Biblia Pacatelor Andrei Bereczki

Andrei Bereczki

BiBlia păcatelor

Biblia păcatelorCopyright ©2015 Andrei Bereczki

Website: AndreiBereczki.comFacebook: www.facebook.com/andreibereczki2015

Toate drepturile de reproducere, integral sau parţial, prin orice mijloace, inclusiv stocarea neautorizată în sisteme de căutare sunt rezervate. Reprodu-cerea se poate face doar cu acordul scris al autorului, cu excepţia unor scurte pasaje care pot constitui obiectul recenziilor şi prezentărilor.

Acest roman este o ficţiune şi trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane şi fapte reale este pur întâmplătoare.

Servicii editoriale: Editura Virtualăwww.editura-virtuala.roTel./Fax.: 0755335237/0318178309E-mail: [email protected] Book - Viza de calitate literară

Redactor: Iana StancuCorector: Elena-Anca ComanTehnoredactor: Mihaela SipoşCoperta: Vlad T. Popescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiBERECZKI, ANDREI Biblia păcatelor / Andrei Bereczki. - Botoşani : Editura Virtuală, 2015 ISBN 978-606-8504-47-6821.135.1-31

A n d r e i B e r e c z k i

BiBlia păcatelor

2015

Pentru Thomas, Beatrice, Robert şi Anca, fireşte.

Pe cei ce beau, se spune că Ceru-o să-i condamne.Cât adevăr e-ntr-asta, eu n-aş putea să ştiu.Dar dacă băutorii şi-ndrăgostiţii, Doamne,Vor merge-n Iad, desigur că Raiul e pustiu...

Omar Khayyam

Ploaia şiroia rece şi măruntă, fără să dea niciun semn că avea să se mai oprească vreodată.

Tânăra traversă peluza din faţa casei imense, aruncând o pri-vire nehotărâtă spre intrarea principală. Cu elanul cuiva famili-arizat cu locurile, preferă să ocolească vila, într-o grabă domolită doar de tocurile ce-i alunecau pe pavajul ud al aleii. Se îndreptă către uşa din spate, care dădea direct în salonul principal şi, cu cât se apropia mai mult de terasa piscinei, cu atât îşi înfrâna, din ce în ce mai nedumerită, paşii împleticiţi. Printr-o fereastră uitată deschisă la parter, urletele de furie ale stăpânului casei răzbăteau din ce în ce mai puternic. Păreau ecoul spart al blestemelor unui prinţişor zurliu, izbutind un ultim crâmpei de luciditate, trezit prizonier pe viaţă al celui mai uitat de lume ospiciu, dar mai ales al neputinţei sale, odinioară de neconceput. Deodată, răcnetele căpătară o nouă tonalitate, ceea ce o descumpăni, făcând-o să rămână clipe bune pe gânduri, indecisă de oportunitatea vizitei sale neanunţate. Şi chiar făcu cale întoarsă, resemnându-se cu gândul că trebuia să revină a doua zi. Dar, după ce se îndepărtă puţin, îşi rări iar paşii ezitanţi. Cu nasul în vânt, amuşină contra-riată de tăcerea aşternută suspect de brusc, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc – o linişte irezistibil de ademenitoare, câtă vreme cerul îşi vărsa necontenit năduful, în lacrimi de orfan, cândva răsfăţat şi el din cale-afară. Înainte să apuce să se răzgândească iarăşi, cedând fiorilor pătrunzători ai ploii, o mână puternică,

10 Biblia păcatelor

răsărită ca o gheară a morţii, o smulse de umăr, cu totul, din re-alitatea confuză...

În lumina palidă a după-amiezii contagios de triste şi întune-cate, precum sufletul său – în sfârşit, descoperit –, mai adună puterea să-şi întoarcă privirea împăienjenită de cocteilul mortal de furie oarbă de încornorat, băutură tare şi drog fin risipitor, cât să-şi dea seama că trupul femeii plutea inert, undeva, pe la mijlocul piscinei. Se legăna uşor, ca o frunză în voia vântului de vară târzie. Pentru ea, cu certitudine, fatal de târzie.

Paralizat de un instinct animalic de conservare, îl străfulgeră o îndoială perversă, de intensitatea orgoliului neînfrânat, chiar şi cu preţul fatalităţii. Nu era lămurit de prea multe şi nici dacă toate cadavrele plutesc cu faţa în jos. Sau dacă nu cumva scena la care asista uluit era mai degrabă un clişeu forţat de regizorii pe-liculelor comerciale, pentru preţioasele secunde de suspans smulse ieftin curiozităţii spectatorului naiv, în pielea de găină al căruia ar fi dat orice să se regăsească şi el atunci, şi ar fi fost mai mult decât orice şi-ar fi dorit vreodată. Evident, în clipele acelea nu raţiona chiar atât de departe, şi nici nu se încumeta să-şi răs-colească mai mult bagajul cunoştinţelor de fizică elementară. Îi era suficient să simtă, pe pielea lui, apa călduţă prin care se târa spre marginea bazinului, tânjind după scara de inox al celui mai apropiat colţ al piscinei. Trăgându-şi după el poalele largi ale cămăşii, aducând cu un veritabil spălător de păcate, imortaliză momentul tocmai în cadre-halucinaţii. Nici măcar nu se putea dumiri dacă memoria îi juca feste, sau chiar se mai închipuise până atunci în ipostaza aceea demonică, de a abandona trupul fără viaţă al singurei fiinţe despre care ştia cel mai bine că se putea unanim afirma, fără nicio exagerare, că ar fi reinventat purul sens al noţiunii de viaţă. De viaţă trăită cu adevărat, în realitatea lui cea mai dragă, tocmai scăpată de sub ochi, chiar printre degetele sale ticăloase. De viaţă trăită înfiorător de intens, cu picioarele

Andrei Bereczki 11

pe pământ şi braţele larg întinse. Aproape cu o rezonanţă divină, ce s-ar fi cuvenit alungată printr-o altă minune draconică, tocmai povara moralei cotidiene. De la cea mai măruntă şi efemeră sen-zaţie de plăcere, precum zborul haotic al fluturelui speranţei în ochii galeş visători de amorez, până la cea mai arzătoare satisfac-ţie carnală de nimfomană. De la cea mai insignifiantă bucurie, precum asortarea unui inel potent diamantat, cu zâmbetul sfidă-tor în strălucirea arhipromiţătoare a soarelui de răsărit, până dincolo de extazul mulţumirii banale de a exista, îngemănată cu imaginaţia limpede de a o exersa şi pentru alţii, într-o eternă orgie nevinovată de fericire trăită aievea. Toate, dar neîndoielnic toate, injectate din plin cu supradoza nemaipomenită a curajului de a nu mai privi înapoi. Totul, dar absolut totul, copleşit de lăcomia extraordinară cu care izbutea să nu rateze nicio şansă, într-o ravisantă jenă de a fi invocat vreodată norocul chior.

Toate acestea, toată viaţa lui trecută, aveau să fie doar nişte amintiri de-acum. Pentru toţi. Însă nu şi pentru el. Fără îndoială, rămânea singurul care nu va mai îndrăzni să şi-o amintească prea des, în deplinătatea graţiei cu care-şi sacrificase destinul, arzând mocnit pe rugul beatitudinii de fiecare clipă. Îşi dădu seama că nu se gândise la asta până atunci, nici în ruptul capului... Să fi fost ăsta singurul blestem căzut asupra lui, se întrebă în timp ce privi în urmă, pentru ultima oară, fără sens, şi pentru prima dată copleşit de o spaimă viscerală. Să existe oare un cod, încă nedes-cifrat, al compensării irosirii unei vieţi, sinonimă a fericirii pal-pabile, cu triumful alteia, debordând de vicii, în numele nerostit al aceleiaşi nelegiuiri a plăcerii primordiale?...

De la fereastra întredeschisă a camerei de oaspeţi, de la sigurul etaj al somptuoasei vile, furişaţi după o perdea fluturând vapo-roasă, ca o ceaţă transcendentală, priveau alţi doi ochi dulci-amari. Încremeniţi în gol, lăcrimau de-o durere etern sfâşietoare. Pum-nii delicaţi ai femeii ba se frângeau, ba şi-i muşca nemaisimţind că aproape îi dădea sângele. Erau, fără îndoială, pedepsiţi. Prea


târziu, pentru ce n-au catadicsit, şi prea devreme, pentru ce ştia c-aveau să mai facă. De s-ar fi găsit atunci într-o oglindă, fie şi una banală, de faţadă, uşor de spulberat într-o puzderie de cio-buri aducătoare de ghinion, şi-ar fi descoperit, îngrozită, pe mi-rajul propriu-i chip angelic, întâiul surâs viu al morţii...

ISu r â S u l m o r ţ I I

1

Dacă strigătul tristeţii îşi are ecoul patologic în depresie, fe-ricirii, în schimb, nu ştia să i se fi născocit încă vreun supliciu psihogen ori nociv, în afara deznodământului generozităţii na-ive. Cine s-ar trezi bolnav de fericire, cu siguranţă, nu s-ar înver-şuna, conştiincios sau prosteşte, să se trateze de ea. Fericirea nu e ereditară, nici măcar transmisibilă întotdeauna, nu doare şi poate trece oricând de la sine, ca să nu mai reapară niciodată. Deloc întâmplător, deşi cât se poate de inexplicabil, norocul devine afrodiziacul extrem al fericirii epatante, şi, drept singurul drog moral, afurisit de rar şi necontenit ascuns bâjbâielii celor-lalţi, odată gustat cu vârful limbii plăcerii nesimţite, rămâne un scop în sine, cireaşa de pe tortul sorţii. Pe când şansa invidiei împlinite poate să n-apară de două ori pentru acelaşi păcat, şi cu atât mai puţin la aceeaşi cotitură de trai.

Aşa cum se cuvine pedepsită, după cât de măruntă i-a fost iluzia norocirii ce-a născocit-o, ispita s-ar cere şi ea iertată, după cât de adânc macină încă regretul bucuriei ce-o înfiripase. Măcar, câtă vreme jenele conştiinţei îşi au panaceul purificator în amal-gamul celor trei ingrediente susceptibile, deopotrivă, de păcat şi de fericire: dragostea, curajul şi intelectul... Preferabil, Dumne-zeu l-a momit cu dragostea frivolă, ca să-l încerce. I-a strecurat curajul nebun, ca să-l pedepsească. Şi i-a hărăzit intelectul îndo-ielnic, ca să-l mântuiască. Toate-i înfruntă, însă, acelaşi inamic universal: prostia curată. Culmea, lui Ivan Moskov nu i-a dat-o nici Dumnezeu, nu s-a căutat suficient nici el de ea...

Mai privi o dată peste umăr, cu sprâncenele arcuite bandi-teşte. Cu un gest brutal, trecu dincolo de draperia grea, din


catifea neagră, a confesionalului, încovoiat de vină, cu convin-gerea cu care un monarh satrap îşi oferă pe eşafod călăului ezi-tant gâtlejul subţire, abia depănuşat din mănunchiul gulerelor înfoiate serafic. Îngenunche anevoie în separeul prea strâmt, menit parcă dinadins să te facă să te simţi mic şi prins la înghe-suială, împreunându-şi degetele osoase peste bărbia nerasă cu zilele. Smerit, îşi sprijini leneş fruntea transpirată rece de grila-jul din lemn nobil, ciuruit cu mare artă, ca o sită generoasă a năravurilor, cu ochiurile suficient de mărunte şi dese, cât să nu se vadă bine dincolo de ea cum se scurg pe rând toate nelegiui-rile, aparent pentru veşnicie. Era tot ce-l mai despărţea de res-piraţia fierbinte şi rară, rezonabil tabagică, a preotului surprins picotind a meditaţie.

– Laudetur Jesus Christus! recită el, preţios.Uşor nedumerit, slujitorul Domnului horcăi întâi ceva de

duh. Îşi aplecă şi mai mult urechea, dintr-o datorie ascunsă, şi-şi drese glasul.

– In saecula saeculorum, amen!Păcătosul cosmopolitan inspiră, în sfârşit, sănătos, autohton: – Nu ştiu cum să vă mărturisesc, părinte... N-am venit să mă

spovedesc...Parohul închise cu regret Evanghelia pe degetul arătător, sleit

şi noduros. Cu o reţinere ruptă din Rai, îşi dezlipi pleoapele încreţite. Pupilele i se dilatară în radiaţia lividă a becului ce-i încălzea creştetul chelbos, din care răsăreau şuviţe răzleţe de păr cărunt, printre venaturi cadaverice. Sprijinit într-un cot, îşi feri limba de ispită, murmurând, chibzuit:

– Aici nu te cunosc, fiule...

În casa parohială, răcoarea părea cea mai utilă binecuvântare, până se obişnui cu ea. Inventarie, pe rând, tablourile preoţilor ce slujiseră catedrala, înşiraţi cronologic pe-un perete întreg, întrebân-du-se unde vor mai încăpea şi cei ce aveau să li se alăture cu timpul.

Andrei Bereczki 17

Mai zăbovi câteva momente, impresionat de arhitectura vastei sufragerii, cu tavanul decorat în stucaturi aurii, fixându-şi, în cele din urmă, toată atenţia asupra unei monograme IHS, în cartuş. Încăperea părea zidită după statura impozantă a parohului, ce încă mai sfida cu înverşunare autentic biblică o boală sigură, vindicativă, dusă pe picioare îndârjit, pas cu pas, ţigară după ţigară atârnată, fatal, în colţul gurii aurite. O fi fost vreo răzbunare pentru că luase pe umerii săi, piatră cu piatră, munţi de păcate, absolvite sau nu, prin ciurul acela spart al înţelegerii şi cu harul acela sacru al vorbe-lor, mai degrabă simple decât măsluite întru proslăvire emancipată. La fel de simplu precum îşi împlinise, cu o abnegaţie catolică, şi cariera de prelat, ticluită, cu jumătate de secol în urmă, a fi a unui misionar rătăcitor – sau a unui visător mesager celest, cum îi plăcea să-şi amintească, la o bere rece cu prietenii din tinereţea fierbinte –, prin fascinantul iad pământesc al triburilor coastei vest-africane.

Cântărindu-l atent, parohul îl descoperi pe Ivan Moskov so-bru şi visător, aidoma aceluiaşi împărat scăpătat tiran, dar acum la încoronare. Cu chipul strălucindu-i de îngăduinţă, ca luminat de o nestemată demodată, preotul îşi piti patrafirul scânteind de cristale Swarovski, cu o discreţie de prestidigitator căit, într-un sertar lat, ce marca un impresionant scrin medieval, sculptat în esenţă durabilă de nuc.

– Anul trecut nu m-ai vizitat, îl mustră părintele, încă isco-dindu-l cu aceeaşi privire tăioasă.

– Nici acum doi ani..., preciză Moskov, insolent.– Aşa este, Ivan. Socoteala se cuvine s-o ţii tu.– Mă gândeam să nu-I las Patronului sfinţiei voastre o impre-

sie proastă, înaintea sorocului. Dacă tot ni se iartă toate păcatele, la sfârşit.

– Adică eu slujesc în rest degeaba?!– O, nu! Iartă-mă, Doamne!Cu mişcări ample, preotul se lepădă de preţioasele veşminte

clerice, pasându-şi cu graţie ceremonială cota şi stola, din colecţia


Stadelmaier, pe braţele întinse cu smerenie stângace ale unui mi-nistrant adolescent, cu ochii mari şi umezi – vrednic de toată îngăduinţa cerească –, cu buzele crăpate şi fruntea năpădită de coşuri supurante – demn de toată mila lumească. Ritualul dezbă-rării de straiele papistaşe îl epuiză pe bătrânul preot, care sfârşi cu o invitaţie reverenţioasă adresată falsului enoriaş de ocazie, baletând cu pălăria întinsă-n vârful degetelor, spre uşa masivă a sufrageriei parohiale.

– Însoţeşte-mă, te rog, într-o o scurtă plimbare. Aici nu pot fi mai puţin de un biet popă...

Mersul tihnit al părintelui paroh, cu o cadenţă imperturbabilă

de pendul, părea într-adevăr excelent antrenat să-i poarte la pas prin viaţă ambalajul înşelător al trupului în care sălăşluia netul-burat un cuget extrem de liber, căruia îi plăcea şi să privească îndărăt, dar şi mai mult să rostogolească înainte ghemul spinos al iertării plăcerilor din faţa ochilor şi dindărătul bazaconiilor primite cu semnul Crucii şi braţele mărinimos deschise. Cu ele încrucişate strâns la piept, Ivan Moskov se plimba cu altă laxitate. Păşea oarecum fără niciun sens, destrăbălat, preocupat numai să nu-l întreacă pe paroh. Gândul îi călătorea departe, cu savoarea inalienabilă de a-şi regăsi glasul blând, cel puţin să nu se dezică de sine cu totul:

– Disperarea trezeşte, fără deosebire, demonii şi îngerii cre-dulităţii. Alegi să muşti şi să fugi, ca apoi să-nduri finalul agoniei bestialităţilor tale, străduindu-te să-nţelegi la ce bun au dus ele... Pentru numele lui Dumnezeu!, – sau doar să fim serioşi, păcatele mele! – nu cred că există fericire pe lumea asta, ca mod patentat de viaţă, predică el, cu verva profanului moralist ipo-crit. Pe mine, unul, mă năpădesc numai bucurii de moment, neprovocate ori interzise, remarcabile sau doar înşelătoare. Uneori nesimţit de multe, adeseori exasperant de puţine, iar în rest absolut deloc...

Andrei Bereczki 19

– Secretul veşniciei fericirii zace pitit, fiule, după zidul chi-nezesc al suficienţei interioare, dacă vrei...

– Perfect de acord, sfinţia voastră. Pe noi, cei ce n-avem parte de binele pe care-l merităm, Dumnezeu nu se grăbeşte să ne sa-tisfacă, nu vrea să ne piardă atât de uşor. Ne lasă să tot sperăm, să ne simţim aşa din ce în ce mai bine, convinşi că fericirea ne poate paşte şi pe noi, în orice moment. Pe când celor ce-şi iau singuri mai mult decât li s-ar cuveni, Domnul în schimb le tot dă, şi iar le dă, să se simtă, bieţii de ei, din ce în ce mai prost... Cum să vă spun eu... Am ajuns să fiu suficient de corect cu mine însumi şi să nu mai cred într-un dumnezeu care stă cu ochii pe mine, după cum mă poartă o odisee sau alta. M-am convins de asta, mai demult. Din fericire, înaintea multora.

– Moskov, Moskov, tinere Moskov... Personifici necuratul din binele ieftin, cu toată iscusinţa satanică.

– La magnitudinea Lui, Bătrânului îi sunt simpatic oricum, se amăgi îndoielnicul credincios din el.

– Dacă ai şti cât de diferit eşti de tatăl tău..., remarcă părintele său spiritual, studiindu-l din cap până-n picioare, aşa cum simţea nevoia s-o facă din ce în ce mai des. Eşti cea mai vie enciclopedie a păcatului pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc vreodată. Şi-am cunoscut şi destui cimpanzei, care, în comparaţie cu tine, erau adevăraţi puritani...

Ivan zâmbi, umil, mărturisind cu jumătate de inimă:– Jur pe ce-am mai sfânt să evoluez...– Oare? pică mirarea lungă a clericului, ca din Cer. Înainte

să-nveţi să juri, încearcă să înţelegi mai bine ce-ai putea avea sfânt în tine şi mai ales în ce glorifici atât de dezgustător... Văzându-te zâmbind, îmi amintesc: ultima oară când te-ai păcălit că mi te confesezi, canonic vorbind, apăruse bineînţeles şi el, tatăl tău. Pentru ultima dată, doar la o halbă de bere, aşa cum îi plăcea şi lui să mă fenteze... Până şi verile erau mai calde, pe-atunci. Sau poate numai oasele mele bătrâne sunt de vină... Nu credea nici


el că se va duce înaintea mea... Odihnească-se-n pace! şi îşi făcu scurt cruce.

– Odihnească-se..., susură şi fiul, strângând apoi din buze, cu o înduioşătoare remuşcare.

– Bătrânul tău ştia să-şi joace viaţa incomparabil mai blând. Chiar şi după criteriile mele.

– Da, ştiu, oaia neagră sunt eu. Sau, cu voia Domnului, oaia rătăcită. Ori şi una, şi alta, presupun.

– Presupui bine, oftă preotul. Până nu te-ntâlnesc, nici nu pot înţelege cât de mult îmi lipseşte să port o discuţie cu tine, fiul bunului meu prieten şi adeptul irecuperabil al iluziei ferici-rii născute din păcat.

– Apreciez asta, sincer... Dovadă e prezenţa mea aici, recu-noscu Ivan Moskov, fără convingere, şi rămase cu un pas în urmă.

Căuta, parcă, să descopere pe loc adevărul absolut, chiar din mersul apăsat al parohului, insuficient mascat de reverenda ce-i descoperea gleznele inflamate. Îşi imagina că desluşeşte un inedit detector de baliverne în cadenţa paşilor acelui om înfiorător de chibzuit şi pedepsit de boală şi vârstă: ori de câte ori preotul se oprea, parcă-l şi prindea cu minciuna pe limbă. Şovăitor în cre-dinţă, dar spăşit din fire, Ivan Moskov cugetă totuşi nestingherit:

– Încă de la bun început, odată cu păcatul originar, Dumne-zeu ne-ntrece până şi-n simţul umorului. Greşesc cumva, sfinţia voastră?

– Eu nu ştiu... de care versiune actualizată a... bibliei... pă-catelor – Dumnezeu să mă ierte! – te-ai împiedicat tu, Ivan, dar tare odihnită mai aveai mintea atunci când ai deschis-o prima oară.

Cu zâmbetul său senin şi uşuratic, de departe cuceritor, ma-estrul pierzaniei ştia că niciun înger căzut nu i-ar mai fi putut ţine calea:

– Ştiţi, mă gândesc tot mai des... Oare n-ar fi lumea asta mai bună fără mine?

Andrei Bereczki 21

– Cu siguranţă, ar fi mai plictisitoare.– Credeţi, părinte?– Datoria mea e să cred, fiule, dar mai ales să-i conving şi pe

ceilalţi să creadă.– Ştiu şi eu?!... Tot dogma păcatului originar ne învaţă că

nu suntem păcătoşi pentru că ne dedăm la păcate, salivând din toată gura, ci păcătuim, pur şi simplu, pentru că aşa ne-am născut noi – păcătoşi până-n măduva oaselor. Încă de la căderea, fără julituri, a lui Adam... Da, am mai studiat şi eu câte ceva, înainte să răsuflu uşurat...

– Şi, evident, te-ai oprit la profetul Ezechiel, intui parohul, conducându-l de braţ, cât mai drept cu putinţă, ca şi cum ar fi vrut să-i sugereze ceva. Între timp, Moskov, lumea chiar a evoluat.

– Şi păcatele s-au mai cizelat, părinte.– Asta, dacă citeşti doar printre rânduri...– Dar nici nu mă omor după fanteziile celor ce numai le de-

bitează, înjurându-i de toţi dracii pe cei capabili să le şi savureze. În schimb, ţin sub pernă un pistol şi pe noptieră un jurnal scor-ţos, în care-mi notez toate ţintele năpastelor care mi-au stârnit adânca recunoştinţă. Numai aşa, ca să nu uit – când va fi prea târziu să mai îndrept lucrurile – pentru ce-am pătimit cândva, ori pentru ce-aş fi ajuns deja chiar dator...

– Tu vorbeşti serios? îl întrebă mâhnit popa. Şi nu e periculos? Ivan râse sinistru, de parcă-l avea pe diavol în el:– Nu mai mult decât discuţia noastră. Jurnalul meu e păzit

de cele sfinte. L-am travestit, într-adevăr, într-o biblie uriaşă...– Aşa, carevasăzică... Dar de ce m-aş mira, oare?– E ortodoxă! sublinie, grav. – O, atunci înţeleg, zise parohul, aprobând din cap fără adresă,

deşi o pereche de pensionari îi răspunseră, în treacăt, la falsul salut.Doar Ivan Moskov ridică din umeri, a resemnare duplicitară.

Îl apucă şi el uşor de cot pe preot, implorându-l, cu parşivitatea scânteierii ochilor, să nu iuţească pasul.


– Cât de fraier trebuie s-ajungi, sfinţia voastră, să plăteşti mai mult decât ai luat? Să zicem, tot aşa, ca stil de viaţă.

– Mă aşteptam ca tu să ştii deja asta.– Normal că ştiu! îi răspunse Moskov cu fermă convingere

de această dată. Până şi contabilii când pun cruce unui bilanţ pe plus, comit noi pagini de... păcate. Ale lor, şi mai ales nu... din păcate.

– Exact, din păcate! Şi încă după cele mai elaborate legi! ac-centuă parohul, ca un cunoscător.

Citindu-i însă dezamăgirea din ochi, Ivan Moskov tuşi, nese-rios, cu un nod imaginar în gât:

– Ferice că biblia mea e mult mai puţin exactă şi documen-tată. Dacă m-aş apuca să-mi şi clasific metehnele, atunci Cartea Cărţilor ar trebui rescrisă iarăşi, presupuse hulind încă şi mai mult şi trăgându-l parcă după el numai din priviri pe preotul care se oprise să desluşească în surâsul dispreţuitor al lui Moskov măcar promisiunea să nu-l ducă până la cele mai neiertate rele.

– Ca prieten, nu pot decât să te aprob, Ivane. În calitate de confesor, sunt obligat să te suport, fiule. Dar mă întreb: oare ce catastrofă s-ar întâmpla dacă te-ai opri puţin din a mai aduna noi capitole testamentului metehnelor tale? Şi ce-ar fi să le citeşti, în schimb, mai des pe cele deja pecetluite? Chiar şi printre rânduri...

– Nu ştiu... Pur şi simplu, nu mă văd trăind altfel.– M-ai şi lămurit cât ai încercat, punctă bătrânul popă, cu o

neîncredere dumnezeiască. Totuşi, de cazinouri te-ai lăsat, în cele din urmă...

– Ce să fac, dacă norocul e jucăria preferată a Domnului, care face urât dacă încerci să I-o iei?... Auzind acestea, preotul îşi făcu din nou cruce... E-adevărat, am mai încercat uneori, de-atunci, să mai fentez puţin ghinionul, însă din orice capăt o apucam, ieşeam mereu pe minus. Aşa că, surâse iar nerod, a pagubă, nu-mi mai permit să-mi înşel destinul, tocmai când am învăţat să satur lăcomia îngerilor şi foamea demonilor naivităţii.

Andrei Bereczki 23

– Eşti incorigibil, fiule. Groaznic de incorigibil, Ivane!... Iar eu rar am voie să spun asta cu voce tare. Măcar ai grijă pe mâinile cui nimeresc grozăviile tale. Să nu fii nevoit, la o adică, să le completezi cu câteva pagini în plus...

– Promit să rămâneţi ultimul pe listă, râse prosteşte de popă Moskov.

– Dacă aşa spui tu, atunci mă simt deja iertat.Încă surâzând, Ivan Moskov nu se mai sătura să braveze pe

seama credinţei sale duplicitare: – Înseamnă că înţelegeţi cât de fericit pot să-mi accept ne-

roziile, când am de ales de care parte a biciului să chiui şi să dansez...

– Nici să nu îndrăzneşti! Nici să nu îndrăzneşti, omule! silabisi preotul la urmă, aţâţat, păstrându-şi gravitatea vocii. Dacă preferi să confunzi viaţa cu un bal mascat, atunci bunul Dumnezeu să te aibă-n pază! În continuare.

– Să fie primit! mulţumi, parşiv, mireanul, cu acelaşi zâmbet neserios.

Parohul suspină însă, din ce în ce mai mâhnit, ca şi cum s-ar fi confruntat cu un eşec propriu:

– Mai degrabă aş hotărî eu să mor, decât tu să te căieşti. Iar dacă impozitele sunt sigure, mie moartea-mi curge deja prin vene...

În sfârşit mişcat, Ivan Moskov exersă o incursiune prin co-tloanele conştiinţei şi, amăgindu-se din nou că ar mai avea sufi-cient loc pe acolo de umplut, îi aminti bătrânului:

– Sunteţi mult mai curajos de-atât, sfinţia voastră!– Tot ce e posibil. Am îmbătrânit, şi câteodată mai uit şi eu de

asta. Dar, iată, amabilitatea poate fi un antreu curat pentru căinţă...– Credeţi? Serios, sunt prea obosit, la rândul meu, pentru un

nou început. Cu tot respectul...Preotul surâse şi el amarnic, clătinând din cap, fără nicio

urmă de amabilitate milostivă. Dimpotrivă, cu vigoarea unui laic vârstnic şi încă răsfăţat de soartă, îi prezise lui Moskov:


– Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, speranţa moare ultima...– Eu cred că umorul, părinte! Tot cu mila Domnului, gluma

neagră... Hazul de necaz, îi explică el, amuzându-se.– Mare mai eşti, Doamne! se minună omul lui Dumnezeu.

Maturizează-te odată, băiete! Altfel, când trăieşti o asemenea viaţă, şi ajungi să eşuezi, nu va mai fi nimeni să te salveze... O zi binecuvântată!

Şi, zicând acestea, preotul dădu să se întoarcă, nimerind drept sub privirea încremenită într-o blândeţe înfricoşător de molip-sitoare a Mântuitorului răstignit în bronz pe un soclu din mar-mură albă, rezistând atemporal în ţintirimul de odinioară, sub un văl gros de praf şi un altul pestriţ, de găinaţ de porumbei, gâdilat la picioare de-un mănunchi de crizanteme proaspete, ră-sărite dintr-o cutie de conservă ruginită. Umil şi sobru, parohul Francisc Milu dirijă partitura miluirii păcătosului în numele Sfintei Treimi. Se răsuci apoi ostăşeşte, străpunse licărirea arhi-recunoscătoare din ochii afurisitului Ivan Moskov, încheindu-şi astfel, cât putu de franc, delectarea în tainele răului consacrat. Dar nu înainte de a-i întinde mâna politicos.

Drept răspuns, celălalt i-o strânse imediat şi cuvios, cu amân-două palmele. Şi o eliberă seacă de putere, la fel de umedă şi rece.

Ivan Moskov, rămas cu ochii-n soarele din crucea amiezii, îl simţea acum diferit: călduţ şi blând, şi bun. Cucerit de momen-tul acela de graţie atât de rar, îl imortaliza pe moştenitul amic prelat al tatălui său trecut la cele veşnice cum se îndepărta so-lemn şi el, pe picioare şi probabil pentru totdeauna. Gata să se piardă prin desişurile amintirilor, ca o ultimă speranţă încarnată a reînvierii derizorii, cotidiene.

În lumea laşă şi cinică a realităţii sale, după fiecare întâlnire cu preotul Francisc Milu, Ivan Moskov se şi credea eliberat pe cauţiune. Numai că, de această dată, până şi el se lămuri că osânda divină începuse deja să i se scrie şi lui, apăsat, în mai

Andrei Bereczki 25

multe rânduri de acuze decât putea ierta până şi conştiinţa sa, cea grozav de capricioasă.

Privi creionul mecanic de parcă ar fi fost un stilet murdar de sânge, pe care n-avea niciun rost să-l mai şteargă din nou. Îl mai jucă de câteva ori pe coala umplută pe jumătate cu scris ca de motan, de parcă-i ardea buricele degetelor, îl roti apoi repejor între ele, să nu i se răcească de tot ideile, năpustindu-se, în cele din urmă, să încheie pagina cu gândul de graţie al zilei:

Cu fericirea, ca şi cu viaţa, singura certitudine este că se va termina. Pentru unii mai repede, pentru alţii mai greu de înţeles... Fericirea perfectă ne gâdilă cu fiorii ei orgasmici, abia atunci când înţelegem că, pur şi simplu, nu mai avem niciun dor – dintr-ace-lea care ne-au tot sfredelit sâmburele inspiraţiei odată, ori măcar meritam să ne chinuie, când şi când. Însă, blândă mai poate fi cu unii dintre noi viaţa! Atât de îngăduitoare, că binecuvântaţii de noi nu simţim niciodată că trebuie s-o trăim îndeajuns. Chiar dacă, pentru fiecare dintre noi, nicicând n-a fost prea devreme să ne naştem, tot aşa cum niciodată nu va fi prea târziu să ne dăm seama că asta nu ni s-a întâmplat tocmai de dragul nostru...

Că aşa stăteau lucrurile, nu se inventase încă niciun soi de individ care s-o fi demonstrat mai admirabil de prăpăstios decât proscrisul Ivan Moskov. Mai cu seamă că gena blestemată a ne-legiuitului şi patima firavă a moralei pricopsitului rămân la fel de relative precum sunt imposibil de normat.

Apucă jurnalul cu ambele mâini, închizând liniştit ochii. Îl lipi solemn de frunte, de pectoralul stâng şi de cel drept. Cu capul dat pe spate, îl mai sprijini de nas şi buze, inspirat profund, ca un ultim fanatic al Ordinului Iluminaţilor...

Documents

Biblia Pacatelor Andrei Bereczki