Capitolul IV Hotărârile Judecătoreşt1

Capitolul IV Hotărârile judecătoreşti

Bibliografie

M. Constantinescu, Supremaţia legii, principiu fundamental de drept, în Revista ci public nr. 1-2/1996; M. Constantinescu, V.M. Ciobanu, Obstrucţionarea justiţiei, în PR nr. 1 pp. 179-190; I. Deleanu, Construcţia judiciară a normei juridice, în Dreptul nr. 8/2004; I. Et Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, Bucureş::. I. Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea judecătorească, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998; R. Dimi_ judiciar, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004 (ediţie îngrijită de D. Lupaşcu, N. Crăciun); E. r Puterea lucrului judecat în materie civilă, Ed. AII, Bucureşti, 1997; P. Hebraud, Le jug£

CI.C. Dinu/A.Secţiunea 1. Dispoziţii generale

§1. Denumirea, întocmirea şi comunicarea hotărârii

Art. 424. Denumirea hotărârilor(1) Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se

rezinvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă.

(2)Hotărârea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor

autorită- : : r administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel

de activitate, în izurile prevăzute de lege, se numeşte sentinţă".

(3) Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului şi recursului în

interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei

instanţe şi -=: nerii cauzei spre judecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în fond după

casarea cu reţinere în -=curs se numesc decizie.(4) Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra contestaţiei în anulare sau asupra

revizuiriinumeşte, după caz, sentinţă sau decizie.(5) Toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc încheieri, dacă legea nu prevede

altfel.

Comentariu

1. Noţiunea de „hotărâre judecătorească" este utilizată, în limbaj juridic, atât lato sensu, irsemnând

orice dispoziţie a instanţei pe parcursul judecăţii (încheierile de şedinţă), rrecum şi actul jurisdicţional

final al instanţei.

Stricto sensu, hotărârea judecătorească reprezintă actul procedural prin care instanţa

uţionează litigiul dintre părţi sau prin care se dezînvesteşte de judecata acestuia "otârârea de

declinare)2'.

Textul a fost introdus prin art. 13 pct. 102 din Legea nr. 76/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr 134/2010 privind Codul de procedură civilă).

: într-un sens foarte larg, hotărârea desemnează toate actele instanţei, indiferent dacă prin ele se nnşează sau nu un diferend juridic, un litigiu. într-un asemenea sens, hotărârea cuprinde atât actele de opoziţie în materie contencioasă, cât şi actele de dispoziţie în materie necontencioasă. Intr-un sens mai Rstrâns, hotărârea desemnează numai actul de dispoziţie adoptat de instanţă în materie contencioasă,

918

■ui I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 424

k Nicolae 919

2. Noul Cod de procedură civilă, la fel ca cel anterior, utilizează termenul de hotărâm înţeles restrâns,

denumind „încheieri" toate celelalte dispoziţii ale instanţei de pe parcuri judecăţii sau care pot finaliza

judecata, dacă legea nu prevede altfel1 '.

3. Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care nu se menţiona ce fel de hot se pronunţă atunci când este

soluţionată o cale extraordinară de atac de retractare, N Cod de procedură civilă stabileşte [art. 424

alin. (4)] că aceasta se numeşte, după sentinţă sau decizie.

înseamnă că, atunci când obiect al contestaţiei în anulare sau revizuirii este o hotărau. primă

instanţă, se va pronunţa o sentinţă, iar atunci când este vorba de o decizie a inst de apel sau recurs, se

va pronunţa, în calea de atac de retractare, tot o decizie; totuşi, se solicită revizuirea pentru

contrarietate de hotărâri (art. 509 pct. 8), chiar dacă al acesteia îl reprezintă două sentinţe, instanţa de

revizuire va pronunţa decizie, având i vedere că aceasta este instanţa ierarhic superioară celor două

care au pronunţat sent despre care se afirmă că s-ar afla în contradicţie.

4. Dacă în vechiul Cod de procedură civilă se facea menţiunea că se numesc ser: acele hotărâri

de primă instanţă prin care se rezolvă fondul cauzei, lăsându-se neacor situaţia în care

dezînvestirea se realiza pe alte aspecte (de ex., prin declinare de compe:: sau prin reţinerea vreunei

excepţii procesuale), această lacună a fost acoperită în reglementare, statuându-se că este vorba de sentinţă în

situaţia în care „cauza este soluţi: de prima instanţă" sau când „aceasta se dezînvesteşte fără a

soluţiona cauza".

Sintagma „cauză soluţionată" acoperă atât ipoteză rezolvării litigiului pe fond1, cât şi prin

reţinerea vreunei excepţii procesuale (prescripţie extinctivă, autoritate de judecat, netimbrare,

prematuritate etc.).

Tot astfel, realizând o judecată în primă instanţă, judecătoria pronunţă sentirrâ atunci când

cenzurează în calea de atac hotărârile organelor cu activitate adminis jurisdicţională (sau a altor

organe cu asemenea activitate).

5. Dispoziţiile art. 424 NCPC conţin în reglementarea lor şi un criteriu de clasific hotărârilor 2 ',

în funcţie de obiectul lor, respectiv: a) sentinţe, prin care prima instanţă re litigiul sau se

dezînvesteşte; b) decizii, prin care instanţa se pronunţă asupra ape recursului, recursului în

interesul legii şi, atunci când este cazul, asupra contesta: ¿îl

1indiferent dacă prin el instanţa rezolvă chiar fondul litigiului sau numai un incident ivit în cursul ju un „litigiu accesoriu" şi premergător faţă de cel principal (I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 9).

'' Legea prevede altfel, de ex., în materia ordonanţei preşedinţiale, în care se arată că instanţa 5 o „ordonanţă" (art. 996 NCPC) sau în procedura ordonanţei de plată în care, de asemenea, instar:; î o „ordonanţă de plată", atunci când constată ca fiind întemeiate pretenţiile creditorului (art. 1021 N

2 Pentru alte criterii în funcţie de care pot fi clasificate hotărârile judecătoreşti, a se vedea. V.M. Ciobanu, Tratat, voi. II, pp. 251-253, unde se disting categorii de hotărâri clasificaţi p punct de vedere al duratei acţiunii lor, în hotărâri cu o acţiune, de regulă, nelimitată în timp şi: provizorii, având caracter temporar şi prin care se iau măsuri vremelnice în cursul procesului; ir : de posibilitatea de a fi atacate, hotărâri nedefinitive, definitive şi irevocabile (această ultimă ca de hotărâri nu mai există potrivit noilor dispoziţii ale Codului de procedură civilă, din care a sintagma „hotărâri irevocabile", judecata pricinilor finalizându-se prin hotărâri definitive. rezultă din art. 634 NCPC); după cum pot fi sau nu puse în executare, hotărâri executorii şi neexecutorii; din punct de vedere al conţinutului, hotărâri integrale şi hotărâri parţiale; din vedere al condamnării, hotărâri cu o singură condamnare şi hotărâri cu condamnare alternativi vedea şi G. Boroi, op. cit., 2001, pp. 452-454.

920" Potrivit noilor dispoziţii procedurale, sunt definitive hotărârile: care nu sunt supuse apelulu: ? _

recursului; cele date în primă instanţă, fară drept de apel, neatacate cu recurs; cele date în primă in-~Trn|| care nu au fost atacate cu apel; cele date în apel, fară drept de recurs, precum şi cele neatacate cu n cele date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; orice alte hotărâri care. legii, nu mai pot fi atacate cu recurs [art. 634 alin. (1)].

irtlul I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 427

iculare sau revizuirii; c) încheieri, referitoare la toate celelalte dispoziţii luate de instanţă, iacă legea nu

prevede altfel0.

6. Se numeşte, de asemenea, decizie, şi hotărârea adoptată de instanţa de apel atunci ;ind anulează

hotărârea de primă instanţă şi reţine cauza spre judecare [în condiţiile în care _:zîn vesti rea instanţei în

legătură cu cererea de apel a intervenit, întrucât primirea criticii ~ cadrabile în dispoziţiile art. 480 alin.

(3) NCPC2) permite anularea hotărârii de primă

stanţă şi reţinerea cauzei pentru evocarea fondului direct în apel], precum şi hotărârea [ tstanţei de

recurs, urmare a rejudecării cauzei în fond după casare [art. 424 alin. (3) NCPC].

7. încheierile de şedinţă reprezintă, lato sensu tot hotărâri [potrivit art. 424 alin. (5) ?PC, „toate celelalte

hotărâri date de instanţă se numesc încheieri, dacă legea nu prevede fel"]3).

Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care se preciza că sunt încheieri „toate _ - elaltc hotărâri date de

instanţă în cursul judecăţii", în reglementarea Noului Cod de procedură civilă se face referire la „toate

celelalte hotărâri date de instanţă".

Sintagma acoperă şi situaţiile în care nu este vorba despre măsuri dispuse pe parcursul iecăţii, ci de

dispoziţii ale instanţei care finalizează procesul fiind totuşi, cuprinse într-un K: procedural numit

încheiere, iar nu sentinţă sau decizie.

Se întâmplă astfel, de ex., în situaţia soluţionării cererii de sechestru asigurător HI. 953 NCPC) sau a

celei de sechestru judiciar (art. 974 NCPC), în cazul îndreptării : : târârii (art. 442 NCPC) ori lămuririi şi

înlăturării dispoziţiilor contradictorii ale hotărârilor ■rt. 443 NCPC), în cazul soluţionării cererilor în

materie necontencioasă (art. 533 NCPC), Iri asigurării probelor (art. 360 NCPC), situaţii în care nu este

vorba despre dispunerea -_or măsuri în cursul judecăţii, ci despre soluţionarea propriu-zisă a cauzei.

Jurisprudenţă

In cauză, prin încheierea atacată, s-a amânat judecarea pricinii, instanţa constatând că —xredura de

citare a unor reclamanţi, cu domiciliul în străinătate, nu a fost îndeplinită, eştia nefiind citaţi şi s-a

dispus citarea lor pentru noul termen. încheierea are caracter r~eparator, cuprinzând dispoziţii fară

îndeplinirea cărora nu se poate trece la dezbaterea în :': nd a pricinii. Se constată că prin încheierea a

cărei desfiinţare se solicită nu s-a întrerupt m suspendat cursul judecăţii, iar în lipsa unor dispoziţii

derogatorii, procedura atacării kc estor încheieri urmează dreptul comun în materie, încât recursul

urmează să fie respins inadmisibil (CS.J, s. cont. adm., dec. nr. 311 din 19 februarie 1996, în BJpe anul 1996, r. 582-583).

La rândul lor, încheierile se clasifică în încheieri premergătoare, având caracter preparatoriu uţionării pricinii (şi care nu leagă instanţa prin dispoziţiile lor, putându-se reveni asupra acestora) şi heieri interlocutorii, potrivit cărora, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii cesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase (art. 235 NCPC).- Potrivit art. 480 alin. (3) NCPC „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a uţionat

procesul fară a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal ă, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul". Redactarea încheierilor de şedinţă se face pe baza notelor în legătură cu desfăşurarea procesului Bene de către grefier (art. 232-233 NCPC), conţinând menţiunile prevăzute de art. 233 NCPC.

k, Nicolae 921


Art. 425. Conţinutul hotărârii(1) Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). C: -c

dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărâri cuprinde numai

denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi călit membrilor completului de

judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenur procurorului, dacă a participat la judecată,

precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătam încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale păr expunerea situaţiei

de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fap- • de drept pe care se întemeiază

soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi < pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi dornic sau reşedinţa

părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codu identificare fiscală, numărul

de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în regis persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia

dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantur cheltuielilor de judecată acordate.

(2) Dacă hotărârea s-a dat în folosul mai multor reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţ va arăta ceea

ce se cuvine fiecărui reclamant şi la ce este obligat fiecare pârât ori, când este căzu. dacă drepturile şi

obligaţiile părţilor sunt solidare sau indivizibile.

(3) în partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă L-e

căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă pufc « sau într-o altă

modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor completulu : judecată. Când hotărârea este

supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care - depune cererea pentru exercitarea căii de

atac11.

Comentariu

1. Dispoziţiile art. 425 NCPC reglementează conţinutul celor trei părţi principale i hotărârii

judecătoreşti, care sunt: practicaua, considerentele şi dispozitivul2'.

2. Practicaua sau partea introductivă cuprinde menţiunile prevăzute de art. 233 alin. şi (2) NCPC3).

922


i) Elementele pe care trebuie să le conţină practicaua sunt legate în primul rând, de

dentificarea instanţei, precum şi de data şedinţei de judecată. Aspectele sunt importante :entru

verificarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţă, precum şi a normelor eferitoare la publicitatea

şedinţei sau a concordanţei între data la care au avut loc dezba-

Ilerile şi aceea la care s-a amânat pronunţarea şi s-a soluţionat cauza, atunci când adoptarea :: târârii nu

s-a făcut de îndată, după închiderea dezbaterilor.IMenţionarea numelui membrilor completului este importantă şi din punct de vedere li verificării

principiului continuităţii, respectiv, pronunţarea hotărârii şi deci, semnarea : pozitivului acesteia trebuie

să se facă de aceiaşi judecători cu cei în faţa cărora au purtat :-zbaterile (şi care sunt menţionaţi în

practica).

Indicarea numelui grefierului şi a procurorului permite verificarea, în calea de atac, a Itâlei

constituiri a instanţei în acele pricini în care participarea la şedinţă a procurorului rste obligatorie.

ii) Menţiunea referitoare la procedura de citare face dovada că, înainte de a trece la lezbaterea în

fond a cauzei, instanţa a fost preocupată de îndeplinirea acestei cerinţe pro- criurale care permite

pronunţarea unui act jurisdicţional neafectat de acest viciu de formă.

iii) Cadrul procesual subiectiv este delimitat chiar din conţinutul practicalei, prin fcdicarea numelui

şi prenumelui (ori, după caz, a denumirii) părţilor, precum şi, atunci [«ud este cazul, a numelui şi

prenumelui persoanelor care le reprezintă sau le asistă (pentru

apabili ori cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă).

De asemenea, vor fi arătate numele şi prenumele avocaţilor, precum şi dacă părţile au Bnst prezente sau

au lipsit. Aceste menţiuni permit să se verifice respectarea dreptului de jţpărare al părţilor, precum şi

aspecte legate de procedura de citare (prezenţa părţii prin ?cat ori a părţii, personal, acoperind un

eventual viciu de procedură). Menţiunile din practica în legătură cu prezenţa părţilor şi punerea de

concluzii de către rcestea fac dovada deplină, până la înscrierea în fals.

Este motivul pentru care, de ex., partea nu va putea pretinde doar prin exercitarea căii atac că nu şi-ar

fi exprimat o anume poziţie procesuală, astfel cum a fost ea consemnată practica, fiind obligată

pentru a combate o astfel de constatare a instanţei să urmeze cedura înscrierii în fals3 '.

iv) Indicarea obiectului procesului face posibilă verificarea desfăşurării procesului în iţele

pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv, dacă instanţa nu s-a pronunţat extra petita, ra petita sau minus petita2) şi

dacă dezbaterile au purtat asupra limitelor învestirii. Obiectul procesului este reprezentat de obiectul

cererii de chemare în judecată (sau al erilor incidentale formulate în cauză), cu eventualele

modificări sau completări.

3 -:ureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 2477 din 25 septembrie 2001, în Practică judiciară civilă pe anii - ' 1-2002 a Curţii de Apel Bucureşti, pp. 535-536).

: I. Leş, Codul, 2007, p. 674.

L Vcolae

3Tr«:ripţiei extinctive în Noul Cod civil, a se vedea M. Nicolae, în Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. :versul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 1146-1150. ; A se vedea, în acest sens, şi L. Cadiet, op. cit., p. 620.

923


v) Susţinerile „în prescurtare" ale părţilor trebuie să privească numai faptele şi împre rările care au

importanţă pentru dezlegarea pricinii şi apărările de drept care au : prezentate de părţi în cadrul

dezbaterilor.

Indicarea acestora, precum şi a celorlalte „cereri şi declaraţii" ale părţilor permite verificarea

respectării principiului contradictorialităţii dezbaterilor şi a dreptului de apăr

vi) Indicarea probelor administrate reprezintă o cerinţă necesară şi pentru a se ver dacă instanţa a

luat în considerare toate mijloacele de apărare invocate de către părţi.

Este posibil, de asemenea, ca partea să renunţe la probele propuse sau ca instanţe revină asupra

unora din mijloacele de probă încuviinţate4 ' (de ex., asupra probei cu mar când se consideră lămurită

prin concluziile raportului de expertiză întocmit), aspecte trebuie menţionate în practicaua hotărârii,

dacă ele intervin la termenul la care va avea soluţionarea cauzei.

vii) Atunci când s-a amânat pronunţarea, toate elementele vizând dezbaterea pricini: fi consemnate

într-o încheiere de şedinţă separată, iar practicaua sau partea introductiv j hotărârii va cuprinde doar

elementele vizând identificarea instanţei şi constituirea aces: numărul dosarului, data, precum şi

menţiunea că celelalte aspecte se regăsesc în înche:

3. Considerentele sau motivarea hotărârii reprezintă, în esenţă, motivele de fapt ş drept care au format convingerea

instanţei în adoptarea soluţiei.

în această parte a hotărârii trebuie arătate, mai întâi, obiectul cererii şi susţinerile scurt, ale părţilor în

cadrul procesului (pentru a se determina astfel, obiectul învi instanţei, limitele judecăţii, apărările

părţilor, cărora instanţa trebuie să le răspundă), pre. şi probele administrate în susţinerea pretenţiilor.

Apoi, trebuie făcută expunerea situat, e fapt, aşa cum a rezultat ea din probele administrate, cu indicarea

atât a elementelor de: cât şi a raţiunilor în drept care au justificat soluţia, indicându-se, punctual,

motivele ] care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au respins cererile părţilor.

i) Considerentele trebuie să cuprindă o analiză riguroasă şi coroborată a probelor pre tate de părţi 5 ',

de unde se extrag situaţia de fapt şi raporturile juridice dintre părţi, care sta la baza dezlegării aspectelor

litigioase.

ii) Considerentele temeinic elaborate constituie o puternică garanţie a imparţia judecătorilor, a

calităţii actului de justiţie şi oferă posibilitatea unui cerc larg de pers:; de a cunoaşte conţinutul

motivelor care au determinat pronunţarea unei anumite ho judecătoreşti6 '.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pen~. a admis

susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o psi şi nesinceră o altă

probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anu interpretare, este o obligaţie esenţială,

a cărei încălcare duce la desfiinţarea hoţi". Motivarea se face în concret, simpla afirmaţie că un fapt

rezultă din probele dosarulu: să se arate în ce constau aceste probe, constituind în realitate o nemotivare.

Judec

411 Potrivit art. 259 NCPC: „Instanţa poate reveni asupra unor probe încuviinţate dacă, după ac trarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Instanţa este însă ob':: pună această împrejurare în discuţia părţilor".

5 Potrivit art. 264 alin. (1) NCPC, „instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte toate în ansamblul lor".

6 A se vedea I. Leş, Codul, 2007, p. 675.

924


buie să motiveze de ce respinge o probă, nefiind de ajuns să arate că este neconcludentă; că are de optat între mai multe probe contradictorii, nu poată să spună doar că o probă ;-a părut mai convingătoare, ci trebuie să arate temeiurile care l-au condus la această icluzie1'.

iii) Motivarea corespunzătoare a hotărârii înseamnă, în acelaşi timp, garanţia că instanţa . i judecat arbitrar şi, din acest punct de vedere, constituie o parte componentă a dreptului un proces echitabil 2'. Totodată, motivarea trebuie să fie una accesibilă, având în vedere destinatarii hotărârii sunt în primul rând părţile, iar stilul judiciar folosit, unul clar3', :is4), într-o succesiune logică, normală a ideilor şi argumentelor.iv) Considerentele, reprezentând justificarea soluţiei adoptate de către instanţă, trebuie i conţină analiza şi argumentarea instanţei la cazul concret dedus judecăţii, iar nu diferiteiii şi puncte de vedere exprimate în doctrină (recurgerea la doctrină urmând a se face lent, de câte ori

este nevoie, în procesul deliberativ, anterior adoptării soluţiei), v, în schimb, considerentele ar putea conţine, pentru a reliefa o jurisprudenţă constantă i -stanţei într-o anumită materie, referiri la alte hotărâri pronunţate în aceeaşi chestiune, cum şi referiri la decizii în interesul legii, care au orientat practica în materie (sau râri relevante pentru soluţionarea cauzei, ale Curţii Constituţionale, ale Curţii de iţie a Uniunii Europene ori ale Curţii Europene a Drepturilor Omului). vi) Motivarea trebuie să fie în strictă concordanţă cu soluţia şi măsurile luate de instanţă i dispozitiv, reprezentând sprijinul necesar al acestora.

Deşi soluţia se regăseşte în dispozitivul hotărârii, ea nu poate fi înţeleasă fară a se face pel la considerentele acesteia, în care se află tocmai raţiunile de drept sau de fapt ale optării ei. Soluţia în

sine, fară a se verifica motivele hotărârii, nu ar avea vreun sens, ceea interesează fiind faptele deduse judecăţii şi regula de drept aplicată acestora de către cător5'.


A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2007, pp. 702-703.Motivarea constituie o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie şi oferă bilitatea exercitării controlului judiciar. Analiza pe care judecătorul o face în legătură cu motivele de şi de drept care i-au format convingerea, în sensul unei anumite soluţii trebuie să fie clară şi simplă, concisă şi fermă, într-un cuvânt, să aibă putere de convingere. La fel de exactă trebuie să fie varea şi în ce priveşte cererile pe care le-a respins (V.M. Ciobanu, Tratat, voi. II, p. 255). Condiţia esenţială a unei bune redactări este ca ideea să fie redată cât mai limpede. în motivarea 'rilor, claritatea este indispensabilă spre a se învedera justa aplicare a legii, soluţia apărând ca o inţă inevitabilă şi imediată, iar nu ca efect al unei speculaţii dubioase a cuvintelor. Argumentarea i prin aşezarea ideilor în formule cât mai simple înlătură echivocul frazei, după cum argumentarea ă învederează şovăire şi dibuire în necunoscut, iar soluţia este îndoielnică (R. Dimiu, op. cit, 149-150).O altă condiţie, indispensabilă pentru buna şi inteligibila redactare a unei hotărâri, este concizia. :iteva

cuvinte sau propoziţii trebuie rezumate şi discutate argumentele expuse oral, complet, dar tă, în scurt, spre a se ajunge la concluzia dorită. Expunerea concisă presupune sinteza şi totodată atizarea argumentelor care au fost invocate (R. Dimiu, op. cit., p. 151). A se vedea A. Nicolae, op. cit., p. 279.

Art. 425

Tocmai datorită importanţei motivării hotărârii7 ', absenţa acestui element esenţai actului

jurisdicţional ori caracterul contradictoriu al motivelor sau străin de natura atrag casarea hotărârii8 '.

vii) Totuşi, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, judecătorul nu trei: _ ; răspundă în

mod special tuturor argumentelor invocate de părţi, fiind suficient ca întregul hotărârii să rezulte că

a răspuns acestor argumente chiar în mod implicit9 '.

viii) Nu toate considerentele unei hotărâri sunt la fel de importante în înţelegem justificarea

soluţiei.

Din acest punct de vedere, în doctrină1 0 ' s-a făcut distincţia între motive decisive i care, constituind

fundamentul şi explicaţia soluţiei adoptate, fac corp comun cu dispo în absenţa lor soluţia fiind

neclară, necunoscându-se limitele judecăţii şi nici asp tranşate de instanţă, aşa încât ele trebuie să

participe în egală măsură la autonta: lucru judecat a dispozitivului), motive indiferente sau supraabundente (adică

acelea case justifică în mod necesar hotărârea şi care ar putea lipsi din considerente pentru că. ir nu

se înscriu în logica firească a soluţiei; ele doar aduc un plus de argumente, colater^ dezbaterilor din

proces, aşa încât nu vor face corp comun cu hotărârea adoptată şi se vor bucura de autoritatea de

lucru judecat a dispozitivului hotărârii) şi motive decia sau cu valoare decizională (respectiv, cele care vin să

tranşeze aspecte ale litigiulu: judecăţii în mod prealabil cercetării fondului sau pe cale incidentală,

astfel încât sca nu-şi pot găsi rezolvarea în conţinutul dispozitivului decât de o manieră indirectă,

de motive se bucură de autoritate de lucru judecat întrucât ele dau dezlegare unor ¿¿c litigioase şi

conţin soluţii autonome, de sine stătătoare, faţă de cele din dispozitiv i

4. Dispozitivul trebuie să cuprindă, potrivit menţiunilor exprese1 1 ' din art. 425 aii lit. c) NCPC:

numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa pL- ori, după caz,

denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare1 numărul de înmatriculare în

registrul comerţului ori de înscriere în registrul pers: juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor

cererilor deduse judecăţii şi c cheltuielilor de judecată acordate.

711 Nemotivarea presupune că judecătorul a ţinut seama de punctul de vedere cerut, s-a ros::: lui, dar n-a arătat temeiurile de fapt sau de drept ce l-au îndrituit să-1 primească sau să-1 refuze. M hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, însemnează arătarea în scris a raţiunei care de* pe judecător să admită sau să respingă o cerere. Ea este o lucrare pur subiectivă şi cuprinde în > respectul justiţiei şi tot meritul judecătorului (C. Hamangiu, R. Hutschneker, G. Iuliu, Recursul ir. şi contenciosul administrativ, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1930, p. 242, nr. 137).

8 Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când accaî j cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive sră de natura cauzei".

9 A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2007, p. 703.10 A se vedea A. Nicolae, op. cit., pp. 279-295.

11Prin dispoziţiile art. 444 alin. (1) este prevăzută posibilitatea completării hotărârii, atunci când ţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri _e sau incidentale (o reglementare asemănătoare exista în Codul de procedură civilă anterior, prin ziţiile art. 2811). în doctrină (A. Nicolae, op. cit., pp. 42-43) s-a apreciat că aceasta este o limitare a ¡piului dezînvestirii instanţei, câtă vreme i se permite acesteia ca, după ce litigiul a fost tranşat prin rea pronunţată şi deci „judecătorul a încetat să mai fie judecător pentru cauza respectivă" să revină completeze judecata anterioară. A se vedea Gr. Porumb, op. cit., voi. I, p. 519.

Potrivit art. 443 alin. (1) NCPC, „în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, erea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile :ere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile r.ice". Soluţia nu este

nouă, ea regăsindu-se şi în reglementarea anterioară (art. 281' C. pr. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, modificat prin Legea nr. 219/2005).

926

Car=îa

Erorile referitoare la datele de identificare a părţilor pot fi îndreptate, din oficiu cerere, după

procedura prevăzută de art. 442 NCPC, ele fiind simple erori materiale < afectează legalitatea

soluţiei.

927

. Procedura în faţa primei instanţe Art. 429

Dispozitivul reproduce „minuta" întocmită la sfârşitul deliberării, elementele suplice pe care le

conţine faţă de acest act procedural fiind doar cele referitoare la identifi- părţilor (dispozitivul

neputând cuprinde, sub aspectul soluţiei, altceva decât se "te în minută, pentru că rezultatul

deliberării este unul singur şi acesta este reflectat -ută).

?: Abilitatea, recunoscută instanţei, de a completa hotărârea atunci când a omis să se ţe asupra unor

capete de cerere ori asupra unor cereri conexe sau incidentale, nu ă adăugarea unor soluţii

suplimentare în dispozitiv (faţă de cele din minută), ci une pronunţarea unei alte hotărâri (deci o altă

minută şi un alt dispozitiv), care vine pleteze hotărârea anterioară" cu soluţiile asupra cererilor

rămase nerezolvate. / Dispozitivul trebuie să fie dat sub formă imperativă şi să cuprindă soluţii

privitoare "te capetele de cerere. El trebuie să fie redactat clar, precis şi necondiţionat, deoarece lipsă

de exactitate în redactarea lui poate determina impedimente cu ocazia punerii ecutare2'.

în situaţia în care dispozitivul nu este suficient de clar sau conţine dispoziţii dictorii există totuşi,

remediul procesual oferit de prevederile art. 443 NCPC care t instanţei ca, într-o procedură de urgenţă

(desfăşurată însă, cu citarea părţilor), să rască dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice3'. - '

Absenţa concordanţei între dispozitiv şi considerente echivalează cu o nemotivare a ei (câtă vreme

soluţia nu-şi găseşte sprijin şi explicaţie în considerente, nu se poate care au fost argumentele în

adoptarea acesteia, astfel încât ea este, practic, nemotivată). ti Atunci când în dispozitivul hotărârii nu

apar menţionaţi toţi pârâţii chemaţi în rată, se poate recurge la procedura rectificării (art. 442 NCPC)

doar dacă aceştia au ::nişi din neatenţie din dispozitiv, dar ei au participat la judecată, dezbaterile în

cauză ndu-se şi în contradictoriu cu aceştia. Dacă nemenţionarea în dispozitivul hotărârii s-ar datora

necitării părţilor pe parcursul sului, atunci este vorba de o greşeală ce nu mai are un aspect pur formal.

Ea decurge Încălcarea unor principii (al contradictorialităţii, al dreptului de apărare) ce viciază ~ .

judecata, iar îndreptarea este posibilă prin intermediul căilor de atac.

928


Art. 430 Cartea a --=Titlul I. Procedura în faţa primei in

Rezolvarea tuturor pretenţiilor deduse judecăţii presupune şi ca, atunci când soluţia a dată în folosul

mai multor reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi, să se arate ceea ie cuvine fiecărui reclamant şi

la ce este obligat fiecare pârât şi, de asemenea, să se facă


menţiunea, atunci când este cazul, dacă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt solidare • —

indivizibile12» [art. 425 alin. (2) NCPC],

Cu toate că şi până in prezent, în jurisprudenţă se proceda, în adoptarea solur el cu distincţiile

menţionate în text, soluţia din punct de vedere legislativ este nouă ea neregăsindu-se în reglementarea

anterioară.

vii) în afară de elementele de identificare a părţilor şi de soluţia dată proces. dispozitivul trebuie să mai cuprindă [art. 425 alin. (3)]:

- indicarea căii de atac ori menţiunea că hotărârea este definitivă;

- precizarea caracterului executoriu al hotărârii;

- data pronunţării hotărârii;

- menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică sau într-o altă modalitate pre zută de

lege2);

- semnăturile judecătorilor şi grefierului;

- instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, atunci când hotări este

supusă apelului sau recursului.în ce priveşte caracterul executoriu al hotărârii, indicarea acestuia reprezintă o facil: în plus

pentru parte care astfel, are posibilitatea să ia cunoştinţă mai întâi, că în dispozi: hotărârii există dispoziţii susceptibile de executare silită şi apoi, că în cazul neexectr" de bunăvoie, are la îndemână calea executării silite, prin recurgerea la forţa coercit: ■ 1 statului.

Menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică este o cerinţă legată de respeci^rai

principiului publicităţii dezbaterilor (înfrângerea acestui principiu fiind de natură să a:r__e sancţiunea

nulităţii).

Semnarea dispozitivului hotărârii se face nu doar de către judecători, ci şi de grefier (spre deosebire de minută care nu este semnată decât de către cei care part:, la deliberare, adică de către judecători1 3 '), precum şi de către magistratul-asistent, în c completului instanţei supreme.

Atunci când hotărârea este supusă căilor de atac, indicarea instanţei la care tre depusă şi

înregistrată cererea de apel ori recurs este menită să înlăture aspectele de neco:„ tuţionalitate

reţinute în deciziile Curţii Constituţionale1 4 ' care, cu referire la reglementa: anterioară [art. 288 alin.

(2), respectiv art. 302 C. pr. civ.] sancţiona cu nulitatea nedepur

120 Potrivit art. 1434 NCC, sunt obligaţii solidare între creditori acelea care conferă fiecărui cr dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot, iar art. 1434 NCC, obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, încât fiecare poate fi ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor; de asemenea, potrivit art. 1424, obligaţia este div de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori ob obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală.

13 A se vedea art. 401 alin. (2) NCPC.14 în acest sens, a se vedea: Dec. CC nr. 737 din 24 iunie 2008 (publicată în M. Of. nr. 562 25 iulie

2008) referitoare la neconstituţionalitatea art. 302 C. pr. civ.; Dec. CC nr. 302 din 3 martie I Hi (publicată în M. Of. nr. 239 din 10 aprilie 2009) referitoare la neconstituţionalitatea art. 288 alr J C. pr. civ.

A. N •: JAlin. (1) al art. 426 a fost modificat prin art. 13 pct. 104 din Legea nr. 76/2012. ;

Alin. (2) al art. 426 a fost modificat prin art. 13 pct. 104 din Legea nr. 76/2012. Alin. (3) al art. 426 a fost modificat prin art. 13 pct. 104 din Legea nr. 76/2012.

928

Art 425. Procedura în faţa primei instanţe"

lului sau a recursului la instanţa a cărei hotărâre se atacă, au reţinut că este de un lalism inacceptabil de

rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de şi să restrângă nejustificat accesul liber

la justiţie". Or, prin indicarea în chiar conţinutul dispozitivului hotărârii, a instanţei la sediul căreia :te fi

înregistrată cererea vizând declararea căii de atac, partea nu mai poate fi surprinsă ?ancţionată sub

aspect pur formal cu nulitatea căii de atac.Indicarea greşită a căii de atac nu-i poate conferi părţii un drept pe care nu îl are, după nu-i poate

suprima un astfel de drept, având în vedere principiul legalităţii căilor de şi dispoziţiile art. 457 alin. (2) NCPC".

Hotărâri CEDO

1. Curtea subliniază că publicitatea procedurii organelor judiciare vizată de art. 6 1 protejează

justiţiabilii contra unei justiţii secrete, constituie unul dintre mijloacele de :inere a încrederii în

curţi şi tribunale şi ajută la realizarea scopului urmărit de art. 6

. 1: procesul echitabil.

In privinţa absenţei pronunţării publice, Curtea arată că numeroase state contractante esc de mult timp,

pe lângă lectura cu voce tare, alte mijloace de a face publice ¿iziile jurisdicţiilor lor. Ea apreciază că

redactorii Convenţiei nu au putut să neglijeze tă împrejurare şi nu cred deci că trebuie să opteze pentru

o interpretare literală în erie: forma publicităţii judecăţii, prevăzută de dreptul intern al statului

reclamat, trebuie -iată în lumina particularităţilor procedurii la care se referă şi în funcţie de scopul şi

ctul art. 6 par. 1.

Dacă respingerea recursului nu a dat loc la o pronunţare în şedinţă publică, orice persoană să consulte

hotărârea sau să-şi procure o copie a acesteia de la grefa. Lipsa pronunţării lur.ice nu a încălcat deci art.

6 par. 1 (Plenul CEDO, Hotărârea din 8 decembrie 1983, în m^.sprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile J^Î/J/Z', p. 268). Notă: în acest sens, al asigurării publicităţii pronunţării, noile dispoziţii edurale prevăd, pe

lângă citirea soluţiei, şi „punerea acesteia la dispoziţia părţilor prin locirea grefei instanţei" [art. 396

alin. (2) - n.n., A.N.].

2.Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de „proces echitabil" presupune ca o instanţă lă, care nu

a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real lemele esenţiale care i-au

fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei nţe inferioare.

Simplul fapt că instanţa de recurs a reamintit hotărârile adoptate în speţă de către nţele inferioare şi

argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat, nu putea să o ească de obligaţia de a examina

problemele ridicate în recurs de către reclamant. în luzie, art. 6 par. 1 din Convenţie a fost încălcat (CEDO, Hotărârea din 28 aprilie 1' 905 în cauza Albina c. României, în Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ■^,¡7 cu privire la România, Institutul

Român pentru Drepturile Omului, p. 469).

Potrivit art. 457 alin. (2) NCPC, „menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de K

deschisă contra acesteia nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută : iese".

colae 929


Jurisprudenţă

1. Pentru a fi convingătoare, o hotărâre judecătorească nu se poate întemeia pe afirmaţiile unei părţi

sau pe presupuneri nesprijinite pe vreun fapt concret, ci pe probe lea^ administrate (Trib. Suprem, col. civ. dec. nr. 1616 din 5 septembrie 1957, în I. Mihuţâ Al. Lesviodax, Repertoriu I, nr. 418, p. 815).

2. Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care m format

convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cerer ; părţilor, iar nerespectarea

acestora face ca hotărârea să fie nelegală şi să fie desfiinţată (CSJ. s. cont. adm., dec. nr. 53 din 12 ianuarie 2000, în BJ1990-2003, p. 930).

3. Motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri echivalează cu nemotivarea hotărâri care trebuie

desfiinţată (CSJ, s. cont. adm., dec. nr. 53 din 12 ianuarie 2000, în BJ 1 9 - 2003, p. 930).4. Motivarea hotărârii este neconvingătoare atunci când aceasta se referă numai k ; hotărâre

pronunţată într-o altă cauză, deoarece în sistemul nostru de drept nu se ari al principiul precedentului

judiciar, iar instanţele sunt obligate să-şi motiveze hotărârile - în drept şi în fapt (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 402/1959, Repertoriu, I, p. 815). Ni Motivarea instanţei numai prin referire la o altă hotărâre pronunţată este totuşi

pos: atunci când este vorba despre efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat care se im într-un proces

ulterior şi când instanţa nu mai face propriile verificări jurispruden fiind obligată să ţină seama de ce a

stabilit în mod definitiv o altă instanţă în legături raporturile juridice dintre părţi (n.n., A.N.).

5. Instanţa de fond a omis să analizeze actul emis de minister care constituie obii principal, direct al

controlului jurisdicţional exercitat pe calea contenciosului administ Cu o motivare necorespunzătoare,

care în fapt preia fără rezerve toate apărările pâr instanţa a înlăturat susţinerile din acţiune şi constatările

expertului contabil care isriţ confirmă justeţea acelor susţineri. Mai mult, în conţinutul hotărârii se fac

refer.- st înscrisuri probatorii care lipsesc din dosar, deşi, indiscutabil, concludenţa lor rezultă dezbateri.

Rezultă că soluţia nu se fundamentează pe un probatoriu suficient şi convins fiind supusă casării, cu

consecinţa trimiterii dosarului spre rejudecare (CSJ, s. cont. dec. nr. 2364 din 29 iunie 2000, în BJ pe anul 2000, pp. 962-964).6. Sentinţa atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convină: instanţei, precum

şi cele pentru care s-au înlăturat argumentele pârâţilor.Judecătc este obligat să răspundă în mod expres

fiecărui argument invocat de părţi, fiind si ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor

argumentelor în mod implic:: raţionamente logice (ICCJ, 5. cont. adm. şi fiscal, dec. nr. 2522 din 29 iunie 2006, în . anul 2006, pp. 331-335).

7. Dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti trebuie să aibă un conţinut cât mai cc şi să rezolve în

mod concret cererile părţilor cu privire la obiectul procesului, astfel pe baza lui să se poată efectua

executarea. Este deci, necompletă hotărârea prin care se admite acţiunea, totuşi, nu se arată în dispozitiv

prestaţia la care este obligat respectiv, obligaţia pârâtului de a permite reclamantului să-şi exercite

dreptul pe stabileşte instanţa. Astfel, în cazul unei servituţi de trecere, este necesar să se preca locul

înfundat, ca şi drumul pe care urmează să se facă trecerea, acesta trebuind

erminat prin aşezarea sa, raportată la vecinătăţi, precum şi prin darea tuturor elementelor :esare pentru

identificare (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1357 din 24 septembrie 1968, ■CD 1968, p. 216).8. în situaţia în care există contrarietate între dispozitiv şi considerente, dispozitivul armând o altă

concluzie decât aceea pe care considerentele o impuneau, hotărârea dată, aceste condiţii, este

nemotivată, instanţa neputând reveni, cu ocazia redactării hotărârii pra celor statornicite prin

dispozitiv (Trib. Suprem., col. civ., dec. nr. 503/1964, în JN 11/1964, p. 171, apudl. Leş, Codul, 2007, p. 576).9. Instanţa a dispus rezilierea contractelor de arendă, iar în considerente a apreciat că se ane să se

constate reziliate contractele de arendă pentru neexecutare. Procedând astfel, anţa a încălcat

dispoziţiile legale potrivit cărora, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc aai asupra obiectului cererii

deduse judecăţii. între dispozitiv şi considerente trebuie să te concordanţă, or, în cauză există

contrarietate între aceste două părţi ale hotărârii, ceea

: echivalează cu o nemotivare. Atâta timp cât în contractele încheiate de părţi s-a stipulat in cazul

neîndeplinirii de către arendaş a uneia dintre obligaţiile asumate, contractele ective se reziliază de

drept, instanţa nu trebuia decât să dea eficienţă efectelor pactului tisoriu de gradul IV şi să constate

reziliate contractele. în consecinţă, hotărârea fi casată şi cauza trimisă spre rejudecare pentru ca

instanţa, respectând şi principiul snibilităţii, să asigure deplina concordanţă între dispozitivul şi

considerentele hotărârii UCJ, s. com., dec. nr. 963 din 15 februarie 2005, pp. 506-507).10. Hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echidistant al procedurii nare şi a

respectării dreptului de apărare al părţilor, „motivele de fapt şi de drept care

i format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", siderentele

hotărârii reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar estuia, fac corp comun cu

dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat s. civ. propr. int., dec. nr. 3837 din 11 iunie 2008, în BJpe anul 2008, p. 287). | 11. Nelegalitatea hotărârii decurge din depăşirea limitelor învestirii şi acordarea de răgubiri peste

petitul cererii. Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată a constat i pretenţia de despăgubiri pentru

folosirea invenţiei, reprezentate de „diferenţa dintre iul pe unitate de produs realizat de unitatea pârâtă

anterior aplicării invenţiei şi realizat în urma aplicării acesteia". Nesocotind aceste limite ale învestirii,

instanţa de a acordat despăgubirile stabilite de către expert cu luarea în considerare a „valorii ucţiei

totale a unităţii în perioada 2001-2003, actualizată în anul 2011, cu un factor :a.rualizare mediu de 12%

pe an". Expertiza a prezentat două variante de calcul - una, ată la obiectul pretenţiilor reclamanţilor şi o

alta pe care expertul, substituindu-se or, a considerat-o mai adecvată, reţinând ca reper valoarea totală a

producţiei unităţii rtervalul 2001-2003. Validând această variantă a raportului de expertiză, cu

motivarea | fost stabilită categoric, pe baza unor calcule aprofundate, de expert", instanţa a :at principiul

disponibilităţii care guvernează procesul civil. în speţă, nu este vorba, : pretind intimaţii-reclamanţi,

despre o simplă majorare a cuantumului pretenţiilor, ci de it conţinut al pretenţiei şi astfel, de

modificarea obiectului cererii de chemare în judecată 1. Solicitarea privind despăgubirile în funcţie de

calculul eficienţei economice este rtă de cea constând în valoarea producţiei totale a unităţii şi ea nu

poate fi schimbată lurel. în considerarea conţinutului raportului de expertiză, prin însuşirea concluziilor

931


acestuia. în felul acesta, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut şi a încălcat princ rm disponibilităţii

(ICCJ, s. I civ., dec. nr. 2223 din 27 martie 2012, nepublicată).12. în dispozitivul sentinţei, care se solicită a fi îndreptat, s-a menţionat eronat r de familie al

reclamanţilor, Amarghioalei în loc de Amarghioali, care este numele conform cărţilor de identitate şi

certificatelor de naştere şi căsătorie depuse în cor e dosar. Argumentul invocat de instanţa de apel

pentru a respinge cererea de îndreptare, că eroarea nu a fost săvârşită de instanţă (şi, în plus, cererea a

fost formulat la 5 an la data pronunţării hotărârii) nu poate fi acceptat, textul de lege neimpunând o

aser condiţie şi nici nu instituie un termen pentru introducerea cererii de îndreptare a e:: strecurate în

hotărâre (ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 555 din 27 ianuarie 2005, în BJ anul 2005, pp. 505-506).13. Prin dispozitiv, judecătorii trebuie să se pronunţe într-o manieră clară, prin : imperativi şi

lipsiţi de orice echivoc asupra tuturor cererilor formulate de părţi. în admiterii, în tot sau în parte, ori în

sensul respingerii acestora. Lipsa dispozitivului hotărâri judecătoreşti ori întocmirea dispozitivului prin

folosirea unor formulări de natură să creeze confuzie şi să inducă dubii părţilor cu privire la soluţia pe

care in>: a adoptat-o asupra cererilor pe care le-au formulat, atrage nulitatea hotărârii inu pricinuieşte

părţilor o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea ho:, şi împiedică instanţa ierarhic

superioară să exercite în mod efectiv controlul judiciar privire la soluţia recurată (ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 8491 din 19 decembrie 2 BJpe anul 2007, pp. 358-362).

14. în speţă, decizia pronunţată în soluţionarea apelurilor nu conţine argumentele < justificat

adoptarea soluţiei, ci doar prezentarea situaţiei de fapt reţinută de prima ins şi criticile formulate prin

intermediul celor trei apeluri exercitate în cauză. Lipsa mc propriu-zise a fost suplinită prin

pronunţarea ulterioară a unei încheieri de îndreptare eroare materială, cu justificarea că respectiva

greşeală ar fi fost determinată de mocb tehnoredactării hotărârii. Procedând de această manieră,

instanţa a încălcat însă pnr: dezînvestirii, care presupune că, după ce a adoptat soluţia, instanţa nu mai

poate asupra acesteia, inclusiv prin aducerea unor argumente suplimentare sau prin m>:r propriu-zisă,

pentru că, raportat la cazul concret, puterea sa jurisdicţională s-a (,semel sententia dixit, iudex dessinit esse iudex). Calea

reglementată de dispoziţiile 281 C. pr. civ. vizează îndreptarea unor greşeli de ordin formal,

procedural, care nu natură să afecteze în vreun fel soluţia (respectiv, dispozitivul şi considerentele pe c

ars sprijină). Este evident că erorilor materiale, care nu sunt apte să afecteze însăşi su_ hotărârii, nu le

poate fi asimilată nemotivarea hotărârii. Soluţia instanţei nu există în s mod separat de considerente,

pentru că în absenţa acestora ea este lipsită de fundame-r aceea, considerentele fac corp comun cu

dispozitivul, lămurindu-1 şi explicându-i înţ Rezultă că prin nemotivarea hotărârii, dată în această

formă publicităţii şi comv părţilor şi revenirea ulterioară asupra acesteia prin completarea

considerentelor. ins>" a încălcat principiul dezînvestirii, recurgând la dispoziţiile art. 281 C. pr. civ.,

care permiteau însă acoperirea neregularităţii procedurale săvârşite (ICCJ, s. civ. proy dec. nr. 3837 din 11 iunie 2008, în BJpe anul 2008, pp. 286-287). Notă: Potrivit dispoziţii, procedura rectificării erorilor materiale îşi are sediul în

art. 442, cu un c identic vechii reglementări.

15. Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în ;: nsiderentele

hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea ----jmentelor părţilor şi

punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi,

in ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste iţe sunt impuse

de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei âri judecătoreşti rezidă din

raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat considerente de drept. în cauză, motivarea

deciziei curţii de apel nu răspunde acestor nrigenţe deoarece nu examinează efectiv apărările şi

susţinerile părţilor, confirmând în c-meni generali situaţia de fapt şi dezlegarea în drept statuată de

prima instanţă. Cu alte • ;nte, concluzia instanţei nu este precedată de o examinare a chestiunilor de fapt

şi de fept ridicate care vizau prescripţia dreptului la acţiune şi incidenţa unei cauze de întrerupere Î

cursului prescripţiei, cu atât mai mult cu cât apelul, fiind o cale devolutivă, instanţa ha obligată să

verifice în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea ■ţii de către prima instanţă (ICCJ, s. com., dec. nr. 752 din 6 martie 2009, în B. Cas. 3/2009, pp. 56-57).

16. Este întemeiată critica referitoare la nemotivarea hotărârii, care nu răspunde rilor pârâtei decât

printr-o simplă afirmaţie, generică, în sensul că acestea „vor fi

rurate pentru aceleaşi considerente pentru care a fost admisă acţiunea reclamanţilor", poziţia procesuală

a fiecărei părţi în cadrul litigiului s-a sprijinit pe argumente diferite, tându-se spune că primindu-se

susţinerile unei părţi au fost respinse, de o manieră licită, cele ale celeilalte părţi, fară ca acestea să mai

primească o analiză punctuală.

în condiţiile în care s-a constatat că intimata-pârâtă era decăzută din dreptul de a ula

întâmpinare, aceasta a păstrat posibilitatea, în condiţiile art. 171 C. pr. civ., să se e. discutând în fapt

şi în drept temeinicia susţinerilor părţii potrivnice. Aceste apărări târâtei, concretizate în mai multe

rânduri de obiecţiuni la raportul de expertiză, nu au it nicio dezlegare punctuală din partea instanţei,

ceea ce afectează hotărârea deopotrivă iciul nemotivării şi de încălcarea principiului dreptului de

apărare (ÎCCJ, s. I civ., dec. 2223 din 27 martie 2012, nepublicată).17. Aprecierea instanţei de apel, în sensul că tribunalul a arătat în considerente că ilului îi va fi

păstrată destinaţia de grădiniţă, ceea ce ar fi suficient, din punct de vedere

soluţiei adoptate, este eronată. Astfel, de principiu, soluţiile pronunţate de instanţă se alsesc în

dispozitivul hotărârii (partea care poate avea şi valoare executorie), în timp considerentele nu fac decât

să expliciteze soluţia adoptată. Doar în ipoteza în care ar i vorba de aspecte litigioase care ar impune o

dezlegare jurisdicţională prealabilă sau Jentală, acestea se pot regăsi în considerentele hotărârii (aşa-

numitele motive decizorii), tându-se doar de o manieră implicită în dispozitiv. în speţă însă, nu este

vorba despre asemenea situaţie, pentru că, apreciind asupra necesităţii restituirii în natură a imobilului,

de regimul juridic al acestuia, instanţa trebuia, prin soluţia adoptată, să statueze şi ra obligaţiei păstrării

afectaţiunii ce revenea foştilor proprietari (ÎCCJ, s. civ. propr., : nr. 1148 din 22 februarie 2012, apudA. Nicolae, A. Stamatescu, op. cit., pp. 378-383).

18. Are caracter fondat, şi urmează să fie admisă ca atare, critica recurentei referitoare raptul că

instanţele de fond au lăsat nerezolvată pretenţia de despăgubiri, formulată pe

cererii de chemare în garanţie îndreptată împotriva Autorităţii pentru Valorificarea Ictivelor Statului, ca

instituţie publică implicată în privatizare. în acest sens, se constată

*. s colae 933


că, deşi a pronunţat o soluţie de admitere a cererii de chemare în garanţie, tribunalul a dispus doar

„obligarea la repararea prejudiciului cauzat prin restituirea imobilului", fără să arate, în concret, în ce

constă această reparaţie. Hotărârea de primă instanţă a rămas nemodificată în apel pe acest aspect,

nefiind primite criticile formulate de către pârâtă. Or, o asemenea modalitate de a soluţiona o pretenţie

dedusă judecăţii echivalează practic cu o necercetare a fondului ei. Aceasta, având în vedere că

dispozitivul, cel care conţine soluţia adoptată, reprezintă titlul susceptibil de executare silită în ipoteza

în care nu are loc o executare de bunăvoie. înseamnă că el trebuie să cuprindă, în concret, obligaţia de

executat, pentru situaţia admiterii acţiunii. în speţă însă, dispozitivul hotărârii, deşi conţine soluţia de

admitere a cererii de chemare în garanţie, nu arată în concret în ce constă obligaţia de despăgubire, ceea

ce înseamnă în realitate o necercetare a fondului pretenţie: Nici considerentele care justifică soluţia din

dispozitiv nu sunt lămuritoare sub acest aspect, instanţa limitându-se la a face referire la dispoziţiile

O.U.G. nr. 88/1997, care obligi instituţia implicată în privatizare să asigure repararea prejudiciilor

create prin restituire. imobilelor evidenţiate în patrimoniul societăţilor privatizate, fără să realizeze însă

o analiză concretă şi o particularizare la speţă a dispoziţiilor menţionate. Or, instanţa este obligată sl

spună dreptul (iuris dictio) situaţiilor concrete ce îi sunt deduse judecăţii, pentru că num. astfel dă dezlegare

litigiilor ce au învestit-o. Toate aceste aspecte, de necercetare a fondul o unei pretenţii deduse judecăţii,

impun casarea, în partea referitoare la soluţia asupra cerer de chemare în garanţie, cu trimiterea cauzei

spre reluarea judecăţii asupra acestei cereri. . prima instanţă (ICCJ, s. I civ., dec. nr. 3364 din 30 mai 2012, nepublicată).19. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că prin soluţia de desfiinţare cu trimite": anterioară,

cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare, atât în ce priveşte cererea principe.1 cât şi cererea

reconvenţională. Această apreciere a instanţei se întemeiază pe consideren« eronat că, „potrivit

dispozitivului deciziei, care leagă instanţa în rejudecare, desfiinţarea a fost integrală, fără a se menţiona

în cuprinsul acestuia menţinerea vreunor dispoziţii ak sentinţei atacate". în realitate, dispozitivul unei

hotărâri este lămurit de consideren:; K acesteia, cele care, explicitând soluţia şi constituindu-i sprijinul

necesar, fac corp comun . dispozitivul, bucurându-se în egală măsură de autoritatea lucrului judecat.

Deşi regăs ii dispozitivul hotărârii, soluţia nu poate fi înţeleasă fără a se face trimitere la consideren:;«

acesteia, cele care conţin raţiunile de drept sau de fapt ale adoptării ei. Altminteri, soim« în sine, fără a

se verifica motivele hotărârii, nu ar avea vreun sens, întrucât ceea ce interesează pentru a se înţelege

conţinutul acesteia sunt tocmai considerentele, cele care ăc comprehensibilă decizia instanţei.

De aceea, considerentele hotărârii sunt cele care „luminează", care explicitează zitivul, permiţând

înţelegerea limitelor între care s-a purtat judecata, aspectele care au supuse dezbaterii şi care şi-au găsit

dezlegare prin soluţia adoptată. Or, sub acest asr instanţa trebuia să observe că limitele devoluţiunii în

etapa jurisdicţională anterioari fost date de apelul declarat de reclamanţi şi de criticile formulate de

aceştia asupra primite de cererea principală.

în ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârât, aceasta a fost respinsă de r - m instanţă a

fondului, constatându-se că a fost formulată de o persoană lipsită de calitate mt- cesuală activă, iar

soluţia nu a fost atacată pe calea apelului (devenind irevocabilă şi ini ca atare, în autoritate de lucru

judecat). De aceea, instanţa de apel, pronunţând dec iz i

A. nîc

Comentariu

934

:iul I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 426

desfiinţare cu trimitere, nu a putut avea in vedere - aşa cum, de altfel, rezultă din considerentele

hotărârii - decât soluţia dată cererii principale, împotriva căreia au fost îndreptate criticile "rdamanţilor

(tantum iudicatum quantum appellatum est). In acest sens, au fost reţinute două argumente ale desfiinţării cu trimitere

vizând necercetarea fondului cererii principale, -rspectiv, aprecierea primei instanţe că terenul

revendicat nu ar intra sub incidenţa Legii ■r. 10/2001 şi nesoluţionarea capătului al doilea de cerere din

acţiunea principală.

De aceea, raportat la aceste considerente, soluţia de desfiinţare cu trimitere nu putea viza - aşa cum

greşit s-a reţinut în decizia recurată - inclusiv rezolvarea dată cererii ie convenţionale, câtă vreme

aceasta nu constituise obiect al criticilor în calea de atac. Este, ie altfel, motivul pentru care în

dispozitivul deciziei de desfiinţare cu trimitere nu s-a mai Scut menţiunea în legătură cu menţinerea

celorlalte dispoziţii ale sentinţei - neconstituind : riect al judecăţii în apel, instanţa de control judiciar nu

se putea pronunţa asupra acestor isoecte, care s-au definitivat prin neexercitarea căii de atac. în

consecinţă, apreciind că ■stanţa de trimitere (prima instanţă a fondului) ar fi nesocotit limitele

rejudecării, instanţa :Î apel a pronunţat o nouă decizie de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare având

caracter itlegal (ICCJ, s. I civ, dec. nr. 5936 din 3 octombrie 2012, nepublicată).

Art. 426. Redactarea şi semnarea hotărârii1) Hotărârea se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul. Când în compunerea ^ ipletului de

judecată intră şi asistenţi judiciari, preşedintele îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să redacteze

hotărârea11.

2) în cazul în care unul dintre judecători sau asistenţii judiciari a rămas în minoritate la :< Î berare, el îşi va

redacta opinia separată, care va cuprinde expunerea considerentelor, soluţia

care a propus-o şi semnătura acestuia. De asemenea, judecătorul care este de acord cu soluţia, fer pentru

considerente diferite, va redacta separat opinia concurentă2'.3) Hotărârea va fi semnată de membrii completului de judecată şi de către grefier3'.

4) Dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată în bcul său de

preşedintele completului, iar dacă şi acesta ori judecătorul unic se află într-o astfel ie situaţie, hotărârea se va

semna de către preşedintele instanţei. Când împiedicarea priveşte

grefier, hotărârea se va semna de grefierul-şef. în toate cazurile se face menţiune pe hotărâre a&sore

cauza care a determinat împiedicarea.

5) Hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunţare. Opinia separată i .

¿ecătorului rămas în minoritate, precum şi, când este cazul, opinia concurentă se redactează şi se semnează

în acelaşi termen.

6) Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul _ei, iar

celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei.

Comentariu

1. Elaborarea hotărârii, respectiv, redactarea considerentelor acesteia, care explică şi ncă soluţia

adoptată, se realizează, în mod logic, de către judecătorul care a soluţionat

procesul, cel în faţa căruia s-au desfăşurat dezbaterile, care a deliberat asupra cauzei şi deţine deci,

argumentele de fapt şi de drept ale adoptării soluţiei.

Atunci când completul a fost alcătuit din mai mulţi judecători, preşedintele va fi cel care va

desemna pe unul dintre ei să redacteze hotărârea (evident, că preşedintelui de compk: îi revine, pe lângă

prezidarea şedinţei de judecată, şi sarcina redactării hotărârilor). Des textul nu menţionează expres, este

vorba, bineînţeles, despre preşedintele completului ce judecată, iar nu de preşedintele instanţei, care nu

are atribuţiuni în legătură cu repartizare, dosarelor spre motivare în cadrul unui complet din care nu a

făcut parte.

De asemenea, atunci când din complet fac parte şi asistenţi judiciari1 5 *, aceştia vor pute: fi

desemnaţi pentru redactarea hotărârii judecătoreşti.

Soluţia adoptată de Cod este una nouă întrucât în reglementarea anterioară asistenţii:: judiciari nu le era

impusă această obligaţie, participarea lor în complet limitându-se la procesul deliberării (în care aveau

vot consultativ) şi la obligaţia motivării opiniei separat;

2. Indiferent care membru al completului redactează hotărârea, aceasta rămâne supuse controlului

tuturor membrilor completului care a pronunţat-o şi care, semnând-o, ; însuşesc motivarea, devenind

astfel, opera colectivă a acestora1 6 '.

3. Judecătorul (sau asistentul judiciar) care a rămas în minoritate la deliberare îşi \ _ redacta opinia

separată, care va cuprinde, ca şi în cazul hotărârii propriu-zise, expunere- considerentelor, soluţia

propusă şi semnătura.

Totuşi, în absenţa redactării opiniei separate, nu va interveni vreo sancţiune în ce priveşte hotărârea

dată în majoritate, având în vedere că aceasta a fost adoptată în conc:: de legalitate şi că ea reprezintă în

realitate (prin întrunirea majorităţii voturilor membri: - completului), soluţia cauzei.

15'' Potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (astfel cum a :T modificat prin Legea nr. 76/2012), „completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor pri\nr conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari".

16 A se vedea şi Gr. Porumb, op. cit., voi. I, p. 524.

olae 935

4. Cu caracter de noutate, dispoziţiile art. 426 alin. (2) NCPC reglementează şi posib - litatea opiniei

concurente, pentru situaţiile în care judecătorul este de acord cu soim . adoptată, dar pentru alte

considerente decât cele avute în vedere de majoritate1 7 *.

5. Semnarea hotărârii se face de către membrii completului (adică, judecători, asistent judiciari şi,

în cazul instanţei supreme, magistratul asistent) şi grefier (spre deosebire :. minută, care nu se

semnează de către grefier).

6. Pentru ipoteza în care ar exista un impediment de semnare a hotărârii de către vreun, dintre

membrii completului de judecată, preşedintele completului va fi cel care va semna în locul acestuia, iar

dacă şi acesta sau judecătorul unic s-ar afla într-o asemenea situa: e hotărârea se va semna de către

preşedintele instanţei.

Sintagma „vreunul dintre membrii completului de judecată" ar putea conduce la conduci că

impedimentul nu poate viza pe toţi membrii completului de judecată şi că, deci, hotăra:;. nu ar putea fi

semnată de către preşedintele instanţei în locul tuturor judecătorilor4).

17în schimb, pentru judecătorii Curţii Constituţionale exista reglementată posibilitatea op:r s concurente care, la fel ca opinia separată, se publică în Monitorul Oficial, Partea I, împreună cu[art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992],

In realitate, în practică se pot ivi astfel de situaţii (în care toţi judecătorii să fie, la :mentul la care

hotărârea este tehnoredactată, în imposibilitate de a o semna) şi, cum : ::ărârea nu poate rămâne

nesemnată, revine preşedintelui instanţei obligaţia să ateste lenticitatea şi conformitatea actului

jurisdicţional, prin întocmirea procesului-verbal mind cauza împiedicării judecătorilor din complet şi

aplicarea semnăturii în locul acestora. Aceasta nu înseamnă că motivarea, considerentele hotărârii nu ar

fi opera intelectuală a ci unuia din membrii completului, ci că pur şi simplu, după elaborarea

considerentelor în [c :ncept, pe baza cărora se va proceda la tehnoredactare, au intervenit diferite

impedimente ore îi afectează pe toţi membrii completului.

De altfel, situaţia ar fi identică aceleia în care completul este alcătuit din judecător unic : in locul lui, în

caz de impediment, ar semna preşedintele instanţei.

Desigur, dispoziţia înscrisă în art. 426 alin. (4) NCPC nu poate fi extinsă, prin analogie, ş la minută,

care nu va putea fi semnată nici de către preşedintele completului şi nici de .icre preşedintele instanţei

pentru vreunul dintre judecători, căci, în caz contrar, soluţia ar mai fi rezultatul deliberării membrilor

completului de judecată, încălcându-se astfel principiul continuităţii, care presupune ca soluţia să fie

pronunţată de completul în faţa . Imia au avut loc dezbaterile (iar nu de către judecători străini de

dezbaterea judiciară care a purtat în cadrul procesului).

La fel, nu poate fi complinită semnătura vreunuia dintre membrii completului de re încheierea de

dezbateri, în situaţia în care a avut loc amânarea pronunţării. Aceasta, | ptrucât respectiva încheiere

consemnează mersul dezbaterilor din sala de şedinţă, ele fiind E: afirmate ca atare de către judecătorii

care au fost prezenţi şi în faţa cărora s-au pus concluziile.

7. Atunci când impedimentul îl priveşte pe grefier, semnarea hotărârii se va face de către rrefierul-

şef, iar dacă impedimentul îl vizează pe magistratul-asistent, de către magistratul- asistent şef.

8. în toate situaţiile în care există asemenea impedimente, se va face menţiune pe r : târâre despre

cauza care a determinat împiedicarea.

Desigur, absenţa acestei formalităţi nu este de natură să atragă, în sine, nulitatea hotărârii'

t asupra cauzei a

aceştia vor pust

-- 3r putea viza pe toţi membrii completului de judecată, aşa încât hotărârea să poată fi semnată de către rresedintele instanţei. Totuşi, nulitatea se va aprecia de la caz la caz, întrucât simplul fapt că hotărârea :

semnată de preşedinte pentru toţi judecătorii nu înseamnă, automat, că ea nu a fost redactată de nici al din membrii completului. Aceasta întrucât este posibil ca judecătorul să fi lăsat hotărârea în concept pentru

dactilografiere, iar ulterior să fi apărut cauza de împiedicare.Neindicarea motivului care 1-a împiedicat pe unul dintre judecători să semneze hotărârea pronunţată constituie un caz de nulitate necondiţionată. Desigur, împiedicarea judecătorului trebuie să fie reală

p ;:ectivă, acesta fiind motivul pentru care legiuitorul a instituit cerinţa indicării cauzei ce a determinat : i"_;re soluţie. Nulitatea în acest caz poate opera doar în condiţiile i s-a produs părţii o vătămare care nu fi

înlăturată altfel. Dovada unei vătămări s-ar putea face doar prin stabilirea faptului că împiedicarea cătorului nu a fost reală şi efectivă. Soluţia contrară ar duce la concluzia existenţei unei nulităţi nale, independentă de vreo vătămare procesuală, ceea ce nu poate fi conceput [I. Leş, nota (II) la £ cina civilă nr. 1093/1986, Trib.

jud. Sibiu, în RRD nr. 8/1988, p. 64-67],

Vcolae 937

Art. 426

Trebuie observat, totodată, că Noul Cod de procedură civilă nu mai conţine acoperirii lipsei

semnăturii prin posibilitatea semnării ulterioare a dispozitivului hc~"

9. Redactarea hotărârii trebuie să se facă în termen de cel mult 30 de zile de la m: pronunţării 1 8 '.

Acesta este un termen de drept comun, aplicabil ori de câte ori prin L specială nu se prevede altfel3).

întrucât nerespectarea termenului nu este sancţionată de lege cu nulitatea hoC rezultă că este vorba

de un termen relativ, a cărui nesocotire poate atrage însă - disciplinare pentru judecător1 9 '.

10. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate sau, după caz, opinia cor. a judecătorului

care, achiesând la soluţia majorităţii are totuşi, alte argumente redactate şi semnate în acelaşi

termen2 0 '.

Deşi dispoziţiile art. 426 alin. (5), privind redactarea opiniei separate, fac refer:; la judecătorul

care adoptă o astfel de poziţie la deliberare, textul trebuie văzut ar în situaţia asistenţilor judiciari,

având în vedere modificările aduse alin. (2) al artic. realitate, fiind vorba doar de o necorelare a celor

două alineate).

De asemenea, cu toate că posibilitatea întocmirii unei opinii concordante ei -; mentată expres

pentru judecător, ea nu trebuie negată nici asistentului judiciar: câtă acesta poate face opinie separată,

a fortiori trebuie recunoscută posibilitate; concordante.

11. Hotărârea se întocmeşte în două exemplare originale, dintre care unul se a* dosarul cauzei, iar

celălalt, spre conservare, la dosarul de hotărâri al instanţei.

Aceste două exemplare originale vor purta semnăturile membrilor compi judecată, nu şi acele

exemplare care sunt destinate comunicării6'.

Textul nu mai păstrează din reglementarea anterioară [art. 266 alin. (2) C r - dispoziţia conform

căreia pentru judecătorii, „preşedintele va putea încuviinţa ci -

-Iui de-al doilea exemplar al sentinţei să se treacă într-un registru dispozitivul ei, semnat udecătorul

şi grefierul care au luat parte la judecată", fiind evident, o dispoziţie legală "şită de posibilităţile

prezente de tehnoredactare a hotărârilor (şi de altfel, mai facil, ca srârea să fie de la început întocmită

în numărul de exemplare necesar şi suficient, atât tru cele două originale, cât şi pentru comunicare

părţilor).

Jurisprudenţă

1. Soluţionarea cauzei de către alţi judecători decât cei care au participat la dezbaterea fond a

litigiului atrage nelegalitatea hotărârii. Sancţiunea nulităţii se răsfrânge şi asupra

rârii date de instanţa de recurs care a ignorat nelegalitatea primei hotărâri (CSJ, s. civ., nr. 745 din 18 martie 1994, în BJpe anul 1994, pp. 110-111).2. In cazul în care dispozitivul a fost semnat de toţi judecătorii şi numai hotărârea a rămas armată de

unul dintre ei, se poate evita sancţiunea nulităţii prin semnarea ulterioară

": târârii, împlinindu-se astfel, lipsa constatată. Această soluţie nu poate fi extinsă pe de analogie la

situaţia în care hotărârea poartă numărul legal de semnături, dar nu ale :ătorilor care au pronunţat-o,

ci, pentru toţi, a preşedintelui instanţei (Trib. Suprem, . civ., dec. nr. 1846 din 18 octombrie 1956, în LP 1957, nr. 3, p. 361, apud Gr.

18 Textul [art. 426 alin. (5) NCPC] păstrează un singur termen de redactare a hotărârii. care la data pronunţării hotărârii (aşa cum era şi în reglementarea anterioară, conţinută de art. i -- C. pr. civ., ca urmare a modificării aduse prin Legea nr. 219/2005; înaintea acestei modificăn. că, atunci când motivarea hotărârii nu se putea face până la data pronunţării, ea trebuia — ss termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare. Era vorba însă de un termen nerealist ace redactare înainte de pronunţare, având în vedere că motivarea hotărârii nu reprezintă un act ci presupune un întreg proces de elaborare. Posibilitatea redactării hotărârii înainte de pron cu adevărat numai atunci când a avut loc amânarea pronunţării şi când înăuntrul termene., vederea deliberării se poate trece şi la întocmirea considerentelor).

194' Potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004.20 Soluţia textului pare însă să nu ţină seama de împrejurarea că redactarea unei hotărir - baza

dosarului, or, dacă acesta se află timp de 30 de zile la judecătorul însărcinat cu redac:_ :. majoritare, va fi greu de respectat de către cel aflat în minoritate acelaşi termen de redactare. . v să curgă tot de la data pronunţării hotărârii.

938

Porumb, cit., p. 521). Notă: A se vedea comentariul de la pct. 6 în legătură cu posibilitatea ării hotărârii de

către preşedintele instanţei. De asemenea, pentru ipoteza semnării oare a hotărârii, comentariul de la

pct. 8 (n.n., A.N.).3. Indicarea greşită de către judecătorie a denumirii căii de atac aflate la dispoziţia lor nu poate

conduce la înfrângerea principiului legalităţii cu privire la căile de atac ăzute de lege în diferite

materii (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 532 din 27 ianuarie75, în Dreptul nr. 5/2006, p. 266). Notă: Potrivit art. 457 alin. (2) NCPC „menţiunea actă din cuprinsul hotărârii

cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are nun efect asupra dreptului de a exercita

calea de atac prevăzută de lege" (n.n., A.N.).

427. Comunicarea hotărârii[1) Hotărârea seva comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea a face de

îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii.

(2) Hotărârile definitive prin care s-a dispus efectuarea unei înscrieri în cartea funciară sau, caz, în alte

registre publice se vor comunica din oficiu şi instituţiei sau autorităţii care ţine

■ele registre.

3) Hotărârile definitive prin care s-a dispus anularea, în tot sau în parte, a unui act notarial se - nunică din

oficiu, de îndată notarului public instrumentator, direct ori prin intermediul camerei arilor publici în circumscripţia

căreia funcţionează1'.

[4) De asemenea, hotărârile prin care instanţa se pronunţă în legătură cu prevederi cuprinse r "ratatul privind

funcţionarea Uniunii Europene şi în alte acte juridice ale Uniunii Europene se -lunică, din oficiu, chiar dacă nu

sunt definitive, şi autorităţii sau instituţiei naţionale cu atribuţii • eglementareîn materie.

Alin. (3) al art. 421 a fost modificat prin art. 13 pct. 105 din Legea nr. 76/2012. olae

939

: 21o NCC)2).De asemenea : ersoanei juridici rersoana juridică

Tot astfel, " ; numi cat insi a se numi un : inoscut al ce s? înregistra moa b cartea

funciară alte registre publi

Hotărârea de r. faţa căreia s- căsătoria, Regisl mul dintre soţi

Sunt supuse atermediul Car refinitive prin c

O normă în ■judecătorească defii r - ?nunţat ultimaPotrivit art. 8 i (târârii judecătoreşti r care legea prevede- In cadrul ^¿ementează ccTÎnitivă (mai exac i re face menţiune sirrav

JEJCI când este ir: tesionist).Conform art." A se vedea, îr

Comentariu

Textul reglementează comunicarea, din oficiu, a hotărârilor judecătoreşti, chiar diâ acestea

sunt definitive0 şi deci nu ar fi necesar să se procedeze la comunicare pentr. - începe să curgă

termenul pentru exercitarea unei căi de atac2) [potrivit art. 184 alin. ■ NCPC, „termenele

încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă lega nu dispune altfel"].

Soluţia a fost anticipată prin modificările aduse Legii nr. 146/19972 2 ' şi ea este de narmlj

să aducă la cunoştinţa efectivă a părţilor a actului jurisdicţional, indiferent că acesta a : _

capăt judecăţii în mod temporar, în primă instanţă, sau în urma exercitării căilor de a:;;

definitivării hotărârii.

în acelaşi timp, norma va fi de natură să greveze bugetul instanţelor, având în veoae că va

creşte semnificativ numărul hotărârilor de comunicat şi în mod corespunzi :: cheltuielile

aferente2 3 *.

Actul comunicării se realizează de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnală

condiţiile legii. Aceasta nu înseamnă că hotărârea va fi comunicată părţilor cu semnăr

membrilor completului (care nu vor fi depuse decât pe cele două exemplare origir ci că

hotărârea este confirmată în autenticitatea şi conţinutul ei, asupra căruia nu se poate reveni,

după ce a fost semnată de membrii completului, aşa încât se poate procem comunicarea ei.

Hotărârea nu va mai trebui comunicată şi terţilor a căror cerere de intervenţie a : respinsă

ca inadmisibilă, având în vedere că, spre deosebire de reglementarea anterk ari a fost

introdusă posibilitatea pentru terţi de a ataca distinct, pe cale separată, sc

21admitea posibilitatea atacării lor odată cu fondul.

nefavorabilă di art. 13 pct. 16 intervenţie po; prezentă şi de

4. Comunic celorlalte acte

5. Atunci câ:

6.Noua rrin care s-a di, i sau, după caz, registre.

De exemplu şi către autorităţi

940 A. Va* - '> :olae


nefavorabilă dată cererii lor [conform art. 64 alin. (4), astfel cum a fost modificat prin crt. 13 pct. 16 din

Legea nr. 76/2012, încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în

termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea rrezentă şi de la comunicare pentru partea

lipsă],

Comunicarea hotărârii se realizează după regulile aplicabile pentru comunicarea şi a celorlalte acte de

procedură (art. 149 NCPC).

Atunci când sunt mai multe părţi interesate, comunicarea se face către fiecare parte.

Noua reglementare se referă şi la comunicarea, din oficiu, a hotărârilor definitive rrin care s-a dispus anularea

unui act notarial ori s-au dispus înscrieri în cartea funciară" sau, după caz, în alte registre publice) către

instituţia sau autoritatea care ţine respectivele

registre.

De exemplu, se procedează la comunicarea din oficiu, atât către instanţa de tutelă, cât ÎI către

autorităţile de sănătate publică teritorială, a hotărârii de punere sub interdicţie (art. 170 NCC)2).

De asemenea, hotărârea judecătorească definitivă de constatare sau declarare a nulităţii persoanei

juridice se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate registrele publice în care r«ersoana juridică a fost

înregistrată sau, după caz, menţionată [art. 198 alin. (3) NCC].

Tot astfel, în cadrul procedurii de declarare a morţii, dispozitivul hotărârii va fi comunicat instanţei de

tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort spre a se numi un curator, dacă este cazul;

serviciului de stare civilă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort (cu menţiunea

caracterului definitiv al hotărârii), pentru a fe înregistra moartea, iar atunci când este cazul, comunicarea

se va face şi pentai notare în cartea funciară, înregistrare în registrul comerţului, în registrul succesoral,

precum şi în ilte registre publice3'.

Hotărârea de divorţ definitivă este şi ea supusă comunicării din oficiu (de către instanţa în faţa căreia

s-a definitivat soluţia) către serviciul de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrul naţional al

regimurilor matrimoniale prevăzut de Codul civil şi, dacă mul dintre soţi a fost întreprinzător, registrului

comerţului [art. 927 alin. (4) NCC].

Sunt supuse comunicării, din oficiu, către notarul public instrumentator - direct ori prin ntermediul

Camerei Notarilor Publici în circumscripţia căreia funcţionează - hotărârile iefinitive prin care s-a dispus

anularea, în tot sau în parte, a unui act notarial2 4 '.

22 Prin Legea nr. 276/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 212/2008 pentru modificarea şi comp Îs» Legii nr. 146/1997 a fost introdus în legea taxelor de timbru art. III, conform căruia „hotărârile judec i:. na irevocabile se comunică părţilor". Textul a fost însă abrogat prin art. XVII din Legea nr. 202/2010 p— i unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

2341 Este adevărat însă că, potrivit art. 154 alin. (5) NCPC, comunicarea actelor de proceduri DU şi a hotărârii judecătoreşti) se poate face şi pe cheltuiala părţii, la solicitarea acesteia, prin intent-ai executorilor judecătoreşti sau prin servicii de curierat rapid.

supuse apa —ccl a

941


7. Se comunică din oficiu şi acea categorie de hotărâri pronunţate in materii ce sz legătură cu Tratatul

privind funcţionarea Uniunii Europene şi alte acte juridice ale Uni orz; Europene, chiar dacă nu sunt

definitive. Comunicarea se realizează către autoritatea sat instituţia naţională cu atribuţii de reglementare în

domeniul respectiv.

Se observă că în astfel de materii, care interesează dreptul Uniunii Europene, comunicare; hotărârilor

către instituţiile implicate, cu atribuţii de reglementare, se realizează chiar 02c! acestea nu au caracter

definitiv, probabil în intenţia legiuitorului de a asigura armonizare- legislaţiei interne cu cea europeană

atunci când prin hotărârile pronunţate de instan'r e judecătoreşti se constată existenţa unor neconcordanţe

(de natură, de ex., să înlăture : 2 . aplicabilitate dreptul intern).

Art. 428. Adăugirile, schimbările sau corecturileAdăugirile, schimbările sau corecturile în cuprinsul hotărârii vor trebui semnate de judecă:: - sub sancţiunea

neluării lor în seamă.

Comentariu

1. întrucât hotărârea este un act autentic, orice modificări, ştersături care s-ar faoe :: conţinutul ei, fiind de natură să-i altereze forma (acele modificări care i-ar altera conţinaiii nefiind încadrabile în dispoziţiile art. 428 NCPC), ele trebuie să fie semnate de jude:I ~ sub sancţiunea de a nu fi luate în considerare.

Semnătura judecătorilor conferă garanţia că intervenţia pe textul hotărârii aparr r: acestora, iar nu vreunei terţe persoane.

2. Hotărârea este un act oficial a cărui credibilitate nu trebuie afectată prin modifică: sau ştersături de niciun fel. Dacă, totuşi, acestea sunt necesare, ele trebuie certificate 5. - semnătură de către judecător. Altminteri, orice semnături sau adăugiri nu vor fi ţiae în seamă, ceea ce înseamnă că pur şi simplu vor putea fi ignorate de orice instituţie > __ persoană2 5 '.

§2. Efectele hotărârii judecătoreşti

Comentariu general

1. In mod tradiţional, în doctrină2 6 ' se face distincţie între efectele substanţiale şi esie procesuale ale hotărârii2 7 '.

2441A se vedea, în acest sens, art. 119 alin. (4), art. 144, art. 158 din Legea nr. 36/1995.

K. Nicolae2511A se vedea I. Leş, Codul, 2007, p. 689.262) A se vedea: I. Deleanu, Tratat, 2007, vol. II, p. 53; G. Boroi, op. cit., 2001, p. 460; S. GuincranaL F.

Ferrand, op. cit., p. 251; A. Nicolae, op. cit, pp. 32-33.27' Unii autori (C. Bléry, L'efficacité substantielle des jugements civils, thèse, LGDJ, Parii. 2 MM. p. 113; S.

Guinchard, F. Ferrand, op. cit., p. 251; I. Deleanu, Tratat, 2007, vol. II, p. 45 s: —j I. Deleanu, op. cit., 2002, p. 271) introduc in plus o distincţie între noţiunea de efect al hotărâm şi nfl de atribut, considerând că aceasta din urmă corespunde acelei însuşiri a actului jurisdicţional ce derr lăn însăşi natura acestuia, fiind aşadar consubstanţială actului jurisdicţional, ataşată acestuia in teme: .. :


2. Astfel, efectele substanţiale sunt rezultatul aplicării normei de drept la situaţia de fapt

etă, al „spunerii dreptului" de către instanţă. De aceea, efectele sau eficacitatea substanţială reprezintă

rezultatul esenţial al hotărârii ece, chiar şi atunci când nu creează o situaţie juridică nouă, înlătură

incertitudinea situaţiei juridice existente înainte de data sesizării instanţei. Demersul judiciar al părţii

urmăreşte o finalitate practică, şi anume „spunerea dreptului" titre organul învestit cu o asemenea

autoritate, astfel încât dreptul abstract să devină concret, iar raportul juridic să fie tranşat, fară

posibilitatea de a mai fi pus în discuţie "ior.

Aceasta înseamnă că hotărârea va fi sursa unor modificări sau elemente noi în ordinea ică, îndeosebi în

situaţia hotărârilor constitutive de drepturi, ce creează situaţii juridice . dar şi în cazul celor declarative

(întrucât dreptul până atunci contestat se consolidează, m recunoaşterea jurisdicţională obţinută).

Aşadar, prin modalitatea de soluţionare a litigiului, hotărârea tranşează raporturi juridice Asranţiale 1'

între părţi, recunoscând, în principiu, drepturi subiective preexistente, dar care irită o altă dimensiune prin

confirmarea lor în urma unei judecăţi şi sancţiunea juridică : le este astfel asigurată (aşa-numitele hotărâri

declarative).

neori, cu titlu de excepţie, hotărârile pot să reprezinte chiar izvorul dreptului sau unei situaţii juridice

noi, atunci când se spune că au valoare constitutivă. Ele pot, de lenea, marca momentul de la care

drepturi ce existau anterior într-o stare latentă, recisă, insuficient determinate, capătă conţinut (de ex.,

hotărârile prin care se stabileşte ierea creanţei ca urmare a prejudiciului produs prin săvârşirea unui fapt

ilicit). Există însă situaţii în care hotărârile pronunţate nu se pot încadra în cele două categorii tarative şi,

respectiv, constitutive de drepturi) întrucât criteriul folosit pentru a le îca astfel - respectiv, acela al

existenţei sau inexistenţei dreptului înaintea sesizării aţei - nu este suficient. Astfel, există situaţii în care

hotărârea nu creează, ci stinge drepturi (cum ar fi hotărârile

care se pronunţă nulitatea, rezoluţiunea unui act juridic). Alteori, deşi hotărârea se fundamentează pe

drepturi, situaţii preexistente, ea vine să funcţioneze de o asemenea manieră încât, fară o astfel de

recunoaştere şi sancţiune,

ţărani an

nu s-ar putea considera că ar avea o existenţă proprie (de ex., hotărârea în constatare uzucapiunii)2 8 '.

3. In privinţa efectelor procesuale, adică acele consecinţe produse de hotărâre ca procedural final al instanţei

învestite cu soluţionarea unui litigiu concret, în lipsa une reglementări exprese, în doctrină2 9 ' s-a admis că

ele constau în:

a) dezînvestirea instanţei de soluţionarea procesului (semel sententia dixit iudex dess : esse iudex), ceea ce înseamnă

că, în principiu, după pronunţarea hotărârii, judecătorul r. mai poate reveni asupra acesteia3';

b) hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat, opunând efectele sale, în raportur : dintre părţi,

fără posibilitatea de a fi reluată verificarea jurisdicţională asupra aspecte. - deja tranşate;

c) hotărârea constituie titlu executoriu, atunci când conţine dispoziţii care pot fi ac _>e la îndeplinire

pe cale de silită (bineînţeles, cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege, după învestirea cu formulă

executorie, exceptând situaţiile de execuţie vremelnici, judiciară sau legală);

d) hotărârea constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât coniu- tările

personale ale judecătorului fac dovada până la înscrierea în fals;

e) hotărârea face ca orice prescripţie privitoare la dreptul la acţiune să fie înlocuia printr-o nouă

prescripţie (privitoare la dreptul de a cere executarea silită).

4. Noul Cod de procedură civilă reglementează (cu caracter de noutate), prin dispoziţiile art. 429-435, efectele

procesuale ale hotărârii judecătoreşti, stabilind că acesta sunt reprezentate de: 1) dezînvestirea instanţei; 2)

autoritatea de lucru judecat; 3) pu:e-r. executorie; 4) valoarea de înscris autentic.

De asemenea, este consacrată obligativitatea efectelor hotărârii în relaţia dintre pin şi succesorii

acestora, precum şi opozabilitatea aceloraşi efecte faţă de terţe pers : ere neparticipante la procedura

judiciară (cu posibilitatea pentru aceştia de a dovedi situsa contrară celei reţinute în absenţa participării lor

de la judecată).

Se constată totodată, că nu este reţinută, cu valoare de efect al hotărârii, inten er rai prescripţiei

extinctive a dreptului material la acţiune în prescripţia dreptului de a c r~ ae| executarea silită3 0 '.

28'' Pentru clasificarea hotărârilor în declarative, constitutive, extinctive de drepturi şi mixte «i iaci deopotrivă caractere declarative şi constitutive), a se vedea A. Nicolae, op. cit., pp. 105-132, împ:i_~_ _ aparatul critic acolo menţionat.

292' A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, voi. II, pp. 268-269; G. Boroi, op. cit., 2001, pp. 46 —- A. Nicolae, op. cit., pp. 35-103.

30Din dispoziţiile art. 2539 alin. (3) NCC, coroborate cu art. 706 NCPC, ar rezulta că rm vorba, prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti, de o intervertire a naturii prescripţiei extinctive. : - a dreptului material la acţiune în aceea a dreptului de a obţine executarea silită, ci doar, ever.r_i intervertirea termenului prescripţiei extinctive, respectiv a înlocuirii termenelor iniţiale (prevj Noul Cod civil, pentru a obţine condamnarea pârâtului), cu termenele de prescripţie de a obţine exr.. silită (prevăzute de Noul Cod de procedură civilă sau alte legi speciale). Cu privire la natura j

944

Art. 430 Cartea = l-a

Art. 429. Dezînvestirea instanţeiDupă pronunţarea hotărârii instanţa se dezînvesteşte şi niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale.

Comentariu

1. Textul consacră regula potrivit căreia, odată ce s-a pronunţat, spunând dreptul în cauza concretă ce

1-a învestit, judecătorul încetează de a mai fi judecător raportat la acel litigiu faţă de care el şi-a epuizat

puterea sa de jurisdicţie1' (iudex dessinit esse iudex sau udex corrigere sententiam suam amplicus non potest sau iudexpostquam semel sententiam dixit postea iudex esse dessinit).

Anterior, în vechea reglementare, această regulă îşi găsea expresie în dispoziţiile art. 258 alin. (3) C. pr.

civ. (după pronunţarea hotărârii niciun judecător nu poate reveni esupra părerii sale), fără să se menţioneze

expres că este vorba despre un efect al hotărârii.

2. Judecătorul poate să revină asupra opiniei iniţiale, dar înainte de a fi adoptată hotărârea in cauză, în

situaţia judecării cauzei în complet de divergenţă [potrivit art. 399 alin. (4) \~CPC, judecătorii au dreptul să

revină asupra părerii lor care a provocat divergenţa],

3. Regula dezînvestirii îşi găseşte aplicabilitatea nu numai cu privire la hotărârile rronunţate în materie

contencioasă, care tranşează deci un litigiu, ci şi în privinţa celor date în procedură graţioasă sau

vremelnice, provizorii - de ex., ordonanţele preşedinţiale, sechestrul judiciar, pensia de întreţinere - asupra

cărora instanţa nu poate reveni, prin adoptarea altor soluţii, câtă vreme nu s-au modificat împrejurările

avute în vedere la nomentul pronunţării lor.

4. Regula se aplică şi în situaţia încheierilor interlocutorii, întrucât instanţa nu mai poate reveni asupra

măsurilor dispuse prin acestea, spre deosebire de situaţia celor preparatorii, —¿mergătoare soluţionării

pricinii care conţin măsuri de organizare şi administrare a _ iecăţii în cadrul diferitelor termene de judecată

(şi asupra cărora, motivat, instanţa poate

reveni)2'.

5. De la efectul dezînvestirii instanţei există unele excepţii3), atunci când judecătorului i se cere să revină

asupra hotărârii sale, pentru a-i aduce dispoziţii noi.

Acest lucru este posibil atunci când, nesocotind principiul disponibilităţii, instanţa nu a ■c luţionat şi nu

s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere care au învestit-o.

Potrivit dispoziţiilor art. 444 NCPC, într-o asemenea situaţie, judecătorul are posibilitatea r creptării

neregularităţii săvârşite - la cerere şi înăuntrul termenului de exercitare a meiului sau recursului, iar în

cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în emen de 15 zile de la pronunţare - printr-o

hotărâre separată.

Aşadar, deşi litigiul fusese tranşat prin hotărârea deja pronunţată şi deci, potrivit regu dezînvestirii,

Judecătorul a încetat să mai fie judecător" pentru cauza respectivă, e găseşte din nou sesizat, fară să înceapă

o nouă judecată pe aspectele menţionate, ci venina în completarea judecăţii anterioare.

De data aceasta, nu este vorba despre o nouă cerere, având o altă cauză juridică asur-- căreia instanţa să

se pronunţe, ci de o revenire asupra învestirii sale anterioare, în lirr e în care fusese deja sesizată. De aceea,

reluând judecata pe acelaşi temei, pe care doa: -i ignorat anterior, instanţa revine asupra dezînvestirii sale,

cu scopul finalizării judecăţi:

Posibilitatea de completare a hotărârii (funcţionând tot ca o excepţie de la reg- - dezînvestirii) există şi

în procedura partajului.

Astfel, după pronunţarea încheierii de admitere în principiu prin care stabileşte m¿sa bunurilor de

împărţit, calitatea de coproprietari, cota-parte ce se cuvine fiecăruia, pa¿: _ succesoral, eventualele creanţe

şi sarcini ale moştenirii, instanţa poate pronunţa o înche: suplimentară, dacă va constata că există şi alţi

coproprietari sau că au fost omise unele bur _- care trebuiau supuse împărţelii, fară ca privitor la aceşti

coproprietari sau la acele bur - să fi avut loc o dezbatere contradictorie. De asemenea, instanţa poate, cu

olae 945

consimţământ a tuturor coproprietarilor, să elimine un bun care a fost cuprins din eroare în masa de îmjri-

(art. 985 NCPC).

Aşadar, instanţa revine asupra unei încheieri interlocutorii, deşi în mod obişnuit măsuri e cuprinse în

astfel de acte procedurale nu mai pot fi revăzute şi modificate de către ins:;- fi care le-a pronunţat.

Nu este vorba, în asemenea situaţii, despre îndreptarea unei simple erori materiale.:: ot o revenire asupra

dispozitivului încheierii, fie în sensul completării acestuia, fie în ser înlăturării unor dispoziţii".

6. Nu constituie derogări de la principiul dezînvestirii instanţei, situaţiile în care jucc. :- torului i se cere

rectificarea erorilor materiale strecurate în hotărâre3 1 ' (art. 442 NCPC san când judecătorul rectifică greşeli

(prin adăugiri, ştersături) din conţinutul consideren:; r (art. 428 NCPC) ori când aduce lămuriri cu privire la

înţelesul, întinderea şi aplicaşi dispozitivului (art. 443 NCPC)3 2 '.Decizii ale Curţii Constituţionale

and de analizat neconstituţionalitatea dispoziţiilor referitoare la regula dezînvestirii ţei [consacrate anterior

prin normele art. 258 alin. (3) C. pr. civ: după pronunţarea irii niciun judecător nu poate reveni asupra

părerii sale], Curtea Constituţională a t că textul nu contravine dispoziţiilor invocate, ale art. art. 1 alin.

(3)-(5), art. 21 (1), art. 52 alin. (3), art. 73 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie. Principiul

potrivit căruia, după pronunţarea hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra ei luate nu numai că nu

încalcă prevederile Constituţiei, ci, dimpotrivă, reprezintă ponentă importantă a ideii de justiţie, a

asigurării autorităţii de lucru judecat şi a i drepturilor procesuale ale părţilor, ca element fundamental al

statului de drept. ?-.ncipiul autorităţii de lucru judecat (res iudicata) se coroborează cu regula că, odată ţaţă

hotărârea definitivă, misiunea judecătorului care a participat la judecată se ie (lata sententia, iudex dessinit esse iudex). Ca

efect juridic al acestei reguli, care ţine inea publică, pronunţarea hotărârii are şi efect de desistare a

instanţei, iar judecătoriul s-a pronunţat nu poate reveni asupra părerii sale în respectiva cauză, cu

menţiunea că nemulţumite îi rămâne însă posibilitatea de a cere îndreptarea greşelilor materiale ». s-ar

strecura în hotărâre. 3e altfel, acest principiu fundamental al procedurii civile, recunoscut în numeroase

ţări rept romano-germanic, este consacrat şi în dreptul anglo-saxon sub nume de functus . adagiu din care

decurge faptul că, după pronunţarea unei hotărâri, instanţele nu Dot reveni asupra acesteia, singura

posibilitate de schimbare sau corectare a soluţiei ând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege (Dec. CC nr. 478 din 8 iunie 2006, ată în M. Of. nr. 630 din 21 iulie 2006).

Jurisprudenţă

1. Lipsa motivării propriu-zise a hotărârii a fost suplinită prin pronunţarea ulterioară p?i încheieri de

îndreptare de eroare materială, cu justificarea că respectiva greşeală t fost determinată de modalitatea

tehnoredactării hotărârii. Procedând de această

ră, instanţa a încălcat însă, principiul dezînvestirii, care presupune că, după ce ptat soluţia, instanţa nu

mai poate reveni asupra acesteia, inclusiv prin aducerea argumente suplimentare sau prin motivare

propriu-zisă, pentru că, raporta la cazul t, puterea sa jurisdicţională s-a epuizat (semel sententia dixit, iudex dessinit esse . Prin nemotivarea hotărârii, dată în această formă publicităţii şi comunicată părţilor enirea ulterioară

asupra acesteia prin completarea considerentelor, instanţa a încălcat ipiul dezînvestirii, recurgând la

31 Având în vedere că rectificările efectuate sunt pur formale şi de natură să pună de acord practiiiui. considerentele sau dispozitivul hotărârii cu datele corecte ale speţei referitoare la numele părţii: r ia calitatea ori susţinerile acestora sau alte asemenea aspecte care nu sunt de natură să influenţeze soiuri

32 Obiectul interpretării în asemenea situaţii constă în clarificarea obscurităţii hotărârii judecătc "rs. dându-se inclusiv posibilitatea executării ei în limitele avute în vedere prin modalitatea de soluţiorir; i litigiului. Hotărârea care lămureşte, interpretează nu realizează însă o nouă judecată, ea face corp c: - J: cu prima căreia vine să-i lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea (ataşându-se hotărârii atât în d: sam cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei).

946


dispoziţiile art. 281 C. pr. civ., care nu-i permiteau acoperirea neregularităţii procedurale săvârşite (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 3837 11 iunie 2008, în BJpe anul 2008, pp. 286-287).

2. Dispoziţiile art. 2811 C. pr. civ. care au constituit temeiul juridic al cererii petentelor it instanţei ca,

după momentul dezînvestirii prin pronunţarea soluţiei, să aducă lămuriri

rn\ ire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului.

in speţă, potrivit deciziei pronunţate, instanţa, urmare a admiterii apelului declarat, schimbat în tot sentinţa

atacată, în sensul că a admis acţiunea principală şi cererea de intervenţie principală. în consecinţă, a

constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpi: _ -; încheiate de pârâţi şi i-a obligat pe aceştia să lase

reclamanţilor în deplină proprietate ? liniştită posesie imobilul. în aceste condiţii, contrar aprecierii primei

instanţe, dispoz.ru hotărârii nu este neechivoc, câtă vreme prin cele două cereri, principală şi de interver:;

au fost deduse judecăţii aceleaşi pretenţii, astfel încât prin admiterea lor, pârâţii au de1, ei c obligaţi în

egală măsură faţă de reclamanţi şi intervenienţi.

Soluţia în acest sens a dispozitivului este explicată şi prin considerentele deciziei (; are susţinând în

mod necesar dispozitivul fac corp comun cu acesta şi se bucură în mod eg; . autoritate de lucru judecat).

Astfel, admiterea cererii de intervenţie principală a fost exp ; aă de instanţă prin aceea că, potrivit

înscrisurilor de la dosar, intervenientele au ace SJS drepturi ca şi reclamanţii, ceea ce a dus la consecinţa

admiterii nu doar a acţiunii princ ra ci şi a cererii de intervenţie principală. Or, prin admiterea celor două

cereri care au < judecăţii aceleaşi pretenţii în valorificarea unor drepturi subiective identice, pârâţii nu zvci

obligaţi la restituirea imobilului numai către reclamanţi, aşa cum ar rezulta din dispoz : hotărârii.

Echivocitatea dispozitivului astfel întocmit se repercutează şi asupra ap. acestuia întrucât hotărârea fiind

susceptibilă de executare silită ar rezulta, contrar 5: . adoptate de instanţă, că ar fi beneficiari ai titlului

executoriu numai reclamanţii. Or. procedurală reglementată de art. 2811 C. pr. civ. are ca raţiune şi

evitarea impediment la executarea silită [potrivit art. 399 alin. (1) C. pr. civ. putându-se formula contest" :

- executare pentru lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitiva . dacă nu s-a utilizat

procedura prevăzută de art. 2811 C. pr. civ.]. în consecinţă, se consu l . în cauză, prin admiterea cererii

principale şi a celei de intervenţie în interes propriu, arc -ic având ca obiect aceleaşi pretenţii, dispozitivul

hotărârii nu putea conţine decât de o ir.;- sfc echivocă, neclară, susceptibilă de interpretare, obligarea

pârâţilor la executarea pre (predarea imobilului) doar către reclamanţi. Aprecierea în sens contrar a primei

instant făcut cu încălcarea dispoziţiilor procedurale, ceea ce atrage nelegalitatea soluţiei /C ii. civ. propr. int., dec. nr. 1281 din 16 februarie 2011, nepublicată). Notă: Reglemer :

instituţiei referitoare la lămurirea hotărârii şi înlăturarea dispoziţiilor contradictc - ăa dispozitivul hotărârii

se regăseşte în Noul Cod de procedură civilă în art. 443 (n.n.. A - .

Art. 430. Autoritatea de lucru judecat(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procest . sas statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra

oricărui alt incident are, de la pronc-snt, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care r: se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o

chestiune litigioasă.

(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate ce judecat asupra fondului.

(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecs- provizorie.

(5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea a judecat până ce va fi înlocuită cu o altă

hotărâre.

947


Comentariu

1.Textul reglementează autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, erind astfel o

lacună importantă a legislaţiei anterioare.

in vechea reglementare, autoritatea de lucru judecat era considerată pe de o parte, mijloc rrobă, respectiv

prezumţie legală, iuris et de iure [prin dispoziţiile art. 1200 pct. 4 civ., art. 1202 alin. (2) C. civ.], pe de altă

parte, excepţie procesuală de fond, peremptorie i absolută (art. 166C.pr. civ.) de natură să împiedice o

altă judecată în condiţii de identitate : elemente0.

Or, o asemenea opţiune a legiuitorului era incorectă, întrucât autoritatea de lucru judecat poate fi redusă

la funcţia unei excepţii procesuale (ceea ce ar însemna subordonarea :stenţei ei de promovarea unei

acţiuni ulterioare, în cadrul căreia să se pună problema ilui judecat deja, care ar face astfel obstacol în

calea unei noi acţiuni) şi nici la valoarea ai simplu mijloc de probă (respectiv, o prezumţie, care se

sprijină, la fel ca toate celelalte jmţii, pe probabilitatea conformităţii cu realitatea).

în realitate, autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârii :ătoreşti, ca act

jurisdicţional emanând de la o putere publică a statului, trăsătură ce o sebeşte în mod fundamental de alte

acte juridice.runcţia jurisdicţională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice şi iea socială

(manifestată prin intermediul instanţei şi transpusă în hotărârea adoptată) ca litigiului să i se pună capăt

de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în instanţei, indiferent că aceasta s-ar realiza pe cale

principală sau în mod incidental, r-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat

jurisdicţional anterior.

2. Se bucură de autoritate de lucru judecat, nu numai hotărârea care tranşează în tot sau i narte, fondul

pricinii, ci şi aceea care statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra r.cărui alt incident.

Intră în autoritate de lucru judecat, în primul rând, hotărârile care rezolvă în tot sau ţ parte, pe fondul

ei, o situaţie contencioasă3 3 , având în vedere că actul jurisdicţional al anţei este menit, în principal, să pună

capăt litigiilor care apar în societate, să rezolve :erendele, stabilind existenţa sau inexistenţa dreptului

afirmat3 4 .

Situarea autorităţii de lucru judecat în materia probelor a fost influenţată de Codul civil Napoleon 1350 C. civ. fr.). In ce priveşte excepţia procesuală, ea dădea expresie efectului negativ al autorităţii : icru judecat.

- în schimb, în cadrul procedurii necontencioase, rolul judecătorului, în absenţa litigiului şi a adictorialităţii dezbaterilor, se limitează la a da o autorizare, aşa încât actul final al judecăţii nu înzestrat cu autoritate de

lucru judecat (aceasta nu înseamnă însă că ar fi vorba de un simplu act administrare judiciară şi nu de un act jurisdicţional, întrucât „atribuţiunile graţioase fac parte din unda jurisdicţională a statului în egală măsură ca şi

cele contencioase"; a se vedea E. Herovanu, vol. I, pp. 331-332). Asemenea hotărâri (date în procedura graţioasă) sunt în principiu ■ile, ele putând fi combătute de cei interesaţi pe cale de acţiune principală sau de excepţie (a se î. Cădere, op. cit., p. 359). ! Autoritatea de lucru judecat se ataşează hotărârilor care au caracter

contencios şi care leagă pe ătorul care le-a pronunţat (J. Dufour, De l'autorité de ia chose jugée en droit

33 De exemplu, dacă promovând o acţiune în revendicare, reclamantul pretinde ca temei al ere de proprietate un contract de vânzare-cumpărare, fără să facă însă dovada în proces a deţinerii el nu va putea introduce ulterior o acţiune pe motiv că s-ar afla în posesia respectivului contract csrs demonstreze dreptul (căci aceasta ar însemna să se ignore diferenţa dintre un simplu mijloc de : cauza acţiunii care ar rămâne aceeaşi ca în primul proces), dar va putea introduce o nouă acţiune in . invoce, de ex., faptul că a uzucapat sau că a moştenit imobilul care a făcut obiectul revendicării şi :

34 Reglementarea expresă a atribuirii autorităţii de lucru judecat şi unor asemenea hotărâri care r; cauza de o manieră definitivă pe excepţie, nesusceptibilă de a fi repusă în discuţie, vine de altfel să . controversa dezvoltată în doctrină şi jurisprudenţă în legătură cu acest aspect, în absenţa unui te să dea o dezlegare de principiu acestei chestiuni (a se vedea: I. Leş, Codul, pp. 488-489; M. op. cit., 2005, vol. Il, pp. 703-704; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 289; M. Tăbârcă, Excepţiilepre c i .

olae


roumain et français, rie Nouvelle de Droit et Jurisprudence, Paris, 1882, p. 120; Aubry et Rau, Cours de droit civil sais, 5e éd., t. XII, Imprimerie et Librairie Generale de Jurisprudence, Paris, 1922, p. 396; R. Perrot,

949


ii) O hotărâre care nu a rezolvat diferendul datorită unor împrejurări de ordin fonra care au

împiedicat instanţa să ajungă la dezbaterea în fond a pricinii, nu va putea fi opusă regulă, într-o nouă

instanţă învestită cu soluţionarea aceluiaşi litigiu, cu valoarea autor:!* de lucru judecat.

De exemplu, în situaţia în care cererea a fost anulată ca netimbrată, respinsă ca prematai ori ca

inadmisibilă pentru neurmarea unei proceduri prealabile obligatorii nu se va op un în procesul ulterior,

pornit după îndeplinirea acestor cerinţe de formă, autoritatea de 1 u m judecat care să pună obstacol

unei noi judecăţi, de data aceasta pe fond.

iii) Autoritatea de lucru judecat se ataşează însă acelor hotărâri care, deşi au rezi cauza pe o

excepţie sau pe un incident procedural, au facut-o de o manieră care să nu permită readucerea ei în

dezbaterea judiciară".

Astfel, în ipoteza în care cererea a fost respinsă, constatându-se prescris dreptul ma:e- la acţiune,

această statuare a instanţei va intra în autoritate de lucru judecat, neputân: a susţine posibilitatea unei

noi învestiri a instanţei pentru a se demonstra că dreptul de : nu era prescris, şi că trebuie să aibă loc

judecata pe fond a cauzei.

La fel, dacă o acţiune este respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active a celu s-a pretins

titularul dreptului (reclamantul), sesizarea ulterioară a instanţei de către ac parte va fi posibilă, fără să

i se opună autoritatea de lucru judecat, doar în măsura în ca:e invoca un alt temei al dreptului (şi

astfel, ar justifica o altă cauză a acţiunii sale)2).

Aşadar, nu se poate susţine că, întrucât rezolvarea în primul proces s-a făcu: : reţinerea unei

excepţii procesuale, acest aspect este suficient prin el însuşi pentru : funcţiona autoritatea de lucru

judecat şi pentru a permite reluarea procedurii judiciare sub motiv că nu a avut loc iniţial o

dezbatere asupra fondului.

Pe aspectul tranşat, hotărârea produce autoritate de lucru judecat, iar reluarea dezbat; pentru a

se ajunge la fondul raporturilor juridice dintre părţi ar fi posibilă numai în si în care s-ar invoca

elemente noi, de natură să înlăture excepţia autorităţii de lucru jude.

H: tărârea dată asupra incidentului perimării va produce autoritate de lucru judecat proces ulterior în

legătură cu neintervenirea cauzei de întrerupere a prescripţiei -iui la acţiune, invocată de reclamant, cu

referire la introducerea unei cereri de chemare Hkdecată (cu privire la care s-a constatat însă intervenită

perimarea)". Este vorba aici de c. testarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat există (în mod provizoriu) de la momentul pronunţării ■ani şi nu doar de

la definitivarea soluţiei prin epuizarea exerciţiului căilor de atac. u Efectul autorităţii de lucru judecat

însoţeşte hotărârea de la momentul pronunţării ei, i să fie nevoie să se aştepte epuizarea exerciţiului

căilor de atac, pentru a putea fi invocată

această valoare, tocmai pentru că este expresia funcţiei jurisdicţionale a statului, care -enifestă

indiferent de gradul instanţei care a pronunţat hotărârea şi indiferent dacă ■eata a avut loc în primă

instanţă sau în cadrul căilor de atac2'.ÎSi Partea nu va putea, văzându-şi respinsă acţiunea în primă instanţă ca, în loc să exercite de atac, să

promoveze din nou aceeaşi acţiune, fară să i se opună autoritatea de lucru ¡cat. Altminteri, ar avea

posibilitatea ca, ori de câte ori o hotărâre de primă instanţă i-ar t letavorabilă, să abandoneze procesul

început şi să declanşeze unul nou în speranţa că de m aceasta hotărârea îi va fi favorabilă.

' Prin epuizarea căilor de atac, autoritatea de lucru judecat doar îşi transformă eterul provizoriu într-

unui definitiv, iar exercitarea căilor de atac suspendă (atunci când tazul), executorialitatea hotărârii, iar nu

forţa lucrului judecat, r Prin pronunţarea hotărârii primei instanţe se epuizează puterea jurisdicţională

a .ătoruiui învestit în soluţionarea pricinii, dar asupra lucrului astfel judecat se poate ni în etapele ulterioare

ale procesului. Instanţa de control, în măsura în care va ajunge & : altă concluzie asupra pretenţiilor

supuse judecăţii, va da un nou conţinut lucrului pceeat şi acestuia i se va ataşa autoritatea. r eptul că

hotărârea este pronunţată de o instanţă de control nu transformă însă autoritatea utere de lucru judecat3'.

p. DL, pp. 349-350; Al. Bacaci, op. cit., p. 136; I. Leş, Procedurile speciale reglementate de Codul de peedură civilă, Ed. Cluj-Napoca, 1989, p. 53).

Potrivit art. 2539 alin. (2) NCC, prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de ■er ¿re în judecată (...), a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată sau s-a perimat printr-o ■crire rămasă definitivă.

: Sistemul juridic care nu ar atribui autoritate de lucru judecat decât hotărârilor aflate la adăpostul to:r de atac ar fi excesiv (P. Lacoste, op. cit., p. 5).

Anterior noii reglementări a Codului de procedură civilă, în doctrină (I. Deieanu, op. cit., pp. 82-83) irmat că autoritatea ar fi o calitate ataşată hotărârii de la momentul pronunţării ei şi până la epuizarea □ului de exercitare

a căilor de atac de reformare sau de retractare ori, după caz, până la respingereai, iar puterea lucrului judecat, o calitate ataşată hotărârii, care nu mai poate fi reformată sau tă. Pentru aceeaşi dihotomie între autoritate şi putere de lucru judecat, a se vedea E. Florian, pp. 72-73.E

riritul că o asemenea distincţie nu mai este posibilă, fiind lipsită în mod clar de un fundament legal, iîă şi din unificarea terminologică pe care a operat-o legiuitorul inclusiv prin Legea nr. 76/2012 derT-e în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, care în art. 14 alin. (2), stabileşte că: „în cuprinsul

287 alin. (3), art. 1081 alin. (1) şi art. 1084 alin. (3) din Codul de procedură civilă, precum şi în isul celorlalte acte normative, sintagma puterea de lucru judecat/puterea lucrului judecat se |P:cuieşte cu sintagma autoritatea de lucru judecat/autoritatea lucrului judecat".

Dlae 951


v) Verificarea jurisdicţională, realizată in exerciţiul unei funcţii publice a statuii.: .. toate garanţiile

pe care le implică, este temeiul autorităţii actului jurisdicţional, astfel t. _ această autoritate are aceeaşi

semnificaţie, indiferent că hotărârea căreia i se ataşeszâ aparţine primei instanţe sau ultimei instanţe din

ierarhia organelor judecătoreşti, care w putea cenzura hotărârea".

vi) Atâta vreme cât autoritatea nu este definitivă, modalitatea în care aceasta _ - protejată, prin

împiedicarea reluării verificării jurisdicţionale (altfel decât în sistem» căilor de atac), o va reprezenta

excepţia de litispendenţă3 5 (art. 138) ori se va pnxcta la suspendarea judecăţii pe temeiul art. 413 alin.

(1) pct. 1, până când va putea fi oposi excepţia lucrului judecat.

4. în ce priveşte partea de hotărâre care intră în autoritate de lucru judecat, noile disp:: procedurale

[art. 430 alin. (2)] menţionează expres că este vorba nu numai de dispoziţii şi de considerentele pe care

acesta se sprijină, inclusiv acele considerente de sine stată:: an (faţă de dispozitiv), prin care s-a rezolvat

o chestiune litigioasă3'.

i) Dispozitivul hotărârii se bucură în mod necesar de autoritatea lucrului judecat, el - -. cel care

conţine soluţia litigiului dedus judecăţii şi cel care va face obiect al executări: - e

ii) întrucât dispozitivul este cel care cristalizează dreptul recunoscut sau tăgădi. : ăe hotărârea

pronunţată în cauză, lucrul judecat trebuie să rezulte din conţinutul lui3 6 .

iii) în privinţa considerentelor care intră în autoritate de lucru judecat, textul prectzeui. că este vorba

despre acelea pe care se sprijină soluţia din dispozitiv5'.

Este vorba despre acele considerente aşa-numite «decisive», explicaţia şi fundarr tu soluţiei, care

trebuie să participe, în egală măsură, la autoritatea de lucru jude.. . dispozitivului6'.

35 Potrivit art. 138 NCPC, funcţionează această excepţie atunci când aceeaşi pricină (respect: . „ aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi între aceleaşi părţi) este adusă înaintea mai multor instanţe, exur: putând fi invocată în faţa instanţelor de fond. Aşadar, dacă s-a nesocotit lucrul judecat (nedefiniţi - formularea unei a doua cereri, remediul va consta în invocarea excepţiei de litispendenţă, atunc: litigiul se mai află spre soluţionare la instanţele de fond.

în situaţia în care litigiul este adus din nou în faţa judecăţii, dar după ce în procesul anterior s-a cecîp| etapa jurisdicţională a instanţelor de fond, nu se va mai putea opune excepţia litispendenţei, dar x . putea face aplicarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC şi suspenda judecata până la soluţie ras definitivă a primului proces. în funcţie de soluţia dată acestuia, celei de-a doua judecăţi i se va opLr i i excepţia lucrului judecat, fie excepţia de litispendenţă, atunci când instanţa de recurs ar casa hotărî:;. . trimitere spre rejudecare la una din instanţele de fond.

36 I. Stoenescu, în Procesul civil în R.P.R., p. 324.

iv) Considerentele care sprijină în mod necesar hotărârea instanţei trebuie să se bucure de autoritate de

lucru judecat pentru că, în fapt, ele fac corp comun cu dispozitivul, în absenţa or soluţia fiind neclară,

necunoscându-se limitele judecăţii şi nici aspectele tranşate în mod definitiv, fară posibilitatea reluării

dezbaterii judiciare asupra lor".

v) Spre deosebire de motivele necesare, cele indiferente adică acelea care ar putea lipsi din conţinutul

considerentelor3 7 ', fară ca aceasta să conducă la lipsirea de fundament a iiotărârii, nu se bucură de

autoritate de lucru judecat.

vi) Motivele indiferente aduc doar un plus de argumente, colateral însă dezbaterilor din proces, fară a

se integra în logica firească a soluţiei, astfel încât ele nu se bucură de efectele autorităţii de lucru judecat,

ci au doar valoarea unei prezumţii relative, susceptibile de probă contrară3 8 '.

vii) Intră în autoritate de lucru judecat şi acele motive care conţin ele însele, separat de i: luţia din

dispozitiv (şi făcând posibilă adoptarea acesteia), rezolvări ale unor chestiuni ictigioase4'.

Este vorba despre aşa-numitele motive cu valoare decizională care vin să tranşeze lipecte ale litigiului

deduse judecăţii de o manieră incidentală, aşa încât rezolvarea asupra :: nu se poate regăsi în dispozitiv

(decât de o manieră indirectă)3 9 '.

viii) Motivele decizorii nu vin să explice soluţia

din dispozitiv, ci conţin ele înse r soluţia asupra unei

apărări a pârâtului sau asupra unei chestiuni

prealabile invocate de părţi, de natură să influenţeze

însă rezolvarea raportului juridic principal dedus

judecăţii .

De exemplu, pârâtul se apără faţă de acţiunea în

revendicare promovată de către reclamant invocând

uzucapiunea. Dovedirea, în cadrul procesului, a

37 :onsimţământului, aşa încât într-un proces ulterior nu se va mai putea invoca inexistenţa consimţământului eventual, existenţa unor vicii ale acestuia, aspecte care nu au fost supuse dezbaterii anterior. :i Astfel, o acţiune în revendicare, în pretenţii, în nulitatea unui act etc., poate fi respinsă pe diferite iderente, după cum admiterea unei acţiuni şi obligarea pârâtului la diferite prestaţii pot avea, de ■enea, mai multe temeiuri a căror cunoaştere este necesară pentru a nu fi încălcat efectul pozitiv sau ce! negativ al autorităţii de lucru judecat, adică, pentru a nu se nesocoti cele stabilite anterior de instanţa judecată.Din acest punct de vedere, al importanţei lor în înţelegerea soluţiei adoptate, s-a arătat că motivele ■ecesare,

sprijin al dispozitivului, trebuie să fie apreciate ca motive obiective, ce fac corp comun CB dispozitivul, spre deosebire de celelalte argumente ale instanţei, care sunt simple mobiluri ale ie:erminării judecătorului şi de aceea, ele sunt calificate ca motive subiective (P. Lacoste, op. cit., p. 93; §£-C. Praporgescu, Despre lucru judecat în dreptul privat român aplicabil în vechiul regat şi provinciile ¿-s.elene. Studiu de drept civil comparat, Tipografia Kosmos, Oradea, 1926, p. 68).

38: 1 Pentru deosebirea dintre motive necesare şi motive indiferente sau supraabundente, precum şi pentru clasificare a motivelor în necesare, indiferente şi decizorii, a se vedea A. Nicolae, op. cit., pp. 278-293.

De exemplu, dacă respingând o acţiune în revendicare, instanţa reţine că pârâtul nu a exhibat un valabil care să-i justifice deţinerea bunului şi, în acelaşi timp, că nici nu a făcut dovada unei posesii ■ile care să constituie fundamentul dobândirii proprietăţii prin uzucapiune, în condiţiile în care această fri urmă apărare nu a fost invocată în proces şi nu a făcut obiect al dezbaterilor părţilor. De aceea, considerentul referitor la uzucapiune nu va face obstacol în calea unei acţiuni ulterioare (care să aibă ca :c:ect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive), nefiind vorba ce un motiv necesar în susţinerea soluţiei, ci, dimpotrivă, unul nenecesar şi de natură să surprindă părţile.39fecătorul pune prima soluţie în motive sub forma considerentelor, iar dispozitivul nu o conţine decât pe i doua (P. Lacoste, op. cit., p. 93).

De exemplu, reclamantul solicită obligarea pârâtului la executarea unor prestaţii decurgând dintr-un contract. Fără să formuleze cerere reconvenţională, pârâtul doar se apără, invocând nulitatea contractului care ar

A. Nicolae 953

dobândirii drept'o de proprietate asupra bunului prin

efectul prescripţiei achizitive va avea drept

consecinţă respingerea acţiunii în revendicare, fară

ca soluţia asupra uzucapiunii să se regăsească ii

dispozitiv (în absenţa unei cereri reconvenţionale a

pârâtului, care a înţeles doar să se apere neformulând

o pretenţie de sine-stătătoare, pentru ca instanţa să se

pronunţe asupra ei ir dispozitiv).

ix) Recunoaşterea autorităţii de lucru judecat unor astfel de motive2) se explică ptt

valabilitatea, hotărârea va fi de respingere a acţiunii principale, dar soluţia cu privire la nulitate se a regăsi doar în considerente, care dobândesc astfel un caracter decizoriu, rezolvând un important aspsat al litigiului, de care va depinde soluţia finală. Astfel fiind, reclamantul nu va putea promova o acţiine ulterioară în cadrul căreia să pretindă, pe temeiul aceluiaşi contract, valorificarea altor pretenţii, sub m : : că nulitatea nu a fost pronunţată în dispozitivul hotărârii şi astfel nu ar funcţiona şi nu i s-ar opizas autoritatea de lucru judecat, de vreme ce s-a statuat deja anterior că este vorba despre un act juridic zzL, neproducător de efecte juridice şi care nu se poate constitui în temei al unor pretenţii.

H. Motulsky, Pour une délimitation plus précise de l'autorité de la chose jugée en matière cr.-,£„. Recueil Dalloz, 1964, p. 7.

2) Şi curmarea astfel a controversei apărute în doctrină în absenţa unui text expres (a se vedea, de ; I. Leş, Codid, 2007, p. 431; E. Florian, op. cit., p. 211, care au negat autoritatea de lucru judeci" .. unor astfel de considerente, susţinând că „aşezarea topografică a unei măsuri luate de instanţă în perta privitoare la motivare nu poate fi de natură să confere putere de lucru judecat unui considerent").

Se constată însă că noua reglementare este contestată în continuare în doctrină (a se vedea: I. Leş. .V _ Cod, 2011, pp. 557-559; I. Leş, Dispozitivul hotărârii judecătoreşti şi procedura de filtrare a recurs: m în viziunea Proiectului noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 10/2009, pp. 11-26), susţinându-i-e t ar fi trebuit adoptată soluţia Codului de procedură civilă francez (art. 480, care recunoaşte, astfel cur: i-c arătat anterior, autoritate de lucra judecat numai dispozitivului), întrucât aceasta are meritul unei „clamai şi simplităţi, dar şi al posibilităţii de determinare clară a întinderii lucrului judecat". S-a susţinut că s : : nan adoptată de Noul Cod de procedură civilă român este de natură să provoace dificultăţi de ordin pracac, ajungându-se în mod inevitabil, „la nesocotirea principiului contradictorialităţii, de vreme

constitui temeiul obligării sale. în măsura în care instanţa va ajunge la concluzia că actul juridic -spectiv este într-adevăr lipsit de eficienţă juridică din cauza vreunui motiv de nulitate ce îi afectează

A. Nicolae 954

ce o sohoe este statuată numai în considerente şi survine după pronunţarea deciziei judiciare", „la o lipsă totali as transparenţă a deciziei judiciare şi la nesocotirea şi a altor principii esenţiale de înfăptuire a justiţie:. , ar fi principiul dreptului la apărare, principiul publicităţii".

Credem că asemenea obiecţii nu îşi au suport în noua reglementare care, dimpotrivă, vine să as:ş stabilitate judecăţilor realizate de instanţe, evitându-se contrazicerea nu numai între dispozk: re hotărârilor judecătoreşti, ci şi între considerentele acestora, dându-se eficienţă autorităţii de lucru judeca, indiferent de împrejurarea că aspectele litigioase îţi găsesc dezlegare în interiorul considerent ir (atunci când modalitatea în care au fost aduse în dezbaterea judiciară au impus o asemenea deziepri jurisdicţională) sau în dispozitiv.

Aprecierea de lipsă de transparenţă a deciziei judiciare, de încălcare a unor principii de deslaşu-HE a procesului (pe motiv că soluţia s-ar regăsi în considerente, care se întocmesc după pronunurei dispozitivului, adăugându-se astfel la soluţia adoptată de instanţă de o manieră care să surprindă păn : nesocoteşte de fapt fundamentul autorităţii de lucru judecat, care presupune „contestare şi dezbat?; judiciară", în urma cărora se pronunţă instanţa. Dacă nu au existat dezbateri contradictorii şi tei aspectele litigioase nu au fost invocate şi nu au fost puse în discuţia părţilor, nu va exista autoritate ic lucra judecat a celor tranşate, indiferent de împrejurarea că soluţia ar fi conţinută în dispozitivul hotărân sau în considerentele acesteia.

raţiunea şi finalitatea acestui efect important al hotărârii judecătoreşti, respectiv: voinţa de a se evita

pronunţarea de hotărâri contradictorii şi grija de a accelera cursul justiţiei intr-un proces ulterior, urmând să

se folosească, cu efectul pozitiv al lucrului judecat, ceea ce a statuat prima instanţă, chiar dacă a facut-o pe

cale incidentală).

A. Nicolae 955

-. Mcolae

A nega efectul autorităţii de lucru judecat unei soluţii date de instanţă asupra unui punct :tigios supus

dezbaterii părţilor, doar pe motiv că soluţia se regăseşte în considerente, înseamnă a contesta însuşi

fundamentul autorităţii de lucru judecat - verificarea orisdicţională care dă răspuns contestaţiei făcute de

părţi - şi a deschide şirul altor procese4 0 '.

5. Hotărârile provizorii nu produc autoritate de lucru judecat asupra fondului cauzei, ivând în vedere că

ele nu tranşează definitiv raporturile juridice dintre părţi, ci doar cu caracter temporar şi în considerarea

unei stări prezente.

Ca o aplicaţie în materie, dispoziţiile art. 1001 alin. (2) NCPC statuează că „ordonanţa rreşedinţială nu

are autoritate de lucra judecat asupra cererii privind fondul dreptului".

Aceasta întrucât procedura sumară în care s-a desfăşurat judecata iniţial nu a permis recât analiza unei

aparenţe a dreptului pretins.

La fel, hotărârea prin care s-a soluţionat o cerere posesorie nu are autoritate de lucru idecat într-o cerere

ulterioară privitoare la fondul dreptului; în schimb, hotărârea prin care >-a soluţionat o acţiune privitoare la

fondul dreptului are autoritate de lucra judecat într-o cerere posesorie ulterioară în legătură cu acelaşi bun

(conform art. 1004 NCPC).

6. Hotărârile provizorii se bucură însă de autoritate de lucru judecat atâta vreme cât se menţin

împrejurările care au determinat adoptarea soluţiei4 1 '.

7. Autoritatea de lucru judecat are caracter provizoriu atâta timp cât hotărârea est; susceptibilă de

exercitarea căii de atac a apelului sau recursului.

Deşi autoritatea de lucru judecat se ataşează hotărârii din chiar momentul pronunţăr acesteia, ea nu se

definitivează decât odată cu definitivarea soluţiei prin epuizarea căi',;: de atac.

Altfel spus, autoritatea este provizorie sau definitivă în funcţie de diferitele etape a : judecăţii prin care

trece.

40 edere modalitatea în care acestea au fost aduse în dezbatere (pe cale incidentală, ca apărare).în absenţa dezbaterilor contradictorii, soluţia instanţei va fi greşită, nelegală, indiferent că ea se -egăseşte în

dispozitiv sau în considerente, pentru că lipseşte ceea ce trebuie să se afle la fundamentul citorităţii de lucru judecat (contestare şi dezbatere, urmate de tranşare jurisdicţională), aşa încât nu poate ă primit argumentul potrivit căruia, în situaţia recunoaşterii autorităţii de lucru judecat motivelor decizorii cîe hotărârii s-ar ajunge să fie surprinse părţile. în realitate, asemenea soluţii pronunţate în condiţii de oecontradictorialitate sunt lipsite de autoritatea lucrului judecat, indiferent de aşezarea „topografică" a ccestora, în dispozitiv sau în considerente, hotărârea fiind afectată de un viciu procedural (încălcarea unui cnncipiu fundamental al desfăşurării procesului) care o lipseşte de eficacitate, fiind supusă desfiinţării rrin intermediul căilor de atac.

1} Respingerea unei acţiuni în petiţie de ereditate pentru că, primind apărarea pârâtului, instanţa a constatat că reclamantul nu este moştenitor al defunctului nu poate intra singură în autoritate de lucru -decât, fară soluţia referitoare la inexistenţa calităţii de moştenitor (care nu se va regăsi însă, în dispozitiv, ce va conţine doar soluţia de respingere a acţiunii, ci în considerentele hotărârii). Tot astfel, atunci oind a fost respinsă acţiunea în revendicare întrucât pârâtul a uzucapat dreptul de proprietate, reclamantul :u va putea introduce ulterior o acţiune în revendicare împotriva aceleiaşi persoane invocând un alt temei L dobândirii dreptului său întrucât s-a statuat deja irevocabil, cu ocazia primei judecăţi, că dreptul de rroprietate a ieşit din patrimoniul său, ca efect al prescripţiei achizitive (deşi o constatare a intervenirii ccesteia nu se regăseşte în dispozitivul primei hotărâri, ci, aşa cum s-a arătat, doar în considerente, câtă reme pârâtul nu a formulat pe acest aspect o cerere reconvenţională, doar apărându-se).

41'' Astfel, în materia obligaţiilor de întreţinere, a încredinţării copiilor minori, a cererilor formu mt pe cale de ordonanţă preşedinţială şi soluţionate în această procedură, hotărârile vor produce eieiai autorităţii de lucru judecat atâta timp cât se menţin împrejurările care au determinat adoptarea LZK anumite soluţii. Asemenea hotărâri pot fi însă revizuite pe calea unei acţiuni ulterioare, când se inv i s se demonstrează alte împrejurări de fapt susceptibile de o altă soluţie.

A. Nicolae 956

8. Finalitatea autorităţii de lucru judecat fiind aceea de a asigura imutabilitatea verificăr jurisdicţionale,

ea va funcţiona din chiar momentul adoptării hotărârii4 2 '.

în acelaşi timp însă, această autoritate nu se definitivează - în forma dată de prima instairJ. sau în alta,

modificată de instanţele de control - decât după epuizarea căilor de atac3'.

9. Hotărârea supusă căilor extraordinare de atac ale contestaţiei în anulare sau revizui- îşi păstrează

autoritatea de lucru judecat până la momentul la care va fi înlocuită cu o aiiî hotărâre.

Aşadar, faptul că o hotărâre definitivă a fost atacată prin intermediul vreuneia din căit extraordinare de

atac nu este de natură să-i afecteze autoritatea de lucru judecat, sub o du : 1 condiţie: calea de atac să fi fost

admisă, iar hotărârea iniţială înlocuită cu altă hotărâre"

Jurisprudenţă

1. Este neîntemeiată susţinerea recurentei conform căreia nu există autoritate de lu:-. judecat între o

hotărâre pronunţată de o instanţă de drept comun şi o instanţă arbitrai! deoarece legea permite în anumite

condiţii, ca un litigiu să fie soluţionat pe cale arbitrajui - astfel că sub aspectul condiţiilor art. 1201 C. civ.

(art. 431, conform noii reglementări - n.n., A.N.), nu se poate face o atare distincţie, consecinţa fiind că şi

în faţa instanţei arbitri : se poate invoca autoritatea de lucru judecat rezultată dintr-o hotărâre

judecătorească (ICC. s. com., dec. nr. 1031 din 26 martie 2009, în B. Cas. nr. 3/2009, pp. 55-56).2. în speţă, revizuenţii au pretins că un aspect al litigiului (aşadar, aşa-numitul expozitiv al autorităţii

de lucru judecat), legat de natura juridică a contractului încheiat peroi

fcocţia de director general ar fi fost rezolvat diferit şi contradictoriu prin două hotărâri revocabile.

Pretinzând în această manieră nesocotirea autorităţii de lucru judecat, revizuenţii ignoră ri a fundamentul

acestei instituţii se află contradictorialitatea dezbaterilor părţilor asupra jsoectelor litigioase şi dezlegarea

jurisdicţională a instanţei. Contrar susţinerii revizuenţilor, prin sentinţa anterioară nu s-a tranşat chestiunea

naturii juridice a contractului încheiat, tru a se putea pretinde că această rezolvare, dată de o primă instanţă,

ar fi fost contrazisă

instanţă ulterioară. Conform considerentelor sentinţei, care explicitează dispozitivul - si care,

constituind tot unitar cu acesta, intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat

¿a ce a constituit obiect al dezbaterii în acel proces, a fost calitatea de reprezentant al

societăţi comerciale, fiind chestiunea litigioasă tranşată conform soluţiei adoptate. în nţa naturii

contractului, aceasta nu a fost dezbătută în cadrul procesului, pentru a se a susţine că instanţa s-a

pronunţat asupra acestui aspect, aşa încât să nu mai poată fi ijazis ulterior.

împrejurarea că alcătuirea completului a fost una corespunzătoare unui litigiu de drept —uncii (cu

participarea asistenţilor judiciari) nu este suficientă pentru a da rezolvare lemei naturii juridice a litigiului,

neputându-se considera că este vorba de o dezlegare licită a respectivei chestiuni. Aceasta întrucât

implicitul presupune, pentru a fi înzestrat autoritate de lucru judecat, o rezolvare necesară dată unui aspect

controversat al ~esului care, deşi nu se regăseşte în dispozitivul hotărârii, face ca soluţia finală să nu fi

posibilă în absenţa dezlegării acelui aspect. Altfel spus, înseamnă că între lucrul judecat licit şi ceea ce este

solicitat în mod expres de către parte, să existe o asemenea legătură :r să facă să se presupună că în statuare a

expresă a instanţei (din dispozitivul hotărârii) regăseşte şi rezolvarea altei chestiuni (fără de care nu s-ar fi

ajuns la soluţia finală), udată, rezolvarea implicită trebuie să fie precedată de dezbateri ale părţilor care să-

şi fi - cuvântul pe aspectul disputat, pentru că în absenţa contradictorialităţii dezbaterilor şi a ctării

dreptului de apărare nu poate funcţiona autoritatea de lucru judecat. Or, asemenea ente care să conducă la

42 A se vedea şi: V.M. Ciobanu, Tratat, voi. II, p. 69; D. Alexandresco, Explicaţiunea teorer.j x practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni stră mm Tipografia Naţională, Iaşi, 1901, voi. VII, p. 453.

A. Nicolae 957

concluzia că a fost tranşată chestiunea naturii litigiului (dată de carea contractului) cu autoritate de lucru

judecat nu se regăsesc in speţă. Pe de o parte, acesta nu a fost un aspect dezbătut judiciar în cadrul

procesului anterior, pe de altă parte, nu există nici legătura necesară între soluţia adoptată şi calificarea i

contractului încheiat de către revizuent pentru funcţia de director general. Aceasta _cât, cu privire la

pretenţia principală dedusă judecăţii în procesul anterior, instanţa nu ut decât să constate că a devenit

lipsită de interes, respingând ca atare acţiunea, fără tranşeze aspecte legate de condiţii de validitate sau de

natura juridică a respectivului ict (ICCJ, s. I civ., dec. nr. 3383 din 16 mai 2012, apud A. Nicolae, A. Stamatescu, cit., pp. 409-412).3. Ceea ce intră în putere de lucru judecat este reprezentat nu doar de dispozitivul unei *ri judecătoreşti, ci

şi de motivele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea unei ite soluţii şi care, explicând dispozitivul,

permit aprecierea limitelor efectului negativ ruterii de lucru judecat produs de o hotărâre pronunţată într-un

proces anterior (I.C.C.J., erv. propr. int., dec. nr. 1303 din 26 februarie 2010, apud A. Nicolae, A. Stamatescu, cit., pp. 361-369).4. Asemenea considerente, determinante, care au fundamentat soluţia asupra nul:!: contractului de

vânzare-cumpărare, se bucură de autoritate de lucrujudecat ca şi dispozit: _ impunându-se unei judecăţi

ulterioare care, chiar şi de o manieră incidentală, ar rea;,.: spre analiza jurisdicţională aceleaşi aspecte (ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 8108 din .6 noiembrie 2011, apudA. Nicolae, A. Stamatescu, op. cit., pp. 369-373).

5. Astfel de considerente, legate de valabilitatea titlului opus de pârât celui care pre::: ae că este

titularul dreptului într-o acţiune în revendicare, sunt determinante în adopt-7. soluţiei, explicând-o şi

justificând-o, aşa încât se bucură de autoritate de lucrujudecat iat ca dispozitivul hotărârii (ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 8112 din 16 noiembrie 2011. apmâ A. Nicolae, A. Stamatescu, op. cit., pp.373-378).

6. Modalitatea de desfăşurare a judecăţii şi ordinea în care sunt supuse analtzs diferite aspecte ale

procesului impun ca anumite chestiuni litigioase, prealabile dezleal- fondului pricinii, să-şi găsească

rezolvarea doar în considerente, care au însă o val: at decizorie, reflectându-se de o manieră implicită în

dispozitivul hotărârii. In sr-et problema admisibilităţii sau nu a cererii de intervenţie accesorie a avut

caracter prea . - i dezlegării fondului raporturilor juridice, reflectându-se ca atare în considerentele hotăra -

care tranşează această problemă şi de o manieră implicită în dispozitiv - care, admirau: cererea de

intervenţie accesorie înseamnă că a depăşit (în sensul respingerii) probiert inadmisibilităţii intervenţiei (ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 744 din 8 februarie 2011 nepublicată).

7. Efectul autorităţii de lucru judecat se ataşează acelor verificări jurisdicţionaie « acelor statuări ale

instanţei care au făcut obiect al dezbaterii contradictorii a părţilor şi car: au fundamentat soluţia adoptată.

Or, prin sentinţa civilă anterioară s-a dat dezlegare are excepţii de nelegalitate, stabilindu-se, în termenii

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554 2>14. că de actul administrativ invocat nu depinde soluţionarea litigiului

pe fond.Aşadar, conrar susţinerii recurentei, instanţa de contencios-administrativ, limitată în analiza ei, la

probi ;ra legăturii, cu soluţionarea litigiului pe fond, a actului administrativ, nu poate tranşa, de manieră

înzestrată cu autoritate de lucrujudecat, chestiunea valabilităţii înscrierii drep _ . de proprietate al părţii în

cartea funciară (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 744 din 8 febri.s -1 2012, nepublicată).8. Pentru a fi sancţionată încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri r - - pronunţarea unei

hotărâri ulterioare, este necesar ca, în condiţiile identităţii de pi_ obiect şi cauză, două instanţe să statueze

jurisdicţional diferit (nesocotind astfel, efect: negativ, extinctiv al autorităţii de lucrujudecat) sau ca

aspectul litigios dezlegat de o pr~t instanţă să fie încălcat de o instanţă ulterioară (ceea ce presupune

identitate de părţ de problemă litigioasă, care concretizează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judeca-1

în speţă, nu se regăsesc aceste cerinţe, cele două decizii despre care se pretinde că ar - ireconciliabile

neavând ambele existenţă juridică, aşa încât nu se poate susţine că una dintre ele ar nesocoti autoritatea de

lucru judecat a celeilalte. în realitate, prin demers t iniţiat, revizuenta este cea care tinde să pună în discuţie

autoritatea de lucrujudecat a are decizii irevocabile, aducând critici acesteia, în afara limitelor permise de

reglementarea dată revizuirii. Motivele cererii de revizuire, astfel cum au fost formulate, se consttt ; de

A. Nicolae 958

fapt, în critici de nelegalitate împotriva deciziei prin care, anterior, a fost soluţionată : altă cerere de

revizuire, anulându-se hotărârea împotriva căreia aceasta a fost îndreptat.

A. Nicolae 959

acest context, revizuenta arată că soluţia nu putea consta în anulare, ci în schimbarea în ■te a

soluţiei, cu repunerea în discuţie numai a capetelor de cerere rămase nesoluţionate ■erior, că

decizia trebuia să fie, de fapt, încheiere interlocutorie de admitere în principiu a .zuirii, pretinzând

astfel, de o manieră inadmisibilă, existenţa contradicţiei între decizia : in revizuire şi decizia anulată

pe calea revizuirii anterioare (ICCJ, s. I civ., dec. nr. 761 ■ S februarie 2012, apudA. Nicolae, A. Stamatescu, op. cit., pp. 452-454).

\rt. 431. Efectele lucrului judecat1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi ; şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi

poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură . soluţionarea acestuia din urmă.

Comentariu

1. Textul consacră formele de manifestare a autorităţii de lucru judecat, respectiv, efectul leaativ

sau extinctiv şi efectul pozitiv sau „normativ", în înţelesul de normă particulară, în Ktaţia dintre părţi,

aplicabilă cauzei concrete.

2. Scopul urmărit prin reglementarea autorităţii de lucru judecat (acela de a evita irradicţiile între

dispozitivele hotărârilor, dar şi între considerentele acestora) se realizează

intermediul celor două funcţiuni diferite ale lucrului judecat, care dau expresie celor . reguli

fundamentale potrivit cărora: a) o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv : o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) şi 2) o constatare judecătorească, în sensul soluţie dată raporturilor deduse judecăţii,

nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, icât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului

judiciar (res iudicata pro veritate cipiturfK3. Efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat este de natură să împiedice o nouă ecată atunci

când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi

:iect al cererii de chemare în judecată, fiind asigurată astfel, lipsa de contradicţii între raipozitivele

hotărârilor judecătoreşti2'.

i) Identitatea de obiect presupune reclamarea aceluiaşi beneficiu juridic imediat cu cel [ cedus judecăţii

anterior, formularea aceleiaşi pretenţii, nu numai cu referire la obiectul

aterial, ci şi la dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia.

Pentru a se stabili existenţa identităţii de obiect, trebuie analizat comparativ acest dement al cererii

de chemare în judecată cu ceea ce a stabilit instanţa anterior.

ii) Pentru a exista identitate de cauză trebuie să se regăsească acelaşi fundament (act na fapt juridic ori

material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin

ermediul acţiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acţiunii.

în realitate, la baza acestei prezumţii de adevăr se află ideea de imutabilitate jurisdicţională (pentru t un litigiu, odată finalizat, nu mai poate fi reluat, întrucât ar fi afectate pacea socială, securitatea —orturilor juridice) şi nu neapărat cea a adevărului exprimat (a se vedea: D. Tomasin, op. cit., p. 242; i. Deleanu, op. cit., 2002, pp. 262, 265).

- Pentru analiza detaliată a elementelor autorităţii de lucru judecat în funcţiunea ei extinctivă, a se irdea A. Nicolae, op. cit., pp. 72-92.

. Sicolae 959


Art. 430 Cartea a --= Titlul I. Procedura în faţa primei in

Dacă în ce priveşte fundamentul faptic dedus judecăţii, instanţa nu poate trece pes» acesta, referitor

la încadrarea în drept a faptelor, judecătorul are posibilitatea şi de alt:; obligaţia legală de a-şi

manifesta rolul activ şi de a da calificarea juridică corectă [cu rezer a situaţiei în care părţile, în

virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit leg pot dispune, au stabilit calificarea

juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles si limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă

drepturile sau interesele legitime ale altor: - art. 22 alin. (5) NCPC].

Cauza nu se confundă cu scopul urmărit prin introducerea acţiunii, pentru că este pos r. să se tindă

la obţinerea aceleiaşi finalităţi, dar pe temeiuri juridice diferite, ceea ce face ă nu existe autoritate de

lucru judecat".

Cauza nu trebuie confundată nici cu dreptul subiectiv a cărui valorificare se urmărer.; prin

demersul judiciar, pentru că, de principiu, există atâtea acţiuni câte cauze de obligi* sunt, după cum în

materia drepturilor reale există tot atâtea acţiuni câte temeiuri a.: dobândirii dreptului pot fi invocate2'.

Cauza unei cereri nu se identifică nici cu mijloacele de probă, astfel încât, dacă inr-: a doua acţiune

nu se invocă un nou temei al dreptului, ci doar un alt mijloc de dovacă i acestuia, va exista identitate

de cauză3'.

iii) Identitatea de părţi presupune, pentru a pune obstacol unei noi judecăţi, existen» aceloraşi

persoane, în aceeaşi calitate juridică, pentru că ceea ce este judecat între dc -I persoane nu poate profita şi

nici nu poate dăuna terţilor (res inter alios iudicata aliis nec nocere, neque prodesse potest).Or, ar fi injust ca o hotărâre să-şi extindă efectele şi să aibă autoritate de lucru jude; r faţă de o

persoană care nu a fost parte în proces şi care deci, nu s-a putut apăra.

Prin parte urmează a se înţelege persoana care a figurat în proces ea însăşi sau rrr reprezentant,

care a avut astfel, posibilitatea de a-şi formula apărări şi în favoarea (sa» împotriva căreia s-a

pronunţat hotărârea).

Interesează nu prezenţa fizică a părţii, ci calitatea juridică a acesteia (nu de reclamau sau pârât) ci

aceea în temeiul căreia participă în proces.

'' De exemplu, introducerea acţiunii în revendicare, în vederea recunoaşterii şi sancţionării acei. ._■■ drept de proprietate, se poate realiza invocându-se temeiuri distincte ale dobândirii dreptului, ceea C; - constituie în cauze distincte ale cererii de chemare în judecată, supuse examinării separat.

2) Astfel, într-o acţiune în revendicare, cauza acesteia nu este reprezentată de dreptul de proprieoK ci de titlul de dobândire a dreptului subiectiv a cărui sancţionare se urmăreşte a se obţine. De aceea. c_:. într-un prim proces reclamantul a invocat drept cauză a dreptului său uzucapiunea, el va putea promo* ^ acţiune ulterioară, în revendicarea aceluiaşi bun şi fară a i se opune autoritatea de lucru judecat, daci pretinde că a dobândit dreptul pe calea moştenirii. întrucât acest temei al dreptului său nu a fost cerc; _ cu ocazia judecăţii anterioare, el îndreptăţeşte, fiind vorba de un element nou, la promovarea unei c _ acţiuni.

La fel, solicitând restituirea unui bun de la aceeaşi persoană, reclamantul îşi poate întemeia pretence. într-o primă judecată pe un contract de comodat, iar într-o a doua acţiune, pe un contract de depozit, cess ce face să existe temeiuri diferite ale dreptului său şi deci, cauze diferite.

3> De exemplu, dacă într-o primă acţiune în revendicare se susţine ca temei sau izvor al drepruce vânzarea-cumpărarea, fără a se face dovada acesteia, introducerea unei noi acţiuni pentru că s-a proc_rs înscrisul constatator al vânzării-cumpărării înseamnă invocarea de fapt, a aceleiaşi cauze, doar mijlocn ] de probă fiind unul nou.

960

A. Nico«*


Sub acest aspect, Noul Cod de procedură civilă menţionează expres că este vorba de :atea de calitate juridică a părţilor4 3 ', ceea ce înseamnă participarea în

ambele procese raşi persoane, ca titulare ale drepturilor ce formează obiectul judecăţii2'. Calegoriei de părţi îi este asimilată şi aceea a aşa-numiţilor

«avânzi-cauză», respectiv: asesorii universali şi cu titlu universal; succesorii cu titlu particular3'; creditorii fari4'; creditorii ipotecari şi privilegiaţi5'

(asimilaţi succesorilor cu titlu particular) Jeşi nu au participat la judecată, vor suporta, în anumite limite, efectele hotărârilor eătoreşti, date fiind raporturile

juridice în care se găsesc cu cei în contradictoriu cu care a pronunţată hotărârea. 4. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2)

NCPC une, în termenii acestui text, că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior i într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Ac easta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei

autorităţii de lucru t. ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună udecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o

instanţă a statuat deja jurisdicţional). D stă fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie însă de existenţa identităţii - ::. pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicţional anterior să se

impună cu efect obligatoriu un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja. k acelaşi timp, terţul faţă de proces se poate prevala de

hotărârea pronunţată anterior va adversarului său, nu în virtutea autorităţii de lucru judecat (câtă vreme nu este nită cerinţa identităţii părţilor), ci în

considerarea unui „efect reflex" al opozabilităţii i faţă de acesta, pe temeiul căreia are posibilitatea de a o invoca (atunci când a anterioară îi este

favorabilă). împrejurarea că în această situaţie nu este vorba relativitatea autorităţii de lucru judecat, nu înseamnă că partea ar putea contesta icia şi

legalitatea hotărârii pronunţate împotriva sa. Dimpotrivă, partea va fi în ibilitate să demonstreze contrariul a ceea ce s-a stabilit anterior pentru că, în caz -.

ar însemna ca aceasta să pună în discuţie însuşi lucrul judecat. Or, aşa cum s-a

remarcat în doctrină4 4 ', „părţile sunt prizoniere, faţă de terţi, cu privire la conţinutul decizir pe care au obţinut-o, fie în favoarea lor, fie împotriva lor".

1) Reglementarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, aspect deosebit ce important, are drept scop prevenirea evitării contrazicerilor dintre

considerentele hotăra- - judecătoreşti.

ii) Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat funcţionează, astfel cum s-a menţiona anterior, atunci când în al doilea proces se pune o chestiune

rezolvată printr-o hotărâre anterioară şi nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse : discuţie în cadrul celor două procese4 5 '.

Atâta vreme cât aspectul litigios a fost consemnat şi rezolvat în actul jurisdicţior.a anterior, indiferent că s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în

considerente, înseamnă că el nu mai poate constitui obiect al analizei ulterioare proprii din partea instanţe . impunându-se noii judecăţi ca un „dat" ce nu

poate fi ignorat.

De aceea, efectul pozitiv, spre deosebire de cealaltă formă de manifestare a autori te: de lucru judecat, nu pune obstacol celei de-a doua judecăţi, ci

doar uşurează sarcina probaţiunii, întrucât ceea ce s-a rezolvat anterior de către o instanţă se va impune în nc _ proces dintre părţi 4', fără posibilitatea de a

mai fi contrazis.

iii) Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces r desfăşurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale

instanţei, spre deosebire de efectul negativ, care opreşte o nouă judecată în fond.

iv) Funcţiunea pozitivă a autorităţii de lucru judecat aduce în cadrul noului proce-i elemente ce nu pot fi ignorate şi pe care instanţa trebuie să-şi

fundamenteze soluţia, tari posibilitatea de a mai face propria verificare jurisdicţională, întrucât acestea au fost de;: supuse analizei şi tranşate cu putere de

lucru judecat.

De vreme ce verificarea jurisdicţională pe aspectele litigioase a fost deja realizată, nţei ulterioare nu i se poate pretinde să revină asupra ei pentru a

ajunge la o altă e (acest lucru nu putea fi obţinut decât prin exercitarea căilor de atac cu ocazia primei ~âţi).

/ Pentru a se putea pretinde contradicţia între considerente şi nesocotirea efectului v al autorităţii de lucru judecat este nevoie însă ca hotărârile să se fi

pronunţat între şi părţi, având în vedere principiul relativităţii efectelor lucrului judecat.

Hotărâri CEDO

1. Prima acţiune în revendicare a fost respinsă de către instanţele naţionale pe motiv că anta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra

apartamentelor în cauză. Deşi în

acţiunii în constatare ea a obţinut o sentinţă rămasă definitivă prin care se constată 1 său de proprietate asupra apartamentelor respective, ea nu şi 1-a putut

demonstra cedrul celei de-a doua acţiuni în revendicare: aceasta a fost respinsă de către instanţele nale pe motiv de autoritate de lucru judecat, chiar dacă

reclamanta a invocat un nou i pentru acţiunea sa (par. 38). Deşi din art. 1201 C. civ. rezultă foarte clar că, pentru a reţine existenţa autorităţii de i judecat,

este nevoie de o triplă identitate - de părţi, de obiect şi de cauză - a celor acţiuni, Tribunalul a respins cea de-a doua acţiune în revendicare, iară a da

explicaţii pretinsei identităţi de cauză a celor două acţiuni (par. 39). Curtea mai constată că, atunci când a statuat asupra recursului, Curtea Supremă de

Justiţie )ins afirmaţiile reclamantei referitoare la lipsa de identitate de cauză, pe motiv că nu entase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul-verbal

impus de convenţia 1947 pentru transferai dreptului de proprietate. Or, din sentinţa rămasă definitivă la 28 ie 1997 reiese că reclamanta nu avea cum să

prezinte procesul-verbal, în măsura în «. instanţa constatase că semnatarii convenţiei din 1947 au omis să îl redacteze (par. 40). in plus, Curtea observă că

43 um sunt, de ex., cumpărătorul, donatarul, cesionarul care suportă, în legătură cu bunul dobândit, hotărârii pronunţate anterior împotriva autorului (iar uneori, şi în legătură cu hotărâri pronunţate dobândirii, dacă aceasta era supusă unor forme de publicitate care nu au fost însă îndeplinite). | Creditorii chirografari suportă efectele hotărârilor pronunţate în contradictoriu cu debitorul " rerent că sunt favorabile sau nefavorabile, în temeiul legii, în virtutea dreptului de gaj general 2324 NCC) care face să resimtă toate fluctuaţiile din interiorul patrimoniului debitorului. Totuşi, i chirografari se pot apăra şi invoca inopozabilitatea hotărârilor nefavorabile, atunci când ează frauda (pe calea acţiunii revocatorii - art. 1562-1565 NCC) sau când se subrogă în e debitorului exercitând căile de atac împotriva hotărârii nefavorabile (art. 1560 NCC). Aceşti creditori sunt asimilaţi succesorilor cu titlu particular , numai în ce priveşte ipoteca sau ul lor, iar lucrul judecat nu le este opozabil decât în

măsura în care este opozabil unui succesor particular.441} D. Tomasin, op. cit., p. 79.45 De exemplu, în primul proces s-a solicitat să se constate nulitatea unui contract de vânzare-cumpă—e acţiunea fiind respinsă. Cu ocazia unei cereri

ulterioare, de revendicare a aceluiaşi bun, întemeiată pe inexistenţa titlului pârâtului, soluţia va fi de respingere, dar nu prin reţinerea excepţiei autorităţii de lucru jucezr (pentru că nu există identitate de obiect şi cauză), ci pentru că se impune constatarea din primul proces n legătură cu valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, opus ca titlu de proprietate de către pârât

Sau, dacă într-un proces s-a solicitat restituirea unei creanţe şi cererea a fost respinsă pentru inexisie- u titlului creditorului, introducându-se o nouă acţiune pentru dobânzi decurgând din respectiva creară, aceasta trebuie respinsă pentru că s-a statuat deja în procesul anterior, asupra inexistenţei creanţei.


nicio instanţă nu a explicat motivele pentru care sentinţa "ă definitivă din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de etate, aşa cum

susţinea reclamanta, şi nici nu a indicat care act putea beneficia de o enea calificare (par. 41). Curtea consideră că accesul la justiţie, dar numai pentru a i se

declara acţiunea isibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. (1) din Convenţie şi că anta a fost astfel lipsită de posibilitatea clară şi concretă

de a avea acces la o instanţă să statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil 43) (Hotărârea în cauza Lungoci împotriva României, publicată în M. Of. nr. 588 din lie 2006).

2.Excepţia autorităţii de lucru judecat urmăreşte un scop legitim, deoarece vizează, fară :ală, să garanteze securitatea raporturilor juridice în materie

civilă (par. 34).

Aceasta nu satisface neapărat, în sine, exigenţele impuse de art. 6 alin. (1): mai trebuie :inat, în lumina ansamblului circumstanţelor cauzei, dacă modul în

care jurisdicţiile nale au respins a doua acţiune a reclamanţilor, aplicând dispoziţiile legale privind ritatea de lucru judecat, a respectat dreptul lor de acces la

instanţă, având în vedere ¡p-ueipiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (par. 35).

în condiţiile în care părţile au avut puncte de vedere divergente în ceea ce priveşi. aplicarea

principiului autorităţii de lucru judecat (reclamanţii susţinând că respingere . celei de-a doua acţiuni a

fost rezultatul unei erori de drept, în timp ce Guvernul a arăt_ că responsabilitatea respingerii acţiunii

incumbă reclamanţilor, care nu au preciza: circumstanţele celei de-a doua acţiuni), Curtea nu a considerat

necesar să rezolve această controversă, reţinând însă împrejurările pricinii, respectiv: după introducerea

prime acţiuni în revendicare, la 29 noiembrie 1993, cererile formulate de reclamanţi, atât în fata

instanţelor, cât şi în faţa autorităţilor administrative, în vederea obţinerii recunoaşter calităţii lor de

proprietari ai imobilului în litigiu şi a restituirii lui nu au făcut niciodati obiectul unei examinări pe fond.

Prima acţiune în revendicare a fost declarată inadmisibilă prin hotărârea definitr I din data de 14

octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, pe motiv că reclamanţii nu au parcurs toate etapele

procedurii administrative de restituire a imobilului prevăzute de Leg:. nr. 112/1995. Or, cererea de

restituire a imobilului pe cale administrativă a rămas, par.ă în prezent, fară răspuns din partea comisiei

municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995 (par. 38).

în plus, s-a reţinut că cererea de restituire a imobilului întemeiată pe Lege _ nr. 10/2001 este încă

nesoluţionată de autorităţile administrative.

Faţă de aceste circumstanţe, simplul fapt că reclamanţii au avut acces la o instanţă dar numai pentru

a-şi vedea respinsă ca inadmisibilă a doua acţiune în revendicare, pnr jocul dispoziţiilor referitoare la

autoritatea de lucru judecat, nu răspunde exigenţei - art. 6 alin. (1) din Convenţie. Astfel, Curtea a

constatat că reclamanţii au fost lipsiţi de oncs posibilitate clară şi concretă de acces la instanţă care să

dispună asupra cererii de restitui: a imobilului în litigiu (par. 40). Prin urmare, art. 6 alin. (1) din

Convenţie a fost încă; i (par. 41) (Hotărârea în cauza Caracas împotriva României, publicată în M. Of. nr. 189 că ■ 19 martie 2007).

Jurisprudenţă

1. Există diferenţă de cauză şi deci posibilitatea promovării mai multor acţiuni, atur. când se solicită

rezoluţiunea unui contract de întreţinere pentru neexecutarea obligat:; asumate pentru perioade distincte

de timp, ceea ce este posibil datorită caracterul, succesiv al prestaţiei datorate (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 5089 din 10 iunie 2005. Jurisprudenţă Secţiei civile pe anul 2005, pp. 534-535).

2. în speţă, promovând o a doua cerere de chemare în judecată împotriva aceluia? pârât, reclamanta

a pretins o acoperire integrală a prejudiciului cauzat de acesta prin fapta ilicită constând în incendierea

unei plantaţii de salcâmi. Pretenţia constând în acoperire a prejudiciului cauzat în mod ilicit (cu dreptul

subiectiv corelativ nesocotit) a fost deja decus; judecăţii şi a primit o dezlegare jurisdicţională, ea

nemaiputând să fie adusă ulterior în faai instanţei, sub motiv că întinderea pagubei ar fi alta. Faptul că se

indică un alt cuantum a pretenţiei nu este de natură să conducă la concluzia unui alt obiect pentru că în

realitate ceea ce se urmăreşte nu este decât punerea în valoare a unor mijloace de probă. în acesc sens,

reclamanta a susţinut că valoarea prejudiciului, aşa cum a fost indicată prin a d: _ acţiune, rezultă din fişa

de calcul întocmită de Ocolul silvic şi reţinută de organul

NicolaeA. N :: —


■mărire penală. Or, împrejurarea că nu s-a prevalat de acest mijloc de probă cu ocazia primei judecăţi (mijloc de probă existent de altfel, aşa cum

recurenta însăşi arată, chiar ■ coşarul de urmărire penală) şi că a pretins o altă întindere a prejudiciului, nu deschide ■sriamantei calea unei noi acţiuni. Un

asemenea demers nou ar fi fost permis reclamantei iernai în situaţia în care ulterior primei judecăţi ar fi apărut împrejurări noi - care s-ar i c onstituit, de

altfel, într-o cauză juridică distinctă, de natură să înlăture autoritatea de -■cru judecat - apte să modifice elementele esenţiale avute în vedere de instanţă.

Pentru isenienea ipoteze, în care consecinţele faptei ilicite se amplifică în timp, se admite rr-adevăr, posibilitatea reevaluării prejudiciului, fiind vorba

despre existenţa unor cauze ¿■ridice distincte şi deci, de lipsa de incidenţă a autorităţii de lucru judecat. In speţă, nu se ir :că o asemenea cauză juridică

nouă, iar în privinţa identităţii obiectului, ea este în afara tirutei juridice, întrucât se tinde la valorificarea aceluiaşi drept subiectiv, indicându-i-se AHT O altă întindere, ca

urmare a exhibării unui mijloc de probă, nerelevat cu ocazia primei jccecăţi (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 789 din 10 februarie 2010, apud A. Nicolae, I Stamatescu, op. cit., pp. 22-26).3. în speţă, susţinerea referitoare la lipsa identităţii de părţi nu poate fi primită deoarece, ■$a cum corect au reţinut instanţele fondului, este vorba doar

de o modificare formală i cadrului judecăţii, prin atragerea în proces a unei părţi căreia, faţă de raportul juridic c:rcret supus judecăţii, reclamanţii nu-i

opun un alt drept subiectiv. La fel ca şi în primul ergiu, reclamanţii au cerut retrocedarea imobilului de la deţinătorul acestuia şi titularul

irertului de administrare, atragerea în proces a Statului Român fiind determinată de c2r7.il că acesta ar fi titularul dreptului de proprietate. Cum faţă de

titularul dreptului de &ministrare s-a statuat deja jurisdicţional anterior că reclamanţii nu au dreptul subiectiv pe cee îl pretind, aceştia nu pot eluda efectul

autorităţii de lucru judecat pentru ca, atrăgând r rroces pe titularul dreptului de proprietate, să susţină că au un drept a cărui inexistenţă r patrimoniul lor a

rezultat din hotărârea anterioară. în ceea ce priveşte obiectul celor două cereri de chemare în judecată, instanţele anterioare au reţinut de asemenea corect

identitatea hL Aceasta, în condiţiile în care în litigiul anterior a fost revendicată o suprafaţă de 2DOO mp, iar în cel de-al doilea, o suprafaţă mai mică, de

1696 mp, parte din cea de 2000 mp. Ir. din punct de vedere juridic există identitate de obiect şi atunci când este vorba de partea cuprinsă într-un întreg [pars est in toto) întrucât, odată realizată verificarea jurisdicţională ca rrivire la întreg, nu se poate pretinde contrariul pentru parte din acesta (ICCJ, s. civ. y~:>pr. int., dec. nr. 58 din 11 ianuarie 2012, apud A. Nicolae, A. Stamatescu, op. cit., b 95-102).

4. Prin introducerea unei noi cereri, având ca obiect constatarea nulităţii dispoziţiilor erei se de primar, reclamanta tinde să lipsească de efectele

lucrului judecat o hotărâre crcerioară prin care s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta nu are calitate procesuală activă în formularea unei acţiuni care

să aibă ca obiect contestarea dispoziţiilor emise în eraeiul Legii nr. 10/2001 emise de primar. Apărările potrivit cărora, în speţă, nu există centitate de

cauză întrucât cererea prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a r-poziţiilor primăriei a fost fundamentată pe normele dreptului comun, cu

referire doar b anumite articole din Legea nr. 10/2001, fară a fi însă întemeiată pe acest din urmă act r: rmativ, nu pot fi primite deoarece adăugarea a încă

unui text de lege la temeiul juridic eiţial nu aduce modificări cauzei juridice care se regăseşte în fundamentul pretenţiei

(ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 4455 din 15 septembrie 2010, apud A. Nicolae. A. Stamatescu, op. cit., pp. 102-110).5. Instanţa de fond a apreciat eronat ca fiind îndeplinite cerinţele excepţiei autorităţii ce lucru judecat, deşi sentinţa din primul proces, reţinută ca având

putere de lucru judecat, nu a rămas irevocabilă şi nu a soluţionat fondul litigiului dintre părţi. Astfel, din actele dosarulu: nu rezultă dacă hotărârea din

prima hotărâre a fost atacată cu recurs şi dacă a deventt irevocabilă. Totodată, se reţine că, prin această primă hotărâre, acţiunea a fost respinsă ca

prematură, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, fără a se fi judecat fondul pricinii, pentru care

instanţa de contencios administrativ a fost învestită în cel de-al doilea proces. în consecinţă, prin admiterea excepţiei puterii de lucru judecat, instanţa de

fond a aplicat greşit dispoziţiile legale in materie (ICCJ, s. cont. adm. şi fiscal, dec. nr. 408 din 6 februarie 2002, în BJ pe anul 2002, pp. 359-360). Notă: Potrivit noilor dispoziţii procedurale,

finalizarea unui proces se realizează prin pronunţarea unei hotărâri definitive, iar nu irevocabile. Din datele speţei nu rezultă dacă, promovându-se a doua

oară cererea, fusese îndeplinită procedura prealabilă, pentru că, în caz contrar, subzistând impedimentul legat de judecata cauzei pe fond. soluţia din primul

proces s-ar fi impus cu autoritate de lucru judecat; o soluţie nefavorabilă determinată de prematuritatea cererii, ca urmare a neîndeplinirii unei proceduri

prealabile obligatorii, nu poate fi înlăturată prin introducerea unei a doua acţiuni în aceleaşi condiţ:: cu cea anterioară. Nu întotdeauna soluţionarea, într-o

primă fază, a cauzei pe excepţie permite învestirea instanţei a doua oară pentru a fi dedus judecăţii fondul pricinii, dacă nu s-au schimbat împrejurările

avute în vedere de prima instanţă (n.n., A.N.).

6. Este adevărat că hotărârea menţionată s-a dat în soluţionarea altui litigiu, dar problema este una şi aceeaşi în ambele cauze, iar principiul autorităţii

de lucru judecat nu operează doar în ipoteza întrunirii triplei identităţi de persoane, obiect şi cauză, ci, aşa cum s-a statuat constant în practica instanţei

supreme, şi în situaţia în care prin soluţia dată în cel de-al doilea proces s-ar ajunge la negarea punctului de vedere care a fundamentat şi pe baza căruia s-a

dezlegat prima cauză, făcând deci inoperantă hotărârea din acea cauză (ÎCCJ. s. cont. adm., dec. nr. 3123 din 22 octombrie 2002, în BJ pe anul 2002, pp. 361-366).7. în mod greşit prima instanţă a opus celei de-a doua acţiuni puterea de lucru judecat deoarece, pentru a fi potrivnice, este necesară existenţa unor

hotărâri ale căror dispozitive să conţină dispoziţii care nu se pot concilia. în temeiul acestor considerente, este de observat că, în primul proces, acţiunea

reclamanţilor a fost respinsă deoarece s-a apreciat că instanţele judecătoreşti şi-au depăşit atribuţiile de putere, cu alte cuvinte, acţiunii i s-a dat o rezolvare

pe temeiul unei excepţii de necompetenţă materială, fondul dreptului de proprietate rămânând nerezolvat. Atunci când, prin prima

hotărâre, acţiunea a fost respinsă pentru consideraţii procedurale aşa cum este cazul în speţă, fără a se fi discutat temeinicia motivelor invocate de

reclamanţi, este evident că existenţa unei asemenea hotărâri nu poate constitui un impediment pentru introducerea unei noi acţiuni în justiţie, din moment

ce în primul proces fondul raporturilor juridice dintre părţi şi care se referea la dreptul de proprietate asupra imobilului a rămas nesoluţionat (CSJ, s. civ., dec. nr. 119 din 8 martie 2000, în BJ, 2000, pp. 200-202).

8. Prin prima acţiune, reclamanta a solicitat să se constate că din patrimoniul său face parte şi imobilul din Bucureşti, str. „I.B." nr. 10; potrivit actelor

constitutive ale societăţii.


e: ia acţiune promovată, s-a revendicat de la pârâta SC „P" imobilul din strada „I.B." y Rezultă din analizarea celor două cereri de chemare în judecată că

atât obiectul, cât i acestora sunt diferite, reclamanta invocând ca temei al dreptului său de proprietate re a Consiliului de administraţie intervenită ulterior

primei judecăţi, hotărâre care . io st anulată până în prezent pe cale administrativă şi nici prin hotărâre judecătorească. L ~:nd. greşit au admis instanţele de

fond excepţia autorităţii de lucru judecat, soluţionând iară a intra în cercetarea fondului pricinii (CSJ, s. com., dec. nr. 2417 din 11 mai < in BJ pe anul 2000, pp. 444-445). Notă: în

realitate, pentru stabilirea triplei identităţi : e.emente şi a incidenţei excepţiei autorităţii de lucru judecat, raportarea nu se face la de chemare în judecată

anterioară (aşa cum s-a reţinut în speţă), ci la hotărârea nţată anterior, ea fiind cea care se bucură de autoritate de lucru judecat, iar nu actul t sesizare a

instanţei (n.n., A.N.).

9. împrejurarea că anterior emiterii deciziei de pensionare a existat o primă cerere înscriere la pensie, respinsă de Comisia de contestaţii, necontestată

în faţa instanţelor

itoreşti, nu conferă acestei decizii autoritatea de lucru judecat de care se bucură doar rile judecătoreşti, chiar dacă s-a reţinut că activitatea prestată de

reclamant nu se rează în grupa a Il-a de muncă (CSJ, s. cont. adm., dec. nr. 820 din 8 martie 2000, în ţpe anul 2000, p. 781).10. Prin acţiunea promovată, reclamanta a pretins obligarea pârâtei la a-i lăsa în aă proprietate şi posesie terenul înscris în c.f. 149 din localitatea Ţ.S.

Printr-o sentinţă ■ioară, s-a constatat că pârâta din prezentul litigiu (reclamantă în cauza evocată) a idit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra

terenului revendicat. Pârât în

rgral amintit, reclamantul din prezent, după rămânerea irevocabilă a sentinţei anterioare, t "odus prezenta acţiune în revendicare. Autoritatea de lucru

judecat are la bază regula că t acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre cătorească definitivă nu trebuie să

fie contrazisă printr-o altă hotărâre. Principiul puterii : acru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi rc ect.

aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, chiar cu poziţie procesuală inversată, s contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile

recunoscute părţi printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, jrmunţată într-un alt proces. Pentru a exista identitate de

obiect între două acţiuni, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acelor acţiuni să rezulte că

scopul final urmărit este acelaşi în ambele acţiuni (ICCJ, s. civ. v~:pr. int., dec. nr. 4525 din 30 mai 2005, în BJ pe anul 2005, pp. 521-522. In acelaşi sens, -r. privire la existenţa identităţii de obiect, dacă „scopul urmărit"prin cele două acţiuni BOe acelaşi, a se vedea şi ICCJ, s. cont. adm şi fiscal, dec. nr. 4615 din 29 noiembrie 2007, în BJ pe anul 2007, pp. 329-331). Notă: în realitate, existenţa unui obiect diferit :aee

să nu funcţioneze excepţia autorităţii de lucru judecat şi ceea ce se impune celei de-a : : ia judecăţi, în măsura în care aceasta are legătură cu primul litigiu,

să fie efectul pozitiv ■I autorităţii de lucru judecat. în speţă, se tranşase chestiunea dreptului de proprietate în favoarea reclamatului din primul proces

(constatându-se că acesta a devenit proprietar prin ¿rectul uzucapiunii), aşa încât reclamantul din acţiunea în revendicare (pârât în procesul azterior) nu mai

putea să pretindă contrariul şi să triumfe în acţiunea în revendicare. Soluţia iin al doilea proces se sprijinea aşadar, pe ceea ce statuase deja o primă instanţă

sub

i. Nicolae

967


aspectul dreptului de proprietate al părţilor, fără posibilitatea de a mai contrazice hotărâre, anterioară. Aceasta se realizează prin punerea în valoare a efectului pozitiv al autori*!: de lucru judecat, nefiind nevoie pentru justificare să se recurgă, aşa cum a făcut instanţa ia motivare la un „artificiu juridic", pentru a face incident efectul negativ al lucrului judec _ (aşa-numita identitate de obiect, dedusă din faptul că „scopul final" urmărit de părţi a: f acelaşi în ambele procese, pentru că obiectul unei acţiuni în uzucapiune nu se suprapune celui din acţiunea în revendicare). De fapt, o asemenea justificare a incidenţei autoritâ: de lucru judecat, regăsită adeseori în practică, ignoră cele două funcţiuni ale autorităţi: ie lucru judecat: negativă şi pozitivă, deopotrivă de importante. Noua reglementare a Codul _ de procedură civilă, care dă expresie directă efectului pozitiv al lucrului judecat, vine să clarifice această instituţie importantă şi să curme, probabil, o jurisprudenţă ezitantă s contradictorie sub acest aspect (n.n., A.N.).

11. Nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurare stabilităţii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, odată tranşată de către instan:! să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar pe de altă parte ca, ceea ce a stabilit : primă instanţă, să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare. Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar în forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci su: forma efectului pozitiv al lucrului judecat care presupune ca ceea ce a stabilit o instan! să nu fie contrazis de cea ulterioară. O hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturi , i juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi o dovaci contrară ulterior. In speţă, într-o primă judecată s-a stabilit în mod irevocabil, faptul c I decretul de expropriere care a constituit temeiul preluării imobilului de către stat, este lo% n de caducitate, mai puţin cu privire la o suprafaţă (determinată), care nu poate fi supusă restituirii, deoarece este afectată de detalii de sistematizare puse în executare.

Or, această statuare a instanţei în legătură cu regimul juridic al terenului nu poate n supusă unei reevaluări ulterioare, fără încălcarea autorităţii de lucru judecat (efectul pozith întrucât ea este rezultatul dezbaterilor judiciare şi verificării jurisdicţionale a instanţei. Pe de altă parte, supunând judecăţii din nou cererea privind legalitatea ordinului prefectului ş: a deciziei prefecturii (printr-o hotărâre anterioară fiind respinsă în mod irevocabil pretenţt reclamantei de anulare a aceloraşi acte administrative), iar instanţa pronunţându-se asupra acestora în sens contrar primei judecăţi, a fost încălcată, de data aceasta, excepţia autorită;: de lucru judecat (ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 5834 din 19 septembrie 2007, în BJ pe anul 2007, pp. 331-335).

12. Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţ.e procesuală şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legături cu raporturile juridice dintre părţi. Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente, nu tot astfel se întâmplă atune: când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea ir care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se mai statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anteric r. fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorităţii de lucru judece: vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

968

A. Nicola-e

cura :n faţa primei instanţe Art. 431

1 autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ă. fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja d nu aduce atingere

dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este el cunoaşte limitări, decurgând

din aplicarea altor principii (ÎCCJ, s. civ. dec. nr. 995 din 4 februarie 2009, în B. Cos., nr. 2/2009, pp. 37-39). Notă: tzi la valoarea de prezumţie (de mijloc de probă) a autorităţii de lucru judecat wedere evident, reglementarea anterioară [art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 1»

C. civ.]. Potrivit actualei reglementări, este vorba numai de efectul pozitiv al _ ce cat, dar care în esenţă, presupune că într-un proces ulterior, între aceleaşi părţi,

cemonstrată, cu efectul autorităţii de lucru judecat, chestiunea tranşată în procesul î : care are legătură cu ceea ce este supus din nou judecăţii) - n.n., A.N.. Faptul că nu se regăsesc

toate elementele pentru a funcţiona autoritatea de lucru B manifestarea efectului său negativ, de excepţie procesuală, nu înseamnă că fi «¿socotită autoritatea de lucru judecat a hotărârii

anterioare, din procesul în care ca a tins la valorificarea aceluiaşi drept subiectiv, în privinţa aceluiaşi imobil. Este ¡■să ie efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care presupune că cele tranşate poal se impun în judecata ulterioară, fară posibilitatea pentru parte de a pretinde

seu pentru instanţă de a stabili în mod diferit faţă de instanţa anterioară. De :c ce o parte, reluarea judecăţii va fi determinată de faptul că în mod nelegal, cu ea art. 1201 C. civ., s-a

reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat. Pe de altă n v enficarea pe fond a pretenţiilor, se va ţine seama de efectul pozitiv al autorităţii _aecat şi de modalitatea în care, în litigiul anterior, s-a tranşat asupra chestiunii de proprietate pretins de către reclamantă (1CCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 2751 2010, apudA. Nicolae, A.

Stamatescu, op. cit., pp. 180-185). Itotrivit unei hotărâri anterioare, invocată de către intimaţii-pârâţi în apărare, s-a reclamanta este proprietar exclusiv al unui imobil menţionat în cartea funciară, .e

pârâţii sunt proprietari tabulari asupra altui imobil (identificat, de asemenea, prin carte funciară). Aceste statuări ale instanţei, devenite irevocabile, se opun cu efectul ai acrului

judecat, părţile neputând pretinde o situaţie contrară regimului juridic xi mobilului, iar instanţa neputând proceda la o altă evaluare jurisdicţională (ICCJ, int., dec. nr. 4766 din 29 septembrie 2010, apud A. Nicolae, A.

Stamatescu, 274-280).

Ic srcţă, verificarea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice s-a . onsiderarea unei situaţii prezente la nivelul anului 2008 (data pronunţării deciziei e . aspect

care rezultă explicit din motivarea soluţiei. Or, asemenea hotărâri care ^pro tempore" asupra situaţiei părţilor beneficiază de o autoritate de lucru judecat r ană la momentul la care intervin schimbări în circumstanţele care au determinat-o. Ignorând că statuările instanţei de recurs au

fost făcute în considerarea unor ţe prezente la acel moment, instanţa de rejudecare a apreciat greşit că se impune a ie lucru judecat şi că nu mai trebuie să facă propriile verificări legate de

apărările ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 367 din 25 ianuarie 2010, apud A. Nicolae, seu, op. cit., pp. 397-404). >_s:inerea recurenţilor conform căreia, prin soluţia adoptată, instanţa ar fi realizat o . greşită a dispoziţiilor

art. 1201 C. civ. este neîntemeiată şi se bazează pe o înţelegere

969

Art. 431

Cartea a -

eronată a efectelor autorităţii de lucru judecat. în speţă, instanţa de apel nu a reţinut t i ar fi incidenţă

excepţia autorităţii de lucru judecat - în manifestarea efectului extinct: negativ al acestei instituţii, apt

să împiedice o a doua judecată, în condiţiile identităţi: de părţi, obiect, cauză. De aceea, analiza pe

care o fac recurenţii pentru a demonstra că ii cauză nu se regăseşte tripla identitate de elemente

reglementată de art. 1201 C. civ. esac lipsită de pertinenţă, fiind fără corespondenţă în considerentele

deciziei recurate.Aceasta. în condiţiile în care instanţa de apel reţine şi face aplicarea efectului pozitiv

al autorii: ■ de lucru judecat şi, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 C. civ. Referirea

a norma legală menţionată înseamnă că, ceea ce a statuat o instanţă în legătură cu un aspecl litigios se

impune într-o judecată ulterioară - fără posibilitatea de a mai fi contrazis de pini sau de a fi reluată

dezbaterea judiciară astfel încât soluţia din al doilea proces trebuie :i se sprijine pe ceea ce a fost deja

dezlegat jurisdicţional anterior.Funcţia autorităţii de lucru judecat, constând în asigurarea stabilităţii juridice, vine ă garanteze

evitarea contrazicerilor nu numai dintre dispozitivul hotărârilor judecătore>i (prin intermediul excepţiei autorităţii de lucru judecat), ci şi între considerentele hotăra- s (prin intermediul efectului pozitiv al prezumţiei de lucru judecat).

Cele două funcţiuni - negativă şi pozitivă - ale lucrului judecat dau expresie regu arfundamentale, potrivit cărora o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o sing_-idată (bis de eadem re ne sit actio) şi, respectiv, o constatare judecătorească, în senst âesoluţie dată raporturilor deduse judecăţii, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâtîntrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res indicata pro verim accipitur).

în mod eronat, sub acest din urmă aspect, recurenţii, deşi recunosc că o hotărir; judecătorească

irevocabilă nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre, susţin că aceasta ■ poate realiza „numai în

condiţiile în care hotărârea ulterioară poartă asupra unui la.aii identic din punctul de vedere al părţilor,

obiectului şi cauzei". în realitate, este vorba desoK efectul negativ la care aceştia fac referire şi nu

despre efectul pozitiv al autorităţii de judecat - acesta din urmă manifestându-se atunci când există

doar o identitate de chei: vm litigioasă (respectiv, un aspect al litigiului tranşat anterior, care este

readus în dezbate-tst judiciară). în speţă, prin noul demers judiciar, recurenţii tind să demonstreze că

im:: J j din oraşul C., str. B. nr. 7 ar fi intrat în proprietatea statului în altă modalitate (respect a efect

al unei donaţii) decât cea stabilită deja în litigiile care au purtat asupra valabilsSp contractelor de

vânzare-cumpărare ale acestuia. Se tinde la a se demonstra că preluare: către stat a fost una valabilă

(neabuzivă) şi, ca atare, pârâţii nu ar fi îndreptăţiţi la trJsr reparatorii conform O.U.G. nr. 94/2000. Un

asemenea demers vine să contrazică ceea au statuat deja instanţele anterioare, atunci când au analizat

valabilitatea contracte - vânzare-cumpărare. Contrar susţinerii recurenţilor, în toate hotărârile

pronunţate ar : (şi care au constatat nulitatea totală sau în limita unei cote de Vi a contractelor de vâm»

cumpărare respective) s-a reţinut că imobilul intră în sfera de reglementare a O U nr. 94/2000, ca bun

ce a aparţinut cultului religios, fiind suspus retrocedării în con a: acestui act normativ special. De

asemenea, în ce priveşte temeiul preluării bunul- - statuat că el a fost unul nevalabil, reprezentat de

dispoziţiile Decretului nr. 218 196t nr. 712/1966 (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 6631 din 31 octombrie 2012, nepublicst Li

. Procedura în faţa primei inst

17. Este nefondată şi pa

rttiv al autorităţii de luc stă

încă hotărâri irevoct rtractelor

de vânzare-c ut precizarea că

un sin rolul instanţei, având t

adoptarea unei asemeni i şi, în

acelaşi timp, e? . rncinii, care

este parte i est in toto). Altfel spu

respectiv, preluarea mde o

situaţie juridică

___iiţiile în care preluare

Htamblul lui. înseamnă c

este vorba despre p

Jicţională cu privire aceea,

aprecierea recu orităţii de

lucru judeca : "ăsfrânge, în

asemenea " dec. nr. 6631 din 3118. Au caracter nefond ceciat

asupra lipsei de in

Ir ::. pretenţia reclamantu oe

Derioada 2001-2007

nu :c>tacol judecăţii acţiunii

Astfel, cele statuate de ucecat

în procesul civil" In acelaşi

timp, soluţia .: rsiderentele

necesare c Or, având de tranşat

«scrisurilor anulate, prin pat şi

plata taxei de nefc p-au limitat

la a constata, ¡—¿supusul

prejudiciu.Astfel, respingând cerc reţinut

că obligarea inculpa :t - s-ar

justifica atâta vreme I

Y„ astfel încât lipseşte £

rerioada menţionată.

în acelaşi timp, s-a apr<

inului proprietar, C.V., r stanţa

penală nu a fost rârţii civile îi

rămâne la ! civile.

970K Sicolae

cura :n faţa primei instanţe Art. 431

fcste nefondată şi critica vizând extinderea, de o manieră nepermisă, a efectului ii a „torităţii de lucru

judecat, cu privire la situaţia acelor reclamanţi faţă de care nu . hotărâri irevocabile. Contrar susţinerii

recurenţilor, litigiile vizând valabilitatea .:: de vânzare-cumpărare au primit soluţii irevocabile. în faza

recursului s-a zarea că un singur dosar (privind pe moştenitorii reclamantei T.A.) ar fi încă r.stanţei,

având suspendată judecata până la soluţionarea prezentului litigiu, -ea unei asemenea poziţii procesuale

nu poate pune obstacol judecăţii în prezenta in acelaşi timp, extinderea efectului pozitiv este dată de

natura obiectului material care este parte dintr-un întreg (ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic,

in toto). Altfel spus, statuându-se un anumit regim juridic al imobilului în întregul spectiv, preluarea acestuia

de către stat în baza unui anumit titlu - nu se poate : situaţie juridică distinctă pentru un anume apartament

din respectivul imobil, în in care preluarea nu s-a făcut separat, pe unităţi locative, ci a vizat imobilul în

iui. înseamnă că, din punct de vedere juridic, există identitate de obiect şi atunci vorba despre partea

cuprinsă într-un întreg întrucât, odată realizată verificarea j onală cu privire la întreg nu se poate pretinde

contrariul pentru parte din acesta, aprecierea recurenţilor în sensul extinderii „nepermise" a efectului

pozitiv al de lucru judecat este neîntemeiată, formulată cu ignorarea modalităţii în care tge, în asemenea

ipoteze, rezultatul statuărilor jurisdicţionale (ICCJ, s. civ. propr. t nr. 6631 din 31 octombrie 2012, nepublicată).Au caracter nefondat criticile referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a asupra lipsei de

incidenţă a autorităţii de lucru judecat. Contrar susţinerii recuren- rrcrenţia reclamantului constând în

contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului :ada 2001-2007 nu a fost dezlegată în procesul penal de

o manieră care să pună >1 judecăţii acţiunii civile. 1. cele statuate de jurisdicţia penală se

repercutează cu efectul pozitiv al lucrului in procesul civil în măsura în care dau într-adevăr,

dezlegare problemei litigioase, acelaşi timp, soluţia din dispozitiv intră în autoritate de lucru judecat

împreună cu entele necesare care o sprijină şi o lămuresc, având de tranşat latura civilă, respectiv

restabilirea situaţiei anterioare falsificării lor anulate, prin redobândirea dreptului de proprietate

asupra imobilului de către plata taxei de nefolosinţă a terenului pe perioada 2001-2007, instanţele

penale nu ratat la a constata, cum susţin recurenţii, lipsa raportului de cauzalitate între faptă şi sul

prejudiciu.

Ixfel, respingând cererea de despăgubiri a părţii civile Primăria T., instanţa penală a că obligarea

inculpatei la plata taxei de nefolosire a terenului pe perioada 2001-2007 ustifica atâta vreme cât aceasta a

înstrăinat imobilul la data de 25.09.2001 numitului astfel încât lipseşte fapta proprie a acesteia, ca element

al răspunderii civile, pentru menţionată.

acelaşi timp, s-a apreciat că, ulterior momentului înstrăinării, obligaţia putea reveni proprietar, C.V., a

cărui obligare în procesul penal nu se poate dispune deoarece ta penală nu a fost sesizată cu privire la

activităţile desfăşurate de acesta, astfel încât civile îi rămâne la dispoziţie calea unei acţiuni separate

introduse în faţa instanţei

971


în acelaşi sens, în hotărârea care a soluţionat recursul exercitat în cauza penală s-a reţinut că părţile

civile au posibilitatea formulării, separat, a unei acţiuni civile.

Rezultă că, în rezolvarea laturii civile a cauzei penale, instanţele au reţinut, pe de o pare că

inculpatei C.E. nu-i poate fi angajată răspunderea pentru o perioadă ulterioară date: ia care a înstrăinat

imobilului şi, pe de altă parte, că este deschisă, în valorificarea pretenţii!: -, calea unei acţiuni civile

separate, în condiţiile în care numitul C.V., noul proprietar, nu a fost parte în procesul penal.

Aşadar, instanţa penală nu s-a pronunţat asupra fondului pretenţiilor civile, reţinându-.-: în

considerentele deciziilor care au definitivat soluţia fondului, impedimente în legătură c t judecata

laturii civile.

De aceea, faptul că, potrivit dispozitivului sentinţei penale, soluţia a fost de respinge:;:. acţiunii civile

formulate de Primăria T., nu poate avea semnificaţia pretinsă de către recurer: Pe de o parte, pentru că

dispozitivul intră în autoritate de lucru judecat în limitele şi - sensul explicat de considerente, iar, pe de

altă parte, soluţia se definitivează şi odată cu e i autoritatea de lucru judecat, prin epuizarea exerciţiului

căilor de atac.

Or, câtă vreme fondul pretenţiilor nu a fost tranşat jurisdicţional, partea are posibilitaiei. readucerii

lor în faţa instanţei, indiferent cărei jurisdicţii aparţine hotărârea anterioari (jurisdicţia penală, pentru a

se prevala de dispoziţiile art. 22 C pr. pen., sau de altă nar_:L pentru a se prevala, în regulă generală,

de efectul pozitiv al lucrului judecat).

Apreciind în sens contrar, tribunalul a pronunţat o soluţie cu aplicarea eronată a dispoziţiilor

referitoare la autoritatea de lucru judecat, corect sancţionată de instanţa de apel cu desfiinţarea acesteia

şi trimiterea spre rejudecare (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 187 ctm 23 ianuarie 2013, nepublicată).

Art. 432. Excepţia autorităţii de lucru judecatExcepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare i procesului, chiar înaintea instanţei de recurs.

Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate ere; - propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Comentariu

1. Prin dispoziţiile art. 432 este reglementat regimul juridic al excepţiei autorităţi: âe lucru judecat,

ca formă de punere în valoare a efectului negativ, extinctiv, al autoritâ: lucrului judecat4 6 '.

Sunt stabilite astfel, elementele care definesc natura excepţiei autorităţii de Iu™. judecat, respectiv

cine poate fi titularul unei astfel de excepţii, momentul până la care pc: -. fi invocată, precum şi

consecinţele admiterii acesteia în concurs cu principiul neagravlr situaţiei în propria cale de atac.

'' Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri nu poate fi valorificată însă numai pe cale de excep: ; ci şi pe cale principală, atunci când, promovând o nouă acţiune, partea îşi sprijină pretenţiile pe ceei :r s-a tranşat jurisdicţional în litigiul anterior. De exemplu, după ce într-o primă judecată se stabileşte ii reclamantul este titularul dreptului de proprietate şi că acesta i-a fost încălcat de către pârât, într-un prc-i e ulterior reclamantul se sprijină pe această hotărâre, pentru a pretinde restituirea fructelor culese de piră după ce fusese acţionat în judecată.

A. Nicotae

46 Fiii S.A, 1926, voi. III, p. 526). Cu privire la incompatibilitatea principiului non reformatio in peius cu alte reguli ale procesului caracter imperativ şi a căror nesocotire ar vicia hotărârea, a se vedea I. Deleanu, op. cit., 135 („Dacă, bunăoară, în calea de atac a părţii, instanţa, din oficiu, constată că hotărârea este de şi în întregime ineficientă - pentru că, de ex., nu s-a observat că în cauză opera puterea lucrului ori s-a ignorat necompetenţa absolută a instanţei care a pronunţat hotărârea atacată - nu s-ar putea

972

B. Din conţinutul textului rezultă în mod expres că excepţia poate fi invocată de părţi saucător, în orice stare a pricinii. Ere vorba nu numai despre partea câştigătoare a procesului care se

poate prevala de i autorităţii de lucru judecat, ci şi de aceea căzută în pretenţii care, de ex.,

chemată în a doua oară, nu intenţionează să intre din nou în dezbaterea pretenţiilor, preferând ~a

litigiului prin opunerea excepţiei autorităţii de lucru judecat. Lî rândul ei, instanţa, inclusiv cea de

recurs, poate invoca excepţia autorităţii de lucru în măsura în care dispune de elementele necesare

pentru a o pune în discuţia

Sub aspectul momentului până la care poate fi valorificată excepţia, reglementarea sie finalităţii

instituţiei şi fundamentului instituirii acesteia, stabilind că ea poate fi ,,în orice stare a procesului,

inclusiv în instanţa de recurs". Rşadar, nu este vorba de o excepţie care să poată fi invocată doar

in limine litis, ci e fi propusă în orice fază procesuală, inclusiv direct în recurs, având în vedere că _eşte împiedicarea unei noi judecăţi, precum şi evitarea pronunţării unor soluţii ctorii.

Regulile punerii în valoare a excepţiei autorităţii de lucru judecat definesc natura ca fiind o excepţie

peremptorie, absolută, reglată de norme de ordine publică", posibilitatea pentru părţi de a renunţa la

beneficiul autorităţii de lucru judecat.

tă natură, de ordine publică, a excepţiei autorităţii de lucru judecat este impusă de ui securităţii juridice

şi al ordinii sociale care trebuie atins prin respectarea a ceea istanţă a statuat deja în privinţa unor

raporturi litigioase2'. • contrar ordinii publice să fie adusă în faţa justiţiei şi pusă în discuţie aceeaşi

cerere, :e ea a fost soluţionată definitiv, lucrul judecat trebuind să fie respectat, iar litigiile să reluate la

nesfârşit.

motivul pentru care părţile nu ar putea renunţa la beneficiul autorităţii de lucru şi prin neinvocarea

acesteia, să provoace o nouă judecată, după cum instanţa, în in care dispune de elementele necesare, nu

poate să ignore lucrul judecat anterior şi nesocotirea acestuia, să pronunţe o altă hotărâre. 5. Noul Cod

de procedură civilă vine să accentueze caracterul de ordine publică al întării excepţiei autorităţii de

lucru judecat, statuând că prin efectul admiterii .2 i se poate crea părţii o situaţie mai rea în propria cale

de atac decât cea rezultată ioîărârea atacată3'.


Art. 432

Aceasta înseamnă că, de ex., dacă părţii i se primiseră, cel puţin în parte, prece- în primă

instanţă şi aceasta declară cale de atac, nemulţumită că nu i-a fost prim! totalitate acţiunea formulată,

observând că judecata s-a făcut cu nesocotirea autori!: lucru judecat a unei hotărâri anterioare, instanţa de

control judiciar va putea să invoce 5: â admită excepţia autorităţii de lucru judecat", modificând pe acest

aspect soluţia de -- ~t instanţă, chiar în calea de atac a părţii.

Decizii ale Curţii Constituţionale

Având a se pronunţa asupra neconstituţionalităţii invocate a dispoziţiilor art 12 C pct. 4 şi art. 1201 C.

civ., în raport de prevederile art. 21 din Constituţie (accesul liber M justiţie) şi ale art. 44 din Constituţie

(apărarea dreptului de proprietate privată), Curet Constituţională a statuat că „autoritatea de lucru judecat

este nu numai o prezumţie Iertă, dar şi una absolută, în sensul că un proces odată judecat, nu poate fi

reluat, asigurânc.-* prin aceasta stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice încheiate. De aceea, âai fiind

importanţa autorităţii de lucru judecat, întemeiată pe consideraţii de ordine pur cî legiuitorul a înţeles să o

reglementeze în mod expres, textele de lege criticate fiir.c oe strictă interpretare. Totodată, Curtea a

constatat că autoritatea de lucru judecat, chiar este consacrată ca un principiu ce stă la baza procesului

civil, nu este consacrată ca aia» de Constituţie, astfel că nu se poate susţine că este în contradicţie cu

dispoziţiile an. — - art. 21 din Constituţie" (Dec. CC nr. 908 din 5 decembrie 2006, publicată în M. Of. nr. Jj din 4 ianuarie 2007).

Jurisprudenţă

1. Pârâta a declarat recurs criticând obligarea sa la plata de penalităţi, întrucât per *-, aceeaşi datorie au

mai existat două procese între părţi, iar prin hotărârile pronunţate, a ic - obligată să plătească preţul

mărfurilor şi penalităţile de întârziere.Recursul este foncr. atât din acţiunea introductivă, cât şi din

hotărârile judecătoreşti definitive şi execu:: - rezultând că pentru aceleaşi pretenţii între părţi s-au purtat

două procese, iar prin hotărâr r pronunţate, pârâta a căzut în pretenţii faţă de reclamantă. Se constată,

aşadar, că în sp;! operează autoritatea de lucru judecat reieşită din cele două hotărâri judecătoreşti (CS..~ s. corn., dec. nr. 866 din 6 iunie 1996, în BJpe anul 1996, pp. 327-328).

974 A. Nicolai

Carsî

iDm examinarea practicalei sentinţei civile atacate rezultă că, cu ocazia dezbaterilor, rdicat două excepţii:

necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ tatea introducerii acţiunii. Curtea a

soluţionat litigiul şi, reţinând că în cauză " excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins acţiunea. Este

adevărat că excepţia .crului judecat are caracter imperativ, ea putând fi ridicată de „de părţi sau de T>r in

orice fază a pricinii" şi chiar direct înaintea instanţelor de recurs. Urmează a - a însă, că instanţa a ridicat şi

admis excepţia fără a o pune în discuţia părţilor, pe -a lipsit astfel, de posibilitatea unor eventuale apărări ce

le puteau invoca în legătură . împrejurare în raport de care recursul urmează să fie admis şi, după casarea

atacate, cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă (CSJ, s. cont. adm., dec. din 19 iunie 1996, în BJ pe anul 1996, pp. 595-596).r ori tatea de lucru judecat interesează ordinea publică şi depăşeşte sfera intereselor nefiind la îndemâna

părţilor să ignore hotărârea anterioară (indiferent că este în ¿au în dauna acestora), după cum nici instanţa

nou învestită nu poate nesocoti BCL anterior judecat. Admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat nu

echivalează cu o ■rtitare a fondului care să atragă casarea hotărârii atacate, după cum în mod greşit susţin

^Knţii deoarece instanţa are obligaţia de a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de kdură şi asupra celor

de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea fondului |r~ : in acelaşi timp, nu se poate reţine

că, prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru ka ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil al

reclamanţilor, întrucât principiul kciţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi

ordine socială, pc drept finalitate interzicerea readucerii în faţa instanţelor de judecată a chestiunilor ppoase

deja rezolvate şi constituie o limitare justificată a accesului la justiţie (ÎCCJ, rropr. int., dec. nr. 4579 din 27 mai 2011, apud A. Nicolae, A. Stamatescu, op. cit., 424-427).

433. Puterea executorie -ctârârea judecătorească are putere executorie, în condiţiile prevăzute de lege.

Comentariu

I. Textul reglementează valoarea executorie a hotărârii judecătoreşti, care presupune că ţia în care partea

care a pierdut procesul este condamnată să dea, să facă sau, după iă nu facă ceva şi nu are loc executarea

de bunăvoie a obligaţiilor astfel stabilite, se trece la executarea silită contra părţii căzute în pretenţii. I.

Nu orice hotărâre judecătorească poate constitui titlu executoriu. Pentru a avea această e şi a putea să fie

pusă în executare, ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, de şi de formă.

3. ir. privinţa condiţiilor de fond, este necesar, în primul rând, ca hotărârea să conţină ţii susceptibile de a fi aduse

la îndeplinire pe cale silită" şi, de asemenea, ca aceste

■ Nu pot fi supuse executării silite, de ex.: hotărârile prin care s-a pronunţat nulitatea sau rezoluţiunea i::. fără a se dispune şi restituirea prestaţiilor; hotărârile în materie de stare civilă (stabilirea paternităţii ::;ra căsătoriei, contestarea recunoaşterii de paternitate, nulitatea sau desfacerea căsătoriei), cu

dispoziţii să nu mai fie susceptibile de efectul suspensiv al căilor de atac".

i) Pe aspectul executorialităţii obligaţiilor, dispoziţiile art. 628 alin. (1) NCPC stabilesc că sunt

susceptibile de executare silită „obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui

bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, a une: plantaţii ori a altei lucrări, încredinţarea

minorului, stabilirea locuinţei şi vizitarea acestuia sau în luarea unei alte măsuri stabilite prin titlu

executoriu".

ii) în privinţa caracterului suspensiv de executare, au acest efect termenul de apel, ca ş: exercitarea

apelului în termen4 7 .

Aşadar, atât timp cât nu a expirat termenul de exercitare a apelului sau dacă împotrivi hotărârii s-a

declarat apel, nu se poate trece la executarea acesteia.

în ce priveşte recursul, acesta nu este suspensiv de executare decât în cauzele privitoare la strămutarea

de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având c aşezare fixă, precum şi în

cazurile anume prevăzute de lege [conform art. 484 alin. (1) NCPC

iii) Separat de cazurile de suspendare legală, există şi situaţii în care se poate dispune suspendarea

judiciară, la cererea părţii, sub condiţia plăţii unei cauţiuni şi apreciindu-se. motivat, asupra temeiniciei unei

asemenea solicitări, în materia recursului [art. 484 alin. (2)], a contestaţiei în anulare (art. 507) şi a revizuirii

(art. 512).

iv) în acelaşi timp, există hotărâri de primă instanţă, care, deşi susceptibile de apei. se bucură de

execuţie provizorie de drept, atunci când au ca obiect anumite drepturi, ce presupun, prin natura lor, o

47 Potrivit art. 468 alin. (5) NCPC, termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanii cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. în aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul Î fost exercitat în termen.

975

Trtlul I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 430

valorificare rapidă (cele reglementate de art. 448), precum şt hotărâri cu privire la care instanţa poate

încuviinţa executarea provizorie (sub anumite condiţii, referitoare la temeinicia vădită a dreptului ori la

starea de insolvabilitate a debitorului, conform art. 449).

De asemenea, au valoare executorie ordonanţele3', încheierile pronunţate de instanţă şt declarate de lege

executorii4'; titlurile executorii europene în privinţa cărora dreptul Uniuni:Europene nu cere recunoaşterea prealabilă în statul membru în care se va face executarea ¿unt executorii de drept, fară nicio altă formalitate prealabilă (art. 636).

v) Cu privire la punerea în executare a unei hotărâri executorii, dar care poate fi atacată cu apel sau recurs, Noul Cod de procedură civilă (art. 637) prevede, într-o reglementare inexistentă anterior, că aceasta se poate face numai pe riscul creditorului care, dacă titlul este ulterior modificat sau desfiinţat, va fi ţinut să repună pe debitor în drepturile sale, în tot ¿au în parte, după caz.

vi) în concepţia Noului Cod, spre deosebire de doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate anterior, nu mai este considerată drept condiţie de fond, supusă verificării de către instanţa ae executare, exercitarea dreptului de a cere executarea silită înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă".

4. în privinţa condiţiilor de formă, se reţin următoarele particularităţi:i) Spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 374 C. pr. civ.) şi de prima formă a Noului Cod de

procedură civilă (art. 630, art. 631), în ultima variantă a Codului, dată de modificările aduse prin Legea nr. 76/2012, nu s-a mai menţinut procedura referitoare la investirea cu formulă executorie.

Acest aspect de ordin formal se regăseşte doar în partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite [la care se va adăuga formula executorie, conform art. 665 alin. (7) NCPC],

Sub aspect tranzitoriu, art. 5 din Legea nr. 76/2012 referitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă stabileşte că „dispoziţiile Codului de procedură civilă privitoare la titlurile executorii se aplică şi hotărârilor judecătoreşti sau altor înscrisuri pronunţate ori, după caz, întocmite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, care pot fi puse în executare chiar dacă nu au fost învestite cu formulă executorie".

înseamnă că, din punct de vedere intertemporal, legea nouă se îndepărtează de la regula conform căreia validitatea unui act (în speţă, titlul executoriu), pentru a fi producător de efecte juridice, trebuie analizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor în vigoare la data emiterii lui.

Astfel, chiar dacă hotărârea judecătorească (sau alte înscrisuri, în condiţiile legii) a fost pronunţată, respectiv, au fost întocmite înainte de intrarea în vigoare a legii noi care suprimă cerinţa de formă, norma tranzitorie recunoaşte valoare de titlu executoriu acestora în absenţa aplicării pe ele a formulei executorii (fară de care, anterior, nu se putea proceda la executare)4 8 ', fiind suficient faptul că această formulă se va regăsi în încheierea de încuviinţare.

ii) Subzistă cerinţa de formă, a încuviinţării executării silite, astfel încât executorul judecătoresc are

obligaţia ca, în termen de 3 zile de la depunerea (la acesta) a cererii de executare, să se adreseze instanţei de

executare şi să solicite acesteia încuviinţarea executării (instanţa se pronunţă prin încheiere, dată în camera

de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea cererii)0.

După începerea executării silite, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi

anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite, dacă a fost dată fără

îndeplinirea condiţiilor legale [art. 711 alin. (3) NCPC],

Jurisprudenţă

1. Pentru ipoteza în care dreptul material la acţiune este imprescriptibil sau mai lung decât termenul de

prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, trebuie să i se recunoască părţii interesate posibilitatea de

a introduce o nouă acţiune, în valorificarea aceluiaşi drept, în vederea constituirii unui nou titlu, fără a i se

opune excepţia autorităţii de lucru judecat decurgând din hotărârea pronunţată anterior. A considera că

subzistă puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile anterioare, cu consecinţa paralizării unei noi

acţiuni introdusă de persoana căreia i s-a recunoscut dreptul pretins, în condiţiile în care această hotărâre

este lipsită de executorialitate, prin efectul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, dar în ipoteza în

care dreptul material la acţiune nu s-a prescris, ar echivala cu lăsarea fără substanţă a dreptului de acces la

un tribunal, garantat de art. 6 din Convenţie (ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 1653 din 24 februarie 2011, apud A. Nicolae. A. Stamatescu, op. cit., pp. 283-296).

2. în speţă, s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor referitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat

în legătură cu cererea de suspendare vremelnică a executării hotărârii. Astfel, în legătură cu prima cerere de

suspendare a executării vremelnice a sentinţei, instanţa de apel a reţinut că este vorba despre o solicitare de

suspendare formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială, până la dezlegarea cererii de suspendare din cadrul

apelului declarat în cauză Prin cererea formulată ulterior, s-a solicitat suspendarea executării aceleiaşi

48" A se vedea art. 665 NCPC.

-. Nicolae 976


sentinţe, până la soluţionarea apelului declarat în cauză. în aceste condiţii, în mod greşit instanţa de apel e

opus excepţia autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri care a vizat un alt cadru procesual, ir condiţiile în

care nu era întrunită tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ . Dacă părţile celor două

acţiuni sunt identice, obiectul şi cauza sunt total diferite: prima est; o cerere de suspendare provizorie a

executării, ce implică îndeplinirea condiţiilor privire urgenţa şi vremelnicia luării acestei măsuri, în timp ce

a doua este o cerere de suspendare a executării până la soluţionarea apelului declarat în cauză (ICCJ, s. civ. propr. int., des nr. 293 din 20 ianuarie 2012, apud A. Nicolae, A. Stamatescu, op. cit., pp. 405-409). Notă: Deşi în speţă nu opera, într-adevăr,

excepţia autorităţii de lucru judecat, aceasta nu se datore faptului că nu era îndeplinită cerinţa identităţii de

obiect şi cauză. în realitate, identitate: de obiect exista, fiind dată de pretenţia de suspendare a executării

aceleiaşi hotărâri, ca ş identitatea de cauză, constând în pornirea executării silite sau iminenţa acesteia, ceea

ce e justificat solicitarea de suspendare. Lipsa de incidenţă a autorităţii de lucru judecat se datore

împrejurării că o hotărâre pronunţată pe cale de ordonanţă preşedinţială nu se bucură, ir

-. Nicolae 977

"T JI I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 449

de autoritate de lucru judecat, atâta vreme cât nu s-au modificat împrejurările \ edere la data adoptării ei

(n.n., A.N.).

¿34. Forţa probantăa-ea judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic

tariu

jjDin punct de vedere probator, hotărârea este un înscris autentic, fiind întocmită cu

.tentele prevăzute de lege pentru a avea o astfel de valoare2'. N - trebuie confundată opozabilitatea

efectelor obligatorii ale hotărârii judecătoreşti probantă a acesteia.

b: târârea produce, sub semnul relativităţii, drepturi şi obligaţii doar faţă de părţi, în ttmp. faptul că a avut

loc o judecată şi că rezultatul verificărilor pe care le-a realizat se găsesc consemnate într-o hotărâre, sunt

aspecte care fac credinţă faţă de

ea.

vitatea cu privire la efectele actului jurisdicţional nu se confundă cu relativitatea sale, astfel încât

trebuie făcută distincţie între opozabilitatea efectelor obligatorii rrobantă a actului care concretizează

rezultatul final al judecăţii şi care se manifestă ii intre părţi, ci şi faţă de terţi. 1 Pentru relaţiile dintre

părţi, hotărârea, ca înscris autentic, consemnează drepturi şi : care nu pot fi combătute prin niciun alt

mijloc de probă (decât prin exerciţiul căilor . in timp ce faţă de terţi înscrisul consemnează drepturi şi

obligaţii susceptibile de contrară.

A. Fer»tul că hotărârea are valoarea unui înscris autentic nu înseamnă că titlurile anterioare de părţi, sub

semnătură privată, se convertesc în titluri autentice, .ţeasta, întrucât, hotărârile au în principiu, valoare

declarativă, constatând drepturi >:ente. Ca atare, deşi consemnată într-o chitanţă sub semnătură privată,

convenţia n valabilă (în absenţa cerinţei formei autentice), dreptul avându-şi temeiul într-o ae convenţie şi

fiind doar sancţionat pe cale judecătorească, fără a opera însă o care să presupună că izvorul dreptului s-ar

afla în hotărârea judecătorească3'. iai în situaţia hotărârilor constitutive de drepturi (cum ar fi hotărârea

care să ţină act autentic de vânzare-cumpărare), se poate spune într-adevăr, că a avut loc o

Modificat prin art. 13 pct. 106 din Legea nr. 76^2012.Potrivit art. 269 NCPC: „(1) înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi "cat de o autoritate

publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu te publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea =ţii părţilor, exprimarea consimţământului

acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi -.scrisului. (2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia ii conferă acest caracter". Anterior, sediul reglementării se afla în

Codul civil (art. 1171: „Actul : este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de -na în locul unde actul s-a făcut"). A se vedea M. Eliescu, Unele probleme privitoare la

prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare întări legale, în SCJ nr. 1/1956, p. 236.

%c=»ae

979

Art. 435 Cartea a !;-=

conversiune a înscrisului sub semnătură privată în înscris autentic, având în vedere că ar i din acest moment

convenţia căreia îi lipsea un element constitutiv (forma autentică) _ produce efecte juridice.

5. Din valoarea de înscris autentic a hotărârii judecătoreşti decurge faptul că declaraţiile făcute în faţa

instanţei, obiect al constatărilor personale ale judecătorului, vor face dovada până la înscrierea în fals", atât

faţă de părţi, cât şi faţă de terţi4 9 .

în schimb, conţinutul declaraţiilor părţilor (răspunsul la interogatoriu) sau ale martori.: - (deşi

consemnate în hotărâre şi fundamentând raţionamentul instanţei), vor face dova.ii până la proba contrară3'

(de ex., în calea de atac, suplimentarea probatoriului poate condu;; la stabilirea altei situaţii de fapt şi la

pronunţarea unei alte soluţii).

6. Specificul actului jurisdicţional face să nu-i fie aplicabile toate regulile din matern înscrisurilor

autentice.

Astfel, potrivit dreptului comun (art. 271 NCPC), înscrisul care nu poate fi autenti; întrucât a fost

întocmit fără respectarea formelor legale, ori de o persoană incompatib il necompetentă sau cu depăşirea

competenţei, are totuşi valoarea unui înscris sub semnăr_-i privată (dacă este semnat de părţi) sau valorează

început de dovadă scrisă, dacă nu es:e semnat.

Aceste reguli nu pot fi folosite însă în cazul hotărârii judecătoreşti, întrucât o hotăra:; nulă (pentru

încălcarea normelor de competenţă absolută, a celor privind alcătuirea instanţei, a formelor de procedură

prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 176 NCPC pentru nerespectarea principiilor în desfăşurarea

procesului civil) este lipsită de orice efecr şi are drept consecinţă reluarea judecăţii.

De asemenea, spre deosebire de actul juridic autentic care poate face obiectul une acţiuni în nulitate, în

situaţia actului jurisdicţional (cu excepţiile strict prevăzute de lege t nulitatea trebuie invocată în cadrul

procesului, prin exercitarea căilor de atac, pentru ei după definitivarea acestuia neregularităţile se consideră

acoperite, neexistând posibilitate: exercitării acţiunii în nulitate împotriva unei hotărâri judecătoreşti (în

afara excepţiil:- strict reglementate de lege)4).

7. în privinţa hotărârilor străine, dispoziţiile procedurale (art. 1107 NCPC) le recunes; forţa probantă în

faţa instanţelor române, dacă satisfac cerinţele autenticităţii conform leg statului de sediu al instanţei.

49 Sub acest aspect, dispoziţiile art. 270 alin. (1) NCPC, stabilesc că „înscrisul autentic face deplini dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal C: către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii".

980 A. Nicolae

Ca şi în cazul hotărârii naţionale, cea străină are valoarea unui înscris autentic, cu efecte probatorii

diferite, după cum este vorba de constatările personale ale judecătorilor sau de constatări provenite din

administrarea mijloacelor de probă.

Astfel, dacă este vorba despre constatări făcute ex propriis sensibus, visu et auditu de judecătorul străin şi consemnate

în textul hotărârii, ele se bucură de forţa probantă pe care le-o recunoaşte legea statului de origine (lex loci actus). De regulă, astfel de atestări constituie o probă completă, ce face dovada în ţara de origine până la înscrierea

în fals, forţă probantă ce subzistă şi în România până la dovedirea falsului în ţara de origine.

Cu toate acestea, asemenea constatări făcute de instanţa străină nu beneficiază de forţă rrobantă dacă ele

sunt manifest incompatibile cu ordinea publică de drept internaţional rrivat român [art. 1107 alin. (2)

NCPC].

Referitor la constatările din hotărârea străină ce se întemeiază pe materialul probator administrat, ele au

în statul solicitat valoarea unor constatări făcute prin înscrisuri simple, astfel incât proba împotriva acestora

poate fi făcută prin orice mijloace [art. 1107 alin. (3) NCPC], Este motivul pentru care în asemenea cazuri

instanţa română dispune, în privinţa constatărilor conţinute de hotărârea străină, de acelaşi drept de

apreciere ca şi în privinţa orobelor obişnuite (înscrisuri, martori), de care părţile litigante s-au servit în mod

direct în faţa instanţei".

Jurisprudenţă

Fără a se nega faptul că unul dintre principalele efecte ale hotărârii judecătoreşti îl constituie puterea

lucrului judecat, este de menţionat că aceasta, ca orice alt actjuridic încheiat cu respectarea formalităţilor

prescrise de lege, constituie un act autentic. Aceste principale efecte nu înseamnă însă că, absolut, în

concursul dintre o hotărâre judecătorească şi un alt înscris, cu aceeaşi forţă probantă, se va acorda, de plano, eficienţă şi prioritate hotărârii udecătoreşti ci, în condiţiile respectării principiului aflării adevărului şi

restabilirii ordinii ie drept încălcate, situaţia litigioasă dintre părţi va fi soluţionată în acord cu principiile

egale" (ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 5159 din 26 mai 2006, nepublicată). Notă: în realitate, susţinerea instanţei, potrivit căreia, în

raportul dintre o hotărâre judecătorească şi orice alt înscris autentic ar exista aceeaşi forţă probantă

(rezultată din respectarea formalităţilor prevăzute de lege), ignoră specificul actului jurisdicţional. Niciun

alt act autentic nu are forţa efectelor hotărârii judecătoreşti întrucât nu se bucură de autoritatea lucrului

judecat, rezultat al verificărilor jurisdicţionale pe care le realizează instanţa de udecată. în fapt, instanţa a

făcut confuzie între efectul hotărârii - de a avea şi valoare de înscris autentic - şi un alt efect esenţial al

acesteia, de a fi înzestrată cu puterea lucrului udecat. întrucât în speţă, problema se punea în raporturile

dintre părţi, ceea ce se impunea era autoritatea de lucru judecat, iar nu valoarea de înscris autentic a unei

hotărâri anterioare, care putea să vină astfel în concurs cu un alt înscris autentic, urmând să se aprecieze

căruia iintre acestea să i se acorde prioritate (n.n., A.N.).

A se vedea S. Zilberstein, Procesul civil internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pp. 131-132. A.

Nicolae 981

rate regulile din matera


Art. 435. Obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesor acestora.

(2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, ic condiţiile legii, dovada contrară.

Comentariu

1. Textul reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti cu valoare

obligatorie, sub semnul relativităţii5 0 ', în raporturile dintre părţi (şi succesor acestora) şi în forma

opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară

celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării 1 :<r de la proces.

2. Domeniul de aplicare a principiului relativităţii efectelor obligatorii este reprezenta de sfera părţilor

şi a asimilaţilor acestora, succesorii (universali, cu titlu universal a particulari).

3. Sunt părţi, care vor suporta în mod direct, nemijlocit, obligativitatea efectelor hotărâr acele persoane

care au stat personal sau prin reprezentant în proces, având posibilitatea re a pune concluzii, fie asupra

fondului, fie asupra unei excepţii, cu titlu de reclamant, pâră: sau intervenient5 1 '.

4. Categoria de parte poate fi variabilă pe parcursul judecăţii, deoarece cadrul procesua se poate

modifica prin intermediul formelor de intervenţie, astfel încât la sfârşita] dezbaterilor, pe lângă părţile

primare, originare, să mai existe şi alte părţi faţă de care ss vor produce efectele obligatorii ale hotărârii.

Este motivul pentru care determinarea sferei părţilor presupune raportarea nu numa: la momentul

sesizării instanţei şi al începerii judecăţii, ci şi la momentul finalizării acesteia :

5. Efectele obligatorii ale hotărârii se vor produce faţă de părţi şi atunci când acestea a_ stat în proces

prin reprezentant (convenţional, legal sau judiciar).

6. Efectele hotărârii se extind cu caracter obligatoriu şi asupra succesorilor părţilor. :a şi când aceştia ar

fi fost participanţi la proces, datorită legăturii juridice speciale în care se găsesc cu autoail care a fost parte

în proces5 2 '.

Succesorii universali şi cu titlu universal" suportă efectele hotărârilor pronunţate în adictoriu cu

autorul lor, indiferent că acestea sunt favorabile sau nefavorabile. Astfel, o hotărâre de condamnare a

autorului va fi opozabilă succesorilor şi se va putea . executarea contra lor, după cum o hotărâre prin

care autorul şi-a valorificat anumite ; Turi le va profita moştenitorilor acestuia.

:i i Hotărârile nefavorabile se vor opune însă succesorilor sub beneficiu de inventar până h concurenţa

emolumentului succesoral (prin modalitatea de acceptare, succesorul s-a pus a adăpost de pericolul

obligării sale dincolo de limitele activului succesoral)2'.

iii) Succesorul cu titlu particular (cel care dobândeşte ut singuli bunul de la autor, aa în cazul

cumpărătorului, donatarului, cesionarului, locatarului etc.)3) suportă efectele a: cărărilor pronunţate în

contradictoriu cu autorul său pe aceleaşi considerente principale, •izând imposibilitatea transmiterii mai

multor drepturi decât a avut autorul şi a faptului că, rtnd în proces în proces titularul dreptului, acesta a

50'' Hotărârea judecătorească se bucură de o dublă relativitate, aceea a efectelor obligatorii şi aceea i autorităţii de lucru judecat (A. Nicolae, op. cit., p. 167).

51 în alţi termeni, dreptul de a fi parte în proces nu este decât dreptul de a reclama sau de a se apă-a adică de a cere o hotărâre favorabilă (E. Herovanu, Principiile, p. 135).52ivit privée français, thèse, Paris, Dalloz, 1938, p. 108; I. Leş, Codul, 2007, p. 414; I. Deleanu, op. cit., 3002, pp. 30-34).

Deosebirea dintre cele două categorii de succesori este doar cantitativă, dată de întinderea vocaţiei a emolumentul succesoral, pentru că, în timp ce succesorii universali au vocaţie la tot patrimoniul ccăinctului, cei cu titlu universal au chemare doar la o fracţiune de patrimoniu (potrivit art. 1055 NCC Jegatul universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la imreaga moştenire, iar potrivit art. 1056 NCC „legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care rxiferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii").

- Potrivit art. 1114 alin. (2) NCC „moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal ăspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional n cota fiecăruia".

Calitatea de succesor cu titlu particular faţă de un act juridic se determină luând în considerare aramite condiţii: să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de dreptul dobândit; să fie vorba de acte anterioare ale autorului încheiate cu alte persoane şi referitoare la acelaşi drept; să fi fost respectate cerinţele de publicitate prevăzute de lege pentru acel act (A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală c septului civil, Bucureşti, 1980, Universitatea din Bucureşti, p. 318; M. Nicolae, Actul juridic civil, în jtsrituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 78).

41 Pentru amănunte în legătură cu felul în care se repercutează efectele hotărârilor faţă de succesorii cu rău particular, în raport de diferitele momente în care poate interveni transmisiunea cu titlu particular a : inului ce a făcut sau va face obiect al procesului (respectiv, înainte de sesizarea instanţei, pe parcursul aesfaşurării procesului sau ulterior definitivării judecăţii), a se vedea A. Nicolae, op. cit., pp. 183-189.

-. Nicolae 982


beneficiat de toate garanţiile apărării areptului subiectiv (pentru ca succesorul să nu poată invoca o

încălcare a dreptului de ar ărare, care se verifică în persoana participantului la proces).

De aceea, succesorul cu titlu particular va profita de hotărârile date în favoarea autorului eu şi, de

asemenea, îi vor fi opozabile cele date împotriva autorului4'.

iv) Noile dispoziţii procedurale stabilesc modalitatea în care se continuă procedura -aiciară atunci când dreptul

litigios este transmis prin acte între vii sau pentru cauză de rr :arte, cu titlu particular, în timpul procesului.

Astfel, potrivit art. 39 alin. (1) NCPC, într-o asemenea situaţie, judecata va continua între rărţile iniţiale

(sau cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz).

Cu toate acestea, dacă succesorul cu titlu particular are cunoştinţă despre existenţa rrccesului, el va fi

obligat să intervină în cauză (sau poate fi introdus în cauză, la cerere din oficiu), situaţie în care instanţa va

decide, după împrejurări şi ţinând seama de

-. Nicolae 983

Art. 435

poziţia celeilalte părţi, dacă înstrăinătorul (ori succesorul universal sau cu titlu unr vor rămâne sau, după

caz, vor fi scoşi din proces [art. 39 alin. (2)].

în toate ipotezele însă, hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului va produce J-. efecte şi faţă de

succesorul cu titlu particular (cu rezerva situaţiei în care acesta a ¿3 dreptul cu bună-credinţă şi nu mai

poate fi evins de către adevăratul titular)5 3 '.

v) Sunt asimilaţi succesorilor cu titlu particular şi creditorii ipotecari ori ga legătură cu bunurile

asupra cărora poartă respectivele garanţii.

Având în vedere că aceşti creditori dobândesc un drept asupra unui bun dec hotărârile date împotriva

debitorilor cu privire la aceste bunuri vor trebui să fie creditorilor în aceleaşi condiţii în care ele se opun

succesorilor cu titlu particular.

vi) Creditorii chirografari sunt, în mod obişnuit, asimilaţi categoriei suc. universali5 4 ', în sensul că

lor li se opun toate actele încheiate de autorul lor, inc:: sunt anterioare sau ulterioare naşterii creanţei lor.

Alteori, despre aceşti creditori chirografari s-a spus că nu ar trebui asimilaţi cai succesorilor, ci

categoriei terţilor, faţă de care efectele hotărârilor pronunţate ii debitorului se vor produce pe temeiul

opozabilităţii, iar nu al relativităţii (avânc ir că între aceştia şi debitor nu există acea relaţie de

transmisiune specifică celei d.nr: şi succesor)5 5 '.

Este vorba însă de o categorie specială de terţi, în mod particular atinşi de opc? efectelor pronunţate

împotriva debitorului lor, în considerarea dreptului de gaj geze-a

Independent însă, că sunt asimilaţi succesorilor ori unei categorii speciale de creditorii chirografari vor

suporta efectele hotărârilor, favorabile sau ne:_ : pronunţate împotriva debitorilor lor, în virtutea legăturii

juridice (date de drepr_ general) în care se află cu partea în contradictoriu cu care a fost pronunţată

hotărirei"

7. Dispoziţiile art. 435 alin. (2) NCPC reglementează, tot cu caracter de n» principiul opozabilităţii

efectelor hotărârii judecătoreşti faţă de terţi, care vor respecte cele statuate prin hotărârea judecătorească, cel

puţin până la momentui la reuşi să demonstreze situaţia contrară celei reţinute de o primă instanţă5 6 '.

53A se vedea dispoziţiile art. 39 alin. (3) NCPC.54 A se vedea în acest sens, de ex.: P. Lacoste, op. cit., p. 191; Aubry et Rau, op. cit. (t. XII. D.

Alexandresco, Explicaţiunea, t. VII, pp. 541-544; idem, Principiile dreptului civil rorrjr. p 558; M.B: Cantacuzino, Curs de drept civil, Ed. Ramuri, Craiova, f. a., p. 482-483; A. Vs pp. 120-121; C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ail, Bu: _r p. 64; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 316.

55 A se vedea, de ex.: Ph. Delmas Saint-Hilaire, Le tiers à l'acte juridique, thèse, I .CD. î p. 44; I. Deleanu, op. cit., 2002, pp. 41-42; C. Diaconu, Principiul inopozabilităţii contrac:-: :r terţi. Noţiunea de terţ (teză, 1947), Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 76; L. Pop, Drep: enâj Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 101; A. Nicolae, op. a:. a

56 Pentru amănunte în legătură cu opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti faţă de te-, de aplicare a principiului, conţinutul principiului opozabilităţii, forme de manifestare faiî

984

Titlul I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 435

i) Din împrejurarea că hotărârea produce în principal efecte relative, între părţi, nu trebuie trasă

consecinţa inopozabilităţii acestor efecte faţă de terţi, pentru că în timp ce relativitatea efectelor presupune

naşterea drepturilor şi obligaţiilor în favoarea, respectiv, în sarcina părţilor, opozabilitatea înseamnă că

actul jurisdicţional nu poate fi ignorat de către terţi, ci, dimpotrivă, trebuie recunoscut şi respectat de orice

persoană chiar neparticipantă la procedura judiciară.

Opozabilitatea faţă de terţi reprezintă aşadar, obligaţia tuturor de a respecta situaţia juridică creată,

adică obligaţia de abţinere de la săvârşirea vreunei acţiuni care să împiedice exercitarea drepturilor şi

îndeplinirea obligaţiilor de către titularii acestora.

ii) Opozabilitatea5 7 ' efectelor faţă de terţi nu se confundă cu obligativitatea aceloraşi efecte care

funcţionează în relaţia dintre părţi şi care stă la baza executorialităţii hotărârii.

Opozabilitatea în cele două situaţii prezintă un conţinut diferit, în primul caz ea suprapunându-se de

fapt, cu principiul relativităţii efectelor actului, iar în cel de-al doilea caz, fiind vorba de opunerea situaţiei

juridice nou create faţă de un terţ, neparticipant la dezbaterea judiciară.

iii) în categoria terţilor trebuie distins între terţii desăvârşiţi (penitus extranei), adică aceia faţă de care efectele

hotărârii nu se vor repercuta în niciun fel (ei aflându-se în situaţia clasică, potrivit căreia aceste efecte nici

nu le profită şi nici nu îi vatămă - res inter alios indicata, aliis neque nocere neque prodesse potest) şi terţii interesaţi, adică aceia

care sunt atinşi în mod indirect de modalitatea tranşării litigiului şi care au interesul înlăturării faţă de ei a

efectelor judecăţii5 8 '.

iv) Partea care a obţinut recunoaşterea dreptului său într-un proces anterior trebuie să-şi vadă

recunoscută posibilitatea opunerii statuărilor jurisdicţionale anterioare şi faţă de terţi, fară a fi nevoită să

demonstreze de fiecare dată ceea ce a supus deja judecăţii5 9 '.

v) Spre deosebire de părţi, terţii nu pot fi ţinuţi de autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri pronunţate

în absenţa lor, astfel încât acestora le este permis să demonstreze situaţia contrară celei stabilite prin

hotărârea judecătorească ce li se opune.

vi) Terţilor, hotărârea nu li se opune decât cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de dovadă

contrară, astfel încât aceştia pot să combată cele stabilite în procesul la desfăşurarea căruia nu au participat,

invocând apărări proprii şi pretinzând existenţa unui drept mat puternic, de natură să-1 înlăture pe cel

recunoscut în favoarea părţii".

vii) în situaţia în care terţul are o atitudine pasivă, „retrăgându-se în spatele relativităţi lucrului judecat"

(spunând aşadar, că hotărârea nu-i este opozabilă pentru că nu a fost pane în procesul anterior), fără să

propună şi fără să administreze probe contrare celor oferit; prin invocarea hotărârii de către partea adversă,

instanţa se va limita la a verifica dacă hotărârea este incidenţă în cauză, recunoscându-i, în caz afirmativ,

întreaga eficienţă la speţă.

De exemplu, reclamantul într-o acţiune în revendicare foloseşte ca dovadă a dreptulu său de proprietate,

o hotărâre în uzucapiune faţă de care pârâtul este terţ. Dacă acesta din urmă nu va exhiba niciun titlu care

să-i justifice ocuparea imobilului, susţinând doat inopozabilitatea faţă de el a hotărârii invocate de

reclamant, acestuia (reclamantului) trebu: e să i se dea câştig de cauză.

viii) Terţii sunt îndreptăţiţi să ignore o hotărâre judecătorească şi să înlăture opozabilitatea efectelor faţă

de ei nu doar demonstrând în proces situaţia contrară celei consemnate ir hotărâre, ci şi atunci când nu au

fost respectate formele de publicitate a hotărârii (în situaţia celor supuse unor asemenea formalităţi 6 0 ') sau

în prezenţa unei situaţii de fraudă care 1-a- putea afecta pe terţ6 1 '.

57opozabilităţii hotărârii judecătoreşti şi inopozabilitatea faţă de terţi a hotărârii, a se vedea A. Nicolae, op. cit., pp. 311-393.

]) Noţiunea de „opozabilitate" are o dublă accepţiune, în sens larg (lato sensu) presupunând dreptul părţii de a invoca actul juridic (sau jurisdicţional) şi de a pretinde celeilalte părţi executarea (caz în care opozabilitatea se suprapune cu obligativitatea), iar în sens restrâns (stricto sensu) desemnând obligaţia terţilor de a respecta situaţia juridică născută dintr-un contract sau dintr-un act jurisdicţional.

58 Din acest punct de vedere, s-a spus (D. Bastian, Essai d'une théorie générale de l'inopposabilité, thèse, Paris, 1929, pp. 5-6) că în cadrul categoriei terţilor trebuie distins între terţii absoluţi, adică aceia care nu au avut şi nu vor avea niciodată vreun raport juridic cu părţile şi terţii în sens tehnic sau terţii interesaţi, adică aceia care au intrat sau vor intra în relaţii juridice cu părţile, fie prin voinţa lor proprie, fie prin efectul legii.

59 De exemplu, câştigând într-o acţiune în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, reclamantului trebuie să i se recunoască posibilitatea de a opune respectiva hotărâre şi terţelor persoane, fără a fi nevoit, de fiecare dată când doreşte să se prevaleze de statutul său civil contra unei alte persoane, să se adreseze din nou justiţiei şi să reia dezbaterile asupra aspectului tranşat anterior de instanţă.

602> Neîndeplinirea unor asemenea formalităţi înseamnă că actul nu a fost integrat în ordinea juridică ; ca atare, terţul interesat îi poate bloca efectele.

61 Părţile pot să disimuleze realitatea raporturilor litigioase dintre ele şi să obţină o hotărâre care ¿i îl prejudicieze pe terţ- De exemplu, invocând o creanţă fictivă (inexistentă, în fapt), un pretins cred:: r cheamă în judecată pe un debitor care nu se opune admiterii cererii şi nu-şi face nicio apărare în procer astfel încât se

985A. Nicolae

Jurisprudenţă

1. Actul jurisdicţional (ca orice act juridic, în general) produce pe lângă efecte obligator între părţi,

întemeiate pe principiul relativităţii, şi efecte de opozabilitate faţă de terţi. Ca element nou apărut în ordinea

juridică şi în cea socială, hotărârea nun poate fi ignoraţi de către terţi, sub motiv că nu au participat în

procesul finalizat prin adoptarea ei. Fati de aceştia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic,

susceptibil de dovadă contrară. Cu privire la cele două hotărâri pronunţate în contestaţii la executare faţă ir

care reclamantul a rămas terţ, instanţa de apel nu a reţinut, aşa cum în mod eronat ¿e susţine, existenţa

autorităţii de lucru judecat faţă de recurent, ci răsfrângerea, sub forr:_ opozabilităţii, a statuărilor cuprinse în

respectivele hotărâri judecătoreşti irevocabile şi fati de care nu s-a făcut dovada contrară.

Recurentul face confuzie între principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreş: (care presupune,

într-adevăr, ca obligativitatea acestor efecte şi autoritatea de lucru judecr să se impună numai părţilor) şi

principiul opozabilităţii aceloraşi efecte (care se manifesti în relaţia cu terţii, interzicând acestora să le

ignore şi să le încalce, câtă vreme nu fac dovada unei alte realităţi juridice). De aceea, susţinând că

hotărârile nu produc niciun efect asupra lui pentru că, nefiind parte în proces, nu-i sunt opozabile, recurentul

pretinde de fapt să i se recunoască posibilitatea ignorării unor acte jurisdicţionale intrate în puterea lucrului

judecat, ca şi cum acestea nu ar exista şi fără a demonstra contrariul celor statuate de acestea (ceea ce i-ar fi

fost permis din poziţia lui de terţ (ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 2351 din 14 martie 2007, în BJpe anul 2007, pp. 353-358).2. Invocând inopozabilitatea efectelor hotărârii pe motiv că aceasta a fost pronunţată într-o procedură

necontencioasă, recurentul face confuzie între relativitatea efectelor unei hotărâri, care semnifică opozabilitatea efectelor obligatorii şi care interesează părţile procesului şi opozabilitatea faţă de terţi a efectelor unei hotărâri judecătoreşti. Acest din urmă principiu operează în toate cazurile, în privinţa oricărei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă partea căreia i se opune actul nu a fost parte şi în procesul astfel finalizat, deoarece terţul nu poate nega situaţia juridică născută din existenţa actului jurisdicţional. Pentru terţ insă, ceea ce este menţionat în hotărârea judecătorească are valoarea unui fapt juridic şi, ca atare, terţul poate face dovada contrară celor consemnate în conţinutul hotărârii care a definitivat un proces la care nu a participat. Or, în cauză, pârâtul s-a limitat la invocarea inopozabilităţii hotărârii şi nu a produs vreo probă contrară acesteia (ICCJ, s. I civ., dec. nr. 3518 din 4 iunie 2012, apudA. Nicolae, A. Stamatescu, op. cit., pp. 303-310).

3. Tranşarea chestiunii dreptului de proprietate, ca aparţinând autorilor reclamanţilor, s-a făcut de o manieră irevocabilă în litigiul desfăşurat în paralel. Potrivit sentinţei menţionate, a fost admisă cererea reclamanţilor, constatându-se că antecesorii acestora au dobândit, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 18.01.1947 în limba maghiară şi contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1.03.1947, clădirea în litigiu împreună cu terenul aferent în suprafaţă de 1.391,76 mp. Susţinerea intimatului, conform căreia această hotărâre nu i-ar fi opozabilă întrucât nu a fost parte în respectivul litigiu, nu poate fi primită, confundându-se de fapt opozabilitatea cu obligativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti. Astfel, un act juridic în general, şi actul jurisdicţional, în particular, se bucură de opozabilitatea efectelor sale şi faţă de terţi, acest principiu venind să-1 completeze pe cel al relativităţii efectelor.

Terţilor faţă de procedura judiciară le pot fi opuse efectele substanţiale (referitoare la naşterea, modificarea, stingerea unui drept) ca elemente noi aduse de actul jurisdicţional in ordinea juridică, scopul fiind tocmai acela de a fi respectate consecinţele unei verificări • orisdicţionale realizate. Aşadar, drepturile consfinţite printr-o hotărâre judecătorească se bucură de opozabilitate şi faţă de terţi, întrucât este vorba de modificarea situaţiei juridice existente anterior, care trebuie respectată şi de alte subiecte de drept, nu numai de părţile din proces. Evident, această opozabilitate a efectelor nu se suprapune şi nu se confundă cu obligativitatea lor, care dă expresie principiului relativităţii şi care se manifestă în relaţia dintre părţi. înseamnă că terţul poate tinde la a dovedi contrariul celor statuate în absenţa Iui de la judecată, ceea ce în speţă ar fi însemnat, de ex., că vânzarea-cumpărarea nu ar fi avut loc sau că s-ar fi realizat către alţi cumpărători decât autorii reclamanţilor. Asemenea apărări, care să combată cele susţinute de către recurenţii-reclamanţi prin hotărârea de care i-au prevalat, n-au fost propuse însă judecăţii, aşa încât intimatului i se opun cele statuate urisdicţional în legătură cu transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanţilor (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 6618 din 31 octombrie 2012, nepublicată).

pronunţă o hotărâre de obligare a acestuia la plata unei importante sume de bani, de nar_rt să-i diminueze în mod considerabil patrimoniul. O asemenea hotărâre poate să constituie ulterior teme: _ executării silite împotriva aceluiaşi fictiv debitor.

Titlul I. Procedura în faţa primei instanţe

1 Nicolae

Art. 435

986

tlul I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 435

4. împrejurarea că la momentul rejudecării în prima instanţă a fost întregit cadrul procesual prin

atragerea în judecată a S.C. „S." S.R.L. s-a datorat situaţiei juridice rezultate în legătură cu imobilul

(înstrăinat de către pârâta iniţială, S.C. „L.F." S.A.), precum şi îndrumărilor cuprinse în decizia de casare. în

acest sens, prin precizarea de acţiune formulată la prima zi de înfăţişare de la rejudecare, reclamanta a arătat

că înţelege să-şi îndrepte pretenţiile şi împotriva S.C. „S." S.R.L. în ce priveşte interesul în formularea

pretenţiilor faţă de societatea „S" S.R.L. acesta este dat, contrar susţinerii recurentei, de poziţia juridică în

care aceasta se găseşte raportat la emitentul actului care a făcut obiectul anulării în justiţie. Astfel,

societatea-recurentă este succesor cu titlu particular (în calitate de cumpărător) al S.C. „L.F." S.A., care a

emis decizia a cărei anulare s-a cerut. Aşa fiind şi întrucât actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat anterior

emiterii deciziei, pentru ca hotărârea să fie opozabilă şi succesorului cu titlu particular era necesar ca acesta

să fie parte în proces.

Opozabilitatea hotărârii se suprapune, în situaţia părţilor, cu relativitatea efectelor acestora, ceea ce

înseamnă că niciuna dintre ele nu mai poate pretinde ulterior contrariul a ceea ce s-a statuat în condiţiile în

care a fost asigurată prezenţa lor în proces.

Este vorba în acest caz de o dublă opozabilitate sau relativitate: aceea a efectelor obligatorii ale hotărârii

(tradusă pe planul executorialităţii) şi aceea a lucrului judecat (care face ca res indicata să devină în relaţia

dintre părţi o prezumţie absolută, nesusceptibilă de dovadă contrară). Altfel spus, din poziţia de parte pe

care a avut-o în proces, S.C. „S" S.R.L. nu va putea pretinde ulterior o situaţie juridică diferită, contrară

celei stabilite în legătură cu actul emis de către autorul său (S.C. „L.F.") şi care a vizat acelaşi imobil cu cel

care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceste două părţi. Astfel înţeles

principiul opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, rezultă interesul pentru partea-reclamantă de a-şi

îndrepta pretenţiile şi împotriva societăţii dobânditoare a bunului, solicitat pe calea notificării în procedura

Legii nr. 10/2001 (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 261 din 19 ianuarie 2011, nepublicată).5. Fiind părţi în litigiul anterior, recurenţilor le sunt opozabile, cu valoarea relativităţii, efectele acelei

hotărâri judecătoreşti. Această relativitate presupune, pe de o parte, relativitatea efectelor obligatorii

(respectiv, executarea raportului judiciarmente stabilit) şi, pe de altă parte, relativitatea lucrului judecat. Sub

acest ultim aspect, părţile nu mai pot pune în discuţie, în cadrul unui alt proces, ceea ce o primă instanţă a

rezolvat deja, indiferent că este vorba de o chestiune litigioasă dedusă judecăţii pe cale principală sau

incidentală. Cea de-a doua instanţă nu numai că nu poate relua dezbaterile asupra aspectului tranşat (în

speţă, nevalabilitatea titlului statului), dar este obligată să ţină seama de ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional

anterior pentru că, altminteri, s-ar nesocoti principiul autorităţii de lucru judecat, care, în manifestarea

efectului său pozitiv presupune ca o instanţă să nu contrazică ceea ce a statuat o instanţă anterioară (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 291 din 21 ianuarie 2009, apudA. Nicolae, A. Stamatescu, op. cit., pp. 310-316).

6. în speţă, prin decizia din apel a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a părţii pe care

o chemase în judecată la acel moment reclamanta, pentru a obţine retrocedarea imobilului. în aceste

condiţii, faptul că din sentinţa de primă instanţă a fost păstrată dispoziţia referitoare la excepţia

inadmisibilităţii acţiunii, face ca această statuare să nu poată fi opusă vreunui pârât. Altfel spus, statuarea

anterioară a instanţei.

referitoare la admisibilitatea acţiunii, nu este opozabilă, cu efecte obligatorii, niciunei părţi eu interese

contrare reclamantei întrucât dezlegarea acestui aspect s-a făcut în absenţa eontradictorialităţii specifice

procedurii contencioase. Or, efectele obligatorii ale hotărârii udecătoreşti stau sub semnul relativităţii

acestora, ceea ce înseamnă că ele se opun părţilor ¿in proces. în mod asemănător, autoritatea de lucru

judecat presupune identitatea de părţi, indiferent că se manifestă sub forma excepţiei autorităţii de lucru

judecat sau sub forma efectului pozitiv (ceea ce s-a tranşat într-un proces, chiar pe cale incidentală, nu mai

poate f contrazis ulterior). în speţă însă, cu referire la sentinţa invocată de către reclamantă, nu se regăseşte

această cerinţă referitoare la părţi, câtă vreme admisibilitatea acţiunii a fost tranşată jurisdicţional doar în

prezenţa reclamantei în proces, faţă de pârâta din acea cauză a imiţându-se excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive.

Este motivul pentru care într-un proces ulterior a fost reluată această chestiune de drept, a admisibilităţii

acţiunii în retrocedare, tranşată de data aceasta într-un cadru procesual eiecvat, în contradictoriu cu cei doi

pârâţi chemaţi în judecată, astfel încât această statuare a mstanţei (în sensul inadmisibilităţii acţiunii) se

opune cu efectul obligatoriu al autorităţii de -cru judecat, atât reclamantei, cât şi pârâţilor. Fundamentându-

şi critica pe „anterioritatea" primei sentinţe, care ar fi făcut să prevaleze efectul lucrului judecat dedus din

această hotărâre, recurenta este în eroare asupra modului în care se produce efectul obligatoriu al autorităţii

de lucru judecat, care se manifestă cu această valoare în relaţia dintre părţi, : ondiţie neregăsită în speţă (ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 3413 din 13 aprilie 2011, apud A. Nicolae, A. Stamatescu, op. cit., pp. 316-321).

7. Acţiunea în constatarea inopozabilităţii (unei hotărâri judecătoreşti) este permisă r condiţiile art. 111

C. pr. civ., caz în care, necontestat, are un caracter subsidiar, ea tteputând fi primită ori de câte ori titularul

- ^colae 987

tlul I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 435

său are la îndemână o altă cale procedurală rentru valorificarea dreptului său. în speţa suspusă analizei, se

constată că moştenitorilor proprietarului tabular iniţial le-a fost recunoscută, inclusiv prin decizia de casare,

o altă taie procedurală, anume calea acţiunii în revendicare şi în constatarea nulităţii actelor r.rsecvente

întocmite de beneficiarul strămutării dreptului tabular cu terţe persoane fizice :r. juridice, persoane care

pretind că s-au încrezut în cuprinsul cărţii funciare. Aşa fiind, se toastată că în mod just instanţa de apel a

constatat că nu poate fi primit capătul de cerere prin care reclamanţii solicitau, pe cale de acţiune,

constatarea inopozabilităţii unei sentinţe

~CCJ, s. I civ., dec. nr. 4356 din 13 iunie 2012, nepublicată).8. Este lipsită de interes cererea având ca obiect constatarea inopozabilităţii unei imtinţe, având în

vedere că o hotărâre judecătorească nu poate fi opusă decât părţilor din proces, calitate pe care reclamantul

nu a avut-o în dosarul finalizat prin hotărârea a cărei

: pozabilitate se invocă (TMB, s. IV civ., sent. nr. 615 din 30 martie 2011, nepublicată). Notă: Aprecierea asupra lipsei de

interes, în motivarea dată de instanţă, este eronată întrucât Krrul nu poate înlătura opozabilitatea faţă de el a

unei hotărâri judecătoreşti doar sub motiv ci nu a fost parte în proces. în realitate, o hotărâre judecătorească

poate fi opusă şi terţilor, esa cum poate fi opus orice act juridic unui terţ. Terţul va putea însă să solicite

înlăturarea opozabilităţii actului demonstrând contrariul celor statuate, dar cu respectarea, ca în cazul art

tarei cereri în constatare, a regulii subsidiarităţii (n.n., A.N.).

9. Statuându-se cu autoritate de lucru judecat, că dreptul de proprietate transmis prin z -tract vizează

suprafaţa de teren de 1480 mp, reclamanţii nu pot pretinde ulterior, în valorificarea efectelor aceluiaşi act,

că întinderea dreptului ar fi alta, decât cu încălcarea celor statuate jurisdicţional anterior. Beneficiari ai unei

hotărâri judecătoreşti irevocabile, care a tranşat asupra dreptului lor pretins pe baza vânzării-cumpărării

încheiate la 1.05.195 cu numitul S.I., reclamanţii nu pot pretinde că întinderea dreptului ar fi alta, pentru că

lor li se opune dubla relativitate a efectelor hotărârii judecătoreşti (în sensul obligativităţi şi autorităţii de

lucru judecat). Aceasta înseamnă că reclamanţii nu pot, sub pretextul neadministrării tuturor mijloacelor de

probă cu ocazia primei judecăţi, să deschidă un nou proces în care, tinzând la valorificarea aceluiaşi titlu de

proprietate, să susţină că dreptul lor subiectiv ar avea un alt conţinut. Ceea ce ar fi putut deschide calea

unei noi judecăţi, fără să existe obstacolul autorităţii de lucru judecat, ar fi fost o altă cauză juridică (un alt

izvor al dreptului subiectiv), de natură să înlăture şi faţă de reclamanţi elementele autorităţii ce lucru

judecat. în speţă însă, reclamanţii se prevalează doar de un mijloc de probă, respecţi-., un raport de

expertiză, susţinând că nu s-a procedat la măsurarea terenului, nici cu ocazie vânzării-cumpărării şi nici cu

ocazia primei judecăţi, ceea ce i-ar îndreptăţi la promovarea unei noi acţiuni.Instanţa de apel în mod greşit, primind punctul de vedere al reclamanţilor, înlătură faţă de aceştia

efectele hotărârii judecătoreşti anterioare, reţinând că „suprafaţa solicitată prir cererea de faţă excede suprafaţa ce a făcut obiectul cauzei anterioare, chiar dacă izvorul dreptului de proprietate invocat în ambele cauze este acelaşi contract de vânzare-cumpărare din 1950". O asemenea apreciere a instanţei este total eronată, nesocotind modalitatea în care se produc efectele autorităţii de lucru judecat faţă de părţi, respectiv, cu caracter obligatoriu, fără posibilitatea de a face dovada contrară celor statuate jurisdicţional anterior Aceasta întrucât, prezentă în proces, partea a dispus de garanţiile procesuale, mijloacele ce probă şi sistemul căilor de atac pentru a demonstra justeţea dreptului, nefiindu-i permis c^ ulterior finalizării judecăţii, să ceară redeschiderea acesteia sub motiv că administrarea unc probe cu expertiză ar duce la concluzia unei alte întinderi a dreptului (ICCJ, s. civ., dec nr. 821 din 20 februarie 2013, nepublicată).

Secţiunea a 2-a. Hotărârile date în baza recunoaşterii pretenţiilor Art. 436. Cazuri

(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura

recunoaşterii.

(2) Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă

hotărâre asupra acestora.

Comentariu

1. Dispoziţiile art. 436 NCPC reglementează un act de dispoziţie procesuală, şi anume achiesarea, în tot sau în parte, la pretenţiile reclamantului, ceea ce presupune adeziune consimţire, încuviinţare şi aceasta aparţine pârâtului, cel care aflat în faţa unei cerer principale introductive de instanţă se manifestă procesual în acest fel în legătură ca pretenţiile deduse judecăţii (reclamantul având la îndemână alte mijloace prin care îş

- ^colae 988

■

poate manifesta disponibilitatea în legătură cu procesul, respectiv, renunţarea la judecată, renunţarea la

însuşi dreptul dedus judecăţii)6 2 '.

Fiind vorba de un act de dispoziţie, este necesar, pentru valabilitatea lui, ca partea să îndeplinească

condiţiile pentru îndeplinirea acestuia2'.

în consecinţă, autorul achiesării trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu 3' sau, iacă are numai o

capacitate restrânsă de exerciţiu, să fi obţinut încuviinţarea prealabilă rvntru a putea renunţa.

Pentru ca mandatarul părţii să poată achiesa, are nevoie de împuternicire specială4' in acest sens fiind

vorba, astfel cum s-a menţionat, de îndeplinirea unui act de dispoziţie pentru care nu se poate prezuma că a

avut mandat să acţioneze.

Achiesarea trebuie să fie necondiţionată pentru a-şi produce efecte depline. în caz i tntrar, al

condiţionării achiesării de satisfacerea anumitor pretenţii către autorul achiesării, ¿ceasta va produce efecte

doar dacă va fi acceptată expres de către partea adversă5'.

Achiesarea poate fi totală sau parţială şi ea poate avea loc fie în mod spontan, fie prin nermediul

interogatoriului.

Deşi achiesarea se aseamănă cu mărturisirea, cele două instituţii nu se pot confunda: n timp ce

mărturisirea este un simplu mijloc de probă, achiesarea are ca efect stingerea rrxiesului (în tot sau în parte)

şi dezînvestirea instanţei6'.

în situaţia în care recunoaşterea este parţială, instanţa va putea da, la cererea -e-ciamantului, o hotărâre

parţială, urmând să continue judecata cu privire la pretenţiile rerecunoscute şi, după administrarea

probatoriului şi verificarea jurisdicţională efectuată, »1 rronunţe o nouă hotărâre asupra acestora.

'. Faptul că pârâtul a fost prezent în instanţă şi a recunoscut pretenţiile reclamantului, «însemnat fiind

într-o hotărâre care are valoarea unui înscris autentic, va face dovada ie: lină, până la înscrierea în fals.

In schimb, pârâtul va putea invoca împrejurarea că i-a fost viciat consimţământul şi, n r ăsura în care va

face dovada în acest sens, va putea obţine anularea recunoaşterii, iar, cele de consecinţă, lipsirea de

fundament a hotărârii7' (care a fost pronunţată numai

62 inform art. 464 alin. (2) NCPC, „achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prinverbală în faţa instanţei ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale". Potrivit

art. 463 alin. (2) NCPC.ie vedea I. Deleanu, Tratat, 2007, voi. I, p. 252, nota 6. l-na pârâtul care a recunoscut invocă faptul că i-a fost viciat consimţământul, poate cere anularea : ;udecătoreşti pronunţate pe baza recunoaşterii sale (Al. Velescu, Cu privire la admisibilitatea .71 anularea unei hotărâri judecătoreşti, pronunţată pe baza recunoaşterii pârâtului, în

991

B3li »CT

- jgăMânni! AB

TCSSÖ» »¿cri H

am

jodccjc- "HăL - UT lk CZ"'®" ■iu«iilli ce

p_ ii aesc

H3SL ■(■

j ijancccă ECdCi - -

PSŢ^C-C. mei cu OCCLZIÎ.

ars âr- ia pronw

criir.cik», imaturi ¿Hă

BCTi- i.^ solicitări an «r=-

duar dacă : -c ,-îiizare-

curnpsraR poacotind

modalcias» _ ^sţectiv. cu

caraonr * icrrsor-ţional

anterjX ■csuk. mijloace-,

— necmdu-i permis ca.

: , .administrarea urc:JCC/, 5. eh -OBS.

a-c_ . instanţa, la cere«s

-v~e »a pretenţiile rârccss KSfeora.

en» pretenţiilor

procesuală, şi ar -erc a

ce presupune adeziune, :

aflat în faţa unei coJ acest

fel în legătură ~ le mijloace

prin care 1

A. Nob

■^ÔBLIC. itlul I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 436

pe temeiul poziţiei procesuale a pârâtului, fără să fi avut loc administrare de probatori: a dezbatere

judiciară pe fondul pretenţiilor).

8. Hotărârile date pe baza recunoaşterii pretenţiilor reclamantului nu se bucură a; autoritate de lucru

judecat întrucât ele nu au la baza verificările jurisdicţionale ale instanţe:

Or, la fundamentul autorităţii de lucru judecat se află dezbaterea judiciară şi verificarea jurisdicţională,

stabilirea faptelor pe baza probelor administrate cu aplicarea normelor ee drept incidente acestor fapte şi de

aici, necesitatea imutabilităţii a ceea ce instanţa a decs în urma verificărilor făcute în cadrul şi pe parcursul

procedurii contencioase.

în situaţia achiesării - în limitele în care are loc - toate aceste operaţiuni sunt înlocL ra de actul de

dispoziţie al părţii.

Ca atare, hotărârea ce se va pronunţa nu va avea drept fundament judecata propriu-zisl t instanţei

asupra temeiniciei pretenţiilor, sursa ei regăsindu-se în actul de dispoziţie al părr. căruia hotărârea doar îi

dă expresie.

Interzicerea reluării litigiului pe aspectul rezolvat pe baza achiesării nu se datorezi excepţiei lucrului

judecat, ci împrejurării că partea nu mai poate pune în discuţie actul săi de recunoaştere consemnat în

conţinutul hotărârii judecătoreşti altfel decât prin înscrle-es în fals (şi sub rezerva demonstrării vreunui

viciu la momentul la care şi-a exercitat actul ic dispoziţie).

9. în situaţia în care recunoaşterea pretenţiilor reclamantului intervine la primul tenrei de judecată, iar

pârâtul nu fusese pus în întârziere anterior sau nu se afla de drepi n întârziere 6 3 ', acesta nu va fi obligat la

plata cheltuielilor de judecată (în limitele recunoaşte-: făcute), faţă de dispoziţiile art. 454 NCPC.

10. Reclamantul este cel care poate pretinde, atunci când recunoaşterea priveşte d :ar parte din

pretenţii, pronunţarea unei hotărâri parţiale, căci el poate dispune în ace-n modalitate, de acţiunea

formulată.

Art. 437. Calea de atac(1) Hotărârea prevăzută la art. 436 poate fi atacată numai cu recurs la instanţa iers-Tc superioară.

(2) Când recunoaşterea pretenţiilor a fost făcută înaintea instanţei de apel, hotărârea pr -e instanţe va fi anulată în măsura recunoaşterii,

dispunându-se admiterea, în mod corespunzăto: s cererii. Dispoziţiile art. 436 alin. (2) rămân aplicabile.

63in legătură cu exercitarea actelor de dispoziţie în căile de atac, a se vedea şi A. Nicolae, Particularităţi ind exercitarea actelor procesuale de dispoziţie înfaza recursului, în Dreptul nr. 5/2001,pp. 110-115.

» colae

Titlul I. Procedura în faţa primei instanţe

Comentariu

1. Hotărârile pronunţate pe baza achiesării la pretenţiile reclamantului sunt supuse doar căii de atac a

recursului, la instanţa ierarhic superioară, astfel încât ele devin definitive la data expirării

termenului de exercitare a recursului sau, după caz, la data pronunţării deciziei în recurs [art. 634

alin. (2)].

2. La fel ca şi în reglementarea anterioară (art. 278 pct. 7 cu referire la art. 270 C. pr. civ.),

hotărârile date în baza recunoaşterii sunt considerate executorii de drept [art. 448 alin. (l)pct.

9].

3. Recunoaşterea pretenţiilor poate fi făcută şi în instanţa de apel, situaţie în care iiotărârea de

primă instanţă va fi anulată în măsura recunoaşterii1'.

Drept urmare, în limitele recunoaşterii va fi admisă cererea şi judecata va continua, arunci când

recunoaşterea este doar una parţială, cu privire la restul pretenţiilor.

Şi de data aceasta, având în vedere că textul face referire la dispoziţiile art. 430 alin. (2), care îşi va găsi

aplicarea în mod corespunzător, va fi pronunţată o primă hotărâre ir. limitele recunoaşterii (adică, o decizie

de anulare a sentinţei de primă instanţă, prin : ire se ia act totodată de pretenţiile recunoscute), urmată de o

decizie prin care instanţa de : rntrol judiciar se va pronunţa, pe baza probelor administrate, asupra restului

pretenţiilor, :ire nu au făcut obiect al recunoaşterii.

Secţiunea a 3-a. Hotărârea prin care se încuviinţează învoiala părţilor Bibliografie

FI.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003; F A. Baias, Unele consideraţii referitoare la tranzacţie, în RRD nr. 9-12/1989; Ş. Beligrădeanu, Morâ critică la decizia civilă nr. 711/1986 a Tribunalului Sibiu, în RRD nr. 1/1987, pp. 45-50; I. Boyer, La notion de transaction. Contribution l'étude des concepts de cause et d'acte déclaratif, t!r>e. Librairie du Recueil Sirez, Paris, 1947; M.G. Constantinescu, Contractele judiciare, ~rografia ziarului „Universul", 1936; I. Măldărescu, Hotărârea de expedient, Tipografia Cuvântul I rnânesc, Bucureşti, 1938; V. Stoica, FI. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare pe fL..'ea acţiuniipauliene, în RRD nr. 1/1987, pp. 12-17.

Art. 438. Condiţiile în care se poate lua act de tranzacţie(1 ) Părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să m 2ea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia

lor.

2) Dacă părţile se înfăţişează la ziua stabilită pentru judecată, cererea pentru darea hotărârii m Dutea fi primită chiar de un singur judecător.3) Dacă părţile se înfăţişează într-o altă zi, instanţa va da hotărârea în camera de consiliu.

Art. 438

993

Art. 438 Cartea a li-a

Comentariu

1. Tranzacţia reprezintă, alături de renunţare (la judecată sau la drept), de achiesare (totală sau parţială)

la pretenţiile reclamantului ori achiesare la hotărârea pronunţată, un act de dispoziţie procesuală al părţii,

menit să pună capăt litigiului într-o anumită modalitate.

2. La fel ca şi în cazul celorlalte acte de dispoziţie, pentru a fi valabilă şi a produce efecte juridice,

tranzacţia trebuie încheiată de parte personal sau prin mandatar cu procură specială; părţile trebuie să aibă

capacitate deplină pentru a dispune0 (în cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu încheierea tranzacţiei se

face prin reprezentant legal, iar în cazul celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, prin ocrotitor legal, cu

autorizările prevăzute de lege, atunci când este cazul).

3. Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite,

prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă (art.

2267 NCC).

Atunci când este vorba despre stingerea unui litigiu ce face obiectul unui proces, tranzacţia are caracter

judiciar, fiind considerată de altfel, contract judiciar21 întrucât exprimarea voinţei părţilor intervine în faţa

instanţei.

4. Părţile pot solicita să se ia act de tranzacţie nu doar în ziua procesului, ci oricând în cursul judecăţii,

chiar fară să fi fost citate.

Dacă părţile tranzacţionează asupra stingerii procesului la termenul de judecată fixat, cererea acestora

de pronunţare a unei hotărâri de expedient va putea fi primită chiar de un singur judecător (dacă este vorba

de o pricină a cărei judecată se face în complet colegial).

în situaţia în care înfăţişarea părţilor are loc într-o altă zi decât cea a procesului, instanţa va lua act de

învoiala acestora în camera de consiliu.

De asemenea, învoiala părţilor în legătură cu încetarea litigiului poate interveni şi în cursul cercetării

procesului3'.

5. Pentru a-şi atinge finalitatea şi a duce la stingerea procesului, tranzacţia trebuie să privească drepturi

de care părţile pot să dispună.

în acest sens, dispoziţiile art. 2.268 NCC statuează că „nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau

stării civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună potrivit legii".

6. în cazul în care părţile tranzacţionează asupra unor drepturi de care nu pot dispune sau este vorba de

nerespectarea altor condiţii de valabilitate a contractului, instanţa nu va da eficienţă convenţiei părţilor (nu

va lua act de tranzacţie), ci va continua judecata cauzei pe baza probelor administrate.

7. Din punct de vedere al cauzei contractului de tranzacţie, pentru ca aceasta să existe şi să fie valabilă,

este necesar ca tranzacţia să privească un litigiu care să nu fi fost soluţionat

n:erior printr-o hotărâre intrată în autoritatea lucrului judecat, de care partea să nu fi avut

rarioştinţă6 4 '.

in caz contrar, partea care nu a cunoscut că litigiul fusese soluţionat definitiv va putea anularea

convenţiei (art. 2.278 NCC).

8. De asemenea, întrucât tranzacţia este rezultatul acordului de voinţă al părţilor, chiar .: rsemnat fiind

într-o hotărâre judecătorească, aceasta poate face obiectul unei acţiuni în ■litate, în rezoluţiune sau

reziliere.

Dacă tranzacţia a fost una frauduloasă, scopul fiind fraudarea terţilor, se poate obţine ôpozabilitatea

efectelor acesteia pe calea acţiunii revocatorii sau a acţiunii în declararea î~ulaţiei6 5 .

in acest sens, dispoziţiile Noului Cod civil, consacrând orientarea din doctrină şi jpnnsprudenţă,

stipulează expres că tranzacţia constatată printr-o hotărâre judecătorească „poate fi desfiinţată prin acţiune

în nulitate sau acţiune în rezoluţiune ori reziliere, precum :r re alt contract. Ea poate fi, de asemenea, atacată

cu acţiune revocatorie sau cu acţiune în fcclararea simulaţiei" (art. 2.278 NCC).

In situaţia admiterii acţiunii în desfiinţarea contractului de tranzacţie, hotărârea jpoeeătorească prin care

s-a luat act de aceasta va rămâne lipsită de orice efect [art. 2.278 jhh. (2) NCC],

9. Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor nu se bucură de autoritate de lucru tcecat6 6 , având în

vedere (la fel ca şi în cazul hotărârilor pronunţate pe temeiul recunoaşterii pretenţiilor reclamantului) că ea

nu se întemeiază pe dezbaterea judiciară a părţilor şi pe IKnficarea jurisdicţională a instanţei, ci doar

asigură formă autentică actului convenit al

64 " Hotărârile de expedient constituie o varietate de hotărâri prin care instanţa, fără să judece procesul,65 A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, voi. II, p. 243; I. Deleanu, Tratat, 2007, voi. I, p. 286.66Potrivit art. 243 NCPC: „în cazul în care, în cursul cercetării procesului, reclamantul renunţă la judecarea

cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, intervine învoiala părţilor ori sunt admise cereri sau excepţii care pun capăt în întregime procesului, fară a mai fi necesară dezbaterea asupra fondului în camera de consiliu sau în şedinţă publică, judecătorul se va pronunţa asupra cauzei prin hotărâre".

994 A. Nicola;

t. . Procedura în faţa primei instanţe Art. 438

Tîrr.ior6 7 '.

1 r. autoritatea de lucru judecat poartă asupra constatărilor operate de judecător pe iaca probelor

administrate şi care vor întemeia soluţia, ceea ce nu se regăseşte în situaţia ■Kăiârilor de expedient, unde

locul dezbaterii judiciare este luat de contractul părţilor. Baiecătorul se îndepărtează astfel de funcţia sa

jurisdicţională, el nu judecă litigiul, ci doar hmsfinţeşte învoiala părţilor6 8 '.

67■ ac :rd. fie pe parcursul procesului au ajuns la un acord pe care îl prezintă justiţiei pentru terminarea ■işEEÎui ce s-a desfăşurat între ele (Gr. Porumb, op. cit., voi. I, pp. 534-535).

68s Faptul că judecătorul verifică dacă părţile au capacitatea de a tranzacţiona, dacă este vorba despre kuLan de care pot să dispună, nu situează aceste operaţiuni în sfera jurisdicţională, pentru că sunt

% «iicriae 995

în acelaşi timp, împrejurarea că hotărârea de expedient nu se bucură de autoritari lucrului judecat

nu înseamnă că părţile vor putea aduce din nou spre soluţionare acela: litigiu, sub motiv că nu există

impedimentul decurgând din excepţia lucrului judecat.

Situaţia litigioasă a fost eliminată prin efectul tranzacţiei, care, ca orice contract, obligi părţile la

respectarea lui, iar încercării uneia dintre părţi de a relua litigiul, cealaltă partr î

poate opune o excepţie asemănătoare cu exceptio rei iudicatae, şi anume exceptio litis pe* transactionem finitae.

10. Există situaţii în care instanţa nu doar îşi „aproprie" tranzacţia părţilor

ci, înainte i a consfinţi contractul acestora, tranşează anumite aspecte ale

litigiului care permit uite- ir încheierea tranzacţiei.

De data aceasta, judecătorul nu se limitează la a lua act de convenţia

părţilor (realizkai o hotărâre de omologare), ci realizează propria judecată,

oferind astfel, bazele încheie— ulterioare a tranzacţiei".

în acest caz, în măsura în care hotărârea realizează propria judecată, pe baza

probeissi administrate, ceea ce dezleagă jurisdicţional instanţa se bucură de

autoritate de lucru jucet x.

Jurisprudenţă

1. La prezentarea învoielii instanţa are îndatorirea să verifice dacă părţile

au capac legală de a tranzacţiona, dacă actul este expresia voinţei lor libere şi

dacă prin înche tranzacţiei nu se încalcă dispoziţii imperative ale legii. în cazul

în care se constată că aceai cerinţe nu sunt întrunite sau că prin încheierea

tranzacţiei se eludează alte prevederi .¿rac instanţa trebuie să respingă cererea

de a se pronunţa hotărârea de expedient şi să cor. trai judecata. în speţă, prin

tranzacţie s-a recunoscut reclamantei o cotă majoră de contrirua la dobândirea

bunurilor comune, pârâtul fiind de acord ca şi toate bunurile supuse pa-_ âr să

fie atribuite soţiei. Acordul total al pârâtului în acest sens poate fi explicat prin

interai acestuia, aflat în executarea unei pedepse privative de libertate, de a

înlătura sau redH posibilitatea executării creanţei la care a fost obligat. în aceste

condiţii, era indicat a a continua judecata şi a se efectua împărţeala bunurilor

comune, în raport de contribuţia n a părţilor la dobândirea lor (CSJ, dec. nr. 552 din 28 martie 1990, în Probleme de drep: deciziile Curţii Supreme de Justiţie, 1990-1992, pp. 286-287).2. Instanţa este obligată să examineze conţinutul

tranzacţiei şi condiţiile în fost încheiată, să constate dacă nu se

urmăreşte un scop ilicit, să nu fie potrivnică leaj intereselor statului

sau ale unui terţ sau să nu fie rezultatul unui viciu de

consimţămăra

în speţă, tranzacţia depusă de societatea pârâtă nu întruneşte condiţiile pe care lega impune

pentru ca acest act să fie socotit un acord de voinţă valabil încheiat, întrucât ea e

verificări obligatorii pe care le realizează în egală măsură şi notarul, în exercitarea atribuţiun: revin în procedura autentificării actelor, fară ca aceasta să însemne că dobândeşte atribuţii jurisc i

în sensul că hotărârea de expedient este cea care, în loc de a tranşa un litigiu prin metoda air^l legale realizate de către judecător, îl tranşează prin maniera dictată judecătorului de către părţi, a se ■ .* L. Boyer, op. cit., p. 471.

" De exemplu, instanţa stabileşte calitatea, contestată în proces, de succesor a uneia dintre păn ... JBI cotele succesorale, pe baza cărora părţile vor tranzacţiona ulterior asupra bunurilor succesorale -. _ m stabileşte natura de bunuri comune ori proprii a celor indicate ca aparţinând masei comunitare, e : ~HI în funcţie de care părţile vor tranzacţiona ulterior, punând capăt codevălmăşiei.

- _mai voinţa exprimată

semnăturii reprezentanţi n BJpe anul 2003, pp.

3. Hotărârile care . i

nvenţiilor părţilor, ce

11nvingerile instanţei.

ea~el încât mandatarul

ratanţei numai în teme

tranzacţia nu urmăreşte -

dacă nu este rezultai «EC

situaţie, cererea vi Dt in

cazul de faţă, se ifi > i

licite procuri spec ri :

parte din contracti i

artervenit între toate m3 Cas. nr. 3/2009, pp

439. Forma tranz"-anzacţia va fi încheia

Comentariu

, 1. Textul stabileşte fo

■«arii întocmită. Este v

1 urnită şi hotărâre ore

a act de tranzacţia ■Hează

astfel, dându-

3- Avantajele obţinut «

iLtcra că vor obţine ■tassrai

şi cu forţă exei amuse la

îndeplinire pe c

r-.it an. 2272 NCC eaiiură cu originea ■M. air; desemna

proced ţmm. ..icstituia. mai ales ■pese r~a:nte, veneau m

bunul de la ad :_i era considera

r„»v.ri i proprietatea b jr~: rttdicala habetur

Art. 438 Cartea < I-» M .'rocedura în faţa primei

996 A. ta

:lul I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 441-442

numai voinţa exprimată a uneia din părţi fără acordul celeilalte, aceasta rezultând din lipsa semnăturii

reprezentanţilor societăţii reclamante (CSJ, s. com., dec. nr. 2828/30 mai 2003, în BJpe anul 2003, pp. 586-588).3. Hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor reprezintă, de fapt, o transpunere a convenţiilor părţilor,

ceea ce nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe şi fondată pe convingerile instanţei. Stingerea unui

litigiu prin tranzacţie constituie un act de dispoziţie, astfel încât mandatarul părţilor poate să încheie un

asemenea contract şi să-1 înfăţişeze instanţei numai în temeiul unei procuri speciale. Instanţa este datoare să

verifice dacă tranzacţia nu urmăreşte un scop ilicit, dacă nu este potrivnică legii, intereselor părţilor ori dacă

nu este rezultatul unui viciu de consimţământ, iar în cazul în care se constată o atare situaţie, cererea va

trebui respinsă şi se va trece mai departe la judecarea pricinii. Or, în cazul de faţă, se constată că această

procedură nu a fost respectată. Instanţa trebuia să solicite procuri speciale, dar şi specimene de semnătură

autorizate, având în vedere că o parte din contractul de tranzacţie este o instituţie publică. Totodată,

tranzacţia nu a intervenit între toate părţile litigante (ICCJ, s. com., dec. nr. 805 din 11 martie 2009, în B. Cas. nr. 3/2009, pp. 57-59).

Art. 439. Forma tranzacţieiTranzacţia va fi încheiată în formă scrisă şi va alcătui dispozitivul hotărârii.

Comentariu

1. Textul stabileşte forma pe care trebuie să o îmbrace tranzacţia, pentru ca aceasta să fie valabil

întocmită. Este vorba despre forma scrisă, care este cerută adprobationem6 9 \2. Numită şi hotărâre de expedient sau „hotărâre convenită"7 0 ' (jugement convenu), cea care ia act de tranzacţia

părţilor are dispozitivul alcătuit din contractul părţilor, pe care îl validează astfel, dându-i totodată şi forma

specifică unui înscris autentic.

3. Avantajele obţinute de părţi prin pronunţarea hotărârii de expedient constau nu doar in aceea că vor

obţine astfel un act autentic, dar acest act emanând de la instanţă, va fi înzestrat şi cu forţă executorie, în

măsura în care va conţine dispoziţii susceptibile să fie aduse la îndeplinire pe cale de executare silită.

69" Potrivit art. 2272 NCC, „pentru a putea fi dovedită, tranzacţia trebuie să fie încheiată în scris".70'Potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, nu pot face obiectul medierii drepturile strict rersonale,

cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, rotrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.

Există o eroare pur materială, o eroare evidentă şi involuntară de transcriere, de calcul sau enunţ, ■unei când nicio contestaţie nu se ridică asupra sensului şi întinderii hotărârii (H. Vizioz, Etudes de procédure, Bordeaux, 1956, Edition Bière, p. 256). Pentru exemplificări în legătură cu noţiunea de erer materiale, a se vedea şi D. Lupaşcu, G. Oprea, îndreptarea erorilor materiale în cauzele civile şi pena]-. în Dreptul nr. 2/1997, pp. 45-51.

De exemplu, pot fi considerate erori materiale indicarea greşită a numelui sau domiciliului părţ: omisiunea indicării cheltuielilor de judecată în dispozitiv, deşi ele apar în minută, neconcordanţa dintr: dispozitiv şi minută cu privire la cota succesorală a unuia dintre moştenitori.

"De exemplu, dacă pronunţarea hotărârii s-a făcut în contradictoriu doar cu o parte din pârâţii chema: în judecată, folosirea procedurii rectificării ar fi admisibilă numai în situaţia în care aceştia au fost omi; din neatenţie, din dispozitivul hotărârii, dar ei au participat la judecată, dezbaterile în cauză purtându-sa şi în contradictoriu cu aceştia. Dacă nemenţionarea în dispozitivul hotărârii s-ar datora necitării părţik : pe parcursul procesului, atunci este vorba despre o greşeală ce nu mai are un aspect pur formal, căci e; decurge din încălcarea unor principii (al contradictorialităţii, al dreptului de apărare) ce viciază însă: judecata, iar îndreptarea este posibilă prin exercitarea căilor de atac.

2) A se vedea A. Nicolae, op. cit., pp. 37-38.3,M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2007, p. 749.

r . it art. 426 alin. (6) NCPC, „hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care jraşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al

A. Nicolae 997

Art. 440. Calea de atacHotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată, pentru mot .i procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic

superioară.

Comentariu

1. în timp ce convenţia încheiată de părţi, care a stat la baza pronunţării hotărâm i: expedient, poate fi

atacată pe motive de nulitate, de fraudă, de neexecutare a obligam asumate, prin acţiune în nulitate, în

rezoluţiune sau reziliere, în revocare ori în declararea simulaţiei, actul jurisdicţional al instanţei poate fi

atacat doar pe aspecte procedurale şi d: caprin intermediul recursului la instanţa ierarhic superioară.

De aici rezultă, o dată în plus, că este vorba despre două acte juridice distincte: ur_ procedural,

emanând de la instanţă, care asigură forma exterioară a voinţei părţii: - manifestată în cadrul procedurii

judiciare, în sensul de a-i pune capăt; un altul, car: reprezintă expresia voinţei părţilor, concretizată în

convenţia acestora, aşa cum este 7. înfăţişată ulterior instanţei.

Unul dintre acte (contractul de tranzacţie) este posibil să fie afectat de vicii care în rr. :•; obişnuit atrag

nevalabilitatea oricărui act juridic şi, ca atare, poate fi desfiinţat pe caisa acţiunilor de drept comun care

vizează valabilitatea sau eficacitatea oricărui act juridic

Celălalt (actul procedural, de dezînvestire a instanţei) poate fi pus în discuţie c: ar prin intermediul căii

de atac (în speţă, a recursului), pe aspecte procedurale (ca, de ex__ necompetenţa instanţei, nelegala

constituire a acesteia).

Este exclusă aşadar, în situaţia exercitării căii de atac, invocarea aspectelor vizir; nevalabilitatea sau

ineficacitatea contractului de tranzacţie, care pot fi valorificate r - - intermediul acţiunii îndreptate

împotriva contractului.

Noua reglementare stabilind în mod expres aspectele care pot constitui obiect de cr: _L în calea de atac,

pe de o parte, pune capăt controverselor din doctrină şi jurispruderă pe acest aspect, pe de altă parte, asigură

părţilor o situaţie favorabilă (în loc să exer: E recursul în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii,

acestea vor putea să in\: aspectele de nulitate, de rezoluţiune, reziliere sau revocabilitate înăuntrul

termenele: ie prescripţie; de asemenea, dacă în faza recursului, probatoriul este limitat la producere: :e

înscrisuri, nu tot astfel se întâmplă la judecata în primă instanţă a unei acţiuni principaie

2. împotriva hotărârii de expedient poate fi formulată şi contestaţie în anulare. în schim revizuirea nu

este în principiu admisibilă, întrucât această cale de atac poate fi exerc :_ _ împotriva hotărârilor date

asupra fondului, or hotărârea de expedient nu este rezultară unor dezbateri contradictorii şi nu stabileşte o

anumită situaţie de fapt în raport de prore s administrate".

A. N

Art. 437 Cartea a l-s


Art. 441. Domeniu de aplicareDispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care învoiala părţilor este urmarea procedurii de mediere.

Comentariu

Stingerea litigiului pe baza tranzacţiei părţilor poate interveni şi în urma procedurii de mediere1'. Astfel,

potrivit art. 61 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator în cazul în care

conflictul de natură civilă a fost dedus judecăţii, este posibilă soluţionarea acestuia prin mediere (din

iniţiativa părţilor sau la recomandarea nstanţei), iar la închiderea procedurii de mediere, mediatorul este

obligat să informeze în ¿eris instanţa dacă s-a ajuns sau nu la o înţelegere.

Cât timp se desfăşoară procedura de mediere, judecata pe rolul instanţei (civile sau erbitrale) este

suspendată, ea urmând să fie reluată prin cererea formulată de către părţi, de repunere a cauzei pe rol.

Dacă litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa o hotărâre prin care a lua act de

tranzacţie (art. 63 din Legea nr. 192/2006), dispoziţiile art. 438-440 NCPC armând să se aplice în mod

corespunzător.

Secţiunea a 4-a. îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii

Art. 442. îndreptarea hotărârii(1) Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, : recum şi orice alte erori materiale cuprinse în

hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori a cerere.

(2) Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar ca ele să

dea anumite lămuriri.(3) în cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în ambele exemplare ale hotărârii.

Comentariu

Textul reglementează procedura îndreptării erorilor strecurate în textul hotărârilor iau al încheierilor cu

privire la „numele, calitatea, susţinerile părţilor" şi orice alte erori asemănătoare.

Este vorba de greşeli materiale ce pot exista în dispozitivul, dar şi în considerentele ori rracticaua

hotărârilor sau încheierilor.

Eroarea materială supusă acestei proceduri de rectificare vizează aspecte formale ce nu au putut

influenţa soluţia2' şi nu se confundă cu eroarea materială reglementată pentru admisibilitatea contestaţiei în

anulare specială [art. 503 alin. (2) pct. 3] care presupui:; greşeli de ordin procedural ce au condus la

pronunţarea unei soluţii eronate de către insr- _ de recurs.

Nu este permis ca, sub pretextul rectificării, judecătorul să modifice în fapt soluti; _

îndreptarea erorilor materiale nu reprezintă o atingere adusă principiului dezînv instanţei, deoarece

judecătorul nu revine practic asupra soluţiei, ci doar îndreaptă nereg. de ordin formal şi, de asemenea, nici

o atingere a autorităţii de lucru judecat care nu : pusă în mod substanţial în cauză2', câtă vreme rectificările

realizate sunt pur forma r ; de natură să pună de acord practicaua, considerentele sau dispozitivul hotărârii

cu concrete ale speţei referitoare la numele părţilor, la calitatea ori susţinerile acestora sau asemene aspecte

care nu sunt apte să denatureze soluţia deja adoptată.

Procedura de îndreptare a erorii materiale poate fi declanşată prin cererea fonr de parte sau prin

sesizarea din oficiu a instanţei de judecată.

Indiferent că este vorba de cererea părţii sau de sesizarea instanţei, părţile vor fi . doar în situaţia în

care se apreciază că este cazul să dea lămuriri suplimentare, penra „temeinicia unei cereri de îndreptare

a erorilor, omisiunilor sau a oricăror greşeli mater : : în probatoriul administrat în cauza în care s-a

pronunţat hotărârea ce se cere a fi îndrepta:;

Deşi soluţionarea cererii are loc în camera de consiliu, pronunţarea acesteia se va potrivit regulii

comune, în şedinţă publică.

Cererea de îndreptare nu este supusă unui anumit termen, ea poate fi formulată oriH chiar atonei

când vizează o hotărâre susceptibilă de executare silită, nefiind afectară împlinirea termenul de

prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.

Competenţa de soluţionare a cererilor de rectificare aparţine instanţei care a pron hotărârea supusă

îndreptării, iar judecata se face de un complet având aceeaşi compa: cu cel care a dat hotărârea. Deşi de

principiu, este vorba despre aceiaşi judecător , w este o regulă obligatorie pentru că este posibil ca între

timp să fi intervenit modific ăr în alcătuirea completului care a pronunţat soluţia. Or, de data aceasta nu se

A. Nicolae 999

mai pure problema respectării principiului continuităţii întrucât prin pronunţarea soluţiei a interveni:

dezînvestirea instanţei.

Faţă de caracterul accesoriu al procedurii de rectificare, încheierea pronunţată este supusă aceloraşi căi

de atac ca şi hotărârea îndreptată. Aceasta înseamnă că atât durata

1000

dura în faţa primei instanţe

lui de exercitare a căii de atac, cât şi momentul de la care începe să curgă sunt ; ca

pentru hotărârea supusă rectificării, îndreptarea se face în ambele exemplare (originale) ale

hotărârii1', ceea ce înseamnă exemplar al încheierii de îndreptare se va ataşa la dosarul cauzei, iar celălalt,

spre

re. la dosarul de hotărâri al instanţei. : coroborarea art. 442 alin. (3) cu art. 426 alin. (6) NCPC

rezultă că întocmirea în două • a încheierii de îndreptare se face atunci când rectificarea se referă ia hotărârea

îs nu la încheierea pronunţată pe parcursul judecăţii întrucât aceasta nu se elaborează exemplar pentru ca

ambele să fie susceptibile de îndreptare, irrrjcât normele procedurale nu condiţionează admisibilitatea

cererii de rectificare că eroarea strecurată în hotărâre ar trebui să aparţină instanţei, rezultă că cererea —

mită şi atunci când partea este cea care a furnizat elementele greşite judecăţii, luci: din punct de vedere al

lucrărilor dosarului, hotărârea ar fi conformă cu datele frânte din acestea (de ex., numele părţii este indicat

greşit în chiar cererea de chemare în . fiind astfel preluat şi în hotărâre), kl. îndreptarea erorilor materiale

nu poate fi cerută prin intermediul căilor de atac ■fc —: NCPC), nefiind aşadar vorba despre un aspect de

nelegalitate care să fie îndreptat ■■ ctrtrolul judiciar.

k. Părţile nu vor fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea hotărârii, acestea ^ftxrc a fi suportate

de către stat (art. 447 NCPC), pentru situaţia admiterii cererii (deci, kâ. este vorba de sesizarea părţii) sau,

dimpotrivă, vor fi suportate de parte potrivit Bfcşcciui comun, dacă cererea a fost respinsă. I ¡Credem însă,

că atunci când cererea părţii de rectificare a erorilor materiale a fost <|fe—mată de culpa părţii (care a

indicat eronat elemente ale cererii de chemare în subsumabile noţiunii de eroare materială), aceasta trebuie

să suporte cheltuielile cată, având în vedere că le-a ocazionat, neexistând nicio justificare pentru suportarea

către stat.

jwisprudenţă

. Ir c heierea de îndreptare eroare materială este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ezîr.ră cu care s-

a solicitat îndreptarea. In speţă, îndreptarea s-a cerut în legătură cu o De-ere o rin care s-a respins cererea de

recuzare, încheiere care poate fi atacată odată cu Drin urmare, şi încheierea care îndreaptă eroarea materială

strecurată în încheierea re s-a respins recuzarea poate fi atacată numai odată cu fondul cauzei în măsura în

irea ce se va da pe fond va fi, potrivit legii, supusă vreunei căi de atac (CSJ, s. civ. ni dec. nr. 2628 din 10 martie 2006, în BJpe anul 2006, p. 321). Pr anunţarea unei hotărâri în contradictoriu cu o altă persoană decât cea care a fost in judecată

nu reprezintă o simplă greşeală materială asupra numelui părţii, ci o ie judecată. Greşelile asupra numelui

părţii sau greşelile materiale, care pot sta (»THcta îndreptării hotărâri, nu vizează situaţia în care, prin

remediere, s-ar schimba chiar

1001

Art. 442

care ni:

Jaa se vai

; .. . . x

ndecâten.

rCUfflT-rT i

că atât

KsidaB .

ce 2H ::s: .Ed

identitatea uneia dintre părţi. O astfel de greşeală nu poate fi îndreptată decât pe cale. controlului judiciar, prin exercitarea căilor de atac. Nici criticile referitoare la faptul interpretarea restrictivă a art. 281 C. pr. civ. ar duce la încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţi; nu pot fi primite.Dispoziţiile Convenţiei garantează drepturi procesuale şi materiale, da: în acelaşi timp, se bazează şi pe principii unanim acceptate, printre care şi principi, stabilităţii raporturilor juridice. îndreptarea hotărârilor, aşa cum este reglementată de art. 281 C. pr. civ., respectă acest principiu, de aceea nu se poate dispune decât pentr. situaţiile strict reglementate de textul de lege şi, în niciun caz, nu poate duce la schimbare _ rezolvării problemei de drept sau a părţilor în contradictoriu cu care au fost pronunţate (CSJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 6199 din 23 octombrie 2008, în BJ pe anul 2006 pp. 341-343). Notă: Soluţia este incorectă în măsura în care desfăşurarea judecăţii, ir condiţii de legală citare şi respectare a dreptului la apărare, s-a făcut în contradictoriu cu c parte, aceea chemată în judecată, iar hotărârea a fost pronunţată împotriva unei persoane străine de proces. într-o asemenea situaţie, nu este vorba despre o greşeală de judecată, întrucât instanţa nu a verificat temeinicia pretenţiilor în contradictoriu cu persoana faţă de care a pronunţat hotărârea, aceasta apărând doar în dispozitivul hotărârii, instanţa săvârşinc astfel o eroare materială (n.n., A.N.).

3. Este adevărat că eroarea este generată de petentă, al cărei nume a fost trecut în toate cererile de la fond, apel şi recurs în mod greşit, însă art. 281 C. pr. civ. face referire la îndreptarea erorilor materiale, independent de culpa celui care le-a generat.Pe cale de consecinţă, cererea de rectificare formulată de petentă apare întemeiată şi va fi admisă, ir. sensul că numele recurentei-reclamante va fi menţionat corect (ICCJ, s. I civ., încheierea din Camera de Consiliu pronunţată în dosarul nr. 337/115/2010, nepublicată).

4. Prin cererea dedusă judecăţii, petentă a pretins că în mod greşit instanţa a anulat, ce netimbrată, cererea de strămutare, atâta vreme cât, odată cu un set de înscrisuri a depus şi taxa legală de timbru, cu confirmare de primire, sens în care solicită îndreptarea acestei erori De asemenea, s-a susţinut că soluţia pronunţată este defavorabilă petentei deoarece instanţa nu a analizat toate actele dosarului. Cererea de îndreptare a erorii materiale formulată în aceste condiţii este inadmisibilă întrucât se tinde la modificarea dispozitivului hotărâm după ce judecata a fost finalizată prin pronunţarea unei hotărâri. O asemenea modificare nu se circumscrie sferei greşelilor la care se referă dispoziţiile art. 281 C. pr. civ., astfel încât cererea va fi respinsă ca inadmisibilă (ICCJ, s. I civ., încheierea din Camera de Consiliu pronunţată în dosarul nr. 3627/1/2012, nepublicată).

5. Petenţii invocă în cererea lor omisiuni cu privire la consemnarea susţinerilor contestatoarei, în sensul că, „raportat la toate împrejurările, susţinerile şi manifestările contestatoarei în cursul dezbaterilor, parte dintre acestea nu se regăsesc în decizia menţionată".

Verificându-se conţinutul deciziei, se constată că în practicaua acesteia au fost consemnate pe larg susţinerile şi concluziile părţilor în faza dezbaterilor. Prin urmare, atât timp cât practicaua hotărârii cuprinde susţinerile părţilor, menţionate de altfel, pe larg. împrejurarea că nu s-au consemnat integral susţinerile şi concluziile acestora, în faza dezbaterilor, nu poate constitui o omisiune în sensul dispoziţiilor art. 281 C. pr. civ. (ÎCCJ. s. I civ., încheierea din Camera de Consiliu din 20 martie 2012 pronunţată în dosarul nr. 6232/1/2010, nepublicată).

6. Susţinerea nelegalităţii deciziei, sub motiv că aceasta ar fi fost pronunţată în soluţionarea căii de

atac îndreptate împotriva altei sentinţe decât cea care constituia obiect ii apelului, este nejustificată şi

tinde, în realitate, la valorificarea unei simple erori trateriale şi nu a unei erori de judecată, de natură să

atragă nelegalitatea soluţiei. Astfel, în considerentele deciziei se face referire la numărul corect al

sentinţei atacate rr. 689/15.04.2011 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă), precum şi la

conţinutul s eriticile îndreptate împotriva acesteia, neputându-se pretinde că instanţa ar fi fost în eroare

iritpra obiectului judecăţii. Pentru simple erori materiale, cum este şi aceea referitoare la renţionarea

unui număr greşit, în condiţiile în care este evident, din conţinutul deciziei, că judecata nu a depăşit

cadrul învestirii, modalitatea îndreptării inadvertenţei nu este aceea i recursului (nefiind incident niciun

motiv din cele reglementate de art. 304 C. pr. civ.), ci. aşa cum corect reţine şi instanţa anterioară,

Art. 442 Cartea a

A. Nicolae1002


aceea a formulării unei cereri de rectificare re temeiul art. 281 C. pr. civ. (respectiv art. 442 în noua

reglementare - n.n., A.N.) (ICCJ, i I civ., dec. nr. 1170 din 6 martie 2013, nepublicată).

Art. 443. Lămurirea hotărârii şi înlăturarea dispoziţiilor contradictorii1) în cazul In care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea 35pozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde

dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei 2-ea pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.

2) Instanţa va rezolva cererea de urgenţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea cărţilor.

(3) încheierea se va ataşa la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al mtanţei.

Comentariu

1.Obiectul lămuririi sau al interpretării vizat de dispoziţiile art. 443 NCPC are în edere, la fel ca şi în

reglementarea anterioară (art. 281'), clarificarea „obscurităţii"

hotărârii judecătoreşti, dând astfel posibilitatea executării ei în limitele avute în vedere prin n xlalitatca

de soluţionare a litigiului.

Această putere de interpretare recunoscută judecătorului după ce s-a dezînvestit se astifică prin

raţiuni de ordin şi utilitate practică, fiind necesar ca actul de dezînvestire a instanţei să nu fie susceptibil

de interpretări sau să nu ridice dificultăţi de punere în executare prin menţionarea unor dispoziţii

contradictorii în chiar conţinutul dispozitivului.

Textul are în vedere aşadar, caracterul neclar sau contradictoriu al menţiunilor din cispozitiv pentru

că, în situaţia caracterului contradictoriu al considerentelor, hotărârea ar fi afectată de viciul nemotivării,

neregularitate care nu mai poate fi îndreptată după procedura rrevăzută de art. 443, ci poate face obiect

al criticilor în căile de atac.

De asemenea, nu este posibilă, prin recurgerea la această procedură, asigurarea concordanţei între

dispozitiv şi considerente.

2. încheierea prin care este soluţionată cererea vizând lămurirea dispozitivului sau rlăturarea

dispoziţiilor potrivnice ale acestuia nu realizează practic o nouă judecată, ea race corp comun cu prima,

căreia vine să-i lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea.

Este motivul pentru care, de altfel, încheierea se va ataşa celor două exemplare originale aie hotărârii

(cel aflat în dosarul cauzei şi cel aflat în dosarul de hotărâri al instanţei).

3. Spre deosebire de procedura mai simplă, a îndreptării erorilor materiale, de dar aceasta, judecata

se face întotdeauna cu citarea părţilor şi de urgenţă, în şedinţă care >e desfăşoară în camera de consiliu.

Cu toate că rezolvarea unor asemenea cereri se face doar după citarea părţilor, aceasta nu înseamnă

că se reiau dezbaterile asupra fondului cauzei, în vederea pronunţării unei nc: hotărâri.

în realitate, discuţiile se vor purta doar asupra chestiunilor de formă neclare 7 1 ' întrucât judecătorul nu

poate, sub motiv de interpretare să adauge hotărârii iniţiale sau să-i modifice sensul.

4. De asemenea, spre deosebire de procedura rectificării erorilor materiale, nu poate avea loc o

sesizare din oficiu a instanţei, fiind necesară cererea părţii interesate pentnc lămurirea hotărârii2).

5. Aspectele legate de neclarităţi ale dispozitivului vizând întinderea, aplicarea sac întinderea

acestuia sau de contrarietatea menţiunilor pe care le-ar cuprinde nu pot tt valorificate prin intermediul

apelului sau recursului (aşa cum rezultă din art. 445 NCPCI.

în schimb, ele vor putea face obiect al contestaţiei la titlu, în condiţiile art. 711 alin. (I NCPC, dacă

nu s-a uzat de calea prevăzută de art. 443.

Dar, nici în cadrul contestaţiei la titlu nu vor putea fi aduse apărări care să vizeze fondul litigiului, iar

lămuririle nu vor avea în vedere fondul procesului (singurele apărări ce fond care vor putea fi primite în

71''De exemplu, se va putea cere indicarea corectă a reperelor terenului care a făcut obiectul litigiului, locul de situaţie a imobilului; indicarea perioadei pentru care s-a stabilit că se datorează contravaloarea lipsei de folosinţă; cuantumul dobânzii.

A. Nicolae 1003


această fază sunt cele referitoare la cauze de stingere c obligaţiilor ivite după rămânerea definitivă a

hotărârii, admisibilitatea unui mijloc de probă şi în cazul contestaţiei la titlu fiind subordonat condiţiei

esenţiale de a nu aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii contestate).

6. Nefiind stabilit un termen înăuntrul căruia cererea să fie introdusă, înseamnă că nu poate opera

vreo sancţiune a decăderii şi că deci, cererea poate fi formulată oricând (evident, trebuie să subziste şi

interesul aducerii unei asemenea cereri oricând în faţa instanţei pentr_ că, de ex., dacă a avut loc

executarea pe temeiul dispozitivului hotărârii aşa cum a fost el întocmit de către instanţă, fară ca în

prealabil să se fi solicitat lămurirea sau să fi fost formulată o contestaţie la titlu 7 2 ', aducerea în faţa

judecăţii ulterior a unei astfel de pretenţie legate de lămurirea dispozitivului nu ar mai fi justificată din

punct de vedere al interesului <

7. încheierea pronunţată în această procedură, făcând corp comun cu hotărârea pentru care s-au

solicitat lămuriri, este supusă aceloraşi căi de atac ca şi aceasta.

8. Cheltuielile de judecată ocazionate de o astfel de cerere, pentru situaţia admiterii et. vor fi

suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii. în cazul în care cererea a fost însă respinsă,

cheltuielile vor fi suportate de parte, conform dreptului comun.Jurisprudenţă

1. Prin lămurirea hotărârii nu poate fi modificat dispozitivul, ci se clarifică, se ...erpretează doar

măsurile dispuse de instanţă prin hotărârea a cărei lămurire se doreşte, -ţeastă procedură a fost pusă la

dispoziţia părţii interesate atunci când, din culpa instanţei, ^pozitivul hotărârii nu este suficient de clar,

ceea ce poate genera dificultăţi la executare, i: procedura prevăzută de art. 2811 C. pr. civ., lămurirea

înţelesului, întinderii sau aplicării r-pozitivului se poate face doar în contradictoriu cu părţile

participante la proces.

Hotărând obligarea unui terţ la plata unor sume de bani, stabilind calitatea sa de debitor al creanţelor

reclamanţilor, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, atunci când a adăugat :: târârii iniţiale un nou

participant. Practic, lămurind dispozitivul în modalitatea aleasă - adăugarea unui nou participant -,

instanţa 1-a modificat, soluţie inadmisibilă întrucât : această procedură se interpretează, se clarifică doar

măsurile dispuse de instanţă prin

târârea a cărei lămurire se doreşte (CSJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 6913 din 12 noiembrie 20C)8, în BJpe anul 2008, pp. 332-334). Notă: Procedura lămuririi înţelesului, întinderii şi jucării dispozitivului se regăseşte reglementată în

aceiaşi termeni, în dispoziţiile art. 443 MPC, astfel cum s-a arătat anterior (n.n., A.N.).

2. în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea r ¿pozitivului

hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei aare a pronunţat hotărârea să

lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice, scopul acestei proceduri constă în

clarificarea dispozitivului, astfel încât să nu existe rficultăţi la executare, individualizarea obiectului

dreptului a cărui recunoaştere se

licită se impune cu atât mai mult în cazul dreptului de proprietate, drept real în virtutea târuia

titularul exercită în mod direct şi nemijlocit atributele asupra unui bun determinat. Din această

perspectivă, se constată că lămurirea tuturor împrejurărilor de fapt legate de traividualizarea loturilor şi

delimitarea lor în raport cu întreaga suprafaţă de teren aflată la -cresa poştală indicată în sentinţă,

necesita efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, aaministrarea acestei probe nefiind

incompatibilă cu procedura reglementată de art. 281' C pr. civ. Urgenţa în rezolvarea cererii impusă de

dispoziţia procedurală nu poate prevala asupra imperativului lămuririi depline a tuturor aspectelor

privind întinderea şi aplicarea a;¿pozitivului sentinţei (CSJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 4254 din 21 noiembrie 2008, în BJanul 2008, pp. 335-337). A se vedea nota de la speţa anterioară.

72 Trebuie observat că, potrivit art. 714 alin. (3) NCPC, contestaţia la titlu se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.

A. Nicolae 1004


3. în speţă, nu s-a invocat, pentru a fi incidenţă procedura art. 2811 C. pr. civ., existenţa ţ-eunei

neclarităţi a dispozitivului, a vreunor lămuriri necesare cu ocazia aplicării acestuia

a unor dispoziţii potrivnice, imposibil de dus la îndeplinire. Nemulţumirea petentului vizează

întinderea măsurilor reparatorii la care i s-a recunoscut dreptul prin decizia curţii ae apel, întindere care

însă este clară şi nesusceptibilă de nicio lămurire. Faptul că petentul ra este de acord cu valoarea

despăgubirilor - stabilită prin decizia pronunţată în apel şi -enţinută în recurs - nu-i deschide calea

procedurii prevăzute de art. 2811 C. pr. civ. şi nu rermite instanţei ca, în baza unei probe administrate

ulterior, fară respectarea principiului remijlocirii şi a unor dispoziţii legale intrate în vigoare după data

pronunţării hotărârii, să schimbe dispozitivul acesteia şi să încalce astfel, puterea lucrului judecat. în

realitate, prin iererea formulată, petentul nu a urmărit lămurirea dispozitivului, ci reactualizarea

unei :ime de bani menţionate în dispozitiv, operaţiune care însă nu este posibilă prin mijlocul procedural

ales (CSJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 536 din 1 februarie 2008, în BJ pe am 2008, pp. 343-345).4. Criticile recurentului cu privire la interpretarea dată sintagmei repunerii părţilor ir situaţia

anterioară sunt fondate.în cauză, instanţa de fond învestită cu o cerere de lămurire a dispozitivului, prin

încheierea pronunţată în temeiul art. 2811 C. pr. civ., a clarifice: sintagma „restabilirea situaţiei

anterioare" cu referire la menţiunile din cartea funciari clarificare care nu schimbă soluţia adoptată în

cauză, argumentele din considerentele sentinţei păstrându-şi deplina valabilitate şi concordanţă cu partea

din dispozitiv astfel cum a fost lămurită. Instanţa de apel, prin înţelesul pe care îl dă sintagmei

„restabilire e situaţiei anterioare" în sensul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractul -

de vânzare-cumpărare, respectiv restituirea proprietăţii către reclamant, modifică solur.e fondului,

modificare ce nu putea fi dispusă decât în cadrul exercitării căii de atac împotriv e sentinţei pronunţate

de tribunal. Argumentele instanţei de apel referitoare la efectele pe care le produce rezoluţiunea sau

rezilierea unui contract sub aspectul repunerii părţilor ir situaţia anterioară, repunere care se poate

dispune, în opinia instanţei, chiar dacă nu s-e cerut in terminis prin cererea de chemare în judecată, ţin în

mod evident, de analiza pe fond a cauzei, a dezlegării date de prima instanţă cererii de rezoluţiune a

contractului de vânzare-cumpărare cu care a fost învestită.

Or, controlul exercitat împotriva unei încheieri pronunţate în temeiul art. 281' C. pr. ci\ nu poate să

vizeze decât măsura în care lămurirea era necesară şi nu depăşeşte, modifici sau reconsideră hotărârea

pronunţată, altfel spus, dacă încheierea respectă cerinţele impuse de art. 281' C. pr. civ. pentru a fi

adoptată. Aşa fiind, se constată că dezlegarea dată în ape excede obiectul cererii de lămurire a

dispozitivului sentinţei cu a cărei verificare a fos: învestită, ceea ce are drept consecinţă admiterea

recursului şi modificarea deciziei din ape. în sensul respingerii apelului reclamantului (CSJ, s. corn., dec. nr. 1367 din 8 mai 2009. B. Cas. nr. 4/2009, pp. 63-65).

5. Dispoziţiile art. 2811 C. pr. civ., care au constituit temeiul juridic al cererii petentelor permit

instanţei ca, după momentul dezînvestirii prin pronunţarea soluţiei, să aducă lămurir cu privire la

înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului. în speţă, potrivit decizie: pronunţate, urmare a admiterii

apelului declarat, instanţa a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea principală şi

cererea de intervenţie principală. în consecinţă, a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâţi şi i-a obligat pe aceştia să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie

imobilul. în aceste condiţii, contrar aprecierii primei instanţe, dispozitivul hotărârii nu este neechivoc,

câte vreme prin cele două cereri, principală şi de intervenţie, au fost deduse judecăţii aceleas pretenţii,

astfel încât, prin admiterea lor, pârâţii au devenit obligaţi în egală măsură faţă de reclamanţi şi

intervenienţi.

Soluţia în acest sens a dispozitivului este explicată şi prin considerentele deciziei (care. susţinând în

mod necesar dispozitivul fac corp comun cu acesta şi se bucură în mod egal de autoritate de lucru

judecat). Astfel, admiterea cererii de intervenţie principală a fost explicată de instanţă prin aceea că,

potrivit înscrisurilor de la dosar, intervenientele au aceleaşi drepturi ca şi reclamanţii, ceea ce a dus la

consecinţa admiterii nu doar a acţiune, principale, ci şi a cererii de intervenţie principală. Or, prin

A. Nicolae 1005


admiterea celor două cerer care au dedus judecăţii aceleaşi pretenţii în valorificarea unor drepturi

subiective identice

jarăţii nu pot fi obligaţi la restituirea imobilului numai către reclamanţi, aşa cum ar rezulta in

dispozitivul hotărârii.

Echivocitatea dispozitivului astfel întocmit se repercutează şi asupra aplicării acestuia ittrucât

hotărârea fiind susceptibilă de executare silită ar rezulta, contrar soluţiei adoptate ie mstanţă, că ar fi

beneficiari ai titlului executoriu numai reclamanţii. Or, calea procedurală -ralementată de art. 281 1 C.

pr. civ. are ca raţiune şi evitarea impedimentelor la executarea m nă [potrivit art. 399 alin. (1) C. pr. civ.

putându-se formula contestaţie la executare pentru fimuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau

aplicarea dispozitivului, dacă nu s-a utilizat rr:cedura prevăzută de art. 2811 C. pr. civ.]. în consecinţă,

se constată că în cauză, prin ^r~:terea cererii principale şi a celei de intervenţie în interes propriu,

ambele având ca •? ect aceleaşi pretenţii, dispozitivul hotărârii nu putea conţine decât de o manieră

echivocă, ■eciară, susceptibilă de interpretare, obligarea pârâţilor la executarea prestaţiei (predarea

nobilului) doar către reclamanţi. Aprecierea în sens contrar a primei instanţe s-a făcut cu rcăicarea

dispoziţiilor art. 2811 alin. (1) C. pr. civ., ceea ce atrage nelegalitatea soluţiei ş incidenţa motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. (ÎCCJ, s. I civ., dec. «r .281 din 16 februarie 2011, nepublicată).6. Solicitarea petentului, de lămurire a dispozitivului hotărârii şi constatarea lipsei Ifelităţii sale

procesuale pasive, pe motiv că nu este unitate deţinătoare în accepţiunea _rgii nr. 10/2001, nu poate fi

valorificată prin procedura prevăzută de art. 281' C. pr. civ., i a a vorba în realitate de o pretinsă eroare

de judecată. în cadrul cererii de lămurire a nipozitivului nu este posibilă verificarea legalităţii a înseşi

dispoziţiilor adoptate, în sensul " instanţa de recurs a constatat în mod corect calitatea procesuală şi,

respectiv, calitatea unitate deţinătoare a Statului, astfel cum susţine petentul (ICCJ, s. 1 civ., dec nr. 6711 din noiembrie 2012, nepublicată).

Partea care formulează o cerere de lămurire privind înţelesul, întinderea sau aplicarea rczitivului

nu poate urmări schimbarea hotărârii pronunţate de instanţa de judecată. Or, 3rr cererea formulată,

petentul tinde, de fapt, la schimbarea dispozitivului hotărârii, în sensul de a dispune obligarea pârâtului

la emiterea unei dispoziţii care să conţină propunerea ie acordare despăgubiri, ceea ce nu poate fi primit

(ICCJ, s. I civ., încheierea din 25 iunie 1 2pronunţată în dosarul nr. 33633/3/2006, nepublicată).8. în ce priveşte momentul formulării cererii de lămurire a dispozitivului hotărârii, a:poziţiile

procedurale nu limitează în timp dreptul la iniţierea acestei căi procedurale ;; nu fixează un termen

pentru formularea cererii, astfel cum se întâmplă, de ex., în t raaţia cererii de completare a

dispozitivului. De altfel, intimata nu a argumentat în drept s-innerile referitoare la termenul de 3 ani

pentru formularea cererii, calculat de la data -Imânerii definitive a deciziei a cărei lămurire se solicită,

susţineri ce nu au suport juridic. [ tuar dacă acestea evocă instituţia prescripţiei dreptului de a cere

executarea silită, nu î- fost dezvoltate apărări sub acest aspect şi nu s-au produs probe relative la

eventuala CKCutare silită a hotărârii judecătoreşti. în ceea ce priveşte cererea propriu-zisă de lămurire i

expozitivului hotărârii, se constată că acesta este suficient conturat, fiind posibilă î acu tarea

corespunzătoare a acestuia.

Dispoziţiile unei hotărâri judecătoreşti se întregesc cu considerentele acesteia, care au de a releva

argumentele pentru care a fost adoptată soluţia, conţinutul lor arătând în ce ■ăsură este necesară

lămurirea dispozitivului. Or, se constată că, într-adevăr, dispozitivul

deciziei nu precizează contravaloarea măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite reclamantei, din

cuprinsul considerentelor rezultând însă că instanţa nici nu a intenţionat si stabilească valoarea

despăgubirilor cuvenite, arătându-se şi raţiunile acestei aprecieri.

Astfel, instanţa de recurs a recunoscut reclamantei dreptul la măsuri reparatorii atâ: pentru teren, cât

şi pentru construcţiile de pe teren. în motivarea deciziei s-a făcut referire la modificările aduse Legii nr.

10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în sensul că îndeplinirea obligaţiei legale de către pârât, în legătură cu

plata despăgubirilor, se realizează în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a

A. Nicolae 1006


despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, făcându-se aplicarea legii noi. Prin aceste

considerente, instanţa de recurs a arătat în mod neechivoc faptul că valoarea despăgubirilor cuvenite

reclamantei va fi determinată în cadrul procedurii speciale ce urmează să se deruleze în condiţiile

Titlului VII al Leg:: nr. 247/2005, rezultând că instituţia abilitată a calcula cuantumul despăgubirilor

cuvenite reclamantei este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Este de precizat că în

cadrul cererii de lămurire a dispozitivului nu este posibilă verificarea legalităţii a înseşi dispoziţiilor

adoptate de instanţă. Atribuţiile instanţei astfel învestite se limitează la verificarea necesităţii clarificării

dispozitivului, în vederea executării corespunzătoare, fără a implica un control de legalitate a deciziei

(ICCJ, s. I civ., încheierea din Camera di Consiliu din 18 mai 2012 pronunţată în dosarul nr. 28108/1/2005, nepublicată).9. Prin cererea promovată, petenţii au dedus judecăţii, în realitate, critici împotri\a modului în care a

fost soluţionată cererea de repunere în termenul de exercitare a revizuiri:, cu consecinţa respingerii ca

tardive a revizuirii prin care s-a invocat contrarietatea ce hotărâri. Or, câtă vreme decizia atacată este una

irevocabilă, nu se poate face aplicarea art 84 C. pr. civ. şi să se dea cererii calificarea unei căi de atac în

cadrul căreia să se analizeze legalitatea modului în care a procedat instanţa de revizuire. „Omisiunea"

instanţei de revizuire de a se pronunţa asupra motivelor invocate de revizuenţi este urmarea admitere

excepţiei de tardivitate (ICCJ, s. I civ., dec. nr. 3012 din 3 mai 2012, nepublicată).10. Normele procedurale permit instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească înţelesul,

întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii sau să înlăture dispoziţiile potrivnice din cuprinsul

dispozitivului, atunci când redactarea dispozitivului hotărârii nu este suficient de clară şi explicită sau

conţine dispoziţii potrivnice. Cererea reclamante: de acordare a procentului de 0,15% la suma ce

constituie debitul principal, de la data de 23.03.2009 şi până la achitarea sa, se încadrează în dispoziţiile

art. 2811 C. pr. civ., omisiunea menţiunii „pe zi de întârziere" fiind evidentă, în condiţiile în care instanţa

a acordat această penalitate pe o perioadă pe care o precizează explicit, respectiv de la data de

23.03.2009. data când s-a cerut restituirea sumei şi până la data achitării integrale a debitului. Această

concluzie rezultă şi din considerentele hotărârii conform cărora instanţa reţine culpa societăţii pârâte

constând în neexecutarea obiectului şi, pe cale de consecinţă, îndreptăţirea reclamantei la restituirea

sumei achitate cu titlu de preţ şi acoperirea prejudiciului sufen: prin nerestituirea sumei încasate

necuvenit, respectiv, penalităţile de întârziere de 0,15°: pe zi solicitate de reclamant prin cererea

precizatoare. Această lămurire nu reprezintă o modificare a fondului dreptului substanţial dedus

judecăţii, deoarece penalităţile respective au constituit obiectul dedus judecăţii prin cererea introductivă

şi precizatoare, care a fos: admisă în tot (ÎCCJ, s. a Il-a civ., dec. nr. 157 din 24 ianuarie 2012, în B. Cas. nr. 11/2012. pp. 34-35).

A. Nicolae 1007

Art. 444. Completarea hotărârii(1) Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri

conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei

hotărâri, iar în azul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen x 15 zile de la pronunţare.

(2) Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod

corespunzător.

(3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul când instanţa a omis să se pronunţe ss^pra cererilor martorilor, experţilor,

traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la a-=pturile lor.

Comentariu

1. Procedura completării hotărârii reglementată de art. 444 NCPC (art. 2812 conform "rglementării

anterioare) are în vedere situaţia în care instanţa, nesocotind limitele îr.estirii şi principiul

disponibilităţii, pronunţă o hotărâre prin care omite să soluţioneze i-aie capetele de cerere care au

învestit-o (principale ori accesorii) sau omite să se pronunţe ■supra unei cereri conexe ori incidentale,

deşi partea nu a renunţat la judecata acestora.

Nu este asimilată şi nu intră sub incidenţa acestei proceduri situaţia în care instanţa a z:risiderat, în

mod greşi, că obiectul învestirii sale a constat în altceva (interpretând astfel irrnat pretenţiile deduse

judecăţii) sau situaţia în care partea, fară a formula capăt de cerere «fednct, a considerat, fară temei, că

pretenţia sa ar fi implicită, inclusă în capătul de cerere orres formulat0.

2. Textul menţionat permite ca, după ce litigiul a fost tranşat prin hotărârea deja jrrnunţată şi,

potrivit regulii generale , judecătorul a încetat să mai fie judecătorul cauzei ^rective", acesta să fie din

nou sesizat, fară să reînceapă o nouă judecată pe aspectele Tfccnonate, ci venind în completarea

judecăţii anterioare.

Reluând judecata pe acelaşi temei pe care doar 1-a ignorat anterior, instanţa practic -e re asupra

dezînvestirii sale, cu scopul finalizării judecăţii.

Reglementarea permite astfel o atingere a principiului dezînvestirii şi aceasta în ideea « i se asigura o

celeritate a procedurii pentru situaţia în care instanţa, ignorând cadrul pccesual, a omis să soluţioneze

unele cereri.

3. Completarea hotărârii se poate face la cererea părţii2', care trebuie să sesizeze instanţa in ieelaşi

termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva respectivei ixlrâri sau în termen de

15 zile de la pronunţare în situaţia hotărârilor date în fond după visarea cu reţinere.

De exemplu, nu se va putea dispune completarea hotărârii cu dispoziţia de repunere în situaţia ■BE-oară,

dacă partea nu a cerut decât să se constate nulitatea actului; pentru repunerea în situaţia ■EE- : ară există posibilitatea formulării unei cereri distincte, separate, înăuntrul termenului de prescripţie ssnrcr.vă, care va începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de desfiinţare a actului, pentru a. icnind învestită cu o asemenea cerere, prima instanţă nu se putea pronunţa asupra ei din oficiu.

; Instanţa nu se poate învesti din oficiu, în caz de omisiune de pronunţare, ca în situaţia îndreptării :T materiale.

Instanţa nu va proceda la o nouă dezbatere pe fond a cauzei în întregul ei, ci va pune ir discuţia

părţilor doar cererile pretins lăsate nerezolvate.

4. Judecata cererii de completare a hotărârii se realizează întotdeauna cu citarea părţilor, în regim de

urgenţă şi prin hotărâre separată.

Judecata nu mai are loc în camera de consiliu, ca în situaţia îndreptării erorilor materiali ori lămuririi

dispozitivului şi, de asemenea, actul procedural de dezînvestire a instanţei nu este reprezentat de o

încheiere (care să fie ataşată exemplarelor originale ale hotărârii ). ;: de o hotărâre separată. Aceasta,

întrucât practic, are loc o a doua dezînvestire a instanţe: prin pronunţarea asupra unor pretenţii omise

iniţial din analiză.

null. Procedura în faţa primei instanţe Art. 444

*. «idotae 1008

tful I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 445

Hotărârea astfel pronunţată va fi întocmită în două exemplare originale (pentru dosarul cauzei şi

dosarul de hotărâri al instanţei) care vor fi alături de hotărârea a cărei completare a dispus-o (sau,

dimpotrivă, soluţia poate fi de respingere a cererii).

5. Este vorba despre o nepronunţare din partea instanţei, susceptibilă de procedura completării şi

situaţia în care aceasta a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor,

interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.

De data aceasta, întrucât acestor persoane nu li se comunică hotărârea şi, neavânc calitatea de părţi,

nici nu pot exercita calea de atac, apreciem că nu sunt ţinute de termenul prevăzut de art. 444 alin. (1)

pentru formularea cererii de completare, ci că ar putea-; formula oricând înăuntrul termenului de

prescripţie a dreptului de valorificare a une asemenea pretenţii.

6. Omisiunea de pronunţare a instanţei nu poate fi reclamată prin intermediul căii de atac a apelului

sau recursului, procedura reglementată de art. 444 NCPC fiind obligatorie în valorificarea şi îndreptarea

acestor nereguli procedurale.

în schimb, pentru această situaţie de minus petita va putea fi folosită calea de atac e revizuirii, având în

vedere că potrivit art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC, se poate cere revizuire; unei hotărâri pronunţate asupra

fondului sau care evocă fondul dacă „s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat ma: mult decât s-a cerut".

7. Hotărârea dată asupra completării este susceptibilă de aceleaşi căi de atac ca şt hotărârea în

legătură cu care s-a solicitat completarea.

8. Cheltuielile de judecată ocazionate de o astfel de cerere, pentru situaţia admiterii ei. vor fi

suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii. în cazul în care cererea a fost însă respinsă,

cheltuielile vor fi suportate de parte, conform dreptului comun.

9. O aplicaţie a procedurii vizând completarea hotărârii se regăseşte şi în materia partajului, prin

dispoziţiile art. 985 NCPC stabilindu-se că, dacă după pronunţarea încheieri: de admitere în principiu

(conţinând elementele necesare efectuării partajului, respectiv, masa bunurilor de împărţit, calitatea de

proprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia, eventualele datorii şi creanţe ale succesiunii), dar mai

înainte de hotărârea finală de împărţeală, se constată că mai existau şi alţi coproprietari sau că au fost

omise bunuri care trebuiau supuse împărţelii, instanţa va putea da o nouă încheiere prin care să

completeze încheierea iniţială (cu coproprietarii sau bunurile omise).

Condiţia pentru a se putea proceda la o astfel de completare este ca aspectele respective să nu fi făcut

obiect al dezbaterii judiciare contradictorii, situaţie în care ar fi vorba de o chestiune de nelegalitate

susceptibilă de îndreptare doar prin intermediul căii de atac.Jurisprudenţă

1. Prin decizia pronunţată, instanţa a respins apelul ca nefondat, reţinând caracterul egal şi temeinic

al hotărârii de primă instanţă. Reclamanta a formulat cerere de completare e deciziei, susţinând că

instanţa nu a analizat critica vizând greşita admitere a excepţiei ereptului la acţiune pentru o parte din

pretenţii. Ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 2812 C. pr. civ. (art. 444 în noua reglementare - n.n.,

A.N.) priveşte omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu

ori asupra unei cereri tonexe sau incidentale. în speţă, instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii de

apel cu care e fost învestită de către reclamantă, în sensul respingerii ca nefondat a apelului, astfel că în

nod legal cererea de completare formulată a fost respinsă (CSJ, s. corn., dec. nr. 2710 din 29 septembrie 2006, în BJpe anul 2006, pp. 337-340).

2. în speţă, s-a consemnat prezenţa părţilor şi a solicitărilor lor, conform menţiunilor am practicaua

deciziei. Astfel, avocatul părţii adverse a pus concluzii în cauză şi a arătat că işi rezervă dreptul de a

solicita pe cale separată plata cheltuielilor de judecată. Ca urmare, ¿-a consemnat în decizie, cererea

formulată de partea prezentă cu privire la cheltuielile de idecată. Pe de altă parte, petentul solicită

completarea dispozitivului hotărârii, în sensul eă nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Or, solicitările

- Nicolae 1009

tful I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 445

părţilor şi concluziile puse cu tcazia dezbaterilor se consemnează în acea parte a hotărârii care se

numeşte practica şi nu in dispozitivul hotărârii, aşa încât şi din această perspectivă cererea este

nefondată (ICCJ, 1.1 civ., dec. nr. 5714 din 25 septembrie 2012, nepublicată).3. în speţă, intimatul a depus o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, rară a preciza

dacă solicită şi acordarea cheltuielilor de judecată. La termenul la care s-a aezbătut recursul, petentul a

avut asigurată asistenţă juridică, iar reprezentantul său, deşi a rus concluzii de respingere a recursului ca

nefondat, nu a făcut nicio menţiune cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată. Având în vedere că

instanţa nu a fost învestită cu o terere de acordare a cheltuielilor, aceasta nu se putea pronunţa asupra

ceea ce nu s-a cerut, eşa încât nu se poate pune problema unei omisiuni de pronunţare, cererea petentului

de tompletare a dispozitivului hotărârii fiind neîntemeiată (ICCJ, s. Iciv., dec. nr. 5180 din 11 leptembrie 2012, nepublicată).

Art. 445. Obligativitatea proceduriiîndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu roate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci

numai în condiţiile art. 442-444.

Comentariu

1. Textul instituie obligativitatea urmării procedurilor reglementate de dispoziţiile ert. 442-444,

aspectele vizând îndreptarea erorilor materiale, lămurirea hotărârii sau irdăturarea dispoziţiilor

contradictorii ale acestora, precum şi completarea hotărârii în situaţiile de minus petita neputând fi

valorificate prin intermediul căii de atac a apelului >3u recursului.

Norma vine să stabilească o disciplină procesuală, obligând partea să respecte o rrocedură ce i-a fost

pusă la îndemână tocmai în vederea asigurării celerităţii judecăţii,

- Nicolae 1010

Art. 446-447

nedându-i-se acesteia posibilitatea să opteze între exerciţiul căilor de atac şi urmarea ur.e

proceduri mult mai facile.

2. Obligativitatea respectării procedurilor prevăzute de art. 442-444 este dată de texr_ de lege prin

raportare la calea de atac a apelului şi a recursului, recunoscându-se totus posibilitatea valorificării

unora din aspectele procedurale vizate de textele menţionate s prin intermediul altor căi procedurale.

Astfel, pentru situaţiile de minus petita partea are la îndemână şi calea revizuir [art. 509 alin. (1) pct. 1

NCPC], Evident că, dacă a uzat de procedura reglementată de art. 444, partea nu va mai putea cere şi

revizuirea pe acelaşi motiv, al nepronunţării instanţe asupra aceloraşi pretenţii, pentru că se va opune

autoritatea de lucru judecat a hotărârii prr care instanţa a statuat deja asupra respectivelor aspecte.

De asemenea, pentru ipoteza în care sunt necesare lămuriri asupra dispozitivul-: hotărârii, se poate

utiliza calea contestaţiei la titlu prevăzută de art. 711 alin. (2) (dar ir aceleaşi condiţii în care partea nu a

recurs deja la procedura prevăzută de art. 443).

Art. 446. Căi de atacîncheierile pronunţate în temeiul art. 442 şi 443, precum şi hotărârea pronunţată potri .- art. 444 sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi

hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după cai. îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea.

Comentariu

în virtutea principiului accesorium sequitur principale, atât încheierile de îndreptare eroare materială sau de

lămurire a dispozitivului, cât şi hotărârile de completare sur/ supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile

care au făcut obiectul rectificării, lămuririi cnl înlăturării dispoziţiilor contradictorii sau completării.

Este vorba nu numai de calificarea căii de atac (apel, recurs), ci şi de durata termenului ca şi de

momentul de la care începe să curgă (pronunţare sau comunicare, raportate, eviderr de la data actului

jurisdicţional care a soluţionat aceste proceduri, iar nu de la data hotărâr supuse rectificării, lămuririi sau

completării).

Art. 447. Suportarea cheltuielilor de judecatăîn cazul în care cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii a fost admisă cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor

fi suportate de stat, din fondul constituit potrivr legii. Când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte potrivit dreptului comun

Comentariu

1. Cheltuielile de judecată ocazionate părţii de procedurile legate de rectificare, lămurire înlăturarea

dispoziţiilor contradictorii sau completarea hotărârii nu trebuie suportate ae aceasta, întrucât în

principiu, culpa în producerea respectivelor neregularităţi procedural e nu i se datorează.

Cartea a 1

1011 A. Nicc î;

Faptul că sunt săvârşite erori materiale7 3 ', că dispozitivul este neclar conţinând dispoziţii nelămurite

sau contradictorii de natură să ridice impedimente în legătură cu executarea, raptul că cereri formulate şi

care au învestit instanţa în mod legal au rămas nesoluţionate nu se datorează culpei părţii ci modului

defectuos în care instanţa a procedat la judecata cauzei.

De aceea, nu i se poate pune în sarcină părţii suportarea cheltuielilor de judecată pentru declanşarea

unei proceduri care în mod normal nu ar fi trebuit să mai urmeze dezînvestirii instanţei.

2. în situaţia în care, formulând astfel de cereri partea este căzută însă în pretenţii, ea va suporta

cheltuielile de judecată potrivit dreptului comun (art. 453 NCPC) pentru că Înseamnă că declanşarea

procedurii judiciare după ce instanţa se dezînvestise s-a făcut rutil. nefiind caz de rectificare de erori, de

lămurire sau completare a dispozitivului.

3. Există şi ipoteze în care, deşi i-a fost admisă cererea, partea trebuie să suporte cheltuielile întrucât

are culpă procesuală în pronunţarea unei hotărâri susceptibile, de ex., ăe îndreptare a erorilor materiale.

Se poate întâmpla astfel, atunci când partea şi-a indicat greşit sau incomplet adresa de domiciliu ori

atunci când a indicat incomplet numele, prenumele, situaţii în care nu i se roate imputa instanţei faptul

că în dispozitivul hotărârii apar chiar datele menţionate de aâtre parte, a căror rectificare aceasta o

solicită ulterior pronunţării soluţiei.

Or, câtă vreme fundamentul suportării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa rrocesuală, partea

nu se poate prevala de propria culpă şi atitudine procesuală nediligentă neutru a fi scutită de plata

cheltuielilor ocazionate de solicitarea rectificării unor elemente re care ea însăşi le-a indicat eronat sau

incomplet.

Jurisprudenţă

Cât priveşte solicitarea intimaţilor de obligare a petenţilor la plata cheltuielilor de judecată ea urmare

a respingerii cererii lor de „îndreptare, lămurire şi completare a dispozitivului", eeeasta a fost respinsă,

cu aplicarea art. 2817 4 alin. (2) C. pr. civ., care prevede că părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor

legate de îndreptarea, lămurirea sau completarea hotărârii (ÎCCJ, s. I civ., încheierea din 3 mai 2012 pronunţată în dosarul nr. 3823/1/2011, republicată).

73 este vorba, de ex., de indicarea greşită a numelui sau a adresei de domiciliu, evident fără ca acestea să74de o simplă eroare materială, ci de încălcarea unor principii ale procesului civil care ţin de respectarea dreptului de apărare sau de contradictorialitatea dezbaterilor).

•V Nicolae 1012

TÎUI I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 455

Secţiunea a 5-a. Executarea provizorie

Art. 448. Executarea provizorie de drept(1) Hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect:

1. stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, precuT- şi modul de exercitare a dreptului de a

avea legături personale cu minorul;

2. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi c sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor;

3. despăgubiri pentru accidente de muncă;

4. rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precun- şi pensii acordate în cadrul asigurărilor

sociale;

5. despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de

prestaţii băneşti periodice;

6. reparaţii grabnice;

7. punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului;

8. cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce priveşte posesia;

9. hotărârile pronunţate în temeiul recunoaşterii de către pârât a pretenţiilor reclamantulu pronunţate în condiţiile art. 436;10. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.(2) Executarea hotărârilor prevăzute la alin. (1) are caracter provizoriu.

Comentariu

1. Dispoziţiile art. 448 NCPC7 5 ' au în vedere situaţia hotărârilor de primă instanţă executorii de

drept, prin exceptare de la categoria celor care în mod obişnuit pot constitui titluri executorii

(respectiv, hotărârile definitive, cele date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel, cele date în

primă instanţă fără drept de apel sau în legătură cu care părţile au convenit să exercite direct

recursul, astfel cum rezultă din art. 633 NCPC).

Reglementarea acestei categorii de hotărâri a fost explicată7 6 ' fie prin considerente legate de

necesitatea executării fără întârziere a unor hotărâri (cum sunt cele date în materia pensiilor de

întreţinere, a plăţii salariilor), fie de raţiuni vizând urgenţa (cazul acţiunilor posesorii), fie de

probabilitatea menţinerii hotărârii şi în calea de atac (situaţia recunoaştem pretenţiilor

reclamantului).

2. în considerarea unor astfel de raţiuni, vizând urgenţa şi natura specială a relaţiilor pe care le

tranşează, prin art. 448 alin. (1) pct. 1 NCPC s-a stabilit, în plus faţă de reglementarea anterioară,

caracter executoriu de drept şi hotărârilor referitoare la modul de exercitare _ autorităţii părinteşti, la

stabilirea locuinţei minorului, precum şi la modul de exercitare a dreptului de a avea legături

personale cu minorul3'.

75"Textul preia aproape în întregime dispoziţiile anterioare, ale art. 278 C. pr. civ. [normele cu caracter de noutate fiind cele cuprinse la alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) din art. 448].

76 A se vedea Gr. Porumb, op. cit., voi. I, 547.

•V Nicolae 1013

3. Executarea hotărârii

asemenea, trecerea la exec

dacă ulterior titlul său este

pe debitor în drepturile sal

4. în afară de categorii

in care legea prevede că h

Se întâmplă astfel, de <

La fel, reprezintă titlu ex

anulare [art. 1024 alin. (1

De asemenea, au un

drepturile băneşti ale me

băneşti ale expertului (ai

sechestru asigurător [art.

civile [art. 960 alin. (2) >

Art. 449. Executarea pi(1) Instanţa poate încuv ori va

considera că măsure de insolvabilitate

a debito măsuri este vădit prejudic

creditor la plata unei cauţi(2) Executarea provizoi

1. în materie de

strămi având o aşezare fixă;

2. când prin hotărâre s

(3) Cererea de executa la

închiderea dezbaterilor(4) Dacă cererea a fost

Comentariu

1. în afară de execi

judecătorească1', aceea

acesteia şi pe baza apr

datele speţei care funde

Executarea provizoi

favoare pentru creditor

executarea se realizeaz

2. Executarea provi ce vizează bunuri, iar din

următoarele împrej

"Anterior, instituţia ei 2'A se vedea S. Zilber


"T JI I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 449

3. Executarea hotărârilor menţionate în art. 448 alin. (1) are caracter provizoriu şi, de temenea,

trecerea la executarea unor astfel de hotărâri se face pe riscul creditorului care, dacă ulterior titlul său

este modificat sau desfiinţat, va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună ne debitor în drepturile sale, în

tot sau în parte (art. 637 NCPC).

4. în afară de categoriile de hotărâri enumerate, textul are în vedere şi „orice alte cazuri m care legea

prevede că hotărârea este executorie".

Se întâmplă astfel, de ex., în materia ordonanţei preşedinţiale [art. 996 alin. (2) NCPC]. le fel,

reprezintă titlu executoriu ordonanţa de plată, chiar dacă este atacată cu cerere în sculare [art. 1024 alin.

(1) NCPC],

De asemenea, au un astfel de caracter executoriu: încheierile prin care se stabilesc drepturile băneşti

ale martorilor (art. 326 NCPC); cele prin care se stabilesc drepturile răneşti ale expertului (art. 339

NCPC); încheierile prin care se încuviinţează cererea de sechestru asigurător [art. 953 alin. (2) NCPC]

sau cererea de sechestru asigurător al navelor civile [art. 960 alin. (2) NCPC],

Art. 449. Executarea provizorie judecătorească1) Instanţa poate încuviinţa executarea provizorie a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte a- va considera că măsura este necesară în

raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea ae insolvabilitate a debitorului, precum şi atunci când ar aprecia că neluarea de îndată a

acestei —âsuri este vădit prejudiciabilă pentru creditor. în aceste cazuri, instanţa îl va putea obliga pe êditor la plata unei cauţiuni, în condiţiile

art. 718 alin. (2) şi (3).2) Executarea provizorie nu se poate încuviinţa:1.în materie de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări îvănd o aşezare fixă;2. când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară.3) Cererea de executare provizorie se va putea face în scris, precum şi verbal în instanţă până s nchiderea dezbaterilor.4) Dacă cererea a fost respinsă de prima instanţă, ea poate fi făcută din nou în apel.

Comentariu

1. în afară de execuţia provizorie de drept, este reglementată şi execuţia provizorie /-recătorească",

aceea care se dispune deci, de către instanţă, prin actul procedural al acesteia şi pe baza aprecierii pe

care trebuie să o realizeze în mod concret, în funcţie de oatele speţei care fundamentează cererea

creditorului.

Executarea provizorie de drept şi cea judecătorească sunt rezultatul unor dispoziţii de ir- care pentru

creditor2', justificate de anumite împrejurări avute în vedere de legiuitor, iar secutarea se realizează sub

condiţia rămânerii definitive ulterioare a hotărârii.

2. Executarea provizorie judecătorească se poate dispune numai cu privire la hotărârile ez . .zează

bunuri, iar pentru a fi încuviinţată, instanţa trebuie să constate existenţa uneia nr următoarele împrejurări

care demonstrează justeţea cererii formulate de către creditor:

Anterior, instituţia era reglementată prin dispoziţiile art. 279 C. pr. civ. - A se vedea S. Zilberstein, I. Stoenescu, Teoria generală, p. 538.

». *icoiae

1015


3. a) măsura este necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului; b) măsura este necesari faţă de starea de insolvabilitate a debitorului; c) neluarea de îndată a măsurii ar fi văd:: prejudiciabilă pentru

creditor77'.

Constatând că se regăseşte una din aceste condiţii pentru a dispune execuţia, instanţa poate în acelaşi

timp, să stabilească plata unei cauţiuni în sarcina creditorului, al căre: cuantum se va determina conform

art. 718 alin. (2) şi (3) NCPC2), pentru a exista astfel garanţia acoperirii eventualelor daune suferite de

debitor în ipoteza desfiinţării hotărârii pe baza căreia s-a procedat la executare7 8 '.

4. Chiar atunci când este vorba de hotărâri în materie de bunuri, măsura executăm: provizorii nu se

poate încuviinţa şi aceasta se datorează caracterului ireparabil sa_ consecinţelor destabilizatoare pentru

circuitul civil, atunci când este vorba de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau alte

lucrări având o aşezare fixă, precum şi în situaţia hotărârilor prin care se dispune intabularea sau radierea

unui drept din cartea funciară.

5. Executarea vremelnică nu se dispune de către instanţă din oficiu (pentru că nu este vorba de o

normă imperativă şi nici de apărarea unor interese de ordine publică, ci de interese particulare de

valorificat), fiind necesară o cerere în acest sens din partea creditorului, cerere care poate fi formulată în

scris sau verbal în instanţă, până la închiderea dezbaterile:

De asemenea, în situaţia în care cererea a fost respinsă de către prima instanţă, ea va putea fi reiterată

în apel.

Rezultă din dispoziţia legală [art. 443 alin. (4)] că cererea de executare provizorie nu poate fi

formulată direct în apel ci, că ea trebuie făcută în faţa primei instanţe şi poate n reiterată în calea de atac,

dacă a fost respinsă de prima judecată.

Formularea cererii de executare provizorie poate fi făcută prin motivele de apel (atunc. când prima

instanţă a admis în parte pretenţiile reclamantului şi deci, în aceste limite, există un titlu executoriu încă

de la prima instanţă) sau prin întâmpinare (dacă este vorba despre apelul exercitat de debitor) ori chiar

până la sfârşitul dezbaterilor, pentru similitudine de raţiune cu judecata de primă instanţă (în cadrul

căreia cererea de executare provizorie poate învesti instanţa până la închiderea dezbaterilor în faţa

acesteia).

6. Executarea provizorie nu poate fi dispusă prin hotărâre distinctă, ci prin însăş: hotărârea pe care

partea tinde să o execute provizoriu. Aceasta întrucât cererea de executare provizorie are, în funcţie de

modalitatea formulării ei, caracter accesoriu sau incidental ea trebuie să fie dedusă judecăţii aceleiaşi

instanţe care se va pronunţa asupra fondului pretenţiilor.

6. în situaţia în care prima instanţă a acordat un termen de graţie7 9 ', nu se va putea dispune în acelaşi

timp şi executarea provizorie, întrucât s-ar ajunge implicit la revocarea termenului de executare a

hotărârii8 0 '. Or, decăderea debitorului din beneficiul termenului roate fi dispusă numai în cazurile expres

prevăzute de art. 674 NCPC3).

Art. 450. Suspendarea executării provizorii(1) Suspendarea executării provizorii va putea fi solicitată fie prin cererea de apel, fie distinct în tot cursul judecăţii în apel.

77" în aprecierea asupra temeiniciei solicitării de executare provizorie judecătorul nu trebuie să Î; lase influenţat de convingerea sa că a dat o hotărâre justă, ci el trebuie să ţină o cumpănă dreaptă între interesele divergente ale părţilor" (S. Zilberstein, I. Stoenescu, Teoria generală, p. 537).

78 Potrivit art. 637 NCPC, executarea unor asemenea hotărâri, atacabile cu apel sau recurs, se face numai pe riscul creditorului, care va putea fi obligat, în caz de desfiinţare sau modificare a titlului, să ii repună pe debitor în drepturile sale.

79"Potrivit art. 397 alin. (3), în cazurile în care instanţa poate da un termen pentru executarea hotărârii, ea va face aceasta prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând şi motivele pentru care a acordat termenul.

80> A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2007, p. 742.

A. Nicolae 192


(2) Cererea se va depune la prima instanţă sau, după caz, la instanţa de apel. în această din urmă situaţie, la cerere se va alătura o copie

legalizată a dispozitivului hotărârii.

(3) Cererea de suspendare se va judeca de către instanţa de apel. Dispoziţiile art. 718 alin. (6) sunt aplicabile.

(4) Suspendarea va putea fi încuviinţată numai cu plata unei cauţiuni al cărei cuantum va fi stabilit de instanţă în condiţiile art. 718 alin. (2) şi

(3).

(5) Până la soluţionarea cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviinţată provizoriu, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de

sosirea dosarului, cu respectarea cerinţei prevăzute la alin. (4).

Comentariu

Suspendarea executării provizorii - şi, pentru că textul nu distinge, indiferent că este de drept sau

judecătorească - poate fi dispusă de către instanţa de apel, sesizată în acest sens, fie direct, prin cererea

de apel, fie separat, în tot cursul judecăţii căii de atac.

Pentru a putea produce însă efecte, cererea de suspendare trebuie formulată înainte de a se efectua

executarea, prin intermediul unei pretinse suspendări a executării vremelnice (de drept sau judecătoreşti)

neputându-se ajunge la întoarcerea executării.

S-a spus4' că o asemenea măsură a fost reglementată pentru a da posibilitatea instanţei superioare să

corijeze eventualele erori săvârşite de prima instanţă.

Cererea de suspendare a executării provizorii poate fi depusă la prima instanţă care a rronunţat

hotărârea susceptibilă de executare (atunci când suspendarea se solicită o dată cu cererea de apel) sau,

după caz, poate fi depusă direct la instanţa de apel, când solicitarea de suspendare intervine pe parcursul

desfăşurării judecăţii la această instanţă sau chiar înainte de începerea judecăţii, dacă solicitarea este

formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială.

Atunci când cererea de suspendare se depune direct la instanţa de apel înainte de sosirea şi

înregistrarea dosarului pe rolul acestei instanţe, ea va trebui să fie însoţită de o copie legalizată de pe

dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

A. Nicolae 193

Art. 450

Faptul că suspendarea poate fi cerută „în tot cursul judecăţii din apel" semnifici

împrejurarea că solicitarea poate fi dedusă judecăţii până la închiderea

dezbaterilor iz această instanţă.

întrucât textul procedural permite ca suspendarea executării vremelnice să fie cerută direct în apel,

înseamnă că este instituită astfel o derogare de la regula conform căreia în apel nu pot fi formulate

pretenţii noi [art. 478 alin. (3) NCPC],

Pot face obiect al suspendării executării vremelnice hotărârile de primă instanţă, susceptibile de apel

(pentru că, în cazul în care ar fi supuse doar recursului, ele ar avea caracter executoriu şi deci, nu ar fi

necesară încuviinţarea executării vremelnice).

Ca atare, competenţa de soluţionare a unei cereri de suspendare a execuţiei vremelnice nu poate

aparţine decât instanţei de apel.

De asemenea, suspendarea execuţiei vremelnice are ca situaţie premisă exercitarea apelului

împotriva hotărârii executorii de drept sau care a dat încuviinţarea executării, aşa încât, în absenţa

declaraţiei de apel, cererea de suspendare este inadmisibilă.

în ce priveşte procedura de judecată, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 718 NCPC

(referitoare la procedura suspendării executării), rezultă că în toate cazurile, instanţa se pronunţă prin

încheiere.

Părţile trebuie citate, iar încheierea poate fi atacată în mod separat cu apel, în termen de 5 zile de la

pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă.

Suspendarea nu se poate dispune decât sub condiţia plăţii unei cauţiuni, al cărei cuantum va fi stabilit

de instanţă în funcţie de valoarea obiectului executării [conform art. 718 alin. (2) NCPC] respectiv, cu o

sumă fixă, de 1.000 lei dacă obiectul nu este evaluabil în bani şi dacă legea nu dispune altfel [art. 718

alin. (3) NCPC].

Cererea de suspendare poate fi formulată şi pe cale de ordonanţă preşedinţială, până la soluţionarea

cererii de suspendare pe calea dreptului comun.

în această situaţie, instanţa poate încuviinţa provizoriu suspendarea, chiar înainte de sosirea

dosarului, dar numai după plata cauţiunii stabilite în sarcina debitorului-petent.

Deşi textul nu menţionează expres, pentru procedura de judecată atunci când cererea este formulată

pe cale de ordonanţă preşedinţială, ar trebui urmate regulile art. 718 alin. (7) NCPC, text potrivit căruia

„în cazuri urgente şi dacă s-a plătit cauţiunea (...), instanţa poate dispune prin încheiere şi fără citarea

părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare. încheierea nu

este supusă vreunei căi de atac. Cauţiunea depusă potrivit prezentului alineat este deductibilă din

cauţiunea finală stabilită de instanţă, dacă este cazul".

în ce priveşte stabilirea cauţiunii, indiferent că se solicită suspendarea executării pe cale de

ordonanţă preşedinţială sau pe dreptul comun, vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 1061 NCPC

referitoare la procedura cauţiunii judiciare.

Astfel, părţile trebuie citate în termen scurt, în camera de consiliu şi stabilită de urgenţă cauţiunea

prin încheiere, care poate fi atacată odată cu hotărârea definitivă a procesului în legătură cu care s-a

stabilit cauţiunea.

în situaţii urgente însă (de ex., atunci când se cere suspendarea pe cale de ordonanţă preşedinţială)

cauţiunea poate fi stabilită şi prin încheiere dată fără citarea părţilor. Debitorul va fi înştiinţat asupra

cauţiunii datorate şi a termenului de plată a acesteia, prin comunicarea încheierii (de la data comunicării

urmând să curgă termenul de plată).

194 A. Nicolae

Ca-e; ; hi


Plata cauţiunii într-o asemenea ipoteză se face numai în numerar, iar nedepunerea ei va atrage

desfiinţarea de drept a măsurilor în legătură cu care s-a dispus plata sumei de bani.

Secţiunea a 6-a. Cheltuielile de judecată

Bibliografie

FI. Baias, Principiile profesiei de avocat în lumina dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, în Dreptul nr. 10-11/1995, pp. 28-36; Ş. Beligrădeanu, Dreptul instanţelor judecătoreşti de a face aplicarea art. 274 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 51/1995, in Dreptul nr. 6/1997, pp. 31-35; I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988; I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008; G. Marica, Exonerarea de plata cheltuielilor de judecată a pârâtului care a recunoscut pretenţiile reclamantului, în RRD nr. 3/1969, pp. 118-121; S. Munteanu, Discuţie în legătură cu temeiul de a plăti cheltuielile de judecată, în Dreptul nr. 9-12/1989; P. Perju, Probleme de drept civil şi drept procesual civil din practica secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie pe anul 2001, în Dreptul nr. 3/2001; T. Pungă, Cheltuielile de judecată în procesul civil, în Dreptul nr. 12/2000, pp. 61-74; FI. Teodosiu, V.D. Zlătescu, Contractul de asistenţă juridică, în RRD nr. 8/1986, pp. 22-27.

Art. 451. Cuantumul cheltuielilor de judecată(1) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor

numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces,

cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

(2) Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când

acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de

circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experţilor judiciari şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3).

(4) Nu vor putea fi însă micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi

plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1).

Comentariu

1. Spre deosebire de reglementarea anterioară, care stabilea doar de o manieră indirectă în ce constau

cheltuielile de judecată1', dispoziţiile art. 451 alin. (1) NCPC reglementează conţinutul acestor cheltuieli

care pot fi puse în sarcina părţii care a pierdut procesul, şi

" Potrivit art. 274 alin. (2) şi (3) C. pr. civ., se facea referire la cheltuielile de judecată care nu pot fi micşorate (respectiv taxele de timbru, taxele de procedură şi de impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a anume: taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar; onorariile avocaţilor, ale experţilor ş ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3)81'; sumele cuvenite martorilor pentr. deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces (art. 326); cheltuielile <k transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buri: desfăşurare a procesului.

2. Nu vor face parte din cheltuielile de judecată, susceptibile a fi suportate de paner adversă,

amenzile judiciare, despăgubirile datorate pentru tergiversarea soluţionăm pricinii (cu excepţia situaţiei

în care contestatorul a fost de rea-credinţă, conform ipoteze: reglementate de art. 526), cheltuielile

81făcut), precum şi la cele care puteau fi micşorate (onorariile avocaţilor), rezultând astfel, în ce pot consta cheltuielile făcute cu ocazia judecăţii.

''Conform acestui text, „în domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv".

A. Nicolae 195


făcute de mandatarul părţii în afara limitelor mandatului, cele efectuate pentru depunerea de diferite

memorii la dosar sau pentr_ solicitarea de copii de pe actele din dosar, aspecte care nu au legătură cu

soluţionarea pricinii şi cu pronunţarea hotărârii.

3. Constituie, în schimb, cheltuieli de judecată, cele făcute înainte de deschiderea judecăţii, dacă

sunt într-un raport necesar cu judecata (de ex., cheltuielile de redactare a cererii de chemare în judecată),

cele efectuate în cursul judecăţii8 2 ', ca şi cele ulterioare acesteia, în legătură cu executarea (şi care

reprezintă propriu-zis, cheltuieli de executare

4. Instanţa are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta „este văcr

disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurări de avocat,

ţinând seama şi de circumstanţele cauzei", fără ca aceasta să însemne intervenirea în raporturile dintre

avocat şi clientul său. Dimpotrivă, în virtutea relativităţii efectelor obligatorii ale contractelor, onorariul

convenit între părţi rămâne valabil stabilit, dar recuperarea acestuia de la partea „căzută în pretenţii" se

va face în cuantumul şi în limitele stabilite de instanţă, atunci când aceasta apreciază că trebuie

redimensionat cuantumul, in raport de criteriile prevăzute de lege3).

5. Reducerea cheltuielilor de judecată este posibilă şi atunci când acestea constau în onorariile

experţilor judiciari8 3 ', precum şi ale specialiştilor numiţi de instanţă în domeniile strict specializate,

pentru a-şi exprima punctul de vedere [art. 330 alin. (3) NCPC].

82 Este vorba, de ex., despre cheltuielile în legătură cu administrarea probelor (efectuarea unei cercetări locale, onorariul expertului, cheltuielile cu deplasarea martorului), cheltuielile privind transportul părţilor la instanţă. Nu vor avea însă această semnificaţie şi nu vor fi incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată sumele de bani folosite pentru a obţine copii de pe diferite acte procedurale din dosar (încheieri de şedinţă i sau pentru redactarea unor cereri de amânare ori de legalizare a unor copii de pe actele aflate în dosar.

83Potrivit Legii nr. 146/1997, acestea reprezintă creanţe bugetare şi se fac venit la bugetul statului, rrd astfel supuse unui regim juridic special. Aceasta nu înseamnă că dacă reclamantului i se admite ¿crunea numai în parte îşi va putea recupera întreaga taxă judiciară de timbru, deoarece ea se va calcula, ■ temeiul art. 453 alin. (2) NCPC, în limita a ceea ce s-a admis.

A. Nicolae 196

j| I. Procedura în faţa primei instanţe Art. 451

6. Nu pot face obiectul diminuării de către instanţă acele cheltuieli de judecată care constau în plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar", precum şi cele care reprezintă despăgubiri cuvenite martorilor (cheltuielile pentru deplasare, pentru cazare, rrecum şi cele constând în pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces).

Decizii ale Curţii Constituţionale

1. Având a se pronunţa asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. pr. civ.

referitoare la dreptul instanţei de a aprecia asupra cuantumului onorariului de avocat în report de

dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a sabilit că nu există

contradicţie cu norma din legea fundamentală, chiar dacă dreptul părţii re a fi asistată de un avocat ales

presupune în mod necesar angajarea acestuia pe calea unei convenţii, cu plata unui onorariu stabilit de

comun acord.

Aceasta, întrucât „nimic nu interzice, în absenţa unei prevederi constituţionale exprese, consacrarea

prin lege a prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor re judecată, cuantumul

onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale ea amplitudinea şi complexitatea

muncii depuse.

O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit m cheltuieli

de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în

mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în

raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, ersie consecinţa însuşirii sale de instanţă prin

hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil (Dec. CC nr. 401 din 14 iulie 2005, zublicată în M. Of. nr. 848 din 20 septembrie 2005; în acelaşi sens, Dec. CC nr. 492/2006, publicată în M. Of. nr. 583 din 5 iulie 2006; Dec. CC nr. 746/2006, publicată în M. Of. v 961 din 29 noiembrie 2006).

Jurisprudenţă

1. Procedând la reducerea onorariului de avocat achitat de pârâtă, instanţa de apel nu a rrut seama de

criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. pr. civ., respectiv, de valoarea rrcinii şi de munca depusă

de avocat, ci de soluţia dată de instanţă capătului de cerere *vând ca obiect despăgubiri civile.

Astfel, constatând că acest capăt de cerere a fost anulat ca netimbrat, că dezbaterile j-au purtat numai

asupra acestui aspect, iar avocatul s-a prezentat numai la două termene, restanţa a considerat onorariul

exagerat de mare.

Se constată însă, că valoarea pricinii nu a fost luată în considerare de către instanţa de ar-el. deşi este

unul din criteriile prevăzute de lege. De asemenea, instanţa nu a verificat rroporţionalitatea onorariului

cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în aauză, determinat de elemente precum

complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Faptul că, în cadrul pregătirii apărării, avocatul a înţeles să invoce cu prioritate excepţia netimbrării

capătului de cerere evaluabil în bani şi că refuzul reclamantei de a timbra a condus la anularea cererii şi,

astfel, la scurtarea duratei procesului, nu poate conduce la concluzia că pârâta a convenit cu apărătorul

său plata unui onorariu exagerat. Aceasta, cu atât mai mult cu cât excepţia netimbrării nu poate fi

întrevăzută din conţinutul cererii de chemare în judecată.în speţă, diligenţa depusă de avocat în

verificarea legalităţii taxei judiciare de timbru datorate în cauză şi ridicarea excepţie insuficientei

timbrări nu pot fi invocate tocmai împotriva părţii care a beneficiat de această apărare. Prin reducerea

onorariului plătit avocatului pârâta ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de

judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpa de a fi convenit cu reclamantul un onorariu

exagerat (•CSJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 2420 din 11 aprilie 2008, în BJpe anul 2008, pp. 318-321). Notă: Criteriile referitoare la

determinarea cuantumului onorariului de avocat se regăsesc în noua reglementare în dispoziţiile art. 451

(n.n., A.N.).

K Stcolae 197

2. Contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel a analizat criticile vizând reducerea onorariului de

avocat pe care le-a găsit neîntemeiate, faţă de împrejurarea că instanţa are puterea jurisdicţională, dată de

dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. pr. civ., de a aprecia asupra cuantumului onorariilor, pe care le poate

mări sau micşora, ori de câte ori acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau

munca îndeplinită de avocat. Fără a interveni în raporturile contractuale dintre avocat şi clientul său -

întrucât, fiind expresie a voinţei concordante a acestora, reprezintă legea părţilor, impunându-li-se cu

această valoare -, în acelaşi timp, instanţa trebuie să ţină seama de faptul că pe plan procesual aceste

sume constând în onorariu de avocat se convertesc în cheltuieli de judecată. Or, părţii care a pierdut

procesul nu i se poate impune să suporte cheltuieli de judecată disproporţionate, nejustificate de prestaţia

avocatului părţii adverse. în mod corect prima instanţă a stabilit ca recuperarea cheltuielilor de judecată

să se facă „numai în măsură în care acestea au constituit cheltuieli necesare, care au fost în mod real efectuate, în limita unui cuantum rezonabil" Or, sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut

dovada efectuării lui, în condiţiile în care contractul de asistenţă juridică indicat ca fiind temei al plăţii

onorariului a fost încheiat după soluţionarea dosarului, fiind vorba deci, de un act preconstituit, în

vederea valorificării unor pretenţii, după ce s-a luat cunoştinţă de hotărârea pronunţată (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 2907 din 11 martie 2009, nepublicată).

3. Cu privire la posibilitatea instanţei de a restricţiona (reduce) onorariile avocaţilor, este important

de reţinut că în cadrul aplicării art. 274 alin. (3) C. pr. civ., instanţa judecătorească nu intervine în

contractul de asistenţă juridică încheiat între părţi, adică nu împiedică executarea acestuia, nici nu-1

modifică şi nici nu-1 anulează. în această situaţie, raportul juridic care a luat naştere prin încheierea

contractului de asistenţă juridică se menţine, instanţa având doar posibilitatea să mărească sau să

micşoreze cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligată partea care a căzut în

pretenţii (ICCJ, s. corn dec. 512 din 3 februarie 2011, publicată pe www.juridice.ro, 13 iunie 2012). Notă: în noua reglementare [art. 451

alin. (2) şi (3)] se prevede în mod expres că măsura reducem cheltuielilor de judecată reprezentând

onorariul avocaţilor, a experţilor şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3) NCPC nu va avea

niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său, respectiv dintre expert/specialist şi partea

care a achitat onorariul (n.n., A.N.).

4. Conform dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. pr. civ., judecătorii nu pot micşora, printre - :iie, plata

experţilor „pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut". întrucât acţiunea reclamantului a fost

admisă, acesta era îndreptăţit şi la plata cheltuielilor de judecată h întregime. Faptul că pretenţiile au

fost admise doar în parte nu poate determina reducerea

-: rariului de expert, soluţia fiind posibilă doar în ipoteza taxelor judiciare de timbru care m acordate

proporţional cu pretenţiile admise (CSJ, s. com., dec. nr. 499 din 1 februarie - în BJpe anul 2007, pp. 371-372). Notă: Potrivit noilor

dispoziţii procedurale [art. 451 iert. (2) şi (3)], reducerea onorariului este posibilă şi în cazul experţilor

judiciari (n.n., A.N.).

5. Critica vizând modalitatea în care a fost rezolvată excepţia de prescripţie a dreptului fc acţiune cu

privire la plata sumei constând în onorariu achitat avocatului este nefondată. C ttttrar susţinerii

recurentului, instanţele fondului au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor jr_ 7 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, referitoare la momentul de la care începe să curgă

tenul de prescripţie legat de data naşterii dreptului la acţiune. Astfel, soluţionarea cu practer

definitiv a procesului care a ocazionat efectuarea cheltuielilor de judecată respective i avut loc conform

deciziei nr. 1583/26.09.2001 a Tribunalului Argeş, data pronunţării acestei hotărâri marcând momentul

de la care partea câştigătoare a procesului (recurentul- geciamant) putea pretinde de la cel căzut în

pretenţii recuperarea cheltuielilor de judecată, fasnnerea că în contractul de asistenţă juridică încheiat

între reclamant şi avocatul acestuia i tost inserată o clauză suspensivă de executare - în sensul ca plata

onorariului să se facă ||i ^casarea drepturilor băneşti ca urmare a admiterii acţiunii - nu are nicio

relevanţă din pnet de vedere al naşterii dreptului la acţiune şi al curgerii prescripţiei extinctive. Astfel,

teptul la acţiune al reclamantului nu se grefează pe raportul juridic dintre acesta şi avocatul BL. ci pe

Art. 451c - !. Procedura în faţa primei instanţe

198■Ambe

http://www.juridice.ro/

rezultatul judecăţii din procesul anterior, care îi legitima demersul împotriva celui nzut în pretenţii

înăuntrul unui anumit termen. Contractul de asistenţă juridică invocat poduce efecte relative, în relaţia

dintre părţi, care nu pot fi transferate în raportul faţă de un Ifer ;um este societatea pârâtă) cu aceeaşi valoare

juridică.

Altfel spus, modalitatea în care părţile au convenit executarea contractului de asistenţă jjur cică nu

poate fi opusă terţului, căruia i s-ar pretinde în felul acesta, să rămână într-o stare • tr -.certitudine

juridică pentru că i s-ar putea solicita restituirea cheltuielilor de judecată cu arc : reste termenul de

prescripţie extinctivă previzibil, raportat la norma legală, câtă vreme s-ir tteplasa momentul de la care ar

începe să curgă prescripţia, pe baza unei convenţii de e străin (ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 2907 din 11 martie 2009, nepublicată). Notă: rit Noului Cod civil, în regulă generală, prescripţia începe să curgă de la data când dreptului la

acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea irt. 2523). De asemenea,

termenul general de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu ede un alt termen (art. 2517) - n.n., A.N.

Partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât măsura în care se

constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Onorariul de nu trebuie considerat în sarcina

părţii care a pierdut procesul, deoarece asemenea -ială, nefacută de altfel până la data judecăţii

(consemnată într-un act adiţional la mctul de asistenţă juridică încheiat după finalizarea procesului) nu

este imputabilă ct căzute în pretenţii, constituind o recompensă suplimentară a muncii prestate de cu

vădit caracter voluntar şi voluptoriu al părţii promitente (ÎCCJ, s. com., dec. 4f.O din 4 februarie 2010, în B. Cas. nr. 9/2010, pp. 28-30).

Art. 451c - !. Procedura în faţa primei instanţe

199■Ambe

Art. 443 Cartea a i -í

Art. 452. Dovada cheltuielilor de judecatăPartea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţe şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii

dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Comentariu

1. Acordarea cheltuielilor de judecată de către instanţă nu se poate face decât în măsura în care se

demonstrează efectuarea acestora.

Cuantumul cheltuielilor trebuie să se regăsească în dispozitivul hotărârii (care are. sub acest aspect,

valoare de titlu executoriu, indiferent de soluţia dată asupra pretenţie: principale8 4 ', fiind, ca atare, supus

termenului de prescripţie extinctivă incident în materie1

Partea trebuie să justifice cheltuielile efectuate în cadrul procedurii judiciare cel ma: târziu până la

data închiderii dezbaterilor asupra fondului, iar motivarea soluţiei trebuie să se regăsească, la fel ca în

cazul oricărei pretenţii asupra căreia instanţa se pronunţă, ic considerentele hotărârii.

2. Nu constituie o dovadă a plăţii onorariului de avocat prezentarea doar a contractulu: de asistenţă

juridică, fără a se face şi proba plăţii în cuantumul prevăzut în contract8 5 '.

3. Cheltuielile de judecată pot fi solicitate şi pe cale separată, înăuntrul termenului de prescripţie

extinctivă.

Formularea pretenţiei, distinct de judecata litigiului principal, este posibilă însă sub condiţia ca

partea să nu fi solicitat cheltuielile odată cu judecata cererii principale, iar acestea să nu fi fost acordate

pentru că nu au fost justificate (situaţie în care s-ar opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii).

Atunci când cererea de cheltuieli de judecată este formulată pe cale separată, vor fi urmate regulile

de competenţă de drept comun, pretenţia nemaiputând fi considerată accesorie, pentru ca, prin efectul

prorogării de competenţă să fie în căderea instanţei învestite cu judecata litigiului principal.

4. Dacă au fost solicitate cheltuielile de judecată de către parte, iar instanţa a omis să se pronunţe

asupra lor, există posibilitatea completării hotărârii după procedura prevăzută ce art. 444 NCPC.

în schimb, dacă cererea a fost respinsă, partea poate exercita calea de atac în cadru, căreia să se

plângă de nelegalitatea soluţiei.

5. îndreptarea omisiunii de pronunţare asupra cheltuielilor de judecată nu ar putea f obţinută prin

intermediul unei cereri de rectificare a erorii materiale (art. 442), întrucât n_ este vorba de o asemenea

greşeală din partea instanţei, ci de o eroare de judecată. Partea are posibilitatea însă, în astfel de situaţii,

să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

De asemenea, nu poate fi utilizată calea contestaţiei în anulare speciale (pentru cheltuieli de judecată

solicitate în recurs şi neacordate) nefiind vorba de o eroare materială în sensul dispoziţiilor art. 503 alin.

(2) pct. 2 NCPC.

Hotărâri CEDO

1. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată

decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil în ceea ce priveşte

cuantumul lor. în speţă, ţinând cont de informaţiile aflate în posesia sa şi de criteriile de mai sus, Curtea

consideră că este rezonabil să acorde suma de 2.200 euro, care să acopere toate costurile invocate

(Hotărârea din cauza Tudor Tudor împotriva României, par. 50, publicată în M. Of. nr. 778 din 13 noiembrie 2009; In acelaşi sens, de ex., şi Hotărârea în cauza

84n De exemplu, în situaţia în care acţiunea s-a respins, iar reclamantul este cel obligat la plata cheltuieliic: ori în ipoteza în care, prin admiterea cererii principale, doar s-a constatat existenţa dreptului, situaţie ir care hotărârea fiind declarativă, ea nu este susceptibilă, din punct de vedere al pretenţiei principale, de executare silită.

85 A se vedea P. Perju, op. cit., pp. 139-140.

200 A. Nicolai


Matieş împotriva României, par. 50, publicată în M. Of. nr. 752 din 11 noiembrie 2010; Hotărârea în cauza Turuş împotriva României, par. 44, publicată în M. Of. nr. 141 din 3 martie 2010; Hotărârea în cauza Faimblat împotriva României, par. 62, publicată în M. Of. nr. 141 din 6 martie 2009).

2. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de

judecată decât în măsura în care li s-a stabilit efectivitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al

cuantumului lor. în speţă, ţinând cont de faptul că Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1

şi de elementele aflate în posesia sa, precum şi de criteriile menţionate mai sus, aceasta consideră

rezonabilă suma de 1.500 euro, cu toate cheltuielile incluse, pe care i-o acordă reclamantului (Hotărârea din cauza Dumitraş împotriva României, par. 47, publicată în M. Of. nr. 165 din 15 martie 2010).

Jurisprudenţă

Cât priveşte cuantumul exagerat de mare al sumei acordate de instanţă cu titlu de cheltuieli de

judecată, susţinerile pârâtului nu sunt fondate, suma de 500 lei reprezentând un onorariu proporţional cu

valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat şi faţă de împrejurarea că există mai multe pricini,

conexate. Soluţia instanţei de apel este conformă şi practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.

în acest sens, instanţa europeană, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea

cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi

recuperate, numai în măsura în care sunt dovedite (cauza Croitoru c. României; cauza Iacob c.

României) şi constituie cheltuieli necesare, cele care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum

rezonabil (cauza Costin c. României). Or, în cazul concret, suma stabilită cu titlu de cheltuieli de

judecată, reprezentând onorariu de avocat a fost dovedită, conform chitanţei de la dosar, pentru suma de

500 lei, sumă ce are un caracter rezonabil (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 6913 din 13 noiembrie 2012, nepublicată).

Art. 453. Acordarea cheltuielilor de judecată(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vo- putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Comentariu

1. Cheltuielile de judecată nu se acordă din oficiu, ci la cererea părţii care câştigă procesul0.

Prin „parte" obligată la plata cheltuielilor de judecată (în funcţie de soluţia procesului se va înţelege

nu doar reclamantul sau pârâtul, ci şi intervenienţii voluntari8 6 ' sau forţat: In privinţa intervenientului

voluntar accesoriu însă, acesta nu va suporta cheltuielile de judecată avansate de adversar (întrucât o va

face partea în favoarea căreia a intervenit i decât în măsura în care, prin apărările făcute, a determinat

partea care a câştigat procesu. să efectueze cheltuieli suplimentare pentru a combate susţinerile

intervenientulu: accesoriu8 7 '.

în ce priveşte situaţia procurorului, atunci când acesta are calitatea de parte principală'. va putea fi

obligat la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că fundamentul răspunderii pentru plata

cheltuielilor de judecată funcţionează şi în cazul acestuia (nefiinc suficientă invocarea scopului apărării

ordinii şi legalităţii, pentru exonerarea de plata cheltuielilor, dacă se dovedeşte caracterul nefondat al

cererii)8 8 '.

86'Intervenientul voluntar accesoriu însă, va trebui să suporte întotdeauna cheltuielile propriei cerer indiferent dacă hotărârea s-a pronunţat ori nu în favoarea părţii pentru care a intervenit, soluţia fiinc argumentată pe faptul că intervenţia voluntară accesorie nu trebuie să aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea care va cădea în pretenţii (a se vedea G. Boroi. op. cit., 2001, p. 206; în acelaşi sens, I. Deleanu, Tratat, 2007, voi. II, p. 42).

87'A se vedea G. Boroi, op. cit., 2001, p. 206.

A. Nicolae 201


Bineînţeles, suportarea cheltuielilor de către procuror va fi şi în funcţie de atitudinea rr :cesuală a

titularului dreptului subiectiv care, introdus în proces va putea exercita diferite ccre de dispoziţie

(aşadar, în cadrul procedurii judiciare declanşate de către procuror)8 9 '.

2. Din conţinutul art. 453 alin. (1) NCPC reiese că la fundamentul răspunderii pentru r-iata

cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală a părţii9 0 ', ce rezultă din chiar —orejurarea că a pierdut

procesul9 1 '.

Această culpă procesuală nu se suprapune cu reaua-credinţă a părţii (care este sancţionată arm aplicarea de amenzi sau despăgubiri, în condiţiile art. 187, art. 189), fiind indiferentă, 5_r> aspectul

cheltuielilor de judecată, atitudinea procesuală a celui care a pierdut procesul9 2 '.

3. întrucât temeiul acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa rrccesuală,

reclamantul nu va putea fi obligat la plata lor, chiar dacă i s-a respins acţiunea, iacă nu există o culpă

procesuală în promovarea demersului judiciar (de ex., pârâtul îşi rrceplineşte obligaţiile după ce este

acţionat în proces, aşa încât acţiunea este respinsă ca .rpsită de obiect).

4.0 aplicaţie particulară a fundamentului acordării cheltuielilor de judecată se întâlneşte "n materia

cererilor de strămutare.

Astfel, admiterea unei cereri de strămutare nu înseamnă că intimatul este în culpă rrocesuală, pentru

a fi obligat la plata cheltuielilor, deoarece temeinicia cererii se apreciază cu referire la imparţialitatea

instanţei, iar nu cu referire la intimat, pentru a se considera că ¿cesta „a pierdut procesul", iar celălalt 1-a

câştigat, pentru a fi justificată astfel acordarea cheltuielilor.

Tot astfel, atunci când se respinge cererea de strămutare, culpa procesuală a petentului au poate

decurge dintr-o asemenea soluţie, pentru a fi obligat la plata cheltuielilor de udecată efectuate de intimat,

faţă de particularitatea incidentului procedural soluţionat de instanţă, care se bazează pe îndoiala părţii

asupra imparţialităţii instanţei pe rolul căreia se ifiă litigiul de soluţionat.

88împrejurarea că, potrivit art. 92 alin. (6) NCPC, „Ministerul Public nu datorează taxe de timbru s: nici cauţiune" nu poate avea consecinţe în privinţa cheltuielilor de judecată suportate de cealaltă parte - care trebuie recuperate de aceasta în situaţia în care va avea câştig de cauză. De exemplu, dacă procurorul invocă nulitatea absoluta a unui act, sub motiv ca a fost încălcată ordinea publică şi acţiunea este respinsă ca nefondată, nu există niciun motiv legal şi rezonabil ca pârâtul, care a angajat avocat şi a efectua: cheltuieli pentru a se apăra în proces, să le suporte în mod definitiv, fără posibilitatea de a le recupera de la cealaltă parte. Evident, este vorba despre suportarea cheltuielilor de către Ministerul Public, în numele căruia a acţionat procurorul şi nu de plata cheltuielilor de judecată de către procurorul (în nume personal care a acţionat în proces.

89'Potrivit art. 93 NCPC: „în cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în rroces şi se va putea prevala de dispoziţiile art. 406,408,409 şi 438-440, iar dacă procurorul îşi va retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii sau a executării silite".

9021 în legătură cu acest fundament al datorării cheltuielilor de judecată, a se vedea: I. Stoenescu, >. Zilberstein, Teoria generală, pp. 439, 443; V.M. Ciobanu, Tratat, voi. II, pp. 262-263; I. Deleanu, Tratat, 2007, voi. II, p. 39.

91 Există culpă procesuală şi atunci când cererea a fost anulată ca netimbrată, ori s-a constatat intervenită rerimarea sau calea de atac a fost respinsă ca tardiv exercitată. De asemenea, s-a arătat că subzistă culpa rrocesuală atunci când pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile în cursul procesului, ori când a obţinut admiterea recursului, depunând însă abia în instanţa de recurs un înscris pe care a refuzat să-1 prezinte la fond (a se "■edea I. Deleanu, Tratat, 2007, voi. II, p. 39, împreună cu soluţiile jurisprudenţiale citate).

9241 în doctrină, s-a susţinut şi că temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată l-ar reprezenta o rrezumţie de răspundere irefragabilă, o răspundere obiectivă rezultată dintr-o activitate neculpabilă iS. Munteanu, op. cit., pp. 44-47), precum şi că temeiul l-ar reprezenta principiul răspunderii civile delictuale (a se vedea I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, Ed. Dacia, 1982, p. 182). De asemenea, in sensul că, atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, printr-o acţiune de drept comun, temeiul acestor pretenţii îl reprezintă dispoziţiile art. 998 C. civ. (de la 1864), a se vedea I. Leş, Sancţiunile, cit. supra, p. 345; idem, Codul, p. 723.

A. Nicolae 202


în ambele situaţii însă, posibilitatea recuperării cheltuielilor de judecată efectuate în cererea de

strămutare există cu ocazia soluţionării litigiului, după cum petentul din cererea de strămutare a obţinut

sau nu câştig de cauză; în mod asemănător, se va întâmpla pentru intimatul din cererea de strămutare,

după cum soluţia din litigiul dedus judecăţii îi va fi sau nu favorabilă".

Totuşi, se poate aprecia că, atunci când instanţa respinge cererile de strămutare în mod repetat,

reţinând abuzul de drept procesual, petentul ar putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, ca

formă de sancţionare a abuzului de drept, paguba pricinuită celeilalte păr: putând fi cuantificată în

cheltuielile de judecată suportate de aceasta2'.

5. în situaţia în care au fost formulate mai multe capete de cerere şi numai parte du: acestea au fost

admise, precum şi atunci când din pretenţia totală a fost găsită întemeiată doar parte din aceasta sau

când ambele părţi au formulat pretenţii reciproce (pe cale principală şi, respectiv, reconvenţională),

admise, de asemenea, parţial, instanţa va stabil: măsura în care fiecare dintre părţi va suporta

cheltuielile de judecată.

Se pot distinge mai multe ipoteze: a) dacă pretenţiile au fost admise în întregime, partea este

îndreptăţită la recuperarea tuturor cheltuielilor efectuate şi dovedite; b) dacă acţiunea a fost admisă în

parte, vor fi acordate doar parţial cheltuielile efectuate, în limita pretenţiilor admise. După cum am

precizat deja, în această limită se va calcula şi taxa judiciară de timbru pe care o poate recupera de la

adversar partea ale cărei pretenţii au fost admise în parte. Pentru această ipoteză, instanţa poate stabili

ca ambele părţi să suporte parţial cheltuielile de judecată („judecătorii vor stabili măsura în care fiecare

dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată")9 3 ; c) atunci când ambele părţi au avut

cerert formulate, iar pretenţiile acestora au fost primite în parte, se poate proceda la o compensare

(totală sau parţială) a cheltuielilor.

6. Compensarea cheltuielilor de judecată pe care o poate dispune instanţa nu trebuie confundată cu

instituţia compensării legale din dreptul civil, prevăzută ca modalitate de stingere a obligaţiilor şi care

presupune existenţa unor creanţe certe, lichide şi exigibile „oricare ar fi izvorul lor şi care au ca obiect o

sumă de bani sau o cantitate de bunur. fungibile de aceeaşi natură"4'. Or, în cazul cheltuielilor de

judecată compensaţia este ura judiciară, iar datoriile devin certe, lichide şi exigibile numai în urma

judecăţii.

7. Compensarea cheltuielilor de judecată poate interveni şi în căile de atac, în funcţie ce soluţia dată

procesului. Atunci când însă se ajunge la rejudecare după casare, partea care a câştigat procesul are

dreptul, în mod exclusiv, la plata cheltuielilor de judecată şi de aceea. în mod logic şi echitabil, nu ar

trebui ca părţii care a pierdut procesul să nu i se acorde cheltuielile de judecată, chiar dacă a avut succes

în unele căi de atac intermediare5'.

93 în această situaţie, ambele părţi sunt în culpă procesuală: partea care a câştigat, pentru că a cerut mai mult decât i se datora, iar partea care a pierdut pentru că a provocat procesul (a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, voi. II, p. 266).

"'Potrivit art. 1617 alin. (1) NCC, „compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două dator certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumiii cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură".

s'A se vedea, în acest sens, I. Leş, Codul, 2007, pp. 728-729.

A. Nicolae 203

204

. jrisprudenţă

I. Fundamentul obligării părţii „căzute în pretenţii" la plata cheltuielilor ocazionate de urarea

judecăţii constă în culpa sa în declanşarea procesului. Or, pe acest aspect, în s că s-a făcut o greşită

aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. pr. civ.

Aşa cum rezultă din preambulul dispoziţiei atacate, la emiterea acesteia a fost avută în Umere o

hotărâre judecătorească irevocabilă, care stabilise că autorului reclamanţilor îi fcrveste calitatea de

persoană îndreptăţită. Primarul, ca reprezentant al autorităţii executive, Ki e>te înzestrat cu atribuţii

jurisdicţionale, pentru a putea cenzura legalitatea hotărârii şi ■■abili în sens contrar. Aşa cum în mod

corect a arătat acesta, în emiterea dispoziţiei s-a Apus efectelor hotărârii judecătoreşti. De aceea,

împrejurarea că ulterior, în procedura nfrnară iniţiată, reclamanţii şi-au probat îndreptăţirea la măsuri

reparatorii, nu poate atrage fcttsecinţa culpei pârâtului în declanşarea procesului, câtă vreme la baza

dispoziţiei atacate pl n stanţă s-a aflat o hotărâre judecătorească. în acelaşi sens, lipsa de culpă a

pârâtului este ■pec • ată şi de împrejurarea că, înainte de emiterea dispoziţiei, a pus în vedere

notificatorului letarea dosarului de notificare, acesta răspunzând că, fiind în vârstă, este „incapabil scâ

faţă cerinţelor impuse, respectiv să procure toate actele necesare pentru rezolvarea senului". înscrisul

menţionat, adresat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 de re autorul reclamanţilor infirmă

susţinerea din întâmpinare, conform căreia actele ar fi depuse înainte de soluţionarea notificării.r aţă de aceste aspecte, împrejurarea că Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea ca, declanşând >:edura

judiciară, partea să poată administra probe în faţa instanţei (chiar în condiţiile unerii lor în dosarul de

notificare) nu atrage în mod automat consecinţa, în cazul Iterii cererii, a conduitei culpabile a pârâtului.

Aceasta, cu atât mai mult pentru situaţia care la baza emiterii dispoziţiei s-a aflat o hotărâre

judecătorească ale cărei efecte nu a fi cenzurate de către unitatea deţinătoare. Rezultă că, în cauză,

instanţele au făcut acare formală şi eronată a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. pr. civ., ţinând seama

doar -eriltatul judecăţii urmare căruia pârâtul apare „parte căzută în pretenţii", dar ignorând entul

obligării la plata cheltuielilor de judecată, reprezentat de culpa procesuală, în speţă (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 2379 din 16 martie 2011, nepublicată). 1 La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa

procesuală. Partea na căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de

partea cătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut esul, după

cum este lipsit de importanţă aspectul invocat de recurent, şi anume că apelul ¿•-a judecat pe fond, ci a

fost respins ca tardiv formulat. Pârâtul datorează cheltuieli .aecată tocmai pentru că este în culpă

procesuală, odată ce a formulat un apel peste defipt de lege şi a obligat pe reclamanţi să avanseze,

anticipat, o anumită sumă de astfel încât ei au dreptul să o recupereze de la partea care a pierdut litigiul

(CSJ, s. civ. int., dec. nr. 5046 din 20 iunie 2007, în BJpe anul 2007, p. 373). '. Textul art. 274 C. pr. civ. instituie prezumţia de

culpă procesuală a celui ce cade în ■cerţii pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul

judecăţii şi-ar fi iHcectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale

»<: e>ului. De aceea, prin art. 275 C. pr. civ., legiuitorul a prevăzut că pârâtul care recunoaşte ■secţiile

până la prima zi de înfăţişare nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de


Art. 454 Cartea a ll-a

judecată. în cauză, cererea de chemare în judecată a fost admisă, iar pârâtul nu a recunoscut până la

prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului, ceea ce înseamnă că operează prezumţia culpei

procesuale (CSJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 6568 din 11 octombrie 2007. în BJpe anul 2007, pp. 374-375). Notă: Dispoziţiile invocate în

motivarea soluţiei, ale art. 274-275 C. pr. civ., se regăsesc în noua reglementare în conţinutul art. 453,

art. 455.

4. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părţii. Nu are

relevanţă împrejurarea că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra fondului cererii, ci a constatat că

acţiunea a rămas fără obiect deoarece, în momentul sesizării instanţei de judecată, actul administrativ

atacat era în fiinţă şi justifica pornirea procesului. Suma acordată cu titlu de onorariu de avocat nu

reprezintă o cheltuială nejustificat de mare, deoarece nu se poate reduce onorariul de avocat în ipoteza

în care pârâtul, din proprie iniţiativă, revocă în timpul procesului actul administrativ ce face obiectul

contestării în instanţă (CSJ, s. cont. adm. şi fiscal, dec. nr. 3513 din 16 octombrie 2008, în BJ pe anul 2008, pp. 321-323).5. Faptul că judecătorii învestiţi cu soluţionarea cererii de strămutare au apreciat că pricina poate fi

judecată în condiţii de obiectivitate la instanţa iniţial sesizată şi au respins, în consecinţă, cererea de

strămutare, nu înseamnă că petenta are culpă procesuală pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată (ICCJ, s. I civ., înch. nr. 7312 din 28 noiembrie 2012 din Camera de Consiliu, nepublicată; în acelaşi sens, ICCJ, înch. nr. 6976 din 14 noiembrie 2012, nepulicată; ICCJ, înch. nr. 6984 din 14 noiembrie 2012, nepublicată).

Art. 454. Exonerarea pârâtului de la platăPârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la

plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de

drept în întârziere. Dispoziţiile art. 1522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile.

Comentariu

1. Textul reglementează o excepţie de la regula potrivit căreia partea care a pierdut procesul

datorează cheltuieli de judecată.

Astfel, în situaţia în care la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită", pârâtul a

recunoscut pretenţiile reclamantului, acesta nu va mai fi obligat să suporte cheltuielile judecăţii, cu

rezerva situaţiei în care a fost pus în întârziere înainte de pornirea procesului sau era de drept în

întârziere9 4 '.

în legătură cu exonerarea de plata cheltuielilor de judecată şi, ca atare, domeniul de aplicare a

dispoziţiei referitoare la punerea în întârziere, în doctrină9 5 ' s-a făcut distincţie între iituaţia litigiilor

susceptibile de punerea în întârziere (când, în absenţa acestei proceduri rperează exonerarea de plata

cheltuielilor) şi litigii care nu sunt susceptibile de punerea in întârziere şi, ca atare, recunoaşterea

pârâtului nu este suficientă pentru ca acesta să nu datoreze cheltuieli întrucât, prin natura dreptului de

valorificat, exerciţiul acţiunii civile nu poate fi evitat (cazul acţiunii în tăgada paternităţii, al acţiunii de

divorţ)".

94Potrivit art. 1.522 alin. (1) NCC, debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată. De asemenea, prin dispoziţiile art. 1.523 sunt reglementate cazurile în care debitorul este considerat de drept în întârziere.

953>A se vedea, I. Leş, Codul, pp. 724-725; I. Deleanu, Tratat, 2007, voi. II, p. 41.

205 A. Nicolae

2. Recunoaşterea pretenţiilor părţii adverse trebuie să fie efectivă, iar nu dedusă din neprezentarea

la interogatoriu şi, de asemenea, să intervină în faţa primei instanţe, înaintea primului termen de

judecată, iar nu în apel sau în recurs ori cu ocazia rejudecării după casarea cu trimitere la prima instanţă.

3. Raţiunea reglementării este aceea a evitării dezbaterilor contradictorii şi pronunţarea unei

hotărâri pe baza recunoaşterii pârâtului, astfel încât este necesar ca mărturisirea din partea acestuia să

constituie temei unic al adoptării hotărârii. De aceea, în absenţa angajării unor cheltuieli suplimentare

cu desfăşurarea judecăţii, comportamentul procesual al pârâtului este recompensat prin faptul că nu va

mai fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

De altfel, pe acest aspect, dispoziţiile art. 1.522 NCC statuează că debitorul are dreptul de a

executa obligaţia într-un termen rezonabil, atunci când a fost chemat în judecată, fără ca anterior să fi

fost pus în întârziere. Termenul rezonabil se calculează de la data la care cererea de chemare în judecată

i-a fost comunicată, iar dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în

sarcina creditorului.

Art. 455. Situaţia mai multor reclamanţi sau pârâţiDacă în cauză sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor putea fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal,

proporţional sau solidar, potrivit cu poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei.

''Pe acest din urmă aspect, s-a arătat că recunoaşterea din partea pârâtului nu poate fi exoneratoare de plata cheltuielilor de judecată atunci când aceasta nu poate fi primită ca mijloc de probă (la divorţ) sau când hotărârea nu se poate pronunţa numai pe baza recunoaşterii pârâtului (a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, voi. II, p. 265).

Potrivit noii reglementări (care a avut în vedere şi cele statuate prin DCC nr. 969/2007, privind neconstituţionalitatea art. 612 alin. (6) C. pr. civ. în legătură cu inadmisibilitatea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ), trebuie arătat că pârâtul poate recunoaşte, atunci când divorţul se întemeiază pe culpa sa, faptele imputate, care au dus la destrămarea vieţii conjugale, aşa încât hotărârea se poate pronunţa fără a se mai proceda la verificarea temeiniciei motivelor de divorţ (art. 931 NCPC). Ca atare, dacă recunoaşterea pârâtului intervine în termenii art. 454 NCPC (la primul termen de judecată), atunci acesta nu va mai datora cheltuielile de judecată. De asemenea, cu privire la plata pensiei de întreţinere, noile dispoziţii legale statuează expres (art. 532 NCPC) că ea se datorează de la data cererii de chemare în judecată, dar şi pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului. In această din urmă situaţie, debitorul obligaţiei de întreţinere ar trebui considerat de drept în întârziere întrucât prin atitudinea sa culpabilă a făcut ca prestaţia să nu poată fi executată în mod util [în sensul art. 1.523 alin. (1) lit. a) NCC] înăuntrul unui interval de timp care în materia obligaţiilor alimentare este esenţial, având în vedere că este vorba de mijloace de subzistenţă ce privesc pe un minor.

în sensul că debitorul obligaţiei la plata pensiei de întreţinere urmează a fi considerat pus de drept în întârziere, neputând deci beneficia de exonerarea de plata cheltuielilor ca efect al recunoaşterii, a se vedea şi I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pp. 208-209.

Comentariu

1. Dispoziţiile art. 455 NCPC vizează modalitatea de reglare a chestiunii cheltuielilor de judecată

în situaţia coparticipării procesuale.

în sensul textului de lege, pentru a se stabili dacă plata cheltuielilor de judecată se datorează „egal,

proporţional sau solidar" este necesar să se stabilească poziţia procesuală a părţilor, respectiv, natura

raportului juridic existent între ele, în aşa fel încât fiecare să fie obligat la plata cheltuielilor provocate

prin apărarea sa în proces.

•V Nicolae 206


De exemplu, hotărârea pentru sistarea stării de indiviziune profită tuturor coindi vizărilor, astfel

încât cheltuielile vor fi suportate proporţional, în raport de cota de proprietate ce revine fiecăruia9 6 '.

Tot astfel, în cazul solidarităţii sau al indivizibilităţii obligaţiilor, cheltuielile se suportă în solidar

respectiv, in solidum.La fel, natura raportului juridic dintre părţi, ca şi poziţia procesuală2' influenţează modalitatea de

suportare a cheltuielilor. De exemplu, pot fi chemaţi în judecată debitorul principal şi fideiusorul.

Situaţia şi interesul procesual al acestuia din urmă pot fi aceleaş: cu ale debitorului principal (de ex.,

dacă apărarea sa vizează, la fel ca în cazul debitorului, stingerea obligaţiei principale), aşa încât în

funcţie de soluţia dată în raport de debitorul principal vor fi suportate cheltuielile şi de către fideiusor.

Dimpotrivă, fideiusorul se poate afla pe o altă poziţie procesuală faţă de debitor (punând în discuţie

valabilitatea sau cauze de stingere a obligaţiei de fideiusiune, iar nu a obligaţiei principale), aşa încât şi

situaţia cheltuielilor de judecată va fi diferită în funcţie de soluţiile diferite date apărărilor debitorului

respectiv, fideiusorului (întrucât în ipoteza descrisă interesul sau poziţia procesuală ale celor doi

chemaţi în judecată sunt diferite).

2. Textul reprezintă o aplicare a principiului potrivit căruia la baza acordării cheltuielilor de

judecată se află culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare e procesului3'. Pentru a

se stabili dacă plata cheltuielilor de judecată se face în mod egal proporţional sau solidar, se ţine seama

aşadar, de poziţia fiecărui coparticipant, de natura raportului juridic soluţionat, astfel încât fiecare să fie

obligat la plata cheltuielilor provocate prin apărarea sa.

3. Deşi textul face referire in terminis la modalitatea de lichidare a cheltuielilor ce judecată în situaţia

participării mai multor reclamanţi sau pârâţi, el trebuie înţeles ca aplicându-se în egală măsură şi în

situaţia terţilor participanţi la proces9 7 ', care datorează cheltuieli după aceleaşi criterii vizând culpa,

poziţia lor în proces, natura raportului juridt: existent între ei.

96" Cu rezerva situaţiei în care una din părţi a formulat cereri neîntemeiate, prilejuind prin aceasta cheltuieli suplimentare (a se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, s. civ. dec. nr. 1410/1976, în CD 19"c p. 244).

97 A se vedea: Gr. Porumb, op. cit., voi. I, p. 546; I. Leş, Sancţiunile, cit. supra, p. 354; idena Participarea terţilor, cit. supra, p. 85.

•V Nicolae 207


CARTEA PROCEDURA <

contestaţie în anulare ori revizuire pentru aceleaşi motive valorificate prin perimată [art. 460 alin. (1)].

3. Suportarea cheltuielilor de judecată. Constatarea perimării antrenea/,1, Irt * obligaţia de suportare a cheltuielilor de judecată în sarcina părţii care a formulai i ulterior perimată şi căreia îi sunt imputabile motivele lăsării cauzei în nelucr.H«, criteriului culpei

•V Nicolae

TÎUI I. Procedura în faţa primei instanţe

procesuale presupus de aplicarea dispoziţiilor art. 453 NCPC.

•V Nicolae


Art. 423. Perimarea instanţei. Orice cerere adresată unei instanţe rămas în nelucrare timp de 10 ani se perimă de drept, chiar în lipsa UIUM

LL imputabile părţii. Dispoziţiile art. 420 se aplică în mod corespunzător. j

•V Nicolae


COMENTARIU

Perimarea instanţei este o instituţie nou introdusă în procedura civilă, d.ii 14 regăsit în legislaţia noastră mai veche, diferită însă de perimarea cererii reglement art. 416-422 NCPC.Perimarea instanţei vizează orice

cerere adresata instanţei de

•V Nicolae


judecatd, de natura sau obiectul acesteia, întrucât textul nu circumstanţiază noţiunea i iff Ca atare, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, sunt susrppftM această sancţiune: cererea de chemare în judecată, apelul, recursul, contest,iţla In lare, cererea de revizuire şi orice alte cereri adresate instanţelor judecător^)!! |l ferent de procedura care ar fi fost aplicabilă pentru soluţionarea lor. Spre c«xnni cerere necontencioasă, supusă procedurii reglementate de art. 527 şi urm. NC MC, I rent dacă instanţa a hotărât soluţionarea ei cu sau fără citarea petentului sau ,1 allrtf soane arătate în cerere, dacă a rămas în

•V Nicolae


nelucrare 10 ani este supusă perimării Inttfl după cum ea poate fi constatată perimată şi potrivit art. 416 şi urm.

Prin urmare, perimarea instanţei intervine în cazul în care nu a intervenit purlW cererii, în condiţiile prevăzute de art. 416 şi urm. NCPC; dacă perimarea cerniII constatat la un moment apropiat intervalului de 6 luni, ci cauza se repune pe rol în rea discutării perimării cererii (de exemplu, după trecerea unui interval de 3 mii Mii mult), aceasta nu înseamnă că sancţiunea prevăzută de art. 416 nu mai po«itn fl HI şi că ar trebui să se aştepte împlinirea termenului pentru perimarea instanţe»!.

•V Nicolae


Sancţiunea procedurală analizată este una care intervine

de drept, atunci < ânrt »<0 rea a rămas în nelucrare un interval mult mai îndelungat decât cel prevăzut dn fii! 4|j respectiv 10

ani, şi chiar în lipsa unor motive

imputabile părţii, ceea ce înseamnă 1 A, partea a fost în culpă, aceasta rămâne o împrejurare indiferentă; pe de altă p.irt^, în vedere că nu interesează atitudinea procesuală a părţii sau părţilor, se po.itr* 1

MM că şi în cazul în care s-a decis soluţionarea unei cereri adresate instanţei făr.l cltdfM ţilor şi ea a rămas în nelucrare în intervalul prevăzut de lege, perimarea

•V Nicolae


insMnt»! incidenţă; teoretic, într-o astfel de situaţie s-ar putea regăsi şi o cerere înre*Khl» evidenţele instanţei de judecată şi pentru care nu s-au dispus măsurile legal«» în soluţionării ei, legiuitorul instituind o prezumţie legala

absoluta a dezinteresului în judecarea acesteia în cazul în care în perioada celor 10 ani, aceasta nu «1 rnvunll solicitare în sensul dispunerii măsurilor legale omise de instanţă.

Pentru soluţionarea cererii prin aplicarea acestei sancţiuni, regulile do pron prevăzute de art. 420 NCPC sunt pe deplin aplicabile.

•V Nicolae

Art. 423


lunii I. PROCEDURA ÎN faţa PRIMEI INSTANŢE

Astfel: ea se constată din oficiu

(caz în care cererea va trebui repusă pe rol) sau Io »f icrea părţii

interesate; părţile vor trebui citate,

chiar dacă este vorba despre o cerere m«m ontencioasă pentru care instanţa decisese ab initio

soluţionarea fără citare, în con- irxtul art. 532 alin. (1) NCPC, întrucât regulile de soluţionare a acestui incident repre- fini.i o normă specială, astfel încât se aplică în mod prioritar. Judecătorul va dispune ihiocmirea de către grefier a referatului asupra actelor de procedură în legătură cu peri- in.irea, iar incidentul va fi soluţionat

•V Nicolae


în camera de consiliu (regula fiind incidenţă, spre t'Krmplu, în cadrul procedurii necontencioase) ori în şedinţă publică (dacă cererea a i iiici perimare se constată era susceptibilă de soluţionare în şedinţă publică). Totodată, (»«Mimarea instanţei, la fel ca şi perimarea cererii, nu va putea fi invocată pentru prima nuni în instanţa

de apel.

•V Nicolae


Documents

Capitolul IV Hotărârile Judecătoreşt1