Capitolul 1 Introducere in Microeconomie (1)

Microeconomie – note de curs

1

Universitatea de Vest din TimişoaraFacultatea de Economie şi de Administrare a AfacerilorDEPARTAMENTUL DE ECONOMIE SI DE MODELARE ECONOMICĂ

Microeconomie- note de curs-

Ediţie revizuită

Colectivul de coordonare:Prof. dr. univ. Duţă AlexandrinaProf. dr. univ. Cismaş LauraConf. dr. univ. Sîrghi NicoletaConf. dr. univ. Vădăsan Ioana

Autori:Prof. dr. univ. Duţă AlexandrinaProf. dr. univ. Cismaş LauraConf. dr. univ. Sîrghi NicoletaConf. dr. univ. Vădăsan IoanaConf. dr. univ. Imbrescu IonConf. dr. univ. Popovici AdinaLect. dr. univ. Părean Mihai

Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Ilie BăbăiţăProf. univ. dr. Grigore Silaşi


2

Cuvânt înainte:

Microeconomie - Note de curs este prima componentă a unei serii de materiale didactice având ca obiectiv orientarea şi organizarea studiului individual al studenţilor la disciplinele ce abordează teoria economică fundamentală.

Microeconomie – Note de curs îşi propune să prezinte într-o formă succintă cunoştinţele teoretice de bază referitoare la comportamentul agenţilor economici individuali în condiţiile economiei de piaţă. În acest sens, este edificatoare structurarea pe capitole, într-o succesiune logică. Un prim capitol, introductiv, defineşte obiectul economiei ca ştiinţă, plecând de la necesitatea imperioasă a alocării resurselor rare potrivit nevoilor. Următoarele capitole analizează comportamentul consumatorului şi al producătorului, fiecare urmărind maximizarea obiectivului individual şi fiind totodată purtători ai cererii şi ofertei pe piaţă. Ultima parte propune studiul sistemului concurenţial al pieţei şi al variabilelor sale, cerere, ofertă şi preţ, în condiţiile diferitelor tipuri de echilibru.

Microeconomie - Note de curs se doreşte a fi punctul de plecare în demersul studenţilor de a-şi îmbogăţi cunoştinţele: prin participarea la prelegerile de curs, prin activităţile desfăşurate în cadrul seminariilor, dar şi prin studiul individual, ca principală formă de asimilare a cunoştinţelor în învăţământul superior.

Timişoara, 2011 Autorii


3

Capitolul 1INTRODUCERE

Autori:Prof. dr. univ. Cismaş LauraConf. dr. univ. Sîrghi NicoletaConf. dr. univ. Popovici AdinaLect. dr. univ. Părean Mihai

1.1. Economia –formă principală a acţiunii sociale 1.1.1. Nevoile şi resursele economice 1.1.2. Raritate şi alegere1.1.3. Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie1.1.4. Incertitudine şi risc în economie

1.2. Economia şi sistemul ştiinţelor economice1.2.1.Apariţia şi formarea ştiinţei economice. Sistemul ştiinţelor economice.1.2.2. Metode de cunoaştere ştiinţifică, tehnici şi instrumente folosite în analiza economică.


4

1.1. Economia –formă principală a acţiunii sociale

Termenul de Economie are o dublă semnificaţie: de ştiinţă şi de activitate economică. Prin conţinutul şi rolul său, Economia reprezintă o latură inseparabilă a acţiunii sociale ce are ca principală componentă activitatea practică.

Economia, termen sinonim cu activitatea economică, reprezintă un proces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire la atragerea şi utilizarea resurselor în vederea producerii, distribuirii şi consumului bunurilor pentru satisfacerea nevoilor.

În timp activităţile economice au cunoscut un amplu proces de diversificare, specializare şi integrare ce este cunoscut sub numele de diviziunea muncii sociale. Astfel, s-au autonomizat, devenind preocupări importante ale unor agenţi economici specifici, următoarele activităţi: producţia, circulaţia(schimbul), repartiţia, consumul, dar şi cercetarea ştiinţifică, protejarea mediului natural, apărarea, etc.

Activitatea economică are drept scop producerea de bunuri şi servicii în vederea satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor prin folosirea raţională şi eficientă a resurselor rare. Caracteristica principală a economiei o constituie raritatea resurselor. 1.1.1. Nevoile şi resursele economice

Pentru a exista, a se dezvolta şi perfecţiona oamenii trebuie să consume bunuri şi servicii, iar pentru aceasta ei trebuie să le procure şi să le creeze, în situaţia în care bunurile nu pot fi consumate ca atare, după cum sunt oferite de natură. Dinamica nevoilor de consum implică caracterul continuu, neîntrerupt al activităţii economice.

Nevoile umane sunt preferinţe, dorinţe, resimţiri, aşteptări ale oamenilor de a avea, de a fi, de a şti, de a crede şi respectiv de a-şi însuşi bunuri, toate acestea fiind condiţionate şi devenind efective în funcţie de nivelul dezvoltării economico-sociale (condiţionare obiectivă) şi nivelul de dezvoltare a individului (condiţionare subiectivă); ele trebuie înţelese ca exigenţe umane, individuale sau colective, care trebuie satisfăcute cu bunuri.

Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare a impus clasificarea acestora după mai multe criterii. Având în vedere complexitatea fiinţei umane sau după natura lor nevoile umane sunt: a) nevoi naturale


5

(biologice sau fiziologice) - sunt primele resimţite şi inerente fiecărui individ (pentru a exista omul are nevoie de o anumită cantitate de hrană, de o anumită temperatură a mediului ambiant, etc.); b) nevoi spiritual -psihologice – care decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor şi devin tot mai importante pe măsura progresului în instruire şi presupun raţionalitate, gândire elevată, viaţă spirituală superioară.

Din punct de vedere al subiecţilor purtători nevoile se structurează în: a) nevoi individuale; b) nevoi de grup; c) nevoi ale societăţii.

Din punct de vedere al ciclului activităţii umane avem: nevoi zilnice, lunare, anuale, etc.

Din punct de vedere al importanţei lor pentru viaţa umanătrebuinţele sunt structurate în: a) nevoi primare - sunt cele indispensabile vieţii (de exemplu: hrana, îmbrăcămintea, locuinţa); b) nevoi secundare -sunt necesare dar nu indispensabile pentru supravieţuire (de exemplu: lectura, instruirea, recrearea); c) nevoi terţiare - sunt cele mai puţin semnificative (de exemplu: cadourile).

Din punct de vedere ale naturii bunurilor cu care pot fi satisfăcuteavem: a) nevoi care se satisfac cu bunuri materiale; b) nevoi care se satisfac cu servicii.

Din punct de vedere al duratei şi momentului manifestării lor sunt: a) nevoi curente (permanente); b) nevoi periodice; c) nevoi rare; d) nevoi singulare.

Nevoile umane există ca sistem, sunt dinamice şi nelimitate.

Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături şi anume: a) nevoile sunt nelimitate ca număr; b) nevoile sunt limitate în capacitate (satisfacerea unei nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun sau serviciu); c) nevoile sunt concurente (în sensul că o nevoie nu poate să se dezvolte decât în detrimentul celorlalte nevoi); d) nevoile sunt complementare (în sensul că o satisfacerea unei nevoi atrage necesitatea satisfacerii altor nevoi); e) nevoile sporesc şi se diversifică continuu (în sensul creşterii volumului lor prin diversificare şi nu a creşterii absolute a aceleaşi întrebuinţări); f) nevoile sunt condiţionate atât obiectiv cât şi subiectiv.

Din multitudinea de nevoi ale indivizilor şi ale societăţii se disting nevoile (trebuinţele) economice.


6

Trebuinţele economice sunt forme de manifestare ale necesităţilor economice ale oamenilor ca indivizi şi ca membri ai societăţii a căror satisfacere implică cumpărarea şi consumarea de bunuri economice.

Nevoile economice constituie mobilul întregii activităţi social-economice. Atât timp cât o nevoie nu este satisfăcută omul va căuta mijloace necesare pentru acoperirea respectivei trebuinţe.Transformate în mobiluri ale activităţii sociale, nevoile devin interese.

Interesele economice reprezintă manifestări conştientizate ale nevoilor umane devenite mobiluri ale activităţii economice care determină anumite comportamente în vederea realizării performanţelor economice necesare dobândirii bunurilor capabile să satisfacă nevoi.

Producerea bunurilor şi a serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor presupune utilizarea de resurse specifice din punct de vedere cantitativ, calitativ si structural.

Resursele, reprezentate de potenţialul natural, uman, material, financiar, tehnico-ştiinţific şi informaţional existent în societate la un moment dat, pot fi utilizate în calitate de mijloace pentru satisfacerea nevoilor.

Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este reprezentată de natură, care oferă aproape toate elementele necesare existenţei oamenilor şi progresului societăţii. Aceste elemente formează resursele naturale.Realizarea activităţii umane de desprindere a resurselor naturale din mediul lor în vederea folosirii este condiţionată de existenţa într-un anumit volum, structură şi calitate a resurselor umane.O importanţă tot mai mare este acordată astăzi resurselor informaţionale, folosite în scop cognitiv, în luarea deciziilor sau realizarea acţiunilor.

Resursele naturale, împreună cu populaţia ţării formează resursele originare (primare). Pe baza lor se formează resursele derivate, care potenţează eficienţa cu care sunt folosite toate resursele economice. Resursele derivate sunt fie materiale (echipamente, stocuri materiale, infrastructuri economice, etc.), fie umane (de muncă) (stocul de învăţământ, potenţialul întreprinzător).Resursele economice se pot delimita de alte resurse (pot viza satisfacerea unor nevoi afective, intelectuale sau spirituale).

Resursele economice constau în totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea şi obţinerea de bunuri economice. Omenirea a progresat enorm pe linia cunoaşterii şi atragerii de noi resurse. Deşi în mod absolut, resursele au sporit şi s-au diversificat continuu, ele au rămas limitate în raport de creşterea şi diversificarea nevoilor.


7

1.1.2. Raritate şi alegereRaritatea resurselor este starea de tensiune dintre resursele

economice ce sunt limitate şi nevoile nelimitate ce trebuie satisfăcute cu ajutorul lor. Raritatea resurselor şi respectiv a bunurilor economice reprezintă o caracteristică generală a economiei, o lege a ei.

Legea rarităţii exprimă relaţia dintre resurse şi nevoi, potrivit căreia volumul , structura şi calitatea resurselor se modifică mai lent decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Există astfel o stare de tensiune între nevoile nelimitate resimţite de către oameni şi bunurile economice, care rămân limitate.

Creşterea şi diversificarea nevoilor umane, în condiţiile manifestării legii rarităţii au obligat oamenii să se adapteze în funcţie de timp şi loc, să aleagă dintre multiple alternative de folosire a resurselor rare pe cea care permite obţinerea de bunuri cât mai multe şi de calitate corespunzătoare.

Decizia subiecţilor în folosirea resurselor pentru satisfacerea nevoilor presupune opţiune şi/sau alegere.

Raritatea resurselor implică în permanenţă alegeri: alegerea produselor (ce să producem?), a tehnicilor de producţie (cum să producem?), a destinatarilor bunurilor (pentru cine să producem?), a momentului producţiei (când să producem?); economia este, în mod fundamental, ştiinţa alegerilor în prezenţa rarităţii.

Alegerea dintre diferitele variante a celei optime se realizează respectându-se anumite principii generale de raţionalitate şi de eficienţă. Aceste alegeri necesită o metodă particulară : economia consideră că aceste alegeri sunt înainte de toate de ordin individual, ele se realizează comparând costurile şi avantajele, raportul efort-efect, căci orice decizie are o dimensiune negativă şi o dimensiune pozitivă. Raţionamentul se poartă asupra ultimei unităţi (raţionament marginal) pe care alegerile pot să-l efectueze: există un interes în a produce o unitate suplimentară? Răspunsul depinde de costul suplimentar (costul marginal), ca şi de venitul sperat (venitul marginal): se produce o unitate suplimentară dacă venitul marginal este superior costului marginal. La fel se raţionează şi pentru consumator (care poate compara utilitatea şi preţul).

Acţiunea legii rarităţii resurselor impune o utilizare mai raţională şi eficientă a resurselor, ca un principiu general al oricărei economii. Pornind de la interesul indivizilor, în condiţii de raritate a resurselor, ştiinţa


8

economică a formulat anumite principii după care se manifestă comportamentul acestora, principii formulate astfel:

a. principiul raţionalităţii – ce exprimă faptul că de regulă agenţii economici (producători sau consumatori) acţionează în mod conştient potrivit propriilor interese.

b. principiul eficienţei – exprimă forma concretă a viabilităţii unei activităţi economice prin care agenţii economici se asigură că mărimea satisfacţiei justifică sacrificiul făcut pentru obţinerea ei.

c. principiul optimalităţii – presupune ca producătorii şi consumatorii să aleagă cea mai bună alternativă pentru atingerea scopului propus, tradusă: fie prin maxim de avantaje cu aceleaşi eforturi, fie prin minim de eforturi pentru a obţine aceleaşi efecte.

Raritatea resurselor face ca orice alegere efectuată de agenţii economici să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unor şanse potenţiale. De pildă, dacă o familie alocă o parte mai mare din resursele de care dispune pentru satisfacerea nevoilor de hrană, atunci, în mod obligatoriu, îi rămân mai puţine pentru cele instructiv – educaţionale. Un alt exemplu: orice opţiune a studenţilor de a studia o oră în plus înseamnă renunţarea la oportunitatea de a se uita la un serial de televiziune, de a se plimba cu fiinţa iubită sau de a asculta împreună muzică, de a citi un roman sau de a juca fotbal cu prietenii. Deoarece există atât de multe alternative, se pune întrebarea care dintre ele va fi luată în considerare pentru a afla cât a costat o oră în plus de studiu. În primul rând, nimeni altcineva nu va putea da un răspuns, deoarece doar studenţii pot, în mod subiectiv, să dea o valoare oportunităţii sacrificate. Aceasta înseamnă că numai ei pot determina următoarea alternativă optimă, cu valoarea cea mai ridicată, pe care a trebuit să o sacrifice pentru o oră în plus de microeconomie. Deci, personal vor face o estimare subiectivă a valorii anticipate a următoarei alternative optime. Valoarea alternativei optime poartă denumirea de cost de oportunitate.

Costul de oportunitate (al alegerii) constă în valoarea (costul) bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anumit bun pentru a fi produs sau consumat. Costul alegerii este costul (valoarea) unei activităţi măsurate în termenii celei mai bune alternative sacrificate. Calculul costului de oportunitate presupune:

a) determinarea creşterii cantităţii bunului X (X);

b) determinarea mărimii reducerii bunului Y (Y);


9

c) raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea câştigată (Y/X). Pentru a opera cu numere pozitive, deoarece întotdeauna Y este negativ, se adaugă semnul minus în faţa raportului. Costul de oportunitate se exprimă prin relaţia:

X

YC0

Costul de oportunitate stă la baza luării deciziilor atât în cheltuirea venitului (în procesul de consum), cât şi în procesul de utilizare a resurselor economice (în producţie). În ce priveşte producţia, costul de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun care se obţine în plus, se exprimă prin cantitatea dintr-un alt bun la care s-a renunţat.

Pentru a se găsi alegerea raţională se ţine seama de decalajul între dezirabil şi posibil. Indiferent de felul operaţiunii economice, principiul respectiv presupune fie căutarea maximizării utilităţii (satisfacţie, productivitate, rentabilitate, remuneraţie), fie minimizarea efortului (intrări de factori, renunţări, disponibilităţi băneşti plasate).

Alegerea dintre alternativele posibile are şi consecinţe sociale şi de aceea, pentru ca ea să poată fi apreciată ca raţională, agenţii economici trebuie să ţină seama de risipa de resurse rare şi scumpe, de inechităţile pe care le poate provoca o anumită alegere, de efectele poluante ale unor producţii considerate rentabile.

1.1.3. Curba (frontiera) posibilităţilor de producţieÎn cercetarea posibilităţilor alternative de a produce se foloseşte

instrumentul curba (frontiera) posibilităţilor de producţie.

Frontiera posibilităţilor de producţie exprimă volumul maxim de bunuri pe care economia poate să le producă utilizând integral şi eficient toate resursele disponibile la un moment dat.

În limita resurselor disponibile, punctele de pe frontiera posibilităţilor de producţie arată că o cantitate superioară dintr-un bun implică o cantitate inferioară dintr-un altul.


10

Fig. 1.1- Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie

Curba posibilităţilor de producţie reprezentată de fig.1.1. care descrie diferitele combinaţii dintre două tipuri de bunuri având în vedere următoarele patru prezumţii:

1. toate resursele productive ale economiei sunt utilizate în mod complet;

2. în cadrul economiei există doar două grupe de bunuri (de consum şi de investiţii);

3. resursele utilizate în producţie sunt interschimbabile;

4. economia este luată în considerare pe o perioadă scurtă de timp.

Panta curbei are o înclinaţie negativă, deoarece într-o economie, prin folosirea deplină şi eficientă a resurselor, se poate produce mai mult dintr-un bun doar dacă se produce mai puţin din celălalt bun.

Şansa sacrificată de producere a unei anumite cantităţi de bunuri de investiţii reprezintă costul de oportunitate al sporirii cu o unitate a bunurilor de consum. Punctele precum A, B, C, D, E reflectă folosirea eficientă a resurselor de care se dispune.Punctele precum H, situate în afara frontierei, sunt inaccesibile pe termen scurt şi formează zona producţiei imposibile. Ele necesită mai multe resurse decât cele de care dispune economia. În schimb, punctele precum G situate în interiorul frontierei formează zona producţiei

Bunuri de consum

AB

C

D

E

H

G

Bunuri de investiţii


11

ineficiente, nefiind utilizate toate resursele disponibile. Utilizând complet şi eficient resursele disponibile economia poate să sporească producţia şi să atingă frontiera.

Pe termen mediu sau lung, curba posibilităţilor de producţie se poate deplasa spre dreapta sus prin două modalităţi:

pe cale extensivă, prin creşterea volumului resurselor utilizate;

prin metode intensive, respectiv prin introducerea progresului tehnic, de noi tehnologii şi îmbunătăţirea calitativă a factorilor de producţie folosiţi, ceea ce va determina creşterea productivităţii şi a eficienţei economice.

1.1.4. Incertitudine şi risc în economieÎn economie, subsistemul nevoilor şi subsistemul posibilităţilor se

află într-o permanentă interacţiune sub influenţa cumulată a unor factori. Probabilitatea de a se produce un fenomen sau proces economic poate fi mai mică sau mai mare, de unde rezultă un grad mai mare de certitudine sau incertitudine, evenimente certe sau incerte .

Riscul este asociat unui eveniment nesigur şi probabil, care poate cauza o pagubă, respectiv o pierdere, dar poate fi legat chiar de producerea evenimentului. De regulă, analiza riscului începe cu conturarea termenului de incertitudine.

Incertitudinea exprimă o stare de nesiguranţă cu privire la viitor determinată, fie de caracterul obiectiv, impredictibil al unui proces economic, fie de caracterul incomplet, aproximativ al cunoştinţelor existente despre acel proces, la un moment dat. Ea se referă la nesiguranţa obţinerii rezultatelor scontate în urma unei acţiuni.

În viaţa economică riscul se poate măsura cu ajutorul probabilităţilor. Probabilitatea arată în ce măsură este posibilă producerea unui eveniment în condiţii bine determinate.

Grupele mari de riscuri în economie sunt:

a) riscul pur, accidental care se manifestă prin aceea că, urmare a unui accident, a unei întâmplări, cineva poate să piardă. Forma opusă riscului pur este riscul antreprenorial, când întreprinzătorul prin deciziile sale îşi asumă riscul pierderilor.

b) riscul pieţei sau comercial, exprimă incertitudini privind vânzarea întregii producţii şi încasarea contravalorii ei. Se explică prin faptul că preferinţele consumatorilor sunt imprevizibile, veniturile consumatorilor


12

sunt limitate. Pentru a contracara acest risc, întreprinzătorul va face cercetări de marketing, acţiuni publicitare şi va organiza forme eficiente de comercializare a mărfurilor.

c) riscul de inovaţie sau tehnologic, în condiţiile în care există o anumită incertitudine privind investiţiile realizate în domeniul tehnic şi ştiinţific.

d) riscul speculativ, în care subiecţii economici au atât posibilitatea de a pierde, cât şi pe cea de a câştiga; se manifestă în legătură cu operaţiunile la termen de la bursele de mărfuri şi valori.

e) risc de neplată sau de insolvabilitate a unei firme aflată pe punctul de a da faliment. Dacă posibilitatea returnării capitalului împrumutat este mai mare, riscul este mai mic şi rata dobânzii este mai mică. Cu cât posibilitatea returnării capitalului împrumutat este mai mică, riscul este mai mare şi rata dobânzii este mai mare. Acest risc la nivel mondoeconomic se manifestă ca risc de ţară existând posibilitatea ca o ţară debitoare să nu poată restitui împrumuturile către creditorii ei, de regulă organisme financiar-bancare internaţionale.

f) riscul social-politic, provocat de evenimente sociale sau politice, care perturbă viaţa oamenilor. Este vorba despre evenimente sociale majore ce pot afecta viaţa unei familii(situaţiile de criză din economie, şomajul, etc.) sau fenomene politice deosebite ce afectează societatea în ansamblul ei (determinate de acţiuni politice sau militare: revolte, războaie, revoluţii).

** *


13

1.2. Economia şi sistemul ştiinţelor economice

1.2.1.Apariţia şi formarea ştiinţei economice. Rolul economiei în sistemul ştiinţelor economice

Procesul de formare a economiei, ca ştiinţă, a avut loc într-o perioadă destul de îndelungată a evoluţiei societăţii. O abordare simplistă şi o adaptare prin tatonări, însoţite de progrese în dezvoltarea economiei nu mai corespundeau dinamismului economic. A devenit, astfel necesară o cunoaştere ştiinţifică a vieţii economice, precum şi elaborarea şi aplicarea unor tehnici şi instrumente pe măsura complexităţii activităţii economice şi a mediului economic. Din punct de vedere etimologic, termenul de economie politică provine din cuvintele greceşti: oikos- casă, gospodărie; nomos- ordine, regulă, lege, principiu; polis- cetate, oraş deci, în traducere liberă, termenul semnifică: legea de gospodărire a cetăţii.

Fazele în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice în economie sunt: 1. faza preştiinţifică ( din antichitate – până în anul 1750): gândirea economică antică neautonomă; teoria economică mercantilistă.

Mult timp în Evul Mediu economia era în mare parte subordonată moralei şi filozofiei. Evoluţia ştiinţei economice poate fi conturată prin mai multe etape importante în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice a activităţii economice. Momentul de început în evoluţia gândirii economice este conturat în Grecia antică prin marile spirite ale momentului: Xenofon, Platon, Aristotel. O lungă perioadă de timp a avut loc o evoluţie lentă a gândirii economice. Cea mai mare strălucire a ştiinţei şi filozofiei în general şi a economie în special a dat-o în antichitate Aristotel (384-322) prin elaborarea unor lucrări de referinţă: ,,Politica” şi ,,Etica nicomachică”, abordând probleme ca: natura schimbului, arătând că schimbul este imposibil fără egalitate şi egalitatea nu este posibilă fără măsurare); banii fiind produsul schimbului; preţul reprezintă o manifestare a valorii de schimb.

La începutul epocii moderne se înregistrează paşi importanţi în apariţia teoriei economice. În sec. 15-16 în Europa de Vest se constată o dezvoltare economică puternică prin înflorirea schimbului, a comerţului. Aceste premise permit apariţia şi dezvoltarea unei doctrine economice denumită doctrina mercantilistă (de la mercator- mercatoris ceea ce înseamnă în latină negustor). Ideea fundamentală a mercantilismului constă în evidenţierea originii bogăţiei în schimb, în comerţ iar mercantiliştii


14

considerau că prosperitatea comerţului exterior este izvorul bogăţiei sociale. Un reprezentant de seamă al acestui curent este Antoine de Montchrestiene de Vatteville care susţine poziţia mercantilistă în lucrarea ,,Trataite d’economie politique” din anul 1615 scrisă pentru suveranul Franţei, Louis al XIII-lea. 2. faza de constituire a ştiinţei economice (1750-1870); fiziocraţii; şcoala clasică; teoria economică a lui K.Marx.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea se afirmă o doctrină nouă: doctrina fiziocrată. Elementul caracteristic este reprezentat de mutarea centrului analizei economice din sfera circulaţiei mărfurilor în sfera producţiei. Fiziocraţii au contribuit cu câteva idei de mare însemnătate la afirmarea ştiinţei economice: existenţa unei origini naturale, a interdependenţei dintre activitatea economică, supremaţia agriculturii ca singura producătoare de venit net, concretizarea bogăţiei în produse agricole, nu numai în metale preţioase, cum susţinea doctrina mercantilistă. Cel mai de seamă reprezentant al doctrinei fiziocrate este Francois Quesnay (1694-1774) medic de profesie care elaborează în celebrul său ,,Tablou Economic”(1758) o primă reprezentare a circuitului macroeconomic.

Secolul al VIII-lea pregăteşte apariţia ştiinţei economice prin alte aspecte caracteristice. Este vorba despre începutul revoluţiei industriale, conturându-se o perioadă a istoriei ştiinţei economice redată de şcoala clasică care se înscrie într-un orizont de timp cuprins între sfârşitul sec. al XVIII lea şi ultima treime a secolului al XIX-lea. Delimitarea etapelor în formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice, a fost făcută de P. Samuelson, deţinător al premiului Nobel, apelând la aşa numitele situaţii clasice, ca momente de referinţă:

Delimitarea etapelor în formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice se poate face apelând la aşa numitele situaţii clasice, ca momente de referinţă. După Paul Samuelson, există următoarele situaţii clasice:a) 1776 – Adam Smith cu lucrarea „ Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei b) 1867 – Karl Marx cu primul volum din lucrarea „Capitalul”c) 1936 – John Maynard Keynes cu lucrarea „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” d) momentul actual


15

3. faza unei noi fundamentări a ştiinţei economice (1870-1930): neoclasicii; marginaliştii. Spre sfârşitul secolului XIX-lea au loc încercări de a reaşeza ştiinţa

economică. În acest interval s-au impus contribuţiile strălucite ale şcolilor neoclasice: şcoala de la Viena, care i-a avut ca reprezentanţi de seamă pe C.Menger, F. Wieser E. Bohm –Bawerk ce pun bazele teoriei subiective, marginale a valorii bazată pe utilitate; şcoala de la Laussane, care i-a avut ca reprezentanţi de seamă pe L. Walras şi V. Pareto, ce pun bazele teorieiechilibrului general şi au definit interdependenţa pieţelor; şcoala de la Cambridge, care l-a avut ca reprezentant de seamă pe A. Marshall, ce a elaborat teoria echilibrului parţial. Gândirea economică neoclasică foloseşte ca instrument de lucru calculul marginal şi pune accent pe latura microeconomică, pe comportamentul agenţilor economici individuali.

4. fază de aprofundare şi extindere a ştiinţei economice (din anii ’30până în anii ’70): exponentul marcant al acestei faze este John Maynard Keynes cu lucrarea „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” publicată în anul 1936 .

5. se conturează o nouă situaţie clasică (din anii ’70 până în prezent): noii economişti.

De-a lungul timpului s-au deprins, din domeniul ştiinţei economice, diverse ştiinţe economice autonome, care studiază realitatea economică într-o anumită ramură, sector, etc.

Ca ştiinţă, economia urmăreşte realizarea unui raport eficient dintre resurse şi trebuinţe, prognozează evoluţia acestui raport căutând mijloace pentru optimizarea lui.

Ştiinţa economică este într-un ansamblu coerent alcătuit: din idei, teorii şi doctrine prin care sunt reflectate în planul gândirii actele, faptele şi comportamentele economic;, din judecăţile de valoare asupra acestora, precum şi din tehnicile, metodele şi procedeele de măsurare, evaluare, gestionare şi simulare a activităţii economice.

Obiectul de studiu al economiei, ca ştiinţă, îl constituie fenomenele, procesele şi relaţiile generate de comportamentul agenţilor economici în procesul complex de alocare a resurselor rare în vederea satisfacerii nevoilor societăţii.


16

Legile economice exprimă legăturile (relaţiile) esenţiale, necesare, generale, trainice, stabile şi repetabile proprii fenomenelor şi proceselor economice, sau numai între anumitor laturi ale acestora.

Ele se caracterizează printr-o serie de trăsături comune tuturor legilor obiective care acţionează în universul natural şi social, dar au şi trăsături specifice. Relaţiile economice sunt în esenţa lor relaţii de proprietate ce îşi pun amprenta pe toate celelalte relaţii: de producţie, de repartiţie, de schimb şi de consum.

Legea economică nu se identifică cu un proces sau un fenomen economic. Ea exprimă numai ceea ce este esenţial, relativ stabil. Ea are un caracter obiectiv, acţionând independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor, pe baza unor anumite condiţii economice; ea încetează să mai acţioneze sau îmbracă forme specifice de manifestare odată cu schimbarea condiţiilor respective.

Spre deosebire de legile naturii, legea economică are un caracter istoric în sensul că acţionează atâta timp cât se menţin condiţiile care au generat-o. De asemenea spre deosebire de legile naturii legile economice acţionează prin activitatea oamenilor, realizarea cerinţelor ei presupune în mod necesar activitatea acestora.

Există mai multe feluri de relaţii existente între fenomenele economice:- relaţii cauzale care presupun existenţa unui fenomen cauză ce

determină apariţia şi dezvoltarea fenomenului efect;- relaţii de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care un

anumit fenomen influenţează alte două sau mai multe fenomene care, la rândul lor influenţează fenomenul respective.(de exemplu, preţul influenţează cererea şi oferta, care, la rândul lor determină schimbarea preţul);

- relaţii funcţionale, de covariţie (pozitivă şi negativă, liniară şi neliniară, singulară şi multiplă) în baza cărora evoluţia unui anumit fenomen determină altor fenomene o evoluţie de acelaşi sens sau de sens contrar.

În raport de sensul modificărilor, o legătură dintre fenomene poate fi directă (pozitivă) sau indirectă (negativă). O legătură directă presupune o modificare a variabilei dependente (endogene) în acelaşi sens cu modificarea variabilei independente (exogene). De exemplu, o legătură directă este în relaţia dintre preţ şi ofertă. Legătura indirectă presupune o modificarea variabilei dependente în sens contrar modificării variabilei independente (de pildă, relaţia dintre preţ şi cerere).


17

Ştiinţa economică contemporană se prezintă ca un sistem de ştiinţe economice speciale, care au drept domeniu activităţile economice privite în ansamblul lor dar şi în interrelaţie cu alte domenii. Astfel, din sistemul ştiinţelor economice fac parte următoarele ramuri: economia politică (microeconomia, macroeconomia); ştiinţele economice speciale funcţionale pentru toate domeniile (finanţele, statistica economică, managementul); ştiinţele economice de ramură (economia industriei); economia mondială; ştiinţele economice istorice (doctrine economice, istoria economiei naţionale); ştiinţe de graniţă (econometrie, geografie economică, sociologie economică) etc.

Economia sau economia politică a fost şi este o componentă teoretică-metodologică a sistemului ştiinţelor economice. În ultima jumătate a secolului al XX-lea se manifestă tendinţa de reconstrucţie a economiei ca ştiinţă fundamentală. Economia contemporană se individualizează prin modul de abordare a activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile pe care le formulează.

După nivelul de abordare a obiectului de studiu a activităţilor economice contemporane se identifică: microeconomia, macroeconomia, mondeconomia.

Microeconomia, este acea ramură a ştiinţei economice, care se ocupă cu studiul proceselor, faptelor şi comportamentelor agenţilor economici individuali generatoare de fluxurile economice (firme, gospodării, administraţii etc), precum şi interrelaţiile dintre aceste unităţi elementare.

Macroeconomia, este acea ramură a ştiinţei economice care studiază comportamentul şi dinamica unor sectoare întregi ale economiei naţionale, cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă întreaga economie naţională (inflaţie, şomaj, dezvoltare ciclică, etc), interdependenţele dintre variabilele globale ale economiei şi sistemul economic al unei ţări în totalitatea sa.

Mondoeconomia, este acea componentă a ştiinţei economice care cercetează, la scară mondială, procesele, faptele, actele şi comportamentele agenţilor economici, ale comunităţii internaţionale privite prin prisma legăturilor economice dintre acestea, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională.


18

Economia abordează în mod diferit, în funcţie de scopul urmărit, probleme pe care le gestionează. Din acest motiv există economie pozitivă şi economie normativă.

Economia pozitivă, reflectă ceea ce este în economie, cum se prezintă aceasta şi ceea ce se poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment, dacă se vor produce anumite acte şi fapte economice. Ea ţine de abordarea teoretică a economiei şi foloseşte de concepte, tehnici şi instrumente prin care sunt cercetate actele economice pentru a se găsi legile desfăşurării lor în timp şi spaţiu.

Economia normativă arată cum ar trebui să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui făcut pentru ca ele să intre în normalitate. Ea ţine de abordarea practică a economiei şi apreciază activităţile din perspectiva realizării unei unităţi benefice între mediul economic şi cel natural, între interesele colectivităţii pe termen scurt şi pe termen lung.

1.2.2. Metode de cunoaştere ştiinţifică, tehnici şi instrumente folosite în analiza economică

Economia studiază modul în care oamenii decid să utilizeze resursele productive rare sau limitate în vederea creării de bunuri sau servicii variate spre a le repartiza pentru scopuri de consum între diferiţi membrii ai societăţii. La baza întregului mecanism de acţiune al legilor se poate spune că stă legătura dintre producţie şi consum. Aceasta este forţa motrice determinantă, hotărâtoare, impulsul şi scopul final al acţiunii umane, cea care-i pune în mişcare pe oameni şi o dată cu aceasta şi acţiunea legilor economice. Nu se poate vorbi, de pildă, de legea cererii şi ofertei, dacă, în prealabil, nu se ia în considerare acţiunea oamenilor îndreptată spre satisfacerea unor trebuinţe de consum.

Afirmarea economiei ca ştiinţă autonomă presupune pe lângă obiectul propriu de studiu şi o metodă proprie de cercetare. În domeniul economic, metoda reprezintă un ansamblu de principii, procese şi tehnici de cercetare care au rolul de a contribui la o extindere a cunoaşterii ştiinţifice şi la rezolvarea cu eficienţă a problemelor cu caracter economic.


19

Metoda în general poate fi definită într-un dublu sens: ca metodă de cercetare şi ca metodă de expunere a rezultatelor cercetării. Constituirea metodei s-a realizat în timp ca un proces îndelungat. Metoda cuprinde ansamblul concepţiilor şi procedeelor de investigaţie a obiectului ştiinţei economice.

Procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţei economice sunt:

Abstractizarea - reprezintă acel procedeu de cercetare a fenomenelor şi proceselor economice care ia în considerare ceea ce este esenţial, făcându-se abstracţie de unele fapte, aspecte care sunt nesemnificative în cunoaşterea esenţei.Inducţia - reprezintă acel procedeu de cercetare în care se porneşte de la fapte reale spre gândirea abstractă, generalizarea ştiinţifică (de la particular spre general)Deducţia - reprezintă acel procedeu de cercetare în care se porneşte de la generalizare spre faptele concrete (de la general spre particular)Metoda istorică – presupune luarea în considerare a faptelor, a realităţilor în desfăşurarea lor istorică, chiar dacă nu întotdeauna ele se suprapun cu logica mişcării economice.

Analiza este metoda de cercetare şi studiere a fenomenelor şi proceselor obiective caracterizată prin descompunerea lor în părţi componente sau constitutive. Analiza permite dezvăluirea elementului comun al multiplelor manifestări ale realităţii. Prin rezultatele analizei se creează posibilitatea de ridicare a cunoaşterii fenomenelor de la singular la general, de la concret la abstract. Din acest motiv, analiza se consideră a fi etapa premergătoare sintezei.

Sinteza este o metodă de cercetare care constă în reunirea elementelor rezultate din analiză, prin ea realizându-se concretizarea generalului..

Analiza economică poate fi clasificată în :analiză pozitivă – care explică faptele şi comportamentele aşa

cum sunt ele la momentul respectiv.analiză normativă – care stabileşte norme, reguli de

comportament definind ceea ce trebuie să fie, ea apare drept consecinţă logică a cunoaşterii pozitive.


20

analiză economică cantitativă - presupune determinări cantitative, măsurarea, cuantificarea, în expresie bănească şi în unităţi naturale a cheltuielilor şi a rezultatelor activităţii economice.

analiză calitativă - care presupune determinarea calitativă a activităţii economice

analiză statică - analiza realizată la un moment dat, fără să se ia în considerare timpul.

analiză dinamică - analiza realizată luând în considerare timpulanaliză static-comparativă - analiza realizată prin compararea a

două sau mai multe perioade.Deşi analiza reprezintă actul cel mai important în procesul de

cercetare ea trebuie să fie completată cu sinteza, care înseamnă cunoaştere pe baza reunirii logice a elementelor rezultate din analiză, stabilind şi conexiunile dintre ele.

O mare însemnătate în fundamentarea cercetării şi aplicarea în practică a concluziilor şi rezultatelor cercetării îl are experimentul economic. El tratează o serie de măsuri în vederea perfecţionării organizării şi gestiunii la nivelul firmei sau ramurii verificând oportunitatea şi eficacitatea aplicării lor.

Gândirea economică, ştiinţifică trebuie să se reflecte în actele de guvernare, în politica economică, în comportamentul diferiţilor agenţi economici.

Modelarea economică este o metodă de cercetare a fenomenelor şi proceselor economice bazată pe folosirea modelelor ca o reproducere schematică a interdependenţelor dintre diferitele laturi ale proceselor sau fenomenelor studiate. Modelarea economică apelează de regulă la modele matematice în care interdependenţele economice sunt exprimate sub forma unor funcţii matematice. Orice model economico-matematic are în structura sa:

- o funcţie obiectiv, care formalizată poate fi o funcţie de minim(minimizarea costurilor), de maxim(maximizarea profitului) sau de echilibru( echilibrul pieţei);

- restricţiile tehnico-economice care sub forma unor funcţii matematice exprimă condiţiile în care trebuie să se realizeze funcţia obiectiv( funcţia cererii şi funcţia ofertei);

- restricţiile logico-matematice ce rezultă din formalizarea interdependenţelor economice prin prisma naturii variabilelor modelului.

Documents

Capitolul 1 Introducere in Microeconomie (1)