Liceul de Coregrafie si Artă Dramatică

,,Octavian Stroia”

Secțiunea Teatru

Lucrare de atestat

Dramaturgia lui Anton Pavlovici Cehov

Simbol și teatralitate

Şipoş Damian

Coordonator:

Prof. Laura Corpodean

2

Cuprins

Introducere ……………………………………………………………03

Capitolul I: Viaţa şi activitatea literară a lui Anton Pavlovici Cehov

1.1. Biografie ……………………………………...………………………..04

1.2. Generalităţi asupra operei lui A.P.Cehov …………..….………………06

1.3. Piesa cehoviană ca dramă simbolistă …………………...……….……..10

1.4. Comedia cehoviană …………………………………………………….12

Capitolul II: Personaj Cehovian

2.1. Personajul Cehovian şi relaţiile interpersonaje ……...…………………14

2.2. Lopahin-personaj principal …………...……………..…………………18

2.3. Relaţia personaj-rol ……………………………………………………..21

2.4. În loc de incheiere ……………………...………………………………22

Bibliografie …………………………………………………………..23

Anexe …………………………………………………………………24

3

INTRODUCERE

Serios, rezervat şi profund, A.P.Cehov a facut parte din aceea categorie de genii pentru care

munca este cauza şi scopul devenirii umane. Purtând în şi cu sine, de-a lungul întregii existenţe, un

scriitor şi un medic, tratându-i cu egală responsabilitate, Cehov-ul din viată s-a resorbit treptat în

substanţa personajelor sale, care au ajuns să vorbească despre el, despre luxurianţa interiorităţii sale,

cel puţin la fel de bine ca istoria cronologică a vieţiilui pământene.

Creator de disecţii în structura umană a clipei, refuzând eroicul, excepţionalul, încleştările

monumentale, reducând omul la „grandoarea ” terifiantă şi încă necunoscută a trecerii de la o secundă

la alta.

Cehov se caută, se citeşte, se montează, se redescoperă, iar personajele sale parcă ne sunt mai

cunoscute decât semenii noştrii, parcă ar fi rudele pe care le revedem dupa o absenţă îndelungată şi ne

bucurăm că ne reîmprospătează sufletul şi viaţa.

Cehov-ul din viaţă mai există şi putem vorbi despre el cu ajutorul personajelor sale, care îi

seamănă.Sunt oameni simpli în comlexitatea trăirilor lor nesofisticate, duc o existenţă discretă şi

umilă, suferă şi speră, plâng şi râd, se iubesc şi se detestă, mor şi se plictisesc de moarte, muncesc cu

grabă sub povara securizantă a anonimatului, cred în oameni şi în bunâtatea lor viitoare, creează şi se

îndoiesc de valoarea creaţiei lor, se trădează unii pe alţii, pentru ca apoi să-şi deplângă trădările, vând

şi cumpără,cântă, joacă cărţi, visează să plece spre locuri mai bune, într-un cuvânt ,,dau glas’’

autorului lor care, adesea, se confundă.

Între Cehov şi personajele sale există o reţea invizibilă de conexiuni. Bun cunoscător al naturii

umane, ca medic şi ca obsedat de psihologie, Cehov şi-a scris, de fapt, existenţa, întorcand-o pe toate

feţele pentru a-i multiplica valenţele şi pentru a-i singulariza semnificaţiile.

4

CAPITOLUL I

VIAŢA ŞI ACTIVITATEA LITERARĂ A LUI A.P.Cehov

1.1. Biografie

,,Oamenii sunt simple marionete puse în mişcare de forţa Destinului, Director al teatrului

vieţii’’ -Citat de Maeterlink

Biografia lui Cehov şi-a păstrat constant două coordonate “de aceeaşi natură”:

doctorul şi scriitorul.

A.P.Cehov s-a născut la 29 ianuarie 1860 în Taganrog, celdeal treilea fiu al unei

familii cu şapte copii (cinci baieţi şi două fete, dintre care una va muri la doar doi ani)

Parinţii sunt de origine socială modestă: tatăl, Pavel Egorovici, provine din categoria

tăranilor iobagi şi chiar dacă va avea o pravălie (pe care de altfel o va falimenta!) şi va deveni

contabil, nu se va depărta niciodată prea mult de această condiţie; mama, Evghenia Iakovlena

Moroyova, este fiica unui negustor de pânzeturi.

„Eu n-am avut copilărie... Eram sluga ce desfăcea candele în spatele tejghelei noastre de la

Taganrog. Oh! Şi ce frig blestemat era acolo!”

- iată dignosticul tarziu şi evident al unui om care şi-a luat prea devreme viaţa pe cont

propriu. Trăind într-o familie numeroasă, cu multe şi nesfîrşite probleme financiare care, de

cele mai multe ori, îi vor afecta subzistenţa, îndurând bătăile tatălui şi repetenţiile la

aritmetică, geografie şi elină, văzând în băcănia părintelui său lumânări, mătănii şi rachiu,

învăţând cizmăria pentru a supravieţui şi dînd meditaţii pentru a avea ce mânca, Cehov se va

maturiza repede, devenind de timpuriu posesorul independenţei ce-l va face, pentru tot restul

vieţii, unicul responsabil de destinul său. Un destin care va pendula cuminte şi destoinic între

omul –medicul şi doctorul– scriitor.

Ca om-medic, etapele vieţii se suced cu rigoarea râului ce se transformă în fluviu:după

absolvirea Facultaţii de Medicină a Universităţii din Moscova, este pentru un timp şi medic

suplinitor; se fixează pentru o perioadă ca medic de zemstvă şi lucrează perseverent la teza de

doctorat „medicina în Rusia”; îşi provoacă o călătorie riscantă, dar revelatoare, în Sahalin,

care se va finaliza mai târziu în monografia „insula Sahalin” (studiu ştiinţific); editează revista

medicală „Chirugia”; susţine societăţile de binefacere şi comite numeroase acte filantropice

(construieşte şcoli, tratează gratuit mii de bolnavi, de la prieteni până la tărani, se angajează,

5

fără a se menaja, într-o campanie împotriva holerei); face recensământul populaţiei din

Melivehovo şi infiinţează, la Ialta, un sanatoriu pentru tratarea tuberculozei.

Confuză şi abruptă, şcolarizarea constituie totuşi intervalul în care sămânţa scriitorului

progresează: vede o operetă de Offenbach şi este profund impresionat; scrie epigrame şi

organizează cu pricepere şi cu umor spectacole de familie, unde interpretează diferite roluri,

exersând cu voluptate jocultipologiilor. Publică, în câţiva ani, sute de schiţe umoristice.

Tatonează faptul mărunt şi universul omului de rând, înţelegând că banalul este mai aproape

de viaţă decât senzaţionalul care, în cele din urmă, nu-i decât o excepţie de la regulile

permanente ale existenţei cotidiene.

Saltul de la proza scurtă la nuvelă, roman şi mai apoi la teatru, implică o lentă, dar certă

cunoastere de sine, o asumare pe deplin conştientă a condiţiei de scriitor cu tot complexul de

responsabilitaţi pe care aceasta o presupune.

Configurandu-se în paralel, cu aceeaşi profundă seriozitate, fără a se stânjeni reciproc

şi fără a se anula vreodată pe întreg traseul existenţei, doctorul şi scriitorul îl populează

constant pe A.P.Cehov, într-o deplină armonie, alimentându-se şi susţinându-se unul pe altul,

fără conflicte şi tendinţe dominatorii, edificând pentru eternitate biografia dubla1.

1 Ovidiu Lazar, Doctorii doctorului Cehov, Editura-Princeps, Iași, 2005, paginile 12-14

6

1.2. Generalităţi asupra operei lui A.P.Cehov

Primul lucru care ar putea fi spus atât despre omul, cât şi despre scriitorul Cehov, este

acela că, viaţa şi opera lui stau sub semnul unor contradicţii care l-au făcut pe Henri Troyat

(scriitor francez de origine rusă) să exclame:

"Omul mă încânta prin modestia, rectitudinea morală, fermitatea, stoicismul său surâzător.

Era sceptic, dar credea cu candoare în perfectibilitatea speciei omeneşti, îi plăcea să râdă,

dar bucuria lui avea un fond de tristeţe, îi plăcea compania femeilor, dar se temea să-şi

unească viaţa cu vreuna din ele. Era generos, sociabil, dar prietenii nu îl puteau cunoaşte

cu-adevărat. Se dedică profesiunii sale de medic cu pasiune, dar în acelaşi timp, deşi

bolnav de tuberculoză, lucra cu înverşunare la o operă literară în care nu-şi punea prea mari

speranţe".

În calitatea lui de om, Cehov şi-a cunoscut bine semenii, a observat şi a notat o

mulţime din trăsăturile lor, uneori nepotrivite cu ceea ce întreprindeau, şi a scris poveşti

despre ei. Le-a dat viaţă, i-a pus să se agite într-un decor care să convină background-ului lor

social şi afectiv, şi i-a înzestrat cu însuşiri adevărate. De aceea este foarte greu să rămâi imun

în faţa acestei palete largi de personalităţi şi situaţii.

Utilizând un limbaj simplu, adaptat situaţiilor de viaţă prezentate, dar străbătut mereu

de ironie, fiindcă, Cehov ne înfăţişează cu bucurie, ca un bunic cu monoclu, firea omului,

oricât ar fi ea de nestatornică, trufaşă, autoironică sau tristă, visele de mărire ale oamenilor

mici (spiţerul ce-i vede în somn pe toţi oamenii din orăşelul lui tuşind şi venind la el după

sirop de mentă).

Dacă ironia şi umorul ar lipsi, personajele cehoviene n-ar fi altfel decât tragice.

Uneori, e drept, lasă emoţia să precumpănească şi totuşi evidenţiind marea încredere pe care o

are în sufletul omenesc. Oamenii care promit şi nu-şi ţin promisiunile, oamenii care nu se

folosesc de darurile lor sunt tot existenţe în carapace, care deşi nu trăiesc meschin şi

convenţional, sunt la fel de năpăstuiţi din cauza lipsei de responsabilitate faţă de ei înşişi2.

2 www.bookblog.ro/integrala-de-autor

7

Generalitati piesa „Livada de vişini” de A.P.Cehov:

Piesa „Livada de vişini” a fost scrisă în anul 1903. Din relatarile lui Stanislavski

rezultă ca ideea acestei piese, neconturată încă, îl frământă pe Cehov chiar în perioada

repetiţiilor piesei ,,Trei surori’’. Structura generală a piesei nu s-a precizat nici în luna care

urma:

„Livada de vişini am vrut s-o fac în trei acte lungi, dar o pot face tot asa de bine şi în patru.

De fapt ar fi totuna, căci fie că va avea trei sau patru acte nu va schimba nimic, piesa va

ramâne aceeaşi”.

Lucrul la piesă era anevoios deoarece îl impiedica foarte mult boala de care sufera.

Chiar şi dupa ce opera a fost finalizată autorul a continuat să facă numeroase modificări

stilistice. Cele mai multe modificari au fost în actul al doilea, în care, pe lângă modificări de

stil, Cehov mai face unele inversiuni de text, înlocuieşte cuvintele, schimbă ordinea frazelor,

în special la inceputul şi sfârşitul actului.

Publica textul în 1904 şi face în scrisori următoarea remarcă:

„până la urmă, în loc de dramă mi-a ieşit o comedie, pe alocuri chiar farsă...”.

Critica considera că ideea predominantă a piesei este prabuşirea vechii orânduiri

nobiliare. Se spunea că piesa „pune un monument pe mormântul simpaticilor trândavi”3.

În operele tradiționale, comedia şi tragedia sunt păstrate separat în genul dramatic însă

există scriitori care mixează cele doua specii. Cehov nu este cu singuranţă primul care

amestecă umorul şi tragedia pe scena astfel încât opera „Livada de vişini” nu poate fi

încadrată în standardele clasice ale genului dramatic, a ajutat la dezvoltarea unui gen modern

prin inovaţia scrierii.

Din punct de vedere al simbolurilor, la Cehov, acestea sunt în număr mare. Jocurile

imaginare de biliard ale lui Gaev Leonid Andreevici, fratele moşieriţei Liubov Andreevna

simbolizează dorinţa sa de libertate. Livada de visini simbolizeaza vechea orânduire socială,

iar casa aristrocrată şi prabuşirea sa simbolizează schimbarea. Moşneagul Firs simbolizează

trecerea timpului, el însuşi fiind o figură a timpului. Ania, în varsta de 17 ani, fiica moşieriţei

reprezintă şi ea speranţa.

3 www.referat.ro/Livada_de_visini, scriitor: Popa Iulia

8

Simbolurile în operă sunt prea multe pentru a fi numărate sau amintite dar cele mai multe

dintre ele sunt legate de ideea schimbării sociale sau de circumstanţele specifice ale unui

anumit personaj.4

Conținutul piesei „Livada de vișini” de A.P.Cehov are în vedere o anumită poveste, un

anumit fir de întâmplări, dupa cum urmează:

Madame Liubov Andreevna împreună cu fiica sa, Ania în vârstă de 17 ani se întorc acasă de

la Paris aflând că familia este într-o mare ruină. Toti membrii sunt oarecum trişti datorită

gândului înspăimântător că vor trebui să renunţe la frumoasa livadă de vişini de care îi leagă

atâtea amintiri.

Acest prim act înfăţişează activităţile ce au loc înainte şi după sosirea stăpânei care fusese

plecată alături de fiica sa Ania, guvernatoarea Charlotta Ivanovna şi tânărul Iaşa. Datorită

stilului de viaţa risipitor şi luxos moşieriţa a reuşit să cheltuiască cea mai mare parte din avere

şi fusese părăsită şi jefuită la Paris de propriul său iubit.

Doamna Liubov deşi este aflată în pragul ruinei încă nu realiza valoarea banilor pe care

oricum cu greu îi mai poseda. Fratele său, Gaev Leonid este la fel de iresponsabil, singura din

familie preocupată de irosirea banilor este fiica vitregă a moşieriţei, Varia.

La început ne sunt prezentate câteva din personajele operei. În primul rând Duniaşa, o

fată a casei care este curtată de către contabilul familiei, Epihodov Panteleevici. Acesta o

iubea nebuneşte pe Duniaşa însă i se spune „nouazeci şi noua de nenorociri” deoarece îl

urmărea mereu ghinionul.

De asemenea observăm încă de la început prezenţa lui Lopahin Iermolai Alexeevici, fiu de

tăran dar care descurcându-se frumuşel cu banii a ajuns negustor. Bunicii şi parinţii acestuia

fuseseră robi în trecut pe moşia doamnei Liubov. Acesta este legat de doamna Liubov şi o

sfătuieşte pe aceasta că pentru a scăpa de datorii şi pentru a nu da moşia în august trebuie să

vândă proprietatea şi livada de vişini pentru construirea de noi vile şi terenuri. Cu banii

câştigaţi, o asigură Lopahin, că vor putea trăi liniştiţi o vreme, însă va trebui să dărâme casa

părintească şi să taie vişinii. Moşieriţa datorită orgoliului nemăsurat se împotriveşte la început

sperând într-un miracol care îi va salva casa. Însă pe parcursul operei realizează că aceasta

este singura soluţie. Termenul lichidării se apropia şi familia încă nu luase nici o masura.

Spre sfârșitul actului I, aflăm motivul pentru care doamna Liubov Andrevna plecase la

Paris în urmă cu cinci ani. Și anume acela că nu suporta să vadă în fiecare zi râul în care se

4 www://LiteraturaUniversala.ro/

9

înecase fiul său şi datorită morţii soţului său. Întâlnirea cu studentul o afectează amintindu-i

de fiul său şi acele vremuri şi nenorociri.

În actul al doilea aflăm că Duniaşa nu îi împărtăşeşte sentimentele contabilului

Epihodov caci îl iubeşte pe Iaşa. Acesta însă este puţin pasiv la aflarea sentimentelor tinerei

fete gândul său rămânând tot la Paris. Câteva romanţe ciudate se petrec între Lopahin şi Varia

şi între Ania şi studentul Trofimov, în timp ce moşierul, Piscik Boris îi face ochi dulci

Charlottei. Un triunghi al iubiri are loc între Duniaşa, Iaşa şi contabilul Epihodov.

Intriga centrală însă se concentrează asupra eroinei principale şi anume doamna Liubov, dar

mai exact asupra datoriei în care aceasta se afla. Nici ea, ori fratele ei nu aveau bani să

plătească datoria livezii cu vişini, şi dacă nu găseau o soluţie rapidă aveau să piardă totul.

Între timp doamna continuă să primească scrisori de la Paris, de la iubitul ei care o trădase,

acesta rugand-o să se întoarcă. Gaev începe să ia în considerare slujba oferită la bancă iar

vecinul moşier Simeonov reuşeşte să imprumute bani de la doamna Liubov.

În noaptea licitaţiei, Andreevna dă un bal cu orchestra evreiască, însă balul este lipsit

de fastul de odinioară aşa cum şi Firs remarcă cu tristeţe. În aşteptarea fratelui şi al lui

Lopahin, moşieriţa încă mai speră într-un miracol însăTrofimov o avertizează să nu mai

viseze şi să se trezească la realitate.

În cele din urmă cei doi se întorc de la licitaţie iar Lopahin cu o bucurie, ce nu putea fi

ascunsă, dă de veste că el este cel care a cumpărat livada cu vişini şi moşia doamnei

Andreevna. Varia este indignată, stăpâna începe să plângă iar Lopahin nu işi poate ascunde

imensa bucurie de a pune mâna pe pământul atât de mult dorit. A reuşit să obţină pământul pe

care odinioara parinţii lui au fost robi. În mod ironic ordonă ca petrecerea să continue.

Actul final al operei, actul IV, îi înfăţişează pe toţi membrii familiei cât şi apropiaţii

acesteia, pregatiţi de plecare. Lopahin ratează ultima şansă de a mai fi împreună cu Varia care

va pleca să muncească pe moşia familiei Rogulini. Liubov se va întoarce la Paris să fie alături

de iubitul său şi îl va lua alături de ea şi pe Iaşa, Charlotta se plânge că nu mai are funcţie însă

Lophain o linişteşte. Epihodov rămâne în slujba negustorului fiindu-i alături, însă până şi

Lopahin părăseşte moşia pentru moment plecând la Harkov. Moşierul Pişcik apare vesel fiind

capabil să-i plătească stăpânei o parte din datorie în urma unor afaceri reuşite. Gaev rămâne

angajat al băncii însănu se ştie pentru cât timp iar domnişoara Ania promite mamei sale că va

termina liceul. Înainte de plecare domna Liubov şi fratele său mai privesc odata casa,

memorând detaliile şi amintirile ce îi lega de acest loc minunat. Lopahin sigur că nu mai este

nimeni în casă închide uşa, însăFirs dupa o vreme apare singur în ipostaza unui bătrân parasit.

10

1.3. Piesa cehoviană ca dramă simbolistă

Încercând să arate pe scenă procesul neîntrerupt al vieţii, faptul divers, omul cel de

toate zilele, naturaliştii creaseră un nou tip de dramă, menit să sugereze „felia de viaţă”.

Vazută ca o suită de momente întâmplatoare piesa naturalistă presupune renunţarea la

convenţiile intrigii şi deznodămîntului:

„Drama ideală pe care aş fi voit să o scriu nu ar trebui să aibă nici intrigă şi nici rezolvare”

- mărturisea Hauptmann referinduse la operele sale.

Abandonând momentele piesei „bine scrise”, drama hauptmanniană cenzurează

evenimentul şi astfel alunecă spre static. Interesul lui Cehov pentru experimentul lui

Hauptmann depăşeşte plăcerea cultă a omului de gust; în piesele lui Hauptmann, scriitorul rus

îşi află justificarea propriilor căutări.

Preocupat, ca şi Hauptmann, de contruirea dramei fără acţiune, Cehov aderă la

formula teatrului static, renunţînd însă la balastul de amănunte naturaliste. Nu întamplator

simpatia dramaturgului rus înclina spre piesa „Oameni singurateci” (scrisă de Hauptmann),

fiindcă drama izolării, a incomunicabilităţii umane trăite de personajul principal, Johannes,

prezintă suficiente similitudini cu condiţia umană a pseudo-eroului Ivanov din piesa

cehoviană cu acelaşi nume.

În corespondenţa lui Cehov sunt frecvente consemnările referitoare la drama „Oameni

singurateci”. Din scrisoarea trimisă lui Suvorin la 19 august 1899 aflăm:

,,N-am citit nimic deosebit cu excepţia Oamenilor Singurateci a lui Hauptmann, o piesă

veche, dar surprinzătoare prin noutatea ei. Inteligent scrisă şi scenică’’

Adresîndu-se aceluiaşi Suvorin şase luni mai târziu Cehov repetă în termeni aproape

identici aprecierile sale cu privire la această piesă:

,,Oameni singurateci e, după mine, o piesă admirabilă.Am citit-o cu mult interes, deşi în

general nu agreez piesele. Se spune ca montarea ei la Teatrul de Artă este uimitoare’’

Publicul rus nu era obişnuit cu noutatea unor piese fără intrigă. Pentru spectatorii de

rînd, ca şi pentru cronicarii specializaţi în teatrul tradiţional, experimentul hauptmannian şi

teatrul lui Cehov erau de natură să producă dezorientare. Amărăciunea pe care o încerca

Cehov aflînd că „Michael Kramer” de Hauptmann nu a avut succesul meritat, este un ecou

întîrziat al şocului suferit la premiera piesei „Pescarusul”.

11

La Cehov, trecerea spre noua formă dramatică se realizează păstrînd aparenţa, cadrul

formal al vechiului mecanism. Cînd personajul cehovian epuizează tema conversaţiei, se

instaurează tăcerea, motivată dramatic de prezenţa pauzei. Resortul dramatic al discuţiei din

piesa cehoviană este fluidul poetic „curentul subteran”, impresia de rarefiere a conversaţiei

fiind motivată de concentrarea emoţiei în subtext, tehnică pe care Cehov o preluase, de la

Maeterlinck, atribuindu-i valori conotative noi, decurgând din accepţia diferită a destinului în

dramaturgie.

Receptând dramaturgia lui Cehov în cheie simbolistă,punctul de referinţă

este,invariabil,imaginea poetică a Destinului. Despărtirea lui Vsevolod Mezerhold se produce

sub asuspicii (sub conducere) cehoviene, fiindcă „mărul discordiei” îl constituie piesa lui

Cehov „Livada cu visini”.

Cehov alege drama şi rămîne consecvent cu sine însuşi în evitarea confidenţei şi a

lirismului. „Pescăruşul” este scrierea cea mai pronunţată „autobiografică” (se povesteşte viaţa

lui Cehov), după modul în care se săvîrseşte dramatizarea eului creator într-o operă de ficţiune

dilematică şi ambiguă. Neliniştea eului introvertit alege o cale plină de capcane ce nu poate fi

comparată cu disimularea eului în lirica măştilor, deoarece obiectivarea, chiar în opera cea

mai autobiografică, este mai puternică decît expresia de sine a eului.

A scrie dupa Cehov ca Cehov este condiţia inevitabilului eşec, deoarece inefabilul

cehovian poate fi, cel mult mimat.

,,Pericolul aşa-zişilor cehovieni, dintre care se evidenţiază Arţîbaşevconstă in proiectarea

vieţii cu procedeele creaţiei lui Cehov,dar fără forţa sa’’.- scria Alexandr Blok ,,cel mai

talentat poet liric pe care la produs Rusia’’5.

Anticipare şi convergenţă, dar nuimitaţie epigonică–susţin cu deplin temei, simboliştii

ruşi. De la un punct drumurile se despart. Detaşarea de modelul cehovian este un semn de

maturitate pentru curentul simbolist.

,,Cehov a dus realismul la adevărata sa desăvârşire. Noi, simboliştii, ne înclinăm în faţa lui,

dar nu dorim să ne intoarcem la ceea ce s-a epuizat;în acelaş timp noi recunoaştem

caracterul providenţial al operei cehoviene’’- afirmă Andrei Balîi (romancier, poet,

teoretician şi critic literar rus)

Expansiunea poeticităţii caracterizează momentele de tranziţie şi dramaturgia lui Cehov

este un asemenea moment de cotitură spre formele violent peotice ale antiteatrului secolului

XX.6.

5 www.wikipedie.org/Anton_Cehov

12

1.4. Comedia cehoviană

Dacă „Unchiul Vanea” este piesa care sancţionează procesul de constituire a

dramaturgiei cehoviene ”Trei surori” este piesa în care trăsăturile acestei dramaturgii sînt

expuse aproape ca într-un manifest artistic şi dacă secţiunea diacronică a dramaturgiei

cehoviene trebuie judecată cu precădere prin prisma piesei „Unchiul Vanea”, secţiunea ei

sincronică trebuie judecată prin prisma lucrarii „Trei surori”.

„Trei surori” este într-un fel o piesă exemplară, lucru remarcat nu o dată în cursul

anilor, începînd cu cronicile vremii. Şi astăzi dupa scurgerea a aproape trei sferturi de veac de

la premieră, după apariţia diverselor piese asociabile cu aspectele cele mai diferite şi uneori

chiar surprinzator de diferite, dupa încercări teoretice cîteodată neaşteptate în efortul lor de a

definii dramaturgia modernă prin raportarea ei mai mult sau mai puţin accentuată la teatrul lui

Cehov, cum face, de pildă, J.Styan prin teoria comediei sumbre sau cum face, să spunem,

Albert Hofstadter prin conceptul de tragicomic, pe care-l defineşte drept preocuparea prentru

profunzime.

Cehov a lansat o „comedie totală”, a cărei sursă a devenit existenţa răsturnată prin

transformarea ei intr-un pretext pentru dialog. Prin aceasta, însă, Cehov a schimbat şi vechiul

raport estetic al comediei. Comedia clasică reprezenta o dramă răsturnată, fiind o comedie a

unui episod; comedia cehoviană, fiind o comedie totală, o comedie insolubilă, reprezintă o

tragedie răsturnată.

Discuţi despre sensul existenţei prin intermediul comediei, deci prin intermediul

degenerării sensului existenţei (ca un rezultat al răsturnării valorilor), presupun, ca o

consecinţă a consumului de timp şi ca un fundal al intregii desfăşurari, ideea de moarte. Şi

trebuie să spunem că moartea este o prezenţă permanentă în toate cele patru comedii ale lui

Cehov.

- În Pescăruşul este realizată prin rochia neagră a Maşei, prin fragmentul din piesa lui

Treplev,prin încrederea de sinucidere a lui Treplev, prin sinuciderea lui din finalul piesei.

- În Unchiul Vanea prin moartea acarului, care revine ca o obsesie în replicile lui Astrov, prin

încercarea lui Voiniţki de a-l omorî pe Serebreakov

- În Trei surosi prin rochia neagră a Maşei (tot Maşa ca şi in Pescăruşul), prin mîinile lui

Solionîi care-i miros a cadavru şi pe care le parfumează mereu ca să gonească mirosul de

mort.

6 B.Elvin, Cehov-Oameni de seamă, editura Tineretului, paginile 84-89-119

13

- În Livada cu visini prin amintirea obsesivă a morţilor, prin ultimele replici ale lui Firs.

Piesele lui Cehov nu se axează în jurul constituirii unui conflict, ci în jurul destrămării

conflictului care, ca orice întîmplare, este expediat în lunga serie a pretextelor pentru dialog.

Destrămarea conflictului cehovian îşi află sursa nu numai în metafora globală a piesei, dar şi

în permanenta regenerare a conflictului. Procesul de regenerare, însă, reprezintă o permanentă

etalare a unui raport al cărui caracter opoziţional se va dovedi cu timpul iluzoriu. Din acest

punct de vedere, Maşa este calea prin care Nataşa va intra într-un contact intim cu grupul

surorilor.

Prin aceasta în „Trei surori”, ca şi în „Pescăruşul” prin Nina Zarecinaia şi în „Unchiul

Vanea” prin Astrov şi prin Voiniţki, Cehov va răsturna nu numai valoarea firească a lucrurilor

şi va instaura acea ordine în care totul va fi un pretext pentru altceva, dar va răsturna şi sensul

iniţial sau aparent al personajelor şi va instaura acea ordine în care surorile şi Nataşa

reprezintă unul şi acelaş fenomen, în care Nina Zarecinaia va fi cea care aduce moartea lui

Treplev (deşi nu-i miros mîinile a cadavru, ca lui Solionîi), în care Astrov va dezlănţui o

adevărată rinocerită erotică.

Şi astfel farsa devine totală, pentru că Cehov ne plasează într-o lume lipsită funciar de

prezenţa adevărului, este o lume a tuturor posibilităţilor, dar făcută pe invers, ca o lume în

care totul conţine în germene propria sa anulare. Este ceea ce poate fi numit cu o oarecare

aproximaţie drept o farsă tragică, un termen care capătă din ce în ce mai multă circulaţie.

Farsa unui univers în care se prăbuşesc totul şi în care nu se ridică nimic bun în schimb. Un

univers în care vorbele sînt cu atît mai ridicole cu cît proclamă marile adevăruri, iar faptele au

o emanaţie comică cu atît mai mare cu cît sînt mai tragice, pentru că în acest caz procesul de

răsturnare va fi mai brutal, iar şocul va fi mai puternic.

Cehov descrie o lume în care totul e inutil şi pe care scurgerea necontenită a timpului

o face să alunece fără regrete şi fără durere în neant (nefiinţa,inexistenţa,nimicul).

Este o comedie în care ni se propune un comentariu despre ceea ce se poate întîmpla

cu marile adevăruri, cînd marile adevăruri devin nişte baloane care se sparg, după care încep

căutarea unor alte mari adevăruri, care devin la rîndul lor nişte baloane care se sparg. Într-un

fel este o vînătoare de adevăruri. Un univers în care totul nu este decît tarabumbia.În aceasta

constă farsa tragediei şi tragedia farsei7.

7 Leonida Teodorescu, Dramaturgia lui Cehov, editura Univers 1972, paginile 152-170

14

CAPITOLUL II

PERSONAJ CEHOVIAN

2.1. Personajul Cehovian şi relaţiile interpersonaje.

Pesonajele lui Cehov din şirul pieselor început cu „Pescăruşul” (1896) sunt simbolul

singurătăţii tragic-visătoare, tinzând spre o fericire într-un spaţiu şi un timp paralele celor în

care se întâlnesc– dar nu şi acţionează– protagoniştii pe scenă. Ne referim la spaţiul şi timpul

dramatic în sensul în care Anne Ubersfeld îl dă termenilor. Oricum, proiecţiile mai mult sau

mai puţin ideale ale personajelor din piesele lui Cehov sunt relative, de vreme ce obţinerea

sau întreţinerea fericirii nu ţinneapărat de o plasare netă în timp.

La Ibsen se observă o evoluţie a formei dramatice a monologului de la acela detip

romantic, declamativ şi explicativ, apropiat de tiradă (idee dezvoltată pe larg, teză), spre

monologul implicit,apropiat de soliloc (monolog) în sens modern, pe care Cehov îl preia,

putându-se remarca încomediile sale disimularea monologului în dialog.

Pe de o parte, Cehov construieşte deliberat replici monologale care să permită

actorului o paradă actoricească, pe de altă parte, monologul este un semn al crizeiexistenţiale

pe care Cehov o resimte şi o redă, obiectiv, în piesele sale. Despre înţelesul pe care Cehov îl

dă obiectivităţii aflăm de asemenea dintr-una dintre scrisorile sale, încare autorul rus îşi

teoretizează şi descrie arta poetică :

„Sarcina mea e să am talent,adică să ştiu a deosebi dispoziţiile importante de cele fără

importanţă, să ştiu a pune în lumină oameni şi a vorbi în limba lor” 8.

Şi totuşi, există replici în care nu „omul” Treplev din „Pescăruşul” vorbeşte, ci chiar autorul,

într-un alter ego :

„După părerea mea, teatrul contemporan e numai rutină şi prejudecată. Când se ridică

cortina şi în lumina rampei, în încăperile cu trei pereţi, aceste mari talente, preoţii artei

sacre, ne arată cum mănâncă oamenii, cum beau, cum iubesc, cum umblă, cum sunt

îmbrăcaţi; când din scene şi fraze vulgare se căznesc să scoată o morală, o biată morală pe-

nţelesul tuturor, folositoare în viaţa de toate zilele; când în mii de variaţiuni îmi servesc

mereu acelaşi lucru şi numai acelaşi lucru, îmi vine să fug, şi fug aşa cum a fugit

Maupassant din faţa turnului Eiffel, care-i strivea creierul cu vulgaritatea lui!” 9.

8 Lonida Teodorescu, Dramaturgia lui Cehov, paginile 110-111

9 idem

15

În Treplev şi în monologurile sale, Cehov aşterne oîntreagă teorie a scriiturii. Spre

final, personajul descoperă un adevăr simplu:

„Am vorbit atât de mult despre forme noi, dar acum simt că lunec şi eu spre rutină, puţin

câte puţin […]. Da. Ajung din ce în ce mai mult să cred că nu e vorba nici de forme vechi

şi nici de forme noi şi că omul scrie fără să gândească la nici un fel de forme, scrie pentru

că scrisul se revarsă liber din sufletul lui”10

Scriitura lui Cehov este totuşi una reformatoare, pentru că obiectivizarea dorităde el se

realizează.

„Reforma lui Cehov se bazează pe obiectivizarea scriiturii prinapelul la câmpul vizual al

personajului-martor. Filtrul receptor al conştiinţei individuale’’

Doru Zaharia alătură detaliile semnificative de obiecte fără legătură aparentă cu

desfăşurarea fabulei,dar cu o motivare bine articulată în ţesătura subiectului. Se creează astfel

impresia dereal şi firesc, mai edificatoare decât selecţia obiectelor în opera monologică, unde

voceaauctorială controlează alegerea şi dispunerea în cadru, amestecul autorului nefiind

unsecret pentru cititor.

,,Eroul netipic este plasat într-o ambianţă a semnificativului şi aincidentalului,

concomitenţa de acţiune a acestora, în perspectiva receptorului, sugerândcaracterul

dezarticulat, haotic al unei lumi ce şi-a pierdut coerenţa”11

.

Datorită acestui caracter netipic, personajul cehovian se plasează într-o

posturăspecială: privit de sus de autorul detaşat şi obiectiv, el îşi pierde contururile ferme, ca

întablourile impresioniştilor.

La fiecare reluare motivul sună mai ferm; rostind, emiţătorul de mesaj pare a-şi

cristaliza convingerea că reuşeşte să se desprindă de arhetipul cu care îi este dat să se

identifice […]. Starea de reverie (vis) poetică a eroinei şi luciditatea protagonistei, prea bine

înfiptă în realitatea cea mai pragmatică, punctează un consum temporal, măsurând în

confruntarea codului oniric şi a codului referenţialdistanţa ce desparte aspiraţia de realizare.

O succesiune de monologuri travestite în dialog sunt şi replicile din „Unchiul Vania” .

10

ibidem 11

Lodida Teodorescu, Dramaturgia lui Cehov, pagina 113

16

O lume în descompunere– determinată de o inerţie bolnavă– se străvede în tristeţea din

monologul Elenei Andreevna :

„Mi-e lene şi mi-e silă! Toţi îlvorbesc de rău pe soţul meu şi toţi mă privesc cu milă :

«Nenorocita de ea, are un bărbat bătrân!». O, ce bine înţeleg compătimirea asta. Tocmai

cum a spus Astrov adineauri : cutoţii distrugeţi pădurea fără să vă gândiţi, şi-n curând nu

va mai rămâne nimic pe pământ. Şi tot fără să vă gândiţi îl distrugeţi şi pe om, şi-n curând,

mulţumită vouă, nuva mai rămâne pe pământ nici credinţă, nici curăţie sufletească, nici

putere de jertfă. Dece nu sunteţi în stare să vă uitaţi cu indiferenţă la o femeie care nu e a

voastră? Pentru cădoctorul ăsta are dreptate: în voi toţi stă demonul distrugerii! Nu vă e

milă nici de păduri, nici de păsări, nici de femei, nu vă e milă de nimic…”.

În „Unchiul Vania”, ca în drama lirică, fiecare îşi plânge, pe rând,suferinţa. Sunt lungi

replici-monolog, în care personajele comentează reflexiv viaţa pecare o trăiesc. Ca în piesele

lui Ibsen, în teatrul lui Cehov nu se întâmplă nimic. Totul se petrece în devenirea

personajelor, care se privesc mai ales pe sine, dar există şi situaţiiîn care personaje-martor

urmăresc şi recreează personajul urmărit prin replica lor.

Monologul lui Astrov din actul al treilea este răspunsul la replica Elenei Andreevna

dinactul întâi:

„[…] în general, harta arată o degenerare progresivă şi neîndoielnică, căreiaîi mai trebuie

vreo zece-cincisprezece ani ca să fie completă. Ai să spui că este aici oinfluenţă a

civilizaţiei, că e normal ca viaţa veche să facă loc unei vieţi noi.Da, aş înţelege, dacă în

locul acestor păduri distruse s-ar întinde şosele, căi ferate, dacă s-ar face uzine, fabrici,

şcoli, dacă poporul ar fi mai sănătos, mai bogat, mai deştept… Dar nici vorbă de aşa ceva!

În judeţul nostru sunt aceleaşi mlaştini, aceiaşi ţânţari, aceeaşi lipsă de drumuri.

Pretutindeni bântuie sărăcia, tifosul, difteria, incendiile… Ne găsim în faţa unei degenerări,

datorită unei crunte lupte pentru existenţă […]. Distruge totul. Aproape totul s-a distrus. În

schimb, nu s-a creat încă nimic”

Explicaţia lui Astrov vine însă mult prea târziu. Nu este una de ordin moral– pentru

căElena Andreevna în acest plan îşi plasează reproşurile– ci una de tip sociologic, care nu

oimpresionează pe Elena, iar această lipsă de receptivitate a ei este amendată de Astrov:

„(Rece)Văd pe faţa dumitale că toate astea nu te interesează defel” cu atât maimult cu cât

personajul feminin îşi exprimase punctul de vedere, subiectiv, însă generalizat, prin trimiterea

limpede la condiţia feminităţii în lumea lipsită de cenzură divină ori etică.

17

Tot astfel, la mare distanţă dramatică, vine răspunsul la constatarea lui Serebreakov–

„Dar cu ceea ce nu mă pot împăca defel e cu rânduiala vieţii de la ţară! Am impresia c-

amcăzut de pe pământ pe-o planetă străină”

– în monologul din final, despre moarte, al Soniei:

„Ce să-i faci, trebuie să trăieşti! (Pauză.) Vom trăi, unchiuleVania. Vom trăi un şir lung,

lung de zile, de seri nesfârşite […]. Ne vom odihni! Vom auzi îngerii, vom vedea cerul

semănat cu diamante, vom vedea toate răutăţile pământeşti, toate suferinţele noastre topite

în îndurarea care va cuprinde întreaga lume...”

La Cehov, funcţia explicativă a monologului este dominantă, realizându-se înfelul

acesta, în chip evident, caracterul reflexiv al pieselor sale. Evoluţia de la modelulvodevilului

spre „comedia” cehoviană se face prin schimbarea de perspectivă asupra personajului, plasat

într-o lume „adogmatică şi neierarhizată” (Sorina Bălănescu), care este pus în scenă pentru a

transmite un ideal, niciodată atins, mereu visat.

18

2.2. Lopahin- personaj principal

A.P.Cehov a publicat, în anul 1904, ultima sa operă, şi anume „Livada de visini”. În

această operă găsim personaje de toate genurile, de la tărani la moşieri. Personajul principal

din această operă find Lopahin Iermolai Alexeevici; care este în momentul de faţă,negustor.

Lopahin se trage din ţărănime, parinţii lui au fost slugi la Moşieriţa Liubov Andreevna,dupa

cum spune chiar el:

,,Taică-meu era un ţăran necioplit,care nu pricepea nimic. Nu m-a dat la învăţătură, dar ştia

să-mi care cu baţul, cand se-mbăta!La drept vorbind, sunt şi eu to atât de necioplit şi incult

ca şi el. Nu ştiu nimic. Şi când scriu, mi-e şi mie ruşine de scrisul meu. Fac nişte berze!’’

De aici ne dăm seama că este un om trecut prin viaţă, care nu a avut un trai întocmai

decent; trai care, ve-ţi observa pe parcursul operei că se schimbă, cu toate că el va rămâne

mereu un ţăran, în firea lui.

Inclusiv din relaţia sa din prezent, cu Liubov Andreevna putem observa schimbarea

sau transpunerea lui din om simplu în negustor:

,,Fratele dumneavoastră,Leonid Andreevici, spune că sunt un bădăran, un tărănoi

îmbogăţit, dar mie puţin îmi pasă.N-are decât să vorbească! Aş vrea numai ca duneavoastră

să aveţi încredere în mine la fel ca altădată, ca ochii aceştia minunaţi şi duioşi să mă

privească tot ca înainte. Doamne, Dumnezeule! Tatăl meu a fost iobag la bunicul şi la tatăl

dumneavoastră, dar dumneavoastră aţi facut atâtea pentru mine, încât,am uitat totul şi vă

iubesc ca pe o ruda…Mai mult decât pe o rudă.’’- îi spune Lopahin moşieriţei.

Observăm din acest fragment, că el este un om simplu, cu suflet bun. El nu uită nici o

clipită de unde a plecat şi care este statului lui actual,sau cine i-a fost prieten şi cine la ajutat.

De aceea veţi vedea că şi in prezent, deşi acum este înstărit şi fiind negustor, marele lui scop

este să scoată bani din orice; dar fiindca tine la ea, încercă, fără rezultat, să o ajute.

Liubov Andrevna, moşieriţa livezii cu vişini, riscă, datorită împrumuturilor la bancă,

să ajungă să i se liciteze moşia cu tot cu livada. Aceasta fiind o distrugătoare de bani deşi a

avut destui,acum nu mai are nici măcar o para chioara;ajunge acum la ananghie.

Aici intrevine Lopahin, tăranul cu suflet bun, tot timpul grijuliu şi care sare în ajutorul

persoanelor iubite. El,desi nu este ascultat, îi propune unica solutie existenta, pentru descurca

această problemă, şi anume:

19

„Aţi aflat,cred, că livada dumneavoastră cu vişini se vinde pentru datorii. Data licitaţiei e la

douăzeci şi două august. Dar nu vă speriaţi, dragă Liubov Andreevna, dormiţi liniştită, că

mai e o scăpare…Iată planul meu; va rog numai să mă ascultaţi.Proprietatea

dumneavoastră se află la numai douazeci de verste de oraş, aproape de noua cale ferată, şi

daca livada cu vişini şi pământul de pe malul râului s-ar împărţii în loturi pe care lea-ţi

arenda pentru vile, aţi avea un venit de cel putin douăzeci şi cinci de mii de ruble pe an!.”

Moşieriţa devine confuză, iar Lopahin îi explică că pentru aşi arenda pământul trebuie

să renunţe la livadă, adica să taie vişinii,care oricum nu aveau niciun profit. Când aude

aceasta, ideea lui Lopahin este refuzată instant.

Deoarece ţine atât de mult la Liubov Andrevna, el încearca în continuare să o

ademenească, să-şi salveze livada, fiind sigur că planul lui dă rezultate sută la sută, dar este

refuzat sau nu este băgat în considerare. Are chiar şi un moment în care pare frustrat, deoarece

nu este înteles; parca toti viseaza şi numai el este cu capul pe umeri:

„Eu sau am să încep să plâng, sau să urlu, sau am să leşin.Nu mai pot! M-aţi scos din fir”’

În tot acest timp, Liubov vrea să-şi mărite fica adoptata, pe Varia, cu Lopahin. De

unde deducem, că totuşi moşieriţa îşi dă seama ce fel de om şi ce gandire are acest ,,tărănoi’’.

Dupa părerea mea aceasta vrea prin casătoria celor doi să se scape de datoriile moşiei.

În actul doi, Lopahin are o „confruntare”, într-o discuţie cu Trofimov (un student

destul de batran); în momentul în care acesta îi spune că toată lumea dă din gură, dar nu face

nimeni nimic, sunt doar vorbe goale, atunci Lopahin îl contrazice:

„Ei bine, află că eu mă scol la ora cinci dimineaţa, şi muncesc din zori şi până seara, toată

ziua mânuiesc banii mei şi ai altora şi văd cum sunt oamenii din jurul meu. Trebuie să te-

apuci să faci ceva ca să-ţi dai seama cât sunt de puţini oamenii cinstiţi şi cumsecande”

Din dialogul lui Lopahin, reiese că, deşi este un om înstărit financiar, el tot a rămas

responsabil si muncitor,acest lucru provenind, probabil, de la faptul că a fost tăran înainte.

Lopahin Iermolai Alexeevici, era singurul cu judecata limpede şi care ştie ce vrea să

obţină; singurul care vedea şi ştia ce o să urmeze; singurul care încearca să facă ceva în

salvarea livezii; eu cred ca este singurul căruia îi păsa, restul sunt doar nişte simpli visători,

purtaţi de vânt.

În actul trei, moșieriţa dă o petrecere, de unde lipseşte Lopahin si Gaev (fratele

moşieriţei), aceştia fiind la licitaţia inevitabilă a livezii. La petrecere toata lumea era agitată

vorbinduse despre licitaţie, dar toţi se aşteaptă ca Gaev ajutat de banii matuşii lui, din

Iaroslav, să cumpere livada.

20

Spre sfârşitul actului trei, Lopahin se întoarce cu Gaev şi provoacă o mulţime de

priviri curioase de ce s-a întamplat. Spre fericirea şi entuziasmul lui, Lopahin lasă un moment

mulţimea în mister, după care ii dezvaluie moşieriţei ca el este cel care a luat livada, ci nu

fratele ei. În acel moment Lopahin era complet implinit, deoarece pe langă că a dovedit

tuturor că nu vorbea prostii, cand le oferea ajutor în soluţionarea problemei, şi-a implinit şi

cea mai ascunsa dorinţa a lui; şi anumea,aceea de a fi proprietar peste moşia la care parinţii lui

au fost robi.

„Eu am cumpărat-o! Staţi,domnilor, vă rog, că mi se-ntunecă mintea! Nu pot să vorbesc!

Când am ajuns lalicitaţie, Deriganov era acolo.Leonid Andreici n-avea decât cinspreyece

mii de ruble la el şi Deriganov a luat-o de la treizeci de mii peste datorie. Când am văzut

cum stau lucrurile m-am încăierat cu el şi am dat patruyeci de mii.[…]asadar el urca din

cinci în cinci, iar eu din zece în zece...Şi aşa am mers până la sfarşit![…] Doamne,

Dumnezeule, livada cu vişini e a mea![…] Dacă tata şi bunicul s-ar scula din mormintele

lor să vadă ce s-a întâmplat,cu Iermolai al lor, cel bătut, care abia ştia să citească, care

umbla desculţ iarna, a cumparat cea mai frumoasa proprietate din lume! Eu am cumparat

moşia unde bunicul şi tata au fost robi, unde nu erau lăsaţi nici in bucatarie...”

Din discursul lui putem trage o singura concluzie, care este, cea mai potrivită, şi

anume aceea că orice ar fi, roata vieţii, se poate întoarce; precum în cazul acestui tăran, căruia

i-a surâs viaţa, dupa atâta muncă şi chin. A spart orice barieră dintre lumea cultă şi lumea

celor lipsiți de cultură.

Lopahin este un personaj complex, nu cu foarte citit, dar adoptă lecțiile vieţii, care lau

cizelat şi la adus în stadiul acesta. Deşi a ajuns să le dea peste nas tuturor celor de la moşie, el

nu ţine nasul pe sus, ba chiar doreşte să-i ajute pe unii, deoarece aceştia sunt nevoiţi să

părăsească moşia.

Deşi pe plan financiar a ajuns la nivelul dorit, din punct de vedere sentimental, nu se

descurca prea bine. Lopahin o iubeşte pe Varia, precum şi ea îl iubeşte, dar din cauză că el se

fereste de orice moment prielnic pentru a o cere în casătorie, această iubire nu se poate

îndrepta spre o soluţie, drumurile lor desparţindu-se, el mergând la Harkov şi ea la Rogulini.

21

2.3. Relaţia personaj-rol. Construcţia rolului.

Amprenta interpretativă personală.

,,Sa renunţi la subiectivitatea pe care ai dobîndit-o prin mijloace proprii, asta-i tot atât de

uşor ca şi cum ai bea un pahar cu apă…Numai că trebuie să fii cît mai cinstit: să dispari de

pretutindeni, să nu te vâri pe tine in eroii romanului, să renunţi la persoana ta măcar pentru

o jumatate de oră’’- Ap.Cehov 12

.

Ceea ce vrea A.P.Cehov să spună este că, pentru a putea juca un personaj şi pentru a-l

putea descoperii, trebuie să te laşi pe tine deoparte, adică să uiţi de percepţiile, gandurile şi

obiceiurile tale sau de tot ceea ce însemni tu, în viaţa de zi cu zi şi să te integrezi în personaj;

să-l simţi şi să-l trăieşti. Trebuie sa devii una cu el şi să gândeşti precum el.

Acelaş lucru am incercat să-l fac şi eu într-un spectacol cu colegii, în clasa a XI-a,

când am avut de interpretat în câteva scene rolul lui Lopahin Iermolai Alexeevici (personajul

principal din „Livada de vişini” de A.P.Cehov).

Prentru mine, a fost destul de dificil să înţeleg personajul, pentru început şi mai apoi

să îi învăţ tehnicile şi gesturile. Nu pot să zic că dupa ce sa terminat productia micului

spectaco, m-am contopit sută la sută, cu personajul, deoarece mi se pare chiar şi acum un rol

greu de jucat.

Acest „Lopahin”, era un ţăran care crescând şi maturizându-se a devenit un mare om

de afaceri, un negustor de rang mare. Deşi am ajuns întrun final să cunosc unele obiceiuri sau

să îi descopăr unele gesturi, nu cred ca ceea ce am jucat eu era întradevăr personajul lui

A.P.Cehov,sau cel putin personajul la care s-a gandit Cehov cand l-a creat.

Pentru a construi, cat de cat, o punte de lagatura între mine şi rol, a fost nevoie de

extrem de multe repetiţi,la şcoala sub coordonarea d-nei profesoare cat si acasa, dar mai ales

repetiţii pe text.Cred ca a fost prima dată cand m-am ,,lovit’’ de problema textului. Uitam

ceva şi îmi aminteam altceva şi invers. Nicio repetiţie nu ieşea exact la fel cu cea anterioară.

Doar dupa ce am înteles în mare parte despre ce este vorba, am început, deprind sensul

textului. Adică am inteles rolul, fără să mai uit sau să schimb replicile, am început să pot

improviza în personaj, cu alte cuvinte a fost prima mea relationare cu adevarat, cu personajul

Lopahin Iermolai Alexeevici.

12

A.P.Cehov, Despre Munca Literara,editura Mica Bibliotecă Critică

22

Normal că amprenta personală era inevitabilă, așa că la spectacol sau obeservat unele

trasături ale mele, care nu aveau ce căuta acolo, pe scenă.

Oricum, acel spectacol, îmi va rămâne meru în minte şi cred că de fiecare dată când

voi întâlni o piesa de-a lui Cehov, îmi voi aminti cu drag improvizaţiile noastre. Astfel de

momente şi astfel de înterpretări te întroduc în imensa lume a teatrului, care este plină de

mister si necunoscut.

2.4.În loc de incheiere

Piesa cehoviană ca stare de tranziţie între teatrul referenţial şi teatrul poetic oferă un

text cu o structurare puternică, bazată pe confruntarea în asemănător.Dificultatea constituirii

figurii simbolice antrenează stimuli stilistici care au menirea să dirijeze recepţia spre motivul

recurent sau plasat intr-o poziţie previlegiată a textului dramatic, intervin în consecinţă ceea

ce am numit marcile teatralităţii identificabile încă din text.

Decupajul motivului în sintagma titlu, prezenţa remărcii ca semnal, dispunerea

motivului în secvenţa favorizată a finalului specific cehovian, citatul şi aluzia la referendul

dramaturgiei lui Ibsen, întarzierea receptării, însolitarea motivului etalat ca obiect simbolic,

regia tăcerii şi a pauzei (semnificantul-zero), procedeul teatrului în teatru ,,jocul vocilor

orchestrate’’ şi opacizarea motivului în indicaţie scenică.

Radiografia textului evidenţează invenţia cehoviana în materie de teatralitate.

Procedee naive ale tradiţiei teatrale sunt convertite într-o manieră personală, ce are ca efect

obţinerea unui relief inedit al motivului.Reprezentaţia teatrală verifică intuitia unei teatralităti

pertinente şi la nivelul figurii simbolice.

Sintagmarea motivului simbolic aruncă lumini noi asupra sensului de construcţie a

subiectului in dramaturgia lui Cehov.

23

Bibliografie

1- Ovidiu Lazăr, Doctorii doctorului Cehov, Iaşi, Editura-Princeps

2- http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Cehov

3- http://www.bookblog.ro/integrala-de-autor/un-roman-cu-un-contrabas-si-alte-

povestiri/

4- http://www.referat.ro/Livada_de_visini

5- B.Elvin, Cehov- Oameni de seamă,Editura- Tineretului

6- Leonida Teodorescu, Dramaturgia lui Cehov, editura-Univers

7- A.P.Cehov, Despre munca literară, editura- Mica Biblioteca Critica

24

Anexe

Spectacol bazat pe momente din „Pescarusul” „Trei surori” „Livada cu

Visini”, cls.XI, prof.coord. Cristina Secărean, scene referitoare la Lopahin

Iermolai