul pictat să fie mai puțin vizibil în timp. Nici de aici nu lipsea însă blidarul înfundat, în care se păstrau vasele gospodinelor.

Camera de locuit era așezată mai sus, ea fiind construită deasupra beciului, de aceea trecerea către aceasta se făcea urcând câteva trepte. Din camera aceasta se intra într-o altă cămăruță în care locuiau de obicei bătrânii casei – numele ei era Stiwken. Camerele erau mobilate cu paturi simple, care au fost înlocuite apoi de cele cu baldachin, bănci cu sau fără spătar, lăzile de zestre și masa cu lada construită special pentru frământat pâinea.

CAPITOLUL 4

Sașiidin Țara Bârsei

40 41

Cu timpul, toate piesele de mobilier, mai puțin cele din tindă, au fost pictate, începând cu lada de zestre și până la ramele cu căni și farfurii care înconjoară camera în partea de sus.

42

Elemente deosebite din camera de locuit săsească erau lămpile în formă de candelabre cu mai multe brațe, leagănul cu talpa rotunjită și nelipsita roată de tors. Toate acestea veneau în completarea unui cămin cald și primitor, cel mai bun adăpost pentru serile reci de iarnă, când poveștile se țeseau asemenea firului tors.

Bogăția unei case de sași din Țara Bârsei se cunoștea după farfuriile din cositor și după cănile expuse pe blidare și cuiere.

Poveștile de iarnă ale sașilor se spuneau în jurul platourilor cu hencleșele coapte din aluatul de cozonac, în timp ce mâinile femeilor coseau cu migală pe pânză de cânepă și apoi de bumbac motivele florale specific săsești. Culorile ce le foloseau cel mai des erau negrul, cafeniul și roșul aprins.

Odată cu venirea sașilor pe aceste meleaguri, au apărut și primele bresle specializate în mai multe meșteșuguri, dintre care se remarcă breasla tâmplarilor, faimoasă pentru producerea mobilierului pictat, purtat de sași din Europa, până în Transilvania, unde a fost adoptat și dus mai departe de meșteri pricepuți, indiferent de etnie.

Pentru fiecare dintre noi, cea mai cunoscută piesă de mobilier pictat pe care o asociem cu sașii este lada de zestre, care a cunoscut cele mai felurite forme și dimensiuni. Rolul ei era unul foarte important, pentru că adăpostea toate obiectele care alcătuiau zestrea fetelor de măritat. Dacă la început ea era împodobită cu linii simple, mai târziu pereții acesteia s-au transformat în adevărate picturi. Ornamentarea lăzilor săsești din Transilvania este foarte asemănătoare cu cea din Germania de secol XVII și XVIII, diferențele fiind nesemnificative. Ca și culori predomină brunul închis către negru, dar cu timpul găsim și verde, albastru și alb murdar. Pe acest fond sunt pictate flori într-o manieră complexă și foarte stilizată – trandafiri, garoafe, lalele, narcise, boboci, frunze, ramuri, fructe, buchete de flori, ghirlande, dar și elemente geometrice - linii, puncte, dungi, cărora li se adaugă inscripția, în stil gotic, cu numele stăpânului lăzii și anul realizării acesteia.

CAPITOLUL 5

Ceangăiidin zona Săcele

44 45

46 47

Jocul între alb și roșu, susținut de puțin negru și albastru al țesăturilor, prezența mobilierului pictat la care culoarea roșie are un rol important, întrebuințarea dantelei albe, au contribuit la alcătuirea unui ansamblu decorativ specific ceangăiesc, ce deosebea interioarele lor de cele ale sașilor și românilor.

Povestea ceangăilor din zona Țării Bârsei începe cu cea a numelui lor care își are originea în verbul maghiar „,csang”, care înseamnă ,,a se îndepărta, a se rupe de o comunitate”. Chiar dacă s-au rupt de locurile lor de origine, așezarea și împământenirea lor pe acest teritoriu a avut drept rezultat o istorie a unei conviețuiri frumoase cu oamenii celorlalte etnii, dând naștere la ceea ce noi numim astăzi „,unitate în diversitate”.

Ce poveste transmit casele ceangăilor din zona Săcele? Că rânduiala lor se aseamănă atât de tare cu cea a caselor românești și săsești încât, pentru a nu repeta istorisirea, ne îndreptăm atenția spre ce au avut ceangăii deosebit în amenajarea interiorului.

Femeile sunt renumite pentru hărnicia și îndemânarea cu care își organizează activitățile din casă, dar și din afara acesteia. Într-o casă ceangăiască se remarcă pasiunea pentru țesăturile care îmbracă interiorul. O atenție deosebită s-a acordat patului, care era acoperit cu perne ”până sus, la grindă”. Găteala patului consta dintr-o saltea simplă umplută cu paie, peste care se așeza un cearșaf cu marginea din dantelă lucrată fin, cu croșeta. Peste acesta se așeza cuvertura din pânză din cânepă sau din bumbac, bogat ornamentată cu fire de bumbac roșu și albastru. Peste cuvertură femeile așezau cel puțin trei stive de perne lungi, a căror față îngustă era în întregime împodobită cu motive țesute, apoi cusute.

Ștergarele, care aveau mai ales rol decorativ, se atârnau deasupra talerelor, iar culoarea cu care erau cusute motivele era predominant roșul. Floarea cel mai adesea cusută sau sculptată de ceangăi este laleaua, al cărei simbol face referire la cele Trei Scaune ale maghiarilor de pe teritoriul României.

48 49

Câte o frântură din povestea fiecărei case, a fiecărei etnii la care ne-am oprit cu gândul în călătoria spre trecut, a prins viață în tabăra ”Casa bunicii – fereastră spre viitor”. Chiar dacă spațiul de creație nu a fost cel mărginit de ulița din sat și cu toate că ucenicii nu au stat pe o prispă, povestind cu meșterii lor cum se îmbină utilul cu frumosul într-un obiect al casei, atmosfera a fost la fel ca cea din casa bunicii – caldă, armonioasă, cu zile în care creativitatea s-a împletit cu râsetele și jocurile copilăriei.

Povestea se sfârșește cu mulțumire sufletească pentru rezultatul muncii tuturor, cu recunoștință pentru îndeletnicirile nou deprinse, cu bucurie pentru amintirile adunate și pentru prieteniile care s-au legat, dar și cu împlinirea lucrului frumos și bine meșteșugit. La toate aceste sentimente ar trebui adăugat și cel de mândrie pentru că prin lucrul mâinilor s-a reușit deschiderea ferestrei ce leagă casa bunicii de noi și de cei ce vor veni. Cu fiecare cusătură sau împletitură, cu fiecare linie și culoare așternute pe lemn sau pe sticlă și cu fiecare urmă lăsată de daltă în esența lemnului, s-au născut semne ce ascund înțelesuri vechi de când lumea și ce se vor păstra peste timp ca mărtuire a lui A FI și A CREA.

50 51

Păretar brodat cu inimi și ramuri cu frunze, boboci și flori; inima este simbol al vieții și al dragostei.

Interior săsesc de casă tradițională din Țara Bârsei. Păretarul brodat cu motive specifice comunității:

floarea soarelui, simbol al soarelui în sine.

Mobilier pictat – detaliu.

52 53

Lada de zestre este o piesă esențială a mobilierului din casele transilvănene, ea impresionând prin

fastuosul decor ce o acoperea. Așezată ”la vedere” în casă, lada conținea zestrea femeii sau pe cea a

fetei de măritat.

Colțar pictat din Șcheii Brașovului. În Transilvania sec. al XIX-lea, mobilierul caselor era înfrumusețat prin crestare sau pictare. Ornamentica este predominată de ansambluri de reprezentări florale încadrate în rame sau de forme geometrice. Pictura este întâlnită mai mult ca o culoare de apă sau în tempera.

Armăroaie pictată cu motive florale. Mobilierul din casa țărănească îndeplinea atît un rol funcțional, în care oamenii își depozitau diferite obiecte,haine sau mâncare, dar și unul decorativ - care evidenția preocuparea țăranului pentru frumos.

54 55

Interior tradițional ceangăiesc.

Icoană pe sticlă – Sfântul Ilie este stăpânul norilor, al ploilor și al vântului. În casele românești, ștergarul, țesut de femeia casei, împodobea mereu icoana.

Tipare de caș încrustate cu ”dinți de lup” și rozete (simbol al soarelui).

Colțul cu masa – detaliu.

56 57

Lada de zestre transilvăneană – cămăși cusute din zona Bran.

58 59

Ceramică de Drăușeni, cu care brașovenii își decorau locuințele.

Răzătoare de castraveți, des folosită de gospodinele de origine germană.

Perne de zestre brodate cu motive geometrice.

60 61Pictură policromă pe lemn - detaliu.

Detalii broderie pe panglici de catifea folosite de săsoaice la împodobirea părului.

Detaliu ornamental de pe blidar din Țara Bârsei

Fotografiile utilizate în această broșură au fost realizate în cadrul următoarelor muzee: - Muzeul de Etnografie Brașov - Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului - Muzeul Etnografic Săcele - Muzeul Etnografic ,„Gheorghe Cernea” Rupea - Muzeul Bisericii Fortificate Hărman - Muzeul Bisericii Fortificate Prejmer - UNESCO - Muzeul Tradițiilor Codlene

Cuprins Parteneri

PrefațăCasa bunicii – un univers pentru timpuri ce vor veni

Capitolul 1Țara Bârsei – despre rădăcinile sale și ale locuitorilor de aici

Capitolul 2Satul – istorie, oameni, comori - Cum Dumnezeu a rânduit lumea, omul și-a rânduit casa

Capitolul 3Casa bunicii – fereastra care ne leagă de „A fost odată...” - Interiorul tradițional al casei din zona Bran - Elemente de interior ale caselor din Bârsa de Sus și Bârsa de Jos - Interioare tradiționale din zona Săcele

Capitolul 4Sașii din Țara Bârsei

Capitolul 5Ceangăii din zona Săcele

Pagina 1

Pagina 3

Pagina 6Pagina 10

Pagina 23

Pagina 26

Pagina 32

Pagina 34

Pagina 38

Pagina 43