1

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE DIRECŢIA GENERALĂ ANTICORUPŢIE

DIRECŢIA PREVENIRE

SERVICIUL PREVENIRE

BULETIN DOCUMENTAR ŞI DE INFORMARE

PRIVIND ACTIVITATEA DE PREVENIRE

ŞI COMBATERE A CORUPŢIEI

ANUL VIII

Nr. 2 (15)/2014

Editura Ministerului Afacerilor Interne

2

COLECTIVUL REDACŢIONAL

Coordonatori: Chestor principal de poliţie dr. Jănică Arion-Ţigănaşu – director general

Chestor de poliţie Genu Eduard Radu – director general adjunct

Comisar-şef de poliţie Octavian Melintescu – director general adjunct

Comisar-șef de poliție dr. Alexandru Liviu Croitorescu – director general adjunct

Membri: Comisar-şef de poliţie Mergeanu Daniel

Comisar-şef de poliţie dr. Milodin Paul

Comisar-şef de poliţie Pîrvu Florea

Comisar-şef de poliţie Argeşanu Mădălina-Mihaela

Comisar-şef de poliţie Stoica Paul

Comisar de poliţie Bîrlici Traian Mihăiţă

Comisar-şef de poliţie Petre Florin

Comisar-şef de poliţie Filip Otilia-Elena

Secretar: Comisar-şef de poliţie Ghiorghiţă Bogdan

Responsabil de număr: Comisar-şef de poliţie Voinic Maria Cristina

Apare semestrial.

Redacţia nu îşi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere exprimate de autori.

Manuscrisele nu se înapoiază.

Adresa redacţiei:

Bucureşti, șos. Olteniţei nr. 390 A, sector 4.

Telefon: 021.332.38.29; Fax: 021.332.57.68

Interior: 14035; 14134; 14045; 14136; 14106

ISSN: 1844-7066

Operaţiuni editoriale: Editura M.A.I.

Tiparul: Tipografia M.A.I.

3

CUPRINS

Folosirea echipei comune de anchetă (Joint

Investigation Team – Jit) în urmărirea penală a

faptelor de corupție ............................................................... 5

Elemente de procedură şi psihologie în ancheta

judiciară ................................................................................ 15

Citarea, comunicarea actelor de urmărire penală şi

mandatul de aducere în Noul Cod de Procedură

Penală ................................................................................... 32

Provocarea în materia infracţiunilor de corupţie –

aspecte practice .................................................................... 47

Dreptul la apărare în Noul Cod de Procedură

Penală. Controverse privind dreptul martorului la

asistenţă juridică ................................................................... 76

Pluralitatea de infracțiuni ..................................................... 91

Interacţiunile societăţii civile cu actorii publici în

cadrul politicilor anticorupţie ............................................... 101

Sisteme de dezvoltare a integrității naționale ....................... 133

Rolul persuasiunii în activitatea de prevenire a

corupţiei ................................................................................ 140

Istoria corupţiei în România ................................................. 155

Efectele negative ale corupției asupra dezvoltării

economice.............................................................................. 163

Corupția în ţările aflate în tranziție ...................................... 167

4

Lupta împotriva corupției în Republica Populară

Chineză. Eforturile împotriva corupţiei în Era

Târziu Reformată (1990-2000) ............................................. 176

Coachingul – metodă de îmbunătăţire a

performanţei profesionale ..................................................... 194

Aplicaţia Managementul Asistat al Riscurilor de

Corupţie (MARC) .................................................................. 215

ONU: 9 Decembrie, Ziua Internaţională

Anticorupție ........................................................................... 268

5

FFOOLLOOSSIIRREEAA EECCHHIIPPEEII CCOOMMUUNNEE

DDEE AANNCCHHEETTĂĂ ((JJOOIINNTT IINNVVEESSTTIIGGAATTIIOONN

TTEEAAMMSS –– JJIITT)) ÎÎNN UURRMMĂĂRRIIRREEAA PPEENNAALLĂĂ

AA FFAAPPTTEELLOORR DDEE CCOORRUUPPȚȚIIEE

Comisar-şef de poliţie Manuela Elena POPESCU

Direcţia Anchete

Necesitatea cooperării judiciare internaționale pentru

instrumentarea cazurilor de corupție a devenit o necesitate,

odată cu extinderea faptelor de corupție dincolo de granițele

unui stat.

Joint investigation teams (JITs) este o modalitate

efectivă de cooperare internațională în materie judiciară

inclusiv între autoritățile polițienești și cele vamale din statele

membre UE.

Premisa acestei cooperări a fost definită pentru prima

dată la nivel european, în anul 1959, odată cu adoptarea la

Strasbourg a Convenției Europene privind asistența judiciară în

materie penală1. Acest document a fost completat cu Protocolul

adițional, semnat la 20 noiembrie 2001, tot la Strasbourg.

1 România a adoptat-o prin Legea nr. 236/1998 pentru ratificarea Convenţiei

europene de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg, la

20 aprilie 1959, şi a Protocolului adiţional la Convenţia europeană de

asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg, la 17 martie

1978, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din

11 iunie 1999.

6

De asemenea, o importanță deosebită, în domeniul

cooperării internaționale, o are Convenția Organizației

Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată prin Hotărârea

Adunării Generale nr. 58/4 din 31 octombrie 20032.

JITs sunt realizate în baza înțelegerilor dintre statele membre (SM) și/sau o terță parte, în vederea creării unei echipe de anchetă mai eficiente, ale cărei investigații trec dincolo de jurisdicția proprie a fiecărei părți, atunci când infracțiunea/infracțiunile în cauză sunt transnaționale. JITs sunt realizate pentru un scop bine definit și pentru o durată limitată. Ele sunt create la inițiativa unui stat membru UE, prin invitarea unei alte entități să participe în cadrul anchetei comune.

Scopul unui JIT este să faciliteze cooperarea în timpul

desfășurării anchetelor privind infracțiuni transnaționale.

Semnarea unui acord de anchetă comună poate fi luată în

calcul, doar în cadrul anchetelor privind infracţiuni grave, de

2 Ratificată de România prin Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004.

Cadrul legal european al reglementărilor referitoare la folosirea JITs

Art. 13 al Convenției UE privind asistența judiciară în materie penală, între statele membre UE, 29 mai 2000;

Decizia-cadru 2002/465/JAI privind JITs a Consiliului Europei din 13 iunie 2002;

Art. 20 al celui de-al doilea Protocol Adițional al Convenției UE privind asistența judiciară în materie penală adoptat la Strasbourg, la 8 noiembrie 2001;

Cadrul legal român privind folosirea JITs:

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare;

• Legea nr. 368/2004 privind ratificarea celui de-al doilea Protocol Adițional al Convenției Europene privind asistența judiciară în materie Penală.

7

crimă organizată, de corupție, evaziune fiscală etc. Totuși

pentru realizarea JIT nu este suficient ca ancheta să se refere la

o infracțiune gravă sau cu un grad sporit de pericol fiind

necesar ca legislația internă sau bunele practici din statul

membru UE să reflecte această modalitate de anchetă. Echipa comună de anchetă poate fi formată din polițiști,

procurori, judecători, iar în anumite cazuri și alte autorități. Prin definiție, JITs sunt create pentru investigarea unui caz bine delimitat, în care modul concret de comitere a infracţiunilor evidenţiază un pericol social pentru toate părţile implicate în ancheta comună și, de aceea, nu poate fi folosită pentru realizarea unei sarcini generale sau doar pentru un tip de infracțiune. Totodată, un membru al unui JIT poate disemina informații celuilalt membru, numai dacă legislația internă a deținătorului informațiilor permite diseminarea lor, în funcție de regimul informațiilor clasificate existent.

Avantajele JITs:

Posibilitatea schimbului direct de informații între părțile semnatare ale JIT, fără alte formalități;

Stabilirea în mod clar a responsabilităților pentru fiecare parte semnatară și împărțirea lor de către coordonator;

Posibilitatea solicitării unor verificări sau investigații direct, între părțile semnatare, fără a mai fi necesară folosirea comisiei rogatorii;

Posibilitatea ca reprezentanții părților semnatare să fie prezenți la desfășurarea unor activități procedurale, pe teritoriul celeilalte părți (exemplu: percheziții domiciliare, audieri), aspect care poate fi benefic și din punct de vedere al depășirii barierelor de limbă, în timpul acestor activități;

Posibilitatea de a organiza operativ și mai puțin formal, schimbul de informații și experiență;

Posibilitatea ca Europol și Eurojust să se implice și să ofere sprijin direct și asistență;

Posibilitatea de a solicita finanțarea operațiunilor de către Eurojust sau Europol;

Oportunitatea de a asigura celeritatea activităților procedurale și a finalității judiciare.

(sursă: Manualul pentru echipele comune de anchetă, Bruxelles, 4 noiembrie 2011)

8

Probleme privind implementarea legislației

referitoare la JIT În câteva cazuri, reglementarea JIT a fost evitată

datorită dublei reglementări a acestei modalități de anchetă, atât

prin Convenția UE, cât și prin Decizia-cadru a Consiliului

Europei. Un exemplu în acest sens este un JIT semnat între

Marea Britanie și Olanda. În acest caz, problema a fost cauzată

de modul diferit în care cele două state și-au reglementat, în

legislația internă, folosirea JIT. Marea Britanie și-a legiferat

folosirea JIT, în concordanță cu prevederile Deciziei-cadru, în

timp ce Olanda a ratificat Convenția. Rezultatul a fost acela că

Marea Britanie nu a fost un candidat eligibil conform legislației

din Olanda, în vederea semnării unui acord de anchetă comună.

Acest neajuns a fost în cele din urmă rezolvat când o instanță

districtuală din Olanda a decis caracterul prioritar al aplicării

Deciziei-cadru, față de legislația națională a statelor membre,

ceea ce mai departe a constituit cadrul legal pentru semnarea

JIT.

Probleme privind schimbul de informații: Lipsa

încrederii și reticența statelor membre UE de a face schimb de

informații sensibile este citat ca un obstacol-cheie în realizarea

unui JIT. În concret, țările par încă a fi foarte reticente, să

permită unor funcționari din alt stat (procurori, polițiști) să

desfășoare activități operative pe teritoriul lor. Un raport al

Eurojust a indicat că unele JIT-uri nu au fost luate în

considerare, ca posibilități concrete de anchetă, tocmai ca

urmare a experiențelor negative din trecut, în cadrul altor

activități de cooperare judiciară dintre anumite state membre.

Totuși, odată constituite, JITs s-au dovedit a fi un mijloc prin

care se poate clădi încredere reciprocă și înțelegere între părțile

semnatare.

Probleme privind experiența: Ca o investigație să fie

realizată în conformitate cu legislația internă a statului membru

pe teritoriul căruia JIT se desfășoară, este foarte important ca

9

membrii echipei din țările participante să aibă cunoștințele

necesare în materie juridică, în special penală, atât din statul pe

teritoriul căruia se desfășoară JIT, dar și a celorlalte state

participante. Dată fiind natura complexă a procedurilor penale,

poate fi uneori dificil de identificat specialiști care să facă parte

din echipa de anchetă comună, care să deţină toate cunoștințele

necesare privind procedurile judiciare din mai multe state.

Alte probleme: Conform unui raport al Eurojust, o

analiză a JITs a evidențiat că în unele situații propunerea de a

forma o echipă comună de anchetă a fost făcută prea târziu.

Raportul precizează, de asemenea, recomandarea ca JIT să

înceapă încă din faza informativă, pentru a avea o finalitate

scontată. Mai mult, echipele de anchetă comună nu sunt

folosite atât de des, din cauza lipsei de informare cu privire la

modul cum funcționează acestea, care sunt beneficiile și

avantajele utilizării lor.

Model de acord privind constituirea unei echipe comune

de investigaţie în dosar de corupție – JIT –

ACORD PRIVIND CONSTITUIREA UNEI ECHIPE COMUNE

DE INVESTIGAȚIE (JIT)

A. TEMEIUL ACORDULUI:

În conformitate cu prevederile CONVENȚIEI

EUROPENE PRIVIND COOPERAREA ÎN MATERIE

PENALĂ, adoptată la Strasbourg, la 20 aprilie 1959, denumită

în continuare CONVENȚIE, respectiv art. 19 și 20 ale

Protocolului Adițional al acestei Convenții, adoptat la

Strasbourg, la data de 8 noiembrie 2001, denumit în continuare

PROTOCOL, precum și cu art. 49 și 50 din CONVENȚIA

NAȚIUNILOR UNITE IMPOTRIVA CORUPȚIEI, adoptată

la New York, la data de 31 octombrie 2003, denumită în

continuare UNCAC.

10

B. PĂRȚILE ACORDULUI:

Următoarele părți au consimțit semnarea acestui acord

pentru constituirea unei echipe comune de anchetă, denumit în

continuare JIT:

... (denumirea statului implicat în anchetă)... prin ...

(unitatea de parchet/structura, denumită în

continuare... acronim) și

ROMÂNIA, prin ... (unitatea de parchet/structura …

denumită în continuare... acronim.).

Părțile la acord pot decide, de comun acord, să invite

structurile/agențiile altor state membre să devină părți ale

acestui acord.

C. SCOPUL ACESTUI JIT: Prin JIT se urmărește crearea cadrului

normativ/operațional de derulare a activităților de investigații și de urmărire penală, efectuate de către organele judiciare ale celor două părți ale acordului, în legătură cu faptele de corupție săvârșite de funcționarii/angajații... (se vor preciza detaliile necesare privind obiectul comun al celor două dosare penale, cu menționarea numerelor de înregistrare) și care se află într-o strânsă interdependență, fapt ce impune desfășurarea unor activități coordonate ale organelor de anchetă implicate în aceste operațiuni. În acest scop, JIT își propune:

să identifice persoanele responsabile, având ca preocupare...;

să identifice mijloace de probă privind…;

să oprească activitatea ilegală, constând în...;

să obțină și să-și disemineze reciproc informațiile

rezultate în urma investigațiilor, relevante pentru

părți;

ca părțile să-și pună la dispoziție reciproc, probele

obținute în urma anchetelor proprii desfășurate în

cauză;

11

să identifice bunurile obținute din săvârșirea

infracțiunilor, în vederea recuperării prejudiciilor

cauzate, precum și a altora, în vederea dispunerii

măsurilor asiguratorii;

... (se vor enumera toate activitățile asumate de

părțile semnatare ale acordului)...

D. VALABILITATEA ACORDULUI

Prezentul acord intră în vigoare la … (se va preciza în

mod explicit... exemplu: data sau momentul semnării etc.) și

este valabil până la ...

Acordul poate fi prelungit prin consimțământul

reprezentanților părților semnatare, detaliile unei astfel de

prelungiri urmând a fi consemnate într-un document distinct,

anexă a acestui acord.

E. TERITORIALITATEA ACORDULUI

JIT va opera pe teritoriul statelor părți, respectiv...

Activități de urmărire penală sau confiscare pot avea loc

pe teritoriul ambelor state.

În conformitate cu prevederile art. 19, pct. 3 din

Protocol, anchetele/investigațiile sub acoperire sunt desfășurate

conform legii și procedurilor naționale ale statului parte, pe

teritoriul căreia se desfășoară.

Părțile semnatare vor lua măsurile necesare pentru

asigurarea pregătirii/conducerii activităților specifice

operațiunilor sub acoperire. Totodată, părțile își vor da

concursul pentru asigurarea protecției și confidențialității

ofițerilor sub acoperire autorizați pe teritoriul propriu.

Conform art. 20 alin. 3, lit. b din Protocol, echipa

operativă își desfășoară operațiunile în conformitate cu

legislația, incidentă activității, pe teritoriul căreia se desfășoară.

Membrii echipei operative își execută sarcinile sub conducerea

conducătorului JIT, desemnat de fiecare dintre părți, ținând

12

cont, totodată și de regulile/condițiile impuse de autoritățile din

care fac parte membrii echipei operative.

F. MEMBRII JIT (ECI)

Părțile semnatare au desemnat persoană/persoane

responsabilă/responsabile pentru operațiunile care urmează a fi

desfășurate conform prezentului acord, astfel:

– Din ROMÂNIA,

* în calitate de conducător al JIT (ECI)... (numele,

prenumele, calitatea, instituția în care își desfășoară

activitatea, precum și date de contact) ...

* în calitate de membri ai echipei comune de anchetă...

(numele, prenumele, calitatea, instituția în care își desfășoară

activitatea, precum și date de contact pentru fiecare din cei

desemnați) ...

– Din ... (se va preciza numele statului) ...,

* în calitate de conducător al JIT (ECI)... (numele,

prenumele, calitatea, instituția în care își desfășoară

activitatea, precum și date de contact) ...

* în calitate de membri ai echipei comune de anchetă ...

(numele, prenumele, calitatea, instituția în care își desfășoară

activitatea, precum și date de contact pentru fiecare din cei

desemnați) ...

În cazul în care oricare dintre persoanele mai

sus-menționate se află în imposibilitatea de a-și desfășura

activitățile repartizate în cadrul JIT, acesta va fi substituit, după

consultarea reciprocă a părților, cu un altul, ale cărui date vor fi

consemnate în scris, ca anexă la prezentul acord și comunicate,

de îndată, celeilalte părți spre semnare.

În cazuri urgente, va fi suficient ca partea din cadrul

JIT, în a cărui echipă se realizează înlocuirea, să trimită

celeilalte părți o notificare scrisă, care ulterior va fi confirmată

prin anexa la prezentul acord.

13

Membrii echipei uneia dintre părți pot participa la

activitățile operative ale celeilalte desfășurate pe teritoriul său,

numai cu permisiunea conducătorului echipei, care desfășoară

activitățile din cadrul JIT, în condițiile în care cei desemnați să

participe îndeplinesc condițiile legislației specifice ale statului,

pe teritoriul căruia se realizează activitățile, precum și cele ale

legislației statului propriu.

G. CONDIȚII GENERALE

Prezentului JIT îi sunt incidente condițiile prevăzute

de art. 19 și art. 20 din Protocol, precum și cele ale art. 49

și 50 ale UNCAC, astfel cum sunt puse în aplicare de către

fiecare dintre părți, după ratificare, atât România, cât și ...

(numele statului) fiind semnatare ale convențiilor anterior

precizate.

Toate investigațiile desfășurate și probele administrate

în baza și pentru JIT vor deveni probe administrate în cadrul

ambelor dosare penale și vor putea fi folosite în fața instanțelor

judecătorești ale ambelor state, după consultarea reciprocă a

conducătorilor și membrilor echipelor din cadrul JIT, cu

respectarea regulilor procesual penale ale fiecărui stat.

Orice investigații sau probe deținute de fiecare dintre

părțile semnatare, la momentul intrării în vigoare a prezentului

acord, incidente activităților din cadrul acestuia, vor fi

considerate parte integrantă, diseminarea fiind realizată

cu condiția respectării legislației interne a fiecăruia dintre

părți.

H. TRANSMITEREA PROBELOR

Toate probele obținute în urma realizării activităților

descrise în cadrul acestui acord vor fi puse la dispoziția

celeilalte părți, personal de către conducătorii JIT, sau în lipsa

acestuia de către unul/unii dintre ceilalți membri ai echipelor

de anchetă, comunicați în prealabil celeilalte părți.

14

I. COSTURILE JIT

Fiecare dintre părți va suporta din surse proprii,

conform reglementărilor interne, costul activităților asumate în

cadrul anchetei comune.

ROMÂNIA …………..

CONDUCĂTOR JIT/CALITATE CONDUCĂTOR JIT/CALITATE

DATA DATA

15

EELLEEMMEENNTTEE DDEE PPRROOCCEEDDUURRĂĂ

ŞŞII PPSSIIHHOOLLOOGGIIEE ÎÎNN AANNCCHHEETTAA JJUUDDIICCIIAARRĂĂ

Comisar-şef de poliţie Eliazăr CIOINEGEL

Serviciul Judeţean Anticorupţie Suceava

Ascultarea suspectului este un joc al inteligenţei, purtat

înainte de toate cu instrumente psihologice.

Raporturile dintre anchetator şi suspect se pot desfăşura

sub mai multe forme, numite şi planuri situaţionale:

planul contextual deschis: datele despre infracţiune

sunt deţinute atât de anchetator cât şi de suspect

(aici putem enumera situaţiile flagrante, când

suspectul a fost prins în timpul actelor pregătitoare,

în timpul consumării sau imediat după comiterea

faptei);

planul contextual ascuns: datele despre infracţiune sunt

deţinute numai de către suspecţi (de exemplu, cauzele

cu autori necunoscuţi, dispariţiile de persoane);

planul contextual orb: datele despre infracţiune

sunt deţinute doar de către anchetatori

(de exemplu, denunţurile, sesizările, reclamaţiile);

planul situaţional necunoscut: datele despre

infracţiune nu sunt cunoscute nici de suspect, nici de

anchetator (de exemplu, raziile, filtrele de circulaţie,

controalele actelor de identitate).

Pe parcursul audierii, organul de urmărire penală

va putea investiga în legătură cu eventualele stări de frustrare

16

de natură generală sau pasagere, cunoscut fiind faptul că

esenţial în starea de frustrare este că ea provoacă conduite

agresive.

În literatura de specialitate sunt recomandate a fi

respectate câteva reguli care pot facilita stabilirea unui contact

psihologic între anchetat şi anchetator:

primul act al suspectului introdus în camera de

audiere este să-l fotografieze pe viitorul său adversar,

deci anchetatorul trebuie să fie conştient de faptul că

înainte de a fi ascultat va fi privit;

exprimarea clară, în limbaj inteligibil

interlocutorului, este obligatorie. Deşi unii

anchetatori sunt tentaţi ca la audierea infractorilor să

utilizeze limbajul argotic, această metodă nu este

recomandată1. Distanţa dintre cel care încalcă legea

şi reprezentantul societăţii trebuie să se evidenţieze

şi prin diferenţa de limbaj folosit. Marcarea aceasta,

prin modul de exprimare corect, subliniază prestigiul

anchetatorului, chiar dacă el cunoaşte, şi este bine

să-l stăpânească, limbajul folosit în lumea interlopă.

Jargonul infracţional trebuie să rămână apanajul

infractorilor, anchetatorul trebuie să-şi demonstreze

superioritatea şi printr-o exprimare corectă,

literară, evident la nivelul puterii de înțelegere a

suspectului;

înainte de a vorbi, anchetatorul trebuie să ştie, să

observe şi să asculte;

cel anchetat trebuie încurajat prin flatare sau prin

utilizarea unor formule generalizatoare;

1 „Jargonul infracţional trebuie să rămână apanajul infractorilor…”,

Bogdan, Tiberiu, Sântea, Ioan, Drăgan-Cornianu, Rodica, Comportamentul

uman în procesul judiciar, M.I. Serviciul editorial şi cinematografic,

Bucureşti,1983, p. 235.

17

suspectul trebuie să fie convins că este ascultat cu

cea mai mare atenție, căci această atitudine exprimă

respectul anchetatorului faţă de el;

întrebările relevante trebuie puse la momentul optim,

relatarea liberă trebuie realizată fără ca învinuitul să

fie întrerupt, indiferent dacă anchetatorul observă

sau nu vreun fals ori o încercare de inducere în

eroare;

cheia succesului într-o anchetă trebuie căutată în

atitudinea foarte răbdătoare a anchetatorului.

Adresându-se suspectului, prin respectarea tacticii şi

strategiei de anchetare, anchetatorul trebuie să fie sever, dar

corect, exigent, dar obiectiv, calm, dar insistent.

În final, celui ascultat i se aduce la cunoștință fapta care

formează obiectul cauzei şi i se pune în vedere să declare tot ce

ştie în legătură cu faptele şi cu învinuirea ce i se aduce.

Deseori, suspectul este stabilit dintr-un cerc de bănuiţi,

aflat sub efectul efectuării urmăririi penale, atâta timp cât nu a

fost declanşată urmărirea penală împotriva lui.

Odată pusă în mişcare acţiunea penală, suspectul devine

inculpat, urmând să răspundă pentru săvârşirea unei fapte

incriminate de lege. În legătură cu aceasta, organele de

urmărire penală ori instanţa de judecată au obligaţia de a stabili

circumstanţele în care a fost comisă infracţiunea, gradul de

vinovăţie a suspectului şi pedeapsa prevăzută pentru

sancţionarea faptei respective.

Importanţa acordată acestui segment al muncii judiciare

este relevată de faptul că problematica stabilirii vinovăţiei pe

baza intervievării suspectului are un istoric bogat, referinţe

asupra domeniului apărând încă din Evul Mediu. În

context, considerăm posibilă o apropiere între investigaţia

psihocriminalistică şi ceea ce Michel Foucault denumeşte

examen.

18

În ceea ce privește echipa de audiere, unii autori arată

că pentru a atinge maxim de eficacitate, interogatoriul trebuie

încredinţat unei singure persoane: interogatoriile efectuate de

mai mulți poliţişti, simultan sau alternativ sunt, din motive

diverse, foarte puţin eficace. Ele pot antrena, printre

alte numeroase erori, cele mai tipice fiind repetarea mecanică

a aceloraşi întrebări, omiterea involuntară a celor principale,

încurcarea persoanei interogate care nu ştie cui să adreseze

răspunsurile. Formula recomandată este audierea efectuată

de către un singur anchetator, asistat direct de către un altul,

care să-şi noteze elementele esenţiale din depoziţia celui

ascultat.

O altă formulă tactică în această fază a urmăririi penale

este formula celor patru întrebări, prin care se delimitează clar

conţinutul infracţiunii şi servește la elucidarea tuturor

aspectelor legate de actul infracţional:

care este obiectul infracţiunii?

care este latura subiectivă a infracţiunii: actul exterior de conduită, mijlocul utilizat, locul, timpul, modul, circumstanţele în care a fost săvârşită fapta?

care este subiectul activ al infracţiunii – autor sau autori – şi care este subiectul pasiv – victima infracţiunii?

care este mobilul, scopul infracţiunii? Plecând de la manifestările specifice tensiunii psihice

existente pe parcursul audierilor, în literatura de specialitate se menţionează unii indicatori de detecţie a minciunii, vinovăţiei sau a inocenţei celui audiat:

răspunsul vinovatului este mai lent şi ezitant, cel al inocentului este spontan, detaliat şi deseori indignat;

vinovatul suportă mai greu privirea anchetatorului, spre deosebire de inocent care însă roşeşte ușor;

19

inocentul face apel la corectitudinea sa şi caută să demonstreze că nu ar avea niciun interes pentru faptele care i se impută;

inocentul dă mai greu explicaţii privind modul în care şi-a petrecut timpul, spre deosebire de vinovat care oferă imediat un excelent alibi;

inocentul este consecvent în declaraţiile pe care le

face. Anchetatorul se deosebeşte de practicanţii altor

profesiuni prin faptul că zi de zi intră în contact direct cu fenomenele foarte diverse ale vieţii, cu diferite caractere omeneşti, cu mobiluri, cauze şi efecte ale acestora asupra altor oameni sau bunuri. Aceasta dezvoltă anchetatorului deprinderea de a descoperi repede veriga principală, un ascuţit simţ de observaţie, o intuiţie fină, atenţie pentru amănunte, o bună memorare, înclinaţie spre raţionamente şi analiză logică.

Pe baza unei bune pregătiri psihologice, anchetatorul va conduce audierile în mod logic şi consecvent, recurgând la:

procedeul ascultării progresive, în care suspectului i se prezintă gradual probele, datele privind învinuirea, începând cu cele cunoscute de el şi terminând cu cele la care nu se aşteaptă să fie în dosarul cauzei; tactica prezintă unele elemente de specificitate în funcţie de tipul infractorului: infractorilor primari li se prezintă probele gradual, în timp ce infractorilor recidiviști, familiarizaţi cu instituţia coroborării probelor şi cunoscători ai forţei probante a dovezilor, li se prezintă frontal probele: martori direcţi, corpuri delicte, expertize dactiloscopice;

ascultarea repetată, sistematică şi detaliată, în care se revine cu întrebări de detaliu după care suspectul este pus să relateze din nou liber;

ascultarea încrucişată, în care un grup de anchetatori îi adresează suspectului întrebări de detaliu,

20

încrucişat, în cascadă, intempestiv, fără o ordine anume, pentru ca suspectul să nu-şi mai poată pregăti răspunsurile şi să nu mai poată controla reacţiile mimico-gesticulare; suspectul este plasat pe un scaun în mijlocul camerei de anchetă, iar anchetatorii ocupă poziţii în faţă, lateral sau în spatele celui audiat, invadând permanent spaţiul intim al suspectului. Fiind o tehnică ofensivă de interogare, nu este recomandat să se utilizeze cu persoane emotive, care se pot bloca psihic;

tactica întâlnirilor surpriză, când se lasă ca suspectul să observe pe unul din complicii săi, chemat şi el la audieri, urmată de interogarea suspectului, despre activitatea celuilalt participant la săvârşirea infracţiunii. Numită şi metoda: veriga cea mai slabă, metoda constă în a se lăsa impresia celui audiat că persoana sa interesează cel mai puțin organul de urmărire penal şi că ceilalți participanţi au contribuţia majoră la săvârşirea faptei cercetate;

tactica complexului de vinovăţie, în care se alternează întrebările neutre, cu întrebări cu conţinut afectogen şi cu întrebări de control. În abordarea suspectului se disting mai multe momente esenţiale: - iniţial, se discută problematici neutre, prilej cu care

organul de urmărire penală se familiarizează cu partenerul psiho-comportamental al suspectului pentru o problemă neutră; - la un moment dat, pe un ton ferm, interogativ, se

schimbă registrul discuţiei asupra unei problematici fictive, dar de aceeaşi gravitate cu problematica critică încă neabordată, cu prilejul discuţiei despre fapta fictivă se observă matricea mimico-gesticulară a celui audiat şi care este sincer afirmându-şi nevinovăţia;

21

- în finalul audierii se aduce în discuţie problematica critică şi se observă cu mare atenţie comportamentul mimico-gesticular al celui audiat; dacă simptomatologia manifestată faţă de o situaţie pe care nu a comis-o se păstrează, atunci se poate estima aproape cert că cel audiat este nevinovat şi în cazul cercetat. Dacă în raport cu problematica critică suspectul prezintă modificări psiho-comportamentale, atunci indicii credibilităţii pentru implicarea suspectului în comiterea faptei sunt ridicaţi; - strategia privind spargerea alibiului sau justificarea

timpului critic constă în întrebări adresate suspectului privind locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a făcut înainte, în timpul şi după comiterea infracţiunii, cu precizări de zile, ore minute şi locuri, verificarea ulterioară va demonstra vinovăţia sau inocenţa celui audiat cu menţiunea că persoana vinovată va căuta ca în timp să rămână cât mai aproape de timpul comiterii faptei, iar în spaţiu să se plaseze cât mai departe de locul comiterii faptei, unde să-şi facă simţită prezenţa; - interogatoriul psihanalitic, numit şi „al viitorului”,

este ca un joc al inteligenţei anchetatorului, care poartă o discuţie simplă în aparenţă cu suspectul despre faptă, dându-i acestuia posibilitatea să se apere cu toate mijloacele. Pe parcursul discuției, elementele de detentă, de relaxare, vor alterna cu momentele tensionate, acut-emoţionale şi când anchetatorul va utiliza gesturi sugestive cu caracter inductor-semnificativ, primind la un moment dat, spontan, din partea suspectului, răspunsuri care din perspectiva psihanalitică devin semnificativ culpabilizatoare, cum sunt: lapsusul, erorile de

22

lectură sau scriere, uitarea de obiecte în câmpul faptei

2.

În privinţa psihologiei suspectului sub înrâurirea căreia

el se află în această ultimă etapă – cea postinfracţională, poate

fi remarcată o anumită stare de tensiune psihică, mai mult

sau mai puţin evidentă, motivată prin teama de a nu fi

descoperit, starea cu pricina justificând dominanta depresivă a

individului.

Comportamentul psihic al suspectului, stimulat de

procesele subconştiente ce se intensifică în această fază

postinfracţională, dau naştere stărilor de anxiozitate,

comportament ezitant, adesea nefiresc, care se dezvoltă gradual

în cele mai tainice colţuri ale minţii celui vinovat. Acest

comportament, care seamănă cu pânza păianjenului bolnav,

descrie intenţia infractorului de a-şi conserva starea de libertate

anterioară săvârşirii infracţiunii prin inducerea în eroare a

organelor judiciare materializată în distrugerea sau ascunderea

unor probe materiale, prin încercarea de a-şi crea alibiuri

deplasându-se cu rapiditate în alt loc decât acela în care s-a

petrecut infracţiunea şi dorind să iasă în evidenţă printr-un

comportament zgomotos, sau comiţând infracţiuni minore cu

care crede că o poate acoperi pe cea majoră. Aceste stări de

angoasă se vor intensifica în clipa în care identitatea sa va fi

stabilită, fiind nevoit să apară în faţa organului judiciar, în

calitate de suspect. Înainte de a se prezenta în faţa anchetatorului, suspectul

traversează o perioadă de organizare mentală ce are drept scop realizarea strategiei de apărare, scenariul minuţios al datelor şi informaţiilor pe care le va oferi anchetatorului, cât şi repetarea îndelungă şi fixarea acestora în memorie. 2 Lemnaru, Virgil, Apetrei, Giorgică (coordonator), Aspecte psihologice ale

ascultării învinuitului sau inculpatului, Casa de Editură Venus, Iaşi,

2006.

23

În săvârşirea unei fapte penale, de felul tâlhăriei, furtului sau omorului, infractorul participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-şi pentru reuşită întregul potenţial volitiv şi cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite fapta incriminată de legea penală este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză şi de o luptă între motive, deliberare şi actul executoriu, implicând profund întreaga personalitate a individului.

În concluzie, fapta ilicită săvârşită de infractor apare în

plan psihologic ca un corp informaţional stabil, generator de

energii afectiv-emoţionale bine definite şi nu ca un fapt

întâmplător, supus perisabilităţii emoţionale.

Structura afectiv-psihologică a celui anchetat, aflată

într-o continuă stare de mobilizare, cuprinde câteva

caracteristici care trebuie cunoscute de către organul judiciar,

această necesitate fiind solicitată în special de nevoia de a

stabili discrepanţa dintre acţiune şi cuvânt, şi pentru a anihila

tentativele de inducere în eroare prin simulare, disimulare sau

minciună.

Starea de încărcătură emoţională a persoanelor chemate

în faţa unui organ judiciar este absolut firească, intensitatea

acesteia variind în funcţie de unii parametri, precum

personalitatea sau nivelul de cultură, dar mai ales în funcţie de

calitatea procesuală în care au fost chemate: suspect sau

martor.

Emoţionalitatea interogatului şi felul în care aceasta

evoluează îi poate sugera anchetatorului existenţa unor

neconcordanţe între faptele declarate şi cele petrecute în

realitate. Cazuistica judiciară a scos însă în evidenţă faptul că

nu întotdeauna acest lucru este valabil, întrucât, în cazul

recidiviştilor familiarizaţi cu protocolul anchetei, sau în cazul

celor care, datorită tipului de temperament, au un

comportament neutru, starea emoţională poate fi mai redusă,

inexistentă sau dificil de depistat deoarece experienţa sau

24

stăpânirea de sine îi ajută să-şi cenzureze eficient elementele de

comportament fizic sau facial ce i-ar putea da de gol.

Stările de emotivitate sunt uşor de observat ele fiind

însoţite de manifestări viscerale şi somatice specifice,

precum: creşterea presiunii sanguine şi accelerarea bătăilor

inimii, fenomene vasodilatatorii – înroşirea feţei, sau

vasoconstrictorii – paloare; accelerarea şi dereglarea fluxului

respirator şi a emisiei vocale – răguşire, voce tremurată; „gura

uscată”, care determină muşcarea buzelor şi greutatea de a

înghiţi; comportament agitat, schimbarea mimicii şi a

pantomimicii; modificarea timpului de latenţă sau de reacţie la

întrebări ce conţin cuvinte afectogene ce îndeplinesc, în

economia anchetei, rolul de stimuli aflaţi în legătură directă sau

indirectă cu infracţiunea, cuvinte postcritice, succesive celor

afectogene.

Emoţia trăită de suspect, în momentul interogatoriului,

indiferent dacă acesta este sau nu de bună-credinţă, stă la

originea erorilor şi confuziilor care apar în declaraţiile acestuia,

diminuându-i capacitatea de evocare a faptelor.

Din această pricină, manifestările comportamentale,

inconsecvenţa sau incorectitudinea indică doar prezenţa

emoţiilor nu şi sursa lor, ele neputând fi interpretate ca dovezi

directe ale vinovăţiei. Fiind însă asociate cu probe deja

verificate, au capacitatea de a se constitui în indicii cu privire la

încercările de a disimula comportamentul real în spatele unuia

confecţionat. Încercările de mistificare comportamentală, la care

recurg infractorii în timpul interogatoriilor, nu se opresc doar la controlul emotivităţii, ci trec spre construirea deliberată a unui comportament mincinos, fiind folosite simularea, sau contrafacerea, dar şi disimularea sau ascunderea. E de înţeles că forma verbală a acestor încercări este minciuna.

Între modurile de simulare şi disimulare cel mai des întrebuinţate de învinuiţi şi inculpaţi se regăsesc

25

următoarele: refuzul de a vorbi sau de a recunoaşte faptele ce li se pun în sarcină; invocarea imposibilităţii de a-şi aminti faptele respective; prezentarea unor alibiuri create premeditat sau improvizate în timpul audierii; încercarea de a se sinucide sau a se automutila

3.

Ascultarea suspectului se desfăşoară în contextul unor

aspecte subiective dependente de personalitatea anchetatorului

în al cărui portret ideal ar trebui să se regăsească puterea de

concentrare, luciditatea, capacitatea de analiză şi sinteză,

controlarea legilor permisivităţii. În mod firesc, aceste

coordonate caracterologice variază de la individ la individ,

căpătând materializări specifice.

Obţinerea unor declaraţii complete şi fidele, direcţia şi,

uneori, chiar finalitatea cercetărilor depind de abilitatea cu care

organul judiciar efectuează ascultarea suspectului. În mod

obişnuit, cercetările se derulează pe fondul presiunii emotive

resimţite de suspect, datorită căreia poate judeca în mod

distorsionat atitudinea anchetatorului, concretizată în gesturi

sau expresii. Unele dintre motivele care stau la baza acestor

atitudini sunt: lipsa unei rutine de contact cu autorităţile,

supoziţia unor tratamente represive, teama că, indiferent de

declaraţie, va fi pedepsit şi altele.

Ancheta judiciară mizează în mod esenţial pe

construirea acestei tensiuni psihologice, ea funcţionând ca un

ferment procedural ce va ajuta la descoperirea soluţiei juste. În

această competiţie strânsă, jucător este, pe de o parte,

anchetatorul stăpân pe mijloacele tehnice, dar şi pe propria

imaginaţie, iar pe de alta, infractorul versat şi speculativ.

Cel ce conduce ancheta judiciară trebuie să fie

perseverent, calm, răbdător, deoarece timpul lucrează în

3 Bogdan, Tiberiu, Sântea, Ioan, Drăgan-Cornianu, Rodica,

Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I. – Serviciul editorial şi

cinematografic, Bucureşti, 1983, p. 245.

26

defavoarea infractorului. Starea tensională îl îndeamnă să

comită greşeli.

În împrejurarea în care anchetatorul îşi pierde

stăpânirea de sine, suspectul de rea-credinţă obţine automat un

avantaj. El realizează momentul temporar de criză şi va profita

de acest avantaj pentru a persista în atitudinea de negare sau

deformare a faptelor. Învinuitul de bună-credinţă va percepe

situaţia ca pe un act de intimidare, ceea ce îl va inhiba şi îl va

împiedica să aducă argumente viabile în apărarea sa. Ba mai

mult, va începe să mintă sau să inventeze diverse elemente

argumentative care, în credinţa lui, îl vor scăpa de acuzaţiile ce

i se aduc.

Într-o situaţie de incriminare, adevărul va putea fi

relevat doar dacă munca depusă pentru descoperirea lui se va

baza pe o verificare riguroasă a tuturor variantelor susţinute

atât în apărare, cât şi în acuzare. Acest deziderat va fi cu

adevărat productiv doar dacă se va baza pe o gândire elastică,

mobilă prin folosirea căreia să poată fi eliminate ipotezele

infertile, şi introducerea în algoritm a unor ipoteze menite să

scoată la lumină faptul evident.

În analizarea materialului obţinut în urma audierii,

anchetatorul trebuie să procedeze în afara oricărei idei

preconcepute despre vinovăţia sau nevinovăţia suspectului, să

dea dovadă de obiectivitate în interpretarea elementelor

conţinute în declaraţii, manifestându-se în spiritual

corectitudinii şi probităţii profesionale, cu exigenţă şi

rigurozitate ştiinţifică.

În timpul contactului cu suspectul, petrecut în camera

de anchetă, suspectul poate simula autocontrolul, calmul,

nedumerirea, suferinţa fizică, revolta sau protestul cu scopul de

a induce o impresie generatoare de sentimente subiective în

comportamentul anchetatorului sau, pur şi simplu, cu scopul de

a-l intimida. Experienţa unui anchetator va depista imediat în

tremurul vocii sau al mâinilor, în gesturile fără o motivare

27

aparentă, mototolirea pălăriei, evitarea privirii, răspunsurile sub

formă de întrebare, semnele disconfortului psihic al celui supus

anchetării.

Dificultatea reală constă în decodificarea lor corectă.

Discuţiile introductive, axate în general pe subiecte exterioare

anchetei, precum situaţia profesională, cea familială, starea de

sănătate etc., au rolul de a-i inculca învinuitului o stare de

confort psihic, de deconectare, de detensionare a relaţiei pe

care începe să o stabilească cu anchetatorul. Pregătirea acestui

teren psihologic este indispensabilă trecerii către chestionarea

propriu-zisă în legătură cu fapta incriminabilă. Autocontrolul şi

tăria de caracter a anchetatorului se va reflecta în capacitatea

lui de a-şi controla şi stăpâni sentimentele fireşti de antipatie

sau de simpatie faţă de prezumtivul suspect, stârnite de

atitudinea deschisă a acestuia, de francheţea declaraţiilor, de

starea lui materială sau socială, ori, dimpotrivă, de ostilitatea

celui ascultat, de manifestările agresive, de antecedentele lui

penale, de profilul moral sau, după caz, de suferinţele

provocate victimei. Ridicarea tonului, gesturile de nervozitate,

ticurile anchetatorului pot fi percepute ca semn ale lipsei de

profesionalism, ele putând determina la învinuitul emotiv un

comportament retractil, inhibat, neproductiv pentru scopul

audierii. Tendinţele acuzatoare pe care le pot avea uneori

anchetatorii, determină, în comportamentul subiecţilor emotivi,

un puternic disconfort psihic căruia i se datorează

adesea tentaţia audiatului de a recunoaşte fapte pe care nu le-a

săvârşit.

Discuţiile preliminare, axate pe subiecte colaterale, se

vor dovedi infertile în situaţia în care în persoana audiatului se

regăseşte chiar autorul faptei incriminate. În această

împrejurare subiectul nu va participa în mod sincer la dialog,

ocolindu-l prin păstrarea unui comportament distant şi prin

răspunsuri monosilabice. Atenţia suspectului rămâne focalizată

asupra faptei şi a consecinţelor ei scontate. Ostilitatea lui va fi

28

generată de condiţia de învinuit sau inculpat, iar din această

stare nu va ieşi pe toată durata anchetei.

Fiecare anchetator îşi construieşte propriul stil de lucru,

bazat pe experienţă profesională, dar şi pe capacitatea de a-şi

dezvolta deprinderi, înclinaţii, scenarii de gândire analitică,

anumite concepţii care, de-a lungul timpului, s-au dovedit a fi

de folos în activitate. Toate acestea vor fi supuse permanent

unei sincere autoexaminări critice, dar şi autocontrolului. În caz

contrar, experienţa organului de urmărire penală, determinată

de orientarea constantă a activităţii sale spre relevarea acelor

împrejurări care susţin învinuirea, poate constitui sursa

anumitor deformări profesionale, precum: tendinţa de

desconsiderare a faptelor sau împrejurărilor favorabile

suspectului şi supradimensionarea celor care confirmă

învinuirea, bănuiala excesivă faţă de cei cărora le corespund în

plan social aprecieri morale negative sau care perseverează pe

calea vieţii infracţionale, erori în interpretarea declaraţiilor şi

atitudinilor unor persoane de bună-credinţă, ce par a avea un

comportament suspect, dar care în fapt sunt sub influenţa unei

presiuni psihice majore, încrederea exagerată în flerul aparent

infailibil şi insuficienta utilizare a simţului critic.

Ar fi o mare greşeală ca anchetatorul să ignore faptul

că, la rândul său, este studiat de către suspect, interesul acestuia

de a descoperi punctele slabe din structura psihică a celui care

îl anchetează depăşindu-l adesea pe cel al celui ce efectuează

ascultarea. Spre exemplu, anchetatorul competent, cunoscut

pentru perseverenţă, fermitate şi experienţă profesională este

inclus, de către cei obişnuiţi cu protocolul anchetei, în

categoria celor periculoşi.

Cel ascultat trebuie împiedicat să-şi studieze

anchetatorul. El urmăreşte să deducă, din detalii

comportamentale şi din reacţiile anchetatorului, ce impresie au

făcut declaraţiile lui şi ce informaţii deţin organele de anchetă

cu privire la cauza în care este implicat.

29

O parte însemnată din eficienţa muncii desfăşurate de

anchetator se bazează pe stăpânirea unor elemente de

psihanaliză pe care le poate folosi în construirea profilului

psihologic al prezumtivului infractor.

Îndeobşte, psihanaliza aplicată fenomenului criminal se

bazează pe achiziţiile sociale, pe capacitatea de cenzură

autoimpusă, dar şi pe repertoriul de refulări acumulate în

adâncul sufletului său de către delincvent. Folosindu-se de

instrumentarul psihanalitic, anchetatorul îl va conduce pe

suspect către situaţii-limită care vor determina diminuarea

cenzurii şi vor provoca reacţii de detensionare interioară, de

eliberare psihică. Interogatoriul condus în mod inteligent are

multe elemente comune cu examenul psihanalitic şi îi oferă

anchetatorului posibilitatea de a investiga subconştientul

împricinatului în care energiile refulative au ascuns delictul cu

scopul de a-l apăra pe individ de eventuala demascare urmată

de fireasca răspundere în faţa legii.

Alcoolul, stresul, sentimentul religios acţionează adesea

ca factori de scădere a stării de vigilenţă, afectând astfel

cenzura interioară. Astfel se explică apariţia, uneori direct,

alteori sub formă criptică, a unor elemente intempestive în

comportamentul prezumtivului infractor, ce scot la iveală

evenimentul criminal. Intuiţia anchetatorului constă tocmai în

identificarea corectă şi interpretarea justă a acestor momente

esenţiale în modul de manifestare delincvenţial.

O idee refulată aşteaptă momentul potrivit pentru a ieşi

la iveală, iar felul în care aceasta este exteriorizată depinde de

complexitatea intelectuală şi morală a individului exponent. Un

individ al cărui caracter este produsul unor rigori morale şi

religioase accentuate va exploda, în urma unei îndelungate

refulări a actului infracţional. Datul firesc al individului, de a

scote în cele din urmă la iveală ceea ce era ascuns în sine, este

elementul pe care anchetatorul mizează, dar, în acelaşi timp,

este elementul pe care anchetatorul trebuie să îl

30

producă utilizându-şi experienţa şi, implicit, cunoştinţele de

psihanaliză.

Pe lângă acestea, de mare folos îi vor fi anchetatorului

cunoştinţele legate de „creativitatea” infracţională, deci implicit

de cunoaşterea celor treisprezece tipuri de personalităţi

creatoare care poate ajuta atât la situarea suspectului în

economia săvârşirii actului infracţional, cât şi la cunoaşterea

posibilelor relaţii de asociere ale acestuia cu prezumtivi

complici.

În concluzie, ducerea la bun sfârşit a activităţii de

soluţionare a cauzelor penale se bazează, în mod necesar, pe o

consistentă pregătire juridică, pe conştiinciozitate şi

perseverenţă, pe abilitatea de a analiza şi selecta aspectele care

pot concura la stabilirea adevărului.

Referinţe bibliografice 1. Bogdan, Tiberiu, Probleme de psihologie judiciară,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

2. Bogdan, Tiberiu, Sântea, Ioan, Drăgan-Cornianu,

Rodica, Comportamentul uman în procesul judiciar,

M.I. – Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti,

1983.

3. Butoi, Tudorel, Severin, Femei ucigaşe – Psihanaliza

crimei, Editura Phobos, Bucureşti, 2003.

4. Ciopraga, Aurel, Criminalistica, Tratat de tactică,

Editura Gama, Iaşi, 1996.

5. Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi.

Naşterea închisorii, Editura Humanitas, Bucureşti,

1997.

6. Iacobuţă, I., Covalciuc, M., Criminalistică, Editura

Pamfilius, Iaşi, 2004.

31

7. Lemnaru, Virgil, Apetrei, Giorgică (coordonator),

Aspecte psihologice ale ascultării învinuitului sau

inculpatului, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2006.

8. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie

judiciară, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992.

9. Moraru, Ion, Ştiinţa creaţiei în Tratat de creatologie,

Editura Performantica, Iaşi, 1998.

10. Stancu, Emilian, Tratat de criminalistică, ediţia

a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2004.

32

CCIITTAARREEAA,, CCOOMMUUNNIICCAARREEAA

AACCTTEELLOORR DDEE UURRMMĂĂRRIIRREE PPEENNAALLĂĂ

ȘȘII MMAANNDDAATTUULL DDEE AADDUUCCEERREE

ÎÎNN NNOOUULL CCOODD DDEE PPRROOCCEEDDUURRĂĂ PPEENNAALLĂĂ

Inspector de poliţie Ciprian NISTOR

Serviciul Judeţean Anticorupţie Vrancea

1. CITAREA

1.1. Noțiune și conținut

Pentru desfășurarea în condiții legale a procesului penal

este necesar ca la activitățile procesuale să participe, pe lângă

organele judiciare, și părțile sau alte categorii de persoane.

Participarea acestora în cadrul procesului penal este asigurată

prin intermediul citării.

Pe cale de consecință, citarea reprezintă instituția

prin care o persoană (parte, suspect, martor, expert, interpret)

este chemată în fața organelor judiciare pentru a participa

la desfășurarea unor activități procesuale în cadrul procesului

penal. În cazul citării, actul procesual este reprezentat

de dispoziția de citare, iar actul procedural este reprezentat de

citația însoțită de procedura de înștiințare a persoanei

citate.

Citația se face prin citație scrisă, însă poate fi adusă la

îndeplinire și prin notă telefonică, telegrafică sau fax, fiind

încheiat un proces-verbal în acest sens – art. 257 alin. (1) Noul

Cod de Procedură Penală (NCPP).

33

NCPP a instituit posibilitatea realizării procedurii de

citare și prin intermediul poștei electronice sau orice alt sistem

de mesagerie electronică, pentru aceasta fiind necesar acordul

prealabil al persoanei în cauză cu privire la modalitatea de

citare – art. 257 alin. (5) NCPP.

Potrivit dispozițiilor art. 262 alin. (2) NCPP este

necesar a se încheia un proces-verbal și în cazul citării prin

intermediul poștei electronice sau prin orice alt sistem de

mesagerie electronică, atașându-se, dacă este posibil, dovada

transmiterii acesteia.

Citarea are un caracter obligatoriu și se realizează din

oficiu prin:

agenţii procedurali ai organelor judiciare sau orice

alt salariat al acestora;

poliția locală;

serviciul poștal sau de curierat. Prin lărgirea ariei persoanelor ce pot fi însărcinate cu

îndeplinirea procedurii de citare, NCPP asigură celeritate procesului penal și o mai mare flexibilitate în cadrul procesului.

Persoanele însărcinate cu îndeplinirea citării sunt obligate să îndeplinească procedura citării și să comunice dovada îndeplinirii acesteia înainte de termenul stabilit de către organul judiciar.

De la caracterul obligatoriu al citării sunt însă și

excepții, acele situații în care este lăsată la latitudinea organului

judiciar sau a părților, având, astfel, un caracter facultativ. De

pildă, potrivit art. 505 alin. (2) NCPP când suspectul sau

inculpatul este un minor care a împlinit vârsta de 16 ani, la

orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de

urmărire penală consideră necesar, organul judiciar citează

părinții acestuia sau, după caz, tutorele, curatorul sau persoana

în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul,

precum și direcția generală de asistență socială și protecția

34

copilului din localitatea unde se desfășoară activitatea. De

asemenea, potrivit art. 200 alin. (7) NCPP oricare dintre părți

poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii.

În situația în care există un număr mare de persoane

vătămate sau părți civile și care nu au interese contrare, iar

aceștia au desemnat sau le-a fost desemnat un reprezentant

comun de către organele judiciare, citarea se va realiza prin

intermediul reprezentantului legal (nu unul convențional) sau

printr-o publicație de circulație națională.

Minorul cu vârsta mai mică de 16 ani va fi citat prin

intermediul părinților sau al tutorelui, cu excepția cazului în

care acest lucru nu este posibil.

Persoana căreia i se adresează citația este obligată să se

prezinte la data și la locul arătate în cuprinsul acesteia. În cazul

neprezentării, organul judiciar poate sancționa martorii,

experții sau interpreții cu amendă judiciară. De asemenea,

neprezentarea poate conduce la emiterea unui mandat de

aducere.

Citația are caracter individual, ceea ce indică faptul că

legea interzice emiterea unei singure citații pentru două sau mai

multe persoane fizice sau juridice, chiar dacă între acestea ar

exista vreo legătură.

Aceasta va fi semnată de către organul judiciar care o

emite și trebuie să cuprindă următoarele:

denumirea organului de urmărire penală sau a

instanței de judecată care emite citația, sediul său,

data emiterii și numărul dosarului;

numele și prenumele celui citat, calitatea în care este

citat și indicarea obiectului cauzei;

adresa celui citat;

ora, ziua, luna și anul, locul de înfățișare, precum și

invitarea celui citat să se prezinte la data și locul

indicate;

35

mențiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu

care să se prezinte la termenul fixat;

dacă este cazul, mențiunea că, potrivit art. 90 sau

art. 93 alin. (4), apărarea este obligatorie, iar în cazul

în care partea nu-și alege un avocat care să se

prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat

din oficiu;

mențiunea că partea citată poate, în vederea

exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul

aflat la arhiva instanței sau a parchetului;

consecințele neprezentării în fața organului judiciar.

Potrivit dispozițiilor NCPP, citarea și comunicarea

actelor procedurale se fac în plic închis, care va purta

mențiunea: „Pentru justiție. A se înmâna cu prioritate.” Dacă

citația va fi transmisă suspectului sau inculpatului trebuie să

cuprindă încadrarea juridică și denumirea infracțiunii de care

este acuzat, atenționarea că, în caz de neprezentare, poate fi

adus cu mandat de aducere.

Organul judiciar poate comunica și oral persoanei

prezente termenul următor, aducându-i la cunoștință

consecințele neprezentării. În cursul urmăririi penale, aducerea

la cunoștință a termenului se menționează într-un

proces-verbal, care se semnează de către persoana astfel

citată.

1.2. Locul de citare

Locul de citare este reprezentat de locul în care sunt

chemate persoanele sau entitățile să se prezinte în fața

organului judiciar. Există mai multe situații: suspectul,

inculpatul, părțile în proces, precum și alte persoane se citează

la adresa la care locuiesc, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la

adresa locului lor de muncă, prin serviciul de personal al

unității la care lucrează.

36

Suspectul sau inculpatul are obligația de a comunica în

termen de cel mult 3 zile organului judiciar schimbarea adresei

unde locuiește. Suspectul sau inculpatul va fi informat în cadrul

unei audieri cu privire la această obligație și cu privire la

consecințele nerespectării acestei obligații.

Suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o

declarație dată în cursul procesului penal, un alt loc pentru a fi

citat este citat la adresa indicată. Dacă nu s-a prezentat după

prima citare legal îndeplinită, suspectul sau inculpatul poate fi

citat la sediul avocatului ales. Dacă suspectul sau inculpatul

locuiește în străinătate, citarea se face, pentru primul termen,

potrivit normelor de drept internațional penal în relația cu

statul solicitat, cu respectarea dispozițiilor legale. În absența

unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul

juridic internațional aplicabil o permite, citarea se face prin

scrisoare recomandată. În acest caz, avizul de primire a

scrisorii recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul de

primire a acesteia ține loc de dovadă a îndeplinirii procedurii

de citare. Ca noutate, NCPP instituie regula ca, pentru primul

termen de judecată, suspectul sau inculpatul să fie înștiințat prin citație că are obligația de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, unde urmează să i se facă comunicările privind procesul. În cazul în care nu se va conforma, comunicările i se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poșta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele care se expediază, ținând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii. Astfel:

bolnavii sau persoanele aflate, după caz, în spitale,

așezăminte medicale ori de asistență socială se

citează prin administrația acestora;

persoanele private de libertate se citează la locul de

deținere, prin administrația locului respectiv;

37

militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin

comandantul acesteia;

pentru persoanele care alcătuiesc echipajul unei nave

maritime sau fluviale, aflate în cursă, citarea se face

la căpitănia portului unde este înregistrată nava;

personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor

consulare și cetățenii români trimiși să lucreze în

cadrul misiunilor internaționale, membrii de familie

care locuiesc cu ei, cât timp se află în străinătate,

precum și cetățenii români aflați în străinătate în

interes de serviciu, inclusiv membrii de familie care

îi însoțesc, se citează prin intermediul unităților care

i-au trimis în străinătate;

instituțiile, autoritățile publice și alte persoane

juridice se citează la sediul acestora, iar dacă acesta

nu este cunoscut se va afișa o înștiințare.

Dacă nu se cunosc nici adresa unde locuiește suspectul

sau inculpatul și nici locul său de muncă, la sediul organului

judiciar se afișează o înștiințare care va cuprinde:

anul, luna, ziua și ora când a fost făcută;

numele și prenumele celui care a făcut afișarea și

funcția acestuia;

numele, prenumele și domiciliul său, după caz,

reședința, respectiv sediul celui citat;

numărul dosarului în legătură cu care se face

înștiințarea și denumirea organului judiciar pe rolul

căruia se află dosarul;

mențiunea că înștiințarea se referă la actul procedural

al citației;

mențiunea termenului stabilit de organul judiciar

care a emis citația în care destinatarul este în drept să

se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica

citația;

38

mențiunea că, în cazul în care destinatarul nu se

prezintă pentru comunicarea citației în interiorul

termenului stabilit, citația se consideră comunicată la

împlinirea acestui termen;

semnătura celui care a afișat înștiințarea.

La stabilirea termenului pentru înfățișarea suspectului

sau inculpatului aflat în străinătate se ține seama de normele

internaționale aplicabile în relația cu statul pe teritoriul căruia

se află suspectul sau inculpatul, iar în lipsa unor asemenea

norme, de necesitatea ca citația în vederea înfățișării să fie

primită cel mai târziu cu 30 de zile înainte de ziua stabilită

pentru înfățișare.

1.3. Înmânarea citației

Citația se înmânează, oriunde este găsit, personal celui

citat, care va semna de primire. Dacă persoana citată refuză

să primească citația, persoana însărcinată să înmâneze citația

va afișa pe ușa destinatarului o înștiințare, încheind un

proces-verbal cu privire la împrejurările constatate.

Înștiințarea va cuprinde:

anul, luna, ziua și ora când afișarea a fost făcută;

numele, prenumele celui care a făcut afișarea și

funcția acestuia;

numele, prenumele și domiciliul său, după caz,

reședința, respectiv sediul celui citat;

numărul dosarului în legătură cu care se face

înștiințarea și denumirea organului judiciar pe rolul

căruia se află dosarul;

mențiunea că înștiințarea se referă la actul procedural

al citației;

mențiunea termenului stabilit de organul judiciar

care a emis citația în care destinatarul este în drept să

39

se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica

citația;

mențiunea că, în cazul în care destinatarul nu se

prezintă pentru comunicarea citației în interiorul

termenului stabilit, citația se consideră comunicată la

împlinirea acestui termen;

semnătura celui care a afișat înștiințarea. Citarea se poate face și prin intermediul autorităților

competente ale statului străin dacă:

adresa celui citat este necunoscută sau inexactă;

nu a fost posibilă trimiterea citației prin intermediul

poștei;

dacă citarea prin poștă a fost ineficientă sau

necorespunzătoare. În situația în care citarea se referă la bolnavi sau

persoane aflate, după caz, în spitale, așezăminte medicale ori de asistență socială, persoane private de libertate, militari, persoane care alcătuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale, aflate în cursă, se citează unitățile respective și descrise mai sus, care sunt obligate să înmâneze de îndată citația destinatarului sub luare de dovadă, certificându-i semnătura și arătând motivul pentru care nu s-a putut obține semnătura acestuia. În cele din urmă, dovada va fi remisă agentului procedural, care o va înainta la rândul său organului judiciar emitent.

Dovada va cuprinde:

numărul dosarului;

denumirea organului de urmărire penală ori a instanței care a emis citația;

numele, prenumele și calitatea persoanei citate;

data pentru care este citată persoana;

data înmânării citației;

numele, prenumele, calitatea și semnătura celui care

înmânează citația;

40

certificarea de către acesta a identității și semnătura

persoanei căreia i s-a înmânat citația, precum și

arătarea calității acesteia.

Citația destinată unei instituții, unei autorități publice

sau altei persoane juridice se vor preda la registratură sau

funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței. În situația în care persoana citată nu se află acasă,

agentul înmânează citația soțului, unei rude sau oricărei persoane care locuiește cu ea ori care în mod obișnuit îi primește corespondența. Citația nu poate fi înmânată unui minor cu vârsta sub 14 ani sau unei persoane lipsite de discernământ.

Dacă persoana citată locuiește într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa persoanelor arătate mai sus citația se predă administratorului, portarului, ori celui care în mod obișnuit îl înlocuiește.

Persoana care primește citația semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea și semnătura, încheie un proces-verbal în acest sens. Dacă acesta refuză sau nu poate semna dovada de primire, agentul afișează citația pe ușa locuinței și încheie un proces-verbal.

Dacă niciuna dintre persoanele arătate mai sus nu poate fi găsită, agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a înmâna citația. Când persoana citată nu poate fi găsită, agentul afișează pe ușa locuinței persoanei citate o înștiințare care trebuie să cuprindă:

anul, luna, ziua și ora când afișarea a fost făcută;

numele și prenumele celui care a făcut afișarea și

funcția acestuia;

numele, prenumele și domiciliul său, după caz,

reședința, respectiv sediul celui citat;

numărul dosarului în legătură cu care se face

înștiințarea și denumirea organului judiciar pe rolul

căruia se află dosarul;

41

mențiunea că înștiințarea se referă la actul procedural

al citației;

mențiunea termenului stabilit de organul judiciar

care a emis citația în care destinatarul este în drept să

se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica

citația;

mențiunea că, în cazul în care destinatarul nu se

prezintă pentru comunicarea citației în interiorul

termenului stabilit, citaţia se consideră comunicată la

împlinirea acestui termen;

semnătura celui care a afișat înștiințarea. În cazul când persoana citată locuiește într-un imobil cu

mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citație nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuiește, agentul este obligat să facă investigații pentru a afla aceasta. Dacă investigațiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citația pe ușa principală a clădirii, încheind proces-verbal și făcând mențiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citației.

Când comunicarea citației nu se poate face, deoarece imobilul nu există, este nelocuit ori destinatarul nu mai locuiește în imobilul respectiv, sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul va întocmi un proces-verbal în care se va menționa situațiile constatate, pe care îl va trimite organului judiciar care a dispus citarea.

În cursul judecății, neregularitatea cu privire la citare este luată în considerare doar dacă partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea o invocă la termenul următor la care este prezentă sau legal citată, dispozițiile privind sancțiunea nulității aplicându-se în mod corespunzător.

Citarea nelegală poate atrage nulitatea relativă, în condițiile art. 282 NCPP a actelor îndeplinite în cauza penală în care procedura a fost îndeplinită fără respectarea dispozițiilor legale.

42

2. COMUNICAREA ALTOR ACTE PROCEDURALE

Reprezintă mijlocul prin care sunt aduse la cunoștinţa

persoanelor care participă la desfășurarea procesului penal

actele procedurale sau evenimentele procesuale care au avut

loc ori care urmează să aibă loc.

Aceasta se poate realiza prin două modalități, astfel:

transmiterea unui act procedural sau a unei copii de

pe acesta (de pildă, art. 407 NCPP prevede că după

pronunțare, o copie a minutei hotărârii se comunică

procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul

în care inculpatul este arestat, administrației locului

de deținere, în vederea exercitării căii de atac);

înștiințarea despre îndeplinirea unui act procedural,

care s-a produs, ori data la care urmează a se

produce, despre luarea unei măsuri procesuale (de

exemplu, înștiințarea persoanei vătămate despre

dispunerea unei soluții de clasare – art. 316 alin. (1)

NCPP. Comunicarea celorlalte acte procedurale se face potrivit

dispozițiilor aplicabile procedurii de citare privind locul de citare unde se face comunicarea, modul de înmânare sau predarea actului comunicat și dovada de îndeplinire a procedurii comunicării.

3. MANDATUL DE ADUCERE

3.1. Noțiune și conținut

Mandatul de aducere reprezintă instituţia prin care se

ordonă aducerea unei persoane în fața organului judiciar sau

a instanței de judecată, în situația în care persoana a fost

citată anterior și nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar

ascultarea sau prezența ei este necesară – art. 265 alin. (1)

NCPP.

43

NCPP instituie o ipoteză suplimentară de emitere a

mandatului de aducere în situația în care nu a fost posibilă

comunicarea corespunzătoare a citației și împrejurările indică

în mod echivoc că persoana se sustrage de la primirea

citației – art. 265 alin. (2) NCPP.

Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de

aducere, chiar înainte de a fi fost chemat prin citație, dacă

această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei. Dacă

suspectul sau inculpatul este o persoană juridică mandatul de

aducere se va emite cu privire la reprezentantul legal sau cel

convențional.

În cursul urmăririi penale organul de urmărire penală

dispune aducerea cu mandat a unei persoane prin ordonanță,

iar în cursul judecăţii instanța dispune prin încheiere. Dacă pentru executarea mandatului de aducere este

necesară pătrunderea fără consimțământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece în primă instanță cauza sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul.

Cererea formulată de procuror, în cursul urmăririi

penale, trebuie să cuprindă:

motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de

alin. (1) și (2);

indicarea infracțiunii care constituie obiectul

urmăririi penale și numele suspectului sau al

inculpatului;

indicarea adresei unde se află persoana pentru care se

solicită emiterea mandatului de aducere.

Cererea se soluționează în camera de consiliu, fără

citarea părților. În cazul în care apreciază că cererea este

întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți dispune motivat,

44

prin încheiere definitivă, admiterea solicitării și încuviințarea

aducerii persoanei respective, emițând de îndată mandatul de

aducere.

Mandatul de aducere emis de judecătorul de drepturi și

libertăți trebuie să cuprindă:

denumirea instanței;

data, ora și locul emiterii;

numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis

mandatul de aducere;

scopul pentru care a fost emis;

numele persoanei care urmează a fi adusă cu mandat

și adresa unde locuiește. În cazul suspectului sau

inculpatului, mandatul de aducere trebuie să

cuprindă infracțiunea care constituie obiectul

urmăririi penale;

indicarea temeiului și motivarea necesității emiterii

mandatului de aducere;

mențiunea că mandatul de aducere poate fi folosit o

singură dată;

semnătura judecătorului și semnătura instanței.

Persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziția

organului judiciar numai pe durata impusă de audiere sau de

îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară prezența

lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s-a dispus

reținerea sau arestarea preventivă a acestora.

3.2. Executarea mandatului de aducere

Mandatul de aducere se execută prin organele de

cercetare penală ale poliției judiciare și organele de ordine

publică. În cazul militarilor, mandatul de aducere se execută

prin intermediul unității militare sau prin intermediul poliției

militare.

45

Persoana căreia i se încredințează executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis și îi solicită să o însoțească. Dacă persoana indicată va refuza să însoțească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere. Drept urmare, poate fi adusă cu mandat prin constrângere în fața organelor judiciare orice persoană care face obiectul unui mandat de aducere (chiar și persoana vătămată, partea civilă etc.).

O excepție de la regula enunțată anterior este situația în

care mandatul de aducere nu va fi pus în executare prin

constrângere dacă persoana indicată de mandatul de aducere nu

poate fi adusă din motive de boală. Cu această ocazie agentul

însărcinat cu executarea mandatului va consemna cele

constatate într-un proces-verbal, care se înaintează de îndată

organului de urmărire penală, sau după caz, instanţei de

judecată.

Procesul-verbal încheiat cu ocazia executării

mandatului de aducere va cuprinde:

numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;

locul unde este încheiat;

menţiuni despre activităţile desfăşurate.

În vederea executării mandatului de aducere emis de

judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de judecată,

se poate pătrunde în locuinţa sau sediul oricărei persoane, în

care există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta

refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau

pentru orice alt motiv justificat şi proporţional cu scopul

urmărit.

Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de

aducere nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa

indicată, încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni

despre cercetările efectuate şi îl va înainta de îndată organului

de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată.

46

Referinţe bibliografice

1. Legea nr. 135 din 2010 privind Noul cod de procedură

penală, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Dongoroz, Vintilă, Curs de procedură penală, ediția

a II-a, Bucureşti, 1947.

3. Lorincz, Anca-Lelia, Drept procesual penal, ediția

a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.

4. Neagu, Ion, Damaschin, Mircea, Micu, Bogdan,

Nedelcu, Constantin, Drept procesual penal, Mapă de

seminarii, ediția a II-a, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2011.

5. Udroiu, Mihail, Procedură penală. Partea generală,

Sinteze şi grile, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014.

47

PPRROOVVOOCCAARREEAA ÎÎNN MMAATTEERRIIAA

IINNFFRRAACCŢŢIIUUNNIILLOORR DDEE CCOORRUUPPŢŢIIEE

–– AASSPPEECCTTEE PPRRAACCTTIICCEE ––

Comisar-şef de poliţie Gabriel COMAN

Serviciul Judeţean Anticorupţie Iaşi

1. PRINCIPIUL LOIALITĂŢII ADMINISTRĂRII

PROBELOR

Noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la data

de 1 februarie 2014, reglementează pentru prima oară, în mod

expres, principiul loialităţii procedurilor în administrarea

probelor, în vederea evitării utilizării oricăror mijloace care ar

putea avea ca scop administrarea cu rea-credinţă a unui mijloc

de probă sau care ar putea avea ca efect provocarea comiterii

unei infracţiuni, în scopul protejării demnităţii persoanei,

precum şi a dreptului acesteia la un proces echitabil şi la viaţă

privată1.

În fapt, principiul loialităţii în obţinerea probelor

consacră un set de reguli, care prevăd sancţiunea excluderii

probelor obţinute nelegal sau neloial şi care vor determina, pe

de-o parte, creşterea profesionalismului organelor judiciare în

1 R.P. Răileanu, Elemente de noutate în desfăşurarea urmăririi penale

aduse prin Noul Cod de procedură penală, Școala Naţională de Grefieri,

p. 7-8.

48

obţinerea probelor, iar pe de altă parte, vor garanta respectarea

fermă a drepturilor părţilor într-un proces echitabil.

Însă, această reglementare nu este altceva decât o

reformulare şi ridicarea la rang de principiu a dispoziţiilor

art. 68 din Codul de procedură penală (anterior), cu privire la

interzicerea mijloacelor de constrângere, în scopul de a se

obţine probe.

Potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (1) din Codul de

procedură penală de la 1968, „este oprit a se întrebuinţa

violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere,

precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine

probe. De asemenea, este oprit a determina o persoană să

săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în

scopul obţinerii unei probe.” Vechiul text de lege, întrucât nu distingea, avea în

vedere provocarea polițienească, din partea organelor de

urmărire penală (a agenților statului), dar și din partea oricărei

persoane private (de exemplu, denunțător), în scopul obținerii

de probe care să ducă la incriminarea făptuitorului.

Sintagma „a determina” presupune o instigare la

comiterea infracţiunii (îndemn, încurajare, în sensul

reglementării formei de participație a instigării prevăzute de

art. 25 Codul de procedură penală de la 1968), dar se considera

că intra sub incidența textului de lege de mai sus și provocarea

sub forma vicleniei, înșelăciunii, în urma căreia persoanei i se

sugera într-un mod neechivoc săvârșirea unei infracțiuni.2

Totodată, provocarea era reglementată în Codul de

procedură penală de la 1968, ca o formă de constrângere,

aspect care rezulta din denumirea marginală a art. 68 –

„Interzicerea mijloacelor de constrângere”, text de lege care

interzicea, în cuprinsul alin. 1, obținerea de probe prin

2 A.C. Moleanu, Revista Forumul Judecătorilor nr. 1/2009 –

www.forumuljudecatorilor.ro.

49

constrângere în formele prevăzute (prin întrebuințarea de

violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere,

promisiuni și îndemnuri), iar în alineatul 2 se referea expres la

determinarea săvârșirii sau continuării săvârșirii unei

infracțiuni, în scopul obținerii de probe.

În doctrină s-a arătat că principiul loialităţii în

administrarea probelor interzice utilizarea oricărei strategii sau

manopere ce are ca scop administrarea, cu rea-credinţă, a unui

mijloc de probă, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere

demnităţii persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil

sau la viaţă privată. Folosirea unui investigator sub acoperire în

scopul constatării în flagrant a infracţiunii de luare de mită nu

constituia o încălcare a prevederilor art. 68 alin. (2) din Codul

de procedură penală de la 1968, întrucât, de vreme ce

făptuitorul a luat hotărârea de a comite şi a comis în mod

repetat acte materiale de luare de mită mai înainte de a se fi

întâlnit cu investigatorul sub acoperire, nu investigatorul este

cel care îl determină să săvârşească sau să continue săvârşirea

acestor fapte.

În reglementarea actualului Cod de procedură penală, la

art. 101, se reţine că:

„(1) Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori

alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau

îndemnuri în scopul de a se obţine probe.

(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare

care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a

relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie

obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana

ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea

metode sau tehnici de ascultare.

(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor

persoane care acţionează pentru acestea să provoace o

persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte

penale, în scopul obţinerii unei probe.”

50

Excluderea este o sancţiune procesuală specifică,

aplicabilă în materia probelor administrate cu încălcarea

principiilor legalităţii şi loialităţii. Această sancţiune are un

domeniu de aplicare special, deosebindu-se, astfel, de

sancţiunea nulităţii ce se aplică numai actelor procesuale sau

procedurale.

Excluderea probelor se poate dispune în cazul în care se

constată o încălcare substanţială şi semnificativă a unei

dispoziţii legale privind administrarea probatoriului care, în

împrejurările concrete ale cauzei, face ca menţinerea mijlocului

de probă astfel administrat să aducă atingere caracterului

echitabil al procesului penal. Prin urmare, în această ipoteză

prevăzută de Noul Cod de procedură penală, sancţiunea

excluderii se aplica de iure3.

Instituţia excluderii probelor nelegal sau neloial

administrate cunoaşte o reglementare detaliată, fiind însuşită

teoria legitimităţii, care plasează dezbaterea într-un context mai

larg, având în vedere funcţiile procesului penal şi ale hotărârii

judecătoreşti cu care acesta se finalizează.

Având în vedere natura acestei instituţii, probele

administrate cu încălcarea dispoziţiilor legale pot fi în mod

excepţional folosite dacă prin aceasta nu se aduce atingere

caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu4.

În consecinţă, principiul loialităţii administrării

probelor, constatat în practica CEDO şi confirmat de

întreaga practică judiciară, presupune că se interzice

folosirea oricărei strategii sau manopere ce are drept scop

provocarea comiterii unei infracţiuni sau obţinerea unui

mijloc de probă, prin manopere dolosive.

3 R.P. Răileanu, Elemente de noutate în desfăşurarea urmăririi penale

aduse prin Noul Cod de procedură penală, Școala Naţională de Grefieri,

p. 7-8. 4 Idem 3.

51

2. LIMITELE PROVOCĂRII ÎN MATERIA

INFRACŢIUNILOR DE CORUPŢIE

Utilizarea unor probe obţinute ca rezultat al unei violări

a unuia dintre drepturile esenţiale garantate de Convenţia

europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, ridică întotdeauna chestiuni serioase cu privire

la echitatea procedurilor utilizate.

În condiţiile în care reclamantul a fost determinat de doi

investigatori sub acoperire să săvârşească o infracţiune pentru

care ulterior a fost condamnat, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a precizat că folosirea agenţilor sub acoperire, al căror

rol nu ar trebui să aibă nimic în comun cu acela al agenţilor

provocatori, trebuie să fie restricţionată, iar garanţiile trebuie să

fie acordate chiar şi în cazul în care este vorba de lupta

împotriva corupţiei, interesul public neputând justifica

folosirea probei obţinute ca urmare a unei provocări din partea

poliţiei. Această intervenţie şi utilizarea ei în procedura penală

l-au privat pe reclamant ab initio şi definitiv de un proces

echitabil5.

În jurisprudenţa românească, dezbaterile privind

limitele provocării în materia infracţiunilor de corupţie se

concentrează, în special, pe modalitatea de obţinere a probelor

în contextul organizării şi realizării acţiunilor de prindere în

flagrant, precum şi a utilizării investigatorilor sub acoperire

sau cu identitate reală, ca metodă specială de investigaţie6.

Flagrantul ca metodă de investigație care, anterior

pregătirii organizării sale presupune o serie de măsuri de

supraveghere, interceptări ale comunicațiilor sau documentelor,

5 A.C. Moleanu, Revista Forumul Judecătorilor nr. 1/2009

www.forumuljudecatorilor.ro. 6 Noul Cod de procedură penală, Cap. IV – Metode speciale de

supraveghere sau cercetare, art. 138 şi art. 148.

52

obținerea autorizațiilor de percheziție pentru a putea declanșa,

după caz, imediat percheziția domiciliară, are ca obiectiv

prinderea făptuitorului în momentul comiterii faptei sau

imediat după consumarea infracțiunii, strângerea și ridicarea

probelor7.

Constatarea infracțiunii flagrante se consemnează

într-un proces-verbal, încheiat conform art. 293 din Noul Cod

de procedură penală, care constituie mijloc de probă (art. 97

alin. 2, lit. e din Noul Cod de procedură penală).

În privinţa acestei activități tactice de urmărire trebuie

făcută delimitarea între procedura organizării flagrantului şi

provocarea săvârșirii infracțiunii de corupție în scopul obținerii

de probe.

Provocarea din partea „agenților statului” poate avea

loc prin desfășurarea activităților investigatorilor sub acoperire

sau a investigatorilor cu identitate reală cu depășirea limitelor

cadrului legal.

Utilizarea acestor tehnici speciale de investigație nu

sunt însă incompatibile cu dreptul la un proces echitabil, mai

ales în condiţiile în care atât Convenția Consiliului Europei

privind corupția, adoptată la Strasbourg în 4 noiembrie 1999,

cât și Convenția O.N.U. împotriva corupției, adoptată la

New York în 31 octombrie 2003, ambele ratificate de

România, instituie obligația fiecărui stat parte de a lua

măsurile necesare, inclusiv folosirea unor tehnici speciale de

investigație, care pot să includă folosirea unor agenți sub

acoperire, pentru a facilita adunarea probelor în materie

penală.

Însă, jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor

Omului subliniază că utilizarea acestor tehnici ascunse trebuie

să aibă limite clare, iar când un inculpat susține că a fost

7 T.C. Medeanu, Flagrantul în traficul cu droguri, Revista de drept penal,

nr. 4/2007, p. 541.

53

instigat se impune ca instanțele să verifice atent materialul

probator de la dosar.8

Organizarea flagrantului sau procedura de simulare a comportamentului infracțional (aceasta din urmă fiind un set de acțiuni care întrunesc elementele unei infracțiuni și care sunt autorizate cu scopul protejării intereselor legitime ale statului, societății sau ale persoanei) reprezintă tehnici specifice de investigație ce nu pot fi folosite pentru a provoca sau instiga la săvârșirea unei fapte penale căreia nu-i corespunde încă o rezoluție infracțională sau a instiga o persoană care a renunțat la planul de a comite o infracțiune.

Se comite o instigare ori de câte ori organele de

urmărire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv

activitatea infracțională, ci exercită o asemenea influență

asupra persoanei vizate, încât să determine săvârșirea unei

fapte penale care fără aceasta intervenție nu ar fi fost săvârşită,

cu scopul de a constata o infracțiune, respectiv de a obține

probe și de a declanșa urmărirea penală.9

Legislația română, chiar şi prin reglementarea actuală a

Noului Cod de procedură penală, nu prevede o definiție a

noţiunii de provocare, dar pe baza textului de lege și a

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se reține

existența acesteia dacă sunt îndeplinite condițiile:

situația presupus infracţională tinde să fie probată

prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea

sarcina să descopere infracțiunea sau când există o

invitație directă la comiterea unei infracțiuni din

partea unui denunțător sau a unui martor anonim;

lipsa oricărui indiciu că fapta ar fi fost săvârșită fără

această intervenție.

8 V.H. Şelaru, Un proces echitabil – articol pe http://justitiabili.

wordpress.com/2012/09/22/un-proces-echitabil. 9 A.C. Moleanu, Revista Forumul Judecătorilor nr. 1/2009 –

www.forumuljudecatorilor.ro.

54

Probabil cel mai controversat aspect al instituţiei

investigatorului acoperit, atât în legislaţia românească, cât şi în

cea occidentală, rămâne cel îl legătură cu posibila „provocare”

exercitată de către acesta.

De aceea, considerăm că prezintă interes abordarea

acestui subiect şi din perspectiva „Manualului Biroului

Federal de Investigaţii”, care conţine metodologia şi bunele

practici în folosirea investigatorului acoperit, manual adoptat,

în parte sau în totalitate şi de către celelalte organe judiciare

federale ale S.U.A., cu atât mai mult cu cât nici în actualul

Cod de procedură penală nu se face vreo referire la

interzicerea investigatorului de a provoca săvârşirea de

infracţiuni.

Manualul F.B.I. reprezintă un model pentru multe state

europene, care se află în fazele incipiente de folosire a

investigatorului acoperit, şi, de ce nu, ar trebui să constituie un

model de aplicabilitate şi la nivelul actului de justiţie din ţara

noastră.

Din punctul de vedere al legislaţiei federale, prin

provocarea unei persoane se înţelege împrejurarea în care

un reprezentant al guvernului induce în conştiinţa acesteia,

predispoziţia comiterii unui act ilicit, înainte ca această

persoană să fi luat o hotărâre infracţională, cu scopul ca

actul ilicit să fie comis şi vinovatul tras la răspundere

penală.10

În afară de restricţiile legale generale privind

provocarea, pentru operaţiunile sub acoperire ale Biroului

Federal de Investigaţii se aplică restricţii suplimentare, astfel

încât să nu afecteze ulterior procesul penal.

Ca urmare, o operaţiune sub acoperire ce implică

atragerea unui terţ într-o activitate ilicită, poate fi autorizată

numai dacă oficialul competent (în legislaţia română

10

https://justitiabili.wordpress.com/tag/provocare-infractiuni

55

procurorul este cel competent) să emită autorizarea consideră

că sunt întrunite următoarele:

natura ilegală a activităţii este clar percepută de

către suspect/terţ;

natura ofertei plasate de către investigator este

justificată, în raport de actul ilicit la care terţul

este invitat să participe;

există o prezumţie reală conform căreia

implicarea terţului va duce la descoperirea

activităţii ilicite;

există motive întemeiate a se presupune că terţul

este implicat, a fost implicat sau intenţionează a

se implica în actele ilicite investigate ori în acte

ilicite similare;

sau, se conturează oportunitatea comiterii unui

act ilicit astfel încât există indicii temeinice că

orice persoană va fructifica această ocazie, ori

este predispusă a se implică în actele ilicite

propuse. Agentului sub acoperire, pe timpul desfăşurării

activităţii sub identitate falsă, îi este interzisă: ● participarea la orice fel de acte de violenţă, cu

excepţia celor de autoapărare; ● iniţierea sau instigarea la comiterea de acte ilicite

neautorizate; ● participarea la activităţi investigative considerate

ilegale prin lege sau neautorizate. Înainte de a iniţia o operaţiune sub acoperire, fiecare

agent sub acoperire este instruit cu privire la faptul că nu îi

este permis să se implice în acte de violenţă, să iniţieze şi să

coordoneze activităţi ilicite, să folosească metode ilegale de

investigare, să aibă un comportament contrar restricţiilor

profesionale ale Biroului Federal de Investigaţii, ori ale

Parchetului General, cu excepţia cazurilor fortuite, şi nu se

56

va implica în niciun act ilicit ce nu face subiectul

autorizării.

3. JURISPRUDENȚA CURŢII EUROPENE A

DREPTURILOR OMULUI PRIVIND PROVOCAREA ÎN

MATERIA INFRACŢIUNILOR DE CORUPŢIE

Jurisprudența CEDO a cunoscut o evoluție, inițial de la

ignorarea problemei infracţionalității provocate de către

autorități, până la stabilirea unei violări a art. 6 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului.

Provocarea este stabilită atunci când ideea comiterii

infracţiunii a provenit de la oficiali ai statului, care au

implantat în mintea unei persoane nevinovate dispoziţia de a

comite presupusa infracţiune.

Jurisprudenţa recentă a CEDO privind art. 6, în care a

dezvoltat conceptul de „înscenare” ca fiind distinct de

folosirea tehnicilor legale ale activităţilor sub acoperire,

statuează obligaţia instanţelor interne de a efectua o examinare

atentă a materialului de urmărire penală atunci când un acuzat

invocă utilizarea mijloacelor de constrângere din partea

agenţilor sub acoperire, precum şi de a clarifica rolul avut de

către protagoniştii acestei înscenări.

Totodată, stabilirea lipsei provocării revine acuzării, iar

în lipsa unei atare probe contrare, autorităţile judiciare trebuie

să examineze faptele cauzei şi să ia măsurile necesare pentru

descoperirea adevărului în scopul determinării dacă a existat

sau nu o provocare, iar în caz afirmativ ele trebuie să tragă

concluzii în conformitate cu Convenţia.

Pentru aceasta, instanţele naţionale trebuie să verifice,

în special:

motivele pentru care operaţiunea poliţiei a fost

organizată;

amploarea participării poliţiei la infracţiune;

57

natura determinării sau presiunilor exercitate asupra

persoanei acuzate;

dacă faza iniţială a operaţiunii poliţiei s-a desfăşurat

conform cadrului legal;

dacă există probe care să indice predispoziţia

acuzatului de a se implica în activitatea infracţională

până la momentul contactării sale de către

investigatorul sub acoperire;

dacă există indicii că infracţiunea ar fi fost săvârşită

şi fără intervenţia investigatorului sub acoperire;

dacă investigatorul sub acoperire s-a limitat la

investigarea activităţii infracţionale într-o manieră

pasivă sau a exercitat o influenţă de aşa natură

asupra acuzatului încât a determinat săvârşirea

infracţiunii.

O cauză recentă cu privire la condamnarea pentru

infracțiunea de luare de mită comisă la instigarea poliției este

Ramanauskas contra Lituaniei (Cererea nr. 74420/01,

Hotărârea din 5 februarie 2008).11

În fapt, reclamantul (Kestas Ramanauskas, cetăţean

lituanian), care lucra ca procuror este abordat prin intermediul

unei cunoştințe de către A.Z., pe care nu-l cunoscuse anterior.

A.Z. îl roagă să obțină achitarea unei persoane, în schimbul

sumei de 3.000 de dolari SUA.

Prima dată Kestas a refuzat însă după ce A.Z. a reiterat

oferta de câteva ori, Kestas a acceptat.

Guvernul a susţinut că V.S. şi A.Z. au negociat mita cu

domnul Kestas din proprie iniţiativă şi înainte de a anunţa

autorităţile.

A.Z., ofiţer în cadrul Ministerului de Interne într-o

unitate specializată pe anticorupţie (S.T.T.), a procedat la

11

Buletinul CEDO, nr. 4/2008, Editura Hamangiu, p. 99.

58

informarea superiorilor săi în legătură cu faptul ca domnul

Kestas a acceptat mita.

La 26 ianuarie 1999 S.T.T. a introdus o cerere în faţa

adjunctului procurorului general în vederea aprobării unui

model de conduită penală simulate. Cererea a fost aprobată la

26 ianuarie 1999 şi justificată în baza informaţiilor operaţionale

adunate de S.T.T. Documentul a fost semnat de adjunctul

procurorului general, la 27 ianuarie 1999, aceasta constituind

forma finală a documentului.

La data de 11 februarie 1999 A.Z. a oferit domnului

Kestas încă 1.000 de dolari.

La o dată nespecificată în cadrul procesului, în care

Kestas apărea ca inculpat, acesta nu şi-a negat vinovăţia însă a

susţinut că a fost supus la presiuni intense din partea lui A.Z.

La data de 29 august 2000 Tribunalul Regional din

Kaunas l-a acuzat pe Kestas de luare de mită în valoare de

2.500 $ de la A.Z., faptă care contravine articolului 282 din

Codul Penal în vigoare la acea vreme, fiind condamnat la

19 luni și 6 zile de închisoare.

Hotărârea curţii se baza în primul rând pe probele aduse

de A.Z. şi pe înregistrări ale convorbirilor dintre A.Z. și Kestas.

Curtea a examinat un alt procuror, A.P., ale cărui dovezi nu au

fost concludente însă făceau referire la o terţă persoană, M.N.,

indicată de A.Z.

Nu au fost cerute dovezi de la V.S. întrucât domiciliul

acestuia nu era cunoscut, iar caseta înregistrată de acesta nu a

fost luată în considerare de către instanţă.

La data de 26 octombrie 2000 Curtea de Apel a

constatat că nu au existat presiuni asupra lui Kestas.

La 23 noiembrie 2000 Kestas a atacat hotărârea Curţii

de Apel susţinând ca nu există prevederi care să permită

provocarea unei persoane spre a comite o infracţiune, acesta a

mai menţionat că nici în prima instanţă şi nici în fața Curţii de

59

Apel nu a fost luată în considerare presiunea exercitată de A.Z.

şi V.S. asupra sa.

La 27 februarie 2001 Înalta Curte a anulat apelul lui

Kestas.

În faţa CEDO, Kestas, pe lângă acţiunea insistentă a

ofiţerilor care l-au provocat spre a comite infracţiunea a mai

acuzat şi faptul ca Instanţa Supremă a ezitat să dea un răspuns

concret cu privire la responsabilitatea autorităţilor pentru actele

ofiţerilor din cadrul S.T.T.

În faţa Curţii, Kestas a susţinut ca art. 6 alin. 1 a fost

încălcat prin faptul că instanţa nu l-a citat pe V.S., lucru care

era de o importanţă deosebită în a stabili dacă a fost instigat să

comită infracţiunea.

Curtea a arătat ca există situaţii în care organele statului

sunt nevoite sa apeleze la o serie de mijloace specifice pentru a

acţiona eficient în lupta împotriva corupţiei şi că metoda

folosită în sine nu poate să încalce dreptul lui Kestas la un

proces echitabil, însă riscul ca ofiţerii care sunt sub acoperire

să instige la comiterea faptei există şi el trebuie luat în

considerare.

CEDO a folosit acelaşi criteriu ca şi în cauza „Vanyan”

în analizarea art. 6 alin. 1 şi a constatat că activitatea celor doi

poliţişti nu s-a limitat doar la examinarea de o manieră pur

pasivă a activităţii reclamantului, ci au exercitat asupra acestuia

o influenţă de natură să-l provoace să comită infracţiunea.

Curtea a mai menţionat faptul că acolo unde o persoană acuză

faptul că ar fi fost instigată să comită a infracţiune, instanţele

penale trebuie sa facă o examinare atentă şi completă a

materialelor din dosar pentru a se putea vorbi de conformitate

cu art. 6 alin. 1.

Activitatea celor doi agenţi de politie a depăşit natura

activităţii unor agenţi infiltraţi, deoarece ei au provocat

săvârşirea infracţiunii şi nimic nu indica faptul că fără

intervenţia lor aceasta ar fi fost comisă.

60

Curtea a apreciat că intervenţia ofiţerilor de poliţie l-a

privat pe reclamant ab initio şi definitiv de un proces echitabil,

fiind încălcate prevederile art. 6 alin. 1 din convenţie.

Curtea a obligat Statul la plata a 30.000 de euro către

reclamant în termen de 3 luni.

Pe parcursul procesului a invocat instigarea la

acceptarea mitei și a contestat procedura de simulare a

comportamentului infracțional.

În analiza verificării instigării invocate, Curtea a avut în

vedere următoarele aspecte12

:

organele de urmărire penală sunt cele care au sarcina

de a dovedi inexistența vreunei instigări, cu excepția

situației în care susținerile petentului sunt

neverosimile;

în absența unei asemenea dovezi, autoritățile

judecătorești sunt obligate să analizeze aspectele de

fapt ale cauzei și să ia măsurile necesare pentru a

descoperi adevărul și pentru a stabili dacă a existat

vreo instigare;

nu există nicio probă care să indice că petentul ar fi

săvârșit anterior vreo infracțiune, mai ales de

corupție;

toate întâlnirile dintre petent și A.Z. au avut loc din

inițiativa lui A.Z., ceea ce conduce la concluzia că

acțiunile au depășit nivelul cercetării pasive a unei

activități infracționale;

autoritățile nu pot fi exonerate de răspundere pentru

acțiunile ofițerilor de poliție, prin simpla susținere că

ei au acționat în nume propriu, deși îndeplineau

îndatoriri de serviciu și chiar prin procedura de

autorizare a comportamentului simulat, autoritățile

12

Hotărârea prezentată integral în D. Olar, Cauzele Jucys c. Lituania şi

Ramanauskas c. Lituania, Noua Revistă de Drepturile Omului, p. 122.

61

au legitimat post factum faza preliminară și s-au

folosit de rezultatele ei;

instanțele nu au analizat în mod serios susținerile

petentului, motivele pentru care s-a recurs la

simularea comportamentului infracțional, gradul de

implicare a poliției, natura oricărei instigări sau

presiuni, V.S. care a creat legătura între petent și

A.Z. nu a fost deloc citat ca martor, neputând fi

localizat, nu s-au stabilit nici motivele inițiativei

personale a lui A.Z. în faza preliminară;

nu există niciun indiciu că infracțiunea ar fi fost

săvârșită fără această intervenție.

În consecință, art. 6, par. 1 din Convenţie a fost

încălcat, iar plângerea petentului referitor la art. 6, par. 3, lit. d

din Convenţie nu poate fi disociată de invocarea violării art. 6

par. 1, deoarece vizează un aspect al procedurilor pe care

Curtea le-a apreciat deja ca fiind inechitabile.

4. JURISPRUDENȚA NAŢIONALĂ PRIVIND

PROVOCAREA ÎN MATERIA INFRACŢIUNILOR DE

CORUPŢIE

4.1. Determinarea de către organul de urmărire

penală a unei persoane, după ce aceasta a denunțat autorității

că un funcționar îi pretinde o sumă de bani în scopul

îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, să

dea bani acelui funcționar în scopul constatării acțiunii

flagrante de luare de mită, constituie provocare (Decizia

nr. 2934/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, nepublicată).

În speță, expertul judiciar într-o cauză de lichidare

judiciară, martor denunțător al infracțiunii de luare de mită

săvârșită de un judecător prin pretinderea unei sume de bani în

schimbul aprobării unui decont la onorariul de expertiză, a fost

cooptat de către organele de urmărire penală să participe la

62

organizarea flagrantului, prin încercarea de a preda

judecătorului vizat suma de 100 de milioane lei. Prin decizia de mai sus s-a respins însă recursul

inculpatei împotriva încheierii primei instanțe de respingere a plângerii împotriva măsurii arestării preventive, apreciindu-se că aceasta este justificată în raport de celelalte date ale cauzei.

În soluționarea pe fond a cauzei de mai sus s-a pronunțat Sentinţa penală nr. 5/F/7 februarie 2005 a Curții de Apel Brașov, dosar nr. 495/P/F/2003, definitivă prin Decizia nr. 4117/7iulie 2005 a I.C.C.J., Dosar nr. 1733/2005 (nepublicate).

Inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, reținându-se în sarcina sa că, fiind judecător sindic la Tribunalul x., a pretins și primit de la expertul evaluator H.C., suma de 100 de milioane lei, în cursul judecării unei cauze de lichidare judiciară a unei societăți comerciale, în scopul de a încuviința și de a aproba plata onorariului de evaluare.

Prima instanță a dispus achitarea inculpatei în temeiul art. 10, lit. a și art. 10, lit. d din Codul de procedură penală de la 1968.

Cu privire la aşa-zisul flagrant s-a reținut că acest procedeu a contravenit dispozițiilor art. 68 C.pr.pen., prin determinarea denunțătorului de a săvârși fapta de dare de mită sau să continue săvârșirea ei, prin încercarea de a preda judecătorului vizat suma respectivă.

Flagrantul a fost consemnat într-un proces-verbal de pregătire a unui pachet cu suma de bani, ridicată de procuror de la bancă pentru a fi folosită în dosar și un proces-verbal de ridicare a acestui pachet de la locuința unei rude a inculpatei.

În cursul cercetării judecătorești, martorul denunțător a confirmat că a fost luat de acasă de organele de urmărire penală și supus unui interogatoriu prelungit până când a consimțit să predea suma de bani respectivă, deși nu avea deloc această intenție.

63

Mai mult s-a reținut că denunțătorul era cercetat într-un

dosar penal pentru infracțiunea de fals, ceea ce constituia un

mijloc important de convingere, iar ulterior flagrantului a fost

scos de sub urmărire penală.

Totodată, predarea sumei era lipsită de sens, întrucât

expertul denunțător nu încasase onorariul încuviințat de

inculpată, care refuzase semnarea actelor, în calitate de

judecător sindic și nici nu dispunea de această sumă de bani

„pretinsă”.

Martorul nu a dat suma de bani inculpatei, ci a lăsat-o în

bucătăria imobilului martorei B.F., nedovedindu-se că

inculpata a primit această sumă sau că ar fi știut despre

aducerea banilor.

Instanța de recurs a menținut soluția de achitare în

temeiul art. 10, lit. a C.pr.pen. și a casat hotărârea numai cu

privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 10, lit. d C.pr.pen.,

argumentând că luarea de mită este o infracțiune instantanee,

achitarea neputând fi pronunţată atât pentru inexistența faptei,

cât și pentru lipsa unuia din elementele constitutive.

4.2. Organizarea unui flagrant, în lipsa oricărui

indiciu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, prin

utilizarea martorului denunțător în sensul încercării de a

preda inculpatelor o sumă de bani marcată criminalistic, care

nu fusese solicitată de către inculpate și înregistrarea

convorbirilor cu acest prilej, cu un reportofon pus la dispoziție

de către organele de urmărire penală, fără a exista autorizația

cerută de lege și fără să existe vreun indiciu că inculpatele se

pregătesc să săvârșească vreo infracțiune echivalează cu

încercarea provocării unei infracțiuni de luare de mită

(Decizia penală nr. 4286/18 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie13

).

13

Publicată pe www.pna.ro/jurisprudenta

64

În speță, martorul denunțător bănuind din comportamentul inculpatelor, inspectoare în cadrul Direcției de Sănătate Publică, care au lăsat la sediul firmei controlate, odată cu procesul-verbal de contravenție, cartea de vizită a uneia dintre ele, susținând că așa s-a procedat de către acestea și într-o altă ocazie, când pentru o sumă de bani dată acelor inspectoare, i s-a aplicat doar sancțiunea avertismentului, a formulat un denunț arătând că la o anumită dată şi oră va stabili cu una dintre inculpate suma pe care urmează să o ofere drept mită. Pe baza acestui denunț s-a organizat flagrantul, fiind marcată criminalistic o sumă de 5 milioane de lei și martorul dotat cu un reportofon al organelor de urmărire penală, fără obținerea unei autorizații prealabile.

Nicio probă nu a demonstrat că inculpatele au solicitat vreo sumă de bani, denunțul preciza că martorul urmează să ofere mită, fără a indica suma, reieșind că inițiativa pornește de la acest martor denunțător, care are de la început o atitudine provocatoare, bazându-se pe o bănuială a sa că inculpatele îi vor pretinde mita, fiind pregătit să conducă acțiunile înspre acest final.

Apoi, niciun probatoriu – martori audiați ori flagrantul organizat – nu a concluzionat nici pretinderea, nici primirea sau acceptarea promisiunii de către inculpate a sumei de bani aduse de martor, cu atât mai mult cu cât pe mâinile lor nu s-au găsit urmele substanței cu care au fost tratați banii-capcană, martorul denunțător fiind cel care a introdus banii în geanta inculpatei, înțelegând implicit, „din privirile” acestora că trebuie să procedeze în acest mod și că aceea ar fi suma acceptată.

Instanțele au reținut că activitatea denunțătorului s-a plasat în sfera unei provocări polițienești, întemeiată pe bănuiala acestuia cu privire la o posibilă infracțiune a inculpatelor și apoi pe colaborarea cu organele de anchetă în timpul participării la organizarea flagrantului cu scopul de a dovedi că cele două inculpate îi vor solicita o sumă de bani pentru înlocuirea amenzii contravenționale.

65

4.3. Abordarea inițială de către inculpat a

martorului denunțător, polițist, cu ocazia efectuării

atribuțiilor de serviciu, în sensul rezolvării favorabile a

cererii sale în schimbul unei recompense ulterioare și

organizarea unui flagrant în aceste condiții, finalizat cu

„acceptarea” și primirea sumei de bani oferite de inculpat, nu

constituie o provocare la infracțiunea de dare de mită,

inițiativa aparținând chiar inculpatului, fapt confirmat și de

înregistrările audio și video dar și a celorlalți martori – organe

de constatare penală (Decizia penală nr. 1520/20 martie 2007 a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie14

).

4.4. Denunțul formulat de martor, după începerea

comiterii infracțiunii de trafic de influență de către unul

dintre inculpați, în calitate de complice, urmat de interceptări

și înregistrări audiovideo și finalizat cu organizarea unui

flagrant, nu constituie o provocare, câtă vreme condițiile

pentru existența unei asemenea provocări sunt ca aceasta să fie

anterioară comiterii infracțiunii și să existe o legătură de

cauzalitate directă și imediată între actul provocator și

infracțiunea comisă (Sentința penală nr. 933/8 iulie 2005,

Tribunalul București, Secţia I Penală15

).

4.5. Existența provocării este dependentă de poziția

subiectivă a funcționarului mituit Dacă se are în vedere că procurorul autodenunțător nu a

cerut mita pentru a beneficia de ea, ci pentru a verifica

comportamentul inculpaților este evident că fapta comisă de

aceștia prezintă toate trăsăturile subiective și obiective ale

infracțiunii de dare de mită. Este adevărat că mita nu a fost dată

14

Publicată pe www.pna.ro/jurisprudenta 15

Publicată în I. Ciolca, Probele în procesul penal. Practică judiciară,

Editura Hamangiu, 2007, p. 275.

66

spontan, că inițiativa nu a aparținut mituitorilor, dar această

situație nu este specifică „provocării” și nu poate fi asimilată

niciunei constrângeri, întrucât nu a exclus libera determinare a

voinței inculpaților care au promis banii și celelalte foloase

pentru a obține o soluție favorabilă pentru coinculpat (Decizia

penală nr. 1911 din 5 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casație și

Justiție16

).

În speţă, inculpatul D.D. era cercetat de C.D., procuror

în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie (P.N.A.) pentru

mai multe infracțiuni și se reține că acest inculpat în mod

indirect – prin intermediul coinculpatului B.N. – procuror-șef

al acelui birou P.N.A. a promis bani și alte foloase procurorului

C.D. în scopul obținerii unei soluții favorabile în cauză.

În zilele următoare procurorul a înregistrat convorbirea

pe reportofon și a formulat „autodenunț” în legătură cu

promisiunea de mituire făcută de inculpat, în baza căruia s-a

constituit dosarul penal.

În cadrul actelor premergătoare efectuate în cauză au

fost executate interceptări și înregistrări audiovideo:

ale convorbirilor prin telefon și ambientale purtate de

făptuitorii D.D., B.N., D.G.M. și procurorul C.D.;

ale întâlnirilor succesive dintre făptuitori și

procurorul C.D.;

privind surprinderea în flagrant pe timpul nopții în

incinta biroului P.N.A. a făptuitorului D.D. după ce a

remis procurorului C.D., în baza promisiunii făcute

anterior, suma de 200 de milioane lei.

4.6. Nu există provocare la săvârșirea infracțiunii de

luare de mită, în condițiile în care, din probatoriul administrat

(denunțul, declarațiile denunțătorului coroborate cu

înregistrările audiovideo autorizate ale convorbirilor dintre

16

Publicată pe www.pna.ro/jurisprudenta

67

inculpat și denunțător) reiese cu certitudine că inculpatul a

pretins denunțătorului suma de bani, pentru dosarul pe care îl

avea în cercetare și este organizat un flagrant, finalizat cu

surprinderea inculpatului, banii descoperindu-se într-o cutie de

pe birou (Decizia penală nr. 366 din 30 ianuarie 2008 a Înaltei

Curţi de Casație și Justiție17

).

În speță, inculpatul a invocat că procedura flagrantului a

fost viciată, fiind provocat de denunțător și că nu s-a făcut

dovada că suma i-ar fi fost remisă personal, putând fi lăsată

pe birou fără știința sa, iar pe de altă parte că i s-au

respins nejustificat probele solicitate în apărare – expertizarea

uniformei de polițist și a înregistrărilor audiovideo, ce puteau fi

alterate de organul de urmărire penală în ideea inculpării sale

cu orice preț.

4.7. Depăşirea limitelor atribuţiilor conferite de lege

de către investigatorul sub acoperire constituie provocare

(Decizie penală a Curţii de Apel Alba Iulia).

În fapt, doi agenţi de poliţie au fost trimişi în judecată

pentru luare de mită şi complicitate la această infracţiune, fiind

prinşi în flagrant de procurori şi ofiţeri ai DGA după ce au

primit 500 de lei mită de la un investigator sub acoperire, oprit

în trafic pentru nerespectarea regulilor de circulaţie.

În momentul realizării flagrantului, asupra agentului

principal M.Ş. a fost găsită suma de 400 de lei, iar asupra

agentului şef C.B. suma de 100 de lei. Magistraţii Tribunalului

A. au decis schimbarea de încadrare a infracţiunilor în primire

de foloase necuvenite pentru agentul principal M.Ş. şi

complicitate la această infracţiune în cazul agentului-şef C.B.

Au fost condamnaţi fiecare la câte 6 luni de închisoare cu

suspendarea pedepsei. În faza de apel a dosarului au fost

achitaţi pe motiv că faptei îi lipseşte unul din elementele

17

Publicată pe www.pna.ro/jurisprudenta

68

constitutive ale infracţiunii. O soluţie de achitare a fost

solicitată chiar de reprezentantul parchetului care a precizat,

potrivit motivării sentinţei, că „în speţă nu există intenţie

infracţională certă şi explicită sau certitudinea că inculpaţii au

avut intenţia de a săvârşi infracţiunea”.

Raportat la actele dosarului şi la starea de fapt expusă,

Curtea a apreciat că activitatea investigatorului sub acoperire se

circumscrie noţiunii de provocare, în sensul conturat de

jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel cum

a fost însuşită şi de practica instanţei supreme, motivând că

activitatea investigatorului sub acoperire a depăşit limitele

atribuţiilor conferite de lege, de a acţiona în scopul descoperirii

activităţii infracţionale a inculpaţilor, provocându-i pe aceştia

să comită infracţiuni, în vedere administrării de probe în

acuzare.

Analiza obiectivă a actelor dosarului, prin prisma

principiilor consacrate de jurisprudenţa CEDO şi cea naţională,

relevă faptul că în prezenta cauză a existat o invitaţie directă la

comiterea unei infracţiuni din partea investigatorului sub

acoperire, care prin activitatea desfăşurată, i-a determinat pe

inculpaţi să comită o infracţiune pe care, altfel, în absenţa

manoperelor utilizate, nu ar fi săvârşit-o. Pentru aceste motive,

Curtea de Apel a considerat că faptele inculpaţilor, de a primi

suma de 500 lei, ulterior întocmirii de către inculpatul Ş.V.M. a

procesului-verbal de contravenţie şi ca urmare a provocării

acestora de către investigatorul sub acoperire, nu întrunesc

elementele constitutive ale infracţiunii de primire de foloase

necuvenite, sub forma autoratului sau a complicităţii, lipsind

latura subiectivă a acestei infracţiuni, în contextul în care

acţiunea de provocare a agenţilor statului a fost de natură a

constitui o acţiune de restrângere a libertăţii psihice a

inculpaţilor, care au acţionat astfel sub imperiul acestei

constrângeri, chiar dacă nu în sensul prevăzut de art. 46

Cod penal.

69

Instanţa a apreciat că activitatea investigatorului este în

sensul jurisprudenţei Curţii Europene şi al normelor de drept

ale acesteia, agent provocator, deoarece activitatea acestuia nu

a fost una din culpă şi a fost de provocare a inculpaţilor să

săvârşească fapte de corupţie, în vederea obţinerii de probe în

acuzare, întrucât fără intervenţia sa inculpaţii nu ar fi săvârşit

acele fapte, din declaraţiile martorilor audiaţi în apărare

rezultând neîndoios că inculpaţii nu erau cunoscuţi ca persoane

corupte, ci dimpotrivă, ca persoane care şi-au exercitat cu

profesionalism atribuţiile.

Pentru toate considerentele ce preced Curtea de Apel

constată că faptelor inculpaţilor le lipseşte latura subiectivă a

infracţiunii de primire de foloase necuvenite, şi, prin urmare, se

impunea o soluţie de achitare a acestora în temeiul dispoziţiilor

art.11, pct. 2, lit. a, rap. la art.10, lit. d C.proc.pen.

4.8. Nu există provocare, din partea agentului de

poliţie, la săvârșirea infracțiunii de dare de mită în condițiile în

care, din probatoriul administrat, denunțul, declarațiile

denunțătorului coroborate cu înregistrările audiovideo

autorizate ale convorbirilor dintre inculpat și denunțător reiese

cu certitudine că inculpatul a promis şi ulterior a oferit

denunțătorului suma de bani, pentru a împiedica începerea

urmăririi penale (Sentinţa penală nr. 177/P/28.10.2010 a

Tribunalului Neamţ18

).

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Neamţ s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.V.E.,

pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255

Cod penal, cu referire la art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000,

constând în faptul că la data de 19.12.2008, inculpatul a fost

18

http://www.juspedia.ro/3402/infractiunea-de-dare-de-mita-prevazuta-

de-art-255-cod-penal-cu-referire-la-art-6-si-7-din-legea-nr-782000-

probatiunea-in-materia-infractiunilor-de-coruptie-provocarea

70

surprins în flagrant în timp ce oferea suma de 1.500 de lei

agentului de poliţie C.C. pentru a nu se aplica o sancţiune

contravenţională faţă de numitul O.D., reţinându-se în esenţă

că, la data de 17.12.2008, martorul O.D. s-a deplasat cu

autotractorul la domiciliul inculpatului D.V.E. pentru a

achiziţiona o cantitate de lemne, cantitate pentru care a primit

documente ce vizau un transport de la o dată anterioară, că în

aceste condiţii, inculpatul i-a cerut martorului N.C. să îi emită

în fals un nou document de transport, motiv pentru care s-au

început cercetările penale în cauză, iar inculpatul pentru a

împiedica începerea urmăririi penale i-a promis şi oferit

martorului C.C. suma de 1.500 de lei.

În cadrul dezbaterilor, deosebit de apărările formulate

iniţial, inculpatul a invocat faptul că a fost provocat de către

agent şi nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii.

Provocarea invocată de inculpat operează şi poate

constitui fundament al achitării numai dacă sunt dovedite

anumite împrejurări şi dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii.

Din economia considerentelor statuate de Curtea

europeană în cauza Ramanauskas versus Lituania se

evidenţiază următoarele aspecte:

► Premisa provocării o constituie, printre altele,

recunoaşterea de către inculpat a mituirii poliţistului, acţiune

care însă nu trebuie să pornească de la inculpat.

În cauză, inculpatul nu a recunoscut nicio clipă că ar fi

mituit sau măcar ar fi discutat cu agentul o astfel de acţiune.

► În al doilea rând, se cere ca inculpatul să fi avut o

atitudine de acceptare a consecinţelor legii şi pe fondul acesteia

agentul să-i sugereze şi să iniţieze discuţia cu privire la

rezolvarea problemelor prin mită. Nici acest punct nu este

dovedit dacă avem în vedere prima discuţie pe care inculpatul a

purtat-o cu agentul şi cu martorul N.C., precum şi insistenţa cu

care l-a sunat pe agent în ziua flagrantului.

71

► În ultimul rând, este necesar ca atitudinea

provocatoare a agentului să fie exprimată într-o măsură

determinantă astfel încât inculpatul, din proprie iniţiativă, să nu

fi luat hotărârea de a oferi mita.

În speţa de faţă având în vedere împrejurarea care a dus

la mituirea poliţistului (perspectiva începerii urmăririi penale

împotriva sa şi a martorului N.C.), dorinţa de a împiedica

începerea urmăririi penale, se reţine că iniţiativa inculpatului a

fost spontană. Nu se poate admite speculaţia inculpatului în

sensul că agentul a căutat prin orice mijloace să realizeze

flagrantul pentru a-l compromite ca şi primar. Dacă s-ar

admite, această susţinere ar apărea ca lipsită de sens întrucât

pretinsul scop al poliţistului fusese deja realizat prin începerea

urmăririi penale pentru infracţiunea de fals, fapt care era

perfect previzibil.

Sintetizând cele arătate se conchide că, în general, deşi

orice subiect prezintă un potenţial criminogen mai mult sau

mai puţin accentuat, fiecare îşi cenzurează, îşi inhibă

eventualul comportament antisocial.

Autorităţile statelor semnatare sunt datoare să reprime

doar acele comportamente infracţionale care se manifestă

spontan, de la sine, ca produs al vinovăţiei subiectului şi au

obligaţia să se abţină, să nu încurajeze şi să nu dea concurs

tendinţelor de represiune penală în situaţia unor aparenţe

infracţionale fondate pe provocarea subiectului de a săvârşi o

faptă, provocare în lipsa căreia executarea infracţiunii nu ar fi

avut loc.

În cauza de faţă, niciuna dintre condiţiile arătate nu sunt

întrunite astfel încât provocarea invocată de inculpat nu poate

fi reţinută.

4.9. Nu există provocare din partea organelor

judiciare la săvârşirea infracţiunii de luare de mită, întrucât

intervenţia acestora în administrarea probelor s-a realizat în

72

timp ce activitatea infracţională era în curs de derulare, iar

hotărârea infracţională a inculpatului era consolidată (Decizia

penală nr. 88/A din 23 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba

Iulia19

).

Prin Sentinţa penală nr. 59 din 6 aprilie 2009 a

Tribunalului Sibiu s-a dispus condamnarea inculpatului I.M.,

agent şef de poliţie, la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru

săvârşirea a două infracţiuni de luare de mită, constând în aceea

că a pretins de la un cetăţean suma de 250 de lei pentru a nu

aplica măsurile legale împotriva lui. În fapt, denunţătorul,

conducător auto, a fost identificat încărcând într-un autoturism,

împreună cu alte două persoane, fier vechi recuperat din

deşeuri. Speriat de măsurile pe care poliţistul urma să i le

aplice (reţinerea documentelor autoturismului, a permisului

auto şi confiscarea autoturismului), cetăţeanul i-a înmânat

poliţistului suma de 150 de lei, urmând ca diferenţa să o predea

la o dată ulterioară. La o dată ulterioară, procurorul desemnat

împreună cu ofiţerii D.G.A. au realizat prinderea în flagrant

delict a agentului şef de poliţie, prilej cu care au constatat că a

primit de la denunţător, printr-un intermediar, suma de

100 de lei. Pentru a se asigura că înmânarea banilor nu este o

„capcană”, inculpatul l-a determinat pe denunţător să schimbe

suma ce urma să o primească la o unitate comercială, iar după

ce a intrat în posesia acesteia, a mai schimbat-o şi el încă o

dată. Suma a fost identificată şi recuperată de către organele de

urmărire penală.

Instanţa de fond a analizat apărările formulate de

inculpat după cum urmează:

apărarea referitoare la „provocarea poliţienească” în

săvârşirea primei fapte prevăzute de art. 254 C.p., a

fost înlăturată cu motivarea că prima infracţiune s-a

consumat încă din data de 22 decembrie 2007, având

19

http://www.avocatura.com/speta-49051-penal-infractiuni-de-coruptie

73

în vedere că din punct de vedere al laturii obiective,

infracţiunea de luare de mită se consumă în

momentul săvârşirii de către făptuitor a oricărei

modalităţi alternative: primire, pretindere, acceptare

sau nerespingere a banilor care definesc elementul

material al faptei, moment la care concomitent, apare

şi urmarea socialmente periculoasă. Aşa fiind,

consumarea infracţiunii de luare de mită nu este

condiţionată de predarea banilor către făptuitor şi de

nicio altă activitate ulterioară;

instanţa a arătat că aceleaşi motive, nu poate fi

reţinută nici teza „investigatorilor sub acoperire”,

care de altfel, nici nu au existat în această cauză;

În această situaţie, s-a considerat că dispoziţiile art. 68

alin. 2 din Codul de procedură penală (anterior) nu au

aplicabilitate în cauză, şi prin urmare, solicitarea inculpatului

de invalidare a probelor obţinute în faza de urmărire penală nu

este întemeiată, neavând fundament juridic.

În motivarea deciziei, referitor la aspectele menţionate

anterior, Curtea de Apel Alba Iulia a precizat că nu sunt

întemeiate susţinerile recurentului referitoare la obţinerea

ilegală de probe prin provocare poliţienească, cu încălcarea

dispoziţiilor art. 68 alin. 2 din Codul de procedură penală

(anterior).

Astfel, cum rezultă din probaţiunea administrată la data

realizării supravegherii activităţii inculpatului, activitatea

infracţională a acestuia era în curs de desfăşurare, acesta

primind încă din data de 22 decembrie 2008 suma de 100 de lei

cu titlu de mită.

În consecinţă, susţinerea inculpatului în sensul că a fost

determinat, prin provocare, sub incidenţa dispoziţiilor art. 68

alin 2 din Codul de procedură penală (anterior) în „intenţia

criminală” este nefondată, fiind pe deplin dovedit în cauză că

probele au fost obţinute în timp ce activitatea infracţională era

74

în curs de desfăşurare, iar hotărârea infracţională era

consolidată.

Referinţe bibliografice

1. Noul Cod de procedură penală, în vigoare de la

1 februarie 2014.

2. Ciolca, I., Probele în procesul penal. Practică

judiciară, Editura Hamangiu, 2007.

3. Medeanu, T.C., Flagrantul în traficul cu droguri,

Revista de drept penal nr. 4/2007.

4. Moleanu, A.C., Revista Forumul Judecătorilor

nr. 1/2009, pe www.forumuljudecatorilor.ro.

5. Răileanu, R.P., Elemente de noutate în desfăşurarea

urmăririi penale aduse prin Noul Cod de procedură

penală, Școala Naţională de Grefieri.

6. Buletinul CEDO, nr. 4/2008, Editura Hamangiu.

7. Noua Revistă de Drepturile Omului.

8. Şelaru, V.H., Un proces echitabil – http://justitiabili.

wordpress.com.

9. Decizia penală nr. 2934 din 2002 a Curţii Supreme de

Justiţie.

10. Decizia penală nr. 4117 din 7 iulie 2005 a Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie.

11. Decizia penală nr. 4286 din 18 septembrie 2007 a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

12. Decizia penală nr. 1520 din 20 martie 2007 a Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie.

13. Decizia penală nr. 366 din 30 ianuarie 2008 a Înaltei

Curţi de Casație și Justiție.

14. Sentinţa penală nr. 5/F din 7 februarie 2005 a Curții de

Apel Brașov.

15. Decizia penală nr. 88/A din 23 octombrie 2009 a Curții

de Apel Alba Iulia.

75

16. Sentința penală nr. 933 din 8 iulie 2005, Tribunalul

București, Secţia I Penală.

17. Sentinţa penală nr. 177/P din 28.10.2010 a Tribunalului

Neamţ.

18. www.pna.ro/jurisprudenta

19. http://justitiabili.wordpress.com

20. www.juspedia.ro; www.avocatura.com

21. www.forumuljudecatorilor.ro

76

DDRREEPPTTUULL LLAA AAPPĂĂRRAARREE

ÎÎNN NNOOUULL CCOODD DDEE PPRROOCCEEDDUURRĂĂ PPEENNAALLĂĂ..

CCOONNTTRROOVVEERRSSEE PPRRIIVVIINNDD DDRREEPPTTUULL

MMAARRTTOORRUULLUUII LLAA AASSIISSTTEENNŢŢĂĂ JJUURRIIDDIICCĂĂ

Comisar-şef de poliţie Gabriel URSACHE

Comisar de poliţie Constantin STOIAN

Direcţia Anchete

Dreptul la apărare este una dintre cele mai importante

garanţii ale existenţei statului de drept şi, implicit, a

funcţionării normale a acestuia, atunci când se aduce atingere

de către indivizi relaţiilor sociale protejate prin lege.

Dreptul la apărare cunoaşte o largă şi veche consacrare

în cadrul instrumentelor juridice internaţionale, dovadă a

preocupării mondiale pentru garantarea dreptului la un proces

echitabil, penal sau civil.

Acest drept a primit în doctrina juridică două

accepţiuni: una mai largă, care include toate drepturile care ţin

de desfăşurarea normală a unui proces, şi una mai restrânsă,

care se referă strict la dreptul la asistenţă juridică, dreptul la

avocat, care este şi faţeta cea mai concretă şi evidentă a sumei

de garanţii procesuale.

Astfel, în Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, la art. 11, pct. 1 se prevede faptul că: „Orice

persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are

dreptul sa fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa

va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public, în

77

care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării

sale”. În cadrul prevederilor art. 14, pct. 3 din Pactul

Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se stipulează faptul că: „Orice persoană acuzată de comiterea

unei infracţiuni are dreptul, în condiţii de deplină egalitate,

la cel puţin următoarele garanţii: a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă

pe care o înţelege şi în mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce;

b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;

c) să fie judecată fără o întârziere excesivă; d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau

să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera;

e) să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării şi să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii cu cele ale martorilor acuzării;

f) să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată;

g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată”.

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în cadrul prevederilor art. 6, pct. 3, indică detaliat în ce constă dreptul

la un proces echitabil: „Orice acuzat are, în special, dreptul:

să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o

limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit,

78

asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare

pregătirii apărării sale;

să se apere el însuşi sau să fie asistat de un

apărător ales de el şi, dacă nu dispune de

mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din

oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor

apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu

înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere”.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene reiterează drepturile din Convenţie, în cadrul

prevederilor art. 47, paragrafele 2 şi 3, astfel: „Orice

persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un

termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti

independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege.

Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi

reprezentată… Asistenţa juridică gratuită se acordă celor

care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care

aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la

justiţie”.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene prevede în cadrul prevederilor art. 48 alin. 2 faptul

că „oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea

dreptului la apărare”.

Se constată, în raport de conţinutul instrumentelor

juridice internaţionale transpuse în dreptul nostru intern, că

există o strânsă interdependenţă între dreptul la apărare şi

prezumţia de nevinovăţie întrucât statul, prin instituţiile sale

care funcţionează în acest domeniu, este obligat să asigure

79

dreptul la apărare al persoanei prezumate nevinovate până la

pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare.

Legea fundamentală, reprezentată de Constituţia

României, este cea care stabileşte în România cadrul normal şi

legal pentru exercitarea acestui drept.

În cadrul Capitolului II, dreptul la apărare este

garantat ca unul dintre Drepturile şi libertăţile

fundamentale ale cetăţeanului, întrucât „în tot cursul

procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales

sau numit din oficiu”.

Dreptul la apărare este consacrat şi în desfăşurarea

proceselor civile, tot ca o garanţie a desfăşurării în parametrii

democratici a procesului civil.

Astfel, în cadrul Capitolului II al Codului de

procedură civilă, intitulat „Principiile fundamentale ale

procesului civil”, la art. 13 – Dreptul la apărare, se prevede

faptul că: „Dreptul la apărare este garantat. Părţile au

dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau,

după caz, asistate în condiţiile legii… Părţilor li se asigură

posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a

procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să

propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în

scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea

condiţiilor prevăzute de lege”.

În cadrul procesului penal, dreptul la apărare începe a fi

exercitat încă din faza de urmărire penală, fază în care se

formulează acuzaţiile, iniţial „in rem”, atunci când ele nu

vizează un individ anume deşi se atestă comiterea unei

infracţiuni (în baza unuia dintre modurile de sesizare prevăzute

expres în cadrul prevederilor art. 288-292 din C.proc.pen.),

iar ulterior „in personam”, prin dispunerea efectuării în

continuare a urmăririi penale faţă de „o anumită persoană”, cu

privire la care datele şi probele conferă „indicii rezonabile” că

a săvârşit fapta pentru care a fost începută urmărirea penală.

80

Dreptul la apărare poate fi exercitat, aşa cum se prevede în cadrul art. 10 din Codul de procedură penală de către „părţile şi subiecţii procesuali principali”, care au dreptul „de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat”. Această dispoziţie are corespondent în cadrul prevederilor art. 90,

lit. b) din C.proc.pen. unde se dispune, pentru un plus de garanţie a desfăşurării procesului penal faţă de o persoană care îşi exercită drepturile efectiv, faptul că: „asistenţa juridică este

obligatorie în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea”.

Drepturile suspectului şi inculpatului se comunică acestora pe bază de Proces-verbal, raportat la conţinutul art. 10, art. 83 şi art. 108 din C.proc.pen., după cum urmează:

a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru

care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi

desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;

e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;

f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise

de lege;

81

g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

h) alte drepturi prevăzute de lege.

Deosebirile dintre cele două categorii de drepturi, cele

ale suspectului (persoana faţă de care s-a dispus conform

prevederilor art. 305 alin. 3 din C.proc.pen.) şi cele ale

inculpatului (persoana care a avut calitatea de suspect în cauză

şi faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală), sunt

date de statutul mai grav din punct de vedere procesual al

acestuia din urmă. Astfel, inculpatul are „posibilitatea

încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca

urmare a recunoaşterii vinovăţiei (n.n.: pentru infracţiunile

pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa

închisorii de cel mult 7 ani), iar în cursul judecăţii

posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute

de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii” (art. 108 alin. 4

din C.proc.pen.).

Dreptul la încheierea unui acord de recunoaştere a

vinovăţiei nu este recunoscut şi suspectului tocmai din raţiuni

de protejare a drepturilor sale, acordul putând fi iniţiat şi

încheiat numai când „din probele administrate, rezultă

suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a

pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia

inculpatului”. Aşadar, s-a avut în vedere faptul că, la punerea

în mişcare a acţiunii penale, conform prevederilor art. 309 din

C. proc. pen., „se constată că există probe din care rezultă că

o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre

cazurile de împiedicare, prevăzute de art. 16 alin. 1 din

C.proc.pen.”.

În raport de prevederile art. 309 din C.proc.pen. se

impune observaţia că, ulterior intrării în vigoare, acesta a fost

modificat prin înlăturarea sintagmei „presupunerea

rezonabilă” (că o persoană a săvârşit o infracţiune) în

momentul luării deciziei de către procuror de a pune în mişcare

acţiunea penală.

82

Persoana vătămată, potrivit art. 111-113 din

C.proc.pen., ca subiect procesual principal, are următoarele

drepturi:

a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de

asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din

oficiu (când nu-şi poate face singură apărarea sau din raţiuni

financiare);

b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise

de lege;

c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a

ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile prevăzute de

lege;

d) dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la

desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula plângere

prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă,

precum şi drepturile de la art. 109 alin. 1 şi 2 şi art. 110 din

C.proc.pen. (dreptul de a fi lăsat să declare, dreptul de a se

consulta cu un avocat înainte şi în cursul audierii, dreptul a

utiliza notiţe şi însemnări, dreptul de a face rectificări înainte

de semnarea declaraţiei, dreptul de a refuza să semneze).

Persoana vătămată este acea persoană care a

suferit/reclamă un prejudiciu (fizic, material sau moral), iar

partea civilă este persoana vătămată care s-a constituit parte

civilă (exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal)

pentru recuperarea prejudiciului suferit/reclamat.

În ceea ce priveşte identificarea participanţilor la

procesul penal, se constată că aceasta este realizată explicit

conform prevederilor art. 29 din C.proc.pen.: „Participanţii

în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părţile,

subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi

procesuali”.

La art. 32 din C.proc.pen. se prevede faptul că

„Părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva

cărora se exercită o acţiune judiciară. Părţile din procesul

83

penal sunt: inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă

civilmente”.

Subiecţii procesuali principali sunt cei indicaţi în

art. 33 din C.proc.pen., astfel: suspectul şi persoana

vătămată, iar aceştia „au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi

părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai

acestora”.

În ceea ce priveşte „Alţi subiecţi procesuali”,

prevăzuţi în art. 34 din C.proc.pen., aceştia sunt: „martorul,

expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de

constatare precum şi orice alte persoane şi organe prevăzute

de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în

procedurile judiciare penale”.

În practica judiciară, atât înainte de intrarea în vigoare

a Noului Cod de procedură penală, dar mai frecvent după

intrarea în vigoare a acestuia, s-a înregistrat situaţia în care

persoanele citate pentru a fi audiate în calitate de martor se

prezintă la organele judiciare însoţite de avocat ales şi solicită

a li se permite exercitarea dreptului de a fi asistaţi din punct

de vedere juridic de către acesta.

Solicitarea mai sus-menţionată este formulată prin

trimitere la prevederile art. 31 din C.proc.pen. care prevede că

„Avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii

procesuali, în condiţiile legii”, precum şi la prevederile legale

în materie de exercitare a profesiei de avocat.

Se învederează organului judiciar, în susţinerea unei

astfel de cereri, faptul că legiuitorul a indicat „subiecţii

procesuali” în cadrul art. 31 din C.proc.pen. şi nu s-a limitat

la „subiecţii procesuali principali”, astfel încât, martorul, ca

subiect principal, ar putea fi reprezentat de un avocat, iar

organul judiciar nu-i poate refuza exercitarea acestui drept.

Ceea ce se omite la formularea şi argumentarea cererii

de asistenţă juridică pentru martori este faptul că asistenţa

juridică se acordă de către avocat „în condiţiile legii”, ceea ce

84

obligă la examinarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute pentru

fiecare subiect procesual şi parte în procesul penal.

Examinându-se pe cale de consecinţă prevederile

art. 117 şi art. 120 din C.proc pen., se constată că persoanele

care au calitatea de martor au următoarele drepturi:

de a refuza să fie audiate în calitate de martor dacă

fac parte din anumite categorii de persoane: soţul,

ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi

fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului;

persoanele care au avut calitatea de soţ al

suspectului sau al inculpatului;

de a nu se acuza, referitor la o persoană care, în

aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau,

ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat

nu poate fi folosită împotriva sa (organele judiciare

având obligaţia să menţioneze, cu ocazia

consemnării declaraţiei, calitatea procesuală

anterioară);

dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie şi de a

beneficia de restituirea cheltuielilor prilejuite de

chemarea în faţa organelor judiciare, atunci când

sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

Printre aceste drepturi nu este identificat şi „dreptul la

asistenţă juridică” sau „dreptul la apărare”, deoarece acest

drept este recunoscut doar celor care „exercită sau împotriva

cărora se exercită o acţiune judiciară”, aşa cum precizează

legiuitorul la art. 32 din C.proc.pen.

Împotriva martorului nu se exercită o acţiune judiciară,

el fiind doar un participant care contribuie sau nu prin depoziţia

dată la susţinerea acesteia.

Mai mult, atunci când se formulează o cerere de

asistenţă juridică de către un martor, o astfel de cerere ar

trebui susţinută de un interes legitim ori, în cazul martorului,

85

un astfel de interes nu poate fi identificat, prin prisma

asigurării apărării, din cauza lipsei unor acuzaţii formulate

împotriva sa.

O situaţie specială este constituită de martorul care,

potrivit datelor cauzei, este indicat ca fiind autorul/persoana

bănuită de comiterea faptei, dar care este audiat iniţial în

calitate de martor, deoarece în cauză urmărirea penală a fost

începută „in rem”.

Chiar dacă nici acestui martor nu i se recunoaşte

dreptul la apărare, întrucât nici faţă de acesta nu au fost

formulate oficial acuzaţii, soluţiile pronunţate conform CEDO

au statuat faptul că acest martor are dreptul de a nu se

autoincrimina şi, pe cale de consecinţă, are dreptul la

tăcere, drept din sfera garanţiilor procesuale ale

suspectului/inculpatului.

S-a avut în vedere faptul că ceea ce este obţinut de la

acest martor, printr-o audiere sub prestare de jurământ

(printr-o determinare morală), nu va putea fi folosit împotriva

sa, la susţinerea acuzaţiilor viitoare faţă de suspect.

Prin Hotărârea Brusco vs. Franţa (1466/07) din

14 octombrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului (CEDO) s-a pronunţat cu privire la două drepturi

procesuale fundamentale ale martorului, anume dreptul de a

nu contribui la propria incriminare şi dreptul la tăcere.

Ca stare de fapt s-a reţinut faptul că, în luna decembrie

1998, B.M. a fost agresat in parcarea subterană a imobilului

unde locuia în Paris, de două persoane care purtau cagulă.

B.M. a formulat o plângere în acest sens, acuzându-şi soţia şi

pe dl. Brusco cu care, potrivit declaraţiilor sale, soţia sa ar

avea o relaţie intimă. Pe 2 şi 3 iunie 1999, doi presupuşi autori

ai atacului au fost reţinuţi de către poliţie şi au fost puşi sub

acuzare. Unul dintre ei a declarat că dl. Brusco este cel care a

comandat şi finanţat atacul. Dl. Brusco a fost audiat în acest

sens de către poliţie. Judecătorul de instrucţie a cerut

86

organelor de poliţie să continue investigaţiile şi să realizeze

toate audierile şi investigaţiile necesare pentru a se putea

ajunge la stabilirea adevărului. Pe 7 iunie 1999 dl. Brusco a

fost reţinut şi pus sub acuzare în jurul orelor 17.50. A fost

obligat să depună jurământ şi să declare „adevărul și numai

adevărul”, în condiţiile în care, potrivit art. 153 din Codul

francez de procedură penală doar martorii trebuie să depună

un astfel de jurământ. Mai apoi a fost audiat de către poliţie,

unde el a mărturisit că a angajat două persoane, cărora le-a

plătit 100.000 de franci (aprox. 15.000 de euro), pentru a-l

„speria” pe B.M., deoarece acesta îşi lăsa singură soţia, iar în

acelaşi timp îi interzicea să se apropie de fiica lor. El a

recunoscut faptul că i-a plătit pe cei doi şi le-a dat datele

necesare pentru a-l putea identifica pe B.M., însă a negat în

mod ferm faptul că ar fi consimţit la aplicarea unor violenţe

fizice. I s-a permis să-şi întâlnească avocatul pe 8 iunie la

orele 14.10. Ulterior, a fost arestat preventiv sub acuzaţia de

complicitate la tentativă de omor. Fiind în stare de arest

preventiv, dl. Brusco a înaintat un recurs la Camera de

instrucţie de pe lângă Curtea de Apel din Paris cerând

constatarea nulităţii proceselor-verbale încheiate în urma

audierilor şi a actelor subsecvente. Cererea i-a fost respinsă pe

motiv că a fost audiat în calitate de martor şi, prin urmare,

trebuia să depună jurământ.

Pe 1 martie 2002 reclamantul a fost trimis în judecată

în faţa Secţiei Penale a Tribunalului din Paris, instanţă care

i-a respins cererea formulată de constatare a nulităţii actelor

procesuale întocmite de autorităţi, deoarece a fost audiat în

calitate de martor şi era obligat să depună jurământ. Instanţa

i-a respins cererea şi a dispus condamnarea d-lui Brusco la

5 ani de închisoare, motivându-şi soluţia în special pe

declaraţia dată de acesta sub jurământ.

O lege franceză adoptată la 9 martie 2004 a înlăturat

obligaţia unei persoane, care este pusă sub acuzare pe

87

parcursul audierilor în calitate de martor, de a depune

mărturie sau de a presta jurământ.

Curtea a reţinut că argumentul autorităţilor potrivit căruia reclamantul a fost considerat un simplu martor – prin

urmare era obligat să depună jurământ – este pur formal şi neconvingător întrucât, în situaţia în care plângerea penală a fost formulată împotriva d-lui Brusco, iar anterior audierii acestuia, unul dintre suspecţi l-a indicat ca fiind ,,sponsorul” operaţiunii, existau date suficiente care să conducă la formularea unei acuzaţii în mod oficial.

În realitate, împotriva acestuia era formulată o ,,acuzaţie penală” şi trebuia să beneficieze în mod efectiv de dreptul de a nu contribui la propria incriminare şi de dreptul de a nu face declaraţii.

De asemenea, soluţia de condamnare a reclamantului

a avut la bază ca probă principală declaraţia dată de acesta. Curtea a considerat ca luarea declaraţiei sub jurământ a constituit o formă de presiune din partea poliţiei şi, mai mult,

riscul de a fi urmărit penal pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă a sporit această presiune.

Instanţa europeană a mai constatat că reclamantul nu a fost informat la începutul interogatoriului de dreptul de a nu face nicio declaraţie sau de posibilitatea de a nu răspunde la anumite întrebări.

În concluzie, date fiind argumentele expuse, cu unanimitate de voturi, Curtea a decis că există în acest caz o

violare a art. 6§1 şi 6§3 din Convenţie. Legiuitorul român a „transpus” soluţiile CEDO în

această privinţă în legislaţia naţională, prevăzând la art. 118 din C.proc.pen. dreptul martorului de a nu se acuza: „Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi

cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit

calitatea de suspect ori inculpat, nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară”.

88

În concret, s-a prevăzut că declaraţia martorului care

s-ar putea incrimina să nu fie folosită împotriva sa.

În practică, martorului care s-ar putea incrimina prin

declaraţiile date sub prestare de jurământ, pentru un plus de

garanţii procesuale, i se aduce la cunoştinţă faptul că, având în

vedere practica CEDO, are dreptul la tăcere (deşi acesta nu este

prevăzut în mod expres în Codul de procedură penală, se are în

vedere obligativitatea respectării drepturilor persoanei prin

prisma practicii CEDO).

Examinând soluţia CEDO anterior menţionată, se

observă că nu s-a constatat dreptul martorului, aflat în situaţia

specială arătată anterior, de a consulta un avocat, ci faptul că nu

a fost informat corect de autorităţi asupra posibilităţii de a nu

da declaraţie dacă se autoincriminează.

Din acest punct de vedere, legea română (Codul de

procedură penală intrat în vigoare la 01.02.2014) a devenit

foarte precisă, în sensul stipulării obligaţiei organului judiciar

de a consemna în declaraţie calitatea procesuală anterioară şi, pe cale de consecinţă, de a nu utiliza împotriva persoanei o

declaraţie dată de aceasta în calitate de martor sub prestare de

jurământ, fără a fi necesară însă prevederea dreptului la apărare

pentru martor.

Avocatul unei persoane, faţă de care nu se exercită

acţiunea judiciară şi care, din această cauză, are doar calitatea

de „alt subiect procesual”, dar care asistă la audierea acesteia

de către organele de cercetare penală, poate fi considerat un

„terţ” faţă de cauza penală. Acesta ar putea intra în posesia

unor date şi informaţii din cuprinsul dosarului penal

instrumentat de organele de cercetare penală, pe care le-ar

putea gestiona în mod fraudulos sau imoral, poate chiar

împotriva martorului pe care îl asistă, fără a i se putea cere ori

impune păstrarea confidenţialităţii datelor sau informaţiilor

despre care a luat cunoştinţă şi care se referă la dosarul penal în

cauză.

89

Această obligaţie de confidenţialitate este prevăzută la

alin. 5 al art. 94 din C.proc.pen.: „În cursul urmăririi

penale, avocatul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea

sau secretul datelor şi actelor de care a luat cunoştinţă cu

ocazia consultării dosarului”. În cadrul alin. 1 al art. 94 din

C.proc.pen. se precizează faptul că dreptul de „consultare a

dosarului” (la care se referă întreg articolul) aparţine

„avocatului părţilor şi subiecţilor procesuali principali”.

O astfel de obligaţie, în cazul avocatului care doreşte să

asiste un martor, ar decurge numai din contractul încheiat de

acesta cu clientul său, clauzele acestui contract nefiind

cunoscute organului judiciar şi neprezentând nicio garanţie

procesual penală în privinţa asigurării cursului firesc al

anchetei.

Singurele categorii de persoane acceptate pentru a

asista la audierea unui martor sunt cele obligatoriu şi limitativ

prevăzute de prevederile art. 124 din C.proc.pen. (Cazurile

speciale de audiere a martorului), aspect ocazionat de

audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani. Astfel,

este obligatoriu să asiste la audierea martorului minor în vârstă

de până la 14 ani unul dintre părinţi, tutorele sau persoana ori

reprezentantul instituţiei căreia îi este încredinţat minorul

spre creştere şi educare.

Legiuitorul a mai stabilit, tot prin acelaşi text de lege,

trei categorii de persoane care trebuie să asiste la audierea

martorului minor în vârstă de până la 14 ani. Astfel, dacă se

constată faptul că persoanele anterior menţionate nu pot fi

prezente la audierea martorului minor în vârstă de până la

14 ani sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană

vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori

martor în respectiva cauză ori există suspiciunea rezonabilă că

pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în

prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei

90

rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilită de organul

judiciar.

De asemenea, doar dacă organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată consideră necesar, la cerere sau din oficiu,

pot dispune ca la audierea martorului minor în vârstă de până la

14 ani să asiste un psiholog.

Apreciem că practica judiciară va sedimenta în timp,

prin aplicarea corectă a Codului de procedură penală, aria

precis delimitată a drepturilor martorului.

Referinţe bibliografice

1. Legea nr. 135 din 2010 privind Noul Cod de

procedură penală, cu modificările şi completările

ulterioare.

2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

3. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi

Politice.

4. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

5. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

6. Constituţia României.

7. Codului de procedură civilă al României, cu

modificările şi completările ulterioare.

91

PPLLUURRAALLIITTAATTEEAA DDEE IINNFFRRAACCȚȚIIUUNNII

Subinspector de poliţie Cătălin Lucian PARASCHIV

Serviciul Judeţean Anticorupţie Sibiu

Această instituție a dreptului penal general o regăsim în

noul Cod Penal la titlul II – Infracțiunea, capitolul V –

Unitatea și pluralitatea de infracțiuni, la art. 38-45. Ca şi în

reglementarea codului anterior, pluralitatea de infracţiuni a fost

inclusă în sistemul codului penal actual în cadrul mai larg al

instituţiei infracţiunii, ca o amplificare a activităţii

infracţionale, respectiv ca un aspect important al instituţiei

infracţiunii.

Includerea pluralităţii de infracţiuni în cadrul instituţiei

infracţiunii este firească, căci înainte de a se stabili modul de

sancţionare, se pune problema stabilirii existenţei acesteia şi a

identificării formelor sale consacrate de lege.

Pluralitatea de infracțiuni presupune săvârșirea de către

o persoană a două sau mai multe infracțiuni înainte sau după ce

a fost condamnată definitiv pentru una din ele.

Legiuitorul a alcătuit din pluralitatea de infracţiuni o

instituţie juridică din necesitatea aplicării unui tratament juridic

adecvat persoanei care, în mod repetat, a încălcat legea penală,

fapt ce presupune aplicarea unei pedepse corespunzătoare în

vederea îndreptării şi reeducării sale.

Pentru existenţa pluralităţii de infracţiuni nu este

necesar ca toate infracţiunile să fie consumate. Unele pot fi în

forma de tentativă dacă aceasta e pedepsită de lege, sau chiar

doar de acte de pregătire, dacă sunt incriminate.

92

Pluralitatea de infracțiuni este delimitată de instituția

unității de infracțiune prin faptul că prima există atunci când în

activitatea desfășurată de o persoană identificăm conținuturile a

două sau mai multe infracțiuni, iar în cazul celei de-a doua

identificăm conținutul unei singure infracțiuni.1

Potrivit art. 38-44 N.C.P. formele pluralității de

infracțiuni sunt:

concursul de infracțiuni;

pluralitatea intermediară;

recidiva.

Spre deosebire de vechiul cod, actualul cod a instituit ca

formă a pluralității de infracțiuni și pluralitatea intermediară.

Această situaţie este reglementată în art. 44 C.pen. prin

stabilirea unor reguli pentru sancţionarea infractorului care

săvârşeşte o nouă infracţiune după o condamnare definitivă,

mai înainte de executarea pedepsei sau stingerea executării

acesteia, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute pentru

recidivă.

Pot exista însă situații de pluralitate de infracțiuni care

nu se încadrează în niciuna dintre aceste forme (de exemplu,

situația în care un minor, după executarea unei pedepse,

săvârșește din nou cu intenție o infracțiune, sau a persoanei

majore care după executarea unei pedepse aplicate pentru o

infracțiune săvârșită din culpă, comite o nouă infracțiune din

culpă). Aceste forme nu sunt reglementate de N.C.P. ca forme

distincte de pluralitate de infracțiuni, neavând un tratament

special, pentru sancționarea lor se aplică reguli de drept comun,

instanța urmând a avea în vedere numai pedeapsa prevăzută de

norma de incriminare.2

1 C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura All Educațional

SA, București, 1997, p. 486. 2 Mihail Udroiu, Drept Penal. Partea generală. Noul cod penal, Editura

C.H. Beck, 2014, p. 126.

93

Pluralitatea de infracţiuni reprezintă în primul rând o

problemă care priveşte infracţiunea, raportul dintre infracţiunile

comise de acelaşi făptuitor, o problemă legată de constatarea

existenţei infracţiunilor, deci a temeiurilor răspunderii penale

pentru mai multe infracţiuni şi numai după aceasta pluralitatea

de infracţiuni devine şi o problemă care priveşte aplicarea

pedepsei, a unei pedepse corespunzătoare gravităţii

ansamblului de infracţiuni săvârşite de o persoană3.

1. Concursul de infracțiuni

Concursul de infracţiuni este forma pluralităţii de

infracţiune ce presupune săvârşirea mai multor infracţiuni, de

către aceeaşi persoană, mai înainte de a fi condamnată definitiv

pentru vreuna din ele. Săvârșirea infracțiunilor se poate realiza

prin acțiuni sau inacțiuni distincte ori prin aceeași

acțiune/inacțiune.

Condiții necesare pentru existența concursului de

infracțiuni sunt următoarele:

A) Să fie săvârșite două sau mai multe infracțiuni în

țară sau în străinătate

Cel puțin două dintre fapte trebuie să întrunească

elementele constitutive ale unor infracțiuni. Pentru existenţa

concursului de infracţiuni este necesară aşadar săvârşirea a cel

puţin două infracţiuni, fără să existe un număr maxim admis. În

general, concursul de infracţiuni se caracterizează prin

posibilitatea nelimitată de asocierea infracţiunilor. De obicei,

pluralitatea de fapte indică o periculozitate sporită, dar această

prezumţie nu trebuie absolutizată.

Astfel, nu trebuie să existe o cauză care înlătură

tipicitatea, antijuridicitatea și imputabilitatea.

3 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român,

vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1970, p. 254.

94

Prin norma de incriminare se stabilește un model

abstract al faptei. Pentru a fi relevante penal, faptele trebuie să

corespundă descrierii sau modelului abstract din norma de

incriminare, adică trebuie să fie tipice. Tipicitatea este tocmai

această corespondență, concordanță între trăsăturile faptei

concrete și modelul abstract (tip) prevăzut de norma de

incriminare. Tipicitatea apare, aşadar, în trăsătura esenţială a

prevederii faptei de legea penală. Noțiunea de tipicitate se

referă atât la elementele obiective, cât și la elemente subiective

din structura normei de incriminare.4

Antijuridicitatea constă în opoziţia dintre faptă şi

ordinea juridică. O faptă, pentru a fi infracţiune, trebuie să fie

tipică (trăsăturile sale concrete să corespundă modelului

abstract descris de norma de incriminare) şi, totodată, să nu fie

permisă de ordinea juridică, adică să fie antijuridică (ilicită).

Dacă fapta este doar tipică, însă este permisă de ordinea

juridică, ea nu constituie infracţiune, nefiind antijuridică (de

pildă, un omor săvârșit în legitimă apărare este o faptă tipică,

dar nu și antijuridică; antijuridicitatea este înlăturată de cauza

justificativă a legitimei apărări).

Doctrina a definit imputabilitatea ca implicând existenţa

unor condiţii intelectuale şi spirituale în care agentul este

conştient de ceea ce face.5

B) Infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană

indiferent de calitatea pe care o are în momentul săvârșirii

faptelor: autor, instigator, complice

Sub aspectul formelor de participaţie, este posibilă

ipoteza ca o persoană să fie autorul tuturor infracţiunilor aflate

în concurs, ori instigator sau complice la toate faptele la care a

4 F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Editura

C.H. Beck, București, 2008, p. 330. 5 T. Pop în Codul Penal Carol al II‐lea adnotat, vol. I, op. cit., p. 302.

95

participat. De fiecare dată, persoana, prin contribuţie,

săvârşeşte o infracţiune în sensul cel mai larg al cuvântului,

care îi este imputabilă ca şi celorlalţi participanţi. Condiţia identităţii de persoană este îndeplinită şi în

cazul în care infractorul a comis unele infracţiuni în timpul minorităţii, iar altele după împlinirea vârstei de 18 ani.

E necesar deci ca aceeaşi persoană să fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni indiferent dacă infracţiunile sunt diferite sau sunt de aceeaşi natură, dacă au fost săvârşite deodată sau la intervale mai mari sau mai mici, în acelaşi loc, sau în locuri diferite, de făptuitor singur sau ajutat de alţi participanţi, în calitate de autor, complice sau instigator.

C) Pentru faptele săvârșite să nu existe o cauză de

împiedicare a punerii în mișcare a acţiunii penale sau a

exercitării acesteia

Adică pentru cel puțin două infracțiuni să se poată

dispune o soluție de condamnare, de renunțare la aplicarea

pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

D) Infracțiunile să fie săvârșite înainte de pronunțarea

unei hotărâri definitive pentru vreuna din ele

Această condiție diferențiază concursul de infracțiuni de

celelalte forme de pluralitate de infracțiuni.

Concursul ca formă a pluralității de infracțiuni poate fi

de două feluri:

Concurs real – atunci când aceeași persoană a

săvârșit două sau mai multe infracțiuni prin acțiuni

sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnat

pentru vreuna dintre ele. (a se vedea – Judecătoria

Corabia, sentinţă penală nr. 208 din data de

03.12.2013);

Concurs ideal – atunci când o persoană a săvârșit o

singură acțiune/inacțiune, iar datorită împrejurărilor

96

în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs

realizează conținutul mai multor infracțiuni. (a se

vedea – Secția penală, decizia penală nr. 57 din

24 februarie 2004).

Speță: Faptele inculpaților de a fi constrâns

concomitent două persoane, printr-o unică acțiune de

amenințare cu bătaia, să le dea banii sau alte bunuri pe care le

aveau asupra lor, constituie, datorită pluralității subiecților

pasivi și a rezultatelor produse, tot atâtea infracțiuni de

tâlhărie, în concurs ideal și nu una singură, chiar dacă

victimele au remis sumele de bani sau bunurile în același timp.

2. Recidiva În limbajul curent, recidiva este sinonima cu „a

recădea“, „a comite o greşeală încă o dată“ (în latină „recădere”). În concepţia cea mai largă recidiva înseamnă reiterarea infracţiunilor.

Este o formă a pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea de către o persoană din nou, cu intenție sau praeterintenție, a unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitarea sau împlinirea termenului de reabilitare

6.

În codul penal anterior, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea nou-săvârșită trebuia să nu fie mai mare de 1 an închisoare, iar primul termen al recidivei trebuia să constea într-o condamnare definitivă la o pedeapsă de peste 6 luni închisoare.

Pentru existenţa recidivei indiferent de forma sa, sunt necesare următoarele condiţii generale cumulative:

existenţa unei condamnări definitive;

6 Mihail Udroiu, Drept Penal. Partea generală. Noul cod penal, Editura

C.H. Beck, 2014, p. 137.

97

săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate de o

anumită gravitate;

condamnarea anterioară şi o nouă infracţiune să

privească acelaşi făptuitor.

Recidiva se clasifică în următoarele forme:

a) Recidiva postcondamnatorie presupune săvârșirea

din nou a unei infracțiuni înainte de executarea

integrală a pedepsei la care infractorul a fost

condamnat definitiv anterior;

b) Recidiva generală postexecutorie presupune

săvârșirea din nou a unei infracțiuni după executarea

integrală a pedepsei la care infractorul a fost

condamnat definitiv anterior sau după ce această

pedeapsă a fost considerată ca executată.

În cazul în care infracțiunea continuă este săvârșită în

cursul termenului de încercare al suspendării executării unei

pedepse anterioare, dar se epuizează după expirarea termenului,

sunt aplicabile prevederile privitoare la recidiva postexecutorie,

iar nu cele privitoare la recidiva postcondamnatorie.7

Recidiva generală este recidiva ai cărei termeni

nu sunt condiționați de săvârșirea unor infracțiuni de aceeași

natură.

Recidiva absolută este recidiva a cărei existență nu este

condiționată de gravitatea primei condamnări.

În cazul săvârșirii unei noi infracțiuni, de către o

persoană condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre

care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei

nu s-a împlinit, trebuie să se rețină că acea infracțiune a fost

săvârșită atât în condițiile stării de recidivă postcondamnatorie,

cât și în cele ale stării de recidivă postexecutorie.8

7 C.S.J., Secția Penală, Decizia nr. 3003/2003.

8 Î.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr. 18/2007, www.legalis.ro

98

Infracțiunile în privința cărora s-a împlinit termenul de

reabilitare nu atrag starea de recidivă, chiar dacă reabilitarea nu

a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească.9

3. Pluralitatea intermediară

La art. 44 alin. 1 NCP se poate observa nou-creata

instituție a pluralității intermediare care potrivit textului de lege

se reține dacă după rămânerea definitivă a unei hotărâri de

condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau

considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o

infracțiune și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege

pentru starea de recidivă.

Astfel, pluralitatea intermediară presupune săvârșirea

unei infracțiuni, indiferent de natură, gravitate ori forma de

vinovăție a acesteia, înainte de începerea executării pedepsei,

în timpul executării sau în stare de evadare, atunci când nu sunt

întrunite condițiile pentru recidivă postcondamnatorie.

Condițiile pentru existența unei recidive

postcondamnatorii nu sunt întrunite, de exemplu, atunci când

legea prevede pentru infracțiunea nou săvârșită pedeapsa

închisorii mai mică de un an sau amendă sau persoana a fost

anterior condamnată la pedeapsa închisorii mai mică de un an

ori pentru o infracțiune din culpă.

Pluralitate intermediară are structura recidivei deoarece

este vorba de o faptă săvârşită după rămânerea definitivă a unei

hotărârii de condamnare anterioare săvârşirii unei noii

infracţiuni. Împrejurarea că în cadrul pluralităţii intermediare

nu se aplică regulile recidivei, ci ale concursului ce infracţiuni

are în vedere nu structura instituţiei, ci tratamentul ei penal.

Ca urmare această formă aşa-zis intermediară de

pluralitate de infracţiuni este în realitate o recidivă însă se

aplică regulile de sancţionare ale concursului de infracţiuni.

9 C.A. Timișoara, Secția Penală, Decizia nr. 845/2004, în B.J. 2004, p. 388.

99

Întrucât formele pluralităţii de infracţiuni se deosebesc în

raport cu structura lor, pluralitatea intermediară constituie o

recidivă fără să constituie în acelaşi timp o stare de recidivă,

adică o pluralitate care îndeplineşte anumite condiţii care îi

conferă calitatea de stare de recidivă.

Aplicarea dispoziţiilor privitoare la concursul de

infracţiuni în cazul pluralităţii intermediare presupune

contopirea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită din nou cu

pedeapsa anterioară stabilită de instanţă şi nu cu restul rămas

neexecutat ca în cazul recidivei. Partea din pedeapsa anterioară

executată până la data contopirii se scade din pedeapsa

rezultantă întocmai ca la concursul de infracţiuni.

Pluralitatea intermediară în cazul persoanelor

juridice

Este o formă a pluralității de infracțiuni constând în

săvârșirea din nou a unei infracțiuni, indiferent de natura,

gravitatea ori forma de vinovăție a acesteia, de către o persoană

juridică condamnată definitiv, înainte de începerea executării

pedepsei amenzii penale sau înaintea executării integrale a

acesteia, în cazul în care nu sunt întrunite condițiile prevăzute

de lege pentru starea de recidivă postcondamnatorie.10

Se poate reține recidivă postcondamnatorie în cazul

infractorului persoană juridică atunci când:

primul termen îl constituie o condamnare definitivă

la pedeapsa amenzii penale (indiferent de cuantumul

acesteia) pentru o infracțiune săvârșită din culpă, iar

al doilea termen, săvârșirea unei noi infracțiuni,

indiferent de forma de vinovăție;

primul termen îl constituie o condamnare definitivă

la pedeapsa amenzii penale (indiferent de cuantumul

10

Mihail Udroiu, Drept Penal. Partea generală. Noul cod penal, Editura

C.H. Beck, 2014, p. 155.

100

acesteia) pentru o infracțiune săvârșită cu intenție

sau praeterintenție, iar al doilea termen, săvârșirea

unei noi infracțiuni din culpă.

Referinţe bibliografice:

1. Bulai, C., Manual de drept penal, Partea generală,

Editura All Educațional S.A., București, 1997.

2. Dongoroz, V. şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului

penal român, vol. II, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1970.

3. Pop, T., Codul Penal Carol al II‐lea adnotat, vol. I.

4. Streteanu, F., Tratat de drept penal, Partea generală,

vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2008.

5. Udroiu, Mihail, Drept Penal. Partea generală. Noul

cod penal, Editura C.H. Beck, 2014.

6. http:www//legeaz.net

101

IINNTTEERRAACCŢŢIIUUNNIILLEE SSOOCCIIEETTĂĂŢŢIIII CCIIVVIILLEE

CCUU AACCTTOORRIIII PPUUBBLLIICCII ÎÎNN CCAADDRRUULL

PPOOLLIITTIICCIILLOORR AANNTTIICCOORRUUPPŢŢIIEE

Serviciul Studii şi Proiecţii Anticorupţie

Proiectul „Dezvoltarea implicării societăţii civile în elaborarea, implementarea şi evaluarea politicilor anticorupţie”, cofinanţat de Comisia Europeană – Direcţia Generală Afaceri Interne, prin Programul ISEC de Prevenire şi Combatere a Criminalităţii, a fost implementat de către DGA, în parteneriat cu organizații neguvernamentale naționale specializate în domeniul anticorupţie şi al promovării de politici publice: Expert Forum, Freedom House, Asociaţia ProDemocraţia, Centrul pentru Jurnalism Independent, Institutul de Politici Publice și Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei, respectiv experți anticorupție din cadrul Centrului pentru Studiul Democrației (Bulgaria) și ai Universității Saxion (Olanda). Acesta a reprezentat o nouă etapă în colaborarea DGA cu societatea civilă, prin care s-a asigurat atât sustenabilitatea acţiunilor anterioare, cât şi punerea în aplicare eficientă a măsurilor prevăzute în Strategia Naţională Anticorupţie 2012-2015.

În cadrul proiectului au fost realizate un raport de analiză referitor la colaborarea dintre organizații neguvernamentale și instituții publice, în domeniul prevenției și combaterii corupției din România, precum și un manual cuprinzând bune practici privitoare la acest tip de cooperare, selectate din mai multe state europene.

102

Raportul de evaluare privind implicarea organizaţiilor

societăţii civile în dezvoltarea, implementarea şi evaluarea

politicilor anticorupţie în România a analizat principalele

dimensiuni ale cooperării dintre ONG-uri și instituțiile publice,

redând situaţia iniţială a măsurilor întreprinse până la iniţierea

proiectului, domeniile neacoperite încă în acest parteneriat,

eventualele probleme legale şi instituţionale întâmpinate,

bunele practici din ţările organizaţiilor partenere şi celelalte

state membre şi recomandări privind îmbunătăţirea cooperării.

Aceste recomandări au la bază ceea ce s-a considerat a fi avut

succes în iniţiativele anticorupţie anterioare, din România sau

statele partenere, fiind utilizate şi dezvoltate într-un manual de

bune practici.

Manualul de bune practici are drept scop consolidarea

cooperării dintre organizațiile societății civile și instituțiile

publice în domeniul prevenirii și combaterii corupției,

prezentând practici ce pot produce bune rezultate în implicarea

organizațiilor societății civile în formularea, implementarea și

monitorizarea politicilor anticorupție, în cooperare cu

instituțiile statului. Manualul poate fi folosit de orice persoană

sau organizație interesată de colaborarea dintre ONG-uri și

instituțiile publice în domeniul luptei împotriva corupției.

Accentul principal cade pe exemple de succes în astfel de

colaborări, identificate în România, Bulgaria, Olanda și alte țări

din interiorul și din afara Uniunii Europene.

Nivelul de cooperare între ONG-uri şi actorii publici, în

cadrul activităţilor ce privesc elaborarea, implementarea şi

evaluarea politicilor anticorupţie, variază în mod semnificativ,

de la confruntare şi activităţi independente desfăşurate de

societatea civilă, schimburi ad-hoc de informaţii şi consultări,

dialog regulat, până la forme mai instituţionalizate de

parteneriat.

În cele ce urmează, vom prezenta succint cele mai

importante aspecte ale cooperării dintre instituţiile publice şi

103

societatea civilă din România, precum şi o selecţie a celor mai

bune practici identificate cu ocazia implementării proiectului.

1. Caracteristici ale cooperării dintre societatea

civilă şi instituţiile publice

Deşi guverne succesive au încercat să dezvolte

mecanisme de consultare a societăţii civile1, majoritatea

acestora nu au funcţionat, din cauza lipsei de interes a

politicienilor. Obligaţiile legale sau promisiunile politice nu au

fost respectate nici de guvern şi nici de către partidele politice,

iar organizaţiile neguvernamentale nu au fost privite ca

parteneri, ci, mai degrabă, ca adversari ai lor.

Rolul de watchdog al societăţii civile a fost vizibil în

unele momente esenţiale pentru dezvoltarea politicilor publice

anticorupţie. Astfel, după anul 2000, buna guvernare şi

accederea la UE au devenit importante şi împreună cu ele şi

capacitatea de advocacy a ONG-urilor ca parteneri pentru

dezvoltarea legislativă şi instituţională. Pe lângă influenţarea

procesului de dezvoltare a politicilor, ONG-urile au devenit

actori de watchdog şi au monitorizat activitatea administraţiei

publice cu privire la transparenţă.

Activitatea susţinută a statului în crearea de instituţii

pentru prevenirea corupţiei, în special în anii dinaintea

accederii la UE, a coincis cu o creştere a activităţilor societăţii

civile ce aveau ca scop reducerea corupţiei2. În general, relaţia

1 Câteva exemple sunt: Grupul de lucru interministerial pentru dezvoltarea

societăţii civile (1997), un Directorat în cadrul Secretariatului General al

Guvernului (1998), Colegiul pentru consultarea asociaţiilor şi fundaţiilor

(2005), Departamentul pentru Strategii Guvernamentale (2009) şi aşa mai

departe. Trebuie notat că din cauza schimbărilor politice structura, numele

şi obiectivele instituţiilor au fost de asemenea modificate de Guvern. 2 Banca Mondială, World Bank on Behalf of the Government of Romania

(2001): Diagnostic Surveys of Corruption in Romania.

104

dintre Guvernul României şi societatea civilă dinaintea

accederii la UE s-a desfăşurat în mod ad-hoc3, cea mai mare

parte a cooperării rezultând din necesitatea României de a

implementa reforme ca parte din procesul de accedere la

UE. Agenda anticorupţie a ONG-urilor a fost influenţată

de presiunea din partea partenerilor din vest şi de oportunităţile

de finanţare oferite de donatori externi, ambasade şi

alte organizaţii. Dialogul formal şi din ce în ce mai

instituţionalizat între Guvern şi ONG-uri s-a îmbunătăţit

pe măsură ce ONG-urile au folosit cerinţele de accedere

la UE pentru a-şi avansa agenda.4 Totuşi, ulterior integrării

europene, cooperarea dintre guvern şi societatea civilă a

devenit din ce în ce mai ezitantă, iar concurenţa a devenit din

ce în ce mai intensă din cauza schimbării mediului de donatori,

dar şi din cauza reticenţei privind reforma continuată a

statutului de drept şi îmbunătăţirea funcţionării administraţiei

publice.5

În consecinţă, în afara unor campanii care s-au bucurat

de succes, schimbările de sistem propuse de societatea civilă au

întâmpinat, de regulă, rezistenţă din partea statului. Sunt

numeroase ocaziile în care activitatea societăţii civile nu a

produs niciun rezultat la nivel legislativ. De exemplu, în 2003,

150 de ONG-uri au protestat faţă de proiectul legii finanţării

partidelor politice, care permitea partidelor să primească sprijin

financiar de la ONG-uri. Din păcate, amplele eforturi de

advocacy au rămas fără ecou, iar forma finală a legii a păstrat

3 Coşpănaru, I., Lonean, I., Mitică, R., Ionescu. G. and Drăjneanu, I. (2012):

National Integrity System Assessment Romania 3rd Edition. Bucharest:

Transparency International Romania. 4 FDSC (2005): Dialogue for Civil Society: Report on the State of Civil

Society in Romania 2005. Bucharest. 5 FDSC (2011): Romania 2010. The Non-government Sector. Profile,

Trends and Challenges, Bucharest: FDSC. pp.95-114. http://www.fdsc.ro/

cercetare.

105

prevederile contestate.6 ONG-urile au trebuit să lupte ca să facă

instituţiile să funcţioneze, fiind un factor de presiune faţă de

deciziile arbitrare iniţiate împotriva unor artizani ai reformei. 7

Au existat momente tensionate, când ONG-urile au trebuit să

susţină adoptarea şi aplicarea legilor împotriva conflictului de

interese şi a incompatibilităţilor, a legislaţiei privind

declaraţiile de avere şi lustraţia – care nu a mai fost pusă în

practică, în cele din urmă – sau a achiziţiilor publice. În 2007 şi

2010, au trebuit duse bătălii dure cu Parlamentul pentru

înfiinţarea ANI sau menţinerea ei în funcţiune. Acelaşi lucru

s-a întâmplat cu CNSAS, în 2008. De asemenea, politicienii –

din toate partidele – au reprezentat provocări repetate,

propunând desfiinţarea instituţiilor anticorupţie sau cu rol în

păstrarea integrităţii, acuzând totodată amestecul în treburile

interne ale unor actori străini, cum ar fi Comisia Europeană, în

special prin intermediul raportului MCV. Chiar dacă eforturile nu au fost întotdeauna încununate

de succes, iar politicienii au marcat şi ei victorii în lupta împotriva corupţiei, intervenţiile ONG-urilor au fost vizibile şi au avut impact.

Experienţa ONG-urilor în proiecte şi politici

anticorupţie Evaluarea practicilor actuale şi a iniţiativelor

anticorupţie anterioare arată că ONG-urile au dezvoltat o

6 Anderson, T. and Stuart, J. (eds.) (2004): The 2003 NGO Sustainability

Index for Central and Eastern Europe and Eurasia 7th Edition. USAID, Office of Democracy, Governance and Social Transition, iunie 2004. 7 Vezi cazul fostului ministru al Justiţiei Monica Macovei, unul dintre

artizanii reformei în Justiţie. Peste 3000 de persoane au protestat faţă de demiterea ei. Cazul României nu este, totuşi, unic. După integrare, în mai multe state structurile legislative şi instituţionale au început să de şubrezească – vezi cazul Letoniei şi, mai recent, cel al Croaţiei. Mai multe detalii în Mungiu-Pippidi, A. (2010): Civil Society as an Anticorruption Actor. Some Lessons Learned from the East Central European Experience, Bucureşti: Societatea Academică Română.

106

varietate de iniţiative menite să combată corupţia. Unele sunt active în domenii bine delimitate, cum ar fi sănătatea, justiţia, sectorul energetic etc. Experienţa altora se defineşte prin tipurile de activitate în care se angajează: advocacy, sensibilizarea publicului, creşterea capacităţii organizaţionale, cercetare, activităţi de tip watchdog. ONG-urile se implică în toate fazele procesului decizional în materie de politici şi se coalizează cu alte organizaţii pentru a creşte impactul intervenţiei lor. Majoritatea ONG-urilor mari, specializate în anticorupţie, includ în activitatea lor componente de advocacy, bazate atât pe colaborarea, cât şi pe confruntarea celor de la putere. Ele au realizat că elementul-cheie în influenţarea politicilor anticorupţie este echilibrul dintre parteneriatul cu

instituţiile şi – atunci când se impune – confruntarea sectorului public, ba chiar, uneori, lupta în justiţie, atunci când regulile transparenţei şi ale integrităţii sunt încălcate.

„Pe de o parte, CRJ adoptă o abordare cooperantă faţă de

autorităţile centrale şi locale, elaborând şi promovând

exemple de bune practici şi oferind training, dar, în acelaşi

timp, în anumite cazuri, se situează şi pe poziţii adverse,

recurgând la chemări în justiţie în cauze legate de accesul la

informaţii.” Evaluarea generală a activităților CRJ de către OSI Budapesta,

2010. (Sursa: sondaj)

Capacitatea ONG-urilor de a influenţa politicile publice

a fost facilitată prin stabilirea unor structuri de cooperare şi

dialog cu guvernul, în special cu Ministerul Justiţiei. Diferite

municipalităţi sau departamente din cadrul ministerelor şi-au

sporit interacţiunea cu ONG-urile, organismele administraţiei

publice devenind, treptat, mai deschise la cooperare în

comparaţie cu perioada pre-aderării, deşi, în cele mai multe

cazuri, au fost motivate doar de conformarea cu legislaţia

transparenţei. Aplicarea legislaţiei transparenţei decizionale şi

107

deschiderea în procesul de luare a deciziei, deşi suferind pe

alocuri de o implementare mai puţin strălucită, a schimbat,

puţin câte puţin, modul în care instituţiile interacţionează cu

ONG-urile. Unele domenii de politici publice, însă, au rămas

închise participării publice şi resping cerinţele de

transparenţă, în timp ce ONG-urile au încercat, de

nenumărate ori, să stimuleze schimbarea şi să influenţeze

atitudinea acestora, prin metode mai confruntaţionale. Aceste

zone includ aplicarea regulilor de achiziţii publice şi, în

general, transparenţa cheltuirii banului public, conflictul de

interese şi incompatibilitatea şi, în unele cazuri, asigurarea

independenţei instituţiilor cheie în lupta anticorupţie (ANI,

DNA).

Alte parteneriate sustenabile s-au realizat prin

intermediul activităţilor de consolidare a capacităţilor

organizaţionale (capacity building), în care ONG-urile sunt

percepute ca furnizori valoroşi de informație şi facilitatori ai

transferului de experienţă din alte state UE. Guvernul

României a cooperat cu ONG-urile pentru înfiinţarea de

servicii publice. De exemplu, autorităţile au colaborat cu

Transparency International, cu care au semnat un acord de

cooperare, care a permis organizaţiei să furnizeze asistenţă

tehnică în elaborarea proiectelor de legi anticorupţie şi în

înfiinţarea Centrelor de Asistenţă Anticorupţie pentru

Cetăţeni.8

ONG-urile au contribuit, de asemenea, la programe

de dezvoltare şi consolidare a capacităţii instituţionale a unor

organisme, precum ANI şi au sprijinit sfera publică prin

intermediul unor actori, precum Direcţia Naţională

Anticorupţie şi Autoritatea Electorală Permanentă. Un alt

exemplu este cel al pregătirii profesionale a magistraţilor sau a

altor profesionişti în utilizarea legislaţiei sau în dobândirea de

8 Walker, Christopher, ed. (2005): The Anticorruption Policy of the

Romanian Government Assessment Report.

108

abilităţi specifice necesare combaterii unor aspecte particulare

ale corupţiei (de exemplu, în achiziţiile publice)

Participarea la elaborarea şi monitorizarea

Strategiei Naţionale Anticorupţie (SNA)

Un exemplu important de cooperare cu un grad mai

înalt de instituţionalizare între ONG-uri, Guvern şi alte

sectoare publice este dezvoltarea Strategiilor Naţionale

Anticorupţie – de la prima adoptare a unui astfel de document,

în 2001 (SNA 2001-2004) până la cea actuală (2012-2015) – şi

a planurilor de acţiune aferente, coordonată de Ministerul

Justiţiei (MJ), în care ONG-urile au participat la toate etapele

ale procesului de dezvoltare a politicilor: elaborare,

implementare şi monitorizare.

Prima SNA

Consultările privind SNA I (2001-2004) au fost

considerate mai puţin profunde şi mai superficiale decât

consultările pe marginea strategiilor care au urmat, în care

ONG-urile au participat la elaborarea textului. Mai mult,

implicarea societăţii civile în implementarea SNA I a variat

considerabil de la organizaţie la organizaţie, ca şi de la

instituţie la instituţie. Grupul Central de Analiză şi Coordonare

a Activităţilor de Prevenire a Corupţiei (GCA), organismul cu

rol de monitorizare a SNA I, a fost responsabil de menţinerea

legăturii cu societatea civilă la nivelul MJ. Cinci ONG-uri au

fost invitate să participe la reuniunile GCA, ca observatori, faţă

de cele 43 care au fost implicate în SNA 2012-2015. Deşi la

început atitudinea faţă de societatea civilă a fost pozitivă şi

eficientă în ceea ce priveşte consultarea pe marginea legii

liberului acces la informaţiile de interes public şi a legii

transparenţei, „o schimbare treptată de atitudine a transformat

consultarea societăţii civile dintr-un instrument eficient într-o

formalitate menţinută doar pentru a da o aparenţă de

109

transparenţă”. Cooperarea a funcţionat, în limitele eficienţei

relativ reduse a GCA, până în martie 2003, când majoritatea

organizaţiilor s-au retras public din acest organism, acuzând

guvernul că mimează consultarea cu societatea civilă pe

marginea pachetului de legi anticorupţie. În 2005, Freedom

House a realizat o evaluare independentă a implementării SNA

I, identificând mai multe neajunsuri şi conchizând că

angajamentul guvernului român de a coopera cu societatea

civilă era nesatisfăcător, aspectele semnalate de evaluarea

Freedom House fiind luate în considerare la elaborarea

următoarei SNA.

SNA 2012-2015

Dacă primele SNA s-au bucurat doar de implicarea

ad-hoc a ONG-urilor, cu rezultate modeste, procesul de

adoptare, implementare şi monitorizare a SNA 2012-2015 a

devenit una dintre cele mai largi platforme de cooperare

între ONG-uri şi instituţiile guvernamentale. Actuala Strategie

a fost dezvoltată „pe baza concluziilor şi recomandărilor unei

evaluări independente a celor două strategii anticorupţie

anterioare şi după dezbateri publice şi consultări largi (peste

douăzeci de întâlniri organizate în 2011, la care au participat

peste 500 de persoane, reprezentând peste 90 de entităţi

publice şi private)”9. Întâlnirile au fost organizate sub forma

unor platforme de consultare, dintre care una a fost Platforma

Societăţii Civile. Majoritatea ONG-urilor participante în

proiect au fost implicate în elaborarea prezentei SNA,

contribuind chiar şi la textul ei. Acest lucru a fost considerat o

îmbunătăţire a procesului faţă de 2001. Interacţiunea dintre

societatea civilă şi organismele publice, în toate fazele

9 Ministry of Justice (2012): Romania’s Experience in Development,

Implementation and Evaluation of Their National Anticorruption Strategy,

19 September 2012. http://www.osce.org/eea/93817.

110

monitorizării strategiei, de la elaborare, la implementare, a

devenit mult mai structurată şi instituţionalizată.

Majoritatea ONG-urilor participante la proiect continuă

să fie implicate în monitorizarea implementării Strategiei,

efectuând vizite independente de evaluare la diferite instituţii

publice şi utilizând chestionare detaliate. Unele ONG-uri cred

că implicarea lor continuă în faza de implementare a politicilor

le permite să tragă la răspundere autorităţile publice cu mai

multă uşurinţă şi să le încurajeze să lucreze la standarde mai

înalte.

Campanii de advocacy şi crearea de coaliţii

ONG-urile româneşti sunt activ implicate în campanii

de advocacy/elaborări de politici. Majoritatea celor incluşi în

studiu au afirmat că participă la astfel de activităţi, campaniile

de advocacy fiind folosite ca mijloc de intervenţie, atunci când

politicile publice nu coincid cu practicile bunei

guvernări/transparenţei sau când deciziile nu corespund

nevoilor publicului. ONG-urile pun cu regularitate presiuni pe

instituţiile guvernamentale, atrăgând atenţia mass-media asupra

chestiunii respective, stimulând o mai mare participare a

cetăţenilor sau elaborând documente de politici conforme cu

obiectivele şi standardele lor. În general, respondenţii

consideră că activităţile de advocacy le permit să insereze unele

dintre propunerilor lor în noile texte de lege, acesta fiind şi

principalul indicator de impact pentru eforturile lor.

Activităţile de advocacy constituie unul dintre cele mai

utilizate instrumente ale ONG-urilor. Deşi unele organizaţii au

capacitatea de a dezvolta astfel de campanii pe cont propriu,

cele mai de succes iniţiative în elaborarea şi îmbunătățirea

legislaţiei aparţin unor coaliţii sau alianţe.

Coaliţii largi de ONG-uri sau grupuri civice de presiune

s-au creat ca răspuns la anumite evoluţii politice, evenimente

care periclitau valorile democratice şi transparenţa sau ca

111

eforturi de advocacy pentru adoptarea unor texte de lege extrem

de necesare. Astfel de iniţiative par să se concentreze mai mult

pe confruntare şi tragerea la răspundere a instituţiilor decât

pe cooperare şi parteneriat. Sinergia resurselor în astfel de

alianţe permite utilizarea, în paralel, a mai multor metode, pentru

obţinerea unui impact mai mare, inclusiv campanii media sau de

sensibilizare a publicului, acţiuni de monitorizare şi expunere

publică, consolidarea capacităţilor instituţionale etc. Majoritatea

participanţilor la proiect a fost de acord că astfel de alianţe mari

au avut o voce mai puternică decât eforturile individuale şi au

obţinut rezultate considerabil mai importante, dar numai într-un

context politic dat şi pe termen limitat. În multe cazuri, astfel de

coaliţii au reuşit să câştige suport politic. Cu toate acestea, ele se

confruntă cu riscul de a nu putea lucra împreună în condiţii de

eficienţă. De asemenea, în alianţele cu mulţi parteneri, doar

câteva dintre voci se fac auzite public şi pun alianţa în funcţiune.

Sustenabilitatea şi mobilizarea pe termen lung a

resurselor pare să fie principala provocare a unor astfel de

alianţe.

Din 2004, au fost create largi coaliţii de ONG-uri care

au analizat sectorul public în baza unui set de criterii de

integritate şi a respectului faţă de principiile bunei guvernări şi

ale legalităţii: Coaliţia pentru un Parlament Curat (2004),

Guvernare Curată (2004-2008), Consilii Judeţene Curate

(2008), Universităţi Curate (2008), Justiţie Curată (2007).

Dacă ar fi să amintim câteva campanii legate de

anticorupţie care au avut succes, cele care au produs efectele

cele mai vizibile au fost cele pentru Codurile Civil şi Penal,

Legea privind finanţarea partidelor politice (schimbări

legislative), legislaţia transparenţei şi accesului la informaţii,

legea avertizorului public, legea privind sancționarea faptelor

de corupţie (Legea nr. 78/2000) sau legea electorală.

ONG-urile au avut reacţii publice faţă de situaţia instituţiilor

112

româneşti şi instabilitatea legislativă din vara anului 2012, iar

unele dintre acestea au avut ecou la nivelul Comisiei Europene

(printre acestea, EFOR). ONG-urile şi-au reunit eforturile –

prin dezbateri şi propuneri specifice – în ceea ce privește

Reforma Constituţională ori pentru a modifica reglementările și

procedurile de alocare a fondurilor structurale, promovând o

implicare mai mare a societăţii civile ca beneficiar al acestor

proiecte (prin Coaliţia ONG-urilor pentru Fonduri Structurale).

Unele dintre cele mai de succes campanii ale societăţii

civile, care au pus presiune asupra actorilor publici pentru

a respecta standardele de integritate şi a implementa

politicile anticorupţie sunt: Coaliţia pentru un Parlament

Curat, Coaliţia pentru Universităţi Curate, Coaliţia

Antidiscriminare, Coaliţia „Opriţi Codurile” sau Coaliţia

pentru Alegeri Corecte. Ceea ce au în comun aceste coaliţii este

impactul lor sporit, în raport cu alte iniţiative, dat fiind

schimbările pe care le-au produs. Totuşi, aceste coaliţii nu sunt

permanente – deşi unele dintre ele au fost active pe parcursul

mai multor ani – şi de aceea nu pot asigura o intervenţie

continuă asupra politicilor publice. Cu toate acestea, guvernul

nu ar trebui să vadă ONG-urile doar ca pe nişte parteneri

ocazionali pentru discutarea unor chestiuni punctuale, ci ca

actori permanent implicaţi în procesul de dezvoltare a

politicilor publice. Rolul ONG-urilor este cu atât mai important

atunci când opoziţia politică este slabă sau într-o minoritate

statistică pronunţată, situaţii în care ONG-urile asigură rolul de

watchdog şi reprezintă grupuri mai mari de populaţie.

Câteva exemple de coaliţii ale societăţii civile foarte

vizibile din ultimii ani sunt prezentate în cele de mai jos.

Adoptarea şi utilizarea legii privind liberul acces la

informaţii de interes public (LAI)

În 2001, o coaliţie de ONG-uri a reuşit să forţeze

autorităţile să adopte Legea liberului acces la informaţiile de

113

interes public. Mai multe ONG-uri din coaliţie văd în acest

demers unul dintre cele mai pline de succes eforturi ale

societăţii civile de până acum, pentru că el a dus la adoptarea

legii. Contextul favorabil creat prin eforturile iniţiativei a dus la

crearea unei Coaliţii pentru Transparenţă, în 2003. Această

coaliţie a folosit legea pentru a forţa transparenţa în domenii

precum subvenţiile de stat, interceptarea convorbirilor

telefonice şi protecţia mediului. A câştigat mai multe procese

împotriva instituţiilor Guvernului în baza Legii nr. 544/2001,

forţând guvernul să îşi sporească transparenţa.10

ONG-urile

chestionate în cadrul studiului nostru continuă să investească

eforturi considerabile în monitorizarea implementării legii şi în

a pune presiune pe autorităţi pentru implementarea legii,

utilizând instrumentele legale, cum ar fi procesele în justiţie

împotriva nerespectării legii. Acesta pare a fi un aspect crucial

în activitatea anticorupţie, deoarece respectarea LAI este o

cerinţă fundamentală a realizării tuturor activităţilor de tip

watchdog şi monitorizare a administraţiei publice.

Iniţiativa pentru o Guvernare Deschisă

O coaliţie de ONG-uri printre care Centrul pentru

Jurnalism Independent, Fundaţia Soros România şi SAR, a fost

implicată în Parteneriatul pentru o Guvernare Deschisă (Open

Government Partnership, OGP), coordonată de MJ. 11

România

a devenit membru al OGP la nivel global în 2011, elaborând

un Plan de Acţiune menit să sporească transparenţa instituţiilor

prin două mari direcţii de acţiune: accesul publicul

la informaţie şi oferirea de servicii publice în format electronic

(e-government).

10

Civil Society Development Foundation (2005): Dialogue for Civil

Society: Report on the State of Civil Society in Romania 2005.

Bucharest: CSDF. 11

http://www.opengovpartnership.org/countries/romania

114

Potrivit unora dintre participanţii la studiu, rezultatele

nu au fost pe deplin mulţumitoare, deoarece ministerele (MJ

fiind doar un intermediar în cadrul procesului) nu au vrut să

trateze chestiunile legate de OGP în deplina lor complexitate.

De exemplu, există o confuzie conceptuală între guvernare

deschisă şi e-guvernare, aşa cum există o lipsă de cunoştinţe

tehnologice şi de capacitate administrativă (conform CJI).

Alte ONG-uri s-au implicat în măsurarea gradului de

deschidere a diferitelor instituţii, examinând modul în care

acestea reacţionează la cererile de informaţii şi în ce măsură

respectă prevederile LAI şi ale legii transparenţei decizionale.

Verificarea vulnerabilităţii la corupţie a noilor Coduri

În martie 2009, Executivul român a trimis

Parlamentului proiectele celor patru coduri legislative

fundamentale (Codul Civil, Codul Penal, Codul de Procedură

Civilă, Codul de Procedură Penală). Textele acestor coduri nu

fuseseră supuse dezbaterii publice, chiar dacă o atare consultare

este obligatorie în baza legii transparenţei decizionale. În plus,

MJ nu efectuase studiile de impact pentru cele patru coduri

(care sunt obligatorii în baza legislaţiei româneşti şi europene).

O coaliţie de 28 de ONG-uri, sindicate şi asociaţii de

afaceri s-a reunit pentru a forţa guvernul să respecte prevederile

legale. Coaliţia a ridicat mai multe obiecţii legate de

vulnerabilitatea noilor legi la corupţie. Cu toate acestea, multe

astfel de vulnerabilităţi au fost menţinute în versiunea finală a

codurilor.12

Coaliţia pentru un Parlament Curat

Coaliţia pentru un Parlament Curat (CPC), iniţiată de

SAR în 2004, a jucat un rol major în influenţarea campaniei 12

Coşpănaru, Iulia, Irina Lonean, Ruxandra Mitică, Georgeta Ionescu și

Iulia Drăjneanu (2012). Evaluarea sisitemului naţional de integritate, ediţia

a 3-a, Bucureşti: Transparency International Romania, ianuarie 2012.

115

pentru alegerile locale din iunie 2004 şi a campaniei pentru

alegerile parlamentare din noiembrie 2004, aducând în

prim-planul dezbaterii publice răspunderea personală şi

profesionalismul candidaţilor. Primul pas făcut de CPC a fost

stabilirea unui set de criterii care ar fi permis unui candidat să

participe la alegerile pentru Parlamentul Curat. Odată stabilite

aceste criterii, CPC a discutat cu liderii partidelor politice

reprezentate în Parlament. Principalele partide – coaliţia

formată de Partidul Social Democrat/Partidul Umanist din

România (PSD/PUR), Alianţa Dreptate şi Adevăr (DA) şi

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) au

acceptat criteriile şi au anunţat public sprijinul lor faţă de

campanie. CPC a elaborat o „listă neagră”, care includea

aproape 200 de candidaţi pe care CPC îi considera nepotriviţi

pentru confruntarea electorală din cauza problemelor de

integritate. Drept rezultat, 98 de candidaţi au fost radiaţi de pe

liste. Cu toate acestea, 104 dintre cei de pe „lista neagră” au

putut să acceadă în Parlament. Coaliţia a câştigat în justiţie

toate procesele de calomnie intentate de o serie de candidaţi şi

demnitari, în baza argumentului libertăţii de exprimare. CPC

este citat în manualul din 2006 al Băncii Mondiale

„Anticorupţia în Tranziţie 3” ca un exemplu de bună practică.

Metodologia a fost utilizată ulterior în alte sectoare publice,

construind pe reţelele deja create şi resursele mobilizate.

„Cu cât coaliţiile sunt mai diverse, incluzând ONG-uri care

au, fiecare, sarcina ei (deci nu numai coaliţii formale), dar

şi sindicate sau alţi actori ai societăţii civile, cu atât mai

eficiente devin proiectele. În Coaliţia pentru un Parlament

Curat, ONG-urile care se ocupau de reforma administrativă

au făcut organizarea, jurnaliştii au făcut documentarea

pentru politicienii de pe listele negre, ONG-urile care se

ocupă de reforma electorală au angajat partidele politice

pentru negocierea candidaţilor, iar cele cu profil juridic

116

i-au apărat pe liderii Coaliţiei în procesele de defăimare

care au urmat. Eficienţa lor a fost asigurată şi prin

participarea voluntarilor.”13

Sensibilizarea opiniei publice faţă de corupţie

ONG-urile derulează în mod activ campanii de

sensibilizare a publicului. Astfel de campanii au, în general,

scopul de a-i educa pe cetăţeni cu privire la consecinţele

corupţiei, astfel încât să încurajeze intoleranţa faţă de corupţie:

71% dintre românii cărora li s-a cerut mită în 2012 declară că

au refuzat să dea. Unele ONG-uri, care lucrează cu voluntari şi

au o bază mai largă de membri derulează permanent campanii

pentru educarea tinerilor (APD).

Sensibilizarea merge adeseori mână în mână cu

activităţi complementare precum trainingul, educaţia şi

creşterea capacităţilor organizaţionale. ONG-urile participante

la studiul nostru au opinii diferite faţă de impactul realizat doar

prin campanile de sensibilizare: în timp ce unele concentrează

resurse semnificative în acest tip de activităţi şi cred ca ele

contribuie la împământenirea unei toleranţe zero faţă de

corupţie în rândul populaţiei (CRJ), altele sugerează că această

contribuţie este minimă, deoarece nivelul de sensibilizare este

deja înalt, atât în rândul publicului, cât şi în cel al autorităţilor

(IPP, Fundaţia Soros). Pentru a asigura un impact mai mare,

sensibilizarea ar trebui să se concentreze pe chestiuni mai

specifice şi să vizeze publicuri-ţintă judicios alese. SAR şi-a

exprimat opinia că simpla sensibilizare a publicului nu este

eficientă, deoarece ambele tabere (cetăţeni şi funcţionari

13

Mungiu-Pippidi, A. (2010): Experienţa Societăţii Civile ca actor

anticorupţie în Europa Centrală şi de Est, Bucureşti: Societatea Academică

Română., p. 25.

http://www.againstcorruption.eu/uploads/rapoarte_finale_PDF/The-

Experience-of-Civil-Society-as-an-Anticorruption-Actor-in-East-Central-

Europe.pdf

117

publici) au destule cunoştinţe în domeniul corupţiei. De aceea,

ceea ce este cu adevărat necesar sunt acţiunile de investigaţie şi

expunere publică realizate de societatea civilă. Dar cum

conduita coruptă este, de regulă, bine ascunsă şi cum metodele

sofisticate de detecţie şi expunere publică necesită îndemânarea

unor jurnalişti cu experienţă, experţii din ONG-uri continuă să

se confrunte cu această problemă. De aceea, ONG-urile

consideră că cele mai de succes campanii sunt cele în care au

căpătat vizibilitate cazuri concrete de corupţie.

ONG-uri precum ANBCC şi CeRe se concentrează pe

educarea cetăţenilor la nivel local în chestiuni legate de

drepturile lor de a participa la procesul de luare a deciziilor de

către consiliile locale. Cetăţenii sunt mobilizaţi pentru a se

implica activ în urmărirea unor îmbunătăţiri de ordin practic a

administrației locale şi a serviciilor comunitare (repararea

drumurilor, transportul public, locuri de muncă şi probleme

sociale). Aceste ONG-uri consideră conlucrarea cu autorităţile

locale limitată şi dificilă, ceea ce le conduce la utilizarea cu

preponderenţă a metodelor confruntaţionale, care pun presiune

pe actorii locali şi consolidează activismul „de la bază”.

Activităţile de sensibilizare sunt o componentă esenţială

a campaniilor de monitorizare şi de tip watchdog (vezi în cele

ce urmează).

Creşterea capacităţii organizaţionale

Creşterea capacităţii organizaţionale constă în

furnizarea de către ONG-uri de training pentru alţi actori, ori

furnizarea de asistenţă tehnică pentru instituţiile publice în

vederea dezvoltării capacităţilor operaţionale/administrative în

domenii specifice. Acest tip de activitate merge dincolo de

sensibilizare, deoarece vizează consolidarea cunoştinţelor şi

abilităţilor grupului-ţintă de a rezolva prin propriile puteri

chestiuni bine definite sau de a conlucra cu alţii. Este dificilă

evaluarea efectelor imediate ale unor astfel de activităţi asupra

118

reducerii corupţiei, dar cel mai puternic beneficiu atras de ele

este stimularea cooperării şi crearea de canale mai puţin

oficiale pentru comunicarea dintre diferiţii actori, creşterea

încrederii şi a înţelegerii între aceştia.

Tipurile de activităţi de consolidare a capacităţilor

instituţionale includ:

Furnizarea de asistenţă tehnică diferitelor instituţii

publice pentru a asigura implementarea la timp a

politicilor şi reglementărilor UE, pentru a evita

procedurile de infringement (TI);

Training pentru judecători, procurori şi polițiști

pentru a combate eficient fraudele în sistemul de

achiziţii publice (EFOR, Freedom House);

Creşterea capacităţii „consilierilor de etică” şi a celor

anticorupţie pentru a asigura integritatea şi conduita

corectă în administraţia publică locală (APD, CRJ,

FPDL);

Dezvoltarea şi susţinerea culturii avertizorilor publici

şi a mecanismelor aferente în administraţia publică

locală (APD);

Training pentru jurnalişti şi voluntari pentru a

investiga şi a scrie despre corupţie (Freedom House,

CJI, SAR). Îmbunătăţirea comunicării şi a înţelegerii

între actorii anticorupţie.

Creşterea capacităţii ONG-urilor locale de a

implementa iniţiative anticorupţie şi a monitoriza

administraţia publică, sau a cetăţenilor de a se

implica mai puternic în procesul de luare a deciziilor

la nivel local (APD, ANBCC, CeRe, Fundaţia Soros,

FPDL, CRJ);

ONG-urile şi-au folosit expertiza pentru a se asigura

că cele mai bune practici din alte ţări sunt adoptate în

formularea şi aplicarea noilor legi.

119

Multe dintre ONG-urile din Bucureşti furnizează

training pentru ONG-urile şi presa din provincie despre cum

poate fi expusă public conduita coruptă. Trainingul de media

este menţionat ca fiind extrem de eficient. Impactul direct al

noilor cunoştinţe şi abilităţi este vizibil atunci când investigaţii

dezvoltate de jurnalişti sunt ulterior continuate de poliţie sau

procurori. Alte activităţi de training includ educarea cetăţenilor

şi a funcţionarilor publici în ceea ce priveşte cooperarea cu

ONG-urile locale în chestiuni legate de bună guvernare,

pregătirea funcţionarilor publici în gestionarea cererilor de

informaţii publice şi pregătirea ONG-urilor locale pentru a

implementa iniţiative în folosul transparenței la nivel local.

Dezvoltarea capacităţilor a fost recunoscută de multe ONG-uri

ca un instrument util în consolidarea integrităţii la nivel

naţional şi local, atât printre cetăţeni, cât şi printre funcţionarii

publici.

Participanţii la studiul nostru au descris unele dintre

eforturile lor de consolidare a capacităţii drept încununate de

succes atunci când au reuşit să angajeze ca parteneri

instituţii anticorupţie – de exemplu, consolidarea capacităţii

instituţionale şi administrative a ANI în domeniul declaraţiilor

de avere (SAR). ONG-urile consideră că activităţile de

sensibilizare şi de dezvoltare a capacităţii au succes atunci când

se concentrează pe chestiuni bine delimitate, în care este nevoie

de experienţă specifică şi acolo unde cele mai bune practici

internaţionale sunt introduse şi acceptate.

Iniţiativa pentru o Justiţie Curată – Construirea unui

sistem juridic curat şi onest Proiectul a fost implementat de o coaliţie de ONG-uri şi

jurnalişti în cooperare cu actorii publici relevanţi. El are ca

scop sprijinirea reformei în justiţia din România prin

îmbunătăţirea capacităţii judecătorilor şi procurorilor de a

înţelege lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii

120

economice, crescând abilităţile de comunicare şi capacitatea

de a ajunge la public ale sistemului judiciar, cu accent pe

corupţia la nivel înalt şi pe transparenţa alegerilor pentru

Consiliul Superior al Magistraturii. O serie de mese

rotunde/seminarii cu jurnalişti, magistraţi şi procurori au fost

organizate pentru a dezbate cât de detaliată trebuie să fie

informaţia despre dosarele penale care este accesibilă

publicului şi în care moment al procesului poate fi furnizată;

au participat şi reprezentanţi al MJ şi ai CSM. Coaliţia încă

funcţionează şi este condusă de EFOR şi Freedom House. Freedom House Romania (Sursa: chestionar)

Activităţi de monitorizare a politicilor şi instituţiilor

(watchdog)

În timp ce cooperarea ONG-urilor cu sectorul public în

monitorizarea şi evaluarea implementării politicilor se

limitează la participarea la misiuni de evaluare în cadrul SNA,

ONG-urile desfăşoară şi iniţiative de watchdog şi eforturi de a

expune public vulnerabilităţile la corupţie sau acte de corupţie

la toate nivelurile administraţiei. Organizaţii de tip watchdog, precum SAR, IPP şi

Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), au fost foarte active în monitorizarea implementării diferitelor politici şi legi, precum şi a respectării măsurilor anticorupţie.

14 Activităţile de

watchdog şi monitorizare iau o diversitate de forme. ONG-urile monitorizează transparenţa deciziilor publice, inclusiv aplicarea legilor, cheltuielile din bani publici şi militează pentru un acces mai larg la informaţii pentru a asigura o mai mare transparenţă în cadrul guvernului sau al altor sectoare cu impact public, cum ar fi mass-media. Când o problemă sau un sector problematic a fost identificat, ONG-urile se asigură că

14

Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (2005): Dialogue for Civil

Society: Report on the State of Civil Society in Romania 2005. Bucharest:

CSDF.

121

publicul este informat făcând publice documente de politică sau conlucrând cu mass-media pentru diseminarea informaţiei. Unul dintre participanţii la studiu a menţionat că doar proiectele care au un mecanism permanent de monitorizare se bucură de succes. Una dintre campanile cu cel mai mare succes este Coaliția pentru un Parlament Curat din 2008. Alte ONG-uri consideră că este mult mai fezabil să te concentrezi pe un anumit sector sau domeniu, cum ar fi contractele de publicitate publică, exploatarea resurselor naţionale sau evaluarea funcţionării autorităţii de reglementare în energie.

Majoritatea respondenţilor au fost de acord că, în anumite sectoare ale deciziei publice, activitatea de watchdog este neapărat necesară şi, uneori, devine singurul instrument care poate provoca schimbarea. Şi aceasta pentru că instituţiile publice, atât la nivel local, cât şi la cel naţional, rămânând deosebit de închise în faţa participării şi a cererilor de transparenţă şi responsabilitate în domenii precum cheltuielile publice, distribuţia resurselor naţionale sau achiziţiile publice.

Din cauza nivelului redus de acces în astfel de domenii, unele ONG-uri au dezvoltat expertiză suplimentară pentru a-şi duce la capăt activităţile de Watchdog. Fundaţia Soros, în proiectele de monitorizare şi advocacy legate de supravegherea sectorului de exploatare a resurselor naturale sau furnizează consiliere juridică pentru comunităţile locale, ca acestea să poate contesta în justiţie deciziile publice de alocare a resurselor. CRJ a dezvoltat, la rândul său, o abordare holistică şi este adeseori solicitat de alte ONG-uri să furnizeze asistenţă juridică, sprijin în accesul la informaţie şi reprezentare în instanţă.

Campanii de dezvăluire publică

Respondenţii consideră că eforturile ONG-urilor de a

expune public cazurile de corupţie se bucură de un succes

aparte; cu toate acestea, ele constituie o întreprindere care

consumă multe resurse, deoarece necesită abilităţi specializate

122

şi o bună cunoaştere a mecanismelor corupţiei, de care cetăţenii

obişnuiţi nu dispun (SAR). O altă problemă este capacitatea de

a face faţă cererilor de daune înaintate în instanţă de

funcţionarii publici, în procesele de defăimare. Multe ONG-uri

au acumulat experienţă în procese strategice pe care le iniţiază

pentru nerespectarea prevederilor LAI. Sustenabilitatea

măsurilor de expunere publică este o altă problemă majoră cu

care se confruntă ONG-urile.

Multe din ONG-urile care lucrează cu mass-media au

sprijinit jurnalismul de investigaţie oferind training sau

granturi. Jurnaliştii care au beneficiat de aceste măsuri au

produs numeroase articole de investigaţie, publicate în mediile

locale şi naţionale, care dezvăluiau cazuri de corupţie. Unul

dintre rezultatele directe ale acestui tip de acţiune este că unele

dintre aceste dezvăluiri făcute de jurnaliştii de investigaţie s-au

transformat apoi în dosare penale (Freedom House, CJI).

Reţele de jurnalişti de investigaţie, precum RISE Project, au

făcut publice cazuri importante de corupţie şi au câştigat o

largă notorietate.

Un exemplu de iniţiativă de tip watchdog, mai

organizată şi mai sistematică, este Alianţa pentru o Românie

Curată (www.romaniacurata.ro), care încurajează voluntari

din toată ţara să identifice, să investigheze şi să raporteze

cazuri de corupţie şi să contribuie la actualizarea portalului.

Diagnoze, sondaje de opinie, studii şi cercetări

Unele ONG-uri au realizat sondaje asupra atitudinilor şi

percepţiei asupra corupţiei (la nivel local şi naţional, pe

sectoare de activitate, în sistemele de sănătate şi educaţie).

Totuşi, absenţa unei metodologii corecte şi obiective pentru o

evaluare independentă şi precisă a nivelurilor actuale şi a

naturii corupţiei nu face decât să intensifice denaturarea

percepţiei privind corupţia şi nu permite identificarea

priorităţilor şi a nevoilor reale.

123

Majoritatea respondenţilor au indicat că au derulat

activităţi de cercetare şi analiză pentru a-şi susţine eforturile

anticorupţie. Aceste cercetări sunt adeseori incluse în rapoarte

şi în documentele de politici publicate regulat de ONG-uri şi,

în cele mai multe cazuri, sunt eforturi cu continuitate, care nu

se realizează în conjunctura unui anume proiect. Autorităţile

publice au o capacitate limitată de a elabora analize serioase şi

adeseori sunt dornice să utilizeze rezultatele cercetărilor

independente, dar numai atunci când metodologia lor este

serioasă, altfel cercetările pot fi cu uşurinţă minimalizate ca

fiind irelevante (Fundaţia Soros).

Activităţile societăţii civile din România la nivel

regional

Organizaţiile româneşti au utilizat majoritatea

instrumentelor prezentate mai sus – advocacy, consolidarea

capacităţilor instituţionale, dezvoltarea de campanii de

sensibilizare, cercetarea – şi au dezvoltat proiecte pentru

reducerea corupţiei în regiune şi creşterea nivelului de

integritate în administraţia publică şi în rândul publicului. De

exemplu, Freedom House a implementat (şi încă o mai face)

proiecte de creştere a capacităţii sistemelor judiciare şi

mass-media, în timp ce EFOR a analizat, în cadrul unei

cercetări realizate cu parteneri din Croaţia, Serbia, Muntenegru

şi Bulgaria, gradul de clientelism politic în finanţările publice

şi chestiunea conflictului de interese. APD a dezvoltat şi

realizat proiecte de educaţie civică şi a observat alegerile în ţări

precum Moldova sau Ucraina. FPDL şi EFOR au implementat

proiecte anticorupţie în Croaţia, sprijinind instituţiile locale şi

naţionale şi dezvoltarea de legislaţie privind societatea civilă, a

cadrului instituţional sau a bunelor practici pentru a creşte

gradul de integritate. Unele ONG-uri, precum APD, CRPE sau

Centras dau asistenţă unor ţări precum Moldova, în contextul în

care România a devenit ţară donatoare odată cu aderarea la UE.

124

Pe de altă parte, o parte a societăţii civile româneşti a

devenit partener de încredere pentru instituțiile europene în

monitorizarea progresului luptei împotriva corupţiei în

România. ONG-urile organizează întâlniri, conferinţe sau alte

tipuri de evenimente publice şi transmit rapoartele lor către

Comisia Europeană (mai ales în cadrul MCV), OSCE, UN,

OECD sau Consiliul Europei. Activitatea organizaţiilor

societăţii civile este menţionată în rapoartele publice produse

de aceste instituţii.15

Mai mult, membri ai ONG-urilor româneşti îşi oferă

expertiza organizaţiilor internaţionale şi instituţiilor sau fac

parte din grupuri de lucru. De exemplu, doi experţi (EFOR,

SAR) fac parte din Grupul de experţi pe probleme de corupţie

al Comisiei Europene, care are sarcina de a asista Comisia în

pregătirea legislaţiei sau în definirea politicilor sale.

2. Selecţie de bune practici

Reguli pentru cooperarea dintre ONG-uri și instituțiile

publice

Deși majoritatea statelor nu au normat legal cooperarea

dintre ONG-uri și instituțiile publice, altele au formalizat

anumite aspecte prin introducerea unor mecanisme care

determină cadrul oficial în care cooperarea este predefinită.

Unele țări (de exemplu, Bosnia și Herțegovina, Fosta

Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru și Serbia) au

numit persoane de contact la nivel ministerial care au ca

sarcină cooperarea ONG-urilor cu respectiva instituție. Un

astfel de nivel de cooperare presupune activități de genul:

Consultări cu ONG-urile înainte de adoptarea de noi

legi și politici;

15

See for instance, the progress reports published within the CVM:

http://ec.europa.eu/cvm/progress_reports_en.htm or the OSCE/ODIHR

reports: http://www.osce.org/odihr/elections/romania

125

Includerea reprezentanților ONG-urilor în diferite

grupuri de lucru;

Implicarea ONG-urilor în dezvoltarea și derularea

unor proiecte comune;

Finanțarea directă a ONG-urilor prin intermediul

respectivelor ministere;

Diferite activități educaționale, anunțuri publice

etc.

În afara persoanelor numite ca persoane de contact

la nivel ministerial, există practici de numire a unor astfel de

responsabili, la nivel parlamentar. Mai mult, în unele

țări (Croația, Muntenegru), cooperarea la nivel parlamentar

este garantată, permițând ONG-urilor să desemneze o

anumită organizație pentru a le reprezenta într-o chestiune dată.

În încercarea de a demonstra dorința guvernului de a se

consulta public cu mediul de afaceri, cu ONG-urile și cu

cetățenii, asigurând totodată transparența demersurilor, au fost

adoptate legi care obligă la consultări publice (pe internet) pe

marginea unor propuneri de legi (de exemplu, Olanda şi

Româna).

Surse stabile de finanțare

Un aspect care s-a dovedit a fi o problemă recurentă în

discuțiile privind cooperarea dintre instituțiile publice și

organizațiile societății civile este nevoia unei surse stabile de

finanțare pentru proiecte.

Participarea la elaborarea și monitorizarea

Strategiilor Naționale Anticorupție (SNA)

Implicarea activă a ONG-urilor în elaborarea și

monitorizarea Strategiilor Naționale Anticorupție facilitează în

mare măsură succesul cooperării anticorupție. Toate politicile

naționale (și regionale) de luptă împotriva corupției derivă din

acest document oficial. O strategie bună reflectă o viziune

126

realistă și cuprinzătoare, dublată de măsuri concrete și de

responsabilitățile corespunzătoare. Este esențial ca ONG-urile

să se alăture decidenților în elaborarea diferitelor capitole ale

unor astfel de strategii. ONG-urile au propriile surse de

informații și o viziune aparte asupra a ceea ce poate fi

considerat o măsură eficientă.

Elaborarea, implementarea și evaluarea Strategiei

Naționale Anticorupție în România este o abordare cu mare

potențial. Strategia (2012-2015), care se axează pe combaterea

corupției, definește societatea civilă drept un actor important.

Peste 30 de organizații au trimis Ministerului Justiției

contribuțiile lor în faza de elaborare a Strategiei, iar

unele dintre ele au participat la platformele de cooperare

tematice în anii 2011 și 2012. Mai multe dezbateri publice

au fost organizate în această fază inițială, printre care unele în

cooperare cu ONG-urile. Mai mult, ONG-urile iau parte la

implementarea și evaluarea procesului, prin intermediul

platformelor de cooperare, dintre care una este dedicată în

mod special societății civile. În plus, ONG-urile pot lua

parte activ la monitorizarea instituțiilor care le sunt partenere în

cadrul strategiei. Un alt exemplu din România este

Comitetul Strategic al Direcției Generale Anticorupție

(DGA), care servește drept comitet de conducere/organ

consultativ și care sprijină și evaluează activitatea DGA.

Comitetul Strategic este format din membri permanenți, printre

care se numără secretari de stat, șefi de direcții generale din

cadrul MAI, șeful Corpului Național al Polițiștilor și

reprezentanți ai trei ONG-uri. În plus, reprezentanți ai Comisiei

Europene și ai ambasadelor unor țări din UE sunt invitați

pentru consultări.

SNA (2012-2015), Dezvoltarea, implementarea și

evaluarea Strategiei Naționale Anticorupție, respectiv

datele și indicatorii referitori la resursele disponibile pentru

127

implementarea activităților arată că, mult prea adesea, la

capitolul „resurse” apare indicația „indisponibil”. SNA

(2012-2015) este una dintre cele mai bune din toată țările UE,

dar nu va avea forță atâta timp când nu se bugetează corect

resursele – în ore de muncă și bani – ce sunt alocate

implementării acesteia. Finanțarea acordată de către diverși

donatori internaționali se realizează, în mare parte, pentru o

perioadă limitată de timp (termene de la unu la trei ani, pe bază

de proiecte). Pentru ca un proiect de cooperare să fie bine

fundamentat și funcțional este nevoie de timp. Odată ce un

proiect de cooperare este pe deplin operațional, timpul de

evaluare a eficienţei sale este de multe ori prea limitat pentru

orice fel de evaluare adecvată a impactului, fără a mai pune la

socoteală și eventualele ajustări necesare. În mod obișnuit, nu

se fac evaluări post-factum ale proiectelor de succes, astfel că

nu poate fi asigurată nici continuitatea acestora, deoarece linia

de finanțare se termină. Un bun exemplu de continuitate a

finanțării de la bugetul de stat poate fi găsit în cazul Centrului

pentru Servicii de Informare, Cooperare și Dezvoltare pentru

ONG-uri (Slovenia), unde acoperirea costurilor fixe ale

Centrului a constituit un factor important în stabilitatea

organizației și creșterea numărului de membri. Este important

să reținem că ONG-urile din țările în curs de dezvoltare sau din

cele candidate la UE depind masiv de donatori externi (cum ar

fi, USAID, fondurile europene sau The Open Society

Foundations) pentru finanțarea inițiativelor lor anticorupție. În

cazul României, o parte din aceste finanțări au dispărut odată

cu intrarea țării în UE și atenția donatorilor s-a concentrat spre

alte țări. Finanțările europene sunt încă disponibile, dar

concurența pentru ele este acum mai acerbă. În cazul României,

este demn de notat că aproape niciun ONG angrenat în

anticorupție nu este de tip grassroot, cu sprijin din partea

membrilor, ceea ce sporește încă și mai mult dependența de

donatorii externi.

128

Jurnalismul de investigație și utilizarea noilor

tehnologii

Pentru orice țară care vrea să aibă succes în lupta

anticorupție este esențial ca mass-media să fie independentă și

suficient de puternică pentru a relata despre scandalurile de

corupție, despre politicile anticorupție insuficiente sau despre

orice alt subiect de interes public. Dar, pentru a avea un tablou

complet asupra acestor probleme complexe, în afara relatărilor

curente, este nevoie și de existența unor anchete în profunzime,

conduse pe termene mai lungi și de investigații critice. Astfel,

jurnalismul de investigație joacă un important rol de „câine de

pază”.

Ca atare, jurnaliștii de investigație bine pregătiți și

independenți, care dispun de resurse suficiente pentru

investigații și relatări constituie un actor esențial în rețeaua

anticorupție din orice țară. Corupția este un delict care preferă

să rămână secret și în umbră, de aceea mass-media

independentă trebuie să scoată la lumină pe cei care sunt

implicați în activități de corupție. Din cauza naturii complexe a

corupției, este important ca jurnaliștii să fie pregătiți de experți

în corupție (cum ar fi ONG-urile sau polițiștii), pentru a învăța

cum pot descoperi și urmări conduitele corupte. Un exemplu de

astfel de training este „Sprijinirea jurnalismului de

investigație”, care a urmărit să ofere jurnaliștilor din România

posibilitatea de a acționa în rețea, acces la training și la

utilizarea resurselor neconvenționale pentru obținerea de

informații despre corupție („data mining”).

Un alt exemplu deosebit de interesant în ceea ce

privește natura de rețea a corupției este platforma gratuită

Scenarii Vizuale de Investigație (Visual Investigative

Scenarios, VIS)16

, o platformă de vizualizare a datelor care

16

Visual Investigative Scenarios Available from: http://www.vis.occrp.org/

(Accessed 12/03/14)

129

vine în sprijinul jurnaliștilor de investigație, al activiștilor și al

tuturor celor interesați de ilustrarea relațiilor complexe din

interiorul rețelelor de corupție sau criminale. Acest site este

finanțat de International Press Institute și scopul său este să îi

ajute pe cei implicați în investigații să înțeleagă și să explice

corupția și să pună cazuri complexe și cu vaste încrengături

într-un limbaj vizual simplu, universal.

Există, de asemenea, și inițiative ceva mai modeste,

cum ar fi „Ipaidbribe”17

, în care cei care au trecut printr-o

experiență de dare de mită pot să relateze online, astfel încât

jurnaliștii și oamenii legii să ia la cunoștință cazurile. Platforma

adună, totodată, o uriașă bază de date referitoare la natura,

numărul, tipurile, locurile, frecvența și valoarea actelor de dare

de mită. Aceste informații ajută ca eforturile anticorupție să fie

mai eficiente, pentru că intervențiile au la bază o mai bună

înțelegere a mediului în care se produce corupția. În afara

relatărilor de cazuri individuale de dare de mită, există site-uri

ale avertizorilor de integritate (cum ar fi Balkanleaks sau

Publeaks) care permit oricui să încarce documente oficiale

care demonstrează practici corupte. Astfel, practicile corupte

sunt aduse la cunoștința publicului și apoi mass media,

ONG-urile sau instituțiile specializate în aplicarea legii pot

porni la acțiune.

Noile tehnologii permit acum organizarea, în termen

foarte scurt, a unor demonstrații anticorupție sau lansarea de

petiții online.

Experiența Rețelei SELDI (Southeast European

Leadership for Development and Integrity) este încă un

exemplu de cum un parteneriat puternic poate funcționa și la

nivel regional. Proiectul a demonstrat că 19 organizații cu

valori similare din Sud-Estul Europei pot să lucreze împreună,

17

I paid a bribe (2014). Available from: http://www.ipaidabribe.com/

#gsc.tab=0 (Accessed 20/02/14).

130

cu misiunea de a contribui la formarea unei societăți civile

dinamice în regiune, capabilă să participe la dezbaterile publice

și să influențeze procesul de luare a deciziilor în domeniul

anticorupție și al bunei guvernări. Achizițiile publice (AP) constituie unul dintre cele

mai importante sectoare, atât pentru instituțiile anticorupție, cât și pentru ONG-uri, deoarece statele cheltuie până la 25% din PIB pe achiziții publice. În 2010, procedurile de achiziții la nivelul Uniunii Europene s-au ridicat la 2,046 miliarde (20% din PIB), în timp ce costul fraudei și corupției a fost estimat între 1,4 și 2,2 miliarde de euro în opt din statele membre UE.

18

Noua Directivă a Achizițiilor Publice din 2014

urmărește să crească transparența și să faciliteze utilizarea

responsabilă a fondurilor publice. În aceste circumstanțe,

achizițiile publice se evidențiază ca un domeniu de colaborare

practică între ONG-urile și instituțiile statului interesate în

anticorupție și bună guvernare. Croația pare a fi un bun

exemplu în acest sens, baza de date privind monitorizarea

achizițiilor publice în Croația, ilustrând modul în care

transparența sporită a procesului decizional poate consolida

activitatea de tip watchdog a ONG-urilor. În 2013, Croația a

devenit cel de-al 28-lea membru al Uniunii, iar, ca toate statele

candidate, a negociat cu oficialii UE condițiile de aderare, care

au impus anumite standarde în guvernare și societate. Una

dintre țintele oficialilor croați și ale societății civile a fost

reforma sistemului de achiziții publice. În cadrul acestui

proiect, ONG-urile și instituțiile publice au reușit să crească

transparența achizițiilor, lansând pe Internet un portal și o bază

de date prin intermediul cărora pot fi monitorizate toate

18

OLAF (2013). Achizițiile publice: costul corupției. Identificarea și

reducerea corupției în achizițiile publice în UE) Disponibil la:

http://ec.europa.eu/anti_fraud/documents/anti-fraud-policy/research-

andstudies/pwc_olaf_study_en.pdf.

131

achizițiile și proiectele. Raportul despre Croația din 201219

afirma că țara respectă cerințele de aderare, chiar dacă este

nevoie de mai multe investiții la nivel local pentru sistemul de

contestații și pentru creșterea capacităților administrative ale

organismelor din domeniul achizițiilor publice.

În ceea ce privește sensibilizarea marelui public față de

corupție, există diverse modalități de cooperare între instituțiile

publice și ONG-uri.

– Campanii

ONG-urile și agențiile anticorupție pot coopera în

cadrul campaniilor de sensibilizare. Caracterul independent al

ONG-urilor este extrem de valoros pentru câștigarea încrederii

publicului față de informațiile pe care le furnizează. De aceea,

ONG-urile trebuie să fie foarte atente și să-și protejeze

independența. Acest lucru presupune anumite restricții în ceea

ce privește formele de cooperare cu instituțiile publice.

Cooperarea poate implica schimburi de informații privind

modul în care este definită corupția de către ONG-uri sau

instituțiile publice.

– Raportarea cazurilor

Adeseori ONG-urile cunosc, datorită relațiilor directe

cu cei pe care îi reprezintă, mai multe cazuri de corupție care

pot fi raportate către agențiile anticorupție. Este, de aceea,

foarte important ca ONG-urile să cunoască modul în care

funcționează aceste agenții.

– Calitatea de lider de opinie

ONG-urile și instituțiile publice pot conlucra sau

coopera cu instituțiile de învățământ în ceea ce privește

dezvoltarea de programe educative. Școala de vară pentru

19

http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/key_documents/2012/package/

hr_analytical_2012_en.pdf

132

democrație (România) și Proiectul „Tinerii împotriva

corupției”/ Plătește 0 lei pentru ce e al tău (România) sunt

astfel de exemple. Aceste programe i-au ajutat pe tineri să se

pregătească pentru rolul lor în societate, ca cetățeni activi.

Acum li s-a cerut să dezvolte idei pentru viitoarea societate, în

care nu va mai exista corupție. În viitor, se vor putea întâlni

pentru a pune aceste idei în practică. Aceste programe mai au și

un alt efect. Acolo unde ONG-urile și instituțiile publice

cooperează, programul contribuie la formarea unor viziuni

comune sau apropiate între aceste organizații. Liderii

ONG-urilor sunt, adesea, lideri de opinie. Aceste ONG-uri

trebuie să-și folosească influența publică pentru a sprijini toate

eforturile de sensibilizare a publicului depuse de agențiile

anticorupție.

133

SSIISSTTEEMMEE DDEE DDEEZZVVOOLLTTAARREE

AA IINNTTEEGGRRIITTĂĂȚȚIIII NNAAȚȚIIOONNAALLEE

Comisar-șef de poliţie Mirela ROȘCA

Inspector principal de poliţie Floarea-Maria MORARI

Serviciul Județean Anticorupție Mureș

Politicile economice adecvate, care reduc posibilitățile

de a apela practici corupte, pot fi considerate o precondiție

pentru a combate cu succes corupția. În ceea ce privește

întărirea instituțiilor, strategiile variază de la o țară la alta, însă

la nivel internațional, politicile de combatere a corupției

implică, în general, unul sau mai multe dintre următoarele

elemente:

Voința politică;

Reformele administrative;

Agențiile de monitorizare;

Parlamentele;

Justiția;

Informarea și implicarea publicului;

Presa;

Sectorul privat.

Cei opt factori enumerați mai sus sunt interdependenți

și sprijină împreună superstructura sistemului integrității

naționale, care stă la baza unei dezvoltări durabile, așa cum

stâlpii susțin acoperișul unei case. Dacă unul dintre stâlpi își

slăbește rezistența, ceilalți trebuie să suporte o greutate mai

mare. Dacă mai mulți stâlpi își pierd rezistența, acoperișul se

134

va înclina. În concluzie, echilibrul general al stâlpilor este

important, deci Guvernul are toate motivele să mențină acest

echilibru.

VOINȚA POLITICĂ Inițiativele anticorupție eficiente necesită un lider cu

viziune, care să fie conștient de costurile ridicate ale birocrației

corupte. Angajamentul unui asemenea lider reprezintă cheia

politicilor anticorupție eficiente.

Pe lângă angajamentul politic la cel mai înalt nivel,

eforturile anticorupție trebuie să includă și angajamentul altor

oficiali ai statului. Crearea unei opoziții populare împotriva

corupției depinde de disponibilitatea liderilor politici de a

recunoaște că fenomenul corupției reprezintă o problemă, iar

responsabilitatea nu trebuie asumată de un singur individ.

Reformele trebuie să țină cont de necesitatea unui angajament

masiv în lupta împotriva corupției.

REFORMELE ADMINISTRATIVE Responsabilitatea pentru menținerea standardelor și

reducerea la minim a corupției revine administrației publice. Dacă sunt elaborate corespunzător, reglementările care guvernează conflictul de interese în sectorul public sunt îndreptate către dezvoltarea și sprijinirea unui sistem administrativ care să protejeze procesul de luare a deciziilor. Un asemenea sistem se axează mai curând pe prevenirea actelor de corupție decât pe sancționarea vinovaților. Într-un sistem administrativ bine gestionat, incidența actelor de corupție trebuie redusă la minim, iar atunci când apar acte de corupție trebuie aplicate rapid procedurile disciplinare. Într-un mediu caracterizat de un nivel grav de corupție, reforma serviciului public se poate dovedi superficială dacă este ignorată corupția. Problema corupției trebuie abordată de la începutul procesului de reformă și privită ca parte integrantă a acestui proces.

135

AGENȚIILE DE MONITORIZARE O țară care are intenții serioase în ceea ce privește

combaterea corupției trebuie să înființeze noi instituții de luptă

împotriva mitei, furtului și a altor abuzuri comise de oficialii

publici. Acest rol de monitorizare poate fi asumat de agențiile

anticorupție, de biroul avocatului poporului sau de instituțiile

supreme de control financiar. Guvernele mai multor state au

ajuns la concluzia că trebuie să încurajeze eforturile de

detectare a cazurilor de corupție prin introducerea agențiilor

anticorupție sau al comisiilor al căror rol începe în general

după ce s-au formulat acuzațiile de corupție. Având în vedere

faptul că prevenirea este mai eficientă decât sancționarea, o

structură de mici dimensiuni poate fi mai bine poziționată

pentru a asigura parcurgerea eficientă a etapelor preventive. O

astfel de structură trebuie să aibă prerogative de anchetare și

monitorizare, să se bucure de o autoritate corespunzătoare și

chiar să raporteze direct către legislativ. Pentru a funcționa cu

succes, o agenție anticorupție are nevoie de susținere politică la

cele mai înalte niveluri ale guvernului, de independență politică

și operațională pentru a-i ancheta chiar și pe oficialii superiori,

de acces adecvat la documentație, de puterea de a interoga

martori și de autoritate în conducere, fiind percepută public ca

o instituție de maximă integritate.

PARLAMENTUL Una din principalele funcții ale parlamentului este

supervizarea ramurii executive a guvernului, inclusiv a

finanțelor guvernamentale. Contribuind la asigurarea

responsabilității și transparenței operațiunilor financiare din

sectorul public, parlamentul contribuie la combaterea corupției.

Experiența trăită de Africa de Sud demonstrează modul

în care practicile și procedurile reformatoare inițiate de

parlament pot facilita adoptarea responsabilității și

transparenței, diminuând astfel corupția în procesul democratic.

136

Scopul reformelor din Africa de Sud era acela de a face din

activitatea parlamentară un proces cât mai deschis publicului și

presei și de a împuternici o serie de comitete, în special

Comitetul pentru Conturi Publice, să-l tragă la răspundere pe

șeful guvernului. Toate comitetele se reunesc în ședințe

publice, iar dacă vor să susțină o ședință cu ușile închise

trebuie să dezbată public motivele unei astfel de decizii.

Parlamentarii au fost împuterniciți să tragă la răspundere

funcționarii publici și să participe la examinarea detaliată a

bugetelor estimative. Constituția Africii de Sud garantează

corectitudinea și transparența achizițiilor publice și asigură

accesul la informație, precum și alte drepturi de care trebuie să

beneficieze cei care participă la acest proces.

JUSTIȚIE În sistemele juridice ale mai multor țări, procurorul

general nu este doar membru al compartimentului executiv al

statului, ci și șeful serviciului judiciar. În această calitate el

„protejează interesul public” și are prerogative extinse și

libertate de acțiune în ceea ce privește inițierea, continuarea și

încheierea procedurilor penale. Principala responsabilitate a

procurorului general este aceea de a oferi consultații juridice în

probleme legate de guvernare și de administrația publică.

Îndeplinirea acestor responsabilități depinde de imparțialitatea

și de independența sa față de politic, care pot fi amenințate

dacă procurorul general este subordonat cabinetului sau dacă

parlamentul este dominat de către executiv. Unul dintre cele

mai evidente abuzuri din partea executivului este să-și

înfiltreze oamenii în tribunal. Procesul numirii în funcție în

sectorul juridic este deosebit de important și, de multe ori,

guvernele și-au dat seama la un moment dat că cei pe care-i

numiseră în funcție au dezvoltat o evidentă autonomie. Pentru a

combate această independență, Guvernul poate manipula

repartizarea cazurilor, eventual prin intermediul unui judecător,

137

având astfel posibilitatea de a controla cine audiază un caz

important pentru guvern. Este așadar foarte important ca

sarcina repartizării cazurilor să nu le revină reprezentanților

guvernului și ca serviciul juridic să se bucure de deplina

încredere a colegilor săi.

INFORMAREA PUBLICULUI ȘI ROLUL

SOCIETĂȚII CIVILE Campaniile anticorupție nu pot avea succes în absența

sprijinului public. Dacă cetățenii de rând și firmele sunt obișnuiți să dea mită și să plătească pentru serviciile oferite de stat, considerând mita drept „un rău necesar“, înaintea oricărei reforme sistematice de combatere a corupției este esențială o schimbare de mentalitate. Rolul societății civile este un element important în cadrul unui sistem de dezvoltare a integrității naționale; statul nu-și poate desfășura activitățile fără susținere din partea cetățenilor. Societatea civilă oferă expertiza și rețelele necesare pentru abordarea unor probleme de interes comun, printre care se numără și corupția. Este în interesul cetățenilor să se implice, deoarece majoritatea cazurilor de corupție apar în guvern și în sectorul privat, societatea civilă fiind principala victimă.

Capacitatea organizațiilor civile de a monitoriza, detecta și combate acțiunile corupte ale funcționarilor publici depinde, în mare măsură, de contactul acestora cu realitățile locale. Acesta este de fapt punctul de plecare pentru a dobândi experiență și încredere, în vederea extinderii activității la nivel național. Desigur, în multe țări care se confruntă cu cazuri grave de corupție, asociațiile civile sunt slab dezvoltate. Cu toate acestea, implicarea unei societăți civile aflate la început de drum reprezintă, în sine, o modalitate de întărire și dezvoltare a acestui sector.

PRESA Există o relație strânsă între libertatea presei și existența

corupției. Dreptul la informație este puternic legat de

138

responsabilitate. O evaluare corespunzătoare a activității Guvernului de către public, presă și Parlament este dificilă, chiar imposibilă, dacă executivul și procesul de luare a deciziilor sunt ferite de ochiul public.

Pentru a se asigura existența unei prese libere, trebuie să se adopte un set de legi referitoare la libertatea informației. Această legislație trebuie să stabilească practici ce permit ca informațiile să fie făcute publice. Aceste practici trebuie să fie urmate chiar și de cei care sunt cel mai puțin dispuși să o facă. Pe scurt, legislația poate contribui la creșterea transparenței. Cetățenii beneficiază, prin lege, de dreptul de a avea acces la documente oficiale fără a trebui să dea dovadă de un interes special, în timp ce administrația guvernamentală trebuie să justifice confidențialitatea informațiilor. Desigur, fac excepție documentele care pot dăuna interesului public, cum ar fi anchetele penale, propunerile bugetare și informațiile economice sensibile.

SECTORUL PRIVAT Pentru companii, cel mai puternic motiv pentru a-și

revizui comportamentul etic este propriul interes. În unele țări, companiile care tolerează corupția printre angajații săi se expun unor riscuri importante. Conturile fantomă, conturile bancare secrete, plătirea angajaților aflați în închisoare și utilizarea foștilor angajați ca intermediari cultivă o atmosferă ce poate justifica acuzația de activitate infracțională. Astfel, este necesar ca asociațiile și federațiile profesionale internaționale să includă o clauză anticorupție obligatorie în codurile lor etice, nerespectarea sa fiind pedepsită cu expulzarea din asociație. Dacă o asemenea asociație este puternică la nivel internațional, membrii săi nu au motive să se teamă că non-membrii pot dobândi un avantaj datorită mitei.

CONCLUZII Practic, în fiecare țară s-a utilizat o combinație de

strategii pentru combaterea corupției. Institutul pentru

139

Dezvoltare Economică (EDI) al Băncii Mondiale a recunoscut

că programele anticorupție eficiente combină mai multe

strategii, concluzie la care s-a ajuns în cadrul atelierelor la care

au participat parlamentari, reprezentanți ai sectorului privat,

funcționari publici și jurnaliști. Aceste grupuri-țintă au transmis

informațiile mai departe, către alte grupuri din societate,

contribuind astfel la procesul de informare publică în legătură

cu fenomenul corupției și costurile sale. Cu toate acestea,

inițiativele EDI pot fi eficiente numai dacă guvernele sunt

hotărâte să lupte împotriva corupției.

„Există două adevăruri universale legate de abordarea

corupției. în primul rând, corupția, indiferent cum am

defini-o, nu poate fi eradicată în nicio societate. ea va rezista,

deoarece este motivată de două aspecte esențiale ale naturii

umane: necesitatea și lăcomia. cu toate acestea, ea poate fi

redusă și menținută la un anumit nivel, pentru a nu afecta

societatea în profunzime. în al doilea rând, corupția nu poate fi

combătută decât dacă populația în general vede că liderii sunt

cu adevărat dispuși să lupte împotriva corupției…”

140

RROOLLUULL PPEERRSSUUAASSIIUUNNIIII ÎÎNN AACCTTIIVVIITTAATTEEAA

DDEE PPRREEVVEENNIIRREE AA CCOORRUUPPŢŢIIEEII

Subcomisar de poliție Carmen Ramona LESUȚAN

Serviciul Județean Anticorupție Sălaj

Activitatea de prevenire a corupţiei are ca scop

reducerea incidenţei faptelor de corupţie săvârşite de personalul

Ministerului Afacerilor Interne, adoptarea unui comportament

integru şi creşterea încrederii cetăţenilor în instituţie.

Prevenirea corupţiei se realizează prin activităţi de

informare şi instruire anticorupţie, efectuarea de teste de

integritate, campanii de informare şi managementul riscurilor şi

vulnerabilităţilor la corupţie. Fiecare dintre aceste activităţi

vizează planuri diferite.

Astfel, informările şi instruirile urmăresc schimbarea

atitudinii faţă de fenomenul corupţiei şi adoptarea unei

conduite de respingere şi sancţionare a manifestărilor acestuia.

Pentru a se realiza acest lucru este nevoie de interiorizarea şi

integrarea în sistemul de valori propriu, astfel încât schimbarea

să nu fie doar impusă social sau ca urmare a unor acţiuni de

combatere a corupţiei. Efectele acestora se pot măsura doar pe

termen lung, la fel ca şi orice modificare care vizează educarea

şi schimbarea comportamentului.

Campaniile de informare aduc în atenţia publicului larg,

nu doar a personalului Ministerului Afacerilor Interne,

consecinţele faptelor de corupţie asupra vieţii fiecărui individ,

atât pe termen scurt cât şi lung, atât direct cât şi indirect.

141

Testarea de integritate urmăreşte anticiparea şi luarea

unor măsuri de limitare a riscurilor şi vulnerabilităţilor la

corupţie, pornind de la manifestarea concretă a fenomenului

într-un cadru simulat.1

Managementul riscurilor şi vulnerabilităţilor la corupţie

acţionează direct asupra cauzelor corupţiei.

Activităţile de informare şi cele de instruire presupun

folosirea unor cunoştinţe din mai multe domenii: teoria

comunicării, logică şi teoria argumentării, psihologie,

sociologie, filosofie, dar şi drept.

În cele ce urmează vom analiza rolul pe care îl are

persuasiunea în formarea unor atitudini, în schimbarea unor

mentalităţi, dar şi de dobândire a unor cunoştinţe.

În fiecare zi, individul este expus, fie în viaţa privată fie

în cea profesională, la numeroase încercări de convingere, atât

din partea celorlalţi, cât şi din partea sa – într-o comunicare

intrapersonală, pe care fiecare o are, în sine, cu conştiinţa sa, în

încercarea de a decide ce anume trebuie să facă într-o situaţie

sau alta, de a cântări avantajele şi dezavantajele alegerilor pe

care le face sau i se impun.

Toate acestea sunt încercări din partea celorlalţi de a ne

convinge să realizăm sau nu o anumită acţiune, să avem o

opţiune sau nu ş.a.m.d. Desigur, multe dintre îndemnurile

celorlalţi sunt de bună-credinţă, bine intenţionate, dar există şi

situaţii în care acestea sunt înşelătoare sau chiar răuvoitoare.

Cum putem să distingem între bunele intenţii şi cele destinate a

1 Art. 17¹ din Legea nr. 38 din 28.03.2011 publicată în M.O.

nr. 215/29.03.2011, partea I (2) Testarea integrităţii profesionale este

efectuată de DGA şi reprezintă o metodă de identificare, evaluare şi

înlăturare a vulnerabilităţilor şi a riscurilor care determină personalul M.A.I.

să comită fapte de corupţie, constând în crearea de situaţii virtuale, similare

celor cu care se confruntă personalul în exercitarea atribuţiilor de serviciu,

materializate prin operaţiuni disimilate, circumstanţiate de comportamentul

acestuia, în vederea stabilirii reacţiei şi conduitei adoptate.

142

ne manipula, instrumentaliza, a ne induce în eroare, a ne

determina să facem ceva împotriva voinţei sau conştiinţei

noastre? În general, se acceptă că ajutorul vine din partea

gândirii noastre, de la ceea ce numim gândire critică. A ne

raporta critic la pretenţiile celorlalţi este unul dintre elementele

care de diferenţiază în lumea existenţelor, fiind considerată o

aptitudine naturală. Altfel spus, avem capacitatea de a analiza

şi de a accepta sau nu un „sfat”, „un îndemn”, „un argument”.

Noţiunea de argumentare este una polisemică şi vagă.

Sensurile principale fiind cele de (1) raţionament deductiv;

(2) premise din care deducem o concluzie; (3) procesul prin

care aducem în sprijinul unei teze anumite idei. Dicţionarul

explicativ al limbii române (DEX, 1998) se mărgineşte la a ne

oferi sinonime ale acestei noţiuni – argumentá, argumentez,

vb. I. Tranz. A susţine, a întări, a dovedi, a demonstra ceva cu

argumente. Mai mult, termenii de „argument”, „argumentare”

şi „argumentaţie” sunt utilizaţi nediferenţiat, deşi se poate

realiza o oarecare diferenţiere între ei. Şi anume, un argument

este un act de argumentare, iar rezultatul acestui act este o

argumentaţie.

Un alt impediment în descifrarea sensului noţiunii de

„argumentare” este faptul că ea este abordată de mai multe

discipline: logica – ce abordează argumentarea pentru ea însăşi

făcând abstracţie de subiecţi; retorica – argumentarea este

analizată din punct de vedere a oratorului, iar publicul este

privit pasiv; dialectica – unde argumentarea este privită ca un

proces prin care contradictoriul sau punctele de vedere opuse

pot conduce, în final la adevăr, cei doi actori având un rol activ

în acest demers. Pe lângă aceste trei discipline clasice,

argumentarea a intrat şi în vizorul unor discipline moderne,

cum ar fi: gândirea critică – cercetează procesul raţional şi

reflexiv al producerii argumentelor, abilităţile de a evalua

informaţia şi opiniile; logica informală – ce evaluează modul

cum un argument este folosit într-un context dat de conversaţie,

143

fiind o abordare logică a cotidianului; semiotica – analizează

argumentul dintr-o triplă perspectivă: sintactică (cum se leagă

semnele); semantică (ce anume şi cum desemnează semnele) şi

pragmatică (raportul dintre cei care folosesc semnele şi semne).

În literatura de specialitate există numeroase încercări

de definire a argumentării. Iată în continuare câteva asemenea

definiţii ale argumentării.

James A. Herrick – defineşte argumentarea ca „o

raţiune a raţiunilor avansate în sprijinul anumitor concluzii”2.

În Internet Encyclopedia of Philosophy (IEP) regăsim

următoarea definiţie: „un argument este conexiunea dintre o

serie de afirmaţii sau propoziţii, unele dintre ele oferind suport,

justificare sau evidenţă pentru adevărul unei alte afirmaţii sau

propoziţii. Argumentul se compune din una sau mai multe

premise şi o concluzie. Premisele sunt acele afirmaţii care sunt

luate ca suport sau evidenţă; concluzia este aceea pe care

premisele o sprijină.”3

Constantin Sălăvăstru în lucrarea sa Teoria şi practica

argumentării vorbeşte despre argumentare ca despre „o

organizare de propoziţii cu ajutorul raţionamentelor în vederea

întemeierii (dovedirii) altei propoziţii, cu scopul de a convinge

interlocutorul de adevărul sau falsitatea ei”4. În timp ce,

Gheorghe Enescu arată că: „argumentarea este un proces prin

care căutăm să determinăm pe cineva (o persoană, o

colectivitate) să ne accepte ideile, să fie de acord cu noi într-o

privinţă”5.

Un alt autor, şi anume, Pierre Oléron vede

argumentarea ca „demers prin care o persoană – sau un grup –

2 James Herrick, Critical Thinking: The Analysis of Arguments, Arizona,

Gorsuch Scarisbrick, Publisher, 1990, p. 3. 3 http://www.iep.utm.edu/argument/ (accesat 30.09.2014).

4 Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura

Polirom, 2003, p. 34. 5 Gheorghe Enescu, op. cit., p. 286 (sublinierea aparţine autorului).

144

urmăreşte să determine auditoriul să adopte o poziţie prin a

recurge la prezentări sau aserţiuni – argumente – care urmăresc

să-i arate validitatea sau buna întemeiere”6.

După cum se poate observa definiţiile date argumentării

diferă între ele. Fără pretenţia unui principiu taxonomic

riguros, le putem împărţi în două mari grupe:

a) concepţii după care argumentul – ca atare – este o

structură logică unitară, ce cuprinde baza

argumentării (premisele), ţinta argumentării

(concluzia) şi strategia de argumentare (stabilirea

legăturii dintre cele două);

b) concepţii după care argumentul este doar o

componentă a argumentării, aflat într-o relaţie

dialectică mijloc-scop, argumentul prezentându-se ca

un mijloc de realizare a argumentării. Astfel, elaborarea unui argument este un act de

argumentare, iar rezultatul acestui act este o argumentaţie. Un alt criteriu prin care putem să diferenţiem definiţiile

este acela că unele dintre ele asimilează argumentarea şi demonstraţia sau raţionamentul formal, deductiv, în timp ce altele se realizează tocmai pe baza stipulării acestei diferenţe. Primul caz este specific şi limbajului cotidian, unde argumentarea şi demonstraţia le înţelegem adesea ca fiind echivalente. Deci, care este diferenţa între argumentare şi demonstraţie?

Demonstraţia este sinonimă cu dovada sau raţionamentul deductiv din premise axiomatice, certe ce se impun datorită evidenţei lor intuitive. În logica tradiţională raţionamentul deductiv sau silogismul este cel ce are premise adevărate şi fundamentale, necesare. Argumentarea, în schimb, se caracterizează prin premise probabile, acceptate de subiecţi sub forma opiniilor. 6 Pierre Oléron, L’argumentation, Paris, Presses Universitaires de France,

Ediţia a patra, 1996.

145

După cum afirmă Andrei Marga, deosebirea dintre ele

se concentrează în modalitatea derivării tezei de întemeiat din

fundamentele (probele) luate ca temeiuri logice: „în timp ce în

cazul demonstraţiei avem modalitatea necesar, în cazul

argumentării avem modalitatea posibil”7.

Altfel spus, argumentarea vizează verosimilul,

plauzibilul, urmărind persuadarea, convingerea, fiind un

proces de influenţare care nu apelează doar la partea raţională,

ci şi la partea emoţional-afectivă, în timp ce demonstraţia

vizează ideile clare, urmărind a forma certitudini.

Persuadarea urmăreşte aderarea la un anumit punct de

vedere, şi ea este specifică retoricii, după cum susţine Aristotel.

În lucrarea sa, Retorica, Aristotel vorbeşte de trei tipuri de

demonstraţii artistice, adică stimuli pe care un agent persuasiv

îi poate crea ori manipula pentru a convinge, denumindu-le

ethos, pathos şi logos. Ethos-ul vizează persoana celui care

persuadează, fiind vorba de reputaţia acestuia; pathos-ul

presupune apel la pasiune şi voinţa interlocutorului, urmărind

punctele noastre sensibile, emoţionale – în terminologia

contemporană, pathos-ul fiind echivalentul stimulilor

psihologici. În fine, logos-ul se referă la stimulii intelectului

sau la latura raţională a fiinţei umane. El se sprijină pe

abilitatea publicului de a prelucra date statistice, exemple sau

mărturii într-un mod logic, trăgând diferite concluzii.

Constantin Sălăvăstru face o distincţie clară între logică

(care se preocupă cu raţionamentul deductiv) şi argumentare,

arătând că logica realizează o analiză „în sine, ca expresie a

raţionalităţii pure, dintr-o perspectivă statică, decupată parcă

din mediul în care el se manifestă practic (…) Ea este o

încercare cu privire la ceea ce trebuie să fie.” În timp ce

argumentarea investighează latura dinamică a raţionamentului:

7 Andrei Marga, Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 134.

146

„argumentarea este, am putea spune, logica în acţiune, logica

folosită în situaţiile în care omul intră în relaţie cu semenii

pentru ai convinge. Din acest motiv, cu siguranţă, ea a fost

asociată unei logici a cotidianităţii, în măsură să explice, dar şi

să eficientizeze relaţiile discursive ale individului cu

cotidianul”8.

Aceeaşi idee a diferenţierii între logica formală şi

argumentare o regăsim şi la Jean-Jacques Robrieux care arată

că: „argumentarea nu se deosebeşte de raţionamentele formale

prin obiectivele sale, ci doar prin modalităţile sale. Este vorba,

în ambele cazuri, de a face să progreseze gândirea pornind de

la cunoscut pentru a face să se admită necunoscutul”9.

Aşadar, diferenţa dintre argumentare şi raţionamentul

formal constă în aceea că demonstraţia sau raţionamentul

formal ţinteşte exclusiv adevărul sau falsul, independent de

consecinţele pragmatice, în timp ce argumentarea – numită şi

artă a convingerii sau a persuadării – urmăreşte inocularea

acordului la o idee în virtutea unor considerente pragmatice sau

interese acţionale.

O altă activitate în cadrul căreia utilizăm argumente, dar

care nu este o argumentare este explicaţia. În cadrul explicaţiei

nu căutăm să stabilim că un fapt a avut loc („pe frunzele

plantelor există rouă”), ci căutăm să spunem de ce faptul

respectiv se petrece – adevărul concluziei este presupus, în

timp ce premisele sunt sau pot fi puse sub semnul întrebării. În

cazul argumentării lucrurile stau invers: premisele sunt

acceptabile, în timp ce concluzia este pusă în discuţie.

Argumentarea se regăseşte în orice activitate a noastră,

toţi fiind consumatori şi producători de argumente. Discuţiile

cotidiene, dezbaterile din media, răspunsul unui student la

8 Constantin Sălăvăstru, op. cit. p. 34.

9 Jean-Jacques Robrieux, Éléments de Rhétorique et d’Argumentation,

Paris, DUNOD, 1993.

147

examen, susţinerea unei cauze de către un avocat etc. toate

implică avansarea şi evaluarea de argumente.

Argumentarea este un demers orientat către celălalt, ea

are un anumit destinatar. Această caracteristică a argumentării

de a fi un discurs orientat către interlocutor exprimă o altă

diferenţă faţă de logică, de raţionamentul formal: ambele

întemeiază o teză, dar în timp ce raţionamentul formal

întemeiază teza pentru a dovedi caracterul ei adevărat sau fals

(adică pentru ea însăşi), argumentarea întemeiază teza pentru a

arăta interlocutorului că ea este adevărată sau falsă.

Scopul unui argument este de a convinge, de a ne

convinge pe noi, dar şi pe alţii de adevărul concluziei. Astfel,

concluzia devine o „problemă în dezbatere” ce se poate

soluţiona doar prin intermediul comunicării.

Argumentul nu se află în propoziţii, ci în oameni; el nu

este un lucru, ci un concept deschis, o perspectivă în care se

situează indivizii umani.

Astfel, argumentarea este o încercare de reglementare,

de reducere a incertitudinii, o disponibilitate de a risca o

confruntare cu alte puncte de vedere.

Persuasiunea este o formă de influenţare, este

modalitatea de argumentare prin intermediul căreia o persoană

încearcă să convingă o altă persoană sau un grup de persoane

să creadă sau să facă un anumit lucru. Persuasiunea este un

proces de ghidare al oamenilor pentru a adopta idei, atitudini

sau acţiuni (raţionale sau mai puţin raţionale). Persuasiunea se

bazează pe discuţii şi atractivitatea prezentării în locul folosirii

mijloacelor de forță.

„Persuasiunea este o activitate de influenţare a

atitudinilor şi comportamentelor unor persoane în vederea

producerii acelor schimbări care sunt în concordanţă cu

scopurile sau interesele agenţiei iniţiatoare (persoane, grupuri,

instituţii, organizaţie politică, socială, comercială etc.).

Persuasiunea se realizează în condiţiile în care ţine cont de

148

caracteristicile de receptivitate şi reactivitate a persoanelor

influenţate. Persuasiunea este o modalitate de convingere

opusă impunerii sau forţării unei opţiuni organizată, astfel

încât să ducă la adoptarea personală a schimbării aşteptate.”10

Conform teoriei aristotelice, persuasiunea se bazează

pe credibilitatea sursei (ethos), pe apelul emoţional (pathos) sau pe cel logic (logos), ori pe o combinaţie a acestora. Aristotel credea că strategia convingerii e mult mai eficientă atunci când se bazează pe temeiurile comune existente între agentul persuasiv şi pacientul persuadat, permiţându-i primului să pornească de la unele supoziţii cu privire la opiniile şi convingerile auditorului.

Primul element din teoria aristotelică asupra persuasiunii şi anume ethosul, presupune mai multe dimensiuni. Chiar înainte de a întreprinde un demers persuasiv, orice persoană este percepută într-un anumit fel de către public. Chiar dacă agentul persuasiv este complet necunoscut audienţei, membrii acesteia trag concluzii referitoare la el/ea plecând de la ceea ce văd – forma trupului, înălțime, fizionomie, felul în care se mişcă şi vorbeşte, precum şi vestimentaţia. În cazul cunoaşterii agentului persuasiv, acesta are o reputaţie, de exemplu de om cinstit, instruit sau experimentat sau cu un umor bine dezvoltat. Astfel de observaţii privitoare la ethos pot fi făcute nu numai în legătură cu persoane ci şi cu produse sau servicii.

Caracteristicile suplimentare ies în evidenţă pe

măsură ce mesajul este transmis verbal, adăugându-se ori

distrăgându-se atenţia de la ethos; de exemplu, inteligenţa

argumentării, grija în alegerea cuvintelor, calitatea vocii,

contactul vizual, gesturile etc.

Pentru o amplificare a ethosului vorbitorului în faţa

audienţei, în zilele noastre se folosesc o mulţime de mijloace,

10

Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Editura Babel,

Bucureşti, 1993, p. 429.

149

precum punerea în circulaţie a unor materiale prin intermediul

media, consultanţă de imagine, fotografiile etc. De pildă, o

persoană care ţine un discurs poate folosi un limbaj expresiv,

figuri de stil sau gesturi premeditate strategic. Vorbitorul îşi

atinge ţelul folosindu-şi privirea spre a capta atenţia unei părţi

din public, sau se poate uita direct înspre auditoriu. Toate

acestea alcătuiesc ceea ce se numeşte imaginea unei persoane

sau charisma. Charisma pare să catalizeze comunicarea într-un

singur sens: de la comunicatorul charismatic la publicul

receptor. Însă charisma nu conduce la o înţelegere mai

profundă a mesajului, mai uşor de descifrat, ci la sporirea

efectului persuasiv. Astfel putem ajunge la concluzia că

elementul numit charismă, mai degrabă este o barieră în calea

unei comunicări sănătoase.

Uneori, un singur element al ethosului iese în evidenţă.

Ethos-ul sau credibilitatea reprezintă o însuşire fluctuantă,

depinzând de factorii conjuncturali ori de sinceritate şi

dinamism.

Astfel, putem afirma că cineva impune argumentele

sale nu numai pe calea logicii, ci şi datorită stilului său de

viaţă, a ethosului – are un stil de viaţă deasupra celui pe care

urmează să-l convingă: argumentării adăugându-i-se şi o

superioritate etică sau morală.

Pathosul, al doilea element din teoria aristotelică asupra

persuasiunii se află în strânsă legătură cu emoţiile. El

presupune apelul la pasiune şi voinţă. Persuasiunea ţine de

punctele noastre sensibile, emoţionale. În terminologia

contemporană pathosul este echivalentul stimulilor psihologici.

Agenţii persuasivi evaluează starea emoţională a publicului şi

imaginează stimuli adecvaţi acesteia. Aristotel enumeră o listă

de valori consacrate sau virtuţi ce stimulează emoţiile:

1) Justiţia presupune respectarea legilor, dreptul

oamenilor de-a intra în posesia a ceea ce li se cuvine, toleranţă

şi atributele înrudite.

150

2) Prudenţa se asociază cu oferirea de sfaturi şi un

mod corect de a raţiona.

3) Generozitatea presupune o atitudine altruistă

acasă, la serviciu, în sânul comunităţii, în guvern sau în relaţiile

internaţionale.

4) Curajul înseamnă a face ceea ce apreciezi ca drept,

chiar şi atunci când întâlneşti obstacole – să nu dai înapoi în

faţa problemelor sau atitudinilor nepopulare.

5) Cumpătarea include autocontrolul şi moderaţia în

toate aspectele legate de conduita umană. O persoană

cumpătată îşi înfrânează emoţiile şi dorinţele. Asemenea

oameni au vederi largi şi bunăvoinţa de a corecta toate

aspectele unei situaţii, manifestând înţelegere faţă de punctul

de vedere al celuilalt.

6) Mărinimia este capacitatea de a ierta şi uita,

dorinţa de a căuta noi căi către o lume mai bună şi puterea de a

te ridica deasupra problemelor mărunte. A şti să pierzi şi să

câştigi cu eleganţă este tot mărinimie. Politicienii, atleţii şi o

serie de alţi oameni trebuie să deţină această calitate – când

câştigă să îşi complimenteze adversarii, iar când pierd, să îi

felicite şi să garanteze susţinerea învingătorului.

7) Omagierea reprezintă capacitatea de a susţine

valorile fiinţei umane şi a încuraja cultivarea lor.

8) Înţelepciunea presupune mai mult decât

cunoaştere şi inteligenţă; ea este asociată judecăţii sănătoase,

caracterului şi experienţei.

Aşadar, în cazul pathosului – argumentării i se adaugă

emoţiile pe care cel care transmite mesajul le arată, le trăieşte,

le manifestă, ele producând o convingere.

Cel de-al treilea element din teoria aristotelică asupra

persuasiunii îl reprezintă logosul ce se referă la stimulii

intelectului sau la latura raţională a fiinţei umane. El se sprijină

pe abilitatea publicului de a prelucra date statistice, exemple

sau mărturii într-un mod logic, trăgând diferite concluzii.

151

Agentul persuasiv trebuie să anticipeze cum va realiza audienţa

acest lucru şi deci să estimeze modelele pe baza cărora aceasta

prelucrează şi ia hotărârile. De cele mai multe ori informaţiile

sunt combinate silogistic.

Agentul persuasiv îi sugerează interlocutorului o

direcţie de acţiune. Utilizând în argumentare demonstraţie,

agentul trebuie să prevadă felul în care publicul va asambla

logic informaţia.

Evident, capacitatea de a identifica aceste modele de

prelucrare a informaţiilor, de schiţa şi de a utiliza eficient

argumentele, reprezintă o demonstraţie artistică.

În cazul logosului – ceea ce acţionează în transformarea

argumentării în persuasiune este prestigiul logicii sau al ştiinţei

– ştiinţa sau raţionalitatea este persuasivă prin calitatea ei de

raţionalitate – adică i se atribuie de la început o proeminenţă în

raport cu celelalte atitudini umane.

În conceptul de persuasiune aristotelic – cel care

persuadează este pe poziţia regalităţii, astfel spus are o situare

superioară în interiorul relaţiei de comunicare. Din perspectiva

ethosului cel care persuadează este cel care duce o viaţă

superioară, adică argumentele sale sunt însoţite de calitatea

vieţii pe care o duce. Din perspectiva pathosului este omul de

acţiune care este capabil să se emoţioneze de ceea ce este

prezentat în argumentare. Din perspectiva logosului cel care

raţionează deţine logica sau cunoaşterea ştiinţifică, care îi

conferă o superioritate.

Din această perspectivă putem defini persuasiunea ca

fiind o acţiune prin intermediul cuvintelor, ce vizează status-ul

efectiv al individului în grup, impus prin intermediul

comunicării. În grupurile umane angajate în comunicare,

oamenii sunt convinşi, persuadaţi mai degrabă de poziţia celui

care vorbeşte. Iar în comunicarea interpersonală, ceea ce iese în

evidenţă este capacitatea, calităţile de bun vorbitor al celui ce

vorbeşte.

152

Plecând de la aspectele teoretice expuse mai sus şi

ţinând seama de specificul activităţii de prevenire a corupţiei

este preferabil să ţinem cont de ele astfel încât pentru ea să îşi

atingă scopul trebuie să avem toate elementele.

Astfel credibilitatea sursei (ethos) este importantă prin

modul în care cel care susţine activităţile de instruire se

prezintă, prin inteligenţa argumentării, grija în alegerea

cuvintelor, calitatea vocii, contactul vizual, gesturile.

Credibilitatea sursei (ethos) are rol şi în conceperea campaniile

de informare. Tehnologia dominantă în contemporaneitate, este

comunicarea electronică prin intermediul radioului,

televiziunii, telefonului, înregistrărilor, faxului, telefoanelor

celulare, e-mail-urilor, computerului şi Internetului. Acest din

urmă tip de media înlesneşte accesul la un volum uriaş de

informaţii şi experienţe împărtăşite, ceea ce duce la „experienţa

comună” a unor indivizi care altfel nu ar avea nimic în comun.

Ar fi de evitat, spre exemplu, prezentările extrem de lungi şi

complicate, utilizând Power Point. «Un reper în privinţa

abilităţii de a evidenţia esenţialul îl dă capacitatea

prezentatorului de a răspunde la o întrebare cât se

poate de simplă „Ce vrei să spui de fapt?”».11

Utilizarea

exemplelor, a poveştilor, nu doar atrage atenţia, dar o şi

păstrează. Atenţia publicului are tendinţa de a se

concentra pe ceva cu sens, ceva care contează. Utilizarea

imaginii video, care spune o „poveste”, permite înlocuirea

argumentaţiei, a enunţului sec, cu ceva care spune şi transmite

mai mult.

Pathosul vizează modul în care atitudinea faţă de

corupţie a celui care transmite mesajul ajunge la publicul-ţintă

– personalul Ministerului Afacerilor Interne şi cetăţeni.

Atitudinea emoţională a acestuia depinde de valorile pe care

11

Daniel Goleman, Focus, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti,

2014, p. 219.

153

reuşeşte să le transmită. Un obstacol de luat în seamă este de

multe ori manifestarea „neputinţei învățate” în raport de

corupţie şi de credinţa în posibilitatea limitării ei. Neputinţa

învăţată anihilează capacitatea noastră de a ne implica în

rezolvarea problemelor. La oameni, ea poate să fie

generalizată, adică să cuprindă multiple arii ale vieţii, în care

persoana respectivă a înţeles că nu poate face faţă, sau

poate să fie limitată doar la anumite domenii, spre exemplu,

munca, relaţiile sociale ori prieteniile.12

Problema corupţiei

poate genera astfel de atitudini şi singura soluţie de a o

contracara este prin acţiune şi arătarea contrariului. În acest

sens sunt utile exemplele privind elementele palpabile,

concrete: număr de cazuri de persoane care au încălcat legea

sancţionate, exemple concrete privind măsurile de limitare a

corupţiei puse în aplicare în urma identificării riscurilor şi

vulnerabilităţilor la corupţie în cadrul grupurilor de lucru de la

nivelul structurilor ministerului, modificări privind cadrul

normativ.

În cazul logosului convingerea publicului-țintă este

legată de construirea unui discurs rațional, argumentat din

punct de vedere legal, corect din punct de vedere logic și care

folosește elemente din mai multe domenii conexe: sociologie

(de exemplu, rezultatele din sondajele efectuate de către

Direcția Generală Anticorupție sau de alte organizații),

comunicare, psihologie.

12

În 1967, psihologul Martin Seligman punea bazele teoriei „neputinţei

învăţate”. Ea constă în faptul că dacă simţim că nu avem controlul,

puterea de a opri o situaţie stresantă, rămânem cu impresia „cronică” a

neputinţei noastre. Seligman a pus un grup de subiecţi să rezolve

câteva sarcini intelectuale. În acelaşi timp, în încăpere se producea un

zgomot pe care câţiva subiecţi îl puteau opri (cu ajutorul unui

buton), în vreme ce alţii nu puteau, butonul fiind nefuncţional. După

puţin timp, cei din al doilea grup au încetat să mai încerce să remedieze

situaţia.

154

Referinţe bibliografice

1. Legea nr. 38 din 28 martie 2011, publicată în

Monitorul Oficial nr. 215 din 29 martie 2011.

2. O.M.A.I. nr. 86 din 12 iunie 2013 privind organizarea

şi desfăşurarea activităţilor de prevenire a corupţiei

în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, publicată în

Monitorul Oficial nr. 368 din 20 iunie 2013.

3. Enescu, Gheorghe, Tratat de logică, Editura Lider,

Bucureşti.

4. Goleman, Daniel, Focus, Editura Curtea Veche

Publishing, Bucureşti, 2014

5. Herrick, James, Critical Thinking: The Analysis of

Arguments, Arizona, Gorsuch Scarisbrick, Publisher,

1990.

6. Marga, Andrei, Introducere în metodologia şi

argumentarea filosofică, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1992.

7. Oléron, Pierre, L’argumentation, Paris, Presses

Universitaires de France, Ediţia a patra, 1996.

8. Robrieux, Jean-Jacques, Éléments de Rhétorique et

d’Argumentation, Paris, DUNOD, 1993.

9. Sălăvăstru, Constantin, Teoria şi practica

argumentării, Editura Polirom, Iași, 2003.

10. Seligman, Martin, Ce putem schimba şi ce nu putem

schimba, Editura Humanitas, 2013.

11. Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, Dicţionar de

sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993.

12. http://www.iep.utm.edu/argument/ (accesat la data de

30.10.2014).

155

IISSTTOORRIIAA CCOORRUUPPŢŢIIEEII ÎÎNN RROOMMÂÂNNIIAA

Inspector de poliţie Jan Mirel PETRE

Serviciul Judeţean Anticorupţie Prahova

Corupţia, „nemăsurata imoralitate“ manifestată de o

parte însemnată a locuitorilor de pe aceste meleaguri,

consemnată şi în toate statisticile, pare fără leac. Deşi accentuat

în comunism şi exploziv după Revoluţie, acest defect nu este,

de fapt, caracteristic ultimilor ani, iar izvoarele istorice arată că

rădăcinile corupţiei sunt mult mai adânci şi merg în adâncul

trecutului vreme de secole.

156

Pe meleagurile româneşti, corupţia şi discordia ar fi

ajuns „la pachet“ cu religia ortodoxă, cu elementele de

civilizaţie bizantine şi, mai apoi, cu emigranţii greci refugiaţi

după căderea Constantinopolului. Aici, momentul de cotitură

pare să fi fost decizia domnitorului Nicolae Alexandru, al Ţării

Româneşti, de a renunţa la catolicism în favoarea ortodoxiei.

Dictată de interese politice (obstrucţiile regelui ungar, care era

şi suzeranul domnitorului român, în legăturile acestuia din

urmă cu papalitatea), alegerea de atunci avea să influenţeze

decisiv şi pentru vecie traiectoria ţărilor române. A fost

momentul în care românii s-au legat de bizantini şi de grecii

care conduceau acest stat, renunţând la tutela spirituală a

Occidentului.

Nicolae Iorga (marele istoric avea chiar el origini

greceşti) menţiona, în „Bizanţ după Bizanţ“, că marile familii

bizantine nu s-au stins după ocuparea Constantinopolului de

către turci, la 1453, ci unele dintre ele s-au refugiat în Ţara

Românească şi Moldova, singurele ţinuturi ortodoxe rămase –

la acea dată – încă neocupate de turci.

Ulterior, domnitorii români au devenit mari ocrotitori şi

finanţatori ai mănăstirilor ortodoxe de pe întinsul fostului

Imperiu Bizantin (această situaţie s-a menţinut până la ridicarea

Rusiei ca mare putere). În sfârşit, de la începutul anilor 1700,

odată cu startul epocii fanariote, acest flux grecesc dinspre

Constantinopol către meleagurile româneşti a devenit aproape

sufocant.

Timp de un secol, la nivelul clasei conducătoare s-a

realizat o contopire între elementul grec şi cel autohton. Boierii

erau încântaţi să-şi căsătorească odraslele cu educaţii venetici

veniţi din Fanar, iar grecii scăpătaţi – dornici să parvină.

Există documente care arată că domnitorii pământeni de

dinaintea perioadei fanariote au sesizat influenţa nefastă.

Într-un hrisov dat la 1630 de Leon Tomşa (domn al Ţării

Româneşti între 1629 şi 1632) şi copiat de Radu Leon

157

(domnitor al Ţării Româneşti între 1664 şi 1669) erau acuzaţi

emigranţii veniţi din Constantinopol: „Văzând atâta sărăcie şi

pustiire a ţării, căutat-am Domnia mea şi cu tot sfatul ţării ca

să aflăm de unde cad acele nevoi pe ţară, şi aflatu-s-a şi s-a

adeverit că toate nevoile şi sărăcia încep de la grecii streini,

care amestecă domniile şi vând ţara fără milă şi o precupeţesc

pe camete asuprite, şi dacă vin aici în ţară, nu socotesc să

umble după obiceiurile ţării, ci strică toate lucrurile bune şi

adaogă legi rele şi asupritoare şi unele slujbe (dări) le-au

mărit şi le-au ridicat fără seamă pe atâta grecime ca să-şi

plătească ei camătă lor. Încă şi multă altă înstrăinare a arătat

către oamenii ţării, nesocotind pe nici un om de ţară,

înstreinând oamenii despre domnia mea, cu pisme şi cu

napăsti, şi asuprind săracii fără milă şi arătând vrăjmăşie

către toţi locuitorii ţării“.

În baza acestui rechizitoriu, Leon Tomşa a decis, printre

altele, expulzarea boierilor şi a negustorilor greci din ţară, cu

excepţia grecilor căsătoriţi cu pământence şi aşezaţi în ţară.

Matei Basarab îi acuza pe aceiaşi greci din fostul

Imperiu Bizantin într-un document din 1639 în care limita

posibilitatea de a se scoate avuţiile de pe terenurile mănăstireşti

cu destinaţia lăcaşurilor de la Muntele Athos: „Mitropoliţii şi

domnitorii ţării, oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu

neamul, limba şi cu năravurile cele rele, adică grecii, cari

spurcându-şi mâinile lor cu ocărâtoarea mită, sub vicleana

taină începuse a vinde şi a cârciumări sfintele mănăstiri ale

ţării şi lavrele domneşti, a le supune metoace dajnice altor

mănăstiri de prin ţara grecească şi de la Sveta Gora

(n.r. – Muntele Athos), făcându-le hrisoave de închinăciune

fără de ştirea sfatului şi fără de voia soborului“.

La 1711, în ţările române începea oficial epoca

fanariotă, perioadă de peste 100 de ani în care Moldova şi Ţara

Românească au avut domnitori greci aleşi de sultan din cadrul

comunităţii elene din cartierul Fanar, din Constantinopol.

158

Corupţia şi hoţia au căpătat proporţii înspăimântătoare,

iar principatele române au devenit, în scurt timp, cele mai

vitregite regiuni din Europa creştină. Toate veniturile acestor

ţări erau trimise la Constantinopol, fie sub formă de plocoane şi

tribut, fie pentru a umple sipetele domnitorilor greci şi ale

rudelor lor. Spolierea, remarcată de toţi călătorii străini, a fost

totală timp de un secol.

La 1863, când Alexandru Ioan Cuza a decis

secularizarea averilor bisericeşti, nu mai puţin de o treime din

suprafaţa arabilă din Moldova şi Ţara Românească aparţinea

bisericii, iar suprafeţe care însumau o şeptime din teritoriul

principatelor erau închinate grecilor, prin intermediul

mănăstirilor, iar veniturile erau scoase din ţară. Din acest

motiv, călugării greci au complotat, încercând să-l asasineze pe

Cuza.

În memoriile sale, contele francez, Louis Langeron

descoperea, acum 200 de ani, o explicaţie a mentalităţii

locuitorilor de pe aceste meleaguri: „Mai înrâuriţi de către

grecii din Fanar, căci un mare număr se află stabiliţi la

Bucureşti, mulţi boieri din Ţara Românească au josnicia

acestora, lăcomia lor, cruzimea lor şi, totodată, credinţa pe

care o au ei faţă de turci“. Mărturia e importantă pentru că

vine din partea unui străin care n-avea în comun cu românii

decât faptul că ajunsese aici ca ofiţer al unei armate de ocupaţie

(cea rusească). Jurnalul contelui, citat de Neagu Djuvara în

lucrarea „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul

epocii moderne“, e cutremurător. Langeron era complet

bulversat de această lume pe care n-o înţelegea, aşa cum

occidentalii nu reuşesc s-o înţeleagă nici acum.

„Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea

uitate în Ţara Românească. Aici, toate slujbele se cumpără,

adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi

pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel

care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau

159

s-o lase altuia – căci încă un abuz al acestei cumplite cârmuiri

(n.r. – fanariotă) este ca un slujbaş să nu stea niciodată mai

mult de un an într-o slujbă, oricare ar fi ea; atunci vine la

Bucureşti, unde se dedă unui lux neînfrânat şi de prost-gust,

risipeşte la iuţeală rodul jafurilor sale şi, după doi ani de stat

degeaba, mai cumpără o slujbă, se îmbogăţeşte din nou de pe

urma ei, ca să vină iar în capitală şi să trăiască tot pe picior

mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Ţara

Românească“, explica Langeron.

Iată cum descria Langeron şi „Ministerul de Interne“

care trebuia să asigure ordinea şi dreptatea în ţară: „Şeful

poliţiei din Bucureşti se numeşte agă. Uneori, el este cel ce-i

ocroteşte pe hoţi, cel care ascunde prada, iar treburile acestea

cinstite îi aduc vreo 15-20.000 de ducaţi pe an. Spătarul ţine o

armată de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă tâlharii ce

mişună pe drumuri şi în păduri: dar tocmai arnăuţii sunt cei ce

fură şi ucid, iar câştigul îl împart adesea cu spătarul. Dacă

treburile merg bine, acesta poate câştiga 15.000 de ducaţi

într-un an. Judecătorii sau logofeţii deschid procese, civile sau

penale, sau scornesc cine ştie ce fărădelege pe socoteala

oamenilor bogaţi ca să-i despoaie de avutul lor...“.

Cu toate acestea, nu toţi fugarii din Constantinopol şi

nu toţi domnitorii fanarioţi au fost rău-intenţionaţi. Unii au

adus un plus de cultură în ţările române. Câţiva – inspiraţi de

iluminism – au iniţiat reforme. Pentru că au venit prea târziu şi

au fost izolate, aceste eforturi s-au dovedit însă inutile: corupţia

devenise deja un mod de trai în ţările române. În prima

jumătate a secolului al XVIII-lea, domnitorul fanariot

Constantin Mavrocordat a încercat să introducă salarizarea

slujbelor. Rezultatul: funcţionărimea a încasat atât salariul, cât

şi aşa-numitul „havaiet“, adică tot soiul de plocoane şi

bacşişuri, obicei perpetuat până în zilele noastre.

Ceva mai târziu, un alt domnitor fanariot cu bune

intenţii, Alexandru Ipsilanti (poate singurul care a plecat de la

160

domnie mai sărac decât venise), a încercat, la 1775, o anumită

descentralizare şi limitarea, fie şi parţială, a puterii

ispravnicilor în teritoriu. S-au fondat, în această reformă

judiciară, instanţe pentru fapte penale, pentru treburi civile şi

pentru cele comerciale. S-au înfiinţat tribunale civile şi în

judeţe, dar totul a rămas, ca de obicei, de decor, pentru că

ispravnicii au controlat mai departe tot ce mişca în teritoriile pe

care le stăpâneau.

Dionisie Fotino, grec aflat în slujba boierului Dinu

Filipescu, a scris în jurul anului 1820 o lucrare cu numeroase

statistici. Printre altele, Fotino consemna senin veniturile

dregătorilor, precum şi mercurialul şpăgilor care asigurau

cumpărarea funcţiilor în Ţara Românească: prefectura din

Dâmboviţa costa 4.000 de lei, cea din Ialomiţa – 3.000 de lei,

cea din Nucşoara – 4.000 de lei, cea din Câineni – 14.000 de lei

(zonă de graniţă cu Transilvania, vama fiind până în zilele

noastre un loc foarte râvnit de funcţionari). În schimb, vornicul

din Ţara de Sus aduna o avere de 53.500 de lei pe an, iar cel

din Ţara de Jos – 63.000 de lei. Pe lângă aceste ciubucuri, mai

intra şi salariul oficial, de la stat, de 500 de lei pe lună.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii,

erou popular intrat în legendă chiar ca luptător pentru dreptate

(ocaua lui Cuza), a fost, în realitate, una generatoare de

corupţie extremă. Domnitorul se înconjurase de un cerc de

aşa-zişi afacerişti – o camarilă – cu care storcea finanţele ţării.

În ajunul căderii lui Cuza, deputatul Constantin Boerescu

prezenta, de la tribuna Parlamentului, probe zdrobitoare ale

unui jaf al bugetului care poate avea corespondent doar în

zilele noastre. În 3, 4, 8 şi 10 ianuarie 1866, după cum descrie

Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat din

România“, Boerescu, asumându-şi toate riscurile într-un regim

cezarist precum cel instituit de Cuza, a vorbit despre modul în

care domnitorul amânase abuziv intrarea în vigoare a noului

Cod Civil, pentru ca mai mulţi cetăţeni străini să dobândească

161

proprietăţi în România, după ce mituiseră camarila

domnitorului. Monopolul fabricării măsurilor şi greutăţilor le

fusese încredinţat pe ascuns, fără licitaţie, cetăţenilor străini

Lemaître şi Bergman, iar statul român se obliga să-i

despăgubească dacă nu-şi vindeau toată marfa! Monitorul

Oficial, fabricile de armament, amenajarea albiei pentru râul

Dâmboviţa, construirea unor şosele – toate se făcuseră fără

licitaţii, la preţuri exorbitante pentru stat, de cele mai multe ori

spre beneficiul unor străini aflaţi în legătură cu camarila. „Pare

imaginea unui jaf generalizat. Toate aceste acte de corupţie au

sleit finanţele statului şi au introdus cu întreaga sa forţă

sistemul birocratic“, concluzionează Stoenescu.

Nici venirea lui Carol I n-a scutit ţara de astfel de

episoade. Cazul construcţiei căilor ferate este cel mai scandalos

dintre actele de corupţie care au slăbit România. Presa vremii

gemea de anchete şi dezvăluiri în privinţa felului în care, mai

ales liberalii, se abonau la contractele cu statul şi manipulau

legile în aşa fel încât să obţină beneficii maxime.

Majoritatea mărturiilor contemporane au identificat

pentru perioada interbelică, dar mai ales pentru deceniul

1930-1940, un anume centru al corupţiei la nivel înalt: regele

Carol al II-lea şi „camarila” formată în jurul său! În același

timp, aceasta este perioada în care apare în societatea

românească o categorie aparte de persoane publice „cavalerii

industriei” la care trebuie să adăugăm pe unii bancheri cu mare

suprafaţă. Între aceştia, cei mai cunoscuţi, nu numai pentru

performanţele financiar-industriale, dar şi prin identificarea

persoanelor respective cu răsunatoare scandaluri de corupţie,

s-au numărat Nicolae Malaxa, Max Auschnit sau Aristide

Blank. Împreună formau oligarhia financiară, stabileau

preţurile „cum?, cui?, cu cât vindem?”. În consecinţă deţineau

monopolul. Actele sale de corupţie au ruinat bugetul, au frânat

dezvoltarea ţării şi au slăbit foarte grav capacitatea de apărare a

României exact înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

162

Istoricul Marius Diaconescu, profesor la Facultatea de

Istorie a Universităţii Bucureşti şi specialist în istorie

medievală, spune că nu cunoaşte vreo mărturie documentară

care să vorbească despre cinstea şi respectul faţă de legi

al locuitorilor de pe aceste meleaguri, cu o singură

excepţie: perioada lui Vlad Ţepeş.

Diaconescu explică instituţionalizarea corupţiei

şi perpetuarea de-a lungul secolelor prin lipsa autorităţii:

„Documente şi mărturii ale vremii atestă că, în perioada lui

Vlad Ţepeş, legea chiar era respectată în Ţara Românească.

Există o legătură cauzală între duritatea cu care domnitorul

acesta a sancţionat hoţia, corupţia, trădarea şi diminuarea

acestor fenomene. De aceea a rămas şi legendar în memoria

poporului. Sigur, nu vom cădea în capcana clişeelor şi a

demagogiilor din ultimii ani, însă lucrurile aşa au stat atunci,

regulile s-au respectat pentru că oamenilor le era frică să le

încalce“.

Soluţia pare mai simplă decât ne imaginăm: „Cheia

spre diminuarea corupţiei e o atitudine intransigentă a statului

în faţa tentativelor de a fi eludată legea. Nici în Occident nu a

fost altfel până în urmă cu un secol sau două. La rigoarea de

acum s-a ajuns tot prin impunerea cu forţa a legii. Conştiinţa

s-a format şi cu ajutorul pedepselor şi al educaţiei“.

163

EEFFEECCTTEELLEE NNEEGGAATTIIVVEE AALLEE CCOORRUUPPȚȚIIEEII

AASSUUPPRRAA DDEEZZVVOOLLTTĂĂRRIIII EECCOONNOOMMIICCEE

Inspector principal de poliţie Radu ILIEŞ

Serviciul Judeţean Anticorupţie Cluj

Corupția este un fenomen născut cu mult timp în urmă

și care va exista mult timp de acum înainte, până în momentul

în care vor fi identificate căi eficiente de combatere a ei. Acesta

nu va fi un lucru deloc ușor. Însă trebuie ca toți să înțelegem

cum poate corupția să afecteze mediul în care trăim și, mai

ales, cum afectează creșterea economică solidă pe termen lung.

Cu toate că identificarea gradului de corupție de care

este afectată o țară este dificil de făcut fiind o documentare

economică empirică, nu tocmai o știință exactă, agențiile de

rating private publică constant indici ai corupției bazați pe

răspunsuri ale consultanților din țările respective la chestionare

standardizate. Deși răspunsurile pot fi interpretate ca fiind

subiective, rezultatele obținute de diferite agenții sunt

asemănătoare sugerând că cei mai mulți observatori au păreri

similare referitoare la nivelul corupției dintr-o țară. Importantă

este corelația care se poate face ulterior între dezvoltarea

economică pe care o are un stat într-o anumită perioadă de timp

și evoluția nivelului corupției. Cu toate că subiectivitatea cu

care este determinat gradul corupției este cunoscută, este

evident că în cele mai multe cazuri ea afectează în mod

semnificativ performanțele economice. În perioadele în care

corupția este în creștere se pare că investițiile sunt descurajate,

164

creșterea economică este afectată, iar modul de cheltuire a

banului public își schimbă structura în detrimentul unor

investiții care să aducă beneficii viitoare.

Multele aspecte negative ale corupției sunt influențate

de modul prin care corupția se propagă.

Când acest fenomen este răspândit, pentru a începe o

afacere este necesară înainte de orice o contribuție neoficială,

urmând ca aceasta să continue pe durata desfăşurării activității,

mulți oamenii de afaceri înțelegând corupția ca pe o taxă

necesară. Însă mulți alții vor fi descurajați în a investi într-un

astfel de mediu. La o primă vedere unii operatori economici

pot fi tentați să accepte corupția pentru a depăşi mai uşor

anumite obstacole birocratice, acest mod de operare fiind un

câștig pe termen scurt pentru ei. Pe termen lung însă se va

dovedi a fi un mod mult mai costisitor, ridicând costurile de

producție și punând în pericol afacerea desfășurată.

Profitabilitatea investițiilor scade prin adăugarea unor

taxe ineficiente asupra afacerii, iar proiectarea costurilor unor

investiții viitoare este imprevizibilă generând rețineri în a crea

viziuni de dezvoltare economică serioase pe termen îndelungat.

Competiția este, de asemenea, grav afectată de corupție,

putând crea avantaje neconcurențiale unei companii sau

afectând intrarea pe piață a altora. Câștigarea contractelor de

licitații de către anumite companii într-un mod preferențial

este, de asemenea, o gravă încălcare a principiului

concurențial. Efectul acestor practici este îndreptarea efortului

managementului companiilor către identificarea drumului facil,

a drumului corupției mai degrabă decât punerea accentului pe

performanța competițională și îndeplinirea dorințelor clientului.

Un alt factor esențial într-o instituție, influențat de

corupție, este forța de muncă. Eficiența muncii, egalitatea

șanselor pentru ocuparea funcțiilor și obținerea unor venituri

corecte sunt afectate grav când se urmărește atingerea altor

obiective decât recompensarea eficienței muncii angajaților.

165

Atragerea și reținerea oameniilor eficienți și, de asemenea,

recompensarea lor după nivel nu mai sunt priorități într-o

companie care se ghidează după obținerea veniturilor prin alte

mijloace decât cele corecte, concurențiale. Competențele

angajaților nu mai au aceeași valoare și oamenii nu vor fi

stimulați și încurajați să se dezvolte. Într-un mediu corupt

rezultatul pe termen lung va fi crearea unei clase economice

mai mici, mai puțin educată și mai puțin eficientă.

Corupția aduce după sine de cele mai multe ori

cheltuieli mari ineficiente cu investițiile publice și venituri

publice diminuate, având ca rezultat final sume mai mici

alocate către domenii susținute public cum ar fi sănătatea,

educația etc. Acolo unde corupția este dezvoltată nu s-a reușit

implementarea unei politici a redistribuției având la bază ideea

cost-eficiență. Astfel ele nu reușesc să culeagă roadele unor

investiții care să aducă după ele rezultate la nivelul

sustenabilității și creșterii economice. Pentru a se putea susține

în schimb nivelul cheltuielilor, noi taxe și/sau creşterea taxelor

existente a fost de cele mai multe ori soluția aplicată populației.

Altă zonă în care corupția are evidente efecte negative

este alocarea pe baza ei a contractelor publice de creare a

lucrărilor de infrastructură. Această situație duce la scăderea

calității lucrărilor și creșterea sumelor cheltuite în viitor pentru

refacerea sau întreținerea infrastructurii publice. Adevăratul

cost al corupției nu se măsoară în cantitatea de bani care este

tranzacționată în acest fenomen și nici în cantitatea de bani

cheltuită ineficient din vistieria statului. Costul corupției este

pierderea beneficiului pe care l-ar fi adus dacă cheltuielile nu ar

fi fost alocate preferențial pe baza beneficiilor personale ale

unor funcționari.

S-a putut vedea de-a lungul istoriei că țările în care

redistribuirea veniturilor colectate de către stat s-a făcut just,

nivelul corupției fiind scăzut, au avut perioade de creştere

economică durabilă. Analiza regresiei economice indică o

166

relație inversă între nivelul corupției și nivelul investițiilor și al

creșterii economice. Altfel spus cu cât corupția înflorește, cu

atât se reduc investițiile și economia. Mai exact s-a constatat că

o scădere cu o deviație standard de 2.38 de la normal duce la o

creștere de peste 4 puncte procentuale a investițiilor cu impact

major în creșterea numărului locurilor de muncă și a creșterii

economice. În conţinutul acestui articol s-au evidențiat o parte

dintre efectele pe care le are corupția asupra economiei. Însă nu se pot face afirmații clare din cauza subiectivității datelor culese referitoare la corupție. Dar se poate vedea ușor o legătură negativă directă între evoluția corupției și a investițiilor publice și private, a cheltuielilor în alte sectoare, cum sunt sănătatea și educația, ce ulterior sunt factori care influențează creșterea sau scăderea economică pe termen lung.

Referinţe bibliografice 1. Eatzaz Ahmad, Muhammad Aman Ullah, Muhammad

Irfanullah Arfeen, „Does Corruption Affect Economic Growth?”, Latin American Journal of Economics, November, 2012.

2. Mahmoud, Moustafa, The Effects of Corruption on Economic Development, March 2013.

3. OECD/ G20 work on anti-corruption „Issues Paper on Corruption and Economic Growth”, Paper presented to the G20 Leaders at the Saint Petersburg Summit, September 2013.

4. Paolo Mauro „Why Worry About Corruption?”, International Monetary Fund, February 1997.

5. Robin Hodess „The Impact of Corruption on Growth and Inequality”, Transparency International, 15 March 2014.

6. Rupert Hodder „How Corruption Affects Social and Economic Development: The Dark Side of Political Economy, Mellenpress, 2007.

167

CCOORRUUPPȚȚIIAA

ÎÎNN ȚȚĂĂRRIILLEE AAFFLLAATTEE ÎÎNN TTRRAANNZZIIȚȚIIEE

Subinspector de poliţie Oana Mihaela DOGARU

Serviciul Judeţean Anticorupţie Hunedoara

Corupția este definită ca fiind un abuz activ sau pasiv,

al funcționarilor publici (fie numiți, fie aleși), în scopul

obținerii de avantaje financiare private sau de alte beneficii.

Corupția reprezintă folosirea abuzivă a puterii publice,

în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup. Ca

act antisocial, corupția este foarte frecvent întâlnită în societate

și este deosebit de gravă deoarece favorizează interesele unor

particulari, mai ales în aria economică, afectând interesele

colective prin însușirea, deturnarea și folosirea resurselor

publice în interes personal, ocuparea unor funcții publice prin

relații preferențiale, încheierea unor tranzacții prin eludarea

normelor morale și legale.

Corupția vizează un ansamblu de activități imorale,

ilicite, ilegale realizate nu numai de indivizi cu funcții de

conducere sau care exercită un rol public, ci și de diverse

grupuri și organizații, publice sau private, în scopul obținerii

unor avantaje materiale sau morale sau unui statut social

superior prin utilizarea unor forme de constrângere, șantaj,

înșelăciune, mituire, cumpărare, intimidare.

Printre cauzele care favorizează apariția corupției se

regăsesc și: slăbirea autorității statului datorită ineficienței

instituțiilor acestuia, degradarea nivelului de trai al indivizilor,

168

lipsa unor valori sociale însoțită de alterarea respectării

principiilor morale, lipsa unei reforme la nivelul instituțional

și legislativ care să fie în concordanță cu condițiile

socioeconomice.

Fenomenul de corupție nu poate fi definit ca fiind

propriu doar anumitor forme de guvernare. Corupția este

întâlnită atât în societățile democratice, cât și în cele totalitare.1

Deși există o oarecare tendință de a considera un regim

autoritar ca fiind capabil să elimine corupția, realitatea este că

într-un astfel de regim corupția este parțial limitată, ea

regăsindu-se în anumite cercuri privilegiate, fiind accesibilă

anumitor grupuri de indivizi.

Limitarea fenomenului corupției, stoparea totală a

fenomenului este considerată utopică, poate fi obținută prin

mecanismul costurilor. Aceste costuri pot fi pecuniare sau sub

forma recluziunii și au ca idee centrală indezirabilitatea

efectuării unor fapte reprobabile din cauza costurilor mari pe

care trebuie să le plătească un individ sau grup de indivizi

atunci când faptele acestora sunt descoperite. Accentuând

această idee, legiuitorul, din dorința de a descuraja un astfel de

comportament, a definit corupția printr-o serie de fapte cu

caracter penal.

În legislația română se încearcă a fi combătută atât prin

prevederile din noul Cod Penal (art. 289-291), cât și prin Legea

nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea

faptelor de corupție, cu modificările şi completările ulterioare.

Aceasta din urmă menționează trei categorii de infracțiuni și

anume:

a) infracțiuni de corupție: luarea și darea de mită,

traficul de influență, primirea de foloase necuvenite;

b) infracțiuni asimilate celor de corupție: stabilirea unei

valori diminuate a bunurilor aparținând operatorilor economici

1 http://ro.wikipedia.org/

169

la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este

acționar, comisă inclusiv în cadrul acțiunii de executare silită,

reorganizare sau lichidare judiciară; acordarea de credite sau de

subvenții cu încălcarea legii sau a normelor de creditare;

utilizarea creditelor sau a subvențiilor în alte scopuri decât cele

pentru care au fost acordate; folosirea unei funcții de conducere

într-un partid, sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane

juridice fără scop patrimonial, pentru a obține foloase

necuvenite etc.;

c) infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de

corupție: tăinuirea bunurilor provenite din săvârșirea unei

infracțiuni de corupție sau asimilate; spălarea banilor; abuzul în

serviciu; bancruta frauduloasă; evaziunea fiscală; traficul de

droguri; traficul de persoane ș.a.

În primul deceniu al secolului XXI, corupția a fost

recunoscută ca fiind una dintre cele mai grave probleme cu care

se confruntă țările est-europene aflate în tranziție2. Oamenii de

știință și practicienii deopotrivă au avertizat că o creștere a

tranzacțiilor ilegale ascunse în sectorul public poate reduce, în

mod substanțial, fluxul de investiții străine și șansele de creștere

economică în regiune. Mai rău, corupţia ar putea avea un efect

dăunător asupra nivelului de încredere a publicului în Guvern și,

prin urmare, să ducă la o erodare a legitimității instituțiilor

nou-apărute. Astfel s-a dorit o înțelegere și o explicație a

fenomenului în Europa de Est. Una dintre cauzele apariției a fost

atât amprenta lăsată de către regimul comunist, cât și puterea

conferită de funcția publică care în anumite cazuri poate fi mai

periculoasă decât socialismul.

Și totuși care au fost cauzele apariției corupției după

1989? Însă pentru a răspunde la această întrebare trebuie avuţi

în vedere factorii care facilitează corupția, mecanismele de

2 Tatiana Kostadinova, Political Corruption in Eastern Europe: Politics

After Communism, 2012.

170

constrângere a populației, strategia politică adoptată de țările

postcomuniste, domeniile în care a apărut, modul de a se

manifesta, intensitatea și puterea de penetrare asupra

instituțiilor publice. Corupția nu reprezintă un fenomen nou și nici un

subiect de noutate în domeniul științelor politice. Cei mai mulți cercetători, practicieni și jurnaliști l-au condamnat și majoritatea și-au exprimat îngrijorarea cu privire la efectele sale nocive asupra societății. Interesul populației în înțelegerea rădăcinilor acestor activități ilicite în sectorul public a crescut exponențial începând cu anii ‘90, pentru a ajunge la cele mai înalte niveluri la începutul anilor 2000

3. Această

perioadă a coincis cu restructurarea economică a fostelor țări comuniste din Europa de Est care tocmai au răstunat tirania politică a totalitarismului. O altă cauză a evoluției fenomenului a fost privatizarea pe scară largă a activelor statului, într-o perioadă scurtă de timp, ce a deschis oportunităţi de corupţie neimaginate anterior. Au contribuit la extinderea fenomenului, pe seama privatizărilor, atât cadrul normativ incert şi schimbător, cât şi nevoia acută de resurse a unei clase politice în formare, într-o perioadă în care cheltuielile de campanie electorală au rămas netransparente. Indiferent de nivelul subvenţiilor publice acordate partidelor, în cele mai multe ţări din regiune se manifestă tendinţe de accesare şi stimulare a alimentării campaniilor din fonduri ilegale. Acestea provin adesea de la firme favorizate în procesele de privatizare, indicând complicitatea, uneori transparentă, care funcţionează cu scopul asigurării unor resurse cât mai mari. În cazuri extreme, pe lângă extorcarea firmelor private de către partidele politice, prin funcţionarii numiţi de acestea, apar fenomene precum capturarea formaţiunilor parlamentare de către grupări economice bine înzestrate financiar, interesate de influenţarea în ansamblu a legislaţiei şi, individual, de imunitatea conferită

3 OECD, Anti-corruption Reforms in Eastern Europe and Central Asia.

171

de calitatea de membru al Parlamentului. Pe acest fond de incertitudine, actele de corupţie au devenit fenomene curente, uneori nefiind clar dacă există sancţiuni legale explicite pentru fapte evident imorale, soldate cu obţinerea de câştiguri personale prin utilizarea funcţiei publice.

În ceea ce privește România, fenomenul corupţiei a

suferit şi suferă modificări cantitative şi, totodată, calitative

datorită trecerii la economia de piaţă. Dorinţa întreprinzătorilor

şi investitorilor particulari de a obţine, într-un timp scurt,

profituri uriaşe, a condus la promiterea, oferirea şi darea unor

mari sume de bani sau a altor foloase funcţionarilor publici

care deţin calitatea de a aproba ori înlesni eliberarea de

autorizaţii pentru înfiinţarea de societăţi comerciale particulare,

licenţe de import-export, repartizarea de spaţii comerciale

ori de terenuri pentru construcţii, obţinerea de înlesniri

financiar-bancare, vamale ori sanitare etc. Potrivit statisticilor

realizate de I.G.P.R., la infracţiunile de luare şi dare de mită s-a

înregistrat, după 1990, o creştere constantă a numărului

acestora, dar şi a persoanelor implicate, atingând cote

explozive în 1997. După o scădere semnificativă în 1998 (cu

60% faţă de 1997) în ceea ce priveşte infracţiunile de dare şi

luare de mită, se observă din nou o creştere a numărului

acestora, în 2000 înregistrându-se 8.414 infracțiuni de acest

gen. Se constată, în mod special, proliferarea infracţiunilor

specifice economiei de piaţă, mai ales criminalitatea în afaceri

şi cea organizată. De asemenea, bancruta frauduloasă, traficul

de licenţe, neplata taxelor vamale și a impozitelor, falsificarea

cecurilor și eliberarea de cecuri fără acoperire, evaziunea

fiscală şi practicarea de adaosuri comerciale mai mari decat

cele comunicate, contrabanda și specula, escrocheriile şi

tranzacţiile comerciale dubioase etc. au devenit tot mai

numeroase şi, alături de alte genuri de infracțiuni, în afaceri se

prevede o creștere în continuare a acestora pe măsura avansării

reformei și, mai ales, a privatizării.

172

Deși corupția nu poate fi cuantificată, organizația

Transparency International calculează un indice de percepție a

corupției, iar potrivit acestuia țara noastră are un sector public

destul de corupt, ocupând locul 102 din 177 de țări, după

gradul de percepție a corupției. Acest indicator arată cât de

corupt este considerat sectorul public dintr-o țară, bazându-se

pe datele și observațiile experților și mediului de afaceri. Acest

indice variază pe o scară de la 0 la 100 – cu cât este mai

aproape de zero cu atât corupția este mai mare4. Punctajele

acordate României, din 1997 până în prezent, reflectă

o accentuare a acestui fenomen. În timp ce unele ţări

foste comuniste, în special Slovenia – cotată cu un punctaj

superior Italiei și Greciei, state membre UE, sunt

percepute ca fiind din ce în ce mai puţin corupte, altele sunt

percepute ca având o corupţie mai mare. În această ultimă

categorie sunt incluse fostele state sovietice: Rusia,

Uzbekistan, Ucraina, Kazahstan, Moldova şi Azerbaidjan,

toate cu un IPC mai mic de trei. Analiza realizată de

Transparency International pentru ţările din Europa de

Sud-Est relevă amplificarea fenomenului corupţiei în statele

aflate în tranziţie din cauza lipsei de eficienţă a instituţiilor

statului şi a unei slabe implementări a legislaţiei. Factorii care

conduc la aceasta sunt reţelele mai vechi de influenţă din aceste

societăţi şi sistemelele paralele care oferă acces la limita

legii, sau în afara cadrului legal, la anumite produse sau

servicii. Instituţiile internaţionale oferă sprijin guvernelor din

regiune pentru combaterea acestui flagel. Astfel, Uniunea

Europeană împreună cu Consiliul Europei și OECD au finanțat

programe destinate României sub forma unor ajutoare

nerambursabile, însă din cauza fenomenului corupției

manifestat în selectarea proiectelor destinate dezvoltării

4 http://www.cer.org.uk/publications/archive/bulletin-article/2000/

corruption-eastern-europe

173

regionale, acestea au ajuns, în cele mai multe cazuri, la

persoane și firme apropiate puterii. În acest sens, factorii de

decizie ai Uniunii Europene caută soluții pentru administrarea

eficientă şi transparentă a acestora.

O altă țară aflată în proces de tranziție a fost Republica

Moldova. Aceasta a cunoscut un declin economic în ultimii

nouă ani ajungând pe ultimul loc din Europa de Est privind

produsul intern brut pe cap de locuitor5. Acest declin a fost

cauzat în mare parte de un fenomen care a avut cel mai

dezastruos impact asupra calității guvernării și dezvoltării

țării – corupția. În pofida unor realizări normative şi

instituţionale, cele mai afectate domenii au fost medicina,

învăţământul, poliţia şi fiscul. Se poate constata astfel

că măsurile luate sub aspect legislativ şi instituţional nu şi-au

găsit o aplicabilitate reală în practică, fapt care explică

ineficienţa lor şi rezultatele minore atinse în această direcţie.

Această situație a fost generată de mai mulțe cauze. Legislația

contradictorie și învechită a reprezentat una dintre cauzele

legale ale corupției.

Pe de altă parte, lipsa unei strategii de combatere a

corupției, lipsa transparenței în procesele de luare a deciziilor,

nivelul înalt al discreției în activitățile desfășurate de către

funcționarii publici au reprezentat cauzele instituționale ale

corupției.

Alte cauze au fost cele economice ce includ salariile

mici pentru funcționarii publici, cauzele politice ce includ

interesul unor grupuri aparte de a restaura regimul totalitar și

nu în cele din urmă cauzele morale și cele sociale ce fac

referire la degradarea valorilor morale în rândul funcționarilor

publici, precum și pasivitatea mass-mediei în educarea

populației cu privire la corupție.

5 http://transparency.md

174

Astfel, pentru a reduce fenomenul corupţiei, este

necesar să avem o strategie în ceea ce privește politicile de

stat, clare, reguli de raportare fiscală cât se poate de

transparente. De asemenea, să existe reglementări exacte,

fără loc de interpretare, privind responsabilităţile

instituţiilor publice şi pedepsele pentru încălcarea

acestora. Controlul activităţii instituţiilor publice trebuie

să fie realizat de comisii/organizaţii/instituţii formate din

oameni cu integritate, care au obligaţia nu doar de a raporta

preşedintelui şi prim-ministrului despre încălcările depistate,

dar şi de a stabili amenzi şi pedepse pentru cei corupţi. Cei mai

importanţi sunt însă liderii şi exemplul de onestitate pe care

aceştia îl expun populației6. Dacă liderii politici sunt implicaţi

în scheme frauduloase de spălare de bani, îşi promovează

rudele şi prietenii în funcţii înalte, nu se poate aştepta un

comportament diferit din partea funcţionarilor publici. Este

nevoie de voinţă politică pentru a face schimbări reale pentru

societatea pe care o conduci. Aceasta este cheia către un stat de

succes.

Referinţe bibliografice

1. Schoenman, Roger, Networks and Institutions in

Europe’s Emerging Markets, Cambridge University

Press, 2014.

2. Hough, Dan, Book Review: Corruption,

Anti-Corruption and Governance.

3. Kostadinova, Tatiana, Political Corruption in Eastern

Europe: Politics After Communism, 2012.

6www.oecd-library.org

175

4. OECD, Anti-corruption Reforms in Eastern Europe and

Central Asia,

http://www.cer.org.uk/publications/archive/bulletin-

article/2000/corruption-eastern-europe

5. http://transparency.md

6. http://cna.md/en

7. www.oecd-library.org

176

LLUUPPTTAA ÎÎMMPPOOTTRRIIVVAA CCOORRUUPPŢŢIIEEII

ÎÎNN RREEPPUUBBLLIICCAA PPOOPPUULLAARRĂĂ CCHHIINNEEZZĂĂ..

EEFFOORRTTUURRIILLEE ÎÎMMPPOOTTRRIIVVAA CCOORRUUPPŢŢIIEEII

ÎÎNN EERRAA TTÂÂRRZZIIUU RREEFFOORRMMAATTĂĂ ((11999900--22000000))

Comisar-șef de poliție Vitia MEREANU

Serviciul Județean Anticorupție Arad

A. Criza IOU a anului 1992

În Piaţa Tiananmen, conducerea Chinei a început să

recunoască faptul că, în ţară, corupţia nu a fost înrădăcinată în

acţiunile de degenerare a agenţiilor sau a structurilor oficiale, ci

este un fenomen universal, iar mecanismele anticorupţie nu au

funcţionat la niciun nivel al statului.

În Partidul Comunist Chinez, au apărut diverse poziţii

extreme, cum ar fi cele promovate de conducători mai tineri,

precum Jiang Zemin, în care acesta susținea faptul că,

schimbând focalizarea atenţiei de la campanile ideologice

central-directe susţinute de conservatori, la reforma sistematică

şi instituţională conducerea partidului ar putea genera o „lege”

funcţională.

Corupţia instituţională apare atunci când corupţia

generalizată din cadrul unui minister, al unei agenţii, sau

departament are drept rezultat o organizaţie care dirijează, mai

degrabă, un comportament ilegal decât ar încerca să-l

controleze.

Coroziunea integrităţii instituţiilor operaţionale:

afectează segmente mai largi de societate;

177

implică o instituţie în sistemul regulator de

verificare.

Corupţia instituţională are un impact major asupra

abilităţii guvernului de a administra macroeconomia, deoarece

afectează capacitatea guvernului de a conferi stabilitate în

sectoarele economice şi sociale ale economiei, punându-l în

situaţia de a nu putea să-şi aplice în mod eficace politica.

În anii timpurii (1990), corupţia instituţională în

sectoare precum taxarea şi administrarea vămilor, sistemul

bancar şi agricultură au contribuit la politicile de distorsionare,

reducând veniturile.

Înainte de anul 1992, aceasta era practica standard în

cazul infracțiunilor de corupție a numeroaselor agenții

și instituții locale, provinciale și centrale implicate în

procurarea agricolă a rețelei statului în întreaga țară pentru a

devia procurarea de fonduri și pentru a folosi „alunecările albe”

în loc de plata banilor gheață pentru mărfurile cumpărate de

stat.

Oricum, consecinţa Turului de Sud al lui Deng

Xiaoping, în anul 1992, a fost aceea că a încurajat creşterea

investiţiilor în regiunile de coastă, iar băncile deţinute de stat şi

conducerile locale din provinciile rurale au acordat

împrumuturi neautorizate, profitând de creşterea ratelor de

interes, folosind sume de bani deturnate din fondurile agricole.

În acelaşi timp, băncile aflate în zona de coastă au făcut

investiţii speculative din fondurile de delapidare ale serviciului

poştal de expediere, folosit de muncitorii imigranţi aflaţi în

oraşe, care trimiteau bani familiei din zona rurală1.

La mijlocul anului 1992, fermierilor din zonele rurale

ale Chinei le-au fost înmânate 44 bilioane de yuani în baitaizi.

Fermierii au fost avantajaţi de comercianţii care erau doritori să

1 Cumulative Impact of Inward FDI on China Economics Essay,

http://www.ukessays.com, accesat la 10.08.2014.

178

achiziţioneze baitaizi în schimbul banilor, spre nemulţumirea

celorlalţi cetăţeni. Continuarea protestelor fermierilor şi ale

familiilor muncitorilor imigranţi a dus la intervenţia guvernului

Beijingului şi la sancţionarea Băncii Populare a Chinei.

Anterior, administraţia centrală a descentralizat sistemul

statului de procurare a mărfurilor. Rezultatul nu a îmbunătăţit

eficienţa, dar a mărit gradul de corupţie pe măsură ce

autorităţile oficiale au introdus o înţelegere secretă cu băncile

statului, aceasta constând în utilizarea diferenţei dintre preţul

pieţei şi preţul statului pentru a realiza un profit ilegal. S-a

raportat că 2/3 din totalul fondurilor alocate de către guvernul

central au fost delapidate.

Criza a demonstrat viciile unei descentralizări

necontrolate, ale pericolului păstrării celor două moduri de

taxare şi ale lipsei respectării regulilor stabilite chiar de

guvernul central şi băncile locale.

Administrarea taxelor, în China, a fost un domeniu în

care guvernul chinez a demarat o reformă sistematică ce viza,

printre altele, combaterea corupţiei. Acest lucru s-a realizat, în

primul rând, prin recunoaşterea condiţiilor care au încurajat

abuzurile oficiale de putere, stabilind condiţii prin care

sistemul să fie reglat şi controlat de către instituţiile care îl

formează şi de către populaţia plătitoare de taxe2.

Un sistem funcţional de taxare a putut duce la

strângerea veniturilor statului la timp, în aceeaşi perioadă de la

toţi contribuabili, pentru a evita favorizarea unor contribuabili.

Existenţa corupţiei reduce venitul guvernului (cu până la 15%

în ţările în care corupţia este generalizată), reduce încrederea

contribuabililor în corectitudinea sistemului de plată şi oferă

avantaje speciale acelora care au capacitatea financiară şi

relaţiile necesare pentru a mitui autorităţile. Apariţia şi

2 Field, Thomas. „China Seeks to Curb Tax-Corruption” Tax Notes

International. May 5, 1997.

179

dezvoltarea corupţiei în domeniul administrării taxelor a fost

posibilă din cauza cadrului legislativ care încuraja, în mod

paradoxal, faptele ilicite3.

Autorităţile din domeniul colectării taxelor s-au bucurat şi continuă să se bucure de posibilitatea de a promova legi, iar puterile administrativă şi judiciară au puterea de a interpreta şi de a aplica taxe după bunul plac creând oportunități ample de abuz

4:

reforma privind impozitele din China, în special acele prevederi care au accentuat transparența, au fost eficace în reducerea nivelului de corupţie la nivelul instituţiilor;

deficienţe în structura administrării taxelor, în mod special descentralizarea exagerată;

complexitatea legislaţiei textelor a încurajat plătitorii de taxe să trişeze pentru a avea parte de tranzacţii corecte;

salariile mici ale contribuabililor au făcut darea de mită mult mai atractivă, în special atunci când oficialii au acceptat corupţia instituţională.

Din păcate, reformele administrative, eficace în

reducerea nivelului de corupţie în unele sectoare, nu sunt

suficiente pentru a produce modificări majore pentru

diminuarea acestui flagel la scara întregii societăţi.

B. Tipuri de corupţie (1981-prezent)

Guvernul chinez grupează ofensele oficiale în trei

categorii de bază5:

Corupţia oficială:

escrocheria şi colectarea ilegală a taxelor; 3 Ibidem.

4 Ibidem.

5 Yan Sun, The Politics of Conceptualizing Corruption in Reform China,

www. storage.globalcitizen.net, accesat la 02.08.2007.

180

șantajul;

bursa neagră;

afacerile ilegale;

contrafacerea;

creşterea ilegală a preţurilor;

fondurile secrete;

pariurile;

camăta;

utilizarea prostituatelor.

Infracţiuni economice:

contrabanda;

schimbul ilicit de monede;

profitul exorbitant;

speculaţia;

furtul şi vânzarea de valori culturale;

luarea de mită și darea de mită.

Corupţia instituţională:

acordarea necorespunzătoare a plăţilor;

repartizarea forţată a fondurilor;

amenzi arbitrare, taxe şi plăţi autorizate;

ridicarea fondurilor prin constrângere;

deturnarea de fonduri extrabugetare;

exportul şi importul pentru profitul personal

(particular);

deturnarea sistematică de fonduri.

C. Eforturi anticorupţie depuse de guvern

Eforturile reformării unei administraţii de stat trebuie să

furnizeze reguli, asigurându-se că regulile „unesc persoanele”,

dar acest proces s-a dovedit mult mai dificil pentru guvern şi

pentru conducerea Partidului Comunist Chinez. În timpul erei

de reformă timpurie, cele mai multe eforturi făcute împotriva

181

corupţiei au tratat corupţia în rândul Partidului Comunist

Chinez ca o „problemă disciplinară de partid” şi nu a

sistemului judiciar, în mod special pentru oficialii de rang înalt. Sporirea manifestărilor publice care cereau aplicarea

justă şi egală a prevederilor legale tuturor oficialilor statului şi partidului de la toate nivelele angajaţi în fapte de corupţie, a subliniat necesitatea unei schimbări în politica Partidului Comunist Chinez, acordarea unei atenţii sporite corupţiei de nivel înalt, împiedicând, în acelaşi timp, dezvoltarea birocraţiei şi sprijinind ierarhia partidului.

Jiang Zemin, conducătorul Partidului Comunist Chinez a fost un susţinător puternic al eforturilor anticorupţie, chiar şi înainte să preia postul de conducere, după moartea lui Deng Xiaoping, şi nu s-a dat înapoi de la condamnarea oficialilor de rang înalt pentru abuzuri de putere.

Cel mai elocvent exemplu, a lui Jiang Zenmin, la nivelul marii corupţii a fost arestarea şefului Partidului Comunist Chinez din Beijing, Chen Xitong pe data de 27 aprilie 1995, pentru colaborări suspecte făcute de oficialii orașului din administrarea sa

6. Sentinţa de condamnare la

16 ani de închisoare a reprezentat un exemplu, după condamnarea în urma cu 20 de ani a membrilor „Găştii celor patru”.

Importanţa partidului şi a guvernului în lupta

anticorupţie

În anul 1993 partidul şi guvernul au publicat un anunţ

conform căruia:

toate călătoriile de cercetare în afara ţării trebuie

eliminate;

se micşorau fondurile alocate deplasărilor partidului

şi guvernului;

6 Benjamin Kang Lim and Chris Buckley, Another Ousted China Party

Chief Challenges Case Against Him, www.chicagotribune.com, accesat la

28.05.2014.

182

cadrele de partid şi guvern nu pot înlocui profesional

oficialii din străinătate;

călătoriile în străinătate nu ar trebui să fie autorizate

pentru oamenii din exteriorul instituţiilor;

autorităţile nu pot să ceară un paşaport când sunt

înregistraţi în afara locului de muncă;

nimeni nu ar trebui să realizeze un profit din

organizarea călătoriilor oficiale.

În august 1993, Comitetul Central de Inspecţie a

Disciplinei a publicat o serie de „Cinci reguli ale anticorupţiei

şi constrângerii personale”. Ele au fost aplicabile tuturor

cadrelor partidelor guvernamentale situate deasupra nivelului

provincial:

se interzice orice implicare în activităţile comerciale;

se interzice oficialilor să ia jumătate de normă sau o

poziţie onorifică într-o afacere privată;

se interzic activităţile comerciale;

se interzice acceptarea cadourilor sau a legăturilor

atunci când conduce afaceri ale guvernului;

se interzice obţinerea distracţiei pe cheltuială

publică.

În martie 1994, Comitetul Central de Inspecţie a

Disciplinei a realizat „Republicarea celor cinci reguli”. Acesta

interzice:

achiziţionarea sau importul autoturismelor pe

cheltuială publică;

cumpărarea caselor sub preţul pieţei;

depăşirea standardelor locale referitoare la cazare şi

masă;

folosirea banilor publici pentru sărbătoriri;

împrumuturile de la stat.

183

Tot în cadrul aceluiași an, Comitetul Central de

Inspecţie a Disciplinei a continuat să publice „Patru

amendamente la cele cinci reguli”, prin care:

interzice construcţia locuinţelor din fondurile publice

pentru străini;

interzice folosirea numerelor de înmatriculare

desemnate pentru poliţişti sau străini;

interzice rambursarea sumelor folosite pentru

distracţie;

interzice reprezentanţilor autorităţilor de a participa

la banchetele care ar putea compromite poziţia

oficială.

În aprilie 1995, Consiliul de stat și Comitetul Central de

Inspecţie a Disciplinei a publicat „Regulile de suplimentare a

venitului”, care cereau oficialilor un raport semestrial al:

salariului;

bonusurilor, primelor;

onorariului;

veniturilor din afacerile private.

Oricum, dezvăluirea este confidenţială şi, putem

zice, inutilă.

Arestarea lui Chen Xitong a venit doar la câteva zile

după sinuciderea lui Wang Baosen, viceprimarul capitalei

împreună cu alt oficial, acuzaţi de delapidarea a 250.000 de

yuani şi 20.000 $, cheltuind pentru distracţia personală 25 de

milioane de dolari din fondurile publice împreună cu concubina

şi fratele acestuia, construind, de altfel, case şi hoteluri în

Beijing7.

Pe 12 august 1995, numitul Hong Yan a fost arestat în

Beijing după ce a ajuns să facă parte din delegaţia Fondului

Monetar Internațional (IMF – International Monetary Fund), 7 Teresa Poole, Peking Party Boss is Jailed for Corruption,

http://www.independent.co.uk, accesat la 10.08.2007.

184

acuzat fiind de corupţie şi delapidare în timpul anilor petrecuţi

la Banca Chinei. În ciuda imunităţii diplomatice, ca membru al

unei organizaţii internaţionale, Hang a fost judecat şi

condamnat la închisoare.

Jiang Zemin a devenit mai sever cu infracţiunile de

corupţie săvârşite de către cadrele militare din Armata Populară

Chineză de Eliberare, care au fost implicate în operațiuni

ilegale de contrabandă, evaluate la zeci de miliarde de dolari pe

an.

Este important a semnala faptul că eforturile depuse de

Jiang Zemin în lupta anticorupţie au coincis cu ascensiunea şi

consolidarea puterii sale asupra partidului şi a statului. Chen

Xitong a fost principalul rival al lui Jiang Zeming în

conducerea partidului, şi astfel motivarea pentru arestarea

acestuia nu a constituit un efort al luptei împotriva corupţiei.

Într-adevăr, afişarea publică a condamnării faptelor de corupţie

săvârşite de către Chen Xitong a fost interpretată de unii ca o

metodă de a-i diminua sprijinul publicului.

Este de remarcat că lupta lui Jiang Zemin privind

combaterea corupţiei a fost potolită de frica lui Deng Xiaoping

la mijlocul anilor 1990. Nu mai puţin important este faptul că

Jiang Zemin a dorit să aprobe încarcerarea unui şef de partid

din afara structurii administrative, ca simbol al puternicei

voinţe a conducerii Partidului Comunist Chinez de a instaura şi

susţine o administraţie curată, care să guverneze sub autoritatea

legii.

C1. Combaterea corupţiei în cadrul poliţiei

Conform studiului efectuat de către Academia de Ştiinţe

din China şi a Universităţii Tsinghua8, în perioada 1990-2000

s-a observat o creştere importantă a numărului infracţiunilor

8 Ten Characteristics of Chinese Corruption, http://www.china.org.cn,

accesat la 11.08.2007.

185

comise de către poliţiştii din China. Astfel, în fiecare an,

aproximativ 300 de poliţişti au fost condamnaţi în temeiul

legilor anticorupţie, din care aproximativ 10 au fost

condamnaţi la moarte.

Au fost înregistrate aproximativ 30 de cazuri de tortură,

în care 30 de persoane au fost ucise.

În această perioadă, s-a înregistrat o creştere a

abuzurilor în care sunt utilizate arme, 50% dintre aceste cazuri

soldându-se cu decese în rândul civililor.

Potrivit statisticilor Departamentului Securităţii Publice

din China, în anul 1997 s-au înregistrat 1.222 de cazuri în care

poliţiştii au luat mită, în aceste activităţi ilicite fiind implicaţi

1.477 poliţişti. În 307 cazuri au fost luaţi peste 10.000 de yuani

iar în 47 de cazuri peste 100.000 de yuani.

În acelaşi an, 1997, au fost înregistrate 491 de cazuri în

care au fost implicaţi 573 de poliţişti care au înregistrat probe

false sau au distrus probe pentru a-i ajuta pe infractori. De

asemenea, au existat aproximativ 40 de cazuri de tortură,

urmate de deces. Unii dintre poliţiştii implicaţi chiar au distrus

cadavrele, uimind întreaga ţară.

De altfel, în anul 1997 au existat aproximativ 246 de

situaţii în care 273 de ofiţeri de poliţie aflaţi sub influenţa

băuturilor alcoolice au perturbat liniştea şi ordinea publică. În

534 de cazuri, 571 de ofiţeri de poliţie au folosit ilegal

armamentul din dotare, 39 de persoane fiind ucise din această

cauză. În 15 cazuri au fost implicaţi ofiţeri de poliţie aflaţi în

stare de ebrietate, care au cauzat moartea a 19 persoane.

Li Peng, la data 3 noiembrie, a susţinut că „o ţară

precum China trebuie să devină mai aspră privind corupţia din

departamentele de poliţie, deoarece acestea joacă un rol

important în menţinerea stabilităţii sociale, a securităţii sociale

şi în supravegherea economică și socială”.

Li, preşedintele Congresului Popular, a făcut această

remarcă după ce a luat cunoştinţă de rapoartele lui

186

Jia Chunwang, ministrul Securităţii Publice, cu referire la

recentele evenimente privind activitatea celor 1,5 milioane de

poliţişti. Conform lui Li: „departamentele poliţiei din China au

avut contribuţii substanţiale în revoluţionarea şi construirea cazurilor, în special în stabilitatea socială în ultimii 20 de ani de reformă şi deschidere

9”, acesta a mai subliniat că, unele

departamente de poliţie au fost implicate în neaplicarea corectă a legii, încălcând-o, având un comportament lipsit de etică faţă de cetăţenii care plătesc taxele la stat pentru ei. Acele greşeli au subminat autoritatea statului, precum şi imaginea poliţiei.

Li „a solicitat departamentelor poliţiei să îşi îmbunătăţească sistemele interne și externe de supraveghere, incluzând supravegherea de către Congresul Poporului pe diverse nivele. Congresul Poporului nu se va ocupa de cazuri așa cum o fac poliţiştii, în schimb va analiza cazurile specifice pentru a promova dreptatea şi pentru a ajuta departamentele poliţiei în munca pe care acestea o depun

10”.

China, la acea vreme, se afla într-un moment crucial de reformă şi dezvoltare, trebuind să facă faţă unor situaţii noi, astfel că avea nevoie în mod special de un contingent de poliţişti care să fie de încredere din punct de vedere politic, riguros, onest în disciplină, în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

Departamentele de poliţie ar trebui să fie mai eficiente în formarea calităţilor ofiţerilor lor şi să nu coboare sub așteptările partidului şi ale poporului.

Corupţia în China a devenit serioasă în perioada de tranziţie socială, rezultând severe pierderi economice şi mari provocări pentru instituţiile guvernamentale din China, devenind treptat din ce în ce mai răspândită în societate. 9 Li, Jinyan. „Counteracting Corruption in the Tax Administration in

Transitional Economies: A Case Study in China”. Bulletin for International Fiscal Documentation. Vol. 51. November 1997. 10

Ibidem.

187

Conform site-ului http://www.china.org.cn, privind

studiul corupţiei la nivel înalt a oficialilor chinezi efectuat de

către Academia de Ştiinţe din China şi Universitatea Tsinghua

a fost stabilite principalele caracteristici ale corupţiei din China

după cum urmează11

:

C2. Numărul pedepselor din anii 1980 – 1990 privind

faptele de corupţie În perioada 1987-1992, numărul oficialilor investigaţi la

nivel provincial şi ministerial a ajuns la 110, dintre care 79 au fost investigaţi în perioada 1990-1992. În orice caz, numărul cazurilor grave de corupţie a crescut din cauza toleranţei oficialilor, autorii acestora fiind sancţionaţi doar disciplinar, de către partid. Dintre cele 64 de cazuri oficiale de corupţie înregistrate în baza de date, 31 de cazuri au fost transferate autorităţilor judiciare, primind condamnări, dintre acestea doar 5 condamnări au fost pronunţate înainte de 1992, iar 26 de condamnări după 1992.

În cazurile din perioada anilor 1990 sumele oferite drept mită au fost mai ridicate decât în anii 1980.

Înainte de 1992, nu existau cazuri de delapidări sau infracţiuni de luare de mită, cu sume ajungând până la 100.000 de yuani, pe când după 1992, din cele 37 de cazuri înregistrate în baza de date, 27 au depăşit 100.000 de yuani dintre care în 12 cazuri era vorbă de peste 1 milion de yuani şi în 4 cazuri cu peste 10 milioane de yuani. În alte cinci cazuri, după anul 2000, sumele de bani pretinse şi primite au însumat peste 1 milion de yuani.

C3. Incidenţa corupţiei la sfârşitul anilor 1980 şi

începutul anilor 1990

Dintre cele 54 de cazuri cunoscute, 43 dintre ele au

început între anii 1988-1995. Între timp, o circulară a Curţii

11

Ten Characteristics of Chinese Corruption, http://www.china.org.cn,

accesat la 11.08.2007.

188

Supreme a Poporului, (emisă în 1989), a conferit guvernului

central dreptul de a pedepsi aspru oficialii corupţi. A existat,

totuşi, un număr mare de acte de corupţie în acest timp,

însemnând că ţelul acestora de a reduce corupţia nu a fost atins

în totalitate.

Înainte de 1992, au fost raportate cazuri severe de

corupţie în ministere şi comisii, urmând apoi o scădere la

începutul anului 1990, dar în mod izbitor crescând la mijlocul

decadei.

Înainte de 1992 ministerele se aflau printre cele mai

corupte instituţii din China. Oficialii chinezi corupţi au intrat în

domeniile economice prin angajamente guvernamentale

căutând să profite de puterea de a lua decizii. După 1992 apare

o nouă formă a corupţiei, în care oficialii au făcut o înţelegere

cu firmele locale, căutând să profite de poziţia şi puterea pe

care aceştia o deţineau.

Cu privire la formele de corupţie, odată ce China a

implementat politica de reformă şi deschidere, corupţia în

regiunile de coastă ale Chinei era mai mare decât cea din

interiorul ţării, sumele de bani implicate în cazurile de corupţie

din zonele de coastă ale Chinei erau semnificativ mai mari în

comparaţie cu cele din interiorul ţării.

C4. Sporirea cazurilor de corupţie „în echipă”

În anul 1989 întreaga naţiune chineză a fost uimită de

implicarea lui Luo Yunguang, viceministrul căilor ferate

chineze, în fapte de corupţie alături de un grup de persoane

care deţineau înalte funcţii în stat şi partid.

După aceasta organele de urmărire, au descoperit la

diverse nivele noi fapte de corupţie, incluzând mulţi oficiali

situaţi deasupra nivelului ministerial şi provincial. Un caz

foarte cunoscut în China este şi cel al lui Wang Baosen,

viceprimarul Beijingului şi Chen Xitong primarul Beijingului,

demascat de compania Wuxi Xinxing pentru adunarea

189

fondurilor ilegale, precum şi cazul lui Wu Wenying şi Xu

Penghang, doi lideri de vârf care coordonează industria textilă,

demascaţi în cazul Kangsai, unde au fost implicaţi foarte mulţi

oameni, printre care doi oficiali la nivelul provincial în cazuri

de contrabandă.

Corupţia locală a devenit mai problematică,

exemplificând cazul din Shengyang, capitala provinciei

Liaoning situată în nord-estul Chinei, unde au fost implicaţi: un

oficial al provinciei, 4 la nivel de departament, 11 la nivelul

diviziunilor, şi 7 la nivel districtual, care şi-au însuşit prin

metode ilegale peste 200 milioane de yuani (24 milioane de $).

Concluzia este că odată ce primul om este corupt,

grupul are tendinţa de a-l urma.

C5. Latenţa corupţiei în anii 1990

Perioada de mijloc a cazurilor de corupţie probate în

perioada 1980-1992 a fost de aproximativ 1,43-1,44 ani.

Aceasta înseamnă că majoritatea cazurilor de corupţie au fost

demascate într-un timp relativ scurt. În orice caz, după 1992

perioada latentă a corupţiei a continuat să crească cu media

perioadei latente a cazurilor anilor 1998-2002, ajungând la

6,31 ani.

Intervalul scurt de timp al cazurilor de corupţie – de la

demascare la anunţul oficial al pedepsei – a fost arătat în media

timpului dispus pentru 17 cazuri (înainte de 1992) ca fiind de

0,41 ani, dintre care 11 au primit pedeapsa până într-un an, iar

în alte 43 de cazuri pedepsele au fost comunicate până în anul

1992, media timpului dispus fiind de 1,88 ani cu 5 cazuri

condamnate în acelaşi an, iar cea mai lungă perioadă a fost de

4 ani.

Din cercetările efectuate a rezultat faptul că în 17 cazuri

înainte de 1992, oficialii corupţi au fost în aceleaşi poziţii pe

care erau când au început faptele de corupţie în momentul în

care au fost descoperiţi. În timp ce în 37 de cazuri după 1992,

190

22 de oficiali au fost promovaţi după primul incident de

corupție, indicând în mod evident o problemă în „sistemul

chinez de relație”.

C6. Corupţia cauzată de insuficienta dezvoltare a

informaţiilor

Statistica oficială a bazei de date arată că au fost

descoperite cazuri de corupţie ca urmare a unor rapoarte

informative. Dar cazurile de implicare în fapte de corupţie a

înalţilor oficiali au fost descoperite în mare măsură prin

investigarea altor cazuri.

Dintre cele 39 de cazuri rezolvate, 19 cazuri au fost

demascate prin investigarea altor cazuri, aproximativ 80,6% şi

5 cazuri care au avut la bază rapoarte informative, un caz a fost

descoperit prin confesiune, iar restul de cazuri au fost

descoperite prin suspiciune. Aceasta arată că supravegherea

înalţilor oficiali a fost slabă datorită partidului şi societății

civile.

În special pentru acele cazuri descoperite la sfârşitul

anilor 1990 au rezultat severe consecinţe sociale.

C7. Infracţiuni de luare de mită

Infracțiunea de luare de mită este principala acuzaţie

împotriva oficialilor chinezi.

Dintre cele 8 cazuri de corupţie în perioada 1980-1988,

trei cazuri au fost de luare de mită, în care valoarea sumelor era

mică. Astfel, într-unul dintre cazuri s-au pretins haine de tip

occidental, un aparat de înregistrare şi obiecte uzuale, iar în

celelalte două cazuri au fost primite sume separate de 20.000

de yuani (2.410 de $) respectiv 12.000 de yuani (1.446 de $).

Dintre cele 9 cazuri înregistrate în perioada 1989-1992,

4 cazuri au reprezentat luare de mită, media sumelor însuşite în

mod fraudulos fiind de aproximativ 20.000 de yuani (2.410

de $) în 44,4% dintre cazuri. În alte 47 de cazuri petrecute după

191

1993, în 37 dintre acestea infracțiunea de luare de mita a fost

evidentă (78,7% din cazuri).

De asemenea, s-a reţinut faptul că au fost 6 persoane

implicate în corupţie (12,8% din cazuri), 3 persoane implicate

în delapidarea de fonduri (6,4%), alte două persoane au

recunoscut deţinerea de mari proprietăţi fără a avea resursele

necesare pentru a le obţine (4,3%), iar o altă persoană a fost

acuzată de proastă administrare, cheltuind banii publici.

În 37 de cazuri de corupţie din perioada anilor 1990 au

fost semnalate 8 cazuri de luare de mită însumând mai mult de

1 milion de yuani (120.482 de $), 3 cazuri însumând

5 milioane de yuani (602.410 de $), 7 cazuri între 0,5-1 milion

de yuani (60.241 de $ – 120.482 de $), 8 cazuri între

100.000-500.000 de yuani (12.048-60.241 de $), 10 cazuri în

care s-au pretins mai puțin de 100.000 de yuani (12.048 de $),

dar nici un caz în care să se pretindă mai puţin de 10.000 de

yuani (1.205 de $).

Din 24 de cazuri a fost descoperit doar un singur caz

în care oficiali corupţi au primit mită de la mai mult de

10 persoane. În 23 de cazuri rămase, media mitei într-un caz

fiind de trei persoane, iar în alte şase cazuri exista doar o

singură persoană care dădea mită. Luarea de mită de la mai

puţine persoane indică faptul că, oficialii chinezi erau atenţi,

încercând să diminueze riscul de a fi prinşi.

Executivul a fost implicat în darea de mită, în 24 de

cazuri de corupție înregistrate, care constau în obţinerea

avizelor de construcţie, obţinerea finanţării sau a

împrumuturilor bancare sau promovarea.

C8. Familia şi relaţiile extraconjugale

În timpul investigaţiei s-a descoperit că soţul sau soţia

(în general, soţia) şi copilul jucau un rol important în săvârşirea

actelor de corupţie ale oficialilor chinezi. Erau foarte puţine

cazuri în care oficialii chinezi nu erau conştienţi de actele de

192

corupţie din interiorul familiei. Uneori lăcomia familiei îl

stimula pe cel corupt, acesta grăbind paşii pentru a obţine

bunurile nemeritate. Oficialii chinezi nu luau întodeauna

personal mita, folosind adesea familia, pentru a avea mâinile

curate.

Dintre cele 17 cazuri de corupţie petrecute înainte de

1992, în trei cazuri au fost implicaţi membrii familiei, iar în 37

de cazuri petrecute după 1992, în 19 cazuri au fost implicaţi

membri ai familiei.

Dacă a avea o relaţie extraconjugală în China anului

1980 era o infracţiune gravă, începând cu 1990 aceasta a

devenit mai puţin importantă. Multe persoane erau de părere că

a avea o relaţie în afara căsătoriei era pur şi simplu o problemă

particulară şi nu avea nimic în comun cu corupţia publică.

Oricum, cazuri concrete au arătat că având o relaţie

extraconjugală coincidea de obicei cu primul pas spre corupţie.

În statistica incompletă, din 64 de cazuri de corupţie a

superiorilor oficiali, 14 oficiali au fost implicaţi într-o relaţie

amoroasă.

C9. Fenomenul corupţiei la „59 de ani”

Presupunerea posibilei existenţe a unui act de corupţie

înfăptuit în ultimul an oficial de muncă, la vârsta de 59 de ani,

a fost în mare măsură înlăturat de raportul de cercetare.

Şaptesprezece corupţi guvernatori la posturile ministeriale sau

provinciale au fost mai tineri de 53 de ani, astfel infirmând

ipotezele iniţiale.

În cercetarea suplimentară au fost găsite 12 cazuri în

care oficialii aveau peste 57 de ani (între 1987-1994), dintre

care, 6 cazuri s-au înregistrat între 1992-1993. Susţinând că

fenomenul „59 de ani” a existat, cercetarea indică faptul că în

perioada 1992-1993 s-a atins apogeul. După aceea, guvernul

chinez s-a grăbit să promoveze cadrele tinere, ulterior reducând

reapariţia fenomenului.

193

Referințe bibliografice

1. Cumulative Impact of Inward FDI on China Economics

Essay, http://www.ukessays.com.

2. Ten Characteristics of Chinese Corruption,

http://www.china.org.cn.

3. Field, Thomas. „China Seeks to Curb

Tax-Corruption” Tax Notes International. May 5, 1997.

4. Kang Lim, Benjamin, Buckley, Chris, Another ousted

China Party Chief Challenges Case against him,

www. chicagotribune.com.

5. Li, Jinyan, Counteracting Corruption in the Tax

Administration in Transitional Economies: A Case

Study in China, Bulletin for International Fiscal

Documentation, Vol. 51. November,1997.

6. Poole, Teresa, Peking party boss is jailed for

corruption, http://www.independent.co.uk.

7. Yan, Sun, The Politics of Conceptualizing Corruption

in Reform China, www. storage.globalcitizen.net.

194

CCOOAACCHHIINNGGUULL –– MMeettooddăă ddee îîmmbbuunnăăttăăţţiirree

aa ppeerrffoorrmmaannţţeeii pprrooffeessiioonnaallee

Comisar de poliţie Iulian Tiberiu TUDOSE

Direcţia Anticorupţie pentru Municipiul Bucureşti

şi Judeţul Ilfov

În anul 2011, compania Nokia era cotată la bursă ca

fiind mai puţin valoroasă decât compania Rovio (producătoare

a jocului Angry Birds, apărut în anul 2009), iar recent brandul

Nokia (cumpărată între timp de firma Microsoft) a dispărut.

Practic, în urma unei decizii neinspirate a consiliului de

administraţie al firmei Nokia, aceasta a pierdut teren în faţa

competitorilor pierzând poziţia dominantă pe piaţa

telefoanelor. Decizia de a dezvolta telefoane simple şi ieftine a

fost infirmată de piaţă, care a preferat telefoanele inteligente pe

care să poată instala jocuri precum Angry Birds.

Trăim într-o lume deosebit de interesantă în care

schimbările tehnologice, din mediul de afaceri şi cele sociale se

succed cu o viteză deosebită, piaţa corporativă încercând să

ţină pasul. În acest proces, managerii trebuie să se adapteze

permanent. Una dintre cele mai moderne metode de dezvoltare

managerială este coachingul executiv. Acesta este un domeniu

cu o creştere rapidă, despre care se cunoaşte puţin. Literatura

disponibilă este primară şi normativă, de cele mai multe ori o

elogiere a virtuţilor coachingului executiv din perspectiva unui

coach.

În ciuda răspândirii rapide a coachingului ca instrument

de dezvoltare, dezbaterea dacă va intra în lungul şir de mode

195

care au existat în resurse umane şi training sau se va impune ca

metodă rămâne. Reputaţia coachingului a fost umbrită de

descrieri precum „prietenie plătită”, „cutie de rezonanţă”,

„ultimul accesoriu al managerilor”, pentru a numi doar câteva.

Mulţi comentatori dezbat că, deşi nou ca denumire,

ideea de discuţie unul la unul în consultanţă a apărut de câteva

decade. Activităţi precum evaluările personale şi feedbackul de

360 de grade1

sunt iniţiative care au pus, de-a lungul

timpului, indivizii faţă în faţă cu propriile performanţe

şi i-au determinat să îşi analizeze necesităţile individuale

de dezvoltare. Managerii au devenit mai conştienţi de

stilul propriu şi de ariile pe care trebuie să le îmbunătăţească.

Aceste iniţiative sunt limitate pentru că furnizează doar

motive pentru participanţi să se schimbe şi lasă împresia

că „a şti ce trebuie schimbat” este singura verigă a

lanţului. Aici intervine coachingul, ca metodă permanentă de

dezvoltare pentru că este orientat pe continuitatea procesului,

nu doar pe descoperirea a ceea ce lipseşte din procesul de

dezvoltare.

Pe măsură ce piaţa se maturizează coachingul arată din

ce în ce mai puţin ca o modă trecătoare. Totuşi, deşi coachingul

ca metodă de îmbunătăţire a performanţelor profesionale este

azi foarte des utilizat, doar viitorul va stabili dacă va depăşi

criticile ce i se aduc azi şi va fi consacrat ca metodă sau va

rămâne doar o modă.

Principalele critici ce pot fi aduse coachingului se referă

la lipsa de structurare a metodei folosite şi la absenţa unor

practici unitare. Este evident faptul că metode utilizate cu

succes în coaching sunt împrumutate din diverse curente ale

psihoterapiei, dar au fost adaptate.

1 Feedback 360 se referă la metoda de evaluare folosită în resurse umane,

de a aduna informaţii despre performanţa unui angajat de la colegi,

subordonaţi, şefi, clienţi şi furnizori.

196

Articolul de față își propune să facă o prezentare

generală, o fotografie a momentului. Dat fiind faptul că în

prezent nu există o practică unitară şi o metodă structurată, ne

vom limita doar la a face o prezentare a conceptului aşa cum a

fost perceput fenomenul din puţina literatură de specialitate,

dar şi prin contactul direct al autorului cu doi dintre cei mai

importanţi exponenţi ai curentului (John Whitmore şi Timothy

Gallwey).

Ar fi utilă, înainte de toate, clarificarea înţelesului unor

termeni uzitaţi în terminologia de specialitate, termeni care

provin din engleză şi care, fie din comoditate, fie datorită

distanţei dintre traducerea literară şi înţelesul uzual, sunt

păstraţi ca atare, fiind consideraţi intraductibili.

Coaching – o intervenţie prin care, lucrând cu o

persoană instruită, un individ îşi poate îmbunătăţi performanţa

într-o perioadă de timp foarte scurtă.

Coach – persoană instruită pentru a facilita învăţarea şi

a ajuta un individ sau o echipă să atingă un prag de

performanţă superior celui iniţial.

Mentoring – modalitate de transferare a cunoştinţelor de

la o persoană instruită într-un domeniu la un ucenic.

DEFINIŢII ŞI DIFERENŢIERI

Termenul de coaching a ajuns să denumească mai multe

tipuri de activităţi. Deşi preocuparea mea este de a delimita

modul în care termenul este folosit în mediul organizaţional,

voi menţiona şi celelalte utilizări ale termenului. În folosirea

timpurie a termenului în afaceri se referea la o intervenţie care

corecta sau remedia o situaţie – oamenii erau susţinuţi prin

coaching pentru că nu performau la capacitatea cerută sau

aveau un comportament nepotrivit. În acea perioadă,

coachingul era privit ca o metodă de a dezvolta oamenii în

interiorul organizaţiei pentru a performa mai bine şi a-şi atinge

potenţialul.

197

Confuzia există asupra ce este de fapt coachingul şi prin ce se deosebeşte de celelalte „comportamente de ajutor”, cum ar fi consilierea sau mentoratul. O varietate de coaching de nişă a apărut deja, pe măsură ce a fost popularizat – life coaching, coaching pentru abilităţi, executive coaching, coaching de echipă, pentru a numi doar câteva. În parte, acest lucru se poate să se fi întamplat pentru că practicanţii au profitat de popularitatea fiecărui nou termen şi l-au aplicat la metoda generală. În consecinţă coachingul a suferit o depreciere a termenului generată de confuzia creată. Coachingul a fost perceput greşit şi înţeles greşit. Pentru ca lucrurile să fie şi mai dificile, acolo unde unii folosesc termenul de life coaching, alţii vorbesc despre mentoring pentru dezvoltare. Multe organizaţii folosesc termenul specific pentru anumite operaţiuni în timp ce altele aleg o terminologie care îi favorizează demersul şi care este unanim acceptată în organizaţie. Rezultatul este că aceeaşi definiţie o întâlnim pentru mai mulţi termeni.

Dezbaterea dintre forurile academice şi practicanţi este de actualitate şi s-a ajuns la acceptarea necesităţii de a forma un fond comun de definiţii. Dezbaterea este atât de acută încât aproape că s-a ajuns la un număr mai mare de definiţii ale coachingului decât numărul de practicanţi. Faptul că Europa şi Statelele Unite interpretează termenul atât de diferit sporeşte confuzia. Am selectat o colecţie de definiţii asupra coachingului:

Definiţii ale coachingului Autor

Un proces care permite ca

învăţarea şi dezvoltarea să se

întâmple şi prin care se produce

performanţa

Parsole (1999)

Deblocarea potenţialului (cuiva)

pentru maximizarea rezultatelor

Whitmore (1996)

198

Demersul coachingului şi

mentoringului este de a ajuta

şi susţine oamenii într-un

mediu cu competiţie în

creştere pentru:

a) dezvoltarea de abilităţi;

b) îmbunătăţirea performanţei;

c) mărirea potenţialului;

d) şi a deveni ceea ce doresc

să devină.

Definiţia din cursul

CIPD

Intervenţie primară pe termen

scurt cu scopul de a îmbunătăţi

performanţa şi a dezvolta o

anumită competenţă

Clutterbuck (2003)

O conversaţie sau o serie de

conversaţii între două persoane

Starr (2003)

Arta de a facilita învăţarea,

dezvoltarea sau performanţa

cuiva

Downey (1999)

Definiţia verbului

„coach” = a antrena,

a tutora, a da sugestii

Oxford Dictionary

Un coach este o persoană care

lucrează cu clientul pentru a-l

ajuta să îşi atingă obiectivele,

să rezolve problemele,

să înveţe să se dezvolte

Caplan (2003)

O relaţie catalizatoare care

accelerează procesul de

performanţă; pentru

indivizi şi organizaţii

este descoperirea scopului

şi trăirea lui

Coach U University,

Texas

199

Există câteva lucruri asupra cărora toată lumea este de

acord:

a) este o intervenţie unu la unu;

b) acordă feedback asupra punctelor forte şi punctelor

slabe;

c) este ţintit către activităţi specifice;

d) este o activitate pe termen relativ scurt, care poate

avea şi un orizont mai lung;

e) este o formă non-directivă de dezvoltare;

f) este centrat pe îmbunătăţirea performanţei;

g) este folosit pentru o gamă largă de activităţi;

h) activităţile de coaching au impact atât asupra

individului, cât şi a organizaţiei;

i) se bazează pe faptul că individul are conştiinţă de

sine sau că o poate dezvolta;

j) pot fi discutate subiecte personale cu accent pe

performanţa în muncă.

În sens larg, dintr-un punct personal de vedere,

coachingul se referă la dezvoltarea abilităţilor şi cunoştinţelor

unei persoane astfel încât performanţa în muncă se

îmbunătăţeşte şi se poate spera la o creştere organizaţională. Se

concentrează pe o performaţă ridicată şi pe creşterea calităţii

muncii şi care, în acelaşi timp, poate avea impact asupra vieţii

private. De obicei se desfăşoară pe o perioadă scurtă de timp şi

are obiective clar stabilite.

DEFINIREA PRIN DIFERENŢE ÎN RAPORT CU

DOMENII ÎNRUDITE

Coaching vs mentoring

Există multe similarităţi între coaching şi mentoring,

deoarece amândouă implică o acţiune unu la unu, care

furnizează indivizilor oportunitatea de a reflecta, a învăţa şi a

se dezvolta. Dacă vom compara coachingul cu ceea ce în mod

200

tradiţional înţelegem prin mentorat vom observa câteva

diferenţe esenţiale. Termenul de mentoring îşi are rădăcina în mitologia

greacă. Odiseu şi-a încredinţat casa şi educaţia fiului său, prietenului său, Mentor, spunându-i: „Spune-i tot ce ştii”.

Cele mai comune dintre diferenţele dintre coaching şi mentoring sunt ilustrate în tabelul de mai jos.

Mentoring Coaching Relaţie în desfăşurare care poate dura o perioadă lungă de timp

Relaţie cu o durată de timp prestabilită

Poate fi informal, se poate desfăşura în orice moment în care cel mentorat are nevoie de ajutor, de sfat sau de expertiza mentorului

Are un caracter mai structurat, în care întâlnirile au loc la intervale regulate de timp

Pe termen lung, priveşte individul în ansamblu

Pe termen scurt, se concentrează pe soluţionarea unei probleme, a unui aspect

Mentorul este, de obicei, mai calificat şi mai experimentat decât cel mentorat

În general nu este necesar ca persoana coach să aibă acelaşi nivel de experienţă cu cel antrenat, cu excepţia cazurilor în care coachingul este orientat către abilităţi

Centrat pe carieră şi dezvoltare Centrat pe obiective la locul de muncă

Agenda este stabilită de cel care învaţă, rolul mentorului este de a-l ghida în rolurile pe care urmează să le aibă

Agenda este stabilită pentru atingerea unor obiective specifice, imediate

Dezvoltare profesională Dezvoltare pe o singură arie/subiect

201

În realitate, pot fi mai multe suprapuneri între rolul de

coach şi de mentor. Un mentor poate să facă uneori coaching şi

un coach poate să fie şi mentor, dacă lucreză cu cineva de-a

lungul timpului pe probleme legate de carieră. Mulţi oameni

înţeleg că mentoratul este o activitate adjunctă coachingului,

mai ales atunci când sunt furnizate sfaturi privind cariera, prin

opoziţie atenţia pe termen scurt, centrată pe obiective în

coaching.

Coaching vs terapie/consiliere

Există în mod evident similarităţi între coaching şi

activităţile de consiliere. Multe dintre tehnicile, metodele şi

instrumentele din coaching provin din domenii cum sunt

psihologia sau terapiile asociate şi sunt aplicate în contextul

organizaţional.

Cea mai mare şi evidentă diferenţă între coaching şi

psihoterapie este paradigma în care se desfăşoară. Coachingul

este făcut în sport, în afaceri, în seminarii de dezvoltare

personală. În opoziţie cu coachingul, psihoterapia este o

intervenţie de vindecare. Această paradigmă separă indivizii

care au nevoie de vindecare emoţională/psihologică de cei care

caută în coaching să îşi mărească performanţa şi să aibă mai

mult succes personal sau profesional. Coachingul este o

intervenţie care presupune că individul este sănătos şi

manifestă un comportament funcţional. Este adevărat că şi

terapia şi coachingul este folosit de indivizi pentru a modifica

sau schimba comportamente. Deşi amândouă metodele

presupun revelaţii despre propria persoană, în terapie revelaţia

este folosită pentru vindecare, iar în coaching pentru mărirea

potenţialului. Progresul în terapie este raportat de către client,

în timp ce în coaching măsurarea performanţei este dată de

obiectivele clar stabilite de comun acord între client şi coach.

Metodele de livrare, de asemenea, pot fi diferite. În timp ce

terapia este obligatoriu faţă în faţă, în coaching şedinţele se pot

202

defăşura şi la telefon, prin videoconferinţă şi chiar prin Yahoo

Messenger.

Diferenţieri de nişă

Acestea se adaugă la diferenţierile deja menţionate, în

funcţie de domeniul în care aplicăm coachingul. Putem astfel

întâlni coaching executiv, coaching pentru performanţă,

coaching pentru abilităţi, coaching pentru carieră. Din nou

aceşti termeni pot avea definiţii diferite dacă întrebăm diverşi

practicieni la ce se referă.

Ce diferenţiază aceste tipuri de coaching?

Coachingul pentru performanţă este atunci când

activităţile de coaching sunt centrate pe creşterea

performanţelor individuale. Subiectele discutate pot varia, dar

vor fi întotdeauna îndreptate spre obţinerea unor performanţe

mult crescute. În general bazele teoretice ale acestui tip de

coaching derivă din psihologia organizaţională, dar şi din cea

sportivă, combinate cu metode din psihologia generală.

Coachingul pentru abilităţi este forma de coaching

concentrată pe abilităţi de bază pe care un angajat tebuie să le

aibă pentru a-şi îndeplini rolul. Dezvoltarea astfel oferită este

flexibilă, adaptată, servită „la timp”. Programele de coaching

astfel oferite sunt personalizate pentru fiecare individ, astfel

încât acesta îşi dezvoltă abilităţile la nivelul necesar obţinerii

rezultatelor optime în organizaţie.

Coachingul pentru carieră se centrează pe nevoile

individuale de dezvoltare în carieră. Coach-ul solicită feedback

de la individ privind opţiunile în dezvoltarea carierei. Procesul

trebuie să sporească claritatea asupra nevoilor în carieră,

schimbarea personală şi trecerea la un plan de acţiune.

Coachingul personal presupune ajutarea unui individ să

facă o schimbare semnificativă în viaţa sa personală. Rolul

coachului este de a ajuta individul să exploreze noi posibilităţi.

Are ca punct de plecare agenda personală a individului.

203

Coachingul în afaceri, cunoscut sub numele de business

coaching se referă la coachingul furnizat în mediu

organizaţional. El poate fi livrat către indivizi sau grupuri.

Acesta se suprapune ca definiţie cu ceilalți termeni întâlniţi în

mediul organizaţional.

Coaching executiv este coachingul oferit managerilor

executivi sau echipelor manageriale. Organizaţiile sunt

interesate să investească în manageri pentru a îmbunătăţi

performanţa şi pentru a creşte profitul. Acest lucru este posibil

datorită faptului că managerii sunt elementele-cheie de

influenţare a activităţii în organizaţii. Coachingul executiv este

oferit deseori de persoane din afara organizaţiei, ale căror

servicii sunt contractate pe o perioadă specifică de timp cu un

număr de la început desemnat de şedinţe.

Diferenţierea coaching intern vs coaching extern

Aceasta este cea din urmă distincţie pe care o voi

menţiona. Tyler (2000) nota că în mod istoric contractele de

coaching se făceau cu cineva din afara organizaţiei. În timp

schimbările foarte rapide precum şi necesitatea de a acţiona „în

timp real” au dus ca practica de a forma coachi interni să fie

foarte răspândită. În ciuda răspândirii acestei practici, raportul

realizat de Wasylyshyn2 (2003) în urma unui sondaj în Statele

Unite arată că în aproape 100% din companii se preferă

coachingul extern.

Un sondaj asupra articolelor apărute în Statele Unite, şi

realizat de către Garman, arată că în 56% din articole se

vorbeşte despre coaching intern. Persoana internă care

furnizează coaching este descrisă cel mai adesea ca fiind un

specialist din departamentul de resurse umane sau unul dintre

2 Karol Wasylyshyn este cea care a diferenţiat coachingul pentru angajaţii

obişnuiţi de ceea ce ea numeşte super-keepers în lucrarea Talent

Management Workbook (Septembrie 2003).

204

manageri, de cele mai multe ori managerul executiv sau

general, care lucrează cu colegii şi cu subordonaţii în afara

orelor de program.

Unii specialişti diferenţiază coachingul furnizat intern

de alte forme de „ajutorare” a colegilor cum ar fi trainingul,

consilierea, sfătuirea care pot să vină din partea specialiştilor în

resurse umane sau a şefilor de departamente. Tendinţa în

creştere este de a încuraja managerii să ofere coaching intern

(Peterson3 ,1996) în efortul de a soluţiona problemele care apar

în sistem, funcţia de coach adăugându-se celorlalte funcţii

manageriale.

Studiul de caz al lui Schnell (2005) evidenţiază câteva

avantaje ale coachingului intern. Primul avantaj este că se

aduce contribuția unui expert în problemele legate de politicile

şi procedurile interne în procesul de coaching. În felul acesta

organizaţia beneficiază de o explorare exponenţială a

problemei datorită faptului că toţi actorii implicaţi în proces

cunosc natura problemei. În mod administrativ coachingul

intern este facilitat de faptul că membrii organizaţiei, lucrând

împreună, îşi pot acorda suport pe tot parcursul perioadei în

care se desfăşoară procesul de coaching, în întâlnirile formale

sau informale din organizaţie.

Principala provocare pe care o are coachingul intern

este păstrarea confidenţialităţii. Un alt dezavantaj este că

datorită încărcării foarte mari de expertiză şi cunoştiinţe pe care

un coach intern le are, relaţia de coaching nu mai poate fi la fel

de creativă şi susţinătoare pentru individ.

Pentru multe organizaţii apare necesitatea de a avea atât

coach interni, cât şi externi. Atunci când coachingul are ca scop

o schimbare culturală, un coach extern poate oferi o

3 D.B. Peterson efectuează numeroase studii şi cercetări asupra problemelor

cu care se confruntă coachingul. Este unul dintre cei mai renumiţi şi invitaţi

vorbitori în conferinţele de coaching.

205

perspectivă obiectivă, în timp ce în transferul de cunoaştere şi

abilităţi organizaţia poate beneficia de aportul managerilor şi

specialiştilor proprii.

CE SE ÎNŢELEGE PRIN COACHING EXECUTIV

Coachingul executiv implică o relaţie între două

persoane (sau mai multe persoane dacă vorbim de echipe) în

care un coach ajută un executiv să atingă anumite obiective

într-o arie profesională sau adesea personală. Este o practică

întâlnită în ultimii cincisprezece ani în diverse forme, conform

relatărilor lui Berglas (2000), care a devenit o nouă profesie

cunoscută sub numele de coaching executiv.

În mod curent coachingul este privit ca o cvasi-profesie

ai cărei practicieni caută acceptare şi credibilitate şi, așa cum

vom arăta în cele ce urmează, încep să fie învestiţi cu

amândouă. Coachingul există în diverse arii ale vieţii: sport,

învăţământ, spiritualitate, consiliere maritală şi de cuplu,

educaţia copiilor, comportament managerial şi orice altceva.

Coachingul executiv se referă la antrenamentul managerilor cu

experienţă, al celor începători sau al antreprenorilor. Cei cărora

li se adresează coachingul au probleme de rezolvat în diverse

arii. Coachingul se adresează atât vieţii profesionale, cât şi

celei personale.

În lumea contemporană, a face ceva de unul singur

înseamnă în cele mai multe cazuri a perpetua acelaşi

comportament. Comportamentele se schimbă cu greutate. Cei

care susţin coachingul motivează că a împărtăşi problemele şi

nevoile de dezvoltare cu un executive coach înseamnă să ai

acces la o „minte neutră” care este dornică şi capabilă să

asculte cu atenţie, să provoace constructiv şi să ţină

contabilitatea eforturilor conştiincioase ale executivului în

dezvoltarea personală.

Aşa cum exprimă foarte clar mulţi dintre coachi, un

coach nu controlează, nu gestioneză şi nu manipulează relaţia.

206

Timothy Gallwey (1996), intructor la Harvard şi expert în

tenis, notează în cartea sa The Inner Game of Tennis:

„Coachingul este o cheie spre deblocarea potenţialului

personal şi obţinerea performanţelor maxime. Înseamnă să îl

ajuţi să înveţe, decât să le predea”.

Altfel spus, coach-ul deschide o conversaţie şi

construieşte o atmosferă în care executivul poate să ajungă la

propriile concluzii. Astfel de conversaţii au scopul de a ajunge

la probleme „reale”. Când are succes, coachingul duce la un

plan de acţiune care urmăreşte declanşarea dezvoltării. Printre

atribuţiile coach-ului se numără crearea unui climat de

încredere şi ascultare activă, în care pune întrebările „corecte”.

Un astfel de proces îi permite executivului să gândească mai

profund, diferit şi dincolo de scopul său obişnuit.

Există deja o vastă literatură despre cum să devi coach

executiv. Apar articole în reviste celebre de business. Trei cărţi

mi-au atras în mod deosebit atenţia şi le voi discuta în

capitolele ce urmează: Fitzgerald şi Berger (2000) Executive

Coaching: Practice and Perspective, John Whitmore:

Coaching for Performance, Goldsmith, Lyons şi Freas Coachig

for Leadership.

METODE APLICATE ÎN COACHINGUL EXECUTIV

Whiterspoon şi White4 notau în 1996 că există mai

multe feluri în care poate fi implementat coachingul:

a) coaching pentru dezvoltarea unor abilităţi cerute în

procesul muncii;

b) coaching pentru performanţă, care se canalizează

mai mult decât pe munca propriu-zisă; 4 Whiterspoon şi White analizează coachingul executiv din perspectiva

nevoilor clientului. Ei indentifică patru mari categorii de coaching executiv:

pentru abilităţi, pentru performanţă, pentru dezvoltare şi pentru agenda de

lucru (cel mai ades fiind vorba de transcenderea la postul de CEO). Ei

examinează şi similarităţile între cele patru tipuri de coaching.

207

c) coaching pentru dezvoltare, îndreptat spre procesele

de învăţare cu impact în viitor;

d) coaching pentru executivi, care se adresează

executivului într-un sens mai larg.

Cel din urmă rol este cel mai relevant pentru strategie.

Construită pe modelul lui Whiterspoon şi White, Knudson

(2002) sugerează că un coach poate să aducă noi formulări

strategiei, care pot suna în felul următor:

să fie o cutie de rezonanţă pentru un executiv care

are nevoie să exploreze diverse scenarii de strategii;

să ajute executivul să testeze presupuneri privind

realitatea pieţei şi oportunităţile pe care le prezintă;

să puncteze unghiurile de umbră;

să crească creativitatea;

să suţină eforturile de a implementa o anumită

direcţie strategică prin ajutarea managerului să

creeze o nouă strategie.

Aplicabilitatea şi implicaţiile coachingului

Deşi pentru neiniţiaţi ideea de coaching poate părea

prea personală pentru a fi aplicată în afaceri, există multe

oportunităţi în organizaţii pentru aplicarea formală a

coachingului. Poate fi folosit, de exemplu, pentru motivarea

angajaţilor, pentru dezvoltarea abilităţilor interpersonale,

construirea echipelor, creşterea performanţei, pentru a adăuga

planificare şi evaluare etc.

Următoarele remarci ale lui Berger (2002) sunt

relevante pentru că încearcă să explice de ce coachingul este

foarte popular printre manageri:

varietatea rolurilor managerilor este în creştere;

complexitatea muncii manageriale cere, în egală

măsură, provocare şi susţinere, iar coachingul le

oferă pe amândouă;

208

potrivirea între complexitatea minţii unui manager şi

cerinţele postului este esenţială pentru eficienţa

muncii şi pentru obţinerea satisfacţiei şi a devenit un

fapt recunoscut pe scară largă.

Importanţa utilizării abilităţilor de ascultare în

coaching

Un lucru care apare în întreaga literatură despre

coaching este abilitatea coach-ului de a asculta. Un coach poate

să creadă că cea mai mare valoare pe care o poate aduce

celorlalţi este împărtăşirea experienţei. Acest lucru poate fi

adevărat pentru cei care au o vastă experienţă în funcţii de

conducere. Aceasta este o greşeală. Totuşi, acest fapt satisface

o necesitate fundamental umană, aceea de a împărtăşi. Se pare

că acesta este o necesitate psihologică pe care cea mai mare

parte a noastră nu reuşim să o satisfacem (Coleman 2002).

Coleman afirmă că cei mai mulţi coachi recunosc o necesitate

din ce în ce mai mare de a asculta ceea ce spun clienţii.

Abilitatea de „a citi printre rânduri” şi de „a face conexiuni

între factori care aparent nu sunt relaţionaţi” are o valoare

deosebită. În acele ocazii în care coachul nu ştie ce să facă în

pasul următor, el trebuie să pună întrebări deschise potrivite.

Aceasta îi dă posibilitatea clientului să continue să vorbească şi

prin aceasta să poată să găsească un moment de inspiraţie

pentru manager.

După cum arată literatura de specialitate, clienţii sunt

mai înclinaţi să treacă la acţiune dacă lucrează cu propriile lor

idei, decât dacă lucrează cu ideile coachului. Cheia este să fie

atent la momentele de „ăăă... ăăăă” şi să fie sigur că

recunoaşte momentele respective.

Coachingul înseamnă ascultare, dar nu acceptarea

cadrului pe care îl descrie clientul. A asculta înseamnă că acel

client se simte ascultat şi apreciat. Deseori, când clienţii sunt

confuzi în situaţii complexe, ascultarea activă şi reflectarea

209

celor spuse de către coach îl poate ajuta pe client să sorteze

lucrurile. Cel mai important cadou făcut clientului, după

spusele lui Alain Cardon (2002) este de a oferi mai multe

moduri de a privi aceeaşi situaţie. El consideră că făcând acest

lucru clienţii pot dezvolta propriile lor soluţii la situaţiile cu

care se confruntă. Steven Covey (2002) confirmă şi

completează: „Caută mai întâi să înţelegi şi apoi să te faci

înţeles”.

Coleman (2002), de asemenea, reflectă asupra acestui

subiect şi argumentează că este necesar să fii pe aceeaşi

„lungime de undă” cu clientul şi rezumă în felul următor:

„Pentru a stabili un raport cu clienţii este necesar să înţelegi

cum înţeleg ei lumea, cum văd lumea şi să descoperi care sunt

scopurile lor şi care sunt lucrurile importante pentru ei. Din

acest punct poate începe munca împreună.”

Izolarea managerilor

Este o provocare imensă să formulezi o strategie care să

răspundă eficient unui mediu complex şi în continuă şi rapidă

mişcare. Şi este o şi mai mare provocare să faci o organizaţie

să facă o strategie să devină reală. Din moment ce

implementarea strategiei pivotează în jurul succesului

companiei, programele de coaching executiv care susţin

amândouă aceste lucruri pot avea un impact şi mai mare asupra

rezultatelor afacerii.

Relaţiile de coaching încep, de obicei, cu dezvoltarea de

abilităţi şi creşterea performanţei. Deşi, dacă reuşeşte să creeze

un cadru în care deciziile managerului să fie mai clare, coachul

va creşte în importanţă şi este capabil să exploreze alternative

creative la modul normal de a gândi. Clientul şi coachul pot să

înceapă să adreseze probleme mai subtile şi mai complexe.

Cardon (2002) consideră că poziţia coachingului

executiv este de a suplini singurătatea pe care clienţii pot să o

resimtă în universul executiv. Indiferent că managerul este

210

introvert sau extrovert, el experimentează un semntiment de

izolare. Şedinţa de coaching poate fi un moment foarte bun

pentru manager să împărtăşească gânduri şi impresii, fie despre

viaţa personală, fie despre cea profesională cu coachul.

Fitzgerald şi Berger îl citează pe Albert Einstein: „Este ciudat

să fii atât de cunoscut şi totuşi atât de singur”.

Evident, printre top executivi această singurătate este o

normă. Liderii trebuie ocazional să acţioneze singuri, pentru

motive bine întemeiate. De asemenea, sunt momente în care

decizii problematice în companii trebuie luate de manageri

împreună cu alţii. Un leader eficient ştie când să îi implice pe

ceilaţi în procesul decizional şi mai ales când să nu îi implice.

Şi coachingul poate să ajute în astfel de momente de

singurătate.

Ghid pentru asigurarea succesului procesului de

coaching

Ca în toate activităţile manageriale, eşecul activităţii de

coaching rămâne o posibilitate. Coachingul prost aplicat este

mai rău decât ineficient. Coachingul de slabă calitate poate

produce daune indivizilor şi organizaţiei şi poate risipi sume

mari de bani. Pentru a micşora sau evita riscul eşecului,

anumiţi paşi în coaching sunt recomandaţi cu insistenţă

(Hodges 2002):

a) alinierea coachingului cu strategia de afaceri;

b) acordul asupra unor obiective clare şi a unui cadru de

timp;

c) asigurarea că problema organizaţiei nu este etichetată

ca o problemă individuală;

d) indentificarea părţilor implicate;

e) asigurarea că organizaţia este pregătită pentru

coaching şi feedback;

f) coachingul nu trebuie să fie obligatoriu;

g) să fie făcută distincţia între coaching şi terapie;

211

h) selectarea coachului potrivit;

i) asigurarea că persoana are calităţi interpersonale;

j) asigurarea că persoana are credibilitate în faţa

clientului.

Ca o concluzie, putem spune că, în final, coachingul

este mai degrabă demonstrat decât definit. Totuşi, cea mai

folositoare definiţie a coachingului executiv se concentrează pe

ceea ce oferă acesta clientului. Există şi nişte condiţii. În

primul rând, persoana care doreşte coaching trebuie să fie

pregătită pentru o relaţie strânsă cu altcineva. Asta înseamnă că

persoana care face coaching trebuie să fie deschisă şi să-şi

dorească să se dedice unui proces al schimbării personale.

Odată ce această regulă de bază este stabilită, începe delicatul

proces de căutare a unui coach potrivit. Nu consider că

coachingul ar trebui să fie obligatoriu sau clienţii să primească

un coach fără alegere. Trebuie să se stabilească o legătură

reciprocă pentru a servi ca fundament al încrederii între cei doi.

Pe aceasta se bazează un acord de confidenţialitate între coach

şi client. Integritatea, onestitatea şi încrederea sunt esenţiale.

Fără un astfel de suport, relaţia de coaching nu poate dura. Este

evident că un coach trebuie să aibă aptitudini de bun ascultător.

Ken Blanchard spunea, la Conferinta ICF: „Coachingul

înseamnă să îndrepţi pe cineva prin întrebări adecvate. Ego-ul

este cel mai mare inamic al coachingului”. Coachul nu trebuie

doar să asculte. Coachul trebuie să ştie cum să asculte activ şi

constructiv. Coachul trebuie să fie confortabil cu ambiguitatea,

schimbările rapide sau cu inevitabile incertitudini. Coachul mai

trebuie să înţeleagă universul complex în care acţionează

executivul şi să poată oferi asistenţă punând întrebările la

timpul şi locul potrivit.

Cu alte cuvinte, un coach bun trebuie să fie capabil să

se counfrunte cu problemele dificile întâmpinate de client şi să

asigure un context constructiv care să permită executivului să

reflecteze şi să acţioneze în feluri noi. Prin întrebări

212

securizante, dar provocatoare, clientul poate ajunge la noi

nivele de înţelegere şi să treacă spre un model de acţiune şi

gândire care i-ar fi rămas inaccesibil fără intervenţia coachului.

Odată ajuns la acest stadiu putem considera că relaţia de

coaching a dat rezultate. În problema provenienţei coachilor opinez în favoarea

celor externi faţă de cei interni. În timp ce aceia care sunt de partea coachingului intern au motive care li se par valide (mai ales dacă firmele lor au avut experienţe de succes cu coachingul intern), convingerea mea este că coachingul extern funcţionează mai bine. E mai probabil ca aceştia să fie neutri şi neimplicaţi în păienjenişul politicilor corpotatiste. Un coach abil şi experimentat este capabil să se raporteze efectiv la mediul de lucru al executivului fără a avea interes în rezultatul coachingului, altul decât munca pentru succesul clientului.

Totuşi, cu cât coachii şi firmele care îi angajează pot arăta rezultate concrete în business, cu atât mai uşor va fi pentru profesie să se dezvolte. Acestea fiind spuse, consider că coachingul deschide o nouă cale pentru cei care caută un mod diferit de conducere în ziua de azi. El oferă şi alte beneficii personale care diferă de la executiv la executiv. Multe cercetări, dar şi folclorul sugerează că principala cauză a eşecului unei strategii corporatiste este execuţia şi nu planificarea. Iar principala problemă a execuţiei sunt problemele umane. Aici, coachingul executiv oferă cel mai mult ajutor. Foarte rar, dacă nu niciodată, coachii sunt angajaţi să ofere consultanţă strategică. Mai degrabă sunt chemaţi pentru a rezolva probleme de execuţie şi inevitabilele dificultăţi personale apărute în procesul muncii. Acestea sunt aşa-numitele probleme soft, dar, ironic, acestea sunt cele mai grele dintre toate. În final sunt optimist în legătură cu viitorul coachingului executiv. Devine, aşa cum am afirmat în mod repetat, din ce în ce mai cunoscut, recunoscut şi folosit. Şi mai important, coachingul executiv reprezintă (probabil) cele mai business friendly aptitudini pentru dezvoltarea umană.

213

Dorinţa de a supune atenţiei acest subiect este dată în

principal de convingerea că şi instituţiile şi structurile de stat

se confruntă cu necesitatea adaptării permanente la

frecventele schimbări sociale. De la o generaţie la alta

modificările tehnologice şi atitudinale sunt atât de profunde

încât obligă la actualizarea şi modificarea unor legi sau

proceduri. Consider că abordarea periodică a dificultăţilor cu

care se confruntă aceste instituţii prin intermediul principiilor

aplicate în coaching poate fi utilă. Poate că nu ar fi lipsit de

interes ca uneori să aplicăm metoda „stop and go” pentru a

avea o abordare proaspătă asupra problemelor cu care

instituţiile se pot confrunta în adaptarea la realitățile mereu în

schimbare.

Referinţe bibliografice

1. Cardon, Alain (2003), Coaching pentru echipe de

manageri, Editura CODECS – Bucureşti.

2. CIPD – Training and Coaching Survey.

www.cipd.co.uk.

3. Hardingaham, Alison (2007), Coaching pentru un

coach, Editura CODECS, Bucureşti.

4. Goleman, Daniel (1996), Emotional Intelligence: Why

It Can Matter more Than IQ, Bloomsburz, London.

5. Schnell, E.R. (2005), A Case Study of Executive

Coaching as a Support Mechanism during

Organizational Growth and Evolution. Consulting

Psychology Journal: Practice and Research, 57(1),

41-56.

6. Sperry, L. (1999), The 1999 Harry Levinson lecture:

Leadership Dynamics: Character Assessment in the

Executive Selection Process. Consulting Psychology

Journal: Practice & Research, 51(4), 211-217.

7. Tobias, L. L. (1996), Coaching executives. Consulting

Psychology Journal: Practice & Research, 48(2), 87-95.

214

8. Tyler, K. (2000), Scoring Big in the Workplace. HR

Magazine, 45, 96-106.

9. Wasylyshyn, K. M. (2003), Executive Coaching: An

Outcome Study. Consulting Psychology Journal:

Practice & Research, 55(2), 94-106.

10. Whitmore, J., Coaching for Performance: Growing

People, Performance and Purpose. (3rd. ed.) London:

Nicholas Brealey Publishing, 2002.

215

AAPPLLIICCAAŢŢIIAA MMAANNAAGGEEMMEENNTTUULL AASSIISSTTAATT

AALL RRIISSCCUURRIILLOORR DDEE CCOORRUUPPŢŢIIEE ((MMAARRCC))

Comisar-şef de poliţie Traian Mihăiţă BÂRLICI

Serviciul Studii şi Proiecţii Anticorupţie

I. INTRODUCERE

Proiectul HOME/ISEC/AG/FINEC/4000002185 –

„Îmbunătăţirea capacităţii MAI de a identifica şi diminua

riscurile şi vulnerabilităţile la corupţie prin utilizarea

soluţiilor I.T.”

Derularea activităţilor de implementare a Metodologiei

privind managementul riscurilor de corupţie a presupus

organizarea şi gestionarea unui volum considerabil de date şi

informaţii provenite din diverse surse interne şi externe, în

paralel cu iniţierea de demersuri vizând controlul costurilor

(financiare, umane, tehnice ş.a.), al termenelor de

implementare şi impactului de ansamblu al măsurilor de

prevenire.

Ținând cont de faptul că aplicarea Metodologiei s-a

realizat atât la nivel central, cât și în fiecare structură teritorială

a MAI (în baza de date au fost introduse registre ale riscurilor

de corupție provenite din peste 500 structuri ale MAI), analiza

datelor privind riscurile de corupție a comportat probleme

deosebite. Acestea au fost generate, în special, de absența unor

definiții standardizate ale riscurilor de corupție, dar și de

cantitatea foarte mare de date, utilizarea unor repere uneori

216

diferite de analiză în privința probabilității de apariție și a

impactului, absența unor corelații între evaluările riscurilor de

corupție și cazuistica de corupție sesizată la nivelul MAI.

În anul 2010, Inspectoratul General pentru Imigrări

(IGI) din cadrul MAI a realizat o aplicație ce a avut ca scop

transpunerea, în format electronic, a Metodologiei, aceasta

fiind implementată la nivelul tuturor formaţiunilor centrale şi

teritoriale ale IGI.

Această aplicaţie a fost concepută în limbajul PHP şi

HTML, având ca suport facilităţile oferite de accesul la

resursele unei reţele de calculatoare Intranet, aparţinând IGI, la

care aveau acces toate formaţiunile teritoriale, municipiul

Bucureşti şi formaţiunile centrale ale IGI. Principiul de acces la

datele stocate în baza de date se baza pe IP-ul calculatorului de

pe care se accesa aplicaţia, astfel încât, dacă IP-ul

calculatorului de pe care se lansa aplicaţia aparţinea unei

formaţiuni teritoriale, atunci datele afişate se refereau doar la

acea formaţiune teritorială.

Plecând de la experienţa IGI în gestionarea informatică

a riscurilor privind corupţia, respectiv de la dificultățile

întâmpinate în procesul de analiză a riscurilor, DGA a

considerat necesară dezvoltarea unui software dedicat

implementării în sistem informatic a produselor activităţii de

management al riscurilor de corupție, astfel cum sunt stabilite

acestea prin anexele la Metodologia realizată de DGA, dar și

includerea cazuisticii în procesul de analiză.

Valoarea adăugată furnizată prin intermediul

utilizării produsului software va consta în oferirea posibilităţii

de identificare, evaluare, gestionare şi monitorizare a

riscurilor de corupţie în mod coerent, unitar şi durabil, dar

şi în creşterea celerităţii activităţilor de management al

riscurilor de corupţie, respectiv în producerea de rapoarte de o

calitate mult mai ridicată pe ansamblul riscurilor identificate la

nivelul MAI.

217

În vederea dezvoltării aplicației, DGA a depus spre

finanțare proiectul HOME/ISEC/AG/FINEC/4000002185 –

„Îmbunătăţirea capacităţilor MAI de identificare şi diminuare

a riscurilor şi vulnerabilităţilor la corupţie prin intermediul

soluţiilor IT”, al cărui scop este de a stimula, promova şi

dezvolta metode şi instrumente orizontale de analiză, necesare

pentru abordarea strategică a prevenirii şi combaterii corupţiei.

Proiectul a fost implementat în colaborare cu alte patru

structurilor partenere din cadrul MAI: Inspectoratul General al

Poliției Române (IGPR), Inspectoratul General pentru Situații

de Urgență (IGSU), Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI)

și Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a

Vehiculelor (DRPCIV).

Obiectivul proiectului este de a dezvolta o aplicaţie

informatică destinată să asigure atât sustenabilitatea

rezultatelor activităţilor desfăşurate la nivelul tuturor

instituţiilor/structurilor MAI în domeniul managementului

riscurilor de corupţie, cât şi modalităţi eficiente de

monitorizare a implementării acţiunilor/măsurilor stabilite în

acest context.

Rezultatele proiectului constau în:

• proceduri informatice operaţionale pentru

gestionarea informaţiilor privind riscurile şi

vulnerabilităţile la corupţie şi monitorizarea

implementării acţiunilor/măsurilor stabilite, rezultat

direct al desfăşurării analizei-pilot la nivelul unor

structuri partenere;

• bază de date funcţională pentru managementul

riscurilor şi vulnerabilităţilor la corupţie;

• cursuri de formare a formatorilor pentru membrii

echipei de proiect şi specialiştii DGA (60 persoane);

• specialişti DGA instruiţi pentru a putea oferi

consultanţă de specialitate utilizatorilor din unităţile

MAI privind utilizarea software-ului;

218

• manual de bune practici privind managementul

riscurilor şi vulnerabilităţilor la corupţie elaborat şi

tipărit în limbile română şi engleză pentru a fi

diseminat la nivel naţional şi european.

II. DEFINIȚII UTILIZATE ÎN CONTEXTUL

MANAGEMENTULUI RISCURILOR DE CORUPȚIE LA

NIVELUL MAI

risc de corupţie – probabilitatea de apariţie a unei ameninţări de corupţie, vizând un angajat, colectiv profesional sau domeniu de activitate, determinat de cauze/vulnerabilităţi specifice şi de natură să producă un impact cu privire la îndeplinirea obiectivelor/activităţilor unei structuri;

ameninţare de corupţie – acţiunea sau evenimentul potenţial de corupţie ce poate să apară în cadrul unei activităţi a Ministerului Afacerilor Interne (MAI);

vulnerabilitate/cauză – slăbiciune în sistemul de reglementare ori control al activităţilor specifice, care ar putea fi exploatată, stând la baza şi putând declanşa săvârşirea unei fapte de corupţie;

materializarea riscului – translatarea riscului din domeniul incertitudinii, al situaţiei potenţiale de corupţie, în cel al certitudinii, respectiv săvârşirea unei fapte de corupţie;

incident de integritate – eveniment produs la nivelul unei structuri a MAI, urmat de trimiterea în judecată, adoptarea unei hotărâri definitive de condamnare pentru fapte de corupţie, sau aplicarea unei sancţiuni disciplinare ca urmare a efectuării unui test de integritate, ori a întocmirii unui raport de evaluare, rămas definitiv, de către Agenţia Naţională de Integritate;

219

impact – efectele produse în cadrul activităţii unei

structuri în cazul în care un risc de corupţie se

materializează;

unitate de muncă – formă de organizare

structurală ce reuneşte un ansamblu de angajaţi care

realizează acelaşi gen de activităţi, permiţând, în

consecinţă, expunerea la riscuri similare; unitatea de

muncă poate fi regăsită în structura organizatorică a

MAI sub denumiri variate: serviciu, birou,

compartiment, echipă, dar şi funcţie unică, aşa cum

sunt, de exemplu, funcţiile de psiholog sau consilier

juridic;

coordonator al unităţii de muncă – şeful ori

responsabilul cu organizarea activităţilor din cadrul

unei unităţi de muncă, cel care pune la dispoziţie

informaţiile solicitate de către Grupul de lucru pentru

prevenirea corupţiei;

structuri ale MAI – structuri ale aparatului central

al MAI, instituţii şi structuri aflate în

subordinea/coordonarea MAI, respectiv structuri

subordonate acestora ai căror conducători au

calitatea de ordonatori terţiari de credite;

responsabil de risc – personalul de conducere al

structurii MAI, responsabilizat prin Registrul

riscurilor de corupţie pentru implementarea

măsurilor de prevenire/control;

aplicaţie informatică de monitorizare a riscurilor

de corupţie – aplicaţie software, dezvoltată

de către Direcţia Generală Anticorupţie (DGA) în

vederea implementării anexelor cuprinse în

metodologie, prelucrării automate a datelor şi

reprezentării statistice şi grafice a riscurilor de

corupţie.

220

III. COORDONATELE METODOLOGICE ALE

ANALIZEI RISCURILOR ŞI A VULNERABILITĂŢILOR

LA CORUPŢIE

În sensul metodologiei, prin managementul riscurilor

de corupţie se înţelege ansamblul proceselor ce vizează

identificarea, descrierea, evaluarea si ierarhizarea factorilor

instituționali și individuali care favorizează ori determină

săvârșirea faptelor de corupție, elaborarea și aplicarea

măsurilor necesare pentru prevenirea apariției și limitarea

efectelor acestora.

Conducătorii structurilor MAI sunt obligaţi să asigure

implementarea Metodologiei şi să aplice măsuri de

prevenire/control care să limiteze expunerea la riscuri de

corupţie a personalului, Direcția Generală Anticorupție (DGA)

cooperând la nivel central şi teritorial cu structurile MAI, în

vederea:

planificării şi organizării de cursuri ori stagii

de formare destinate dobândirii sau perfecţionării

cunoştinţelor şi competenţelor/abilităţilor

personalului MAI pentru aplicarea metodologiei;

adaptării metodelor si instrumentelor utilizate pentru culegerea, analiza, interpretarea și evaluarea diverselor categorii de date şi informații privind riscurile de corupție, la particularitățile funcționale sau operaționale ale structurilor MAI;

furnizării de ghiduri, proceduri, aplicații informatice, destinate să asigure atingerea obiectivelor activităților si sustenabilitatea rezultatelor.

La nivelul MAI, DGA asigură monitorizarea,

coordonarea şi evaluarea stadiului de implementare a

metodologiei şi a măsurilor de prevenire/control a/al riscurilor

de corupție, pe baza datelor şi informațiilor transmise de către

structurile MAI ori a rapoartelor de monitorizare şi reevaluare.

221

Metodologia se aplică în scopul adoptării la nivelul

tuturor structurilor MAI a unor măsuri de control şi/sau

prevenire, adaptate cauzelor care determină posibilitatea de

apariţie a unor fapte de corupţie, astfel încât să fie menţinute la

un nivel acceptabil, atât probabilitatea de apariţie a acestora,

cât şi impactul resimţit la nivelul activităţilor ministerului.

Procesul este unul de îmbunătăţire continuă, putând fi

repetat în condiţiile introducerii unor criterii modificate sau

suplimentare de identificare şi evaluare a riscurilor de corupţie,

etapele sale fiind următoarele:

1) identificarea şi descrierea riscurilor: identificarea şi

descrierea, ca fundament al evaluării ulterioare, a

ceea ce se poate întâmpla din perspectiva corupţiei,

inclusiv a pericolelor şi a consecinţelor asociate;

2) evaluarea riscurilor: estimarea riscurilor de corupţie,

în termeni de probabilitate şi impact, aprecierea

nivelului de expunere la risc şi ierarhizarea riscurilor

în vederea identificării priorităţii măsurilor de control;

3) determinarea (planificarea) măsurilor de control:

identificarea posibilităţilor de prevenire/control şi a

efectului acestora asupra gravităţii consecinţelor,

dezvoltarea şi implementarea unui plan de acţiune

pentru prevenirea corupţiei;

4) comunicarea şi raportarea: consultarea şi

comunicarea cu părţile responsabile/interesate,

interne şi externe, în fiecare etapă a procesului de

management al riscurilor de corupţie;

5) monitorizarea şi reevaluarea periodică: monitorizarea

şi revizuirea riscurilor de corupţie, evaluarea

performanţelor sistemului de management al

acestora şi a modificărilor care îl pot afecta.

Deşi sunt prezentate ca activităţi independente, etapele

se găsesc în practică într-o strânsă interacţiune, ele implicând

activităţi şi concepte care cuprind întregul proces de

222

management al riscurilor de corupţie. În fiecare etapă a

procesului, dar şi pe ansamblul derulării acestuia, trebuie să

existe şi să funcţioneze mecanisme adecvate de comunicare şi

consultare, atât în cadrul instituţiei, cât şi între aceasta şi

mediul extern.

IV. APLICAŢIA MANAGEMENTUL ASISTAT

AL RISCURILOR DE CORUPŢIE (MARC) Având la bază Metodologia de management al

riscurilor de corupţie, DGA a dezvoltat, în cadrul proiectului sus-menţionat, o aplicaţie informatică ce va permite implementarea în sistem informatic a produselor rezultate din aplicarea metodologiei la nivelul MAI.

Scopul dezvoltării aplicației MARC (Managementul Asistat al Riscurilor de Corupţie) este de a asigura sustenabilitatea rezultatelor activităţilor desfăşurate la nivelul tuturor instituţiilor/structurilor MAI în domeniul managementului riscurilor de corupţie, prin simplificarea, standardizarea şi îmbunătăţirea calităţii datelor obţinute ori gestionate în acest cadru.

Aplicația permite standardizarea modalităţilor de întocmire şi utilizare a diverselor tipuri de documente aferente managementului riscurilor de corupție și oferă modalităţi mult mai eficiente de analiză, dar și de monitorizare a implementării măsurilor stabilite în registrele riscurilor de corupție ale structurilor MAI.

PRINCIPALELE FUNCȚIONALITĂȚI ȘI

BENEFICII POTENȚIALE ALE UTILIZĂRII

APLICAȚIEI MARC

Comunicarea facilă

Aplicaţia este dezvoltată, în primul rând, pentru a

facilita comunicarea rapidă între responsabilii implicaţi în

223

managementul riscurilor de corupţie, furnizând funcţionalităţi

care permit utilizatorilor ca, după familiarizarea cu cadrul

conceptual şi metodologic al activităţii, să poată derula

identificarea, descrierea, evaluarea, ierarhizarea, raportarea şi

gestiunea efectivă a riscurilor şi vulnerabilităţilor la corupţie

specifice domeniilor lor de activitate.

Un alt avantaj instituțional al utilizării aplicației MARC

îl constituie creșterea gradului de conștientizare privind

riscurile de corupție în structurile MAI, prin comunicarea, pe

orizontală și verticală, a tuturor informațiilor privind riscurile

de corupție, a măsurilor propuse pentru prevenirea/controlul

acestora, ori a cazurilor de corupție produse la nivelul

instituției.

Astfel, sistemul trimite automat un set de notificări, prin

care utilizatorii aplicației sunt informați, conform unor reguli

prestabilite, cu privire la toate evenimentele din domeniul

managementului riscurilor de corupție. Exemple de notificări:

incidentele de integritate: toate categoriile de

utilizatori ai aplicației sunt informate despre

incidentele de integritate produse în domeniul lor de

activitate, indiferent de nivelul central sau teritorial

în care își desfășoară activitatea;

adăugarea unor activități vulnerabile ori a unor

riscuri de corupție în baza de date: informarea

administratorilor centrali, administratorilor teritoriali

și membrilor grupurilor de lucru care au domeniul de

activitate în responsabilitate cu privire la acceptarea

activităţilor şi/sau riscurilor nou propuse de către

administratorii centrali ai aplicaţiei;

alocarea de responsabilități pentru desfășurarea

activităților de management al riscurilor de corupție

ori de implementare a măsurilor de prevenire/control

(informările sunt transmise automat către

224

administratorii teritoriali, șefii grupurilor de lucru și

consilierii pentru integritate);

alocarea de termene pentru implementarea măsurilor,

expirarea unor termene sau depășirea acestora.

Rafinarea capacității de analiză a riscurilor de corupție

Prin standardizarea informațiilor incluse în baza de date

(de exemplu, definițiile riscurilor de corupție, denumirea

activităților vulnerabile etc.) aplicația permite obținerea unor

rapoarte realiste și cuprinzătoare privind domeniile de activitate

ori categoriile de activități cele mai expuse la riscuri de

corupție, cel mai frecvent utilizate moduri de operare de către

angajații MAI, categoriile de vulnerabilități ce determină

expunerea la corupție (de exemplu reglementări vulnerabile,

surse de amenințare, cultură organizațională etc.).

Un alt beneficiu important îl constituie oferirea

posibilității de a realiza o analiză mult mai rafinată a

fenomenului de corupție, reunind informațiile rezultate din

cazuistica instrumentată la nivelul DGA (indicatori obținuți din

activitățile de combatere desfășurate) și cele provenite din

evaluările riscurilor de corupție realizate la nivelul Grupurilor

de lucru pentru prevenirea corupției.

Astfel, prin intermediul modulului Incidente de

integritate, toate evenimentele de corupție1 produse la nivelul

MAI sunt implementate în baza de date, analizate (din punctul

de vedere al numărului de angajați implicați, numărul actelor

materiale reținute fiecăruia) și asociate riscului de corupție

unde s-au materializat (aplicația permite, de asemenea, ca un

1 Incidentul de integritate este evenimentul produs la nivelul unei structuri a

MAI, urmat de trimiterea în judecată ori adoptarea unei hotărâri definitive

de condamnare pentru fapte de corupţie ale unui angajat al instituției.

Incidentele de integritate sunt rezultate atât din cazuistica instrumentată la

nivelul DGA, cât și din eventuale alte cazuri raportate de structurile MAI,

care nu au fost instrumentate de DGA.

225

incident de integritate să fie asociat mai multor riscuri, când,

spre exemplu, printr-un rechizitoriu, un angajat este trimis în

judecată pentru mai multe fapte, cu moduri de operare diferite).

Combinând un set de criterii predefinite, aplicația

permite generarea de rapoarte detaliate privitoare la riscurile de

corupție, destinate fie tuturor utilizatorilor, fie doar anumitor

subcategorii stabilite, reprezentarea evoluţiei în timp a

nivelului de expunere la fiecare dintre riscurile stocate în baza

de date, incidența faptelor de corupție aferente fiecărui risc.

Aceste informaţii facilitează prioritizarea și adaptarea

intervenţiei în domeniul managementului riscurilor de corupție,

oferind o imagine mult mai obiectivă a domeniilor de activitate

unde se impune stabilirea măsurilor de prevenire/control al

riscurilor de corupție şi a tipului de intervenție solicitat. De

asemenea, furnizează posibilitatea de a recunoaște existența

unor alocări nejustificate de resurse spre zone puțin expuse la

acest fenomen.

Exemple de tipuri de rapoarte configurate în cadrul

aplicației:

Raport Activități Vulnerabile și Număr Riscuri: raportul extrage din baza de date numărul total de

activități vulnerabile și numărul de riscuri

înregistrate la nivelul fiecăreia; pentru configurarea

raportului pot fi definite perioadele de înregistrare,

poate fi limitată raportarea doar la riscurile care au

asociate incidente de integritate și poate fi definit

Trebuie precizat că, în această etapă aplicația este configurată

pentru a implementa doar cazuistica finalizată, fără a lua în

considerare sesizările aflate în lucru sau informațiile disponibile

la nivelul DGA. Această facilitate poate fi adăugată, fiind doar o

chestiune de decizie internă dacă și ce informații pot fi incluse

în procesul de analiză.

226

nivelul de expunere (de exemplu, probabilitate

ridicată).

Raport Activități Vulnerabile și Număr Riscuri

Activitate Vulnerabilă Număr Riscuri Structură

Oprirea în trafic a autoturismelor 8 IGPR

Efectuarea verificărilor stabilite

prin dispoziții și proceduri 6 IGPR

Avizarea documentației 4 IGSU

Schimb de informații cu caracter

operativ cu instituții din cadrul

sistemului de ordine publică și

siguranță națională

2 DGA

Acordarea drepturilor bănești ale

personalului 1 DGF

Raport privind incidentele de integritate: asociază

riscurile incidentelor de integritate numărului de

persoane cercetate și actelor materiale săvârșite în

legătură cu fiecare risc de corupție.

INCIDENTE

Denumire Risc Nr. incidente Nr.

agenți

Nr. acte

materiale

Furnizarea de informații

privind dispunerea

efectivelor de frontieră

2 25 67

Introducerea sau

facilitarea introducerii de

bunuri interzise în

Centrele de Reținere și

Arest Preventiv

1 6 8

Raport riscuri noi: evidențiază riscurile nou

introduse în sistem, utilizatorii care au adăugat

riscurile și data la care acestea au fost adăugate.

227

Raport Riscuri Noi

Risc Domeniu

Activitate Utilizator Data

Întocmirea în fals a

proceselor-verbale

Comunicații și

tehnologia

informației

ijpftm

Consilier

23

aprilie

2014

Efectuarea

incompletă a

verificărilor

Înmatricularea

vehiculelor VC

16 mai

2014

Divulgarea de

informații

nedestinate

publicului

Oficiul Român

pentru Imigrări AP

19 mai

2014

Falsificarea

documentelor

Acordarea

drepturilor bănești

ale personalului

MB 26 mai

2014

Primirea unei sume

de bani pentru a nu

aplica o sancțiune

contravențională

Poliție rutieră RD 26 mai

2014

Eliberare aviz de

securitate incendiu

Inspecția de

prevenire VP

17 iunie

2014

Introducerea sau

facilitarea

introducerii de

bunuri interzise în

Centrele de

Reținere și Arest

Preventiv

Structura de

reținere și arestare

preventivă

EN 25 iulie

2014

Este important de subliniat că modulul de rapoarte inclus

în aplicație este dinamic, putând fi configurat pentru a

extrage, practic, orice informație existentă în baza de date.

228

REALIZAREA DE STUDII PRIVIND CORUPȚIA

Tot în scopul creșterii capacității de analiză a

fenomenului de corupție, aplicația este prevăzută cu un

modul de chestionare, administrabil de către structura

specializată a DGA, cu ajutorul căruia pot fi realizate în mod

facil sondaje de opinie prin metoda on-line, pe eșantioane de

angajați ai MAI, reprezentative pentru orice structură, categorie

de personal ori nivel al funcției.

Principalul avantaj al acestui modul constă în

reducerea semnificativă a timpului și costurilor asociate

realizării unor astfel de studii, având în vedere în mod

special etapa de colectare a datelor (tipărirea și transmiterea

chestionarelor, administrarea și implementarea răspunsurilor în

baza de date). În prezent, aplicația MARC colectează automat

răspunsurile în baza de date de la nivel central. În perspectivă,

estimăm, de asemenea, o reducere a ratei de non-răspunsuri la

întrebările sensibile, existând posibilitatea de aplicare colectivă

a răspunsurilor, prin utilizarea actualei dotări logistice a

structurilor MAI (de exemplu, sălile de e-learning ale IGPR).

Cu ajutorul acestui modul pot fi, de asemenea,

planificate studii, în special în sprijinul unor misiuni de

reevaluare a expunerii la riscuri corupție (misiuni de tip audit,

în vederea evaluării din exterior a riscurilor), cât și pentru

evaluarea impactului activităților de prevenire a corupției

desfășurate de către DGA ori structura MAI.

Monitorizarea activităților desfășurate pentru controlul

riscurilor de corupție

Aplicația permite un control mult mai bun al modului

de implementare a măsurilor de prevenire/control al riscurilor

de corupție identificate la nivelul structurilor MAI, membrii

grupurilor de lucru putând stabili responsabilități, termene de

implementare și indicatori de evaluare pentru toate nivelurile

229

ierarhice subordonate. Sistemul permite, de asemenea,

definirea indicatorilor de monitorizare aferenți fiecărei măsuri

și evaluarea acestora.

Totodată, prin sistemul de notificări, șefii grupurilor de

lucru și consilierii pentru integritate sunt informați permanent

despre eventuala expirare a unor termene de implementare a

unor măsuri ori despre inactivitatea unor membrii ai grupurilor

de lucru.

Utilizând modulul de rapoarte al aplicației, pot fi

realizate sinteze ale măsurilor aplicate ori ale celor

suplimentare propuse pentru domeniile de activitate ale

structurilor MAI, toți membrii grupurilor de lucru putând fi

informați de activitatea desfășurată în domeniul lor de

activitate, la nivelul întregii țări. Astfel, pot fi furnizate

oportunități de eficientizare a activităților structurilor MAI, nu

numai în ceea ce privește instituirea măsurilor cu scop de

prevenire a corupției, dar și în ceea ce privește modalitatea

specifică de organizare ori furnizare a serviciilor de care sunt

responsabile2.

De asemenea, soluţia software permite obţinerea de

rapoarte de monitorizare cu privire la îndeplinirea

responsabilităţilor de către membrii Grupurilor de lucru pentru

prevenirea corupției, comparând activităţile planificate cu cele

ce au fost realizate, pentru un orizont temporal prestabilit şi la

nivelul fiecărei structuri cărora le-au fost alocaţi utilizatori.

Aplicaţia permite, de asemenea, vizualizarea şi

monitorizarea progresului, corespunzător unor niveluri de

acces predefinite, conţinând instrumente uşor de accesat şi de

definit, dar şi secţiuni sau ecrane de căutare.

2 Prin informatizarea unor servicii poate fi redus atât costul implicat de

furnizarea acestora, dar și poate fi asigurat un mai bun control al riscurilor,

eliminându-se, de exemplu, eventualii intermediari ce pot vulnerabiliza

activitatea (de exemplu, în cazul înmatriculării unor vehicule).

230

Aplicația păstrează, de asemenea, un istoric al oricăror

modificări din baza de date (de exemplu, valorile alocate

evaluărilor riscurilor de corupție), măsuri cu termenul depășit,

incidente de integritate produse într-un anumit orizont temporal

etc., informația fiind utilizată pentru producerea de rapoarte

definite, rapoarte de audit etc.

CUM FUNCȚIONEAZĂ APLICAȚIA MARC?

Soluţia informatică este dezvoltată pe o platformă de tip

portal web, astfel încât, prin intermediul reţelei de INTRANET

a MAI (prin accesarea adresei 10.86.10.30), este asigurat

accesul la baza de date gestionată de către DGA. Aplicaţia

informatică MARC este bazată pe tehnologii web, care

constituie interfaţa utilizatorului cu un server software de baze

de date de tip SQL. Aplicația este organizată în două secțiuni:

Secțiunea publică ce poate fi accesată, fără ca

utilizatorul să fie autentificat; de regulă, în această

secțiune, apar informații publice: forum, articole,

informări, calendar activ de evenimente etc.;

aplicația permite, de asemenea, utilizarea secțiunii

publice pentru configurarea unuia sau a mai multor

chestionare active ce pot fi utilizate pentru realizarea

mult mai facilă a unor sondaje de opinie (pentru a

estima, de exemplu, percepția nivelului de corupție);

Secțiunea privată – această secțiune poate fi

accesată doar dacă utilizatorul s-a autentificat; în

această secțiune se desfășoară întregul proces de

management al riscurilor de corupție.

Structuri Organizatorice şi Domenii de Activitate

Din punct de vedere funcţional, aplicația MARC

gestionează riscurile de corupţie, în contextul unor structuri

organizatorice (SO), care corespund structurilor componente

231

ale MAI, respectiv al unor domenii de activitate (DA) –

unitățile de muncă din cadrul structurii MAI.

Administratorul central (AC) definește întreaga

ierarhie de structuri organizatorice și asociază DA pentru

fiecare SO, însă doar pentru nivelurile 1 (nivelul ministerelor)

și 2 (nivelul structurilor centrale) din ierarhie, administratorii

teritoriali (AT) ocupându-se de toate structurile organizatorice

de la nivelul 3 (nivelul structurilor județene) în jos, definite pe

județul respectiv.

O altă regulă importantă definită în aplicație este aceea

că mulțimea de domenii de activitate ce se pot asocia unei

structuri este maxim egală cu mulțimea de domenii de

activitate deja asociate Structurii Organizatorice de la nivelul

ierarhic superior.

La nivelul unei structuri sunt stabilite unul sau mai

multe Domenii de Activitate, în funcţie de specificul activităţii

acesteia (a se vedea tabelul de mai jos).

Domenii de activitate Resurse

Umane IT&C ... Achiziții

Structuri ...

Structura Centrală

Resurse Umane X ...

Structura Centrală IT&C X ...

Structura Centrală

Achiziţii ... X

IGPR X X ... X

IGJR X X ... X

Categorii de utilizatori ai aplicației

Aplicația are trei categorii de utilizatori, în funcție de

rolurile și responsabilitățile fiecăruia:

1. Administratorii Centrali (AC): structura

specializată a DGA (Serviciul Studii și Proiecții

232

Anticorupție); utilizatorii cu acest rol au acces la

toate funcționalitățile de administrare a aplicației.

Administratorii centrali au drepturi de a gestiona

structurile organizatorice în aplicație și utilizatorii de

la nivelul întregului MAI. Pot aproba definirea unui

set de înregistrări din sistem (Activități Vulnerabile,

Sarcini, Documente, Riscuri și Cauze din domeniul

reglementărilor) și sunt notificați cu privire la

activitățile majore ale utilizatorilor în aplicație prin

sistemul de notificări. De asemenea, AC pot

vizualiza în detaliu activitatea utilizatorilor din orice

structură MAI, prin serviciul Audit.

2. Administratorii Teritoriali (AT): sunt ofițerii de

prevenire din cadrul structurilor teritoriale ale DGA;

utilizatorul cu acest rol poate, în special, administra

structurile organizatorice și utilizatorii definiţi în

toate organizaţiile din județul său. De asemenea,

poate vizualiza documentele asociate incidentelor de

integritate la nivel național şi asocia riscuri

incidentelor definite în cadrul structurilor

organizatorice pe care le administrează. AT primește,

totodată, notificări cu privire la întreaga activitate

realizată de utilizatorii din județul respectiv.

3. Membrii Grupurilor de lucru pentru prevenirea

corupției: în secțiunea privată, aplicația MARC este

concepută pentru a fi folosită de către fiecare

responsabil din Grupul de lucru pentru prevenirea

corupţiei, prin intermediul unui cont de acces şi al

unei3 parole individuale. Pentru a accesa aplicația

MARC, utilizatorii structurilor MAI beneficiază de o

3 Aplicația permite, totuși, ca informația să fie implementată de către un

singur utilizator la nivelul structurii, căruia îi pot fi stabilite responsabilități

cu privire la toate domeniile gestionate la nivelul unei structuri.

233

interfaţă de acces, prin intermediul unui browser

web, fără a fi nevoie de instalarea altor programe sau

module client.

Un Grup de lucru (GL) conţine următorii membri,

având următoarele roluri:

Grup de Lucru

Rol Număr

persoane

Permisiuni Generale

Șefii GL 1

Împreună cu membrii grupului de lucru

sunt utilizatorii care realizează cea în mare

parte din activitățile de management al

riscurilor de corupție. Au drepturi de

stabilire a responsabilităților și termenelor

de realizare a activităților de management

al riscurilor de corupție, pot vizualiza

activitatea Membrilor GL, precum și toate

informaţiilor din DA.

Consilier 1 Aceleaşi permisiuni ca şi Șeful Grupului.

Membru

Grup de

Lucru

(MGL)

oricâte

Se asociază pe unul sau mai multe DA,

introducând date pe DA alocate și

participând în întregul proces de

management al riscurilor de corupție

Un MGL poate administra riscuri dintr-o submulţime de

Domenii de Activitate, selectată din mulţimea de Domenii de

Activitate pe care le are asociate Grupul de Lucru. Un MGL

poate vedea riscurile identificate şi de alte Structuri

Organizatorice, atât Specifice, Centrale sau Judeţene, dar doar

în cadrul Domeniilor de Activitate de care se ocupă. Denumim

Conturile de utilizatori se vor crea şi gestiona doar de

către Administratorul Central și Administratorii

Teritoriali, în baza unor solicitări oficiale de la

structurile MAI, facilitățile de sign-up fiind inactive.

234

această funcţionalitate Vizibilate Sus-Jos, Stânga-Dreapta a

Riscurilor pe Domeniul de Activitate.

MODULUL „MANAGEMENTUL RISCURILOR

DE CORUPȚIE”

În cadrul acestui modul se regăsesc principalele

funcționalități ale aplicației, prin care se alimentează întreaga

bază de date privind riscurile de corupție.

Accesarea acestui modul se realizează numai din pagina

privată a aplicației, doar de către un utilizator autentificat cu

unul dintre utilizatorii aferenți Grupurilor de lucru pentru

prevenirea corupției (șef al Grupului/consilier sau membru al

Grupului).

Etapele ce se parcurg în cadrul acestui modul sunt

următoarele:

Pregătirea activităţilor de management al riscurilor

de corupţie (submodulul ANEXA 1);

Identificarea şi descrierea riscurilor de corupţie

(submodulele ANEXA 2, ANEXA 3 și ANEXA 4);

Evaluarea riscurilor de corupţie (se completează în

ANEXA 4, utilizând machetele de evaluare,

ANEXELE 6-9)

Determinarea şi implementarea măsurilor de

prevenire/control al riscurilor de corupţie (ANEXA 4

și ANEXA 10);

Monitorizarea şi revizuirea riscurilor de corupţie

(ANEXA 1 și RAPOARTE).

Pregătirea activităților de management al riscurilor

de corupție – SUBMODULUL ANEXA 1

Soluţia software permite utilizatorilor să planifice

activităţile corespunzătoare fiecărei etape de management al

235

riscurilor de corupţie, respectiv generarea Fişei pentru

stabilirea sarcinilor, responsabilităţilor şi planificarea

activităţii Grupului, conform modelului prevăzut în Anexa

nr. 1 la Metodologie.

În acest scop, se accesează submodulul Anexa 1 al

aplicației MARC, unde se stabilesc următoarele:

selectarea, dintr-o listă de date predefinite, a

domeniilor de activitate pentru care fiecare membru

al grupului este responsabil (se afișează întreaga

listă a membrilor GL, fiecăruia urmând să-i fie

alocate responsabilități pentru unul sau mai multe

domenii de activitate ce sunt alocate structurii

organizaționale);

planificarea activităţilor şi termenelor, corespunzătoare

etapelor din cadrul managementului riscurilor de

corupţie, respectiv: Etapa de identificare şi descriere a

riscurilor de corupţie, Etapa de evaluare a riscurilor

de corupţie şi Etapa de determinare şi implementare a

măsurilor de prevenire/control a/al riscurilor de

corupţie;

stabilirea sarcinilor, documentelor şi a termenelor ce

trebuie respectate de către membrii grupului.

În cadrul aplicaţiei MARC, submodulul Anexa 1

permite stabilirea termenelor fie prin intermediul unui calendar

dinamic, accesibil prin simpla apăsare a căsuţei

corespunzătoare datei solicitate, fie prin înscrierea directă a

datei.

Accesarea submodulului Anexa 1, respectiv

planificarea activității grupului se realizează doar de

către utilizatorii șefi ai GL/consilieri.

236

Soluţia software standardizează activităţile/documentele

de realizat pentru fiecare etapă (oferind un check-list privind

toate activităţile ce urmează să se realizeze) și termenele de

întocmire a acestora. Complementar datelor prevăzute în Fişă,

aplicația generează o diagramă tip Gantt repartizând activităţile

pentru o perioadă predefinită.

La final, după ce a fost creată în aplicaţie Anexa 1,

respectiv a fost stabilită planificarea activităților de

management al riscurilor de corupţie la nivelul întregii structuri

organizatorice, aplicaţia transmite automat o notificare privind

finalizarea anexei, în vederea aprobării de către şeful grupului a

activităţilor şi termenelor aferente fiecărei etape (acesta poate

aduce modificări planificării existente). După aprobarea şefului

GL, Anexa 1 poate fi vizualizată de către fiecare membru al

grupului, prin simpla apăsare a butonului „Anexa 1 – Sarcini”

fiind afișate informații cu privire la activităţile, sarcinile,

documentele şi termenele ce trebuie îndeplinite în cadrul

sistemului.

De asemenea submodulul Anexa 1 permite

vizualizarea unui istoric al tuturor versiunilor de Anexa 1,

precum și salvarea, respectiv tipărirea fiecărei versiuni.

Anexa 1 va exista într-un singur exemplar activ la un

moment dat la nivelul unei structuri organizatorice (aprobat de

şeful grupului/consilier de integritate) şi reprezintă punctul de

pornire în implementarea managementului riscurilor de

corupţie. Implementarea în sistemul informatic a oricărei alte

anexe 1 nu este posibilă fără a avea o anexă 1 activă/aprobată,

demonstrându-se astfel complexitatea şi interdependenţa între

modulele aplicaţiei.

În vederea monitorizării respectării termenelor stabilite,

aplicaţia transmite automat, cu trei zile înainte de expirarea

termenului limită, în modulul „Acasă”, o notificare prin care se

comunică membrilor grupului sarcinile pentru care aceştia sunt

responsabili.

237

ETAPA DE IDENTIFICARE ȘI DESCRIERE A

RISCURILOR DE CORUPȚIE

Chestionarea conducerii structurilor MAI – submodulul

ANEXA 2

Aplicaţia software permite generarea de chestionare

(utilizând un format standardizat, dar administrabil de către

administratorul central al aplicației, care are posibilitatea de a

edita enunţurile) şi facilitează completarea și stocarea în baza

de date a acestora de către personalul de conducere de la

nivelul structurilor MAI.

Submodulul ANEXA 2 este un chestionar care are ca

scop identificarea ameninţărilor de corupţie şi a opiniilor

privind efectele pe care le-ar putea implica astfel de situaţii,

eficacitatea măsurilor de prevenire/control existente la nivelul

structurilor MAI și modalitățile posibile de intervenție în

termeni de măsuri existente sau viitoare. Totodată, prin acest

chestionar se încearcă obţinerea unei imagini de ansamblu cu

privire la transparenţa actului managerial, a celui decizional şi

a comunicării la nivel instituţional în referire la problematica

prevenirii corupţiei.

În logica Metodologiei și a aplicației MARC,

Submodulul ANEXA 2 oferă membrilor grupului de lucru

informațiile necesare în vederea întocmirii Fişei de

identificare, descriere şi evaluare a riscurilor de corupţie

(Anexa 4).

În vederea analizei facile a răspunsurilor, aplicația

permite utilizatorului CONSILIER/ȘEF exportul, în

format .xls, al tuturor răspunsurilor existente la nivelul

structurilor subordonate (prin accesarea butonului

Export din submodulul Anexa 2). Administratorii

Teritoriali și Administratorii Centrali au, de asemenea,

opțiunea de a exporta chestionarele din orice structură.

238

Evaluarea activităţii şi a situaţiilor specifice de muncă

ale angajaţilor – submodulul ANEXA 3

Submodulul ANEXA 3 generează, pe baza

informaţiilor completate de către fiecare utilizator,

Fişa de analiză a activităţilor vulnerabile la corupţie (Anexa

nr. 3 la Metodologie). Submodulul are următoarele

funcționalități/elemente componente:

1. Adăugarea unei activități vulnerabile;

2. Adăugarea de sarcini și documente;

3. Crearea Anexei 3.

Elementul cel mai important al aplicației MARC care

furnizează posibilitatea de a realiza analize cantitative ale

riscurilor de corupție (pe baza evaluărilor furnizate de membrii

grupurilor de lucru pentru prevenirea corupției din toate

structurile MAI) se constituie în standardizarea informațiilor ce

vor face parte din baza de date. Astfel, aplicația MARC are la

bază elemente administrabile cărora li se asociază informații,

prima dintre acestea fiind activitatea vulnerabilă (AV).

Activitatea vulnerabilă corespunde unuia sau mai

multor domenii de activitate din structurile MAI (pe orizontala

și verticala instituției), un risc (amenințare) de corupție putând

fi descris doar dacă anterior a fost precizată și activitatea

vulnerabilă în contextul căreia aceasta poate să apară. Baza de

date conține un nomenclator standardizat de domenii de

activitate, care va fi utilizat de către structurile MAI în forma

prezentată în baza de date (doar Administratorul Central poate

aduce modificări acestuia), respectiv nomenclatoare dinamice

și actualizabile de activități vulnerabile (membrii grupurilor de

lucru având posibilitatea de a adăuga informații ori de a

formula propuneri de modificare).

În sistemul informatic va fi creat un nomenclator

privind activităţile vulnerabile existente pe un anumit domeniu

de activitate, în conformitate cu cele menţionate în art. 11 din

Metodologie. Acest lucru permite standardizarea datelor în

239

aplicaţie şi obţinerea unor analize complexe privind

informaţiile din sistem, inclusiv realizarea de rapoarte pe toate

domeniile de activitate de la nivelul unei anumite structuri

organizatorice.

1. Adăugarea unei activități vulnerabile

În situația în care un utilizator, membru al grupului de

lucru/șef/consilier, după consultarea listei de activități

vulnerabile din sistem, constată că nu regăsește activitatea

pentru care dorește să descrie riscuri, acesta poate adăuga

activităţi vulnerabile (doar în domeniile de activitate la care au

fost asociaţi în cadrul Anexei 1), în acest sens accesând

Submodulul ANEXA 3, ecranul de „Adăugare activitate

vulnerabilă” şi completând câmpurile aşa cum se prezintă mai

jos.

240

După ce a fost adăugată activitatea vulnerabilă,

administratorul central este notificat, pentru a „Aproba” sau

„Respinge” noua activitate adăugată în sistem. Administratorul

central poate activa, dezactiva sau şterge o activitate

vulnerabilă, fiecare dintre aceste acţiuni fiind urmată de

notificarea utilizatorului care a creat respectiva activitate

vulnerabilă. Administratorul central are, de asemenea,

posibilitatea de a edita activitatea vulnerabilă, acțiune ce se

realizează din meniul „Activităţi vulnerabile”, de la butonul

„Acţiuni”, demersul fiind ilustrat în cele ce urmează.

După primirea răspunsului administratorului, cu privire

la aprobarea activităţii propuse, activitatea vulnerabilă devine

disponibilă automat în sistem şi utilizatorul care a creat

activitatea respectivă poate parcurge următorii paşi în aplicaţie.

Aprobarea administratorului central este o cerinţă

obligatorie, asigurându-se în acest mod atât

nesuprapunerea anumitor date care pot exista deja în

sistem, cât şi standardizarea informaţiilor.

241

2. Adăugarea de sarcini și documente

După adăugarea activităţii vulnerabile, următorul pas îl

reprezintă adăugarea sarcinilor aferente activităţii vulnerabile

desfășurate, acțiune ce se realizează prin acționarea butonului

„Adaugă sarcina”. În pagina care se deschide, sunt selectate,

din liste predefinite de date existente în sistem, atât domeniile

de activitate, cât şi activitatea vulnerabilă pentru care este

adăugată sarcina respectivă. Apoi utilizatorul va descrie în

căsuţele aferente denumirea sarcinii şi descrierea succintă a

acesteia.

Pentru adăugarea documentului aferent fiecărei sarcini,

se parcurg paşii descrişi anterior şi se selectează inclusiv

sarcina dintr-o listă predefinită, apoi se completează titlul

documentului şi o scurtă descrie a acestuia. De asemenea, tot

dintr-o listă predefinită în cadrul aplicaţiei, se va selecta

periodicitatea întocmirii documentului respectiv.

3. Crearea Anexei 3, Fişa de analiză a activităţilor

vulnerabile la corupţie

Pentru fiecare unitate de muncă şi pentru fiecare

domeniu de activitate considerat vulnerabil, în aplicație sunt

predefinite o serie de informaţii: activităţile vulnerabile la

242

corupţie, sarcinile aferente fiecăreia dintre acestea,

documentele întocmite frecvent în cadrul activităţii analizate,

periodicitatea întocmirii acestora, traseul pe care acestea îl

parcurg (către cine pleacă sau de la cine vine documentul),

unităţile/compartimentele (interne sau externe structurii

analizate) cu care se colaborează pentru realizarea sarcinilor,

natura relaţiilor de colaborare, cadrul legal al cooperării,

precum şi materialele, instrumentele, mijloacele tehnice şi auto

utilizate pentru îndeplinirea sarcinilor.

Submodulul Anexa 3 facilitează selectarea din

inventarul de activități regăsit în baza de date a celor care

corespund structurii evaluate, având drept scop reprezentarea

analitică a activităţilor vulnerabile la corupţie, desfășurate la

nivelul unei structuri. Fişa este corelată cu Anexa 1 şi precede

activităţile ce se vor desfăşura în Anexa 4 – etapa de

identificare, descriere şi evaluare a riscurilor.

În vederea realizării Fişei de analiză a activităţilor

vulnerabile la corupţie, utilizatorul accesează Submodulul

Anexa 3 și acționează butonul „Creează Anexa 3”, iar din

lista de domenii care au fost alocate structurii sale, le selectează

pe cele care intră în responsabilitatea acesteia, alegând,

dintr-o listă prestabilită, activităţile vulnerabile, sarcinile

corespunzătoare şi termenele de îndeplinire a acestora. Ulterior,

pentru fiecare sarcină selectată, se asociază (prin alegerea

dintr-o listă în care sarcinile au fost introduse anterior)

documentele întocmite pentru îndeplinirea fiecărei sarcini.

Pentru fiecare document asociat sarcinii pot fi

stabilite detalii suplimentare privind: natura relaţiilor de

colaborare şi cadrul legal al cooperării, structura care

primeşte documentul, organizaţiile şi/sau partenerii externi şi

unităţile/compartimentele cu care se colaborează pentru

realizarea sarcinilor respective. Pentru aceasta, în panoul

„Asociază documente” se accesează fiecare document în parte,

iar în ecranul de configurare a documentului se menţionează,

243

fie prin adăugare, fie prin selectare, după caz, detaliile

suplimentare asociate documentului.

După finalizarea asocierii informaţiilor corespunzătoare

fiecărui document în parte şi după salvarea datelor, documentul

apare marcat cu o bifă, semn că a fost finalizat.

În contextul unei Anexe 3 deja create, se pot realiza o

serie de demersuri, cum ar fi: vizualizarea Anexei 3 sau

modificarea acesteia, prin accesarea butonului „Acţiuni”.

Pentru a se putea trece la etapa următoare, de creare a

Anexei 4, trebuie să se notifice şeful/consilierul grupului de

lucru, prin apăsarea butonului „Acţiuni”, secţiunea

„Finalizează şi notifică şef/consilier grup de lucru”. Ca

urmare a acestei acţiuni, este stabilit termenul de finalizare a

Anexei 3 şi se poate trece la realizarea Anexei 4.

IDENTIFICAREA RISCULUI/AMENINŢĂRII LA

CORUPȚIE – SUBMODULUL RISCURI

Scopul identificării şi descrierii riscurilor vizează

evidenţierea ameninţărilor şi a vulnerabilităţilor/cauzelor

prezente în cadrul activităţilor curente ale structurilor MAI care

ar putea conduce la săvârşirea unor fapte de corupţie.

În cadrul şedinţelor grupului de lucru, pentru

identificarea ameninţărilor de corupţie aferente structurii sale

organizatorice, se aplică chestionarul existent în Anexa 2

tuturor membrilor grupului. Ulterior, pe baza datelor obţinute

din chestionare şi în funcţie de evaluarea activităţii şi a

situaţiilor specifice de muncă ale angajaţilor pentru fiecare

unitate de muncă din cadrul structurii respective, se identifică

activităţile vulnerabile la corupţie. Astfel, în cadrul Anexei 3

vor fi implementate toate activităţile, pe fiecare domeniu de

activitate în parte, care prezintă slăbiciuni în sistemul de

control intern/managerial, de natură a fi exploatate de angajaţii

structurii sau de terţi, pentru comiterea unor fapte de corupţie.

244

În cadrul aplicaţiei, în submodulul Riscuri (din

modulul ANEXA 4), informaţiile privind domeniile şi

activităţile vulnerabile pentru care utilizatorul este responsabil

vor fi preluate automat de sistem, astfel încât să se poată

realiza evaluarea ameninţărilor identificate pentru structura

respectivă.

Similar Activităților Vulnerabile, sistemul este populat

cu o listă administrabilă a amenințărilor (riscurilor) identificate

în fiecare domeniu de activitate, respectiv activitate vulnerabilă

de la nivelul structurii MAI. Astfel, prima etapă pe care trebuie

să o parcurgă un utilizator, în submodulul Riscuri, este de a se

asigura că ameninţarea/riscul identificat, pe care urmează să-l

evalueze, se află în nomenclatorul de riscuri existent în baza de

date. Pentru aceasta, utilizatorul va apăsa din meniu butonul

Anexa 4 – submodulul Riscuri, deschizându-se un ecran care

va conţine lista de riscuri introduse în aplicație, aferentă

domeniilor de activitate pentru care utilizatorul este

responsabil. Aplicația oferă și o funcție de căutare rapidă

(butonul „Caută”), utilizându-se cuvinte-cheie din denumirea

riscului.

În cazul în care riscul ce urmează a fi evaluat nu există

în lista de înregistrări afişată, atunci utilizatorul va introduce

noul risc în aplicaţie, apăsând din Anexa 4 – submodulul

Riscuri butonul Adaugă risc, riscului nou introdus în sistem

trebuind să îi fie asociate domeniile de activitate și activitățile

vulnerabile unde acesta poate să apară.

Similar activității vulnerabile, riscul nou adăugat este

inactiv în sistem şi aşteaptă aprobarea Administratorului

Central, de la nivelul DGA. Acest pas este obligatoriu în

aplicaţie deoarece la nivelul sistemului există o politică foarte

clar definită, aceea a menţinerii și gestionării nomenclatoarelor

de către structura specializată din cadrul DGA. Toate

nomenclatoarele existente în aplicaţia informatică MARC,

inclusiv nomenclatorul de riscuri, sunt întreţinute, actualizate la

245

nivelul administratorului central. În acest fel este asigurată

standardizarea datelor din sistem şi este permisă elaborarea de

rapoarte.

Salvarea unui nou risc în aplicaţie, de către un utilizator

de la nivelul oricărei structuri organizatorice, este notificată în

sistem. Această notificare se adresează administratorului

central, care va analiza introducerea noului risc în

nomenclatorul de riscuri existent. Administratorul central, tot

printr-o notificare, accesibilă din meniul de navigare MARC,

prin apăsarea butonului „Acasă”, va confirma/infirma

acceptarea noului risc.

Un risc inactiv poate fi modificat atât de utilizatorul

care a creat riscul cât şi de administratorul central, selectând

din coloana de „Acțiuni” butonul „Editează”.

Un risc activ, în schimb, nu poate fi modificat decât de

Administratorul Central, acesta fiind și cel care poate inactiva

un risc în aplicaţie.

246

DESCRIEREA CAUZELOR DE APARIȚIE A

RISCURILOR DE CORUPȚIE – MODULUL ANEXA 4

Modulul Anexa 4 este cel mai complex modulul din

aplicaţia MARC, deoarece:

preia date din alte module ale aplicaţiei, de exemplu:

domeniile de activitate şi activităţile vulnerabile definite în

Anexele 1 şi 3; cauzele din domeniul reglementărilor, preluate

din Anexa 5; termenele aferente implementării măsurilor de

prevenire/control din Anexa 10;

preia date predefinite din nomenclatoarele existente

în aplicaţie, asigurând în acest mod standardizarea datelor la

nivelul întregului sistem;

preia automat numărul incidentelor de integritate

asociate diferitelor activităţi vulnerabile, din cadrul modulului

Incidente de integritate. Astfel, utilizatorul care completează

Anexa 4 va trebui să ia în considerare toate Activităţile

Vulnerabile cu incidente asociate aferente domeniului de

activitate din cadrul tuturor structurilor MAI şi nu doar de la

nivelul structurii sale organizatorice. Acest lucru presupune

faptul că în momentul completării Anexei 4 utilizatorul va

cunoaşte care sunt activităţile la nivelul cărora au existat riscuri

de corupţie materializate, informaţie utilă în etapa de evaluare a

riscului;

realizează conexiuni directe între datele introduse

pentru diferitele etape privind descrierea şi evaluarea riscului;

realizează stabilirea priorității de intervenţie prin

calcule automate în cadrul etapei de evaluare a riscului, pe baza

căreia se stabilesc la nivelul structurii organizatorice analizate

măsurile de prevenire/control;

transmite direct datele în Anexa 10 – Registrul

riscurilor, în mod unitar, prin interdependenţa dezvoltată în

aplicaţie între cele două module.

247

Raportul de analiză a cadrului normativ vulnerabil

la corupție – submodulul Anexa 5

În activitatea de evaluare a cadrului normativ extern şi

intern, membrii Grupului trebuie să pună accentul pe

prevederile referitoare la activităţile vulnerabile la corupţie.

Acestea pot fi reprezentate de reglementări, proceduri, precum

şi orice alte documente care stau la baza derulării anumitor

activităţi. Acest tip de evaluare are scopul de a preveni apariţia

şi/sau de a evidenţia elementele (factorii) corupţiei, precum şi

de a elimina sau diminua posibilele efecte ale acestora. Cauzele

din domeniul reglementărilor vizează toate normele şi

procedurile de lucru interne şi/sau de sistem aplicabile

domeniului, care prezintă elemente de vulnerabilitate şi care

pot fi exploatate sau interpretate subiectiv de angajați, astfel

încât riscurile descrise să se materializeze (de exemplu: acte

normative ambigue, lipsa procedurilor, necunoaşterea sau

ambiguitatea unor reguli etc.).

Submodulul Anexa 5 permite realizarea raportului de

evaluare a cadrului normativ (Anexa 5 la Metodologie)

aplicabil domeniului de activitate analizat, acesta având în

vedere identificarea tuturor actelor normative care prezintă

slăbiciuni, vulnerabilități şi care pot fi exploatate sau

interpretate subiectiv, aplicația oferind posibilitatea de a realiza

recomandări, inclusiv cu privire la modificarea concretă a

acelor texte de lege identificate ca fiind lacunare. Pentru a

adăuga o cauză din domeniul reglementărilor în cadrul

aplicaţiei, în Submodulul Anexa 5, utilizatorul parcurge

următoarele etape:

Apasă pe submodulul Anexa 5, din cadrul

modulului Anexa 4, care deschide ecranul „Listare cauză”,

unde sunt afişate toate actele normative identificate în cadrul

aplicaţiei ca fiind cauze posibile pentru materializarea anumitor

riscuri de corupţie.

248

Dacă se identifică un alt act normativ, care nu există în lista de cauze afişată, se apasă butonul Adăugare. Pentru adăugare în sistem a acestuia se vor selecta: domeniul de activitate şi activitatea vulnerabilă aferentă.

Se vor completa date cu privire la emitentul actului normativ, tipul, numărul, anul apariţiei, statusul actului normativ, cât şi denumirea acestuia. Pot fi completate date privind numărul articolului analizat, extrasul din textul actului normativ, elemente/factori potenţiali de manifestare a corupţiei şi ameninţările ce pot fi materializate.

La finalul raportului se vor menţiona recomandările privind schimbarea actului normativ, inclusiv a textului de lege modificat, pentru salvarea informaţiilor introduse în Anexa 5 acționându-se butonul „Salvează”, cauza nou adăugată fiind afişată în lista de cauze sus-menţionată.

249

Descrierea cauzelor riscului de corupție – Modulul

Anexa 4

Dacă riscul ce urmează să se evalueze există în lista de

riscuri, afişată prin apăsarea butonului Anexa 4 – submodulul

Riscuri, atunci se parcurg paşii pentru completarea Anexei 4,

prin apăsarea butonului „Creează Anexa 4”.

În ecranul ce se va deschide, se selectează denumirea

unităţii de muncă, astfel, aplicaţia restrângând automat

lista de Activităţi Vulnerabile, valabilă doar pentru acel

domeniu de activitate selectat, şi afișând lista de riscuri

(amenințări) definite în aplicaţie pentru activitatea vulnerabilă

selectată.

După ce este selectat riscul din lista afişată pe ecran, se

completează formularul „Creare Anexa 4” cu următoarele

informaţii: categorii de personal expuse la risc şi cauzele

aferente acelui risc, conform următoarelor etape predefinite în

cadrul aplicaţiei:

slăbiciunile la nivelul capacităţii de prevenire/control

al riscului. În procesul de analiză a riscului este

esenţial să fie identificate particularităţile care

determină vulnerabilitatea sistemului de control

intern/managerial, fie pentru că măsurile nu sunt bine

cunoscute de către cei care ar trebui să le aplice, fie

pentru că acestea nu sunt aplicate în mod consecvent,

După adăugarea cauzei în sistem, aceasta devine

activă pentru toți utilizatorii care au domeniul de

activitate în responsabilitate, putând fi asociate

riscului sau riscurilor ce urmează a fi evaluate în

Anexa 4.

250

fie că ele nu pot răspunde în totalitate situaţiilor de

risc (capacitate redusă de aplicare a măsurilor de

prevenire/control);

sursele de ameninţare, persoane, de regulă, din

exteriorul instituţiei care prezintă un interes ridicat

pentru obţinerea unor avantaje prin presiuni la

nivelul angajaţilor: presiuni politice, ierarhice, interes

ridicat din partea unor grupuri infracţionale, contactul

cu publicul interesat de un serviciu sau de a

scăpa de aplicarea unei sancţiuni, interesul comercial

ridicat al unui serviciu public (de exemplu, un

contract de achiziţie, o autorizaţie, un permis etc.),

prezenţa permanentă a intermediarilor sau

reprezentanţilor unor societăţi comerciale în

interacţiunea cu angajaţii etc.;

particularităţile privind cultura organizaţională:

carenţe educaţionale/de conştientizare (lipsa

cunoştinţelor privind faptele de corupţie, toleranţa

unor comportamente non-etice care nu sunt percepute

a reprezenta o problemă), cauze sociale (lipsa unei

locuinţe, nivel scăzut de salarizare), cunoştinţe

insuficiente privind reglementările, procedurile ori

regulile aplicabile sau conştientizarea insuficientă a

măsurilor de control aplicate etc.;

cauzele din domeniul reglementărilor: utilizatorii

au posibilitatea de a asocia din lista de reglementări

restrânsă la nivelul activității vulnerabile, atât

pe cea sau pe cele identificate la nivelul propriului

grup de lucru (prin intermediul submodulului

Anexa 5), cât și cauzele identificate la nivel

național (în aplicaţie, acestea se regăsesc în partea

finală a formularului Anexa 4, vezi imaginea de mai

jos).

251

Cauze din domeniul reglementărilor

Reglementare Extras

act

normativ

Elemente/

factori

potențiali de

manifestare a

corupției

Amenințări

de corupție

Recomandări și

concluzii

Cauze din domeniul reglementărilor definite la nivel național

LEGE nr. 275

din 2006 Legea privind

executarea

pedepselor și a măsurilor

dispuse de

organele judiciare în

cursul procesului

penal

Dreptul la

convorbiri telefonice

Conflicte ale

normelor de drept

Legea-cadru nu

prevede o limitare a numărului de

convorbiri

telefonice ceea ce vine în

contradicție cu

prev. Ord. M.A.I. nr. 988/2005

art. 50 („numărul

și durata conv.

252

Articolul 47/nu este cazul

tel. se stabilesc în funcție de

numărul

persoanelor deținute și

numărul

posturilor telefonice

instalate”). Ca

urmare, lucrătorul de poliție poate

interpreta textele

de lege în interesul său în

sensul că, în

schimbul unor avantaje materiale

permite p.p.l. un

număr de convorbiri

telefonice și cu o

durată mai mare decât cel stabilit

prin R.O.I.

LEGE nr. 275 din 2006

Legea privind

executarea pedepselor și a

măsurilor

dispuse de organele

judiciare în

cursul procesului penal

Articolul 48 și

49 din /nu este cazul

Dreptul la vizite și

pachete

Conflicte ale normelor de

drept

Persoana care acordă

vizita și

pachetul poate

interpreta

textele de lege în

interesul său

în sensul că, în schimbul

unor

avantaje materiale

permite

p.p.l. un număr de

vizite și cu

o durată mai mare decât

cel stabilit

prin R.O.I./actele

normative și

un nr. de pachete cu o

În conformitate cu prev. L.

nr. 275/2006,

art. 81, se impune de urgență

emiterea unui

ordin comun al M.A.I. și M.J.

privind

organizarea și funcționarea

acestor centre.

Astfel ar exista proceduri clare de

lucru privind

paza, supravegherea,

drepturile și

obligațiile p.p.l. încarcerate în

centre de reținere

și arestare preventivă

aparținând M.A.I.

253

greutate mai mare decât

cea

prevăzută de actele

normative

în vigoare.

Tot în formularul Creare Anexa 4, se va selecta cel

puţin un efect/o consecinţă în cazul materializării riscului, care

se referă la dimensiunile prestabilite atât în cadrul

Metodologiei, cât și în cadrul aplicației MARC: performanţă,

imagine, buget al instituţiei sau cultură organizaţională.

Efectele selectate vor contribui la stabilirea impactului global

(vezi subcapitolul „Evaluarea riscului, Stabilirea impactului

global”).

Activitatea de determinare a cauzelor se finalizează prin

acțiunea „Salvează”, anexa nou creată fiind vizualizată în

ecranul principal al submodulului Anexa 4.

Etapa de evaluare a riscului (submodulul Anexa 4)

Evaluarea riscului constă în parcurgerea etapelor de

stabilire a probabilităţii de materializare, a impactului global,

pe baza cărora se vor determina expunerea la risc și prioritatea

de intervenţie. În cadrul aplicaţiei, după crearea Anexei 4,

pentru evaluarea riscului, este necesar să completăm

Nivelul de risc, selectând din ecranul principal al

submodulului Anexa 4, coloana de Acțiuni – „Nivelul

riscului/Componente/dimensiuni de impact”.

Stabilirea probabilității de apariţie

Estimarea nivelului de probabilitate se realizează prin

aprecierea şanselor de apariţie a riscurilor de corupţie în cadrul

activităţilor structurii, utilizând Scala de estimare a

probabilităţii de materializare a riscurilor de corupţie în cinci

trepte, corespunzător valorilor şi indicatorilor descriptivi

asociaţi acestora (Anexa 6 din cadrul Metodologiei).

254

Pentru a opera în aplicaţie probabilitatea de manifestare

a riscului, se apasă butonul de sub P – probabilitate, care

deschide o fereastră de tip pop-up – Scala de estimare a

probabilităţii, din care se selectează, din coloana de „Scor”,

probabilitatea stabilită în cadrul şedinţelor de lucru de la

nivelul grupului, selectând cifra corespunzătoare valorii

identificate.

Este de precizat că implementarea în baza de date a

unor incidente de integritate, produse la nivelul altor structuri4,

MAI, dar asociate riscului de corupție care face obiectul

evaluării, determină inactivarea scorurilor de la 1 la 2, din

Scala de evaluare. Dacă incidentele de integritate s-au

întâmplat în structura MAI unde se face evaluarea, atunci

aplicaţia blochează (nu mai poate fi selectat) și scorul ce

corespunde factorului Posibil, membrul grupului putând selecta

doar o valoare mai mare de 3.

4 De exemplu, în domeniul ordine publică, la Direcţia Generală de Poliţie a

Municipiului Bucureşti, s-a întâmplat un incident de integritate, iar

evaluarea se realizează pentru acelaşi domeniu, dar la Inspectoratul de

Poliţie al Judeţului Vrancea.

255

Exemplu – scală de evaluare cu incident în alte structuri

decât cea unde se face evaluarea

Stabilirea impactului global

Estimarea impactului global al unui risc de corupţie

constituie activitatea de cuantificare a efectelor posibile ale

acestuia asupra următoarelor componente/dimensiuni:

1. nivelul de performanţă a activităţilor şi obţinerea

rezultatelor aşteptate;

2. calendarul activităţilor ori întârzieri posibile în

termenul de realizare a obiectivelor activităţii;

3. consecinţele exprimate în termeni de buget;

4. consecinţele în planul imaginii instituţiei.

Pentru determinarea impactului fiecărui risc identificat,

membrii grupului stabilesc dimensiunile posibile ale impactului

global încă din etapa de descriere a riscului. În aplicaţie

aceste efecte/consecinţe/componente/dimensiuni au fost

selectate în cadrul Anexei 4, aşa cum am precizat în

subcapitolul 2.2 – Creare Anexă 4.

256

Pentru fiecare dimensiune a impactului se va estima

importanţa relativă a acestuia şi se va stabili scorul impactului

global în cazul materializării, utilizând indicatorii descriptivi

prevăzuţi în Scala de estimare a impactului global al riscului

– Anexa 7 din metodologie.

Valoarea impactului global se calculează automat în

aplicaţie, ca sumă a valorilor obţinute din înmulţirea

importanţei relative cu scorul impactului pentru fiecare

dimensiune identificată. Astfel, după alegerea probabilităţii, se

completează importanţa relativă (prin estimare procentuală –

(%), din prima coloană aferentă componentei/dimensiunii).

După determinarea importanţei relative, se selectează

nivelul de impact (scor de la 1 la 5, din coloana a doua),

acţionând căsuţa corespunzătoare „Impact”. Această acţiune

deschide o fereastră (pop-up) cu Scala de estimare a impactului

(anexa 7 din Metodologie), din care, similar ca la probabilitate,

se selectează scorul aferent fiecărei componente a riscului, așa

cum a fost identificat în activitatea anterioară a Grupului de

lucru pentru prevenirea corupției.

257

Expunerea riscului și prioritatea de intervenție

Prin înmulțirea probabilităţii şi a impactului global

mai sus descrise se obţine expunerea la risc, pe baza căreia

se stabileşte prioritatea de intervenţie. În cadrul aplicaţiei

MARC, acest calcul se realizează automat de către

sistem, imediat după completarea probabilităţii şi a

impactului.

Pe baza datelor introduse mai sus, aplicația stabileşte

prioritatea de intervenţie, clasificând și ordonând riscurile de

corupţie în riscuri minore, riscuri moderate şi riscuri înalte.

Regula de clasificare poate fi vizualizată în aplicaţie, într-o un

fereastră tip pop-up, unde sunt explicați termenul de intervenţie

şi prioritatea aferentă acestuia, corespunzător definițiilor din

Anexa nr. 9 a Metodologiei.

258

Scala de evaluare a expunerii la riscul de corupție

Nivel de probabilitate

5 10 15 20 25

4 8 12 16 20

3 6 9 12 15

2 4 6 8 10

1 2 3 4 5

Termen de

intervenție

Prioritate Termen

Riscuri înalte/externe Prioritate 1 Necesită concentrarea atenției conducerii pentru adoptarea/implementarea unor măsuri

urgente de prevenire/control adecvate Riscuri moderate Prioritate 2 Pot fi monitorizate sau controlate, prin

creșterea eficacității măsurile existente sau, după caz, prin adoptarea unor măsuri

suplimentare de prevenire/control Riscuri minore Prioritate 3 Pot fi tolerate și vor fi considerate inerente

activităților structurii M.A.I., față de care nu

este necesară adoptarea unor măsuri

suplimentare, ci doar aplicarea celor existente

Evaluarea măsurilor de prevenire/control existente

şi determinarea măsurilor suplimentare (submodulul

Anexa 4)

În baza priorităţii de intervenţie stabilite, membrii

grupului propun măsuri pentru prevenirea/controlul riscului

evaluat. Pentru completarea măsurilor de prevenire/control

identificate la nivelul unităţii de muncă analizate, utilizatorul

Aproape sigur 5

Probabil

4

Posibil

3

Foarte puțin probabil 2

Improbabil

1

f. redus 1 redus 2 moderat 3 ridicat 4 critic 5 Nivel de impact

259

selectează, din ecranul principal al modulului Anexa 4,

butonul „Acțiuni”, comanda „măsuri de prevenire/control

existente şi suplimentare”.

Utilizatorul apasă pe „Adaugă o nouă măsură” pentru

a insera o noua măsură existentă la nivelul structurii, iar după

completarea măsurii, se alege câmpul „Evaluare eficienţă

măsură” şi se deschide un pop-up (fereastră), corespunzătoare

Anexei 8 din Metodologie, în vederea analizării eficienţei

măsurii respective. Măsura existentă se evaluează dacă se

adresează în mod efectiv riscului identificat, dacă este bine

documentată, comunicată celor interesaţi/implicaţi şi dacă este

operaţională, aplicată în mod consecvent. În funcţie de

răspunsurile date aplicaţia calculează automat scorul aferent

eficienţei, conform scalei din Anexa 8 mai sus precizată.

Măsurile suplimentare au în vedere reducerea

probabilităţii de materializare sau a impactului și vizează

riscurile înalte şi cele moderate, cu prioritate 1 şi 2. Apăsarea

260

pe butonul „Adaugă o nouă măsură” se face pentru

implementarea unei noi măsuri suplimentare, aferentă riscului

analizat, precum și a responsabilului de implementare a

măsurii.

Definirea indicatorilor de evaluare a măsurilor de

prevenire/control existente și a celor suplimentare

Pentru implementarea şi monitorizarea aplicării

măsurilor existente şi/sau suplimentare, asumate la nivelul

structurii organizatorice analizate, se vor stabili indicatori de

evaluare aferenţi fiecărei măsuri. În aplicaţie, pentru a stabili

indicatorii de evaluare a măsurilor, utilizatorul selectează din

Modulul Anexa 4 coloana „Acțiuni”, butonul „Stabilire

indicatori de evaluare”.

Aplicația preia automat, în câmpul destinat consemnării

responsabilului de risc, numele utilizatorului, dar acest câmp este

editabil, existând posibilitatea ca pentru anumite riscuri

responsabilitatea să fie stabilită şi altor categorii de personal (de

exemplu, şefii unor structuri subordonate).

261

Registrul riscurilor de corupție – Modulul ANEXA 10

Modulul ANEXA 10 permite generarea Registrului

Riscurilor de corupție, pentru toate Anexele 1 active din baza

de date, semnificând finalizarea procesului de identificare și

evaluare a riscurilor de corupție, respectiv de determinare a

măsurilor de prevenire/control. Interfața generată este

dinamică, în acest modul, fiind stabilite termenele de

implementarea a măsurilor incluse în Anexa 4, precum și

periodicitatea acestora, în cazul în care sunt înscrise măsuri

care presupun un anumit grad de repetabilitate (zilnic,

săptămânal, lunar, trimestrial etc.).

Monitorizarea și revizuirea riscului

Evaluarea măsurilor de prevenire/control pentru

riscurile de corupție din sistem se poate face abia după ce au

fost stabilite termenele de implementare, acțiune care se

realizează în cadrul modulului Anexa 10 – Registrul

Riscurilor. După implementarea efectivă a măsurilor, în

262

vederea evaluării acestora, membrii grupului se autentifică și

revin în modulul Anexa 4 – Acţiuni – Măsuri de

prevenire/control existente şi acționând butonul „Finalizat”

pentru măsurile implementate.

Imediat după acest pas, sistemul va notifica şeful

grupului/consilierul de integritate cu privire la finalizarea

aplicării acelei măsuri, realizată în termen. Dacă nu se respectă

termenul menţionat în Anexa 10, pentru fiecare măsură din

registru, aplicaţia va transmite o notificare cu trei zile înainte

de expirarea acestuia, în vederea atenţionării membrilor

grupului.

Aplicaţia mai permite, de asemenea, transformarea unei

măsuri suplimentare în măsură existentă, însă, doar după ce

măsura suplimentară a fost evaluată. Acest pas se realizează

prin selectarea acesteia şi a butonului „Salvează”.

În sistem este posibilă operarea oricărei modificări cu

privire la datele aferente riscului evaluat, prin selectarea din

coloana de „Acţiuni” a butonului „Editează”.

MODULUL INCIDENTE DE INTEGRITATE

Conform procedurii privind evaluarea măsurilor

adoptate de structurile MAI pentru remedierea aspectelor care

au favorizat incidentele de integritate, DGA planifică și

realizează vizite de evaluare, care au ca scop identificarea

factorilor individuali sau organizaţionali care au favorizat

producerea incidentelor de integritate și examinarea modului în

care s-a realizat managementul riscurilor de corupție în

structurile MAI. Activitatea de evaluare se finalizează prin

întocmirea unor rapoarte de evaluare care se transmit

structurilor evaluate și celor superioare ierarhic, spre informare.

Cu ajutorul modulului INCIDENTE, un utilizator

autentificat şef/consilier/administrator central/administrator

teritorial poate să introducă informaţii aferente incidentelor de

263

integritate produse la nivelul structurilor MAI. Odată introduse

în aplicaţie, incidentele vor fi asociate automat activităţilor

vulnerabile existente în cadrul bazei de date a aplicației. În

acest mod, toate structurile organizatorice vor putea vizualiza

numărul de incidente materializate la nivelul întregului MAI pe

fiecare dintre activităţile vulnerabile aferente domeniilor de

activitate de care acestea sunt responsabile.

Avantajele modulului Incidente de integritate:

introducerea incidentelor de integritate în aplicaţie va

permite creșterea responsabilității și a calității

activității de evaluare a riscurilor aferente domeniilor

şi activităţilor vulnerabile care au asociate acte de

corupţie materializate;

introducerea incidentelor de integritate va crește

calitatea rapoartelor ce pot fi produse cu privire la

expunerea la riscuri de corupție, pe ansamblul

structurilor MAI, prin asocierea datelor obiective

(rezultate din cazuistică), celor subiective (provenite

din estimările realizate de membrii grupurilor de

lucru);

datele introduse în acest modul furnizează

posibilitatea de a realiza o multitudine de rapoarte și

analize: incidente produse şi riscurile de corupţie

asociate acestora; domeniile de activitate vulnerabile

din cadrul structurii organizatorice, activităţile

vulnerabile şi riscurile de corupţie materializate;

analiza actelor materiale realizate, a modului de

operare, a soluţiilor, perioadelor asociate acestora

etc.;

obţinerea de date centralizate privind incidentele

produse la nivelul structurii respective, inclusiv a

recomandărilor DGA referitoare la măsurile de

prevenire/control referitoare la domeniul de

264

activitate evaluat, prin anexarea rapoartelor de

evaluare sus-menţionate.

Elementele componente ale modulului Incidente de

integritate:

1. Listare incidente de integritate;

2. Creare incident de integritate;

3. Adăugarea de rapoarte ori a altor documente

pentru incidentul de integritate;

4. Asociere risc.

1. Listare Incidente de Integritate

Odată accesat acest modul, prin simpla apăsare a

butonului „Incidente de integritate” din meniul de navigare al

aplicației MARC, aplicaţia listează toate incidentele operate în

cadrul sistemului la nivelul structurii respective, pe domeniile

de activitate analizate (pot fi vizionate doar cele aferente

domeniilor de activitate asociate în Anexa 1, membrului

grupului de lucru).

La nivelul fiecărui incident afişat în listă, se află

butonul „Acţiuni”, cu ajutorul căruia utilizatorul poate

vizualiza incidentul, poate edita şi poate adăuga un raport de

evaluare sau alte documente considerate relevante.

În modulul Incidente, pentru a putea insera orice

modificare asupra unui incident existent în lista de incidente

operate în sistem, se apăsă butonul „Acțiuni” aferent

respectivului incident şi se selectează opţiunea „Editare”. În

ecranul deschis pentru editare sunt afișate şi alte informaţii

aferente incidentului, respectiv toate documentele ataşate,

domeniul de activitate, activitatea vulnerabilă şi riscul de

corupţie asociat.

2. Creare incident de integritate

Pentru adăugarea unui nou eveniment de corupţie

produs la nivelul structurii, utilizatorul urmează o serie de paşi.

265

După selectarea acțiunii „Adăugare” se afişează formularul de

„Creare incidente de integritate”, utilizatorul completând

formularul de creare, cu următoarele date: titlul incidentului,

structura la nivelul căreia s-a produs evenimentul, tipul

incidentului (rechizitoriu), data producerii incidentului,

adăugând numărul dosarului penal şi data acestuia. Se

completează, de asemenea, rubrica „Conţinut”, adăugând, pe

scurt, detalii cu privire la incident (mod de operare, activităţile

vulnerabile, încadrare juridică etc.), exclusiv datele cu caracter

personal.

3. Adăugarea de rapoarte ori a altor documente

pentru incidentul de integritate

După ce incidentul a fost salvat, acesta va fi afișat în

lista incidentelor anterior menţionată. Pentru a ataşa

incidentului nou creat raportul de evaluare, realizat de DGA în

urma vizitei de evaluare a măsurilor adoptate de către structură

pentru remedierea aspectelor care au favorizat incidentul,

se acționează butonul „Acțiuni – Adaugă Raport”,

deschizându-se o fereastră unde se poate completa titlul şi

266

conţinutul pe scurt al documentului, iar documentul se ataşează

în variantă electronică. Pentru a fi preluată de sistem informaţia

adăugată, la final, se apasă butonul „Salvează”.

4. Asocierea incidentului la un risc de corupție Pentru ca incidentul nou inserat în aplicaţie să fie

definit complet, este necesară asocierea unui anumit risc, respectiv a riscului de corupţie materializat la momentul producerii evenimentului. Asocierea riscului la Incident poate fi făcută doar de către Administratorul Central, Administratorul Teritorial sau utilizatorul care a adăugat incidentul de integritate în aplicaţie.

În acest scop, se accesează butonul „Acțiuni” şi se selectează opțiunea „Asociere risc” pentru a se deschide formularul de asociere, în care se selectează structura la nivelul căreia s-a produs incidentul (aceasta este preluată automat pentru un utilizator – șef/consilier), domeniul de activitate şi activitatea vulnerabilă la corupţie aferentă acestuia, apoi riscul de corupţie materializat.

De asemenea, se completează date cu privire la evenimentul produs: număr ofiţeri şi/sau agenţi şi/sau funcţionari implicaţi, numărul de acte materiale realizate, inclusiv soluţia şi perioada de timp stabilită pentru fiecare în parte.

Este important de precizat că aplicaţia preia, în cadrul Anexei 4 – Fişa de identificare, descriere şi evaluare a riscului, toate activităţile vulnerabile care au asociate incidente de integritate. Astfel, utilizatorul care completează Anexa 4 va fi obligat să ia în considerare toate Activităţile Vulnerabile cu incidente asociate, aferente domeniului de activitate din cadrul tuturor structurilor MAI şi nu doar de la nivelul structurii sale organizatorice. Practic, în momentul completării Anexei 4 utilizatorul va cunoaşte care sunt activităţile la nivelul cărora au existat riscuri de corupţie materializate, informaţie utilă în etapa de evaluare a riscului de corupţie.

267

Din acest motiv, este recomandabil ca în aplicaţie să fie

implementate incidentele de integritate, înainte de

introducerea/evaluarea riscurilor aferente domeniilor şi

activităţilor vulnerabile care au asociate acte de corupţie

materializate.

268

OONNUU:: 99 DDEECCEEMMBBRRIIEE,,

ZZIIUUAA IINNTTEERRNNAAŢŢIIOONNAALLĂĂ AANNTTIICCOORRUUPPȚȚIIEE

Serviciul Relaţii cu Publicul

Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva

Corupţiei stabileşte data de 9 Decembrie ca fiind Ziua

Internaţională Anticorupţie. Data de 9 Decembrie a fost stabilită ca Ziua

Internațională Anticorupție în 2006, când, prin rezoluția 58/4 a

Adunării Generale a ONU, a fost adoptată Convenția

Națiunilor Unite împotriva Corupției (UNCAC). Convenția a

fost ratificată până acum de 168 de state, printre care și

România. Astfel, este al 8-lea an de când această zi cu o

semnificație deosebită se sărbătorește la nivel internațional și în

România.

Data de 9 Decembrie, declarată de Organizaţia

Naţiunilor Unite Ziua Internaţională Anticorupţie, reprezintă

un prilej pentru a ne aminti că trebuie să ne asumăm bătălia

pentru prevenirea şi combaterea corupţiei la nivel individual. O

societate curată nu poate deveni realitate fără asumarea

principiilor etice, a transparenței şi a responsabilităţii propriilor

acţiuni. Sunt valorile asupra cărora ar trebui, noi, fiecare

individ în parte, să veghem vigilenţi.

Corupţia este una dintre cele mai serioase ameninţări la

adresa statului de drept în cadrul societăţii contemporane,

subminând instituţiile şi valorile democratice, atentând la

ordinea socială şi ameninţând capacitatea statului de a asigura

269

drepturi şi libertăţi egale cetăţenilor săi. Altfel spus, corupţia ne

afectează pe toţi şi slăbeşte respectul pentru lege. Tocmai de

aceea este nevoie de un efort comun pentru prevenirea şi

combaterea practicilor corupte.

În același timp, corupţia este un fenomen social, politic

şi economic complex, care afectează toate ţările. Fenomenul

corupţiei subminează instituţiile democratice, încetineşte

dezvoltarea economică şi contribuie la instabilitatea

guvernamentală. Corupţia atacă fundamentele instituţiilor

democratice prin distorsionarea procesului electoral, pervertind

supremaţia legii şi dând naştere unor încurcături birocratice al

căror unic motiv de a exista este solicitarea de mită.

Dezvoltarea economică este îngheţată, pentru că investiţiile

străine directe sunt descurajate, iar micile afaceri domestice nu

reuşesc să facă faţă costurilor „de înfiinţare” generate de

corupţie.

Deopotrivă, oameni de rând, experţi şi reprezentanţi ai

mediului de afaceri apreciază că în decursul ultimilor ani

corupţia ocupă un loc central în vieţile lor, luându-le şansa la

un trai decent, la afaceri curate şi profitabile şi la dezvoltare

sustenabilă.

În 2013, Barometrul Global al Corupţiei arăta că 65%

dintre români consideră că nivelul corupţiei a crescut în ultimii

doi ani, iar Indicele de Percepţie a Corupţiei punea în evidenţă

că sectorul public din România era şi anul trecut corigent la

testul integrităţii, obţinând doar 43 de puncte din partea

experţilor şi a reprezentanţilor mediului de afaceri intervievaţi,

punctaj mai mic decât cel de anul trecut. Cifrele denotă

realitatea tristă a unui sistem în care structurile percepute ca

fiind cele mai corupte sunt partidele politice şi Parlamentul

(4,2 şi respectiv 4 puncte din 5 – foarte corupte), iar cei

chemaţi să restabilească dreptatea – justiţia şi poliţia se află

aproape la paritate cu aceştia cu 3,7 şi 3,5 puncte. Corupţia şi

cei corupţi proliferează pentru că mecanismele şi instituţiile

270

care ar trebui să ancheteze, să judece, să sancţioneze şi să

recupereze prejudiciile generate de corupţie sunt nefuncţionale.

Dar corupţia trebuie să înceteze! Studiile

Transparency International arată că 3 români din 4 sunt gata să

ia atitudine în faţa corupţiei şi să susţină prin eforturi proprii

această luptă, fie adresându-se prin petiţii Guvernului, fie luând

parte la proteste paşnice, fie aderând la organizaţii care luptă

împotriva corupţiei, fie plătind un preţ mai ridicat pentru

produse sau servicii, câtă vreme ele provin de la companii

curate, fie făcând publice problemele de corupţie prin

intermediul reţelelor de socializare.

În anul 2013, Campania ONU împotriva corupției a

avut deviza „Zero corupție, 100% dezvoltare”. În felul acesta,

ONU atrăgea atenția că prin corupție nu este afectată doar

corectitudinea personalului din sectorul public sau privat, ci

chiar capacitatea de dezvoltare a unui stat, iar pentru a nu se

ajunge ca acest „cancer” social să facă un rău capital este

nevoie de sprijinul unei justiții curate și al tuturor cetățenilor.

271

272

Operaţiuni editoriale: Editura M.A.I.

www.editura.mai.gov.ro

E-mail: editura@mai.gov.ro