Subiectul

Capitolul III

Subiectul

1. Aspecte definitorii1.1. Definiţii tradiţionale (semantice): GA II ’66: „partea de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea

exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ”.

Mioara Avram, Gramatica pentru toţi: „partea principală de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea exprimată de un predicat verbal activ (Elevii conştiincioşi învaţă regulat), cine suferă acţiunea exprimată de un predicat verbal pasiv (Ei sunt lăudaţi de profesori) sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată de un predicat nominal (Ei sunt bucuroşi)”.

1.2. Definiţii moderne (formale):Valeria Guţu Romalo, Sintaxa: „nume în nominativ, impunând acordul verbului cu care intră în relaţie de interdependenţă”.

Observaţie: Ambele tipuri de definiţii ridică probleme în ceea ce priveşte adecvarea la realitatea definită. Dintre acestea menţionăm: neajunsurile definiţiilor semantice:

- convin în mod propriu doar verbelor de acţiune;- se potrivesc şi subiectului unui verb la mod nepersonal;- noţiunea de autor (protagonist) se poate exprima şi printr-un complement de agent, printr-un atribut genitival subiectiv sau chiar prin mijloace lexicale (vezi substantivele derivate cu sufixe de agent).

neajunsurile definiţiilor formale:- subiectul nu stă întotdeauna la nominativ (chiar în GA se vorbeşte despre excepţii de la cazul subiectului);- lasă în afară subiectele exprimate prin forme verbale, respectiv infinitiv, gerunziu şi supin, sau prin interjecţii, care, neavând categoria cazului, nu pot fi definite prin nominativ;

40

Subiectul

- se neglijează faptul că predicatul se poate exprima nu doar prin verb, ci şi prin adverb sau prin interjecţie, caz în care nu mai poate fi vorba de acord; în plus, există şi situaţii în care verbe la moduri nepersonale au, din punct de vedere logic şi semantic, un subiect propriu (Întrebându-l noi ce căuta acolo, copilul începu să se fâstâcească)

Potrivit GALR, subiectul se defineşte în raport cu verbul-centru, indiferent de apariţia acestuia la o formă personală sau nepersonală. Clasa de substituţie a subiectului are ca termen prototipic nominalul în nominativ, iar ca relaţie sintagmatică specifică, relaţia de interdependenţă cu verbul predicat şi acordul pe care i-l impune acestuia.

Relaţia verb-predicat – subiect se caracterizează prin restricţii bilaterale:

Verbul impune subiectului cazul N (= recţiune) Subiectul impune verbului-predicat numărul şi persoana (= acord)

Observaţii: Există verbe-predicat sau forme paradigmatice ale unor verbe (=

intranzitive la diateza impersonală) care nu intră în relaţie cu un subiect: a-i păsa, a i se acri, a i se urî, a-i părea bine / rău, a i se căşuna, se mănâncă bine, se doarme mult etc.

Există verbe la moduri nepersonale care au capacitatea de a intra în relaţie cu un subiect propriu, fără a-i satisface cerinţele de acord: Plecând profesorul din clasă, noi am început să copiem. Odată plecat profesorul, noi... E greu de înţeles această carte. Înainte de a ajunge profesorul în clasă, studenţii s-au pregătit de examen.

Având în vedere că subiectul este o funcţie cerută de verb (în structurile monovalente) sau de grupul Verb + complement(e), rezultă de aici dependenţa subiectului faţă de verb. Această teză este susţinută în GALR cu numeroase argumente, dintre care menţionăm:a) Există în lb. română verbe inapte sintactic de a se construi cu un subiect: tună, fulgeră, plouă, geruieşte, se înserează, se înnoptează, a-i păsa, a-i arde etc1. b) Neexprimarea subiectului, chiar în construcţii cu verbe apte sintactic de a primi un subiect. E vorba de cazurile de subiect neexprimat (inclus şi subînţeles), nedeterminat şi eliptic2.c) Recţiunea sau restricţia de caz (N).

1 În lb. populară există structuri paralele cu şi fără subiect, de tipul: Mă doare gâtul / în gât; Mă înţeapă inima / la inimă etc.2 Acesta din urmă diferă de situaţia subiectului neexprimat şi apare mai ales în sintaxa dialogală, de unde poate fi recuperat anaforic: – Unde a început Revoluţia? – La Timişoara.

41

Subiectul

d) Posibilitatea primirii unui subiect de către forme verbale nepersonale ce nu pot respecta regula acordului, ceea ce înseamnă că acordul nu este absolut indispensabil.e) Subiectul şi complementul direct ocupă în raport cu verbul-predicat o poziţie oarecum simetrică, fapt dovedit şi prin fenomenul pasivizării, în urma căruia subiectul trece în poziţa complementului de agent, iar complementul direct trece în poziţa subiectului: Profesorul îl ceartă pe elev Elevul este certat de către profesor.f) Clasele de substituţie ale subiectului şi ale complementului direct şi complementului prepoziţional cuprind un inventar relativ extins de termeni comuni, cu reguli asemănătoare de selecţie.g) Verbul atribuie subiectului un anumit rol tematic. Exceptând rolul de Agent, celelalte roluri sunt comune cu ale complementului direct. Exemple: Experimentator: El se întristează / Mă întristează situaţia

Pacient: S-a tăiat pădurea / Oamenii au tăiat pădurea;Locativ: Satul era plin de gospodari / A colindat tot satul etc.Concluzia = Subiectul este „un complement special”, „un

complement privilegiat” al verbului, prin faptul că se leagă de verb prin restricţii bilaterale.

2. Clasa de substituţie a subiectului cuprinde 2 tipuri de realizări: realizări nominale şi realizări nenominale.

Realizările nominale au în vedere exprimarea subiectului prin substantive, pronume şi numerale în cazul N (= realizarea prototipică):Studenţii / Ei / Unii / Toţi / Fiecare / Trei etc. ... sunt interesaţi.

ObservaţiiPoziţia de subiect este incompatibilă cu clasa adjectivului,

a adverbului, a participiului cu valoare adjectivală şi a interjecţiei3. Condiţia ca aceste clase să apară ca subiecte este, de fapt, substantivizarea lor: Binele ce mi l-ai făcut nu va fi uitat. Scumpul mai mult păgubeşte. Se auzea un of 4 . Uneori, substantivizarea e marcată doar sintactic sau prin citare, adică în metalimbaj: „Pe când nu era moarte....nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna...”. De aici lipseşte pe.

3 Aici GALR se deosebeşte de GA, care admite exprimarea subiectului prin interjecţie: Se auzea vâj!.4 În enunţuri de tipul În curte se striga „Văleu!” se trece la un alt plan al comunicării – cel al vorbirii directe, constituind prin sine un enunţ.

42

Subiectul

Realizările nenominale au în vedere, pe de o parte, exprimarea subiectului prin forme verbale nepersonale de infinitiv, gerunziu, supin şi participiu pasiv, iar pe de altă parte, realizarea propoziţională a subiectului în forma unei subordonate SB.

Infinitiv: E uşor a scrie versuri. Se poate spune orice. Gerunziu: Se aude fluierând. Supin: E uşor de citit. Participiu pasiv: Trebuie spus acest lucru. Se cuvine făcut acest

lucru.

Observaţii: O construcţie ca: Se aude venind un tren / Se aude un tren venind,

se pretează la o dublă interpretare, în care gerunziul poate fi etichetat drept un subiect sau un predicativ suplimentar (comp: Fetiţa vine alergând).

În situaţii de acord al participiului, se ajunge la structuri de tipul: Se cuvin / Trebuie făcute aceste lucruri. Structuri de acest tip sunt interpretate ca rezultând din amalgamarea a două grupuri: Trebuie + lucrurile sunt făcute, deci un predicativ suplimentar. În orice caz, acordul participiului exclude posibilitatea interpretării acestuia drept subiect.

În construcţii de tipul: Trebuie mers până la capăt, Trebuie înotat până la mal, în care verbele a merge şi a înota sunt intranzitive ce nu acceptă pasivizarea, se admite că avem a face nu cu nişte participii, ci cu supine, care, prin excepţie, apar fără prepoziţia de.

Propoziţia SB îndeplineşte la nivelul frazei funcţia de subiect al propoziţiei regente. Termenul regent poate fi:

un verb (locuţiune verbală) personal(ă) fără subiect în regentă (de obicei în proverbe): Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge. Învaţă cine vrea. Cine a spus asta nu şi-a dat seama;

un verb impersonal (activ sau reflexiv), un verb (locuţiune verbală) personal(ă) folosit(ă) impersonal: trebuie, urmează, merită, rămâne, era, începe, (îmi) convine, (îmi) place, (îmi) vine,(mă) doare, se cuvine, se întâmplă, se poate, se ştie, se crede, se zice etc. După aceste verbe urmează o subiectivă introdusă prin că sau să: Trebuie să plec. Începe să plouă. Era să cad. Rămâne să stabilim data. Nu-mi convine să pierd. Urmează să cânte. Îmi place să dorm. Se zice că va veni. Se poate să plouă etc.;

Observaţie:

43

Subiectul

În exemplele de tipul: Eu trebuie să plec. Tu se cuvine să câştigi, pronumele eu, tu nu sunt subiectele verbelor impersonale, ci ale verbelor personale din subordonată (subiectivă). Apariţia lor înaintea verbelor din regentă se datorează fenomenului de imbricare („împletire” a subordonatei cu regenta).

expresii verbale impersonale cu funcţie de predicat (nominal), alcătuite din a fi copulativ + adverbe sau locuţiuni adverbiale: e bine, e rău, e greu, e uşor, e normal, e important, e posibil, e firesc, e scris, e cu neputinţă, e fără doar şi poate că / să... E bine că mi-ai spus. E suficient să suni o dată. E fără doar şi poate că va veni;

un verb (personal sau impersonal) sau o locuţiune verbală (personală sau impersonală) la un mod nepredicativ (infinitiv sau gerunziu): E uşor a se spune că nu se poate. Părându-i-se că plouă, a luat umbrela. Venind cine era aşteptat, ne-am bucurat mult;

un verb copulativ şi impersonal: Dacă-mi vei scrie măcar câteva rânduri înseamnă că mă iubeşti;

un adverb predicativ sau o locuţiune adverbială predicativă urmate de că sau să: poate, fireşte, desigur, bineînţeles, de bună seamă etc.: Fireşte că ştie. Bineînţeles că va pleca.

Subordonatele SB sunt de 2 feluri: relative şi conjuncţionale. Cele relative pot fi: relative interogative (Ni se spune ce, cine, cum, când, unde etc. să mergem), relative propriu-zise (Mă interesează cine, ce, cum ... a fost; Reuşeşte cine munceşte; Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge; Cui nu-i place, să plece; Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti etc.) şi relative infinitivale (Nu-i ce mânca. N-are cine mă-ngriji. Nu-i cui spune)5. Subiectivele conjuncţionale au ca elemente de relaţie conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale: că, să, ca....să, dacă, de, cum că, precum că etc. (Trebuie să plece. E posibil ca ceilalţi să mai întârzie).

Realizări neprototipice ale subiectuluia) Excepţii de la cazul subiectului (N):- excepţii reale: e vorba de situaţiile în care subiectul, exprimat printr-un pronume relativ, îşi acomodează forma în raport cu verbul din regentă, rezultând astfel o situaţie de împletire a subordonatei cu regenta sau de imbricare: Dau cui cere. Ajut pe cine mă ajută. S-a speriat de ce i s-a 5 În gram. tradiţională se vorbeşte despre construcţii infinitivale relative, interpretate ca subiecte complexe şi nu ca propoziţii, dat fiind faptul că verbele din structura lor sunt la moduri nepersonale.

44

Subiectul

întâmplat. Lumea nu-i a cui o străbate. Efectul a ceea ce s-a petrecut e grav etc. În aceste exemple, subiectul se află în cazurile D, G sau Ac, caz impus de prepoziţie sau de regimul verbului din regentă.- alte excepţii (aparente):

structuri cu subiect partitiv, de tipul: Au câştigat de-ai noştri. Au mai plecat din / dintre ei. Prepoziţiile impun cazul Ac. Centrul grupului nominal – neexprimat – poate fi recuperat anaforic: Au câştigat unii / oameni / copii de-ai noştri;

structuri cu aspect de genitiv: Ai casei au plecat (ai casei = „locatarii”). Ai lui l-au primit cu căldură (ai lui = „părinţii, familia”). Gramaticile moderne consideră aici articolul genitival ai un pronume semiindependent (în N)

structuri cu aspect de acuzativ de tipul cu toţii: Au venit cu toţii. Această structură este doar aparent subiect, deoarece în realitate reprezintă un element predicativ suplimentar aflat în relaţie atât cu verbul predicat, cât şi cu un subiect neexprimat (ei).

grupruri atipice generatoare de confuzii:1. Cartea mea e nouă, a colegului e ruptă.2. Au plecat treizeci de elevi .3. Destul de puţini au reuşit.4. Au venit fel de fel de oameni .5. Au venit la oameni !6. Au plecat peste zece din clasă.

Comentarii: În primul enunţ, a funcţionează ca pronume semiindependent. Grupul nominal a + substantiv în G ocupă poziţia subiectului, dar centrul de grup apare în N. În următoarele 3 enunţuri, prepoziţia de nu se grupează cu nominalul următor, care-şi păstrează caracteristicile unui subiect în N6. În ultimele 2 enunţuri, la şi peste au o utilizare specială, fiind suprimabile şi având o valoare cantitativ-nedefinită, ceea ce la îndepărtează de o prepoziţie propriu-zisă.

3. Tipuri de subiect

6 În GA, enunţul 2 este interpretat diferit, în sensul că numeralul e subiect, iar substantivul, precedat de prepoziţia de, este atributul acestuia.

45

Subiectul

După caracterul manifest sau nemanifest în organizarea sintagmatică a enunţului, subiectul poate fi (a) exprimat şi (b) neexprimat:

a. Subiectul exprimat, la rândul lui, poate fi: simplu: se realizează printr-o singură parte de vorbire cu sens lexical suficient; la rândul lui poate fi: sintetic (Ion pleacă la şcoală. Liniştea îi făcea bine. Nu-mi place a vorbi degeaba. Ei nu se mai săturau privind) şi analitic (cuvinte compuse şi locuţiuni: Punctele de vedere erau diferite. Îi lipsea bunul-gust); multiplu: alcătuit din doi sau mai mulţi termeni coordonaţi prin juxtapunere ori copulativ, mai rar disjunctiv (În grădina noastră cresc meri, peri, gutui şi pruni. Ion şi Vasile au fost premiaţi. Mama sau tata vor hotărî unde mergem mâine);

Observaţie:Nu alcătuiesc un subiect multiplu termenii coordonaţi adversativ

prin conjuncţiile ci sau iar. În realitate, aceste conjuncţii leagă două propoziţii, însă pentru evitarea repetiţiei, predicatul, realizat prin acelaşi verb, este exprimat numai într-una dintre propoziţii: Nu băiatul¹/, ci fata a spart geamul²/. Fata¹/, iar nu băiatul a spart geamul²/. Nici termenii coordonaţi disjunctiv care au formă diferită de număr, de persoană sau de gen (numai unul impunându-i mărcile sale predicatului) nu alcătuiesc un subiect multiplu, ci reprezintă subiecte ale unor propoziţii diferite: Eu¹/ sau tu urmezi²/? Copilul¹/ sau părinţii au hotărât²/? dublat: constă în anticiparea sau reluarea subiectului printr-un pronume personal sau demonstrativ în nominativ (având acelaşi referent); fenomenul este caracteristic mai ales limbajului popular sau familiar: Te bate ea mama. A veni el Drăguş la căuş. Omul muncitor, acela are de câştigat. Harap-Alb veni şi el mai apoi.

Observaţie:Fenomenul dublării caracterizează şi propoziţia subiectivă, în

exemple ca: Cine va sosi primul, acela va primi premiul, Cine spune ăla e, în care subiectul realizat propoziţional este reluat în regentă printr-un subiect simplu.

46

Subiectul

În unele gramatici se vorbeşte şi despre un subiect complex sau dezvoltat, acesta putându-se realiza prin:- construcţii infinitivale relative (alcătuite dintr-un infinitiv + un pronume sau adverb relativ cu diverse funcţii pe lângă infinitiv; construcţia în întregime are rolul de subiect pe lângă verbul a fi existenţial sau a avea cu sensul „a se găsi, a se afla”): Când e minte, nu-i ce vinde. Acu n-are cine mă spăla, n-are cine mă-ngriji, n-are cine-mi spune o vorbă bună. Nu-i unde dormi7.- construcţii nominale infinitivale sau de supin (alcătuite dintr-un verb copulativ la infinitiv sau supin + un nume sau un adjectiv): A fi om e lucru mare, a fi domn e o-ntâmplare. E greu de ajuns profesor.Observaţie:Structurile subliniate nu pot fi predicate (nominale), din cauza caracterului nepredicativ al modului verbului copulativ. Cu toate acestea, numele cu care intră în relaţie copulativul au valoarea unor nume predicative.- un substantiv (cel mai adesea nume de rudenie) şi un adjectiv posesiv legate între ele cu cratimă şi formând o unitate: A venit soacră-mea. Observaţie: Unii autori consideră subiecte dezvoltate şi cele exprimate prin structuri de tipul apelativ + nume propriu de persoană, ca în exemplele: Nea Vasile sapă în grădină. Tuşa Margareta a fost pe la noi8.

b. Subiectul neexprimat cunoaşte subtipurile: inclus, adică indicat numai prin forma verbului predicat (sau a

auxiliarului din structura acestuia), la persoana I sau a II-a singular sau plural: „Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?”. Am venit aici să câştig premiul. De ce te uiţi în caietul meu?

subînţeles din context (el a fost sau urmează să fie exprimat într-o propoziţie învecinată), în condiţiile în care verbul predicat este la pers. a III-a: Băiatul se trezi brusc. Privi o clipă spre uşă şi apoi se dădu jos din pat. Ion începe să înveţe. Apoi să cânte. L-a lăsat pe Ion să plece. Am auzit despre Ion că a reuşit.

nedeterminat (adesea şi neexprimat): trimite la un referent care nu este identificat ori nu este identificabil (= subiect nedeterminat propriu-zis) sau poate fi raportat la orice persoană (= subiect cu valoare generală). Subiectul nedeterminat propriu-zis este neexprimat şi se întâlneşte în

7 Pentru interpretarea propusă de GALR, vezi supra.8 Pentru interpretarea dată de GALR acestor structuri, vezi cap. Apoziţia.

47

Subiectul

contexte cu verbul predicat la diateza activă, pers. a III-a, singular (mai rar la plural), de tipul: Sună la uşă. Scrie în ziar că mâine va ploua. A spus la radio că se măresc salariile. Subiectul cu valoare generală poate fi exprimat prin pronume personal de pers. a II-a singular sau neexprimat, caz în care verbul predicat este la pers. a II-a singular, ori la pers. I plural: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui / Joace unul şi pe patru, / Totuşi tu ghici-vei chipu-i”. „De treci codri de aramă, de departe vezi albind / Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”. Unde dai şi unde crapă. Să nu ne luăm după aparenţe.

eliptic, caracterizează în special sintaxa dialogată: Ion unde a plecat? La şcoală. Observaţii: Unele gramatici vorbesc şi despre un aşa-numit subiect dedus dintr-o întreagă situaţie de comunicare:

„- Apoi de, cucoane, eu zic cu mintea a proastă a mea că pământ să fie mai gras pe lumea asta, că el ne dă toate bunătăţile pe care le avem.

- Aşa este, răspunse boierul”.Subiectul propoziţiei Aşa este este dedus din fraza anterioară, al cărei

conţinut de fapt îl rezumă. El ar putea fi concretizat prin demonstrativul cu valoare neutră asta. Există şi propoziţii cu subiect zero. Se disting următoarele situaţii în care verbe sau construcţii verbale cu rol de predicat nu pot intra în relaţie cu un subiect gramatical:

verbe impersonale la diateza activă sau reflexivă care arată fenomene ale naturii: plouă, fulgeră, tună, ninge, viscoleşte, se înserează, se luminează etc.

În limbajul poetic se pot întâlni totuşi şi situaţii în care aceste verbe apar însoţite de un subiect (care cel mai adesea este un substantiv având aceeaşi rădăcină cu a verbului sau din aceeaşi sferă semantică – unii autori îl numesc subiect intern):

„De scăldat cin-te-a scăldat? Ploile când au plouat” (Blaga)„Peste capul blond al fetei Zboară ploile şi-o plouă” (Eminescu)„Te uită cum ninge decembre” (Bacovia);

verbe reflexive impersonale care se referă la procese umane: se călătoreşte, se doarme, se mănâncă etc.: Se mănâncă ieftin aici;

48

Subiectul

verbe de tipul a (-i) arde, a (-i) păsa, a (i) se acri, a (i) se urî etc., care se construiesc cu un complement indirect obligatoriu în dativ şi un complement indirect în acuzativ cu prepoziţiile de sau cu: Nu-mi arde de şcoală. Mi s-a acrit de atâta ploaie. Ţi s-a urât cu binele;

expresiile impersonale îmi pare bie, îmi pare rău; enunţuri de tipul: E vai de noi. Miroase a pâine caldă. E trecut de

miezul nopţii. Mă cheamă Ion. În afara subiectului gramatical (care răspunde la întrebările cine?

sau ce?), există şi un subiect logic, care în propoziţie are altă funcţie sintactică, şi anume:- de complement de agent: Eu sunt ajutat de aceştia. El este susţinut de prieteni. Prin transformarea verbului pasiv în activ, complementul de agent devine subiect iar subiectul, complement direct: Aceştia mă ajută. Prietenii îl susţin.- de complement indirect în dativ: Îmi este foame. Ne pare rău. În primul exemplu, predicatul este verbul este, iar subiectul gramatical substantivul foame. Pronumele îmi este complement indirect, dar din punct de vedere logic are valoare de subiect (Eu am….foame). În al doilea exemplu, predicatul este exprimat prin locuţiunea a(-i) părea bine, care din punct de vedere gramatical nu poate intra în relaţie cu un subiect propriu. Rămâne ca pronumele personal ne să joace rolul unui subiect logic (ne = noi ne bucurăm).

4. Fenomene sintactice şi sintactico-discursive care influenţează statutul sintactic şi topica subiectului

Pasivizarea (Agentul devine Pacient şi invers; construcţia se intranzitivizează): Studenţii învaţă lecţia > Lecţia este învăţată de studenţi.

Impersonalizarea (în cazul verbelor intranzitive, efectul constă în pierderea unei valenţe combinatorii a verbului; din punct de vedere comunicativ-pragmatic, se pierde capacitatea de combinare cu un subiect, interesul concentrându-se exclusiv asupra procesului): Ei ajung târziu > Se ajunge târziu. Se doarme mult. Se mănâncă bine etc. În cazul verbelor tranzitive, impersonalizarea se asociază cu pasivizarea: Toţi ştiu că va veni > Se ştie de către toţi că va veni.

Deplasarea / avansarea subiectului, cu trecerea peste un regent verbal (= împletire sau imbricare): Ion trebuie să ajungă acasă. Ion se dovedeşte că a fost plecat. Această carte e important să fie citită. Cine crezi

49

Subiectul

că va câştiga? Ce e necesar să se întâmple? Câţi crezi că au lipsit? Subiectul deplasat poate rămâne neintegrat sintactic, fiind rupt de restul enunţului, ruptură asociată fonetic cu izolarea prin pauză (în scris, prin virgulă), iar pragmatic, cu tematizarea forte: Copiii noştri, ce bine că nu sunt aici!

Un caz special de împletire a subordonatului cu regentul avem în sintaxa verbului a putea. Construcţia putea + infinitiv prezintă câteva particularităţi:

Subiectul infinitivului pasiv-reflexiv sau pasiv se mută înaintea întregului grup: Asta nu se poate spune. Oferta nu poate fi acceptată Forma pasiv-reflexivă a primului verb absoarbe pe cel de-al doilea se, marca pasiv-reflexivă a celor două verbe exprimându-se o singură dată (vezi primul exemplu). Orice alt clitic al infinitivului-subiect trece în faţa regentului a putea: Asta nu mi se poate reproşa.

5. Ambiguităţi şi structuri opace În enunţuri de tipul a fi (existenţial) + subst. neart. / adverb: E

noapte, dimineaţă, întuneric, cald, soare, nor, frig, ger, vară, iarnă.... / Mi-e frig, cald, lene, somn, ruşine, dor, greaţă, jenă, bine, rău, urât....verbul a fi este existenţial, urmat de un subiect cu trăsături speciale. În alte interpretări, avem a face nu cu un subiect, ci cu un NP, caz în care a fi nu mai e existenţial, ci copulativ.

Pentru interpretarea ca subiect9 pledează sinonimia cu un tipar tranzitiv: Am teamă, greaţă, dor etc. Pentru interpretarea ca NP pledează prezenţa unor adverbe (bine, rău, greu, urât...), greu de interpretat ca subiecte, precum şi paralelismul cu tipare sintactice de tipul: Îmi este frică – Sunt fricos. Îmi este lene – Sunt leneş. De asemenea, posibilitatea gradării acestor substantive numai în această poziţie, şi nu în poziţia unui subiect individual autentic. Să se compare: Mi-e foarte frig / *Foarte frigul nu-mi prieşte.

Alte construcţii din seria celor existenţiale sunt: E nevoie de, Nu e chip să, E vorba de, E cazul să etc, care şi-au pierdut într-o anumită măsură transparenţa sintactică, oscilând între interpretarea ca locuţiuni sau grupări analizabile.

În construcţii impersonale, în care supinul e urmat de un complement de agent (E greu de înţeles de către oricine ce s-a întâmplat. E

9 Soluţia tradiţională50

Subiectul

periculos de manevrat de către copii asemenea substanţe), supinul este interpretat ca pasiv şi deci intranzitiv. Ca atare, nominalul postpus, coocurent cu complementul de agent, precum şi propoziţia postpusă, funcţionează ca subiecte ale supinului.

În construcţii impersonale în care nu există un complement indirect şi nici un complement de agent (Este important de citit cartea. E necesar de cumpărat alimente. E imposibil de spus ce s-a întâmplat), supinul, provenind de la verbe tranzitive, este ambiguu sub aspectul valorilor de diateză, suportând o duplă interpretare: de activ şi de pasiv. În consecinţă, nominalul postpus şi propoziţia postpusă primesc la rândul lor o dublă interpretare: subiect (la o lectură pasivă) sau complement direct (la o lectură activă).

În enunţurile de tip nominal, cu predicat neexprimat (Ploaie, vânt, furtună . Grindină cât oul de bibilică) substantivele se aşază în poziţia de subiect.

O structură de tipul E rău când oamenii încetează să mai aibă încredere în oameni este ambiguă, interpretarea oscilând între o structură cu subiect vid + copulativ + nume predicativ + circumstanţială de timp, şi o structură conţinând verbul copulativ a fi + nume predicativ + subiectivă postpusă introdusă prin adverbul când (E rău momentul când... / E rău în momentul când...). La fel, în exemplul Când doi oameni au aceeaşi idee înseamnă că nu e a unuia, ci a întregii societăţi, prezenţa corelativului atunci / aceasta în regentă ar dezambiguiza construcţia, în sensul interpretării subordonatei ca SB sau CT cu nuanţă CŢ.

În situaţii de anacolut se vorbeşte şi despre un aşa-numit subiect suspendat. Anacolutul este o construcţie sintactică specială care se creează prin întreruperea şi modificarea unei unităţi logico-sintactice. El reprezintă o abatere de la normele literare ale sintaxei (este un caz de discontinuitate sintactică), fiind specific limbajului popular şi familiar. Unul dintre cele mai interesante tipuri de anacolut este acest subiect suspendat: un cuvânt este gândit la începutul frazei ca subiect, dar se produce o întrerupere a şirului logic al vorbirii şi acest subiect este abandonat (şi reluat ulterior printr-o formă de dativ), în propoziţie apărând adevăratul subiect. Întrucât discontinuitatea se produce între un nominativ şi un verb predicat, construcţia în cauză mai poartă şi numele de nominativ suspendat: Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi. Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală

51

Subiectul

6. Topica şi punctuaţiaSubiectele verbelor predicative sau copulative personale stau, în

topică normală, înaintea predicatelor: Părinţii noştri sunt binevoitori. Când se insistă asupra predicatului, din motive de expresivitate, subiectul trece pe planul secund: Sunt binevoitori părinţii noştri. Subiectele verbelor predicative sau copulative impersonale stau, de regulă, după acestea: Ţi se cuvine respect. Nu-mi place cartea. E uşor a răspunde. Există şi câteva cazuri de topică fixă a subiectului:

în propoziţiile incidente stă după predicat: Am plecat, zise el; în propoziţiile interogative sau subordonate relative subiectul

(exprimat prin pronume relativ-interogativ) stă înaintea predicatului: Cine a venit? Ce se întâmplă? Nu ştiu cine a venit.Între subiect şi predicat nu se pune niciodată virgulă! Nici propoziţia

subiectivă nu se desparte de regentă prin virgulă, indiferent de locul faţă de regentă. O situaţie deosebită avem în cazul dublării subiectului sau a subiectivei (prin pronume cu valoare neutră), când pot fi izolate prin virgulă: Că şi-a pierdut toţi banii la jocuri, aceasta-l priveşte doar pe el. A fi profesor, acesta i-a fost visul.

7. Interpretarea diferită a unor funcţii conform GALR -

Subiectul şi numele predicativ- tipuri speciale de copmplement

Conform GA, ,,subiectul este partea de propoziţie care arată cine

săvârşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal sau ciu i se atribuie o

însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ“(pag.87).

Subiectul este deci, partea principală de propoziţie despre care se spune ceva

cu ajutorul predicatului.. Dintre cele două cel mai important din punct de

vedere sintactic este predicatul, „deoarece prin el se realizează predicaţia,

care este esenţa propoziţiei“ (GA, pag.75). Privite din punct de vedere logic

cel mai important este subiectul, deoarece el e termenul determinat de

predicat şi pentru ca este exprimat, de regulă, printr-un substantiv. De aici

52

Subiectul

rezultă că între subiect şi predicat există un raport de interdependenţă sau

cum spune GA ,,o relaţie de inerenţă“(GA, pag.79).

Potrivit GALR, subiectul „reprezintă o clasă de substituţie (adică de

echivalente sintactice substituibile în acelaşi context verbal), clasă având ca

termen prototipic nominalul în nominativ, iar ca relaţie sintagmatică

specifică relaţia de interdependenţă cu verbul şi acordul pe care îl impune

verbului-predicat“ (pag.332).

În chestiunea subiectului se aprobă soluţia interpretării acestuia ca o

complinire matricială a verbului, ca un complement de tip special,

„privilegiat“. Ca argumente speciale pentru limba română a subordonării

subiectului sunt considerate: incapacitatea unor verbe (zerovalente, mono- şi

bivalente de a admite subiect), neexprimarea subiectuluice ce permite

verbului să preia informaţiile gramaticale ale subiectului, coeziunea verb-

subiect realizată prin acord şi caz, păstrarea poziţiei de subiect şi în

condiţiile când relaţia de acord nu se poate realiza. De asemenea, subiectul

se actualizează frastic printr-o propoziţie subordonată, numita subiectivă.

N-are cine se duce.

Să plece cui nu-i convine.

Numele predicativ, apare în GA în componenţa predicatului

nominal, alături de un verb copulativ la mod personal sau nepersonal,

exprimat prin substantive, pronume, adjective substantivizate în cazul

nominativ, dar şi acuzativ sau genitiv cu prepoziţie, prin numeral, adverb şi

interjecţie. Se mai menţionează că numele predicativ poate fi de calificare

si de identificare.

În GALR, numele predicativ apare ca funcţie distinctă, cerută de un

centru-verbal copulativ şi „reprezintă o clasă de substituţie având ca

53

Subiectul

termeni prototipici adjectivul şi nominalul în nominativ(altul decât

nominalul –subiect), iar ca relaţie sintagmatică specifică o relaţie

obligatoriu ternară , implicând verbul de centru de tip copulativ şi un

nominal subiect.“

Aşadar, numele predicativ este o poziţie care aparţine clasei de

compliniri obligatorii şi implică şi raportarea la subiect. Semantic, se

distinge printr-un tip special de semnificaţie (NP exprimă o proprietate,

având o semnificaţie ,,predicativă“).

El este inginer.

El devine amabil.

Date fiind cele două caracteristici, obligativitatea şi caracterul

semantic precum şi raportarea la subiect, NP apare sub denumirea de

complement predicativ al subiectului.

Ca şi subiectul, NP se actualizează frastic printr-o subordonată,

numită propoziţie predicativă.

Chiar dacă obţinem aprobarea, problema rămâne să facem rost de

bani de plecare.

Întrebările noastre sunt cine şi când va pleca.

54