Zoltán Rostás

Atelierul gustian O abordare organizaţională

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………

1. ŞCOALA GUSTIANĂ ÎN INSTITUŢII…………………..PregătireInstitutul Social Român – instituţie umbrelăSeminarul prelungit în campanii de varăCercetare şi/sau acţiuneDe la voluntariat la obligativitate

2. VECINĂTĂŢILE ŞCOLII ………………………………..Sub semnul Coroanei„Coborârea” în satReţeaua din jurul ŞcoliiUn competitor nedeclaratŞcoala ca amfitrion

3. STRUCTURA INTERNĂ A ŞCOLII………………………Părinte sau liderRecrutare şi motivareLegături şi grupuriGestionarea conflictelorCultura grupuluiStrategii de comunicare

ÎN LOC DE CONCLUZII……………………………………..

NOTE……………………………

BIBLIOGRAFIE……………….

6

Introducere

Constatând creşterea interesului faţă de istoria şcolii gustiene nu este inutil să ne amintim că la mijlocul anilor optzeci se puteau auzi opinii în sensul că dacă ar fi ceva de cercetat în trecutul sociologiei româneşti, în nici un caz nu Şcoala sociologică de la Bucureşti, despre care s-a spus tot ce se putea spune. De-a lungul a două decenii atât colaboratorii lui Dimitrie Gusti, cât şi istoricii sociologiei au scris în spiritul epocii despre Şcoala de sociologie, despre Institutul Social Român, despre Seminarul de sociologie de la Universitate, despre Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol", despre Serviciul Social. Au fost analizate multe realizări şi planuri, dar autorii n-au abordat şcoala gustiană în şi prin aceste organizaţii.

Cum se explică această lipsă de interes atât din partea colaboratorilor profesorului Gusti, cât şi din aceea a istoricilor sociologiei, cu toate că era arhicunoscută tendinţa permanentă, chiar obsesivă a lui Gusti de a instituţionaliza, a reglementa, a legifera orice activitate care intra în vizorul său? S-a crezut oare că rezultatul muncii de cercetare sau de acţiune culturală era independent de forma şi structura organizaţiei care le executa? După părerea mea, patru sunt cauzele acestei omisiuni.

În primul rând, cercetările şi reflecţiile asupra fenomenului organizaţional de la începutul secolului trecut până în anii '60 erau îndreptate îndeobşte spre fenomenul industrial. Nici curentul managementului clasic al lui Fr. W. Taylor, nici şcoala relaţiilor umane a lui Elton Mayo nu se preocupau de alte organizaţii decât cele uzinale. Max Weber a abordat conceptul de organizaţie principial, exemplificând însă prin birocraţia statală şi economică.

Cel de-al doilea motiv de eludare a perspectivei organizaţionale constă în chiar comportamentul de lider al lui Gusti – despre care vom avea prilejul să vorbim mai nuanţat – care

7

planifica birocratic, dar în acelaşi timp se comporta ca un tribun; era într-o anumită situaţie fie profesorul olimpian, fie capul de familie tradiţional, sever, drept, dar capricios. Toate aceste contradicţii mai erau amplificate şi de colaboratori, cu discursuri şi acţiuni foarte diferite de linia trasată de Gusti.

Motivul al treilea ţine de modul în care a fost reabilitată, în anul 1965, Şcoala sociologică de la Bucureşti. Ea nu a fost luată în discuţie pentru sine, cu scopul de a clarifica ceea ce fusese, ci pentru a servi drept argument în favoarea tezei conform căreia noul curs politic al partidului comunist (cel al anilor '60) revalorifică moştenirea culturală şi ştiinţifică. Şi, fiindcă reabilitarea nu a fost făcută de sociologi cu sensibilitate pentru perspectiva organizaţională, această latură a fost scăpată din vedere.

Al patrulea motiv a fost de natură istoriografică. Atâta timp cât istoricii sociologiei se ocupau de analiza conceptuală a operelor sociologilor, şi nu recunoşteau că şcoala gustiană nu fusese doar o comunitate de idei, dar şi un atelier viu1, nici nu se putea concepe analiza organizaţională a acestei formaţiuni ştiinţifice-culturale cu numeroase apariţii, înfăţişări concrete.

Iată de ce am considerat necesară, într-o nouă analiză, cercetarea raţiunii apariţiei fiecărui tip de organizaţie, evoluţiei lui de-a lungul anilor. Pe lângă definirea identităţii diferitelor tipuri de organizaţie era nevoie şi de găsirea elementelor de asamblare dintre ele, şi de detectarea în acest conglomerat a ceea ce fusese Şcoala de sociologie. În cadrul acestei lucrări voi încerca definirea Şcolii sociologice de la Bucureşti prin ceea ce i-a fost specific în sistemul instituţional românesc.

O altă dimensiune a perspectivei organizaţionale este luarea în considerare a interacţiunilor dintre organizaţiile gustiene şi instituţiile supraordonate, subordonate şi colaterale. Mediul social-politic a fost luat în considerare şi până acum, dar în general într-o manieră formală, fără a se face identificarea instituţiilor şi a organizaţiilor cu efect direct asupra Şcolii, şi nici aproximarea conexiunii inverse. Nu s-a studiat interacţiunea între echipele de

8

monografişti sau echipele regale şi comunitatea rurală, şi, cu atât mai puţin, aceea cu elita politică, cu curtea regală. Imaginea raporturilor cu studenţii şi specialiştii străini era pur protocolară, iar cea cu mişcarea legionară – falsă. Se poate dovedi că dacă în celelalte şcoli de sociologie influenţa mediului social-politic nu a fost directă, în cazul Şcolii gustiene aceasta a fost nemediată, chiar provocată de şeful Şcolii. Fără studiul aprofundat al acestor legături nimic nu se poate înţelege din comportamentele membrilor Şcolii.

În sfârşit, documentele scrise şi orale dau posibilitatea să purcedem la analiza unor structuri şi procese interne fără de care o analiză organizaţională nu şi-ar avea rostul. Astfel, vom analiza momentul conducerii, strategiile de obţinere de fonduri, metodele de recrutare de cadre, relaţiile, grupările şi conflictele din Şcoală, cultura organizaţională şi, în fine, strategiile de comunicare ale organizaţiei. O astfel de analiză organizaţională a atelierului gustian este rezultatul unor etape premergătoare indispensabile, constituind de fapt o tranziţie spre alte obiective ştiinţifice. Nu aş fi ajuns la analiza actuală, dacă nu aş fi trăit situaţia de student cercetător la ţară, la sfârşitul anilor ’602, şi dacă în anii ’803 nu aş fi purces la realizarea unui proiect de istorie orală vizând şcoala monografică.

Analiza organizaţională a atelierului gustian va exemplifica modul în care experienţa organizaţională poate constitui fundalul instituţionalizării. Fiindcă dincolo de merite incontestabile, măsurabile şi în tipărituri, instituţionalizarea unei profesii ştiinţifice a fost realizarea cea mai mare a profesorului Dimitrie Gusti. Investigarea organizaţională a formaţiunilor conduse de Gusti şi colaboratorii săi printr-un efort conjugat al antropologiei culturale şi a noii istorii sociale poate să ducă la realizarea de studii de microistorie din perioada interbelică.

În încheierea acestei introduceri mărturisesc că intenţia mea nu se limitează la experimentarea unei abordări organizaţionale, ci doresc totodată să contribui la clarificarea unor confuzii care, cu

9

trecerea timpului, departe de a se atenua, continuă să se perpetueze şi pe alocuri chiar să se complice. Acest text, care ajunge la publicul larg datorită editurii Tritonic – căci o variantă ceva mai restrânsă şi mai puţin documentată a ajuns cu 5 ani în urmă la câţiva colegi de breaslă4 – constituie un experiment şi dintr-un alt punct de vedere: încearcă să utilizeze colajul de surse scrise (cu accent pe memorii şi corespondenţe5) şi orale pentru a argumenta un demers de istorie socială a sociologiei.

10

1. ŞCOALA GUSTIANĂ ÎN INSTITUŢII

Raţiunea de a organiza la Dimitrie Gusti nu diferă de raţiunile general umane: în organizaţii, în colectivităţi organizate se obţin bunuri materiale sau simbolice într-un mod mai sigur şi mai eficient în raport cu timpul. O particularitate a acestei şcoli ştiinţifice a fost tocmai existenţa sa în şi prin alte organizaţii, cu vocaţii aparent deosebite. Aceste organizaţii aveau grade de structurare diferite, adică proporţia între relaţiile informale şi formale a fost diferită de la o perioadă la alta. Experienţa gustiană organizaţională poate fi considerată în această privinţă o ilustrare a constatării Mihaelei Vlăsceanu, conform căreia "aceste două mari tipuri de organizaţie trebuie înţelese ca fiind extremele unui continuum de tipuri organizaţionale, întrucât este foarte greu de imaginat că vom găsi în realitate forme de organizare care să fie pur informale sau pur formale" (Vlăsceanu 1993: 21).

Este semnificativ că organizaţiile conduse de Gusti au evoluat de la asociaţii cu caracter voluntar la cele obligatorii, ultraformale şi paramilitare, dar, tocmai datorită legăturilor pe plan informal, organizaţiile şi-au atins măcar parţial scopul. Se poate presupune că întâlnirea dintre modelele organizaţionale importate şi mentalităţile tradiţionale autohtone, datorită abilităţii lui Gusti şi a colaboratorilor săi, nu au dus la conflicte şi la anulare.

În consens cu această ipoteză se poate presupune că grupurile primare aveau prioritate faţă de cele secundare şi, prin urmare, gradul de participare emoţională a fost relativ mare chiar şi în organizaţia cea mai formală, cum era Fundaţia cu echipele studenţeşti regale.

Deşi Gusti a avut experienţă de conducere în organizaţii cu obiective foarte diverse, noi le vom aborda doar pe cele în care s-a

11

întruchipat concepţia sa sociologică, respectiv cea de "inginerie socială". Astfel, vom lua pe rând organizaţiile sociale ca Institutul Social Român, Seminarul de sociologie, Fundaţia Culturală "Principele Carol" şi Serviciul Social, care aveau şi obiective specifice.

12

Pregătiri

Ştim din literatura de specialitate că, deoarece structura şi funcţia organizaţiei se modifică în timp, trebuie să cunoaştem "preistoria" ei. Nu pot fi cunoscute nici crizele, nici atribuţiunile unei organizaţii, dacă nu i se cunosc originile, de vreme ce, la fel ca în cazul oamenilor, şi în cel al organizaţiilor prezentul îşi are rădăcinile în trecut. Restricţiile structurale provenite din trecut limitează libertatea, în urma "istoriilor naturale" stau forţe naturale: organizaţiile, ca entităţi vii evoluează natural. Eminentul sociolog al organizaţiilor Charles Perrow consideră că descoperirea acestor forţe - la fel ca în biologie sau în psihanaliză - ajută la înţelegerea organizaţiilor (Perrow 1994:173). M-am referit la această constatare pentru a preciza că trebuie căutate antecedentele unei organizaţii, dar, mai ales, se impune identificarea acelor factori care au exercitat cu adevărat o înrâurire asupra unei organizaţii date.

În cazul nostru, când studiem organizaţiile având legătură cu Şcoala sociologică, se cer analizate nu antecedentele generale ale sociologiei, ci cele ale organizaţiilor. Este nevoie de această distincţie pentru că determinaţiile acestor doi factori nu se suprapun. Bunăoară, dacă sociologia ca ştiinţă nu depindea de Gusti şi putea exista şi fără el, organizaţiile prin care îşi desfăşura activitatea şcoala lui sociologică nu pot fi imaginate fără Profesor. Prin urmare, una din constrângerile cele mai importante în evoluţia acestor organizaţii este chiar personalitatea lui Dimitrie Gusti.

Deşi era cunoscut în cadrul Ligii studenţilor români din Berlin, nu avem informaţii despre vocaţia şi activitatea sa de organizator în timpul studiilor, dar după întoarcerea sa în ţară, în 1910, a dat dovadă cu prisosinţă de această calitate. Toate manifestările tânărului profesor de la Iaşi, de la lecţia de inaugurare, prin înfiinţarea unui seminar de sociologie şi planul de reorganizare a Bibliotecii Universitare, până la scrisoarea către

13

colaboratorii „Arhivei” denotau că începea o carieră neobişnuită de profesor universitar. Era la fel de clar că, după întoarcerea sa de la studii din străinătate, Gusti a fost cuprins de voinţa nu de a elabora tratate erudite6, ci de a instala şi în România unele structuri de documentare, cercetare, dezbatere care în Occident existau tocmai ca urmare a modernizării societăţii.

Din acest punct de vedere, este caracteristic faptul că în culegerea de studii Sociologia Militans din 1934, a inclus lecţia de inaugurare de la Universitatea din Iaşi, în care îşi mărturisea, pentru prima oară, intenţia de a reforma esenţa şi menirea ştiinţelor sociale universitare: "Dacă avem vreo ambiţie este să putem întemeia un seminar de sociologie şi etică aşa cum le-am cunoscut în studiile noastre îndelungate în Germania! În Germania profesorul şi studenţii discută şi cercetează nu numai toate problemele ştiinţelor speciale sub specie aeternitatis, dar mai ales şi problemele de însemnătate socială imediată. Îmi amintesc de activitatea membrilor din seminariile de ştiinţe de stat din Berlin şi Lipsca, precum şi de activitatea seminarului criminalistic din Berlin... În aceste seminarii se făcea, fireşte, înainte de toate ştiinţă, dar în afară de ştiinţă 'pură' se mai cerceta, ca într-un fel de parlamente consultative ad-hoc, în mod monografic minuţios şi strict ştiinţific, materialul legislativ, de care apoi, în bună parte, se servea parlamentul în acţiunea lui de legiferare" (Gusti 1934: 39). Şi, fiindcă rezultatele cercetării trebuia să fie publicate, pune la cale pornirea unei reviste ştiinţifice de felul celei cu care era obişnuit în Germania şi cu care colaborase până la începerea ostilităţilor în 1916.

Deşi vocaţia de organizator a fost evidentă de la începutul carierei sale universitare, profesorul Gusti a dat primul semn de construcţie ştiinţifică extrauniversitară în anul 1913. Atunci, în martie 1913 a publicat o scrisoare adresată către colaboratorii 6 De fapt Gusti pregătea un tratat de sociologie, iar H. H. Stahl şi-a oferit ajutorul ca binecunoscut stenograf, însă Profesorul a amânat sine die acest proiect.

14

viitoarei reviste purtând, pe atunci, denumirea de "Arhiva pentru Ştiinţele Sociale, Sociologie, Politică şi Etică", şi care urma să apară la 1 ianuarie 1914. Scrisoarea respectivă a constituit primul gest de a aduna în jurul unui program ştiinţific, dar şi etico-politic, nişte oameni care lucrau izolaţi. Această revistă îşi propunea să îmbrăţişeze toate domeniile sociale şi toate ramurile ştiinţelor sociale. "De bună seamă că lipsa unei cunoaşteri adâncite şi aprecieri juste ale realităţii sociale româneşti, a contribuit în mare parte la nemaiauzitele patru zguduiri din temelie ale edificiului Statului Român, numai în decurs de douăzeci şi cinci de ani: revoluţia socială din 1888, criza financiară din 1900, revoluţia socială din 1907 şi dureroasa experienţă în politica externă în 1913! Este deci timpul suprem de a renunţa la comodul laissez faire - laissez aller şi de a analiza cauzele care au provocat aceste evenimente naţionale şi a reflecta conştiincios asupra mijloacelor de îndreptare şi împiedicare a unor eventuale zguduiri viitoare, cu toată seriozitatea pe care o cere gravitatea problemelor, prin toate mijloacele pe care ni le oferă gândirea şi metoda ştiinţifică" - preciza Gusti în amintita scrisoare, adresată colaboratorilor „Arhivei” (Gusti 1934: 426-427).

Angajarea Românei, la 4 august 1916, în primul război mondial de partea Antantei, catastrofa armatei de la Turtucaia, din septembrie, retragerea la Iaşi a autorităţilor statului din luna noiembrie a aceluiaşi an, criza partidelor politice şi, prin urmare, a organizării statale de până atunci, nu-l descurajează pe profesorul ieşean. Ba, dimpotrivă. La fel ca şi alţii, realizează că ţara intră într-o perioadă de tranziţie în care reformele trebuie să se ţină lanţ. Dincolo de revelaţia aceasta - după cum menţionează G. Vlădescu-Răcoasa7 -, şi împrejurările Iaşiului aglomerat cu refugiaţi au facilitat realizarea primilor paşi, poate esenţiali, pe calea înfăptuirii planurilor sale: "Iaşii devenind însă centrul celor mai înfrigurate frământări, prof. Gusti, care era în legătură intimă cu o mare parte din fruntaşii intelectualităţii şi ai vieţii politice româneşti refugiaţi la Iaşi, la dispoziţia cărora pusese biblioteca şi chiar locuinţa sa,

15

reuşi să realizeze ideea lăsată în 1913 pentru crearea unei publicaţii consacrată ştiinţelor sociale şi, în colaborare cu un grup de tineri intelectuali, puse totodată bazele 'Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială' (1918)8" (G. Vlădescu-Răcoasa 1936: 1075). Deci, planul unei reviste ştiinţifice în condiţiile răsturnării vieţii sociale şi statale, şi datorită acestora, devine motiv pentru asumarea unor măsuri mai îndrăzneţe: formarea unui grup de presiune care, reunind intelectuali pe baza competenţei profesionale, să dobândească legitimitatea intervenţiei sociale în afara şi deasupra structurii partidelor.

Percepţia tranziţiei a fost întărită nu numai de trauma refugiului de la Iaşi, dar şi de pacea umilitoare de la Bucureşti, din 24 aprilie 1918. Intelectualitatea neangajată partinic a conştientizat necesitatea construirii unor structuri de cunoaştere şi de acţiune care să prevină în viitor asemenea catastrofe. Este semnificativ faptul că victoria Antantei şi întregirea României cu Transilvania, Bucovina de Nord şi Basarabia au constituit pentru Gusti şi cercul lui de intelectuali - desigur - un motiv de bucurie, dar, cum scria H. H. Stahl9 "plină totuşi de spaimă": "România latifundiară murise. Nu se ştia ce anume îi va lua locul. Alipirea provinciilor româneşti urma şi ea să schimbe, într-un fel ce nu se putea bănui, înfăţişarea ţării noi" (Stahl 1936: 1135).

Într-o asemenea perioadă de destructurare, de dezmembrare a vechiului regim, când resursele financiare, de prestigiu nu sunt încă nici identificate şi nici alocate, elita caută să-şi creeze instituţii noi. Cum Gusti era conştient şi de importanţa proiectului său definit în statutul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială, precum şi de valoarea propriei sale personalităţi, a configurat ab ovo o organizaţie de tip umbrelă. Pe baza unei concepţii argumentată epistemologic, dar şi politic, Gusti susţinea că asociaţia lui trebuie să acopere toate segmentele societăţii, studiul acestora, şi - pe această bază - reforma lor. Fiindcă în România veche nu exista o reţea de ştiinţe sociale legată de reformă, de procesul legislativ, Gusti putea să-şi revendice funcţia de

16

conducere a unei Asociaţii care să acopere totul, şi care să aibă misiunea de a instituţionaliza aportul ştiinţei în guvernarea ţării. Se poate pune întrebarea: de ce a întins Gusti umbrela peste toate disciplinele sociale? De ce nu s-a ocupat temeinic de un singur domeniu? Se pare că e vorba de un reflex al elitelor care în tranziţie vor să ocupe teren mai mare, şi să excludă concurenţa.

Pe de altă parte, nu trebuie să ne mire că instituţionalizarea ştiinţelor sociale, a sociologiei, a fost rezultatul unui proces care, la început, a avut caracter de mişcare intelectuală şi în Europa de Vest, dar cu precădere în SUA (Oberschall 1972: 186-248).

Dincolo de aceste caracteristici, organizaţia lui Dimitrie Gusti în privinţa relaţiei sale cu mediul era prin definiţie ambiguă: trebuia să obţină resurse nu din segmentul social căruia vroia să-i dedice activitatea sa, ci din exteriorul acestuia. Bunăoară Gusti în cercetările rurale planificate (şi apoi efectuate) nu miza pe resurse financiare ale celor cercetaţi, ci pe fonduri statale, regale.

Analizând activitatea profesorului Gusti în deceniul ieşean ne dăm seama de o particularitate a sa. În acel deceniu a devenit profesor titular, decan, membru corespondent al Academiei Române, apoi membru titular al înaltului for, preşedintele Asociaţiei pe care el o fondase, şi, în sfârşit, profesorul de sociologie, etică şi politică al Universităţii Bucureşti - am putea spune că a obţinut tot ce putea să-şi dorească un profesor universitar. Dar, intelectualul, mai ales cel est-european, nu rezistă provocării mediului social şi este permanent ademenit de acţiune. "Să îndrăznim oare a spera că prin activitatea unor viitoare seminarii şi asociaţii, să se schimbe fundamental în ţara noastră modul îngrozitor de superficial cum se tratează astăzi ştiinţele sociale şi sociologice în general, precum şi problemele sociale româneşti în special? Este timpul, cred, ca studiul ştiinţelor sociale, studiul problemelor sociale româneşti să se strămute şi la noi în ţară, ca în Germania, din comisiunile parlamentare şi din Ministere, la Universităţi" (Gusti 1934: 39-40). Nu este vorba de o

17

declaraţie pro domo, ci de semnalarea importanţei conferite universităţilor în perioada respectivă.

În acest text din 1910 este cuprinsă nu numai problema învăţământului superior, ci şi ideea Institutului Social Român, şi chiar şi celelalte planuri realizate sau eşuate în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti, dar toate servind unui singur scop: construirea statului naţional întregit prin ceea ce Profesorul numea Ştiinţa Naţiunii. Astfel apare justificată observaţia lui Tiryakian: "În principiu este posibil să tratăm gândirea sociologică drept indicator al sentimentelor şi aspiraţiilor colective la nivel naţional, sau măcar ca indicator al reprezentărilor unei pături sociale, în general a intelectualilor liberali" (Tiryakian 1979: 214).

18

2 Institutul Social Român – instituţia umbrelă

Tranziţia de la un regim la altul - de la unul vechi la altul nou - trezeşte în grupurile de intelectuali dorinţa de a-şi pune în valoare cunoştinţele, subînţelegându-se că vechiul regim trebuia să dispară, fiindcă nu era în stare să se modernizeze, să rezolve problemele societăţii pe baza cunoştinţelor noi, prin valorificarea forţei intelectualităţii. Atunci când se iveşte ocazia de a "turna" planurile într-un program şi o instituţie, gestul reclamă de obicei şi construirea unui trecut. Institutul Social Român a fost prezentat ca avându-şi originea în "Scrisoarea către colaboratorii Arhivei", din anul 1913.

A trebuit să treacă şase ani ca ideea unei reviste de ştiinţe sociale să se consolideze prin proiectarea unei organizaţii. "A trebuit să vină războiul cel mare – comenta Vulcănescu10 -, cu vremea tulbure de îngrijorare şi de restrişte, dar şi de apropiere sufletească, întărită în comunitatea de durere, de la Iaşi, pentru ca să dospească în suflete sentimentul necesităţii imediate a unei asociaţii pentru ştiinţa şi reforma socială, aşa cum o concepuse Profesorul. A trebuit să vină, mai ales, ceva mai pe urmă, acea mare răsturnare a norocului, acea reizbucnire neaşteptată a nădejdii care a premers ceasurile unirii, a trebuit să se deschidă aripile retezate ale năzuinţelor obşteşti, pentru ca, prin acestea, înfiinţarea asociaţiei proiectate să dobândească un nepreţuit sens etic" (Vulcănescu 1936: 1262).

În acest context s-a constituit, la 18 martie 1918, Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială în România. Atmosfera fusese favorabilă, fără îndoială, elita intelectuală aflată încă în refugiu la Iaşi simţea nevoia de a se organiza, de a se remarca printr-o strategie originală. Este aproape sigur că înfiinţarea Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială în România a fost inspirată şi de

19

atmosfera vremii, când în ţările străine savanţii din domeniul ştiinţelor sociale au înfiinţat instituţii similare. După Emanoil Bucuţa11, ajutorul lui Gusti în organizarea Asociaţiei, aceasta "s-a înfiinţat la Iaşi în zilele de cele mai mari griji prin care a trecut vreodată statul şi neamul românesc, atunci când războiul părea pierdut şi zările pretutindeni zăvorâte. Asociaţia însemna, în întâiul rând, o reacţie împotriva desnădejdei. Când ţara îşi părăsea fără voie armele, oamenii de ştiinţă îmbrăcau armura lor şi chemau la o altă luptă, sortită să aducă ea ceea ce pierduse cealaltă. Ei cunoşteau lecţia pe care o dăduse lumii Franţa după înfrângerea de la Sedan, înfiinţând prin Boutmy 'L'École libre des sciences politiques'. Ca o dovadă că se aflau pe drumul cel adevărat a fost că, peste puţin, când Germania s-a văzut pe neaşteptate îngenunchiată, ea s-a gândit să alcătuiască, la rândul ei, la Berlin, în 1920, 'Die Deutsche Hochschule für Politik'. Statul şi naţiunea, rănite de moarte în război, cerea Ştiinţelor Sociale principii noi de organizare, un nou program de lucru şi un alt spirit public" (Bucuţă 1936: 578-579). Într-un asemenea moment, când este nevoie de un lider, o personalitate puternică poate înfăptui iniţierea, construirea unei structuri fără precedent, dar legitimat de atmosfera social-politică, care cerea răspunsuri la starea de fapt şi prognoze pentru viitor. Dimitrie Gusti s-a angajat să pornească instituţia de care era nevoie în România momentului. Dar, după părerea mea, Gusti nu a ieşit brusc din "turnul său de fildeş", cum s-a mai interpretat (bunăoară de către Mircea Vulcănescu), ci s-a pregătit intens şi conştient să conducă această operaţiune.

Deşi în 1918 şi 1920 este ales şi reales decan la Iaşi, Gusti mută sediul Asociaţiei la Bucureşti, şi cere să fie transferat la Universitatea bucureşteană. Dorea ca noua organizaţie să devină de importanţă naţională. În cele "câteva lămuriri" ale Apelului de fondare a Asociaţiei sunt reluate idei privitoare la cunoaşterea socială din "Scrisoare adresată colaboratorilor Arhivei", din martie 1913, dar mesajul este deplasat spre reformă şi conştientizarea necesităţii acesteia. După mutarea la Bucureşti, Gusti are o idee a

20

cărei semnificaţie poate nu a fost încă îndeajuns înţeleasă: transformarea Asociaţiei în Institutul Social Român nu este o acţiune formală, ci de ridicare a prestigiului. Din structura Institutului (care a fost aproape identică cu aceea a Asociaţiei) se poate observa foarte clar că nu fusese plănuită pentru a funcţiona ca o simplă asociaţie profesională. În "Câteva lămuriri" din apelul lansat la Iaşi, în 1918, pentru constituirea Asociaţiei devenită apoi Institut, Gusti preciza "secţiunile" care vor permite organizarea cercetării cât mai complete şi cât mai metodice "a vieţii sociale româneşti, sub toate feţele": "1. secţiunea agrară; 2. comercială şi industrială; 3. financiară; 4. juridică; 5. politică şi administrativă; 6. politică şi igienă socială şi 7. culturală" (Gusti 1946:29). Această organizaţie atotcuprinzătoare, pe lângă apariţia sa rapidă şi spectaculoasă, mai are şi alte caracteristici relevate de antropologul Zoltán A. Biró: "Instituţia păşeşte de la bun început în faţa sferei publice sociale ca o structură rotundă, completă, închisă, destinată 'eternităţii'. Se prezintă stabilă şi definitivă" (Biró 1996: 116).

În ciuda structurii sale foarte articulate, Institutul a avut un început modest. A fost găzduit mai întâi în două camere din Pasagiul Român, apoi în trei camere la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, la etajul 3 (şi a rămas acolo până la desfiinţare). Prin donaţii s-au amenajat o bibliotecă şi o sală de lectură. În acest cadru însă Gusti a reuşit să insufle o anumită activitate. Bineînţeles, nu de cercetare, ci de discuţii. Fiecare secţie îşi avea propria activitate, mai mult sau mai puţin vizibilă. Această structurare nu a fost rigidă. O secţie putea să apară în cazul în care exista un animator-specialist, având legături cu Gusti şi cu comitetul de conducere. În acelaşi timp, se putea întâmpla ca o secţie să existe doar pe hârtie, sau să dispară fără nici un fel de explicaţii. Până la urmă la ISR important a fost comitetul de conducere, şi mai puţin secţiile. Cele mai prestigioase acţiuni ale ISR au fost conferinţele publice duminicale de la Fundaţia Universitară, la care Gusti îi invita pe cei mai prestigioşi oameni politici, de cultură şi savanţi ai vremii. Indiscutabil, acceptarea

21

acestor invitaţii se datora şi personalităţii lui Gusti. „Ca orice instituţie de seamă – nota în 1944 Mihail Manoilescu12 – şi Institutul nostru a avut la originea lui un om. Gusti era un animator, un dinamic şi simpatic animator. De aceea el n-a lansat un curent, ci a aranjat o frumoasă vitrină intelectuală în care cu delicateţa lui captivantă a reuşit să strângă pe cele mai de seamă personalităţi intelectuale în devenire pe care le avea ţara la sfârşitul războiului. (…) Nu se poate închipui un cenaclu mai eclectic ca Institutul Social. Toate ideile şi toate temperamentele erau aici reprezentate: de la năbădăiosul, irascibilul şi dictatorialul Madgearu13, până la eleganţa, olimpian de calmă, a lui Mircea Djuvara14; de la revoluţionalismul socialist al valorosului tânăr Şerban Voinea15, până la conservatorismul desuet, dar plin de demnitate, al preşedintelui Casaţiei, Miclescu16; de la intransigentul şi reliefatul Zeletin17 până la anodinul inginer Buşilă18. Pe deasupra toate formaţiile intelectuale erau prezente: de la filosofia lui Rădulescu-Motru19 la agronomia lui Ionescu-Siseşti20; de la jurismul lui Alexandru Costin21 la economia politică, grefată pe tehnică a lui Manoilescu” (Manoilescu I. 1993: 49-50).

După cum nota Emanoil Bucuţa, fervent admirator al lui Gusti şi al Institutului Social Român, prin conferinţe era în sfârşit realizat acel "contact de-a dreptul cu publicul, mai viu şi mai uşor de controlat în urmări decât revista şi cartea pe care Asociaţia şi Institutul îl visaseră şi îl puseseră la locul de cinste în statute, adevărata şcoală liberă de ştiinţe sociale, atât de îmbrăţişată şi de rodnică timp de zece ani, până când mijlocul, folosit şi popularizat prin imitaţie de alţii, şi-a dat pentru Institut totul şi a putut fi înlocuit treptat" (Bucuţa 1936:584). Printre cei care au urcat pe tribuna Institutului Bucuţa îi aminteşte pe Nicolae Iorga22, Al. Vaida Voevod23, Iuliu Maniu24, Vintilă Brătianu25, Al. Marghiloman26, Gr. Iunian27, Virgil Madgearu, I. G. Duca28, V. Goldiş29, Octavian Goga30, C. Argetoianu31, Mihail Manoilescu, I. Grigorovici32, Mircea Djuvara, C. Rădulescu-Motru, I. Răducanu33, Simion Mehedinţi34, Al. Tzigara Samurcaş35, Emil Racoviţă36, I.

22

Simionescu37, G. Ionescu-Siseşti, Andrei Rădulescu38, G. Ţiţeica39, Gr. Antipa40, G. Taşcă41, C. Garoflid42, Anibal Teodorescu43, I. Nistor44, M. Sanielevici45, D. Negulescu, I. Micescu46.

Astfel Gusti şi-a lărgit treptat reţeaua socială (Baechler 1997), şi s-a impus ca o personalitate tot atât de importantă ca cele pe care le invitase. La fel, s-a acreditat ideea că discuţiile din cadrul şedinţelor generaseră în anul 1930 noi instituţii: cele de la secţia de demografie Recensământul, cele de la asistenţă socială Şcoala de asistenţă socială, cele de la secţia de statistică Şcoala de statistică, iar sub influenţa celor de la secţia economică a luat fiinţă Institutul de Conjunctură. Deja în anii '30 se răspândise credinţa că, prin influenţa membrilor Institutului Social Român, a avut loc o adevărată "contaminare" a aparatului de stat, care în perioada interbelică a început să înfiinţeze în diversele sale departamente secţii de cercetare-documentare, încercând o instituţionalizare treptată a consultanţei, expertizei ştiinţifice premergătoare deciziei administrative. "Se poate spune deci - conchidea Mircea Vulcănescu - că începând din anul 1930 Institutul Social intră într-o nouă fază, aceea de proliferare. Prin aceasta însă, şi misiunea lui se schimbă. Căci în loc de a mai fi un stimulent generator al unor ramuri de activitate ştiinţifică socială, care de acum se dezvoltă autonom, Institutul Social este chemat să devină un centru de coordonare al tuturor acestor instituţii de cercetare socială" (Vulcănescu 1936: 1266).

Acest rol de "coordonare" a însemnat practic şi o scădere a interesului pentru Institutul Social Român. După un deceniu de construcţie instituţională naţională, în anii '30 începe încleştarea stânga-dreapta, legionarism-carlism, în general, criza democraţiei liberale şi ascensiunea evidentă a fascismului.

În acest context Institutul Social Român nu a dispărut, dar a pierdut din importanţă, printre altele şi datorită preluării conducerii Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” de către Dimitrie Gusti, în primăvara anului 1934. În timpul Legii Serviciului Social ISR îşi schimbă denumirea în Institutul de Cercetări Sociale al

23

României. Sub egida acestuia, au fost organizate cercetările monografice din perioada anilor 1938-1939. După suspendarea Serviciului Social, autorităţile au impus (Apolzan47 1945) schimbarea termenului de "cercetare" cu cel de "ştiinţă", ca după anul 1945 să se revină la denumirea de Institutul Social Român. Chiar dacă prin Institutul Social Român în anii '20 Gusti nu a reuşit decât parţial să strângă legăturile cu intelectualitatea din zona ştiinţelor sociale, cu perseverenţă profesionistă a plasat Institutul într-o reţea internaţională de organizaţii ştiinţifice, acţiune cu rezultate benefice pentru informarea ştiinţifică românească.

După 1939 nu s-au mai organizat cercetări monografice sub egida ISR, în schimb publicaţiile sociologice au luat avânt. Este interesant că din multitudinea de secţii numai cea a monografiei sociologice a produs lucrări. Aşa se explică faptul că instituţia atotcuprinzătoare a produs cu precădere publicaţii cu caracter sociologic monografic. Astfel: Teoria monografiei sociologice, Traian Herseni48, 1934; Tehnica monografiei sociologice, H. H. Stahl, 1934; Sociologia militans, Introducere la Sociologia Politică, D. Gusti, 1934; Realitatea socială. Încercare de ontologie regională, Traian Herseni, 1935; Sociologia românească. Încercare istorică, Traian Herseni, 1940; Probleme de sociologie pastorală, Traian Herseni, 1941; Cercetarea monografică a familiei, Xenia Costa-Foru-Andreescu49, 1945; Nerej, un village d'une région archaïque. Monographie sociologique dirigée par H. H. Stahl, 1939; Drăguş, un sat din Ţara Oltului (Făgăraş). Monografie sociologică, 1944-45; Clopotiva, un sat din Haţeg. Monografie sociologică sub conducerea lui Ion Conea50, 1940; 60 sate româneşti, cercetare de Echipele studenţeşti în vara 1938, 1941-1942; Portul şi industria casnică textilă în Munţii Apuseni, Lucia Apolzan, 1944; Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni, Gh. Pavelescu51, 1945; Sociologia rurală, Traian Herseni, 1941; D. Gusti şi Şcoala Sociologică de la Bucureşti, XXV ani de învăţământ universitar (1910-1935), 1937; Sociologia satului devălmaş românesc, H. H. Stahl, 1946.

24

După august 1944, Gusti fiind ales Preşedintele Academiei Române ar fi dorit să dea o amploare mai mare cercetării sociale prin înfiinţarea Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice. Între timp ISR funcţionase ca un loc de discuţii şi ca o instituţie care gira apariţia câtorva cărţi importante ale monografiştilor. Dar, cu cât partidul comunist câştiga mai mult teren, cu atât ISR pierdea din greutate. Nici eforturile de genul unei prefeţe conformiste la ediţia nouă a Sociologiei Militans, în anul 1946 – în care Gusti scrie cu entuziasm: "mi s-a procurat un material extrem de preţios prin doctrina Naţiunii, formulată în mod magistral de Stalin, tot atât de mare ca doctrinar, cât şi ca om de stat, şi apoi cristalizată în 'Sovietul Naţionalităţilor', al doilea organ conducător al Statului sovietic" (Gusti 1946: V) – nu au reuşit să menţină sociologia pe linia de plutire. Şi evident, cu atât mai puţin călătoria de un an în Statele Unite în condiţiile începutul războiului rece. În anul 1948 sociologia a fost epurată şi din Universitate, şi din viaţa publică.

Ca o concluzie la acest capitol trebuie să remarcăm o discrepanţă între discursul despre Institutul Social Român şi realitatea organizaţiei. Institutul a fost proiectat într-un stil birocratic, cu secţii, cu funcţii de bătaie lungă. Programul său – chiar dacă a fost elaborat de Gusti – a fost mediatizat ca fiind al Institutului. Nu putem contesta că Profesorul nu ar fi sperat, nu ar fi muncit pentru ca această organizaţie să aibă un staff şi un corp de colaboratori plătiţi. Dar, acest plan (cu excepţia câtorva luni de funcţionare ale Institutului de Cercetări Ştiinţifice al României, în anul 1939) nu s-a realizat. Cu toate acestea, Gusti şi colaboratorii săi vorbeau de activitatea Institutului, de rezultatele, de neîmplinirile Institutului, ca şi cum ar fi fost vorba de o instituţie birocratică foarte bine pusă la punct din toate punctele de vedere. Pentru cercetătorul de azi este cel puţin straniu să citească cuvântarea rostită de Gusti la şedinţa festivă de zece ani de activitate a Institutului Social Român, din 24 februarie 1929, în care organizaţia este considerată "expresia actuală, clară, bine definită a acestui idealism social", care "şi-a înţeles justificarea

25

existenţei lui de a fi un auxiliar benevol în ajutorul lucrărilor de legiferare prin organizarea competenţei ştiinţifice şi practice în diferitele secţii ce-l alcătuiesc", "a luat hotărârea să înceapă o campanie activă şi intensă pentru cunoaşterea satelor şi oraşelor din România, pe cale monografică" (Gusti 1946: 52-58) - când se ştia că nimic nu s-ar fi realizat fără acţiunea de organizare şi animare a Preşedintelui. Astfel, Institutul Social Român nu putea să fie altceva decât o construcţie extrauniversitară care legitima punerea în practică a ideilor lui Dimitrie Gusti privind reforma socială. Era nevoie de această organizaţie, pentru că nici Universitatea, nici Academia nu-i ofereau şansa de a lega ideea ştiinţei de practica reformei sociale.

26

Seminarul prelungit în campanii de vară

Paralel cu îndrumarea Institutului Social Român, Gusti a întemeiat la Bucureşti şi Seminarul de sociologie pe lângă Catedra de Sociologie, Etică şi Politică din cadrul Facultăţii de Litere. Deci, pe lângă cursul de sociologie, la început a condus personal munca studenţilor la Seminar. Însemnătatea acestei metode a demonstrat-o deja la Iaşi, unde din lucrările de seminar ale studenţilor s-a întocmit un volum prefaţat de Gusti, în calitate de conducător al seminarului52.

Mutarea la Bucureşti nu a produs modificări în maniera didactică a lui Gusti. Conform prezentării făcute de Mircea Vulcănescu, Seminarul avea o temă generală şi una de aplicaţie concretă: "Fiecare student alegea câte o problemă, iar dintre toţi studenţii care preparau acelaşi subiect, se desemna unul, ca referent, ceilalţi coreferenţi trebuind să participe la colocviul care urma totdeauna după citirea lucrării. (...) Discuţia se isca totdeauna aprinsă. Tineretul punea patimă şi problemele erau interesante. Cu blândeţe uneori, alteori cu ironie şi câteodată chiar tăios, Profesorul deprindea pe studenţi să fie corecţi în ţinuta şi conţinutul comunicărilor, înlăturând tăria invectivelor menite să ascundă slăbiciunea argumentărilor şi parada de erudiţie când nu era decât de suprafaţă. Orice idee era primită cu condiţia să aibă valoare de argument, discutată şi lămurită. Profesorul nu admitea însă improvizaţiile studenţilor, chiar deştepţi, care nu urmăreau decât 'să facă efect' asupra colegilor. Când preopinentul era îndrăzneţ, Profesorul nu se sfiia să ironizeze crunt pe delicvent, pe un ton autoritar, restabilind ordinea îndată" (Vulcănescu 1936: 1248-1249).

Această formulă universitară Gusti a folosit-o pentru ancorarea studenţilor în realitate. În timpul grevelor studenţeşti din anul 1923, Gusti nu a fost părăsit de membrii Seminarului care l-au

27

urmat în biblioteca de la Casa Macca şi au început pregătirea instrumentelor de cercetare a vieţii studenţeşti. Despre această perioadă tulbure relatează – în calitate de participant direct – tot Mircea Vulcănescu: "Unii desfrunzesc fişierele bibliotecii spre a găsi literatura explicativă a mişcării studenţeşti. Alţii cercetează situaţia comparativă. Aplicaţi asupra 'Naţionalităţii în artă' a dlui A. C. Cuza53 ei se căznesc să înţeleagă adevăratul concept al naţionalismului. Între doctrina realistă care confundă naţiunea cu poporul, şi între doctrina pur autodeterministă care aşează naţiunea în arbitrar, îşi face loc în mintea lor, adevărata idee a naţiunii, întemeiată pe voinţa trăirii în comun, motivată de comunitatea de soartă, impusă de identitatea cadrelor, şi de asemănarea manifestărilor, precum şi pe nădejdea viitorului comun, inspirată de comunitatea idealurilor etice. Studenţii se pun pe lucru şi după câteva luni, sub îndrumarea de fiecare clipă a Profesorului, 'Programul studenţesc' e gata tipărit" (Vulcănescu 1936: 1249-1250).

După 50 de ani, H. H. Stahl – care nu fusese student la Litere şi era mai în vârstă - îşi mai aducea aminte de caracterul animator şi creator al acestei forme de activitate universitară: "...Seminarul lui [Gusti] era un loc de adunare a tot ce avea mai bun în vremea aceea tineretul. Nu numai elevii lui Gusti, dar tineri din toate facultăţile veneau, şi era un permanent loc de discuţii şi dezbateri pe probleme " (Rostás 2000: 19).

Fără îndoială, Seminarul a fost organizaţia de la care a pornit cristalizarea metodei monografice, atât în ceea ce priveşte fundamentarea teoretică şi metodologică, cât şi în stabilirea unor relaţii în cadrul organizaţiei. După modelul seminarului consacrat programului vieţii studenţeşti, în anul universitar 1924/25 Gusti i-a însărcinat pe membrii Seminarului de sociologie să alcătuiască "planul de cercetări monografice". Timp de un an s-au purtat discuţii pe marginea lucrărilor, folosindu-se metoda monografică şi confruntarea cu textele lui Gusti. A urmat apoi, în anul 1925, prima ieşire pe teren, la Goicea Mare, pentru zece zile. Singurul martor al

28

acestei deplasări monografiste pe care l-am putut aborda a fost Ion Costin54. După el, alegerea primului sat s-a întâmplat într-un mod cât se poate de simplu: "Printre elevii lui Gusti erau şi din regiunea aceea, nu le mai ştiu numele…. Popescu-Goicea. Şi Gusti venise de la francezi cu ideea aceasta a monografiei: că trebuie să se ia de la unitatea cea mai simplă. Lipsea însă un sistem – cum să lucrăm. Dar el era pasionat de cercetări. Şi atunci s-a lucrat şi în Seminar" (Rostás 2003: 90). După lungi dezbateri, după amânarea deplasării cu un an, prima echipă monografistă s-a înfăţişat la Goicea Mare. Iată de ce îşi aduce aminte Ion Costin după 60 de ani: "Toată lumea a fost foarte încântată. Era o regiune cu vinuri bune. Am fost foarte bine primiţi, plimbaţi. Seara, nu mai terminam. Era o metodă, seara, după masă, pe la şase, discutam fiecare ce am adus, cu ce am venit, ce ar mai trebui, şi fiecare se programa a doua sau a treia zi. A fost foarte bună. Unul din lucrurile cele mai interesante pe care le-am făcut, discuţiile cu ce am cules, fiecare cu ce a adus, ce urmăreşte, unde e dificultatea. Sărea unul: ‚Păi nu se poate, cutare… Asta m-ar interesa pe mine. De ce nu mai scrii?’ Era o provocare, care din momentul în care am sosit acolo mergea foarte mult. Era o jubilaţie aşa... şi o sărbătoare, ne simţeam foarte bine" (Rostás 2003: 92). Această primă experienţă a demonstrat cât de multe sunt de clarificat în munca ştiinţifică făcută în comun. Ulterior în fiecare an s-au continuat seminariile în timpul anului universitar, la fel ca şi cercetările de câte o lună din timpul verii.

După excursia de la Goicea Mare, la Seminar s-au analizat în detaliu învăţămintele metodologice ale primei campanii. "Rezultatul cel mai vădit al acestor străduinţe - consideră H. H. Stahl - este chestionarul de monografie sociologică cuprinzând 25 de coli şapirografiate, care constituie cel dintâi document scris şi împărţit doritorilor de a cunoaşte lucrările monografiei sociologice. Pe baza acestui chestionar s-au făcut încă două campanii de lucru, la Ruşeţ şi la Nerej, urmând ca abia la Fundul Moldovei, peste 3 ani, el să fie reluat în discuţie, şi din nou pus în curent cu experienţa căpătată în răstimp" (Stahl 1936: 1139).

29

La Fundul Moldovei monografiştii au făcut paşi uriaşi în definitivarea metodei de cercetare, dar şi în definitivarea identităţii profesionale şi sociale. Sintetizând cele întâmplate în dezvoltarea teoriei şi metodologiei, H. H. Stahl conchide: "Fundul Moldovei înseamnă deci folosirea pentru prima oară a sistemului echipelor lucrând cu fişe şi dosare comune. Echipele atunci folosite au fost următoarele: cosmologică, biologică, istorică, psihologică, economică, juridică, de folclor literar şi muzical, estetică, filologie, pentru studiul stânei, familiei, gospodăriei, a problemei femeii, de industrie casnică, de probleme culturale, politică administrativă, criminalistică, pentru studiul războiului, al manifestărilor religioase, şi al cârciumei. În anul următor aceste echipe vor căpăta o clasare mai bună după cadre şi manifestări. (...) Fundul Moldovei reprezintă deci în istoria monografiei un moment hotărâtor: acela al creării desăvârşite a tehnicii monografiei sociologice" (Stahl 1936: 1148).

În ciuda înregistrării acestui succes în grupul cel mai apropiat Profesorului, tinerii începători nu au fost pregătiţi, şi nu au păstrat o imagine coerentă, de muncă planificată de la campania din anul 1928. "Am impresia - spune Marcela Focşa55 - că la Fundul Moldovei încă nu ajunsese să organizeze echipe pe probleme. Spre deosebire de Drăguş, unde s-a constituit de pildă echipa care s-a ocupat de problemele artistice, la care am participat. Dar la Fundul Moldovei nu am avut nişte teme proprii, pe echipe. Ne-am dus... ce să vedem? Nu ştiu dacă era un lucru prea clar, era pentru prima oară când luam parte la aşa ceva. În orice caz, ca să facem cercetări în colectiv asupra unui sat. Dar nu aveam încă o viziune, adică aveam o viziune teoretic generală, care era teoria, concepţia lui Gusti, dar nu o viziune concret generală, dacă se poate spune aşa. Ne-a folosit să vedem diferite sate cu băieţii ăştia mai mari, cu Stahl, care erau cu 2-3 ani mai mari decât noi, şi mai deştepţi decât fetele, şi mai orientaţi. Se stabilea un plan de lucru, şi pe urmă se împărţea la membrii colectivului, şi se mergea în diferite sate. Aşa că am făcut şi statistică, ne-a dat

30

formulare cu care am mers pe nişte coclauri, am făcut şi statistica populaţiei, şi pe urmă formulare în legătură cu familia, cu obiceiurile legate de căsătorie, întemeierea familiei, şi aşa mai departe. Dar nu am avut o problemă personală sau pe echipe pe chestiile astea" (Rostás 2003: 110). La fel şi Ernest Bernea,56 la prima sa ieşire pe teren era încă dezorientat în privinţa temei pe care vroia s-o cerceteze: "Cam luasem ceva, adică, ceva foarte nesigur, neprecis. Mă ocupam de obiceiuri. E un subiect foarte larg, în chestia asta, dar, lui Gusti îi plăcea” (Rostás 2003: 19).

Această campanie bucovineană din anul 1928 a reprezentat un moment de instituţionalizare a monografiei şi, de aceea, devansarea de către aceasta ca importanţă a Seminarului de sociologie a fost iminentă. S-a şi hotărât "...crearea unei asociaţii a monografiştilor, care să permită organizarea laolaltă a studenţilor Seminarului alături de ceilalţi profesionişti ai anchetelor sociale, fie că erau sau nu membri ai secţiei sociologice a Institutului Social Român. Preşedintele acestei asociaţii a fost ales dl. Prof. D. Gusti, iar vicepreşedinţi dnii Mircea Vulcănescu, H. H. Stahl, N. Cornăţeanu57 şi D. Prejbeanu58" (Stahl 1936: 1149).

Rezonanţa acestei campanii a fost mai mare decât în cazul celor precedente. Din obiectele colectate monografiştii, în frunte cu Mac Constantinescu59, au amenajat în sălile Seminarului prima expoziţie sociologică, de succes nu doar în rândurile intelighenţiei bucureştene, dar şi în cadrul pavilionului românesc de la expoziţia universală de la Barcelona din 1929. În afară de această

57 Cornăţeanu, Nicolae D. (1889-1977), inginer agronom, sociolog, profesor de contabilitate agricolă la Academia de Înalte Studii Agronomice din Bucureşti, membru activ al Institutului Social Român. Participă la campaniile monografice iniţiate de Şcoală (1927-1932), în cadrul secţiunii Manifestări economice, la Nerej, Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova. Ministru al Agriculturii şi Domeniilor (1939).

58 Prejbeanu, Dumitru, licenţiat în filosofie, asistent al profesorului Dimitrie Gusti în perioada interbelică, participant la primele campanii monografice.

31

manifestare adresată publicului larg, a avut loc şi la Institutul Social Român o sesiune ştiinţifică importantă, în care proaspăt înfiinţata Asociaţie a Monografiştilor se afirma cu pregnanţă. Despre această din urmă manifestare H. H. Stahl notează: "... în afară bineînţeles de dl. Prof. Gusti care are o conferinţă despre 'Regulile metodei monografice şi constituirea unei ştiinţe a naţiunii', ia cuvântul cel dintâi grup compact de monografişti atacând problema cercetării la teren. Vorbesc atuncea câţiva dintre colaboratorii noştri: dl. prof. Fr. Rainer60 'Aspectul antropologic şi serologic în cercetarea monografică', dl. prof. N. Cornăţeanu 'Realitatea economică în cercetarea monografică', dl. prof. Tudor Vianu61 'Realitatea artistică în cercetarea monografică', dl. prof. C. Brăiloiu62 'Folclorul muzical în cercetarea monografică'. Din tabăra elevilor direcţi ai Profesorului Gusti vorbesc: dl. H. H. Stahl 'Aspectul istoric în cercetarea monografică', dl. M. Vulcănescu 'Realitatea spirituală în cercetarea monografică' şi 'Metoda statistică în cercetarea monografică' şi dl. Alex. Claudian63

'Problema socialului şi a familiei în cercetarea monografică"' (Stahl 1936: 1150-1151). De fapt, această asociaţie nu era nici la data scrierii articolului din 1936 mai mult decât un intermezzo de istorie a cercetării. După o jumătate de veac, Stahl mărturisea despre Asociaţia Monografiştilor: "... a ţinut să fie o asociaţie de specialişti. Nu intra masa întreagă a studenţilor. Ci numai un număr restrâns de oameni. A fost o încercare, dar care a eşuat. Asociaţia Monografiştilor nu a durat decât un an, nici măcar. A mai fost folosită Asociaţia Monografiştilor pentru seria de conferinţe ţinute la Institutul Social Român, unde, evident, nu au venit să vorbească decât câţiva. A vorbit Vulcănescu, am vorbit eu, a vorbit, mi se pare, şi Cornăţeanu. Şi alţii care nu făcuseră parte din cercetările pe echipe..." (Rostás 2000: 98).

Cu cei nouăzeci de participanţi, cu metodologia pusă la punct, campania din Drăguş (1929) a fost cea mai renumită şi cea mai "mediatizată" până în anii noştri. În lucrarea citată, Stahl afirmă: "Din toate satele cercetate, Drăguşul pare a fi fost cel mai

32

bine ales, din toate punctele de vedere. Foarte omogen ca structură socială totală, prezentând totuşi probleme de amănunt cât se poate de interesante, Drăguşul are pe deasupra tot farmecul unui sat în care viaţa de caracter ţărănesc s-a păstrat cu toată frumuseţea şi cu tot pitorescul ei. Iată pentru ce în Drăguş ne-am simţit îndemnaţi să încercăm a face o monografie menită să rămână excepţională, adică o monografie absolut completă. Afirm că încercarea Drăguşului va rămâne excepţională pentru că este cât se poate de greu să se facă studii atât de amănunţite cât au fost acelea. Şi poate că nici nu este necesar să se repete experienţa de mai multe ori. Satele din ţară sunt multe, problemele sunt numeroase şi ar fi păcat să concentrezi prea multe forţe într-un singur loc şi să zăboveşti prea mult timp pe o aceeaşi faţă a vieţii. Însă o asemenea experienţă ca a Drăguşului merita să fie făcută; trebuia să fie făcută" (Stahl 1936: 1151).

Oricât de interesante au fost prin particularităţile lor campaniile din Runcu (1930) şi Cornova (1931), apoi cea de la Şanţ (1935/36), ele nu au adus noutăţi din punct de vedere teoretic şi metodologic. Au fost mai dificil de coordonat, de vreme ce Gusti nu conducea direct şi permanent campaniile, dar în acelaşi timp nici nu împuternicea un locţiitor cu autoritate suficient de solidă. În ciuda acestui amănunt, pentru tineri, pentru cei cu preocupări individuale, şi aceste campanii au fost pline de învăţăminte şi surse de inspiraţie pentru lucrări.

Campaniile de vară au fost, fără îndoială, nişte obiectivări şi continuări ale seminariilor de sociologie, chiar dacă Gusti a invitat pe lângă studenţi şi o serie întreagă de specialişti. Chiar dacă lumea monografiştilor a fost mai pestriţă, motivaţia şi participarea oamenilor inegală, toată lumea respecta programul şi încadrarea în secţii stabilite de Gusti, şi, în special, participarea la şedinţa de seară în "Sala luminoasă", unde aveau loc discuţii pe marginea celor întâmplate în cursul zilei respective. Disciplina acestor "seminarii" aplicative de la ţară, conduse de Gusti, a avut un rol imens în dezvoltarea sociologiei monografice. Mai ales că,

33

pe măsura creşterii numărului de participanţi, fără prestigiul Profesorului nu s-ar fi putut păstra nici disciplina, nici seriozitatea campaniei de cercetare.

Şi în amintirile Marcelei Focşa, care a participat încă de la momentul Fundul Moldovei, munca de teren apare ca fiind bine structurată: "În timpul zilei fiecare om îşi făcea treaba lui, şi seara la şcoală... Gusti în timpul zilei nu prea avea ce face... El, avea pe Prejbeanu şi pe Vlădescu-Răcoasa... El se plimba prin sat, stătea de vorbă cu autorităţile. Veneau toţi la el, că el era o mare personalitate. La prânz mâncam toată lumea împreună, după masă mai o ştergeam la un râu, la ceva. După masa de seară la şcoală era şedinţă cu toată lumea. Atunci se discutau probleme foarte interesante, problemele satului, constatările făcute în legătură cu satul. Să ştii că erau nişte lucruri foarte inteligente, de mare cuprindere, de o anumită cuprindere teoretică, nu erau nişte chestii de amănunt" (Rostás 2003: 111).

În ciuda efortului teoretic de legitimare a multidisciplinarităţii, dedusă din teoria lui Gusti despre cele patru manifestări şi cadre, echipele monografiste erau unitare doar formal. Inginerii agronomi, geografii, biologii, medicii se alăturaseră grupului gustist, dar cercetările lor erau de strictă specialitate, fără influenţă asupra celor ce studiau fenomenele sociale.

După primele trei-patru campanii se acumulase atâta experienţă în materie de monografie sociologică, încât Gusti a predat sarcina seminarelor pe rând lui Mircea Vulcănescu, Henri H. Stahl şi Traian Herseni.

Se poate observa şi o divizare între munca în seminar şi activitatea monografistă. După retragerea lui Gusti din instituţia seminarului datorată înmulţirii funcţiilor sale publice, acesta a devenit mijlocul prin care H. H. Stahl şi Traian Herseni îi introduceau pe studenţi în teoria şi tehnica monografiei, pe care au elaborat-o în cursul campaniilor din anii '20. Totodată aici începea şi selecţia viitorilor monografişti.

34

Iată cum îşi aduce aminte Nicolae Dunăre64, student în anii ’30, de începuturile contactului cu monografia: "Întâi am primit toţi câte un exemplar, de fapt l-am cumpărat, dar ni s-a recomandat mai demult, Teoria monografiei sociologice de Traian Herseni şi Tehnica monografiei sociologice de H. H. Stahl. Le aveam, cred că fiecare membru al seminarului le avea. După aceea, într-adevăr şi Stahl în principiu, şi Herseni, care mă pregătea să merg aici, ne-a dat o bibliografie despre Drăguş Făgăraş, deci despre Ţara Oltului, ca să citim ceva înainte de a merge acolo… Cred că esenţială era treaba aceasta: ei erau mai mult greco-catolici. Acolo, mi-aduc aminte treaba aceasta, că mi-a atras atenţia: ‚Dumneata eşti ortodox. Acolo să nu faci teoria că dumneata eşti ortodox, o confesiune creştină mai bună decât alta…’ Şi Herseni era greco-catolic şi era om liber, fost boier, din neamul lor. Deci, ne-a atras atenţia că acolo nu faci propagandă, nici politică. Bine… nu era cazul, dar în principiu, nici morală, nici religioasă. ‚Nu spui nimic, ei să te înveţe de toate, şi ce fac ei, aia e bine. Dumneata notezi, şi la urmă vedem ce e bun şi ce e rău.’ Dar, oricum, îmi atrăgea atenţia să nu cumva să îmi impun eu punctul de vedere către oamenii cu care voi sta de vorbă. La asta a ţinut mult.(…) Şi învăţătura dată de Herseni, ca să nu fac pe ortodoxul atunci când stau de vorbă cu ţăranii greco-catolici, să nu bruscăm… şi, în general, să n-am păreri, să aibă ei păreri. Să-i lăsăm impresia ţăranului informator că el este învăţătorul nostru în toate problemele. Ăsta a fost un element de bază, care l-a infiltrat. (…) În vederea plecării spunea fiecare despre câte un autor, despre ce a citit. Aveam zece inşi zece cărţi recomandate, sau zece articole. Şi unul răspundea din unul, altul din altul. Toţi dădeau pe rând socoteală de ce au citit. Aveam fişe făcute din cărţile respective, format mic, format carte poştală. Adică o foaie de scris ruptă în patru şi pe ele cu indicaţiile de autor, titlul cărţii, tema - păstorit, să zicem, sau emigraţie, nu ziceam exod… Aici în dreapta. Dincoace autorul, cartea, şi pe prescurtat numai, pagina… O numerotare de la 1 la infinit, ca să nu se repete să se încurce vreodată autorii

35

cercetaţi. Şi se comenta, se discuta cu oamenii. Noi cunoşteam câte ceva despre Drăguş. Nu mai spun că erau şi alţii: Ernest Bernea, care povestea, Traian Herseni, care povestea la faţa locului, Ion Ionică povestea, d-ra Ştefania Cristescu, mai târziu Ştefania Golopenţia65, şi ei povesteau din terenul lor, care şi ăla era un fel de informaţie bibliografică pentru noi” (arhiva de istorie orală Rostás Zoltán /în continuare AIORZ/ XIII:31).

Pe de altă parte, independent de seminarul universitar, exista o preocupare pentru monografie a acelora care terminaseră facultatea, s-au socializat cu monografismul gustian, şi doreau să continue munca în campaniile de vară din perioada eroică. Se poate afirma că legătura intrinsecă între seminar şi cercetările de teren s-a rupt. Seminarul devenise în anii ’30 o formă obişnuită de învăţământ pentru studenţii interesaţi de sociologie, monografismul rămânând obiectivul celor care participaseră la campaniile de vară din anii ’20. Această despărţire a fost numită de Stahl drept perioada „crizei dintre 1932-1934”. Aparent această criză era una de management, pe care Anton Golopenţia a descris-o foarte concis într-o scrisoare din iunie 1933: "Monografia urmează, ce e drept, să înceapă acum în iulie. Campania de redactare a Drăguşului, la Făgăraş sau la o mânăstire. Dar Profesorul întârzie să întrunească monografiştii pentru a hotărî data plecării şi locul. Iar ei, roşi de felurite nemulţumiri, sunt oarecum în rebeliune, şi aşteaptă. Trebuie să tipărim neapărat" (Golopenţia, 1999, 103).

Adevărata problemă nu consta însă în fructificarea cercetărilor de teren, redactarea şi publicarea materialelor rezultate. S-a vorbit mai puţin despre faptul că tinerii monografişti îşi căutau febril, pe lângă identitatea lor profesională, şi identitatea politică. La o privire mai atentă se poate observa că în spatele neînţelegerilor dintre monografişti se aflau nu numai orgolii, dar şi diferenţieri de orientări politice care, în decursul anilor, au devenit din ce în ce mai opuse.

36

Începând din 1930, Seminarul continua să funcţioneze ca un mijloc al sociologiei monografice, dar nu există indicii să se fi repetat emulaţia din anii '20, când monografia gustiană fusese în fază incipientă. Dimpotrivă, în anii maturităţii au ieşit la iveală şi neajunsurile. H. H. Stahl a conchis tranşant drama monografiei: "Am spus că monografia... toată lumea ştia, era o frază repetată... monografia este o şcoală de învăţat sociologie. E şcoală ca vasul ’Bricul Mircea’, nu transportă nici personal, nici mărfuri. (...) O spuneam în mod clar. Acolo trebuie să-i învăţăm pe oameni ce-i sociologia. Şi acuma cred că nu poate cineva să înveţe sociologia dacă nu are practică de teren. Până n-ai făcut tu însuţi cercetări, nu ai simţul critic faţă de valoarea informaţiei. Însă, cercetarea colectivă poate să aibă şi alt interes, anume acela să obţii o lucrare de interes ştiinţific. De data aceasta nu mai faci cu studenţi pe care-i înveţi meserie, ci trebuie să o faci cu oameni de meserie. Formula optimă este să ai o echipă de profesionişti educaţi interdisciplinar. Să ai un geograf care ştie şi sociologie, să ai un demograf care să ştie şi sociologie (...) Şi mai trebuie, aşa, să ai un economist care ştie sociologie, şi aşa mai departe. Asta nu s-a reuşit..." (Rostás 2000: 93). În cei douăzeci de ani de cercetare rurală organizarea pe echipe multidisciplinare şi-a dovedit ineficienţa, iar cu începere din anul 1939, de la cercetarea din plasa Dâmbovnic avem de fapt de a face cu echipe formate preponderent din sociologi.

În ciuda recunoaşterii utopismului monografiei gustiene, ea a fost totuşi continuată, dar în forme şi chipuri diferite. În perioada războiului Anton Golopenţia împreună cu membrii Serviciului de Studii al Institutului Central de Statistică, a organizat o expediţie în localităţi româneşti de dincolo de Bug. Apoi, după război, se încearcă încă o monografie sumară, la Hodac. Tot aşa H. H. Stahl continuă după 15 ani cercetarea de la Runcu.

37

Cercetare şi/sau acţiune

Fără să fi renunţat la Institutul Social Român, fără să diminueze importanţa Seminarului de sociologie de la Litere, Gusti a preluat conducerea Fundaţiei, plasând în centrul atenţiei sale acţiunea culturală de la sate. Oricât de ciudat ar suna, această deviere de la cercetare spre munca culturală a fost logică şi previzibilă.

După întoarcerea lui Carol al II-lea66 pe tron, în anul 1930, vechile planuri ale lui Dimitrie Gusti legate de fundaţiile regale au redevenit actuale. Reamintim că, încă din 1922, Gusti prezentase un memoriu Principelui Moştenitor Carol în care - cum va condensa mai târziu Mircea Vulcănescu - "precizase stringent temeiurile şi obiectivele muncii de ridicare culturală a poporului, precum şi condiţiile optime de organizare a ei. 1) Temeiurile erau: a) unificarea sufletească a naţiunii româneşti robită de culturi divergente, până la unire; b) răspuns propagandei culturale interne a minorităţilor etnice; c) pregătirea democraţiei reale prin dezvoltarea conştiinţei naţionale şi sociale a maselor româneşti; d) întărirea rezistenţei împotriva propagandei demagogice. 2) Obiectivele ei erau: a) educaţia fizică; b) cultura economică; c) dezvoltarea sufletească. 3) Forma de organizare, având de ales între: a) iniţiativa privată, ameninţată de neputinţă şi prea însemnată pentru ca Statul să se poată dezinteresa de ea; b) instituţia de stat, ameninţată de politicianism şi discontinuitate; Profesorul recomandă: c) o fundaţie regală să preia îndrumarea ei" (Vulcănescu 1936: 1275).

Aceste idei au fost repetate, reformulate cu insistenţă în anii '20, dar numai după revenirea lui Carol al II-lea deveniseră pentru Gusti din nou actuale. Căci, propunerile Profesorului şi doctrina culturală a lui Carol au fost compatibile. Ca atare, nu este

38

întâmplător că sub ministeriatul lui Gusti s-a elaborat şi a fost trecută prin Parlament Legea Fundaţiilor Culturale Regale, iar după aceasta era cu totul firesc ca în anul 1934 fostul ministru să fie numit director general al Fundaţiei Culturale Regale "Principele Carol".

Acceptând această numire, Gusti a schimbat strategia acţiunilor culturale şi ar fi dorit ca toţi principalii săi colaboratori să-l urmeze, dar Xenia Costa-Foru, Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni au refuzat, pretinzând că nu-i interesează decât cercetarea în sine. Stahl îşi aminteşte că "în '34, noi am intrat ca un fel de intruşi, ca un fel de cai troiani. Întâi numai pe mine m-a băgat, pe urmă pe Neamţu67 şi apoi pe Golopenţia, pe urmă pe Focşa68 şi încă pe câţiva. Eram ca un corp străin, eram cu totul altceva decât bătrânii, directorii de cămine, cum era Apostol Culea69, care era şi el acolo, Ciurezu, care era directorul, redactorul revistei ‚Albina’, tot grupul acela. Cu care nu ne-am avut nici bine, nici rău. Adică, ei îşi vedeau de treaba lor, care era foarte vagă. N-aveau nici un fel de slujbă administrativă în Fundaţie, erau misionari culturali. Adică, din când în când se duceau, ţineau o conferinţă te miri unde, făceau o vizită, pe vechea tradiţie a Fundaţiei ‚Principele Carol’. (...) Erau, pur şi simplu, cam ridicoli. Singurul care făcea treabă era Ionescu-Darzeu. El era scriptolog, omul care făcea birocraţia problemei. Dar restul, Apostol Culea şi toţi ceilalţii, erau oratori cu ziua, plătiţi cu ziua. Treabă bună făcea Ciurezu la revista ‚Albina’, pe care continua s-o scoată. Şi noi nu ne-am avut nici bine, nici rău cu ei, ei făceau ce aveau de făcut... şi noi ne făceam de cap, ca să zicem aşa, mergeam cu ale noastre. Ei erau, cum să spun eu... inspectori. Asta era denumirea lor, erau ‚inspectori culturali’. Şi se duceau din când în când să mai vadă..., mă rog, mare ispravă n-au făcut" (Rostás 2000: 197-198).

În locul activităţii descrise de Stahl, Gusti a venit cu o concepţie elaborată mai de mult. După experienţa a trei campanii monografice, constatând ignoranţa generală a satului, s-a gândit la o strategie complexă, susţinută de stat şi realizată de echipe de

39

studenţi cu concursul elitei rurale. Aceste gânduri au fost mărturisite încă din 1927, într-un interviu apărut în ziarul „Universul”, fiind aprofundate ulterior în „Arhiva” şi în volumul Politica culturii. Într-o formă mai elaborată se regăsesc în propunerea de lege a Organizării Culturii, din 1933, când Gusti fusese ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (Gusti 1934: 516-564, 1459-1563) Noul director general al Fundaţiei, evident, a preluat legea organizării culturii şi a aplicat-o în condiţiile mai restrânse ale Fundaţiei. În locul practicilor vechi ale Fundaţiei Gusti a propus - în conformitate cu regula celor patru elemente din cadrul sistemului său - direcţionarea muncii echipelor de studenţi spre patru domenii: cultura muncii, cultura sănătăţii, cultura sufletului şi cultura minţii. Aceste echipe cuprindeau: "un medicinist, o medicinistă, un student în medicina veterinară, un student inginer agronom, un profesor de educaţie fizică, un teolog, un student sociolog, o maistră de gospodărie. Toţi aceştia sunt din ultimii ani de studii, ca pregătirea lor înaintată să le îngăduie o muncă efectivă. Activitatea lor este întărită de aceea a tehnicienilor Echipei, un grup de specialişti cu experienţă de muncă, ataşaţi fiecărei Echipe de studenţi" (Neamţu 1936: 1033).

Noua linie gustistă a Fundaţiei nu a fost fixată rigid în 1934. Echipei gustiene îi este caracteristică o permanentă rediscutare, reevaluare a strategiilor, acceptarea propunerilor. Astfel un entuziast al îmbinării cercetării cu educaţia maselor prin aportul tinerilor intelectuali, Anton Golopenţia propunea extinderea strategiei rurale a echipelor şi asupra altor medii: "În privinţa posibilităţii punerii în lucru. Ar fi locul să interpretaţi larg obiectul: educaţia poporului pe care-l urmăreşte Fundaţia: a) ridicare a ţărănimii; b) ridicare a mahalalelor; c) formarea tineretului universitar, a elitei care să acţioneze în orice profesiune în vederea îndeplinirii punctelor a), b). se adaugă aşa întru început un sector nou de activitate, acel de a ridica mahalalele (…). I-am propus spre meditare lui Neamţu, într-o scrisoare trimisă de curând, o experienţă cu mobilizarea a vreo 100 de studenţi an ultim

40

iarna aceasta, spre a organiza o universitate populară la Bucureşti şi a aduce viaţa în Ateneele populare. Cred că Primăria ar contribui eficace la subvenţionare, publicistică. La Universitate cursuri de limbă, istorie, descrieri de ţări, elemente din toate domeniile. Fiecare student în domeniul lui. În Atenee, conferinţe mai puţin solemne, fără 'personalităţi' aduse cu arcanul, dar ţinute cu căldură pe teme româneşti şi actuale. Băieţii, e drept, ar trebui bine aleşi (cerut poate un aviz al profesorilor), ar trebui puşi în lucrare şi numărul mare al elementelor tinere - profesori, asistenţi, şefi de lucrări la Bucureşti; ei ar putea ţine locurile mai grele în Universitatea populară, conferinţele dintâi în Atenee şi controla ca primă instanţă studenţii din disciplina lor. Ar putea fi dezvoltată apoi chiar munca de asistenţă, ca şi la sate: fetele cooperând cu posturile de experienţă ale Şcolii de asistenţă, băieţii lucrând în atari posturi de înfiinţat. Doctorul Manuilă70 ar putea da desigur unele sugestii" (Golopenţia, 1999: 279).

La fel cum la început echipelor monografiste le lipsea exerciţiul comportamentului adecvat în mediul rural, la prima lor ieşire au provocat stupoare şi echipele regale studenţeşti. "Eu am fost primul, şi nu ultimul - relatează fostul şef de echipă, Gheorghe Macarie71 - care, cu două săptămâni înainte de a ne muta la Slobozia Pruncului, am făcut raport la Fundaţie că trei dintre echipieri nu corespund. De unde ştiam eu că nu corespund? Că nu aveam nici un regulament, nici un îndreptar, decât bunul simţ al nostru, şi atunci am zis: nu corespund. Pot să fie ei buni în alte activităţi. Dar, în activitatea pe care bănuiesc eu că trebuie să o susţinem aici, nu sunt buni. Şi cine a venit în anchetă ca să testeze dacă e adevărat, sau nu? Domnul Stahl. Când l-am primit, i-am spus, 'domnule Stahl, eu nu sunt un om ambiţios. Eu am făcut

70 Manuilă, Sabin (1894-1964), medic, statistician, studii de statistică, demografie şi medicină socială în SUA. Din 1930 directorul general al Institutului Central de Statistică. Membru corespondent al Academiei Române din 1938. În 1947 a părăsit clandestin România şi s-a refugiat în SUA, stabilindu-se la New York, unde se consacră unei importante cariere ştiinţifice.

41

raportul, dvs. aţi venit să faceţi ancheta, am avut şedinţă cu toţii în şcoală. Şi zic, eu pot să plec, dar păcat, toată echipa…' 'Stai, stai liniştit să vedem ce spune fiecare.” După ce a spus fiecare, domnul Stahl a zis: “toţi aceşti trei trebuie să vă faceţi bagajele şi să plecaţi acasă'. - Care a fost motivul? - Motivul, după mine… ei se ţineau seara de petreceri. Erau trei băieţi şi o fată. Pe fată, am intervenit, şi pe urmă şi Stahl, s-o lăsăm. Medicinistă în anul V., care, dacă nu era ea, poate că băieţii se linişteau. Ei stăteau şi petreceau seară de seară, făcând zgomot în sat. Satul are legile lui care trebuie respectate. Mai ales dacă te duci cu intenţia de a-l învăţa ceva. Că altfel nu te ia în serios, şi te priveşte ca pe un domnişor care a venit să se distreze la noi în sat. Ceea ce nu era adevărat. Noi ne-am dus să-i învăţăm anumite lucruri, dar să învăţăm şi noi de la ei anumite lucruri, fiindcă aveam ce învăţa fiecare. Şi atunci băieţii au plecat. Doctoriţa, pe care ţin minte şi acum cum o chema – Cristina Demian, bătrână şi ea acuma, drăguţă – a rămas în echipă, şi s-a comportat bine până la sfârşit, când ne-am mutat în Sadova" (AIORZ doc. XI: 7).

Din anul 1934, când au plecat primele 12 echipe experimentale, numărul acestor grupuri de studenţi a crescut mereu şi nu mai puţin aria preocupărilor colaboratorilor lui Gusti72.

După trei ani de organizare, de îmbunătăţirea tehnicilor de lucru ale echipelor de studenţi şi de tehnicieni, Octavian Neamţu, principalul ajutor organizator al lui Gusti se declara mulţumit: "Întâlnirea dintre studenţime şi ţărănime a fost rodnică. Ceea ce nu izbutise să facă administraţia cu teroare şi cu amenzi, ceea ce nu izbutiseră nici partidele politice cu toate sutele lor de făgăduieli, au izbutit studenţii. Echipa cu cei 10-15 de tineri ai ei: au câştigat încrederea sătenilor şi i-au convins să lucreze potrivit cu îndemnurile lor. De asemenea, ceea ce nu dăduseră nici cărţile, nici revistele şi nici dezbaterile în congrese ori conferinţe, a izbutit să facă satul: a arătat tineretului un ideal social, un plan de muncă pentru o viaţă întreagă, munca pentru ridicarea satelor. Naţionalismul, înţeles ani de zile numai ca dragoste de neamul tău

42

şi luptă împotriva străinilor, ia înţelesul pozitiv al muncii constructive, pentru organizarea vieţii ţărăneşti în vederea valorificării tuturor posibilităţilor lui spirituale şi economice. În slujba acestui ideal social pune Fundaţia organizaţia Echipelor Studenţeşti" (Neamţu 1936: 1033).

Acest citat dintr-o lucrare a celui mai devotat colaborator al lui Gusti în materie de organizare a muncii culturale a Fundaţiei concentrează esenţa acţiunilor colaboratorilor Profesorului. Nu succesul deseori relevat al echipelor regale este de reţinut, ci sublinierea distincţiei între naţionalismul conceput ca "luptă împotriva străinilor" şi cel "pozitiv al muncii constructive". Această distincţie era accentuată în toată propaganda regală. Ceea ce este interesant: publicaţiile coordonate de Gusti nu arătau niciodată în mod deschis că patriotismul lor ar fi opus legionarilor. Se poate demonstra că voluntariatul la ţară - pe lângă moda epocii - era destinat să contracareze efectul propagandistic al acţiunilor legionare. Faptul că rezultatele echipelor au fost propagate fără ostentaţie şi fără adresă antilegionară a reuşit să atragă simpatia multor cercuri de intelectuali, chiar şi de stânga73.

Noua strategie a Fundaţiei nu a însemnat abandonarea totală a monografiei, nu a însemnat nici transformarea Institutului Social Român într-o citadelă efectivă a ştiinţei care să asiste reforma. Ceea ce putea fi prezentat ca o contribuţie la realizarea misiunii Fundaţiei şi la promovarea ideologiei regimului carlist, era susţinut automat de bugetul instituţiei. A apărut astfel, în 1934, nu doar „Căminul Cultural” ca revistă de îndrumare a Fundaţiei, dar şi "Curierul Echipelor Studenţeşti" care era instrumentul de comunicare cu echipele aflate în campanie de vară. În anul 1936 a fost scoasă şi "Sociologia Românească", o revistă accesibilă, scrisă de tineri, pentru tineri. În acelaşi an a fost construit - tot din bugetul Fundaţiei - Muzeul Satului Românesc, ca o "anexă" a unui viitor "centru de cercetări sociale". După opinia lui H. H. Stahl această instituţie "trebuia să aibă biblioteca respectivă, trebuia să aibă seria de înzestrări pentru a uşura munca creatoare a oamenilor.

43

Adică trebuia să ai acolo fotografii necesari, dactilografele necesare, statisticienii necesari, desenatorii, ca omul să poată veni la acest centru şi să aibă toate instrumentele, ale secretariatului şi ale tehnicităţii. Asta era una. Trebuia acolo să strângi tot materialul existent pe problemele satului. Tot ce s-a publicat, să strângi din ziare, să faci dosare. Trebuia să fie o muzeografie, fără îndoială, fiindcă muzeul este şi el o lecţie, o prelegere, făcute nu cu vorbe, ci cu exponate" (Rostás 2000: 159).

Dar, instituţia de cercetare de pe lângă Muzeul Satului Românesc nu a mai luat fiinţă. După opinia lui Stahl însă Gusti nu a abandonat ideea aceasta, dar "nu era posibil s-o faci. Era perioadă de criză socială, nu putea să facă asemenea fundaţii de înaltă cultură, centre de cercetări. Era la Institutul Social mai mult cu numele şi cu dorinţa, dar ca să construieşti într-adevăr această cetate de ştiinţă, trebuia şi oameni, şi bani, şi linişte" (Rostás 2000: 160).

În ciuda acestor nereuşite, mai mult ale lui Gusti decât ale Fundaţiei, această instituţie îşi mărea numărul echipelor şi devenea dintr-o organizaţie cvasiştiinţifică o mişcare de politică culturală aplicată – cel puţin în retorica celor din anturajul lui Gusti. O mişcare finanţată de rege, deci carlistă, dar cu sarcini concrete formulate de Gusti şi colaboratorii săi. Odată cu instaurarea dictaturii regale, în primăvara anului 1938, se iveşte ocazia de a elabora Legea Serviciului Social, care pe lângă altele va transforma munca prestată voluntar de echipele studenţeşti în muncă culturală efectuată la ţară pentru toţi absolvenţii de universităţi şi şcoli superioare.

44

De la voluntariat la obligativitate

Dacă reîmprospătarea muncii culturale efectuate în şi prin Fundaţia Regală a fost o idee veche a lui Gusti, nici organizarea obligatorie a studenţimii pentru ridicarea satului – după cum am mai menţionat – nu era o idee de dată recentă. Într-o anchetă din anul 1927 Dimitrie Gusti făcea următoarea declaraţie: "Studenţii concepuţi ca 'funcţionari sociali', cărora Naţiunea le-a încredinţat cele mai importante interese ale ei, vor trebui să dea concursul lor cald şi luminat prin organizaţiile lor judeţene, de pe lângă fiecare universitate... Aceste cercuri vor trebui să fie obligate, prin Legea învăţământului superior, a depune Senatelor universitare rapoarte amănunţite despre activitatea lor. Profesorii universitari vor trebui să dea studenţilor toate îndrumările în vederea desfăşurării activităţii culturale la sate" (Gusti 1943: 522).

Există aparent o contradicţie între voluntariatul membrilor Institutului Social Român, înscris în statutul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială, şi propunerea de a-i obliga pe studenţi să presteze o muncă culturală la ţară, ca "funcţionari sociali". De fapt, în concepţia etică şi politică a lui Gusti acestea erau concepte complementare. Când era vorba de a-şi aduce contribuţia la opera de unificare spirituală a naţiunii, Gusti nu ezita să ceară şi sacrificii. Iată de ce Octavian Neamţu aprecia că "interesul trezit în toate păturile sociale şi în toate regiunile ţării de către munca Echipelor, aşa de nouă şi aşa de îndrăzneaţă în realizarea ei, roadele pozitive câştigate în abia doi ani de muncă, încrederea satelor şi dorinţa vie a lor înţeleasă din scrisori şi convorbiri, din apeluri şi cereri, de a li se trimite Echipe, îndeamnă pe Profesorul Gusti ca în iarna anului 1936, vorbind despre învăţămintele şi perspectivele muncii Echipelor Studenţeşti, să propună introducerea serviciului social obligator" (Neamţu 1936: 1035).

45

Legea Serviciului Social în varianta sa încă neoficială a fost redactată de H. H. Stahl şi Octavian Neamţu. Ambii au avut experienţa şi a campaniilor monografice din perioada 1925-1931, şi a organizării şi instruirii echipelor studenţeşti de muncă culturală dintre anii 1934-1938. Ca atare, legea nu a fost adaptată din alte părţi (chiar dacă asemenea legi şi organizaţii au existat şi în alte ţări), ci a fost o decantare a experienţei proprii. A fost de fapt o

1NOTE

? Chiar dacă nu mi-am propus o dezbatere teoretică a metodologiei istoriei sociologiei, lucrarea de faţă se înscrie necesarmente într-un curent anume. Este vorba de o abordare care nu cultivă nici istoria ideilor personalităţilor definitorii ale ştiinţei, nici istoria grupată în funcţie de concepte sociologice. În schimb, are în vedere o istorie alternativă a sociologiei, care se caracterizează prin examinarea dezvoltării istorice a componentelor interne şi de mediu ale ştiinţei, şi, în primul rând, ale şcolilor naţionale (Tiryakian 1979: 213). Pentru a face primii paşi în această direcţie, am considerat necesară disecarea conceptului de şcoală, nu în felul în care este definit de sociologia generală sau de istoria sociologiei, ci astfel încât fenomenul monografic românesc să nu fie înghesuit în "patul lui Procust". În acest sens sunt de acord cu opinia lui Martin Bulmer privind conceptul de şcoală în ştiinţele sociale: "Aceasta are un întemeietor, care la rândul său are un grup de discipoli. Liderul respectiv are de obicei o personalitate determinantă. Grupul este legat în general de un set de idei, credinţe şi dispoziţii normative impuse de lider. O şcoală caută, în general, să modernizeze şi disciplina respectivă" (Bulmer 1984: 2).

2 Primele întrebări au început să apară atunci când - în 1968 - anul nostru de studiu de la secţia de Filosofie a Universităţii clujene s-a deplasat, sub conducerea profesorului Ion Aluaş şi a lui Pavel Câmpeanu, şeful Oficiului de Studii şi Sondaje al RTV pentru prima cercetare sociologică la Gârbău (Sălaj). Comparaţia cu campaniile monografice ale lui Gusti se impunea de la sine, mai ales datorită prezenţei, la unele deplasări la Gârbău, a lui József Venczel, adept şi peste ani şi decenii al şcolii gustiene. Recunosc că diversitatea de motivaţii ale colegilor (mergând până la lipsă totală) m-a determinat să mitizez entuziasmul colectiv al grupului lui Gusti. Fiindcă literatura anilor '60 nu intra în detalii organizaţionale, am avut impresia că cei din perioada interbelică fuseseră selectaţi foarte riguros, şi s-au angajat cu elan într-o muncă de

46

dezvoltare a Legii din 1933 a organizării culturii, îmbogăţită însă cu experienţa acumulată de monografişti şi echipieri. Aplicarea legii s-a bazat pe construirea unui sistem instituţional cu o ierarhie cvasi militară, dar cu conţinut pedagogic multidirecţionat. Centrul local al activităţii culturale a fost vechea instituţie74 reformulată, Căminul Cultural, care reunea într-un consiliu toată elita satului. Cea de-a doua instituţie importantă în cadrul acestui sistem a fost

cercetare dezinteresată, aşa cum o propovăduia Dimitrie Gusti. Cu înmulţirea lecturilor gustiste şi prin întâlnirile accidentale cu informaţii din "viaţa" şcolii, în imaginea organizaţiei au apărut uşoare fisurări. Deşi în 1975 se publicase un volum de sociologie a sociologiei, al profesorului Andrei Roth şi în 1983 un studiu despre contribuţia lui D. Gusti la dezvoltarea sociologiei ştiinţei al Mariei Larionescu (în „Viitorul Social”), nu aceste invitaţii teoretice, ci o provocare empirică m-a determinat să caut o modalitate de investigare a laboratorului gustist: în anul 1981 a apărut volumul de memorii al lui Henri H. Stahl, întitulat Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a sociologiei monografice, volum plin de date şi sugestii irezistibile pentru o cercetare minuţioasă a şcolii gustiene. Din acest volum se putea bănui că studiul organizaţional al acestei şcoli s-ar putea să fie cel puţin la fel de interesant ca şi exegeza operelor lăsate în urmă.

3 În construirea planului de cercetare a Şcolii sociologice de la Bucureşti nu pot face abstracţie de context: România anilor '80. Cercetarea socială a fost practic anulată, dacă facem abstracţie de lucrările cu caracter apologetic. Lucrări teoretice, metodologice oneste au apărut, dar, datorită izolării şi lipsei dezbaterilor ştiinţifice libere, riscul adâncirii decalajului între paradigmele occidentale şi ale sociologiei româneşti era din ce în ce mai mare. Deşi variatele tipuri de interviuri din sociologie, antropologie şi psihologie ne erau cunoscute, totuşi, metodologia istoriei orale a pătruns doar datorită celui de-al XV-lea Congres Mondial de Istorie. Proiectul de istorie orală a Şcolii sociologice de la Bucureşti s-a născut în ciuda recomandărilor de specialitate. Literatura accesibilă nouă recomanda această metodă în primul rând pentru a documenta istoria acelor pături, a acelor categorii, care nu lasă urme scrise nemijlocite. Or intelectualii, orice am spune, nu sunt în această situaţie. Pe lângă cele oficiale, produc o mulţime de documente narative, suficiente pentru a creiona chiar şi istoria lor socială, nu numai cea politică. Colecţiile de ziare, de reviste, ca şi jurnalele personale, corespondenţele, memoriile, nemaivorbind de operele elaborate, dovedesc cu prisosinţă că nu ei sunt aceia care au nevoie de un cercetător înarmat cu un microfon. Sunt, totuşi, împrejurări care

47

Şcoala ţărănească, o invenţie daneză popularizată intens chiar de către Gusti în anii ’20. Munca acestor instituţii locale cu direcţii foarte precis stabilite urma să ajute echipele de tineri începând din vara anului 1939.

Conform acestei concepţii, un tânăr care terminase o şcoală superioară sau o facultate urma să fie obligat prin lege să presteze o muncă de educaţie la ţară de 3-6 luni, o muncă culturală fără de

legitimează un astfel de proiect. Şcoala lui Gusti a avut un destin mult mai vitreg decât alte grupuri ale ştiinţei româneşti. A fost zguduită de declanşarea războiului în 1939 şi de o intervenţie regală, apoi eliminată din sistemul academic de dictatura comunistă instalată în 1948. Epurările nu au vizat numai persoane, ca în alte cazuri, dar a fost anatemizată însăşi disciplina sociologiei. Timp de peste un deceniu, sociologia a fost catalogată drept retrogradă şi reacţionară. Dar, chiar dacă Şcoala nu ar fi avut nici o neplăcere, dacă după o creştere organică ar fi avut un apus, şi nu o dispariţie, aşa cum s-a întâmplat în cazul celorlalte şcoli, un proiect de istorie orală tot ar fi fost bine venit. În Şcoala Gusti, la fel ca în toate grupurile intelectuale est-europene, relaţiile interpersonale directe şi orale au fost mult mai frecvente (membrii şcolii durkheimiene nu s-au întâlnit cu toţii decât o singură dată!), prin urmare, din sursele scrise nu se puteau detecta procesele, relaţiile discrete în devenirea ştiinţelor sociale. În condiţiile anilor '80 demararea unui plan de a-i intervieva sistematic pe cei care au fost implicaţi în organizaţiile lui Gusti apărea drept un hobby cam ciudat. Un hobby, care nu trezea nici aprobare, nici dezaprobare. În această perioadă discursul sferei publice oficiale şi al sferei private s-au distanţat atât de puternic, încât dacă cineva nu dorea să iasă din sfera discursurilor private, putea (având o anumită pregătire şi experienţă) să adune material de istorie orală, fără riscul unor repercusiuni. Cu asemenea perspective mi-am început naveta cu magnetofonul printre elevii şi colaboratorii lui Dimitrie Gusti. Am făcut interviuri cu Lucia Apolzan, Ernest Bernea, Harry Brauner, Lena Constante, Ion Costin, Roman Cresin, Nicolae Dunăre, Gheorghe Focşa, Marcela Focşa, Coriolan Gheţie, Paula Herseni, Gheorghe Macarie, Ştefan Milcu, Constantin Marinescu, Mihai Pop, Gheorghe Reteganu, Gheorghe Serafim, Henri H. Stahl, G. Vlădescu-Răcoasa. Cu unii am stat de vorbă de mai multe ori, cu alţii doar o singură dată. Deşi fiecărui subiect i-am cerut să-şi povestească viaţa, cariera, legate şi de Gusti, nu le-am ascuns că în cadrul acestui proiect am relaţii şi cu ceilalţi gustişti. Dar, evident, nu doar în scopul cunoaşterii vechii sociologii am făcut cele aproximativ 200 de ore de înregistrări. Dincolo de dorinţa de a sonda viaţa intelectuală interbelică, de a radiografia Şcoala lui Gusti, relaţiile sale cu alte grupuri - deci, dincolo de

48

care nu i se va elibera diploma de licenţă. Într-un articol din "Sociologie Românească" Dimitrie Gusti afirmă că această muncă nu este necesară numai pentru săteni, ci în primul rând chiar tineretului: "Organizarea nouă a Echipelor dă prilej tinerimii cărturare, care va avea mai târziu, la maturitate, răspunderea bunului mers al ţării noastre, să treacă prin focul regenerator al muncii pentru sate. În sat, aceşti tineri cărturari, din toate specialităţile, sociologi, medici umani şi veterinari, teologi, agronomi, ingineri silvici, maestre de gospodărie, au câmp larg şi

această operaţiune de istoric al ştiinţei - am încercat să fac un experiment antropologic: să examinez felul în care indivizii dintr-un grup de intelectuali interpretează, într-un context comunist, viaţa interbelică a grupului.

4 Z. Rostás, O istorie orală a Şcolii sociologice de la Bucureşti, Editura Printech, Bucureşti, 2001

5 Am consultat jurnalele lui H. Brauner, N. Carandino, Carol al II-lea, P. Comarnescu, M. Eliade, O. Jászi, G. T. Kirileanu, M. Manoilescu, N. Petrescu, C. Rădulescu-Motru, H. H. Stahl, şi corespondenţa lui A. Golopenţia, H. H. Stahl, şi a unor tineri intelectuali maghiari din Transilvania interbelică, grupaţi în jurul revistei "Erdélyi Fiatalok" (Tineri ardeleni).

7 Vlădescu-Răcoasa, Gheorghe (1885-1989), sociolog, economist şi om politic. Asistent al profesorului Dimitrie Gusti începând din 1920, participant la primele cercetări monografice. Reprezentant al României la Biroul Internaţional al Muncii de la Geneva. După război ministru al naţionalităţilor în guvernul Groza, ambasador al României în URSS, profesor. Bogată activitate publicistică, începută din 1922. Din însărcinarea profesorului Gusti reprezintă mişcarea sociologică românească la manifestările ştiinţifice internaţionale (Congresul Internaţional de Sociologie de la Geneva – 1933, Bruxelles – 1935), desemnat vicepreşedintele congresului de la Bucureşti, care urma să aibă loc în vara lui 1939.

8 „Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială” îşi fixase drept obiective: studiul societăţii naţiunii şi societăţii româneşti, urmat de formularea unor propuneri de reformă; organizarea persoanelor competente, capabile să efectueze studiile necesare; difuzarea în cercuri cât mai largi a rezultatelor acestor studii.

49

măreţ deschis ca să-şi arate patriotismul lor activ şi constructiv de acţiune concretă, practică şi binefăcătoare, ei au prilejul rar să-şi poată arăta puterea de muncă şi energia creatoare de suflet nou şi de stări româneşti. Organizarea Echipelor de muncă culturală la sate, alcătuite din studenţi şi tehnicieni, devine astfel o nouă metodă, metoda practică şi adevărată, pentru noua organizare a vieţii româneşti" (Gusti 1946: 250).

9 Stahl, Henri H. (1901-1991), sociolog, istoric, jurist, academician, cel mai important colaborator al profesorului Dimitrie Gusti, profesor de sociologie la Universitatea din Bucureşti până la desfiinţarea disciplinei în 1948. Participant de marcă la reînfiinţarea predării şi cercetării sociologice după 1965. A avut un rol determinant în elaborarea metodologiei cercetărilor monografice de teren. A participat la aproape toate campaniile monografice ale Şcolii, fiind în 1939 autorul primei monografii complete, cea a Nerejului. Este întemeietorul sociologiei istorice româneşti. De asemenea, este primul în România care a utilizat statistica şi metoda arheologiei istorice în cercetarea istorică. A propus o nouă periodizare a istoriei românilor.

10 Vulcănescu, Mircea (1904-1952), filosof, economist, sociolog, membru fondator al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, a adus contribuţii importante la definitivarea teoriei monografiilor sociologice. Asistent al profesorului Dimitrie Gusti la Universitatea din Bucureşti, subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe în guvernul Antonescu. A fost membru al Secţiei de monografie al Institutului Social Român (1929), participând la cercetările monografice din Goicea Mare, Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova. A participat la elaborarea Enciclopediei României. A realizat importante studii sociologice şi economice privind gospodăria ţărănească şi satul românesc. A adus contribuţii originale la istoria sociologiei, la istoria filosofiei, filosofia religiei şi filosofia culturii româneşti. A murit în închisoarea Aiud.

11 Bucuţa, Emanoil (1887-1946), scriitor şi bibliograf, autor de studii etnografice, publicist, traducător, director în cadrul Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, director al revistei „Boabe de grâu”, membru corespondent al Academiei Române.

50

După promulgarea de către Carol al II-lea a Legii Serviciului Social, la 13 octombrie 1938, a început organizarea aparatului care să conducă munca de coordonare a zeci de mii de absolvenţi de şcoli normale, de asistenţă socială, de teologie, de universitate, de agronomie şi medicină veterinară. Fiindcă sediul Fundaţiei din strada Latină era prea mic pentru o întreprindere aşa de mare, Serviciul Social s-a instalat în strada Cobălcescu, într-o

12 Manoilescu, Mihail (1891-1950), absolvent al Şcolii de Poduri şi Şosele, economist, diplomat. Deputat şi ministru subsecretar de stat în guvernul Averescu, ministru în primele trei guverne după instalarea regelui (1930), profesor de economie politică şi guvernator al Băncii Naţionale, ministru al afacerilor străine în Guvernul Gigurtu. Arestat în 1944, moare în închisoare.

13 Madgearu, Virgil (1887-1940), economist, sociolog şi om politic. Doctor în ştiinţe economice, financiare, profesor de economie naţională la Academia Comercială din Bucureşti. Deputat din 1919, secretar general al partidelor Ţărănesc şi Naţional-Ţărănesc, ministru al Industriei şi Comerţului (1928-1929, 1930, 1932), de Finanţe (1929-1930, 1932-1933), la Agricultură şi Domenii (1930-1931). Asasinat de legionari.

14 Djuvara, Mircea (1886-1945), jurist, profesor universitar, academician. Membru în delegaţia pentru Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1919). Liberal, de mai multe ori deputat, ministru al Justiţiei (1936-1937).

15 Voinea, Şerban (Gaston Boeuve, 1893-1972), frate după mamă al lui H.H. Stahl. Militant socialist, discipol al lui C. Dobrogeanu-Gherea.

16 Miclescu, Emanoil, jurist, licenţiat în drept la Paris. Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie; ministru de Justiţie (1919).

17 Zeletin, Ştefan (pseudonim al lui Ştefan Motăş; 1882-1934), sociolog, economist şi filosof, profesor universitar la Iaşi. Studii asupra economiei româneşti (Burghezia română, originea şi rolul ei istoric, Neoliberalismul). În filosofie, adept al unor principii neoromantice (Gânduri despre lume şi viaţă).

18 Buşilă, Constantin (1877-1949), inginer, profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti. Deputat liberal în 1931; ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1941-1943). Condamnat, a murit în închisoare.

51

clădire imensă de 3 etaje. Pentru a-i îndruma pe viitorii licenţiaţi care trebuia să-şi facă stagiul de muncă culturală, s-au organizat încă din primăvară şcoli de comandanţi de echipe. În aceste şcoli tinerii, viitori comandanţi de echipe – selectaţi cu oarecare circumspecţie – erau pregătiţi nu numai pentru a conduce studenţii în cele patru direcţii ale muncii lor, dar şi pentru a face faţă unei vieţi paramilitare.

19 Rădulescu-Motru, C-tin (1868-1957), profesor universitar, membru al Academiei Române. Licenţiat în drept, doctor în filosofie, abilitat docent în psihologie, estetică şi istoria filosofiei. Deputat şi senator naţional-ţărănist. Preşedinte al Academiei Române (1938-1940).

20 Ionescu-Siseşti, Gheorghe (1885-1967), agronom, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, academician. A pus bazele cercetărilor ştiinţifice în agricultură prin întemeierea Institutului de Cercetări Agronomice. Ministru de Agricultură şi Domenii (1931-1932 şi 1937); deputat în 1931-1932.

21 Costin, Alexandru (1884-1948), jurist, preşedinte al secţiei V. a Curţii de Apel din Bucureşti, profesor la Şcoala Superioară de Studii de Stat şi la Şcoala Superioară de Război.

22 Iorga, Nicolae (1871-1940), istoric, scriitor, publicist şi om politic, profesor universitar la Bucureşti, academician. Cofondator al Institutului de Studii Sud-Est-Europene (1914); director la Şcoala Română din Paris. A editat şi condus mai multe publicaţii („Sămănătorul”, „Neamul Românesc”, „Floarea Darurilor”, „Revista istorică”). Autor a numeroase volume de izvoare, documente, monografii, sinteze (aprox. 16 000 titluri). A organizat primul congres de bizantologie (1922). Deputat în Parlament (1907-1940), preşedinte al primului Parlament al României reîntregite (1918); prim-ministru (1931-1932). Asasinat de legionari.

23 Vaida Voievod, Alexandru (1872-1950), om politic, Consilier de Coroană, unul dintre conducătorii Partidului Naţional Român din Transilvania şi ai Partidului Naţional-Ţărănesc. Deputat în Parlamentul Ungariei. Membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), ministru în mai multe rânduri şi prim-ministru.

52

Unul dintre comandanţii de Serviciu Social, cu experienţa echipelor Fundaţiei, Constantin Marinescu75 explică felul în care a început munca la această instituţie: "Cum a început Serviciul Social? Serviciul Social a început prin instruirea noastră, a comandanţilor de şcoli. Eram în total vreo 30. Printre care numai 8 eram comandanţi de rangul l. Noi urma să devenim comandanţi de şcoli. Eu am devenit comandantul şcolii de la Satu Mare. Aici am instruit pe şefii de echipe care urmau să fie trimişi pe teren. Ce am

24 Maniu, Iuliu (1873-1953), om politic, doctor în drept. Membru în Comitetul Naţional al Partidului Naţional Român, deputat în Parlamentul ungar; preşedinte al Consiliului Dirigent şi şef al departamentului interne. Preşedinte al Partidului Naţional din Transilvania (1919) şi preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926). Prim-ministru (1928-1939 şi 1932-1933). În 1947 a fost arestat, întemniţat la Sighet, unde a murit.

25 Brătianu, Vintilă I. C. (1867-1930), economist şi om politic, preşedinte al Partidului Naţional-Liberal (1927-1930). De mai multe ori ministru şi prim-ministru (1927-1928). Membru de onoare al Academiei Române.

26 Marghiloman, Alexandru (1854-1925), om politic, avocat, doctor în drept şi ştiinţe politice la Paris. Deputat de Buzău (1884), a făcut parte din gruparea conservatoare "junimistă". Ministru de Justiţie (1888), de Lucrări publice (1888-1890), de Domenii (1890-1891), de Justiţie (1891-1895), de Externe (1900-1901), de Interne (1910-1912), şi de Finanţe (1912-1914). În primul război mondial a fost partizan al Triplei Alianţe, ca prim-ministru a tratat în 1918 pacea cu Germania.

27 Iunian, Grigore N. (1882-1933), om politic şi avocat. Deputat liberal de Gorj în 1914, demisionează din partid în 1917 şi înfiinţează Partidul Muncii. În 1920 se înscrie în Partidul Ţărănesc, din care se retrage în 1932, înfiinţând partidul Ţărănesc-Radical. Ministru al Muncii şi Ocrotirii Sociale (1927), ministru de Justiţie (1928-1930); senator de drept.

28 Duca, I. Gh. (1879-1933), jurist, publicist, om politic. Unul dintre ideologii liberalismului în România, preşedinte al Partidului Naţional-Liberal (1930-1933). De mai multe ori ministru, prim-ministru (nov.-dec. 1933). Asasinat de legionari.

53

făcut? Ce au făcut cu noi la Stăneşti, la Feteşti, la Braşov şi în alte tabere din acestea: instructaje de teorie sociologică, organizarea satului, structura echipei, metoda monografică tot, tot, tot. Pentru ca, după aceea, să-i luăm pe aceşti studenţi, să-i numim şefi de echipe, şi lor să-i încredinţăm pe studenţii care terminau facultăţile şi mergeau acum la sate" (AIORZ doc. VI: 53).

29 Goldiş, Vasile (1862-1934), om politic şi profesor, academician. Deputat în Parlamentul ungar, după unire ministrul Ardealului (1918-1919), ministru de stat (1920), ministru la Culte (1926-1927).

30 Goga, Octavian (1881-1938), poet, publicist şi om politic. A fost unul dintre conducătorii Partidului Naţional Creştin de orientare naţionalistă (creat în 1935). Ministru în mai multe rânduri şi prim-ministru (1937-1938).

31 Argetoianu, Constantin (1871-1952), om politic, cu activitate politică din 1914 (deputat sau senator) până în 1940; ministru de Justiţie (1918), de Finanţe (1920-1931), de Interne (1920), de Agricultură (1927), prim-ministru (septembrie-noiembrie 1939). Consilier de Coroană din 1938. A murit în închisoare.

32 Grigorovici I., fruntaş socialist bucovinean, membru al Parlamentului român în perioada interbelică.

33 Răducanu, Ion (1884-1964), economist, doctor în ştiinţe economice. Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1928-1930), al Finanţelor (iunie 1930), Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930-1931), deputat ţi senator ţărănist; rector al Academiei Comerciale.

34 Mehedinţi, Simion (1869-1962), geograf, teoretician al culturii şi pedagog, profesor universitar la Bucureşti, academician. Fondatorul unei şcoli de geografie în România începutului de secol XX.

35 Tzigara-Samurcaş, Alexandru (1872-1952), profesor universitar de istoria artelor, cu studii la Paris, Berlin şi München (doctorat în filosofie). Profesor la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti (1900-1937), directorul Fundaţiei Universitare "Regele Carol I" din 1900, al Muzeului de Artă Naţională din 1906.

54

În timpul verii studenţii au fost repartizaţi în tabere pentru a fi pregătiţi să iasă imediat pe teren, la ţară. În şcolile de comandanţi prevala pregătirea teoretică, punându-se accent şi pe educarea patriotică şi pentru condiţii de tabără. Atitudinea studenţilor era diferită faţă de această instrucţie obligatorie. Grosso modo absolvenţii provenind din clasa de mijloc şi din vechea aristocraţie se supuneau de nevoie, dar cu mari rezerve, în privinţa

36 Racoviţă, Emil (1868-1947), biolog, profesor universitar la Cluj, academician, primul explorator român în Antarctica, a creat, împreună cu R. Jeannel biospeologia şi primul institut speologic din lume (Cluj, 1920).

37 Simionescu, Ion Th. (1872-1944), geolog şi paleontolog, profesor universitar, rector al Universităţii din Iaşi, membru al Academiei Române, între mai 1941 - ianuarie 1944 preşedintele acesteia. Preşedinte al Societăţii de Ştiinţe din România. Om politic liberal, apoi membru al Partidului Naţiunii, deputat, senator, subsecretar de stat la Ministerul Sănătăţii (1940). Studii de geologie, geografie, paleontologie şi stratigrafie, lucrări de popularizare a ştiinţei.

38 Rădulescu, Andrei (1880-1959), jurist şi istoric, profesor universitar la Bucureşti. Istoric al dreptului. Academician.

39 Ţiţeica, Gheorghe (1873-1939), matematician, profesor universitar la Bucureşti, academician. Contribuţii în domeniul geometriei, a avut un rol important în dezvoltarea învăţământului matematic din România.

40 Antipa, Grigore (1867-1944), biolog, academician, fondator al Muzeului de istorie naturală din Bucureşti, a întemeiat şcoala românească de hidrobiologie, ihtiologie şi oceanologie, a contribuit la crearea muzeologiei moderne.

41 Taşcă, Gheorghe G. (1879-1951), economist, profesor de economie politică la facultatea de Drept de la Academia Comercială (1924), membru corespondent al Academiei Române, ministru plenipotenţiar la Berlin (1930-1931), ministru la Industrie şi Comerţ (1932). A murit în închisoare.

42 Garoflid, Constantin (1872-1942), agronom şi om politic. Doctor în medicină, s-a dedicat agriculturii. Fondatorul şi preşedintele Ligii Agrare,

55

stilului şi utilităţii Serviciului Social. Astfel, de exemplu, tânărul absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj, Ernő Gáll, cu toată simpatia pentru munca echipelor din anii 1934-1938, nu s-a deplasat cu bucurie în tabăra de la Ceacova bănăţeană: "Am avut sentimente contradictorii, pentru că pe de o parte ştiam că ajung într-o tabără de pregătire care funcţionează cu disciplină paramilitară. Deci, nu mi-a făcut plăcere, dar nu aveam ce face.

ministru de Agricultură şi Domenii (1918, 1921, şi 1926-1927), senator şi deputat al Ligii Agrare.

43 Teodorescu, Anibal (1881-1971), jurist, profesor universitar la Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române, deputat, primar general al oraşului Bucureşti (1926-1927).

44 Nistor, Ion (1876-1962), istoric şi om politic, ministru în mai multe rânduri. Academician. Contribuţii referitoare la istoria Moldovei şi a Bucovinei.

45 Sanielevici, M., directorul general al Societăţii „Generala”.

46 Micescu, Istrate (1881-1952), jurist, doctor în drept, profesor de drept civil la Universitatea din Bucureşti, decan al Baroului de Ilfov. Deputat, ministru de Externe (1937-1938) şi de Justiţie (1939).

47 Apolzan, Lucia (1919-2001), etnograf, sociolog, elevă şi colaboratoare a profesorului Romulus Vuia din Cluj. După 1940 se alătură şcolii lui Dimitrie Gusti. Ulterior lucrează la Institutul Central de Statistică, de unde este îndepărtată în 1950, şi unde revine în 1954 mai întâi în calitate de colaborator extern, ulterior încadrată statistician la direcţia pentru recensământul populaţiei.

48 Herseni, Traian (1907-1980), sociolog, antropolog, colaborator apropiat al lui Dimitrie Gusti, asistent, apoi conferenţiar de sociologie rurală la Universitatea din Bucureşti şi la Universitatea din Cluj. În toamna lui 1940 este secretar general la Ministerul Instrucţiunii Publice din guvernul legionar, întemniţat între 1951-1956, după care devine cercetător la institutele Academiei. A fost cel mai prolific autor al Şcolii sociologice de la Bucureşti. A participat la monografii începând cu cea din Nerej. A condus echipa monografică de la Drăguş, şi a realizat monografierea sumară a satelor din

56

Totodată îmi era groază şi de serviciul de trei luni care-i urma, fiindcă bănuiam că nu va fi vorba acolo de o adevărată muncă ştiinţifică, ci de propagandă pusă în slujba dictaturii regale. Se înţelege deci, că m-am dus cu mari reţineri, codindu-mă. Nu vedeam aici un prilej de a face cercetare sociologică concretă. (...) În general, am constatat că studenţii nu se duceau cu plăcere, o considerau o obligaţie. Având în vedere că avea loc sub egida

regiune. Este unul dintre iniţiatorii monografiilor sociologice regionale în România. A elaborat o istorie a sociologiei româneşti.

49 Costa-Foru, Xenia (1902-1983), sociolog, colaborator al profesorului Dimitrie Gusti încă de la campania monografică din 1927, specializată în social work în Germania şi SUA. A fost cofondatoare, profesoară şi directoare (din 1935) la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială din 1929 până la desfiinţare în 1950. În cadrul secţiei de monografie a Institutului Social Român este conducătoarea echipei de cercetări monografice asupra familiei, participând la campaniile de la Nerej, Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu şi Cornova. Între 1929-1931, în cadrul Şcolii Superioare de Asistenţă Socială extinde investigaţiile şi asupra mediului urban (cartierul Tei din Bucureşti). Lucrarea ei Cercetarea monografică a familiei este considerată cea mai sistematică lucrare consacrată cercetărilor asupra familiei în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti.

50 Conea, Ion (1902-1974), profesor de geografie la Universitatea din Bucureşti, cu preocupări de antropogeografie şi geografie istorică, a coordonat în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti monografia în 2 volume Clopotiva, un sat din Haţeg. A participat, de asemenea, la campaniile monografice din Runcu şi Şanţ.

51 Pavelescu, Gheorghe (n. 1915) etnograf, folclorist şi sociolog adept al şcolii gustiene, doctor în filosofia culturii, cercetător la Bucureşti, la Cluj, apoi la Sibiu. A participat la campaniile monografice, publicând studii închinate riturilor funerare şi magiei populare la românii din Munţii Apuseni.

52 "Studii sociologice şi etice", Iaşi 1915

53 Cuza, A. C. (1857-1947), profesor universitar la Iaşi, om politic şi publicist român. A înfiinţat în 1923 Liga Apărării Naţional Creştine, din care s-a

57

dictaturii regale, nu am recunoscut, sau nu ni s-a permis să recunoaştem trăsăturile relativ pozitive. Tinerii absolvenţi aveau înainte de orice grija găsirii unui servici, nemaivorbind de primejdia războiului ce sta să izbucnească" (Rostás 1988: 183).

Irina Sturza (căsătorită Pop)76, provenind dintr-o veche familie aristocrată, dar absolventă – din noncomformism – a facultăţii de agronomie, relatează despre programul de la şcoala de

desprins ulterior gruparea devenită Garda de Fier. Împreună cu Octavian Goga a condus Partidul Naţional Creştin (1935-1937).

54 Costin, Ion (1903-1991), licenţiat în filosofie, participant la monografiile sociologice de la prima campanie în 1925.

55 Focşa, Marcela (1907-2002), etnograf, muzeograf, participantă la campaniile monografice cu începere din 1928, a lucrat la Institutul Central de Statistică, iar după război la Muzeul de Artă Populară.

56 Bernea, Ernest (1905-1990), filosof, etnopsiholog, sociolog şi antropogeograf. Participă la cercetările monografice de teren începând din 1928, şi ia parte la demersurile ştiinţifice ale Institutului Social Român, fiind secretarul secţiei de monografii sociologice. Ulterior se desprinde de membrii şcolii, şi împreună cu Ion Ionică, D. Amzăr şi I. Samarineanu constituie un grup disident din ce în ce mai polemic faţă de monografism, care în 1935 editează publicaţia “Rânduiala”.

59 Constantinescu, Mac (Mihail Filip Constantinescu; 1900-1979), sculptor, grafician, decorator şi scenograf, profesor universitar la Bucureşti.

60 Rainer, Francisc Iosif dr. (1874-1944). Medic, anatomist şi antropolog, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, cercetări de paleoantropologie şi antropologie istorică. A identificat caracterele antropologice ale populaţiei montane din România. A organizat Institutul de Antropologie şi Societatea de Anatomie din Bucureşti. Membru de onoare al Academiei Române.

61 Vianu, Tudor (1897-1964), estetician, critic literar, filosof şi scriitor, profesor universitar la Bucureşti, academician. A fost preocupat de activitatea echipelor studenţeşti conduse de Gusti, în vara lui 1929 a fost alături de echipa din Drăguş. A participat la activitatea Institutului Social Român. Director al

58

comandante: "Era foarte strict. Adică sculatul de dimineaţă şi prezentarea la ridicarea drapelului era foarte strictă. După, se făcea gimnastică. Întâi era intrarea în careu, ridicarea drapelului şi după aia aveam ora de gimnastică. După aceea aveam orele de curs, era o plimbare în oraş, încolonate şi cu cântece patriotice. Ai să vezi acolo77 câteva cântece... tâmpenii din astea. Pe urmă, după-masa, aveam o oră de odihnă şi, după aia, program liber. Mai era câte un

Teatrului Naţional (1945), ambasador la Belgrad (1946), director general al Bibliotecii Academiei Române, director general al comisiei naţionale pentru UNESCO. Studii de stilistică literară şi generală.

62 Brăiloiu, Constantin (1893-1958), etnomuzicolog, folclorist şi compozitor, profesor la Conservatorul din Bucureşti, întemeietor al Arhivei de Folclor a Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti şi al Arhivelor Internaţionale de Muzică populară din Geneva. Consilier la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”. Membru corespondent al Academiei Române.

63 Claudian, Alexandru (1898-1962), filosof, sociolog şi poet, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, studii de sociologie a literaturii franceze, asupra sistemelor filosofice şi de istoria filosofiei.

64 Dunăre, Nicolae (1916-1987), sociolog, etnolog format în şcoala monografiei sociologice, a participat la cercetarea din plasa Dâmbovnic, cercetător la institutele de specialitate din Cluj şi Bucureşti.

65 Cristescu-Golopenţia, Ştefania (1908-1979), sociolog, etnolog, eleva lui D. Gusti, O. Densuşianu şi Marcel Mauss. A participat la cercetările monografice începând din 1929, cercetând în special ritualurile şi ceremoniile populare. Soţia lui Anton Golopenţia.

66 Carol al II-lea (1893-1953), rege al României, fiul regelui Ferdinand I şi al reginei Maria, tatăl principelui Mihai. În 1926 forţat să renunţe la calitatea de prinţ moştenitor pleacă în exil la Paris. Revine în iunie 1930, când este proclamat rege al României. În septembrie 1940 abdică în favoarea principelui Mihai, şi părăseşte ţara. A murit în Portugalia.

67 Neamţu, Octavian (1910-1976), sociolog, colaborator apropiat al profesorului Gusti, urmaş al acestuia în fruntea Fundaţiei Culturale Regale. A

59

curs şi după-masa câteodată... Când am terminat cursurile am dat un examen şi cele care au avut notele cele mai bune, au fost repartizate ca şefe de echipă. N-am fost dinainte pregătită şefă de echipă. A fost pe baza rezultatului examenului de absolvire. Examenul a fost destul de greu. Pentru că au încercat să bage în capul nostru – ai să vezi acolo. Că ei veneau totuşi... erau sociologi toţi, ori pentru noi sociologia nu exista. Nu mai ţiu minte ce

participat la campaniile de cercetări monografice de la Cornova şi Drăguş, a condus echipele studenţeşti de cercetare şi acţiune socială (1934-1939).

68 Focşa, Gheorghe (1903-1995), etnograf participant la campaniile monografice începând din 1929. Inspector la Fundaţia Culturală Regală, director al Muzeului Satului de la Bucureşti între 1948-1978.

69 Culea, Apostol (1882-1940), pedagog şi publicist, şeful serviciului extraşcolar şi de propagandă culturală a Basarabiei (1918-1922), inspector cultural la Casa Şcoalelor. Director la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”.

71 Macarie, Gheorghe (1912-1988), licenţiat în drept, inspector la Fundaţia Culturală Regală.

72 În anul 1935 au pornit 25 de echipe, în 1936 - 59, în 1937 - 77, în 1938 - 68. În anul 1939 au fost mobilizaţi, conform Legii Serviciului Social, toţi absolvenţii universităţilor şi şcolilor superioare, deci zeci de mii de tineri. La toate acestea trebuie să adăugăm şi alte activităţi care au absorbit timpul şi energia colaboratorilor lui Gusti: şcolile de comandanţi de echipă, şcolile ţărăneşti, conceperea şi construirea Muzeului Satului, asistenţă la finalizarea pavilioanelor româneşti de la expoziţii internaţionale, participare la cercetările monografice noi, şi cele de completare, pentru finalizarea lucrărilor destinate Congresului Internaţional de Sociologie, organizarea Congresului, conceperea şi participarea la elaborarea Enciclopediei Române, şi scoaterea revistelor „Sociologie Românească” şi „Curierul echipelor studenţeşti”, pe lângă lucrările proprii, dintre care unele la comandă.

73 Vezi articolele lui Ştefan Voicu, Expoziţia de lucru a echipelor studenţeşti, „Era Nouă”, 1 februarie 1936, şi Ernő Gáll, A romániai társadalmi munkaszolgálat (Serviciul Social din România), revista „Korunk”, nr. 3, 1939.

60

făceam duminica. Mai făceam câte o excursie. Am făcut una chiar împreună cu echipa de băieţi, acolo unde este acum barajul de la Vidraru, o zi întreagă. Băieţii erau în altă clădire. Una din colegele mele era logodită, tot cu un coleg. Dar n-aveau voie să se vadă. Erau oameni majori amândoi, dar nu avea voie să vină el, sau să-i facă vizită. Ăştia au venit cu toată rigiditatea asta nazistă, legionară. Pentru toţi a fost şocant" (AIORZ doc. XII: 4).

Chiar dacă scopul declarat al acestei şcoli a fost similar cu pregătirea echipierilor din anii premergători, atmosfera internă şi internaţională încărcată a mutat accentul de la munca cu sătenii la munca cu studenţii. Absolvenţii din familii modeste, de la ţară îmbrăţişau cu entuziasm Serviciul Social. Pompilia Mihăilă, absolventă de la facultatea de drept din Iaşi a făcut şcoala de comandante în primăvara anului 1939 şi a condus şcoala de echipiere de la Turda. Cea mai plăcută amintire pe care o păstrează din luna respectivă se referă la o deplasare făcută la Cluj: "Nu v-am povestit că fiind la Turda, într-o duminică am luat legătura cu şcoala de băieţi de la Cluj şi am stabilit o vizită la Cluj... Atunci am fost prima dată acolo... Împreună cu comandantul şcolii de la Cluj, inginerul Drăguşanu, am stabilit programul vizitei şi la data stabilită, împreună cu toată şcoala, ne-am dus la Cluj, de data asta

74 Conform broşurii Fundaţia culturală „Principele Carol” 1922-1925 în Vechiul Regat existau 454 cămine culturale active.

75 Marinescu, Constantin (1914-2002), licenţiat în teologie şi litere, comandant de echipă la Fundaţia Culturală Regală, inspector la aceeaşi Fundaţie.

76 Sturza Pop, Irina (1916-2000), absolventă a Institutului Agronomic din Bucureşti, a luat parte la cercetarea de monografie sumară din plasa Dâmbovnic (1939), soţia profesorului Mihai Pop.

77 Irina Pop se referă la bloc-notesul cu notiţele luate în timpul săptămânilor petrecute la şcoala de comandante de echipe, pe care mi l-a pus la dispoziţie.

61

cu autobuzele... Ne-au aşteptat la intrarea în oraş, am mers împreună, şcoala de fete înainte, în formaţie militară. Şi am mers până la parcul... se numea atunci Regele Carol, din Cluj, parcul naţional al Clujului, unde şcoala de băieţi aranjase să vină rezidentul, profesorul Coriolan Tătaru, care era rezidentul Ardealului, împreună cu doctorul Haţieganu, care era preşedinte la Fundaţie. Ne-am dus în parcul acesta, s-a făcut un mic program comun, fete cu băieţi, a venit rezidentul, ne-am fotografiat cu el, a venit şi doctorul Haţieganu, au venit împreună, am făcut un mic program cu cântece, cu dansuri, ei au fost foarte încântaţi de această reuniune, ne-au oferit bere şi covrigi, au adus butoiaşe de bere, câte un pahar şi un covrig de fiecare, covrigi cu susan, ei au plecat şi au spus că atunci când ne întoarcem – noi trebuia să ne întoarcem seara – să trecem pe la rezidenţiat. Se făcuse seară, era un crepuscul foarte frumos, o zi cu soare blând spre apus, şi oraşul era cu toate luminile aprinse, era încă lumină şi luminile erau aprinse, şi mi-aduc aminte că şcoala noastră şi şcoala băieţilor, în formaţia aceea militară, am trecut în marş şi cântând în faţa palatului rezidenţial care era foarte frumos..." (AIORZ doc. IX: 13-14) .

Când, în 1981, H. H. Stahl şi-a publicat memoriile, a făcut o critică severă stilului paramilitar al Serviciului Social, la elaborarea căruia a lucrat din plin. Sociologul de bună credinţă – după mărturia multora – se temea efectiv de golirea de ştiinţă aplicată a Serviciului Social, în favoarea unui antrenament de tabără care nu avea nimic în comun cu munca culturală la sate ce trebuia să constituie adevărata sa finalitate (Stahl 1981: 391-400). Această luare de atitudine după 40 de ani a iritat pe acei echipieri pentru care această organizaţie a fost şansa ridicării din anonimat. Pentru Constantin Marinescu, nepot de preot de la ţară, el însuşi licenţiat în teologie şi litere, fervent participant la echipele regale deja înainte de Serviciul Social, acest stil de tabără părea util: "Cunosc problema. Când am făcut şcoala de comandanţi de la Valea Vinului din Năsăud, Mihăilă78 a făcut un experiment cu noi.

62

El făcuse şcoală în Germania, şi a făcut medicină sportivă, nu doar organizare de tabere. Era un tip extraordinar, Iacob Mihăilă. Şi a făcut o experienţă cu noi: cine este în stare să suporte regimul pe care-l vom impune aici – rămâne, cine nu, se duce acasă la culcuş. Care era regimul? La şase fără un sfert era scularea în plină iarnă, ieşeam cu o cămaşă pe noi la înviorare – cum se numea –, după această înviorare mergeam la pârâu, ne frecam cu apă rece, inclusiv zăpadă pe piept, pe spate, pe ceafă. (...) Ca la armată, dar mai dur decât la armată. Care a fost experienţa? Într-una din după-amiezi în marş am pornit către Şanţ, unde a rulat filmul acela pe care Gusti l-a dus la expoziţie, Nunta din Şanţ. Am fost acolo la o şezătoare. Ei bine, dom'le, tot satul îşi scuipa plămânii tuşind, oameni obişnuiţi cu frigul, iar noi, grupul de 60 de inşi, n-aveam nici pe dracul. Ei bine, regimul ăsta pentru Stahl a fost infernal. Nu dom'le, nu a avut dreptate. L-am experimentat noi la şcolile pe care le-am condus noi, dar şi în viaţa noastră personală. Eu am 72 de ani şi fac gimnastica lui Iacob Mihăilă în fiecare dimineaţă minimum 40 de minute şi mă simt ca atunci. Ştiu, am avut multe discuţii cu profesorul Stahl, şi personal şi în grup, i se părea infernal, de nesuportat" (AIORZ doc. VI: 51).

În 1936, când activitatea echipelor studenţeşti regale era în toi, Golopenţia propune extinderea lor şi din motive politice, prezentându-i lui Gusti unele sugestii "în perspectiva funcţiunii de educare a tineretului din Universităţi pe care o au Echipele regale": "Cred că această funcţiune e tot atât de importantă ca şi aceea de educaţie a poporului. Două lucruri ar trebui făcute în această privinţă: extinderea treptată a activităţii echipelor regale, generalizarea treptată a participării într-însele şi obţinerea obligativităţii participării într-o vară măcar la ele pentru obţinerea unui titlu academic, odată ce vor exista posibilităţi de punere în lucru suficiente. Un atare plan ar fi desigur pe linia intenţiilor regale, el e şi în nota dorinţelor confuze ale tineretului. Aderenţii Gărzii de Fier se recrutează în bună parte din băieţi de inimă de la ţară care vor să se devoteze unei cauze 'naţionale'; fără a face caz

63

de lucru şi fără a intra în luptă cu Garda, care-şi are şi ea raţiunile de a fi, cred că ştiu părerea Dv. şi a băieţilor dacă socotesc că ar fi mai bine pentru clădirea României viitoare dacă tineretul ar trece pe mâna noastră până la terminarea studiilor. Tehnica de conspiraţii şi agitaţia politică poate fi învăţată destul de devreme în 'cuiburile' Gărzii sau în nucleele comuniste, înainte de asta ar fi necesar să simtă toţi răspunderea pe care o au pentru destinele neamului, să vadă cum se poate lucra efectiv. Orientarea dată astfel tineretului ar însemna un aport nepreţuit: faptul că ar fi realizat direct sub conducerea Regelui ar fi deosebit de însemnat. Universităţile ar fi desigur bucuroase să neutralizeze prin recunoaşterea unei atari instituţii acţiunea exclusiv politică a centrelor studenţeşti şi a formaţiunilor politice. După ce educaţia fizică a pătruns în Universităţi, drumul unei atari educaţii a spiritului de răspundere faţă de neam e deschis. Rămâne să fie dezvoltat începutul de acum şi creată capacitatea de a pune în lucru 5 000 - 6 000 studenţi într-o vară, senatele universitare vor declara-o cu uşurinţă obligatorie" (Golopenţia 1999: 278-279).

La fel, în competiţia pentru popularitatea lui Carol, Serviciul Social s-a angajat şi în realizarea unui obiectiv mai durabil – satul model –, al cărui actor principal a fost Gheorghe Focşa: "... în ultimii doi ani, în '38-'39, Fundaţia mi-a pus în spate o lucrare mai grea, mai deosebită, construirea unui sat model în Oltenia, Dioşti-Romanaţi. Acolo s-a întâmplat un incendiu, pe furtună. Focul a izbucnit de la o joacă de copii cu chibriturile la şura de paie şi de coceni. Pe furtună. Şi s-au distrus multe, gospodării întregi, vreo 60, dintr-un capăt la altul, în partea centrală a satului, de la Răsărit la Apus. Şi s-a făcut alarmă, a fost Vodă acolo, a dat un prim ajutor sinistraţilor. A doua zi, a treia zi s-a dus cu maşina acolo. Şi a dat un sfert de milion drept ajutoare ţăranilor, ca să compenseze pagubele, dar şi pentru reclamă. Când a venit la Bucureşti, l-a chemat pe profesorul Gusti, care era directorul general al Fundaţiei atunci, şi i-a zis: 'Voi la Dioşti să-mi faceţi un sat model'. Era ideea elaborată în cadrul Şcolii mai

64

dinainte, dar era o vorbă nedefinită, sau definită teoretic, fără corespondent practic. Profesorul Gusti, din armata aceea de inspectori, mai în vârstă decât mine, celebrităţi unii dintre ei, m-a chemat la el... Nici azi nu ştiu de ce s-a orientat către mine, şi mi-a zis: 'Mergi la Dioşti, stai două-trei zile sau cât vrei, cât ai nevoie, studiezi posibilitatea de-a face acolo un sat model, şi te-ntorci şi-mi faci un raport'. Am stat, am adunat obştea lângă mine, am vorbit, am primit un răspuns entuziast, mi-am făcut o serie de însemnări, am venit şi am făcut un raport, bătut la maşină, pe 20 de pagini, şi l-am predat. Profesorul l-a citit şi pe urmă mă cheamă, zice: 'Acuma te duci şi îl faci.' N-am avut încotro, a trebuit să accept. Eram deja angajat şi în Fundaţie..." (AIORZ doc. VII: 65).

Este semnificativ că în ciuda creşterii tensiunii interne şi internaţionale, în ciuda aservirii Serviciului Social unor scopuri propagandistice (sau tocmai de aceea?), Gusti şi colaboratorii sociologi lucrau intens la pregătirea Congresului Internaţional de Sociologie, convocat pentru data de 29 august 193979. Şi Gheorghe Focşa, şeful de şantier a fost mobilizat pentru a scrie o comunicare, dar fiindcă Gusti voia să le arate participanţilor străini şi alte realizări decât comunicările, l-a trimis înapoi la Dioşti pe tânărul său colaborator cu sarcina expresă: "Te întorci la Dioşti, şantierul nu merge cum trebuie, trebuie să fie gata lucrările satului model pentru congres" (AIORZ doc. VII: 66).

După cum se ştie, nici congresul nu a avut loc, nici aplicarea cunoştinţelor dobândite de echipieri nu a fost pusă în practică. Echipele nu s-au mai deplasat în sate din cauza războiului care izbucnise tocmai atunci, la 1 septembrie 1939. Paralel, sub presiunea unor personalităţi din jurul său, Carol al II-lea a fost convins de necesitatea suspendării Serviciului Social, ceea ce s-a şi întâmplat la 13 octombrie 1939.

Cum poate fi definit acest an al Serviciului Social, an al uniformei şi al disciplinei paramilitare? După părerea mea, definiţia lui H. H. Stahl este unilaterală. Serviciul Social – spune el – „a fost o încercare de a pune la punct tehnici de intervenţie, de

65

acţiune culturală, şi un mijloc de a educa o nouă generaţie de profesionişti" (Rostás 2000: 160). Această definiţie reflectă scopul pentru care a depus efort la rândul său şi Stahl. În realitate însă aceasta a fost o experienţă organizaţională mult mai complexă care întrunea şi inginerie socială, şi elemente de contramişcare regală îndreptată împotriva mişcării legionare.

*

După descrierea formelor de organizare prin care s-a manifestat Şcoala, ca o concluzie la prezentul capitol consider necesară abordarea unui fenomen relativ ascuns privirii superficiale. Acesta se regăseşte în unele mişcări, curente intelectuale care, aidoma mişcărilor religioase sau politice, hiperbolizează acţiunea şi neglijează obiectivul pentru care au fost iniţiate. Organizaţiile ştiinţifice şi culturale conduse de Dimitrie Gusti prezintă şi din acest punct de vedere un paradox. Deşi au fost planificate raţional, acţiunile de cercetare de început nu au dat rezultate importante. Ceea ce este interesant: Gusti nu se considera frustrat din această cauză. Pe el nu rezultatele imediat publicabile îl interesau, ci socializarea a cât mai mulţi intelectuali şi studenţi cu munca pentru sat.

Primele două ieşiri pe teren, la Goicea Mare (1925) şi la Ruşeţu (1926), nu puteau să fie altceva, decât luarea de contact cu satul, fără pretenţia unor rezultate publicabile. (Cu toate că un prim articol de sociologie juridică - al lui Stahl - de acolo s-a inspirat şi atunci a fost scris.) Campania de la Nerej (din 1927) a fost deja mai bine pregătită metodologic, dar dublarea-triplarea numărului participanţilor nu a adus decât un plus de experienţă în domeniul organizării. (Monumentalul Nerej, un village d'une région archaïque a fost realizat cu aportul unui mic număr de specialişti, conduşi de H. H. Stahl, în 1938.) În vara următoare, în 1928, Gusti s-a deplasat la Câmpulung Moldovenesc cu un efectiv mai mare. Nici din această campanie nu au rezultat decât 2-3 articole. Dar,

66

după această campanie, colaboratorii cei mai apropiaţi ai Profesorului au sugerat că ar fi timpul ca monografia, executată la nivel profesionist, să se deosebească de campaniile de introducere a studenţilor în cercetarea socială. Se punea, de fapt, problema profesionalizării meseriei de sociolog şi a impunerii acesteia prin publicaţii. Este interesant de văzut că Gusti nu-i îndemna la finalizare şi publicare pe tinerii săi colaboratori. În 1929, la Drăguş a invitat aproape o sută de participanţi, şi – deoarece se strânsese un material imens şi valoros – colaboratorii au cerut insistent să facă o pauză în privinţa campaniilor, iar vara următoare să fie dedicată unei campanii de completare. După cum se ştie, în 1930 a urmat Runcu (Gorj), şi în 1931 Cornova (Orhei). Abia în '31 şi '32 s-a ajuns la realizarea unor campanii de completare pentru Drăguş.

Conducătorul Şcolii a fost cel mai bine caracterizat de Mircea Vulcănescu, unul dintre discipolii săi cei mai talentaţi şi mai devotaţi, care nota următoarele: "Un duh neastâmpărat, iscoditor, veşnic mobil, îl îndeamnă să născocească veşnic lucruri noi, mereu altele, programe noi, instituţii noi, activităţi noi. Alături de el oamenii cei mai tenace se uzează repede, şi ideile cele mai fecunde, la fel. Căci oamenii, ca şi ideile, nu se maturizează la el, deosebit de activitatea lor făptuitoare, ci chiar în cursul făptuirii lor. Îndată ce s-au maturizat, fiecare devine autonom, integrându-se, de bunăvoie, mai departe, în lucrarea comună. Chiar instituţiile pe care Dimitrie Gusti le întemeiază, de îndată ce devin viabile, îşi dobândesc autonomia. Câte creaţii de-ale lui, n-au ajuns astfel să facă faima altora? Dar ce importă? Vin îndată altele la rând" (Vulcănescu 1936: 1246).

Ar fi greşit să explicăm această atitudine exclusiv prin componente ale personalităţii Profesorului. Este adevărat că Gusti era foarte exigent în munca ştiinţifică, şi poate şi din această cauză nu şi-a terminat niciodată tratatul de sociologie. A fost, de fapt, mult mai interesat de atragerea în cunoaşterea satului a unui număr cât mai mare de intelectuali, studenţi în primul rând, decât de scrierea unor opere docte. Nu trebuie să uităm, că el a pus un

67

accent la fel de mare pe acţiune culturală, ca şi pe cunoaştere. Adică, am putea considera că acţiunea pentru el nu trebuia să fie condiţionată de cunoaştere academică. Gusti nu împiedica pe nimeni să ajungă sociolog profesionist, ba dimpotrivă, îl ajuta din răsputeri, dar când era vorba de alocarea unor resurse, înclina mai mult spre o nouă campanie, decât spre finalizarea în publicaţii a lucrărilor.

Când a devenit director general al Fundaţiei Culturale Regale "Principele Carol", Gusti a pornit campaniile de muncă culturală la sate, în care cercetarea avea o anvergură mai mică, şi se preconizau rezultate imediate şi cuantificabile. Dar, la fel ca în anii '20, în care numărul participanţilor a sporit aproape de opt ori, acum, între 1934 şi 1939, numărul – de data aceasta al echipelor – a crescut de peste zece ori. Dacă parcurgem rapoartele sintetice, volumul de muncă este impresionant în sine, dar nu în raport cu numărul satelor (15 mii). Este cert, că nu rezultatele punctuale, ci semnificaţia lor intens mediatizată a fost mai importantă. Nu numai fiindcă acţiunile vizau, în primul rând, educaţia patriotică a ţăranilor, ci deoarece au făcut-o în cultul lui Carol al II-lea.

Cei care i-au reproşat sau îi mai reproşează lui Gusti această predilecţie pentru lărgirea acţiunilor, fără finalizarea lor, pentru inventarea a noi şi noi acţiuni, neurmată de definitivarea lor, uită că Profesorul, ca orice intelectual al tranziţiei - după cum l-a surprins în acelaşi studiu Mircea Vulcănescu - era nerăbdător: "Pentru el, timpul nu iartă. Creaţia este pentru timp. Nu pentru eternitate. Ce poţi să faci, fă îndată! Dar neastâmpărul său creator nu se mărgineşte numai să scrie cărţi şi să antreneze oamenii după sine. Firea lui e setoasă de ordine şi realitate. Ce s-a închipuit, trebuie imediat concretizat în faptă" (Vulcănescu 1936: 1246). Iar cei care zâmbesc zeflemitor de utopismul lui idealist, uită că vocaţia de sociolog, de cercetător al realităţii s-a născut şi s-a instituţionalizat în cadrele create de Gusti.

68

II. VECINĂTĂŢILE ŞCOLII GUSTIENE

Chiar dacă numeroase şi importante şcoli de sociologie organizaţională şi de sociologia ştiinţei au neglijat rolul mediului, preocupările pentru această dimensiune au fost prezente în sociologia de la începutul secolului. Se ştia, bunăoară, că organizaţiile nu sunt nişte grupuri izolate, că mediul influenţează obiectivele, structura şi, până la urmă, chiar soarta organizaţiilor. Dar, numai în ultimii 30-40 de ani asistăm la ridicarea mediului la rangul de variabilă fundamentală. Dacă organizaţiile sunt definite ca sisteme deschise, relaţiile cu mediul sunt definitorii pentru însăşi existenţa organizaţiilor.

Mediul organizaţional al Şcolii gustiene merită să fie abordat în lucrarea de faţă într-un capitol de sine stătător, mai articulat, decât abordările în maniera "influenţei social-politice şi economice" din anii '60. Segmentele nu le voi prezenta după criterii apriorice, ci le voi trata în funcţie de importanţa lor. Iar importanţa, ponderea reiese din cercetarea efectuată. Urmând sfatul lui Perrow, voi aborda mediul Şcolii analizând mai întâi nivelul superior, iar pe urmă pe cel inferior organizaţiei (Ch. Perrow 1994). Ca atare, voi aborda mai întâi influenţa puterii, şi pe urmă pe aceea a comunităţilor rurale. În continuare, dar nu în ordinea importanţei, voi prezenta rezultate cu privire la investigaţia legăturii Şcolii cu mişcarea legionară, cu sociologi, oameni de cultură străini şi cu persoane şi organizaţii colaterale.

69

Sub semnul Coroanei

Încep analiza mediului organizaţional al Şcolii gustiene cu puterea din mai multe raţiuni. În primul rând, Gusti de la bun început a implicat statul, elita politică a vremii în Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială. Nu împotriva, nu paralel cu aceste entităţi vroia să studieze şi să reformeze organizarea satului, a culturii şi a învăţământului românesc. Tocmai din această cauză aştepta, cerea sprijin pentru organizaţiile şi acţiunile sale din sfere sus-puse, adică de la nivele mai înalte decât organizaţiile lui.

La începutul anilor ’20, sponsorizarea organizaţiilor lui Gusti a fost slabă şi difuză. Prin Institutul Social Român însă Gusti stabilise relaţii amicale cu personalităţi din toate partidele ţării. După cum mărturisea Stahl, Profesorul izbutea să adune banii necesari campaniilor "te miri de unde". Pentru perpetuarea ajutorului a fost nevoie de publicitatea de care vom vorbi mai încolo. Practicile de legitimare şi scopul ştiinţific al campaniilor nu se suprapuneau decât în mică măsură. Primele se rezumau doar la descoperiri de artă populară şi gesturi de asistenţă medicală, juridică şi economică, dar aceasta era suficient pentru acoperirea cheltuielilor de campanie. Dar, nu mai mult.

Abia în 1930 se deschide o perspectivă de finanţare pentru planurile lui Gusti. În primul rând Profesorul fusese investit cu funcţii în conducerea unor mari organizaţii de stat, iar prin acestea putea obţine sprijin pentru activitatea de cercetare. Mai însemnată a fost însă asistenţa acordată de Monarhie. Iată cum descrie Emanoil Bucuţa, în stilul apologet al perioadei, natura "colaborării" dintre Carol al II-lea şi Dimitrie Gusti: "În nimic nu se vede însă mai limpede caracterul şi puterea acestei epoci de înrâurire, decât din legătura care s-a făcut între pilda Institutului Social Român şi acţiunea la sate a Fundaţiei Culturale "Principele Carol". Încă din 1930 M. S. Regele binevoia să primească preşedinţia de onoare a Institutului, iar în 1934 a numit pe dl. D.

70

Gusti, preşedintele activ, director general al Fundaţiei Culturale Regale, întâia născută şi poate cea mai dragă. De când se schiţează în 1921 întâiul plan al unei case a Culturii Poporului, gândită până în amănunt de Principele Moştenitor Carol, ca o unealtă de ridicare a ţării după război, dar realizată numai treptat şi fragmentar, preşedintele Institutului Social Român fusese chemat s-o organizeze şi s-o conducă. Drumul era de-atunci deschis. Acum venise prilejul recâştigării unui timp pierdut şi al îndreptăţirii marii încrederi regeşti pusă în omul de ştiinţă. De aceea, când M. S. Regele Carol al II-lea a luat hotărârea să se lucreze de-a dreptul între ţărani prin echipe studenţeşti cu un program menit să pătrundă şi să dezlege problemele de căpetenie ale obştei româneşti, experienţa de ani de zile a Institutului Social Român s-a arătat ca un adevărat rezervor de adevăruri, de constatări şi de metode, din care se putea lua cu mâini pline" (Bucuţa 1936: 592). Chiar şi din acest fragment ne putem da seama că sprijinul lui Carol ar fi apărut mai devreme, când Gusti a fost instalat ca director al unei mari instituţii de îndrumare a culturalizării satului, Casa Culturii Poporului. Plecarea în "bejănie" a principelui a amânat planul sine die. Însă revenirea lui Carol al II-lea la tron nu l-a găsit pe Gusti nepregătit. Având experienţa a şapte campanii monografice, ca ministru a putut să dezvolte o lege a Fundaţiilor Regale care să fie în consens atât cu doctrina culturală regală, cât şi cu propriile sale planuri.

Pentru a explica mediului politic şi intelectual importanţa monografiei, Gusti a construit o adevărată teorie a etapelor de aplicare a sistemului său, în care se constată că perioada de cercetare monografică a adus suficientă experienţă, încât a venit timpul acţiunii culturale. "Astăzi - scria Octavian Neamţu - prin Fundaţia Culturală 'Principele Carol', gândirea sociologică, etică şi politică a Profesorului Gusti, adaptată idealurilor sociale şi spirituale formulate de Rege, precum şi dorinţei regale de a ajuta satele potrivit cu nevoile actuale ale ţărănimii stă la temelia unei mişcări sociale care lucrează asupra ţării întregi. Principiile

71

călăuzitoare ale noii munci culturale la sate au fost formulate de Maestatea Sa Regele Carol a II-a la redeschiderea Fundaţiei într-o cuvântare puternică în care hotărăşte scopul, caracterul, mijloacele şi rolul Său în munca instituţiei Sale astfel: 1) Reforma agrară, prin împroprietărirea ţăranilor şi acordarea votului obştesc, nu sunt suficiente pentru aşezarea pe temelii trainice ale Statului românesc; 2) Reformele politice şi economice trebuie întregite printr-o muncă de îndrumare spirituală; 3) Munca de îndrumare spirituală trebuie făcută coborând la sate şi amestecându-ne în viaţa de fiecare zi a ţăranului; 4) Reforma spirituală a satelor este o lucrare de lungă durată; 5) Munca culturală la sate cere suflet şi jertfă; ea va fi făcută de tineret; 6) Instituţia locală pentru ridicarea satului este Căminul Cultural, organ de 'tutelă morală' asupra satului; 7) Munca culturală urmăreşte ridicarea individului şi a comunităţii, dar a individului pentru comunitate; 8) Conducătorul şi îndrumătorul suprem al Fundaţiei rămâne Maestatea Sa Regele" (Neamţu 1936: 1029).

Relaţia lui Gusti cu Carol al II-lea nu a avut caracterul unui contract impersonal, în sensul unor relaţii codificate birocratice apusene, în care cineva deschide nişte linii de finanţare pentru anumite servicii. Aş spune – exagerând în mod voit – că era vorba de relaţia de vasalitate dintre un monarh luminat şi un mandarin învăţat. Această relaţie se baza pe încredere personală, nu pe reguli, reglementări. În acest sens este semnificativă mărturia lui Stahl: "Fundaţia Regală 'Principele Carol' era veche, făcută anume pentru acţiune culturală la sate. Cu o linie clar haretistă80. Cu Mugur şi cu doctorul Voiculescu încercaseră să facă ceva. Gusti a venit cu o nouă concepţie, dar linia era de mult trasată de Vodă Carol. Avea această ambiţie, să fie un fel de Brâncoveanu al culturii româneşti. Păcat că omul avea mari defecte, că altfel era plin de calităţi. Ciudată făptură. Foarte ciudată. (...) El avea, în Fundaţie, în afară de relaţiile cu Gusti, doi oameni cu care avea legături, cu Victor Ion Popa81 şi cu mine. Victor Ion Popa era un fanatic al lui Carol. Eu, nu. Dar el, da. Vodă Carol considera că

72

această echipă, Popa – Stahl, este cea mai eficientă din toate. Eu am fost profesor în şcoala lui Mihai82. Să-l învăţ pe Mihai cam despre ce era vorba în probleme de acţiune culturală. Şi relaţiile cu el erau foarte interesante, în sensul că-ţi dădeai seama că are o mulţime de calităţi. De pildă, a trebuit să mă duc în Valea Doamnei. ‚Unde te duci, Stahl?’ În Valea Doamnei. ‚În Valea Doamnei? Să nu iei contact cu popa cutare! Futu-i mama lui de popă, e un măgar! Să iei contact cu Vică Pogoreanu!’ Până la asemenea detalii mergea, cunoştea lumea de pe valea aceea, cu cine pot să am relaţii, înjura de mamă, normal, însă spunea aceste lucruri precis. Sau, îmi aduc aminte, când lucram la Muzeul Satului, venea să vadă cum merg lucrurile. Şi îi spuneam atuncea: am vrea să ne întindem şi în locul cutare şi cutare şi cutare, însă este aici un gard şi Dombrovschi – primarul, nu ne dă voie să-l dărâmăm. Vodă Carol a ridicat un picior, l-a pus pe gard şi l-a trântit la pământ. ‚Să-i spui că eu l-am dărâmat!’ (...) Astea erau relaţiile pe care le aveai cu el. Foarte umane. Directe. Fără nici un fel de încercare de a face uz de prestigiul lui, era – cum să spun eu – erai colaborator cu el, aşa simţeai" (Rostás 2000: 110-111). Acest portret, această relaţie între un suveran şi Şcoala gustiană are multiple semnificaţii. În primul rând trădează un paternalism regal, acceptat firesc, ba chiar cu admiraţie de intelectuali. Imixtiunea în cercetarea de teren, sprijinirea construcţiei Muzeului Satului şi prin gesturi pe cât de teatrale, pe atât de discutabile din punct de vedere juridic, denotă o atitudine de tutore faţă de gustişti. În al doilea rând – prin supravieţuirea acestei imagini – putem înţelege dăinuirea peste decenii a mentalităţii de “funcţionar de stat” a intelectualilor (nu numai români).

Pe baza acestei relaţii Gusti putea să întreprindă aproape orice. Se putea mări an de an numărul echipelor studenţeşti. Se ivise posibilitatea reluării monografiilor vechi şi extinderea lor la regiunile înconjurătoare, de la Nerej la Vrancea, de la Drăguş la Făgăraş. Au fost demarate şi alte monografii noi, ca cele de la Şanţ, Clopotiva şi plasa Dâmbovnic. Acum, în sfârşit, s-a realizat

73

planul mai vechi al tinerilor monografişti de a avea o revistă a lor, „Sociologie Românească”. La îmbogăţirea infrastructurii comunicaţionale a Fundaţiei a contribuit şi apariţia publicaţiilor periodice „Curierul echipelor” şi „Curierul Căminului Cultural”, şi practic a tuturor volumelor de sociologie şi de muncă culturală începând din 1934 până în anul 1948. Tot atunci putea fi demarată – ţinându-se cont de sistemul gustian – redactarea monumentalei Enciclopedii a României, concepută în şapte volume (şi din care au apărut, în 1938-1939, patru). Şi nu s-ar fi putut ridica doar în câteva luni Muzeul Satului din Bucureşti, dacă fondurile nu ar fi fost nelimitate.

Dacă la început, pornind din 1920, propunerile lui Gusti vizau în primul rând ridicarea satului, odată cu numirea sa în fruntea Fundaţiei a avut loc o mutaţie sensibilă. Octavian Neamţu citează cuvintele regelui denotând intenţia "realizării unei duble transformări: a ţăranilor şi a intelectualilor": "Prin chemarea făcută tineretului studenţesc să vină alături de Mine ca să încercăm o întreprindere sănătoasă a satelor noastre, am urmărit două scopuri: Am urmărit mai întâi scopul cel mare de a face ceva pentru satele noastre şi pentru ţăranii noştri. Dar am mai urmărit un alt scop, acela de a arăta tineretului nostru care este calea sănătoasă a muncii şi a surplusului de energie." În aceeaşi scriere Neamţu citează din îndemnul regelui, rostit la plecarea pe teren a echipelor regale, în 1934: "Sper că sunteţi toţi convinşi de munca ce vi se cere. E adevărat că este o muncă de sacrificiu, dar trebuie să fiţi convinşi că este o muncă adânc rodnică şi folositoare ţării. Nu plecaţi acolo ca să faceţi o muncă de paradă, ci vă duceţi în acele colţuri pierdute de ţară ca să întreprindeţi o lucrare de fiecare clipă, o lucrare migăloasă dar o lucrare care trebuie să lase urme trainice în fiecare sat... Va trebui să treceţi din casă în casă, să vorbiţi cu fiecare, să-i îndrumaţi şi sfătuiţi. Voi nu veniţi cu puterea pumnului; voi trebuie să veniţi cu puterea inimii şi puterea convingerii. Numai vorbind, arătând fiecăruia ce trebuie să facă, îi veţi putea îndruma" (Neamţu 1936: 1033-1034). Aceste intervenţii

74

regale denotă că strategia de educare a satului este importantă prin munca tinerilor grupaţi în echipele regale ale Fundaţiei, ca atare, conduşi şi inspectaţi de colaboratorii lui Gusti. Şi, cine cunoaşte activitatea „voluntară” a legionarilor, va înţelege de ce a ferit Carol al II-lea echipele regale de "munca de paradă".

Din anul 1934 a început o competiţie surdă, dar reală între legionarii care foloseau "puterea pumnului" şi echipierii regali, înarmaţi cu "puterea convingerii". Era evident pentru oricine – chiar dacă presa Fundaţiei n-o mărturisea – că sporirea numărului de echipe trimise vară de vară constituia o metodă pentru a canaliza energia tinerească spre a activa sub protecţia regelui şi sub îndrumarea colaboratorilor lui Gusti. Şi fiindcă lupta dintre forţele aliate cu Carol şi legionari s-a înteţit de-a lungul anilor, în 1938 regele – după preluarea puterii – a promulgat Legea Serviciului Social, pe care Gusti şi colaboratorii săi o promovaseră anterior. Prin această lege Carol a subvenţionat şi mai mult organizaţia condusă de Gusti. Miza era, pe de o parte, înrolarea tuturor absolvenţilor de facultate în altceva, decât în cuiburile legionare, şi, pe de altă parte, demonstrarea grijii paterne purtate de Carol viitorului tineretului ţării. Serviciul Social nu era însă o organizaţie de binefacere pentru sufletul studenţilor şi al ţăranilor. Chiar dacă formal nu a fost inclus ca o organizaţie subordonată Frontului Renaşterii Naţionale, din jurnalul lui Carol reiese pregnant misiunea acestei creaţii gustiene: "Pe urmă, îl chem pe Giurescu83

şi, împreună cu Argetoianu, discutăm asupra F.R.N. Are idei clare şi văd că vede foarte bine problema. Vede că, fără a cădea în păcatele partidelor tradiţionale, trebuie să alcătuiască un organism care să facă legătura între popor şi guvernanţi, un organism prin care orice acţiune de guvernământ trebuie să fie difuzată şi explicată până la ultimul colţ al ţării. Argetoianu propune ca să se puie în aceasta la contribuţie şi Serviciul Social. Giurescu fiind un colaborator al acestuia, va pricepe uşor acest punct de vedere" (Carol al II-lea 1997: 235).

75

Fără a minimaliza importanţa modernizării vieţii ţăranilor, dar după instalarea dictaturii regale pentru Carol a devenit mult mai importantă organizarea tineretului. Iar organizarea tineretului în echipe de Serviciu Social era primordială în raport cu conţinutul în sine al serviciului. Era evident pentru oricine că organizarea paramilitară, împrumutarea unor gesturi legionare, însă fără mistica şi limbajul legionarilor, nu viza altceva decât contracararea acestei mişcări concurente. Se credea că atracţia Gărzii de Fier va fi diminuată dacă tineretul universitar va găsi în Serviciul Social aceleaşi forme de organizare, crezându-se, totodată, că tinerii gardişti sau simpatizanţii legionari, odată înrolaţi în acest serviciu obligatoriu, vor fi neutralizaţi de ceilalţi.

Prin introducerea Legii Serviciului Social Gusti şi colaboratorii (dar, de fapt Carol) au repurtat o victorie tacită asupra legionarilor. Au reuşit să ofere tinerilor un ritual, o gestică la modă în cadrul echipelor Fundaţiei. Acest succes a fost însă doar aparent. Se pare că licenţiaţii legionari încadraţi în echipe au fost cei care i-au contaminat pe ceilalţi echipieri. Acest fapt l-a determinat pe Carol al II-lea să suspende, cu părere de rău, Legea Serviciului Social: "Miercuri, 11 octombrie 1939. (...) astăzi mi-am călcat oribil pe inimă înaintând lui Argetoianu cererea de suspendare a Serviciului Social. Legea o fi fost defectuoasă, dar opera în sine a fost cât se poate de frumoasă şi am crezut cu toată puterea într-însa. Cu toată această suspendare, opera, în mai redus, va trebui să continue şi va continua prin Fundaţia 'P/rincipele/ Carol'. Clipele astea au fost triste şi dureroase". "Vineri, 13 octombrie. E o zi tristă pentru mine. Se pune în aplicare suspendarea Serviciului Social. Ceea ce visasem, ceea ce fusese un ideal pe care-l întrezăream din vremuri de bejănie a fost îndepărtat din cauza unor nemulţumiri pe cari eu continui a le considera ca fictive şi cari, desigur, au fost pricinuite de o prea mare dorinţă a lui Gusti de a face bine. L-am frânat cât am putut, dar tot mi-a scăpat printre degete..." (Carol al II-lea 1997: 244-246).

76

Din cele de mai sus rezultă că "mişcarea", iniţiată de Dimitrie Gusti şi pentru Carol al II-lea, a fost serios pusă în pericol de către legionari chiar din interiorul ei. Acest eşec nu a fost însă recunoscut de Gusti, care a republicat Legea Serviciului Social şi după război. (Se pare că în opinia lui Gusti Serviciul Social nu a fost infirmat de practică, ci interzis sub presiunea dreptei extreme, mai ales că a fost apreciat şi de preşedintele Roosevelt cu ocazia întrevederii particulare din 1939.) Dar, se pune întrebarea, de ce n-a reuşit mişcarea să evite acest deznodământ? Este oare suficientă interpretarea regelui despre infiltrare? După părerea mea, dacă şcoala sociologică prin adunarea voluntară a tinerilor în jurul lui Gusti a fost autentică, atunci mişcarea echipelor regale nu a fost, iar „armata” de funcţionari ai Serviciului Social cu atât mai puţin.. A fost un produs al epocii, al unei strategii disperate de a moderniza, de a omogeniza populaţia, combinată cu o campanie surdă de a învinge un duşman politic aparţinând extremei drepte. Un duşman care avea de peste un deceniu experienţa luptei clandestine nu putea însă fi învins de o contramişcare asistată de sociologi de bunăcredinţă – chiar finanţată de la buget.

Penetrarea echipelor de către Legiune, declanşarea războiului au fost constrângerile pentru care Carol al II-lea a suspendat activitatea Serviciului Social. După demisia lui Gusti din fruntea Fundaţiei, aceasta a revenit la structura sa iniţială, sub conducerea lui Octavian Neamţu. Chiar dacă prin aceasta Şcoala sociologică s-a despărţit de munca culturală de la sate, Fundaţia a avut un rol fundamental în finanţarea operelor gustiştilor84. Şcoala sociologică prin ISR şi Seminarul de sociologie îşi continua activitatea de "birou". Guvernarea Antonescu nici nu a sprijinit-o, nici nu a persecutat-o. Colaboratorii lui Gusti au fost angajaţi în număr mare la Institutul Central de Statistică, unde munca de cercetare de teren – în condiţiile războiului – a fost axată pe identificarea românilor de dincolo de râul Bug85. Ori aceasta nu poate fi considerată ca sprijin din partea puterii, ci ca mobilizarea experţilor în scopuri politice actuale.

77

După 23 August 1944 puterea nu a dat atenţie propunerilor lui Gusti, ba mai mult, în 1948 a fost desfiinţată nu doar Şcoala, dar însăşi sociologia. Este cunoscută soarta ulterioară a monografiştilor, iar în privinţa destinului personal al şefului şcolii este suficient să cităm aici – fără comentarii – însemnarea din 31 decembrie 1953 din jurnalul lui G.T. Kirileanu86: „Mare surpriză. Primesc scrisoare (carte poştală) de la D. Gusti, care în pragul Noului An, gândul lui se îndreaptă spre mine, prieten din anii de studenţie. Este bolnav. Pentru a-şi duce existenţa, lucrează la o cooperativă meşteşugărească din apropierea Capitalei [comuna Căţelu] care confecţionează jucării de cauciuc pentru copii. Orarul de lucru pe timp de iarnă este de la orele 5 la 23. Iată ce face regimul comunist cu oamenii mari de cultură ai neamului românesc!” (Kirileanu 2004:248).

78

„Coborârea” în sat

De vreme ce toate programele gustiene vizau satul, ţăranul român, se ridică problema: de ce şi în ce fel să abordăm satul ca mediu al Şcolii, şi de ce îl considerăm subordonat? Nu este o blasfemie chiar şi o asemenea formulare a întrebării? Satul însă a fost şi în concepţia gustiştilor o unitate socială, şi poate fi considerat organizaţie. Între această organizaţie şi Şcoala Gusti raportul a fost, de la bun început, asimetric. Cercetătorii "coboară" în adâncul ţării - în sat - de pe piscurile înalte ale ştiinţei din Bucureşti. Ceea ce fac, este considerat drept un ajutor dat obştii ţărăneşti, care trebuie să le fie recunoscătoare. (Vezi diplomele de cetăţean de onoare acordate lui Gusti de conducătorii satelor cercetate şi nenumăratele mulţumiri publicate în presă.) Deci, chiar dacă, formal, satul nu este organizaţie subordonată Şcolii, simbolic este chiar foarte mult. Nu se pune problema ca monografiştii şi ulterior echipele regale să nu fi avut simpatii ab ovo pentru soarta satului, a ţăranului. Dar, preconcepţia ideologică – satul este rezervorul „culturii naţionale autentice”, dar totodată şi un spaţiu social de ridicat din subdezvoltare – i-a împiedicat pe gustişti şi în cercetare, şi în asistenţă culturală să se debaraseze de atitudinea de misionar. Intelectualul est-european, promotor al construirii culturii şi statului naţional nici nu putea să se apropie altfel de ţăran, decât de “sus”.

Se poate spune, pe de altă parte, că organizaţiile lui Gusti au procedat în maniera misionarilor: la început cu mai puţină, pe urmă cu mai multă stăruinţă. La începuturile monografiei "invadarea" unui sat de către profesori şi studenţi provoca panică. Este de ajuns să cităm dintr-un studiu al lui H. H. Stahl fragmente semnificative din jurnalul echipei de la Nerej (1927) cu privire la imaginea celor care credeau că se deplasaseră la ţară pentru a-i sprijini pe ţărani: "Dra. Stamate comunică că suntem socotiţi adventişti, dl. Cioranu fiindu-ne preot. Dl. Profesor confirmă cele spuse de dra. Stamate, întrucât şi dsa, având o convorbire cu o fată

79

din Nereju pe care o poftise, după înfiinţarea bibliotecii, să citească ceva cărţi, fata drept răspuns i-a spus că nu poate citi cărţi de-ale noastre, fiindcă suntem adventişti, ea fiind convinsă că numai adventiştii dau cărţi fără bani." "Săteanul Beza a spus că mulţi împărtăşesc părerea că suntem chemaţi de dl. Costică Macovei, primarul comunei, pentru a interveni sau a face pe orice cale ca să li se ia pământurile." "Suntem veniţi aici în sat cu fonduri date de Stat pentru a verifica dacă se pot pune noi impozite..." "Dl. Prof. Gusti comunică că o fată din Nereju i-a spus că studenţii ar fi amendat fetele care s-au gătit sărbătoarea, iar pe dumnealui, socotindu-l ca învăţătorul studenţilor, l-au întrebat dacă le dă voie să se gătească ori nu la biserică." "Mai multe fete cărora li s-a cerut să formeze un grup care să fie fotografiat, au răspuns că ele nu vor să fie fotografiate, întrucât fotografiile vor fi împuşcate, astfel că ele în acest chip vor fi omorâte" (Stahl 1936: 1144). Uneori sătenii au fost şocaţi de glumele monografiştilor care îşi permiteau metode coercitive pentru succesul cercetării. La Cornova - după cum relatează Mihai Pop87 - " din punctul de vedere al folclorului cred că n-a fost aşa de grozav ca în alte părţi. Mai întâi şi întâi că n-aveau muzică, ei cântau după fanfară, şi în sat nu era fanfară, şi atunci noi am tot aflat că e o fanfară într-un sat vecin, şi am vrut să aducem fanfara de acolo, şi fanfara a tot refuzat să vină. Şi atunci, într-o bună zi, şeful de post a hotărât să ne aducă fanfara. Şi s-a dus şi i-a arestat. Şi i-a adus cu căruţa, şi ăia când au aflat de ce i-a adus, au fost pân' la urmă foarte fericiţi.(…) Şi la un moment dat eu le-am spus ălora de la fanfară: 'Da' voi imnul ăla Boze ţare îl ştiţi?' şi ei au zis 'Cum să nu!' şi au început să cânte. Şi atunci toate babele s-au pus pe genunchi, şi au început să-şi facă cruce. Adică aşa erau ei de pătrunşi de chestia asta, nu era o glumă" (Rostás 2003: 304)

Metodologul echipelor monografiste considera conflictele iniţiale cu satul ca având obârşia în nepriceperea monografiştilor de a se prezenta, de "a se vinde" satului. Cu timpul aceste tehnici au fost inventate şi perfecţionate. După nici zece ani H. H. Stahl

80

putea scrie: "Astăzi ne mândrim cu abilitatea noastră profesională: ştim să facem pe om să se simtă bine lângă noi. Să-şi aducă aminte de ce n-ai gândi. Să plângă şi să bocească la comandă aproape, sau să râdă şi să joace când vrem noi. Astăzi putem face aceste lucruri, fiindcă ştim că dragostea noastră de omul simplu este contagioasă88

şi avem îndemânarea de a o face contagioasă" (Stahl 1936: 1143-1144).

Dacă la unele campanii şi la unii cercetători această tehnică a dat roade, nu se poate, totuşi, afirma că satul românesc ar fi prins gustul echipelor şi s-ar fi apucat numaidecât să se ridice, la îndemnul studenţilor. După zece ani de cercetări monografiste, Octavian Neamţu - în spiritul orientării de la Fundaţie - afirma deschis: "Ţăranul care fugea de monografişti (subl. ns.) şi le arăta neîncredere, dovedea că pe-acolo orăşeanul nu trecuse niciodată cu gânduri bune şi nu coborâse în sat niciodată ca să ajute pe săteni. Aci nu putea ajuta simpla cercetare ştiinţifică, ci trebuiau luate măsuri de îndreptare, deprinzând pe ţăran să râvnească la o viaţă sănătoasă, să-şi crească copiii în condiţiuni mai igienice şi arătându-i puterile de a spori rodul pământului, ca să-şi recâştige încrederea în puterea muncii lui, precum şi dorul de viaţă frânt de greutăţile vremii" (Neamţu 1936: 1023).

Între idealul formulat şi realitatea cotidiană a muncii culturale se căsca, însă, o mare prăpastie. Când un responsabil al Şcolilor Ţărăneşti este în stare să scrie la modul general că "ţăranul ca şi copilul (subl. ns.) percepe viaţa global..." (Culea 1936: 749), atunci strategia modernizării este îndoielnică. La aceasta se poate adăuga că dacă echipele regale între anii 1934-1938 au avut rezultate punctuale cuantificabile, în ce priveşte echipele Serviciului Social, pregătite în mod sumar, ele nu puteau avea acel rol educativ – după cum rezultă din multe din mărturiile echipierilor – pe care îl dorea instituţia.

Din analiza comportamentului sătenilor faţă de monografişti se poate constata o ameliorare în decursul anilor. Experienţa vechilor monografişti evita sau dezamorsa conflicte.

81

Altfel se pune problema după 1934, când nu toate echipele aveau în frunte monografişti experimentaţi, şi atunci rezistenţa satului devenea efectivă. Experienţa lui Gheorghe Focşa dovedeşte importanţa experienţei de monografist în fruntea echipelor studenţeşti: "Mie mi-a venit în sarcină, fără preferinţă personală, Ţara Oaşului. Şi aşa am ajuns, în primăvara anului '34 în Moişeni, Ţara Oaşului.(…) Pentru prima dată în zonă, şi pentru prima dată cu asemenea sarcină. Acolo era o încercare de îndrumare mai temeinică, cu accente pe cercetare, în prima campanie, şi activităţi practice, implicate. Dar, prima campanie trebuia să fie mai temeinică, cu cercetări şi statistice, în legătură cu populaţia, cu starea economică şi aşa mai departe. Mişcarea populaţiei pe o sută de ani, de exemplu, am urmărit-o, naşteri, decese, căsătorii. (…) Apoi, ocupaţiile de tot felul, care-i starea lor, viaţa socială, folclorul, muzica, basme, dansul şi aşa mai departe. Adică, tot ansamblul manifestărilor vieţii. Perspectiva era largă şi consemnarea lipsurilor, elaborarea planului şi mobilizarea obştească la acţiune. Cu participarea grupei, care venise, întărită şi cu premilitari, atunci când era nevoie, câte o sută în grup. Am lucrat după nevoile satului. Mai întâi impresiile au fost ciudate. Ţara Oaşului de atunci nu-i Ţara Oaşului de azi. Veştile se dădeau după slujba de la biserică, când era mulţimea adunată în faţa bisericii. Am făcut o listă mică – am ajuns duminică de dimineaţa acolo – o listă cu cine suntem noi şi ce vrem. Şi am trimis-o preotului către sfârşitul slujbei. (…) Şi preotul a ieşit în faţa mulţimii şi a zis: ‚Veniră 14 domni de la Bucureşti, trimişi la noi. Vor să facă drumuri, vor să facă poduri, vor să planteze pomi fructiferi, vor să facă şezători culturale şi aşa mai departe. Să le dăm concursul.’ Vorbea, el era oşan, din Certeze, sat vecin, şi vorbea în graiul neaoş oşenesc. Am făcut eforturi ca să înţeleg ce spune, că sunt particularităţi de limbă foarte evidente. Ne-am făcut planul, ne-am aşezat la lucru, aveam şi medic uman, medic veterinar, inginer agronom şi aşa mai departe. Adică, erau şi absolvenţi de facultăţi, şi studenţi. La medicină era, de exemplu, un

82

student de anul ultim, militar, căpitan, doctorul Rotaru. La chirurgie se specializase, nu terminase încă şi căsătorit, era şi cu doamna. Şi s-a improvizat într-o casă bătrânească de lemn, cum erau toate la vremea aceea... una singură era acoperită cu ţiglă, mai nouă, şi cu trei încăperi. (…) Şi, am observat că drumul vechi, principal era aşa de strâmt, încât, când venea un car din sens invers, primul trebuia să strige şi ăla intra într-o curte vecină, ca să poată trece. Şi atunci, prima sarcină a fost referitor la drum. Rugămintea ca de-a dreapta şi de-a stânga să tragă fiecare patru metri gardul în dreapta şi în stânga. Şi mobilizând satul – şi acuma mă mir, cum au acceptat în toiul verii, în luna iulie, să taie arborii plini cu fructe şi să tragă gardurile înapoi, să muncească din greu, la muncă foarte grea, împreună cu echipa, şi cu mine, şi cu premilitarii, la lucru. (…) Dar, la discursul popii, din prima clipă, din mulţimea aceea, un bărbat a strigat... erau toţi în costume de tradiţie, vara, cald: ‚Stăm aici de patru sute de ani, n-a mai făcut la noi nimeni nici drumuri, nici poduri. Om mai sta încă patru sute de ani!’ Dar eu prinsesem, mergând, informaţii, de colo-colo, trecând peste râul Rău, vijelios, cel mai vijelios din Ţara Oaşului şi cu un debit mai mare, mai ales în unele momente din sezon, la topirea zăpezilor sau la ploi torenţiale, el a cărat pietroaie imense, până pe albia lui jos, până... traversând satul Moişeni şi Cuhea. Mi se spusese că un cetăţean, voind să treacă prin vad, prin apă cu carul cu boi sau cu căruţa cu cai s-a înecat cu totul. Cu două luni mai înainte de a ajunge noi. Şi n-am răspuns la... dar am înţeles cum pot să judece unii.(…) Când a venit profesorul Gusti, era întovărăşit de directorului bibliotecilor de sat, Emanoil Bucuţa.(…) Şi asta era în '35, tot vara, că noi vara făceam campanie. A intrat cu maşina, moişenanii cu primarul în frunte, că era primărie atunci la Moişeni, s-au dus călări cu cai albi să-l primească.(…) Şi Gusti era întovărăşit şi de un tânăr sociolog din SUA, Philip Mosely89, care – atras de ecoul Şcolii Gusti – venise în ţară să vadă ce se întâmplă, şi a prins ocazia şi a venit la Moişeni cu maşina direct. Au intrat pe un drum de 4 km pavat cu bolovani de piatră, acolo unde cu un an

83

în urmă carul intra până în osie şi nu-l puteau scoate cu patru boi din noroi. O porţiune relativ mică. La contactul cu şoseaua chiar era. Şi, când au ajuns la pod, a stopat maşina şi au coborât jos. Profesorul mă întreabă: ‚Cine a făcut drumul, pe care am mers?’ Zic: ‚Noi, cu echipa şi cu satul’. ‚Dar cine a făcut podul?’ ‚Tot noi, cu echipa şi cu satul.’ ‚Oh, zice, dar aţi lucrat aici!’ ‚Păi, zic, n-am venit să lenevim, am lucrat. Mai sunt şi alte lucruri de văzut.’ Pe urmă ne-am dus la dispensar, s-au făcut fotografii, era şi cu fotograful Fundaţiei după el atunci..." (AIORZ doc.VII: 25).

Atunci când echipele Serviciului Social "invadau" satele cu tineri fără pregătire aveau loc conflicte dintre cele mai neplăcute. Maria H. Oprescu îşi aminteşte: "Pentru că ştiam că ţăranii sunt reticenţi, noi – eu şi cei doi colegi, un băiat şi o fată – munceam în echipă, adică mergeam toţi în aceeaşi vizită. Alţii, deşi formau o echipă, mergeau singuri, iar ţăranii aveau mai mult curaj să fie respingători. Erau cazuri în care spuneau: ‚ce, până acum mi-aţi crescut voi copiii?’ ‚n-am nevoie de voi!’ Unele femei începeau să ţipe, nu ne deschideau porţile. O ţărancă a aruncat cu apă fiartă pe nişte colegi de-ai noştri. Ştiu că atunci responsabilul, comandantul – care nu era dintre noi, ci probabil unul dintre oamenii lui Gusti, le-a spus acestor colegi că n-au ştiut să se împrietenească, să fie amabili, şi au fost aroganţi. Nimeni dintre noi nu avea voie să abandoneze, sau o făcea cu riscul neprimirii diplomei de studii."90

Dacă multe din obiectivele monografiste sau de muncă culturală au fost ratate din start, au existat şi "întâlniri" ale voinţei ţăranilor cu competenţa gustiştilor. Una dintre acestea – cooperaţia – mi-a fost semnalată într-una din convorbiri de H. H. Stahl: "Grupe de ţărani care se adunau ca să arendeze moşia pusă în arendare de către proprietar. Şi a fost o serie întreagă de asemenea obşti de arendare, forme de cooperativizare foarte interesante. Cu defecte, că şi acolo au început să se amestece speculanţi locali printre ei. Nu au fost toate reuşite, dar unele au fost. Eu am fost, în

90 Fragment de interviu, realizat de studenta Daniela Dumitru, 1998.

84

orice caz, foarte impresionat de ce a reuşit să facă echipa din Dodeşti, unde a lucrat Victor Ion Popa, unde a fost o asemenea obşte de arendare. Au arendat moşia boierească şi au lucrat-o în stilul acesta, cu tehnicieni, cu maşini unelte, şi în condiţii perfecte. Aşa vedeam eu rezolvată problema pe ţara întreagă. (...) Îmi aduc aminte, ne plimbam... Ceea ce caracteriza peisagiul unui sat oareşicare, era peticit, tot soiul de loturi mici cu semănături diverse, care făceau un covor foarte ciudat. Îmi aduc aminte, eram la Dodeşti, mă plimbam cu un ţăran, şi la un moment dat mi-a arătat: 'Ia uită domnule, lanul nostru, parcă-i un lan boieresc', adică de o singură culoare totul, ca un lan boieresc" (Rostás 2000: 294).

85

Reţeaua din jurul Şcolii

Titlul de mai sus sugerează legăturile "orizontale" ale Şcolii, în context românesc. În principiu, aici nu se pune problema subordonării sau supraordonării în relaţii reciproce. Au existat acţiuni care în multe cazuri au ajuns până la suprapuneri de activitate. Totuşi, organizaţiile tratate în acest capitol nu sunt mai puţin importante decât cele precedente. Dimpotrivă, în munca de fiecare zi au avut un rol covârşitor. Astfel ministerele – cel al agriculturii, sănătăţii, muncii, învăţământului, ca şi acela de externe şi de interne – au concurat la solicitarea profesorului Gusti la diferite acţiuni de o mai mare sau mai mică anvergură.

Universitatea din Bucureşti putea să fie o organizaţie protectoare, dar ea nu s-a manifestat în nici un fel. Seminarul, campaniile au fost la latitudinea lui Gusti. Se poate spune că Profesorul s-a implicat în viaţa Universităţii prin înfiinţarea Oficiului Universitar91, care la început a funcţionat la decanatul Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar pe urmă la rectoratul instituţiei. Tot în ideea de asigurare a asistenţei sociale a studenţilor Universităţii din Bucureşti Gusti, ca specialist în probleme de cooperaţie, a sprijinit înfiinţarea întâi a Cooperativei Monografiştilor din Drăguş, în vara lui 1929, apoi, la sfârşitul aceluiaşi an, a Cooperativei Studenţilor Facultăţii de Filosofie şi Litere92. (Celelalte tentative ale lui Gusti de a reforma universitatea, de a realiza o facultate modernă de ştiinţe sociale au eşuat.) Cu celelalte facultăţi, catedre nu erau interacţiuni, decât la nivel individual. Aceste relaţii erau de intensitate diversă: unii frecventau numai şedinţele Institutului Social Român, alţii participau şi la campanii. Facultatea de Medicină constituia o excepţie în Universitatea din Bucureşti. Profesorul de anatomie Francisc Rainer împreună cu asistenţi şi studenţi participase începând din 1927 la campaniile monografice, dedicându-se propriilor cercetări de antropologie fizică pe de o parte, şi totodată

86

şi acţiunilor de medicină socială. În anii ’30 s-a dezvoltat încă o legătură pe terenul preocupărilor Fundaţiei privind cultura sănătăţii – cu profesorul George Banu93, conducătorul Institutului de Medicină Socială. Dată fiind importanţa educaţiei sanitare, doctorul Banu a fost invitat de Gusti subdirector la Serviciul Social. Dincolo de misiuni pur administrative, doctorul Banu avea însă – după cum îşi aminteşte H. H. Stahl – „meritul unei idei valoroase”, îmbrăţişată de îndată de el şi de Golopenţia. „Ideea era următoarea. Ministerul Sănătăţii încercase organizarea unor ‚plăşi sanitare model’, centre ‚pilot’ de cercetare şi acţiune. Aceste plăşi din ‚sanitare model’ puteau fi însă uşor transformate în ‚plăşi sociale model’, lărgind preocupările sanitare cu cele din programul Fundaţiei, economice şi de învăţământ” (Stahl 1981:397).

O instituţie socială al cărei rol nu a fost remarcat de istoricii Şcolii a fost Biserica Ortodoxă Română. Este adevărat că nici gustiştii înşişi nu au explicitat această legătură, tocmai fiindcă era firească. Se puteau oare instala într-o localitate pentru cercetări făcând abstracţie de preotul satului? Evident că nu. Astfel tocmai în vederea reuşitei campaniilor biserica a fost implicată în desfăşurarea cercetării propriu-zise. Nu odată tocmai preotul din sat era sursa cea mai autorizată în materie de istorie socială a satului.

Odată cu formarea, începând din 1934, a echipelor regale studenţeşti, rostul cărora consta în dezvoltarea culturii muncii, a sănătăţii, a minţii şi a sufletului într-o comunitate rurală împreună cu sătenii, în cadrul căminului cultural, reprezentantul bisericii a fost instituţionalizat fie prin persoana studentului de la Teologie, fie prin aceea a preotului din sat. Experienţa echipelor fiind codificată în anul 1938 în Legea Serviciului Social, biserica a devenit, alături de învăţământ, sănătate şi economie, parte a preocupărilor educative ale fiecărui cămin cultural. Pentru a sublinia importanţa pentru Serviciul Social al Bisericii Ortodoxe Române, a fost invitat la Fundaţie însuşi Patriarhul Nicodim94. În cuvântarea rostită cu acest prilej, şi publicată sub titlul În frunte cu

87

Biserica în „Curierul Serviciului Social” (15 octombrie 1939) D. Gusti sublinia: „Vizita Înalt Prea Sfinţiei Voastre, ia pentru noi, tineretul şi lucrătorii mai vârstnici din domeniul cultural, proporţiile unui mare simbol. Un simbol, pentru că de la început, de când Fundaţia noastră a fost creată de M. S. Regele, până acum, când îi este încredinţată spinoasa sarcină de a aplica Legea Serviciului Social, întotdeauna am avut ca lozincă, să lucrăm, aşa cum lucrau strămoşii noştri, întotdeauna în frunte cu biserica şi după binecuvântarea bisericii”.

Institutul Central de Statistică a jucat un rol deosebit în istoria sociologiei monografiste. Acesta se baza pe o colaborare foarte strânsă dintre Dimitrie Gusti şi Sabin Manuilă, directorul institutului. Manuilă la început se baza pe sprijinul Profesorului. Gusti a fost preşedintele recensământului. H. H. Stahl îşi amintea: "... atunci a fost amestecat Mitu Georgescu, care a fost secretarul recensământului din 1930. Am lucrat şi eu pe vremea aceea, am fost controlor de recensământ. Am făcut recensământ experimental, cu studenţii din Seminarul de sociologie, în cartierul Tei. Dar altceva n-a mai fost la vremea aceea, decât vreo câţiva care erau – cum să spun – nu chiar sociologi, în orice caz nu făceau parte din grupul sociologilor" (Rostás 2000: 141). În deceniul patru, mulţi dintre colaboratorii şi studenţii Profesorului s-au încadrat la Statistică. De asemenea, Manuilă însuşi a participat la campanii monografice pe vremea Fundaţiei, conducând chiar o echipă regală în Banat. Se poate afirma că organizaţiile lui Gusti au trăit în simbioză cu cea a lui Manuilă. Iar când Serviciul Social a fost suspendat, toţi colaboratorii lui Gusti, cu aplicare spre cercetarea sociologică, au fost preluaţi de Institutul Central de Statistică.

Şcoala de Asistenţă Socială, înfiinţată în 1930 de Veturia Manuilă, soţia lui Sabin Manuilă, se poate spune că s-a format ca urmare a discuţiilor ce avuseseră loc la Institutul Social Român. La această şcoală superioară, funcţionând pe baza concepţiei de social work a lucrat, în afară de Veturia Manuilă95, Xenia Costa-Foru şi

88

Zizi Constante96 făcând parte din echipele monografice, iar Mircea Vulcănescu şi H. H. Stahl au predat câte o disciplină de studiu. Colaborarea între Şcoala de Asistenţă Socială şi organizaţiile lui Gusti avea şi o altă latură. După mărturia lui Stahl, şcoala de asistenţă socială devenise cea mai eficientă furnizoare de anchetatori sociali pentru sociologii lui Gusti: "... la un moment dat, în monografii, am întrebuinţat studente de la şcoala de asistenţă socială, pe care le conducea Xenia Costa-Foru. (...) Şi care erau – cum să spun eu – aveau toată experienţa de la oraş. Anchete sociale. (...) Se lucra în concepţia lui Gusti, fără nici un fel de îndoială, fiind una dintre ramurile sociologiei practice, concrete. Şi acest grup de fete avea o experienţă deosebită în a face anchete sociologice. Le-am folosit şi noi, le-am folosit în campania de la Cornova, le-a folosit Sabin Manuilă în campaniile lui la Fibiş. Multe din ele le-am încadrat la Institutul de Statistică, Mary Domilescu, Botez şi celelalte, erau foarte bune. Erau bune anchetatoare de teren" (Rostás 2000: 87).

Este mai puţin cunoscută şi cercetată activitatea publicistică a Şcolii, deşi aceasta a fost deosebit de importantă, mai ales după anii ’30. Studenţii primelor campanii monografice se maturizează şi încep să-şi caute locul pe paleta culturală-ideologică a Bucureştilor. Aceste căutări sunt surprinse în 1932 de Anton Golopenţia într-o scrisoare adresată Ştefaniei Cristescu: "Aici s-a încins de când ai plecat, un fel de mare fierbere a celor tineri. Revistele şi ziarele noi ies cu duiumul şi războirile curg lanţ, ca-n epopei. - 'Dreapta' lui Neamţu, care a înmănunchiat pentru câteva numere aproape tot ce are monografia viu şi bun: Vulcănescu, Stahl, Coste97, un viitor monografist Noica98, Buznea99, Bernea, s-a pomenit cu o 'Stângă' în faţa ei. Acolo: P. Marcu Balş100, Herseni, Comarnescu101. O 'Axă' mijloceşte, lovind şi încoace şi încolo;

96 Constante, Elisabeta (Zizi) (1906-1979), licenţiată în litere, participantă începând din 1927 la campaniile monografice, ulterior a lucrat la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială pe tot parcursul funcţionării acesteia.

89

între ai ei şi Vulcănescu şi acelaşi Noica. La 'Dreapta' am dat şi eu două articole, pe alocuri curăţele. Războiul acesta se continuă la 'Azi', 'România literară', 'Vremea' şi o mulţime de altele" (Golopenţia 1999: 82).

Deşi exista voinţa abstractă de a realiza o revistă a tinerilor monografişti, mai accesibilă, mai dinamică decât „Arhiva” Profesorului, tentaţia unor atitudini politice adverse i-a dominat pe elevii lui Gusti. În ciuda angajamentelor ideologice diverse ale publicaţiilor amintite, majoritatea monografiştilor au evitat să se întoarcă împotriva organizaţiei-mamă – Şcoala monografică a lui Gusti. A existat o singură excepţie, cea a grupului de la „Rânduiala”, format din D. C. Amzăr102, Ernest Bernea, Ion Ionică103, Ion Samarinean104, deveniţi legionar. O revistă a monografiştilor a apărut, după cum am mai menţionat, în 1936 cu titlul de „Sociologie Românească”.

Una dintre cele mai interesante formaţiuni din jurul Şcolii a fost asociaţia culturală Criterion, în care, dintre gustişti, a activat Mircea Vulcănescu, H.H. Stahl, dar a colaborat şi Anton Golopenţia. Cercul Criterion, cu toate că nu a fost un grup formal, prin organizarea dezbaterilor publice cu o rezonanţă deosebită, şi prin scoaterea unei reviste, nu poate fi trecut cu vederea. Îl cităm din nou pe Stahl: "Eu am încercat să scriu toată povestea aceasta a Criterionului. E foarte interesantă, este o mişcare culturală pe care a creat-o Petru Comarnescu. Care, venind din America, a găsit că la noi în ţară problemele care se prezentau erau extrem de grave şi meritau să fie elucidate. Elucidate, însă, într-un stil socratic. Adică, dând posibilitatea acelor care aveau diverse păreri să şi le expuie, într-un simpozion. Cu deplină libertate de a spune şi pentru, şi contra. Orice vrei. Dar cu tendinţa, totuşi, de a lămuri anumite lucruri. Şi luând în discuţie în special ceea ce a numit Petru Comarnescu ’idolii vremii’. Adică, oamenii în jurul cărora se începuseră a se purta anumite discuţii intelectuale, ideologice, sau politice chiar. S-au ţinut astfel o serie întreagă de prelegeri, discuţii publice în aula Fundaţiei. Pe această temă a idolilor. La Fundaţia

90

Regală, cea din Piaţa Palatului, unde e biblioteca. Idoli. Fiecare dintre aceste şedinţe fiind pusă sub prezidenţia cuiva de rang universitar, ca să aibă oareşicare prestigiu. Şi am început să facem o serie întreagă de asemenea cicluri de dezbateri ştiinţifice, între cei care luau parte acolo, având atitudini deosebite, fără îndoială, dar totuşi, stimă şi respect unii faţă de alţii. De fapt, pe mine m-a atras la această operaţie Mircea Vulcănescu. A spus că n-are cine să susţie anumite puncte de vedere. (...) Am încercat noi să scoatem revista 'Criterion'. La care n-au apărut decât vreo cinci-şase numere, în care au fost Mircea Eliade105, eram eu, era Alexandru Christian Tell106, Constantin Noica, Petru Comarnescu şi Dan Botta107 şi alţii care mai lucrau pe-acolo. S-a oprit deci din pricina că a intervenit poliţia cu socoteala asta" (Rostás 2000: 218, 221).

Deşi cercul Criterion a căzut pradă contagiunii legionare, prin participarea a doi gustişti, şi prin afirmarea publică a reprezentanţilor unei generaţii de creatori de valori, constituie un element al mediului. Eşuarea unora dintre participanţi în legiune, pe de altă parte fidelitatea altora faţă de Gusti, indică faptul că în cadrul unei generaţii comunicarea nu implică şi o apropiere ideologică şi organizaţională.

Nu putem încheia acest capitol fără să amintim două institute care de obicei sunt înglobate în Şcoala sociologică de la Bucureşti, deşi mai mult sau mai puţin formal, erau de sine stătătoare: Institutul Social Banat-Crişana şi Institutul Social Român din Basarabia. Primul, cu sediul la Timişoara, deşi influenţat de Institutul Social Român al lui Gusti, avea şi o legitimitate regională pronunţată, prin ideologia anti-centralistă a conducătorilor săi. Cu toate că şi acest institut a realizat monografii rurale, metodologia folosită era mai veche şi nu de sorginte gustiană. Revista Institutului Social Banat-Crişana a fost fondată în 1933, şi avut o existenţă mai îndelungată decât „Arhiva” şi „Sociologie Românească”. În schimb, Institutul Social Român din Basarabia a luat fiinţă datorită demersurilor lui Gusti, când acesta

91

se afla la conducerea Fundaţiei. Institutul din Chişinău nu putea lucra fără asistenţă bucureşteană, şi nici n-ar fi putut scoate cele două tomuri ale „Buletinului Institutului Social Român din Basarabia”, consacrate satelor Nişcani (1937), respectiv Copanca (1938).

92

Un competitor nedeclarat

A include Mişcarea Legionară în mediul organizaţional al Şcolii poate surprinde, de vreme ce celelalte partide nu au fost discutate sub acest raport. Adevărul este că în nici un interviu nu a fost pomenit vreun partid politic, cel mult – rar – anumiţi reprezentanţi ai partidelor. În schimb, Mişcarea Legionară a fost pomenită, direct şi indirect, destul de des şi de către monografişti sau echipieri ai Fundaţiei.

În anii '20 cele două curente ale extremei drepte (Codreanu108 şi Cuza) n-au manifestat vreun interes pentru Institutul Social Român, sau pentru campaniile monografice ale lui Gusti. În schimb, elevii şi colaboratorii lui Gusti, la îndemnul maestrului, luaseră în studiu greva studenţească din 1923, inspirată de extrema dreaptă. În loc să participe la grevă, ei l-au urmat pe Gusti. "Universitatea fiind mai tot timpul închisă - îşi amintea asistentul G. Vlădescu-Răcoasa - lucram mai mult în Casa Maca cu un grup de studenţi la discutarea problemelor vieţii academice şi la elaborarea unui chestionar cu ajutorul căruia trebuia să întreprindem o anchetă serioasă pentru cunoaşterea situaţiei reale a studenţimii noastre. Într-o serie de şedinţe ţinute chiar acasă la dl. Gusti şi sub conducerea dsale, s-a dat apoi forma definitivă Programului de viaţă studenţească publicat mai târziu în revista 'Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială' (1924)" (Vlădescu-Răcoasa 1936: 1076). "La care Gusti - povestea H. H. Stahl - după aceea a adăugat şi o soluţie, că la el totdeauna cercetarea mergea cu acţiunea. A făcut Oficiul universitar pentru rezolvarea acestor probleme. (...) Era vorba de lămurirea studenţilor asupra drepturilor lor, o încercare de rezolvare a problemelor lor sanitare, a problemelor culturale, a căminelor, cantinelor" (Rostás 2000: 42).

93

Această raportare la fenomenul legionar l-a caracterizat pe Gusti în toată perioada interbelică. În această atitudine reformistă se poate desluşi viitoarea tactică, utilizată de echipele regale ale Fundaţiei şi mai ales la Serviciul Social, de a evita confruntarea cu Legiunea şi chiar de a-i atrage pe tineri. Tactica gustistă în anii '30 a fost interpretată şi ca lipsă de precauţie. Gheorghe Focşa afirma că în echipele monografiste au intrat diferite "categorii de oameni": "Erau categorii de oameni, şi de orientări politice foarte diferite. Profesorul i-a primit şi pe unii, şi pe alţii, fără prea multă rigoare în alegere. Aş zice, cu o oarecare generozitate, ca să nu zic altfel" (AIORZ doc.VII:21).

Înainte de a analiza perioada de cea mai intensă interacţiune dintre cele două organizaţii, aş vrea să mă opresc asupra a două detalii. Lămurirea lor sumară este necesară pentru înţelegerea competiţiei care a durat până la suspendarea Serviciului Social.

Dacă nu vrem să cădem în interpretări pripite, unilaterale, trebuie să admitem ipoteza că mişcarea legionară nu a fost numai o "a cincia coloană" a nazismului. Înainte de a deveni o agentură cu toate consecinţele cunoscute, ea a fost un produs specific al războiului şi al întregirii în România Mare (Buzatu et al. 1996). Cum România nu fusese pregătită să intre în război în 1916, nu era pregătită nici să treacă la îndeplinirea promisiunilor făcute în timpul războiului. Tinerii socializaţi în perioada războiului, îmbrăcaţi în uniformă sau nu, nu-şi găseau locul într-o ţară mult mai mare, şi într-un sistem al democraţiei liberale, dar cu mentalităţi antebelice. Faptul că elita politică a României nu a analizat problema tinerei generaţii de după război, nu înseamnă că nu ar fi sesizat-o. După H. H. Stahl "... în '920-21-22-23 s-a pus problema în mod violent, prin faptul că după terminarea războiului a sosit o generaţie întreagă de tineri care nu terminaseră facultatea şi făcuseră războiul. (...) În clasa a şaptea am avut colegi care se întorseseră, fiind încă îmbrăcaţi în haine militare, sublocotenenţi, în hainele de pe front. Fără îndoială că aceştia aveau cu totul altă mentalitate decât a noastră. Şi ei ne-au dominat. Şi au fost cei care

94

au imprimat generaţiei aceleia un caracter aparte. Veneau cu idei de reformă socială, nemulţumire personală, nădejde într-o schimbare totală. Este ceea ce a explicat şi mişcarea, care până la urmă a devenit legionară..." (Rostás 2000: 40).

În anii '20, cu toată influenţa crescândă a legionarilor, cercul de studenţi şi colaboratori ai lui Gusti nu fusese atins. Cei care frecventau Institutul Social Român şi Seminarul de sociologie, cei care îl însoţeau pe Profesor în campaniile monografice, erau tineri proveniţi din clasa de mijloc, din intelectualitate şi din moşierime. Deci, nu din păturile din care Legiunea îşi recruta adepţii. Pe scurt, Gusti a fost urmat, înconjurat de tineri care vroiau să se integreze în societatea românească modernă – eventual şi prin structurile create de Gusti – şi nu s-o conteste sau s-o zdrobească, după cum îşi propusese Legiunea.

În anii '30, însă, mişcările unite sub conducerea lui C. Zelea-Codreanu se întăresc pe zi ce trece, atrăgându-şi adepţi şi din rândurile intelectualilor tineri şi ale studenţilor.

Această creştere se datorează şi crizei economice, şi crizei democraţiei liberale, şi conflictului cu Carol al II-lea, revenit pe tron în 1930. Pe de altă parte, sub influenţa fascismului italian, a nazismului german şi a altor mişcări de extremă dreaptă, mişcarea legionară s-a profesionalizat în a-şi etala identitatea politică. Discursul, terorismul, acţiunile de paradă, gesticulaţia, costumaţia, organizarea conspirativă, cultul liderului şi al morţii au captat tineretul. Şi dacă şi un Mircea Eliade "a fost cutremurat... de prezenţa Căpitanului", înseamnă că C. Zelea-Codreanu avea o putere carismatică (Alexandrescu 1998). H. H. Stahl, care nici măcar nu a simpatizat cu Mişcarea Legionară, la întrebarea mea dacă, într-adevăr, Căpitanul avea această carismă, a răspuns: "Efectivă, da. Avea. L-am cunoscut şi eu pe Căpitan foarte bine, în casă la Polihroniade109. Cum să nu. Era de o prostie catastrofală. Era incapabil să vorbească. Nu vorbea decât în fraze scurte, scurte lozinci. Dar avea o prezenţă fizică impresionantă. Mai întâi că era un bărbat puternic, un munte de bărbat, mare, impresionant. Şi

95

avea această calitate, un tip excepţional... Este unul dintre puţinii români care a reuşit să provoace un curent de mistică socială. Nu ştiu cum or fi fost pe vremuri paşoptiştii, că ei au mai avut..." (Rostás 2000: 162).

Este greu de explicat, cu scheme teoretice raţionale, acest fenomen social, căci la urma urmei nu talentul de a se impune al lui C. Zelea-Codreanu este de desluşit, ci aderenţa de masă la ideologia lui. S-ar putea ca această aderenţă să fi avut aceeaşi obârşie ca fenomenul de la Maglavit al lui Petrache Lupu, ca inochentismul, ca tudorismul. Masele de ţărani, muncitori, mici intelectuali de la ţară, studenţi de origine ţărănească au fost receptive la o mistică ortodoxă răstălmăcită de legionari. Dar, cum vom explica comportamentul vârfurilor generaţiei tinere având şi experienţa universităţilor apusene? Vorbind despre autodistrugerea grupului Criterion, în anul 1935, H. H. Stahl constată: "S-a început să se facă din ce în ce mai simţită boala legionară. Încetul cu încetul discuţiile au început să se poarte pe Legiune, încetul cu încetul oamenii s-au transformat în legionari. Până şi Comarnescu, care fusese iniţiatorul discuţiilor libere, s-a transformat în legionar. Mircea Eliade, legionar. Noica, legionar. Mişu Polihroniade, de el nu mai vorbesc, legionar. Dan Botta, legionar. Încetul cu încetul, văzând cu ochii, s-au transformat în legionari. Până când toată afacerea s-a împuţit, ca să spui aşa, nu mai aveai cu cine discuta. Am impresia că ideea lui Eugen Ionescu110, Rinocerii, a oamenilor care sunt necoloraţi şi încep să se coloreze, încetul cu încetul, este o imagine care a fost, cred eu, imprimată de ce a văzut cu ochii întâmplându-se în acest grup de Criterion. Care a plecat de la discuţia liberă la fanatism"111 (Rostás 2000: 222).

Şi nu numai tinerii intelectuali de marcă, dar şi profesorii au fost atinşi de această contaminare. De exemplu, despre C. Rădulescu-Motru şi Simion Mehedinţi Stahl spune: "(Rădulescu-Motru) a fost totdeauna de bună credinţă, fără nici un fel de îndoială. Aşa era el făcut. Şi cu anumite idei, totuşi, de bază, ştia că totul trebuie să fie explicat psihologic. Orice fel de lămurire a

96

fenomenelor sociale, fără să ţii seama de aspectele psihologice, nu există. Deci, trebuie să spui... da, dar asta nu l-a împiedicat ca la un moment dat să devină simpatizant legionar. (...) Nu numai el, dar foarte mulţi dintre cei care au fost pe vremuri propagandişti ai ideii naţionale, ai ţărănismului, mai ştiu eu ce, au avut simpatii cu Legiunea. Şi Simion Mehedinţi, care era un om foarte serios, nu? (...) Nu se poate spune că s-a lăsat convins prin avantaje materiale. Nu. Nici unul, nici altul. Sincer au fost ademeniţi de această idee" (Rostás 2000: 151).

Ceea ce pentru generaţiile postbelice rămâne inexplicabil: comunicarea între persoane din tabere total opuse. Cronica unei petreceri cu ocazia zilei de naştere a unui fruntaş legionar povestită de H. H. Stahl este în acest sens relevantă: "Mişu Polihroniade era un om foarte drăguţ, foarte agreabil. L-am cunoscut într-un chip foarte ciudat. Nici eu nu eram tocmai întreg la minte, după părerea mea... Odată, într-o seară, m-am plictisit stând acasă. Şi am coborât ca să văd dacă nu-l găsesc pe Mircea Vulcănescu. Doamna Vulcănescu mi-a spus: nu, Mircea e plecat. Unde s-a dus? S-a dus la un prieten de-al lui, care-şi sărbătoreşte o zi de naştere. Se numeşte Mişu Polihroniade. Pe unde stă? Păi, pe strada cutare. Şi, pur şi simplu, eu ştiam că Mişu Polihroniade scrisese vreo câteva rânduri destul de dure şi ironice împotriva mişcării Gusti. Ceea ce nu m-a împiedecat să mă duc să sun la Mişu Polihroniade, şi nici bună ziua, nici bună seara, m-am instalat acolo în chip de invitat. Era casa plină de oameni, care erau aproape toţi legionari. Pentru că se afla prezent şi Căpitanul, şi tatăl Căpitanului. Şi m-am înfipt acolo, între ei. Mi-a povestit după aceea Mişu Polihroniade că, atunci când m-a văzut că intru, a intrat în panică, nu ştia ce aveam de gând. Şi eu am venit, că mă plictiseam acasă! Am avut totuşi prilejul să-i cunosc pe aceşti doi căpitani. Fi-su şi tatăl. Bătrânul Zelea-Codreanu, care fusese vechi cuzist, şi care îl ştia pe tatăl meu foarte bine, a fost încântat: ăsta e Stahl, ştii cine-i Stahl? Păi, e băiatul profesorului Stahl, care a fost al nostru, cu Iorga etc., etc. La care Zelea-Codreanu, care era enigmatic, nici n-a clintit. Nici

97

un gest, faţa lui era de piatră. Era de piatră. Dar, am petrecut foarte bine, că am cunoscut tot felul de oameni, printre care şi o fată care m-a invitat la ea acasă şi mi-a devenit foarte bună prietenă după aceea" (Rostás 2000: 216-217).

În ciuda acestor relaţii informale dintre legionari şi monografişti, relaţiile instituţionale au fost aparent neutre, dar în spatele unei cortine de competiţie. Este greu de demonstrat că pentru a salva sociologia monografistă ar fi acceptat Gusti conducerea Fundaţiei care-i asigura baza financiară şi pentru monografii şi publicaţii. El preconizase de fapt încă din 1922, înainte de campaniile monografice, instituţionalizarea muncii culturale. Indiferent, însă, de motivele Profesorului de a organiza echipele regale studenţeşti, cert este că pentru Carol al II-lea ele au servit drept o modalitate de a atrage tineretul spre politica sa culturală, şi totodată ca propagandă în mediul rural.

Dar de ce tocmai ideea echipelor studenţeşti de muncă culturală a fost îmbrăţişată de Carol al II-lea? Fiindcă după transformarea sa în partid politic înregistrat ca atare (Partidul „Totul pentru Ţară”) Legiunea trebuia să găsească alte metode de influenţare a opiniei publice, decât cele utilizate pe vremea când fusese o formaţiune extraparlamentară. A optat pentru împrumutarea formulei taberei de muncă de la mişcarea de extremă dreaptă din Germania şi Italia. Legionarii şi-au propus realizarea unor obiective pe care şi liberalii şi ţărăniştii le înscriseseră în programele lor electorale, dar pe care le-au abandonat pe parcurs: construirea de biserici, de case de cultură, drumuri, poduri, diguri, fântâni. Văzând ecoul favorabil în opinia publică al realizării câtorva dintre obiective în 1933, legionarii au pus un accent sporit pe organizarea taberelor mari, ajungând de la 4 în 1934 la 50 în 1936 (când pe lângă taberele mari au mai funcţionat încă 500 de tabere mai mici). Publicitatea făcută acestora de zecile de publicaţii legionare a determinat guvernul să interzică proliferarea formei de propagandă reprezentată de munca voluntară a legionarilor112. Caracteristic pentru inventivitatea în

98

domeniul propagandei a lui Corneliu Zelea-Codreanu, că după această interdicţie a trecut la organizarea unor ateliere, prăvălii, cantine legionare, ecoul cărora a fost înzecit de ziarele şi revistele mişcării (Heinen 1999:267-270).

În asemenea condiţii a îmbrăţişat Carol al II-lea mai vechiul proiect al lui D. Gusti legat de munca culturală a echipelor studenţeşti. Faptul că atacurile presei legionare au venit tocmai pentru intervenţia culturală a echipelor gustiene denotă că Legiunea a recepţionat exact mesajul înglobat în trimiterea echipelor la sate. Dar, această competiţie nu a fost, totuşi, publică, transparentă. În ultimii doi ani ai activităţii lui Gusti şi a discipolilor săi, şi pregătirea echipelor a primit un alt caracter, preluând o mulţime de recuzite ale Legiunii. Unii văd în adoptarea acestor noi obiceiuri o deplasare spre Legiune. Constantin Marinescu, care a fost comandant de echipă şi pe urmă inspector al Fundaţiei explică comportamentul derutant al echipelor: "... Dumneavoastră să remarcaţi, şi mai târziu, ăsta a fost marele merit al lui Neamţu şi al lui Mihăilă. Ei ce au zis: noi pe legionari nu-i contracarăm, decât prin mijloacele lor. Adică prin procedeele lor. Tabără fac ei - tabără facem şi noi, muncă fac ei - muncă facem şi noi, folosesc o anumită terminologie - folosim şi noi o anumită terminologie. Înţelegeţi dumneavoastră? Toată această atmosferă de solidaritate, de camaraderie - dar nu ziceau ostaşii noştri: camarade? -, legionarii au batjocorit termenul. Şi noi ziceam, camarade comandant. Erau unii care înţelegeau să-i combată pe legionari prin ocolirea diferitelor formulări. Nu, Neamţu şi Mihăilă au spus, nu dom'le, prin mijloacele lor, că nu sunt ale lor. Sunt mijloace profanate de ei. (...) Acestea sunt nişte lucruri la care meditez de o viaţă întreagă. Şi am discutat cu Neamţu de atâtea ori, şi la mine acasă, şi la dânsul. Şi l-am provocat chiar, erau unele nedumeriri ale mele. De ce să zicem noi 'camarade' - spuneam - când o zic ticăloşii. Nu – el mi-a spus de atâtea ori – prin termenul folosit de noi, îi contracarăm prin mijloacele lor. Ei făceau o fântână, şi scoteau că a făcut-o Căpitanul. A făcut pe dracu'

99

Căpitanul, au făcut-o ei prin muncă forţată de fapt, şi cu ostentaţie politică. (...) Noi n-am făcut-o pentru politică – revin la ideea lui Neamţu –, ci ca să-i educăm pe ţărani" (AIORZ doc. VI: 51).

Faptul că Serviciul Social a fost, până la urmă, suspendat, că Gusti a demisionat de la conducerea Fundaţiei, denotă că Legiunea a învins echipele regale. Sprijinite de Carol pentru a-i neutraliza pe legionari, acum tocmai el a trebuit să recunoască în Jurnalul său zilnic: "Marţi, 3 octombrie 1939: ... Din nou au început atacurile împotriva Serviciului Social, de astă dată serioase, bazate pe infiltraţiuni gardiste. Atacurile sunt solide, exponentul lor... tare mi-e teamă că voi fi învins" (Carol al II-lea 1997: 241).

În afară de infiltrarea organizaţională, foarte importantă a fost şi influenţa ideologică. Teme vehiculate de legionari se regăseau încetul cu încetul şi în publicistica monografiştilor şi a celor de la Fundaţie. Este foarte greu să distingem ce anume a fost crez sincer şi ce anume diversiune antilegionară. În ciuda acestei ambiguităţi putem constata că evoluţia mişcării legionare după 1939 a limpezit caracterul acestei organizaţii. "Dar unii - îşi aminteşte Marcela Focşa – erau de bună credinţă. Ionică, de exemplu, era de bună credinţă. El nu susţinea ca Bernea că la ei normele morale s-au schimbat şi binele lor e altfel decât binele vechi. Şi în timpul cât am fost eu la minister, a fost cutremurul acela teribil, şi s-a dărâmat Carltonul, şi atunci au rămas nişte oameni prinşi în subsol, care ar fi putut fi scăpaţi. Dar legionarii n-au vrut să-i lase pe nemţi să cureţe terenul cu tehnică avansată. Muncă voluntară! Şi cu munca asta voluntară au şi cules tot felul de bijuterii şi de lucruri de preţ, că acolo erau numai oameni bogaţi. Şi le-au strâns, le-au pus în lăzi, mă rog, dar după aia n-au mai vrut să le dea statului, le-au păstrat pentru ei. Şi Ionică era aşa de nenorocit. Şi doctorul Făcăoaru113, director la învăţământul superior, care era un om de treabă. Erau aşa de nenorociţi. Că ăsta era un act de anarhie teribilă". (Rostás 2003: 122)

100

În tot cazul, se pare că Legiunea nu a luat poziţie oficială împotriva Şcolii, dar au fost persoane care, în timpul guvernării legionare, i-au provocat lui Gusti neplăceri. O. Neamţu mi-a declarat că la întrebarea sa o căpetenie legionară din oraşul său natal, Caransebeş, i-a răspuns "nu noi avem ceva cu Profesorul, ci Herseni". Păreri asemănătoare au exprimat în interviurile realizate de mine şi Marcela Focşa şi Gheorghe Retegan114. Totuşi, relaţia dintre Gusti şi Traian Herseni după guvernarea legionară nu pare a confirma aceste informaţii: ea a fost la fel de bună ca şi înainte de înrolarea lui Herseni în Garda de Fier.

114

? Retegan, Gheorghe (1916-1998), sociolog şi statistician, format în concepţia şcolii gustiene. În perioada 1941-1950 lucrează la Institutul Central de Statistică (Direcţia Centrală de Statistică). Arestat în 1950, închis la Jilava, judecat în 1954 şi achitat. Activează în cercetarea economică şi sociologică, din 1973 devine universitar, până la pensionare (1976). În convorbirea amintită a relatat: „Atunci am auzit, sau după aceea la scurt timp povestea cu Gusti, că îi ia biblioteca, şi îl dă afară din facultate, fiind căsătorit cu o evreică. Şi m-am dus la Herseni. (…) Deci, i-am spus atunci că am auzit că îi ia biblioteca, ceea ce eu nu vedeam unde va fi aşezată, fiindcă era efectiv în sala Seminarului. Erau două săli de seminar, unde erau pereţii acoperiţi de cărţi, şi nu vedeam unde urma să le pună. Dar asta n-a interesat. A spus, „o să-i găsim loc”. (…) Şi i-am spus că am auzit că îl şi daţi afară de la catedră. Zice, ‚da, e lege, nu? Cei căsătoriţi cu evreice nu pot fi salariaţi ai statului, funcţionari ai statului’. ‚Bun, dar o să divorţeze’. ‚Păi, tot îl dau afară, ca lipsit de caracter!’ (…) Am spus doar, ‚dar o să divorţeze’. Sigur că n-a divorţat. ‚Tot îl dau afară, că are lipsă de caracter’. Am întrebat şi eu atunci care e definiţia caracterului, dar n-am primit răspuns”.

101

Şcoala ca amfitrion

În mediul organizaţional trebuie să includem şi sociologii străini care au avut contact cu Şcoala. S-ar putea elabora o monografie despre aceste legături, dar trebuie să se facă distincţie între mai multe tipuri de legături: cele conjuncturale, individuale şi temporare, mai multe legături constante, de grup, sau chiar instituţionalizate.

Raporturile cu sociologia apuseană au fost promovate prioritar de Gusti. Din experienţa sa din perioada germană – când deseori recenza cărţi de sociologie franceză – ştia că sociologiile se legitimează şi prin recunoaştere internaţională. Primul său demers a constat în organizarea, imediat după pornirea ISR, a informării de ştiinţe sociale, prin comandarea de reviste şi cărţi. După război a reînnodat legăturile cu foştii profesori şi colegi din străinătate, pe unii invitându-i la ISR. Au răspuns invitaţiei Werner Sombart, J. Shotwell, H. Truchy, Albert Thomas, Hjalmar Schacht, W. Rappard, C. Bouglé, Ch. Rist, H. B. Butler. Aceştia au fost vizitatorii care au ţinut conferinţe şi s-au informat asupra mersului sociologiei din Bucureşti.

La sfârşitul anilor ’20, după ce se conturase specificul sociologiei monografice, membrii şcolii au început să frecventeze conferinţe internaţionale. În primul rând Gusti însuşi, care a luat parte la întruniri ştiinţifice apusene, dar foarte des şi asistentul său, Gh. Vlădescu-Răcoasa, care a reprezentat ţara în Organizaţia Internaţională a Muncii, şi mai rar H. H. Stahl şi Anton Golopenţia.

Dar adevărata influenţă asupra mediului internaţional s-a exercitat prin tinerii studenţi sau chiar cercetători ataşaţi echipelor monografice. Prima vizită importantă a fost aceea a unui grup de 26 de studenţi germani de la Universitatea din Leipzig şi Academia pedagogică de la Halle, conduşi de Helmuth Klocke, asistent al

102

profesorului Günter Ipsen, sosiţi, în august 1930, la Runcu pentru a urmări pe viu pe monografiştii români. Din acest grup Helmuth Haufe a devenit ulterior specialist în probleme româneşti. A revenit în România, cercetând la Ruşeţu şi la Şanţ. S-a ataşat de şcoală şi un sociolog belgian, Guillaume Jacquemyns115, specialist în sondarea opiniei publice, profesor la Universitatea Liberă din Bruxelles şi la Institutul Solvay, interesat în primul rând de metodele de cercetare aplicate la Nerej în 1938. Philip Mosely a devenit cel mai bun cunoscător american al monografiei sociologice. Tânărul specialist în studii est-europene – cunoscător al limbii ruse, bulgare, pe lângă franceza şi germana – a luat parte la mai multe deplasări ale monografiştilor, şi a învăţat şi româneşte. În 1935 Mosely s-a integrat în echipa monografică din Şanţ, şi a cercetat psihologia ţăranilor recent întorşi din Statele Unite, unde emigraseră pentru muncă. A avut bune relaţii cu profesorul Gusti, cu Anton Golopenţia, dar se pare că cea mai importată din punct de vedere profesional a fost colaborarea cu H. H. Stahl116.

În anii ’30 mulţi vizitatori străini luau contact cu şcoala monografică, şi la invitaţia lui Gusti luau parte la campanii – cum s-a întâmplat de exemplu în cazul francezului Jacques Lassaigne117 sau al austriecei Erna Piffl. Fireşte, nu toţi vizitatorii erau interesaţi cu adevărat de monografia gustiană…118

În contextul legăturilor cu Occidentul s-a scris mai puţin despre bursierii români care şi-au făcut studiile la universităţi apusene. Prin diverse burse în anii ’30 au studiat câţiva monografişti în Franţa119 (Ernest Bernea, Harry Brauner120, Ştefania Cristescu, Ion Ionică), în Statele Unite (Roman Cresin121) şi în Germania (Anton Golopenţia). Pe lângă studiul propriu zis, fiecare a încercat să strângă legăturile dintre sociologii din Occident şi şcoala monografică românească. Cel mai activ şi eficient a fost Anton Golopenţia, care a organizat şi a relatat prin corespondenţă a serie întreagă de contacte. În acest sens merită să cităm din scrisorile sale către H. H. Stahl: "Am cunoscut aci o mulţime de

103

lume. Îi ştiu bine şi pe silezienii care au vizitat monografia Runcu şi se zbuciumă de atunci să facă monografii în Germania. Dar am ochii ascuţiţi de acasă: ştiu să disting visul celor care conduc grupuri de tineri de realitatea pe care o mânuiesc şi răzbat până la adevăr prin discursurile sigure şi apodictice despre rolul monografiilor în Germania actuală. Şi tinerii de aci înfăptuiesc mai puţin decât vor: monografiile lor au cangrene nu mai puţin adânci decât ale noastre. Nu pot fi luaţi drept pildă lăudată: dar în faţa lor întrebarea de ce nu izbutim să facem ceva cum se cade se ridică mai chinuitoare. (...) I-am comunicat Profesorului o promisiune pe care am făcut-o unor silezieni, că vom da veşti despre munca noastră într-un buletin trimestrial pe care-l scot ei. E gândit ca un fel de organ de comunicaţie a grupurilor ataşate de popor şi preocupate de Monografie din Sud-Est..." (Leipzig, 13 oct. 1934).

Legăturile create cu sociologi din Apus au început să se permanentizeze de la începutul anilor ’30. Datorită participării sociologilor români la congrese internaţionale şi datorită străduinţelor lui Gusti la forurile de specialitate, a început integrarea Şcolii în comunitatea ştiinţifică internaţională, când Bucureştiul a fost desemnat ca loc de desfăşurare al celui de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, iar Dimitrie Gusti, preşedintele acestui for. În pofida amânării survenite în august 1939, prin însuşi procesul de organizare a reuniunii Şcoala a făcut primii paşi hotărâţi spre integrarea în reţeaua internaţională de sociologie (Costea 1987).

În ciuda demersului conştient şi justificat de construire a raporturilor profesionale cu forurile apusene de sociologie, totuşi, cele mai frecvente şi mai profunde legături au fost stabilite cu sociologi şi tineri intelectuali maghiari preocupaţi de soarta satului. Startul acestei legături ar putea fi fixat în momentul întâlnirii lui Dimitrie Gusti – care transferându-se de la Iaşi tocmai pusese bazele ISR – cu Oszkár Jászi122, fondatorul primei şcoli ungare de sociologie. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc la Bucureşti în 1923, înainte de plecarea lui Jászi în emigraţia sa americană.

104

În Ungaria existau încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea preocupări monografice, şi sub influenţe străine, dar şi din necesităţi autohtone – fapt bine cunoscut de Gusti şi colaboratori. În perioada interbelică, pe lângă preocupări sociologice teoretice şi de politologie, s-a dezvoltat şi o mişcare sociografică îmbrăţişată de tineri scriitori mai mult din motive politice, decât ştiinţifice. Influenţa lui Dimitrie Gusti asupra acestui curent nu venea prin transmisie ardeleană, după cum se acredita până recent, şi după cum dealtfel ar fi fost firesc, ci nemijlocit de la Bucureşti, prin Gábor Lükő123. Acest tânăr student budapestan sub influenţa poeziei lui Endre Ady124, a compozitorului Béla Bartók125, şi mai direct a celebrului pedagog Sándor Karácsony126, s-a decis în vara anului 1931 să-şi continue studiile la Universitatea din Bucureşti, şi să cerceteze cultura populară română. După ce a învăţat româneşte în diferite localităţi din Muntenia de la oameni simpli, începe să frecventeze cursurile universităţii: “Ce frecventam eu? Un singur seminar, cel al lui Tache Papahagi127. Erau acolo câţiva băieţi români, un slovac, că se studia un sat slovac din Bihor, dar aceştia păreau atât de indiferenţi. Numai eu eram interesat, şi Tache Papahagi imediat m-a luat sub protecţia sa, îmi arăta tot, îmi explica. Am învăţat enorm de la el" (AIORZ doc.XV:16).

Contrar informaţiilor noastre anterioare, Lükő a venit în România fără să fi ştiut de existenţa Şcolii gustiene. H. H. Stahl l-a remarcat pe singurul student din Ungaria, sosit nu ca turist, ci cu gândul de a învăţa: “Ei m-au prins prima oară – spune Lükő - înainte de Crăciunul lui ’31, că se duc în Basarabia, şi dacă am chef, mă iau şi pe mine, pe cheltuiala lor. Păi, zic, mulţumesc, atunci pot şi eu să cunosc… Groaznic de departe, o noapte întreagă a gonit rapidul cu noi. Şi era trenul extrem de aglomerat, am stat pe culoar, şi Stahl toată noaptea îmi explica sociologia. Din care eu n-am prea înţeles mare lucru, nici româneşte nu ştiam ca lumea în ’31… Dar, acolo ne-am cunoscut mai bine, şi acolo m-a luat sub protecţia sa. Şi, când în vara următoare, la începutul lui mai ’32, s-au deplasat la Drăguş, m-au luat din nou cu ei, şi atunci îmi arătau

105

deja de toate. Dar, la sociologie nu m-am priceput prea mult nici atunci" (AIORZ doc.XV:18).

După această deplasare Lükő îşi continuă studiile la Facultatea de Litere, dar pentru viitorul său ştiinţific decisivă a fost o deplasare făcută împreună cu monografiştii. S-a împrietenit cu H. H. Stahl şi cu Anton Golopenţia, dar tema de cercetare i-a fost recomandată de Constantin Brăiloiu: cultura ţărănească a ceangăilor din Moldova. Pe lângă satisfacţii această temă intens cercetată pe teren i-a adus şi neplăceri. În contextul înrăutăţirii relaţiilor interstatale Lükő a fost arestat, anchetat şi chiar expulzat din România.

În ciuda acestui fapt Lükő nu a avut resentimente nici faţă de România, şi cu atât mai puţin faţă de Gusti şi colaboratorii acestuia. Vom cita un fragment mai lung din mărturia lui, fiindcă îl considerăm semnificativ pentru acele vremuri: “Când poliţia m-a expulzat, am fugit la Brăiloiu, i-am înapoiat fonograful, în afară de cilindrii, pe care nu i-am putut lua, fiindcă aveam un bagaj prea voluminos. Atunci Brăiloiu mi-a spus să mă duc neapărat la ministru, la Gusti. Eu nici măcar nu ştiam că era atunci ministru. Mergeam doar după nebuniile mele. Deci, mă duc la minister, în biroul secretarului mă primeşte Golopenţia. Îmi reproşează de îndată: ‚n-ai făcut bine că nu ai ţinut legătura cu noi.’ Eu nici nu ştiam, eram aşa un măgar, încât îmi vedeam doar de proiectele mele. Se aflau atunci acolo două persoane, a intrat la Gusti, şi i-a raportat prezenţa mea. Iese Gusti, dar mai întâi îşi ceartă secretarii. Cică ‚am doi secretari tineri, şi lucrurile totuşi nu merg bine’. Asta mi se adresa mie. Un fel de ‚îi spun fiicei, să priceapă nora’! Nu cunoşti proverbul ăsta? E de origine turcească, există la turci şi la popoarele balcanice. Că nora e străină, se supără, nu-i pot zice direct. Deci, aşa vorbea cu secretarii. După aceea imediat se întoarce către mine şi mă întreabă: ‚n-ai păţit nimica?’ Evident, el ţinea legătura cu poliţia, dar voia să afle din gura mea dacă într-adevăr poliţia s-a purtat cu indulgenţă faţă de mine. Am discutat foarte prietenos, am fost extrem de surprins. (…) I-am mulţumit,

106

dar numai după ani şi ani mi-am dat seama, că despre ce era de fapt vorba, ce nu mi se spusese. Fireşte, că poliţia l-a întrebat prima dată pe Gusti, că de ce mi se dăduse recomandare. .. iar Gusti le spusese, să fie lăsat în pace omul ăsta" (AIORZ doc.XV:9).

Cel de-al doilea tip de legătură s-a stabilit cu intelectualitatea maghiară, atât din Ungaria, cât şi din România. Faţă de cele precedente, aceste raporturi au fost atât individuale, cât şi instituţionalizate. Deoarece relaţiile cu intelectualii maghiari din Ungaria şi din România au fost diferite şi din motive de drept public, dar şi din motive de acces la resurse, le tratăm pentru început separat (Gáll 1973: 1980).

Din scrisorile trimise lui Stahl – într-o românească foarte bună în raport cu scurtimea şederii sale în România – rezultă că Lükő dorea să-şi menţină legăturile cu sociologii bucureşteni şi să popularizeze publicaţiile, şi în primul rând metoda monografică a lui Gusti. La început a făcut agitaţie pentru răspândirea "Arhivei" în instituţiile budapestane. În 1933 scrie: "Biblioteca cea mai bună pentru sociologie este Biblioteca Capitalei (Fővárosi Könyvtár) unde se găsesc cărţile apărute până la sfârşitul războiului mondial, când o schimbare în direcţia Bibliotecii, atribuite regimului politic reacţionar, a pus capăt desvoltării frumoase a bibliotecii în domeniul acest. Totuşi până astăzi n'avem alta mai bună, şi eu cred că 'Arhiva' aiciea îşi are locul cel mai competent. De altfel am căutat-o peste tot prin bibliotecile şi n'am găsit-o nici la Muzeul Naţional, nici la Seminarul de Pedagogie, nici la Asociaţiunea Literară Populară, care are o bibliotecă specială pentru cărţi româneşti. În biblioteca Universităţii ori în cea a Academiei nu mai am speranţa de a o găsi. În starea aceasta mi ai face o mare bine de a trimite 'Arhiva' într'una din bibliotecile din Budapesta, mai ales în cea a capitalei (Fővárosi Könyvtár, Budapest. VIII. Baross utca. Wenkheim palota). Dl. pr. Györffy128 când auzi de posibilitate a căpăta 'Arhiva' spunea: o fi bun şi aici la noi (în bibl. Secţ. Etnogr. al Muzeului Naţional: Néprajzi Múzeum. Bp. X. Elnök utca 13.)

107

mie însă este egal unde o găsesc, şi D.voastră s'o trimiteţi unde o vreţi - eu sunt mulţumit şi îndatorat D.voastră" (12 iunie 1933, Arhiva H.H. Stahl).

Lükő îi informa pe sociologii din Bucureşti despre activitatea ştiinţifică în domeniu, atrăgând atenţia asupra pedagogului Sándor Karácsony, asupra studiului de folclor al psihanalistului Géza Róheim129, asupra proiectelor de dialog central-european ale scriitorului László Németh130, ca şi asupra altor cărţi şi personalităţi. Din scrisorile sale rezultă că cea mai mare bucurie a lui era achiziţionarea unor studii, cărţi de profil din Bucureşti: "Am avut noroc de am primit vara aceasta studiul d.lui Brăiloiu despre bocetul din Drăguş. Nu ştiu cum e mai frumoasă, dacă o privesc ca o carte de ştiinţă, ori ca literatura frumoasă. Metoda acesta de folklor în ori ce caz trebuie să fie cunoscută şi la noi, şi mai ales de tineri, nu numai de dl. Bartók. De aceia am tradus-o în limba maghiară şi probabil o voiu recenza în seminarul de folklor muzical al lui Kodály131 la Universitate" (Budapesta, 13. oct. 1933, Arhiva H.H. Stahl).

78 Mihăilă, Iacob, cu studii şi doctorat în educaţie fizică şi ergonomie la Hamburg, profesor de fiziologia educaţiei fizice la Academia Naţională de Educaţie Fizică (ANEF) din Bucureşti, în 1938-1939 comandant în cadrul Serviciului Social.

79 Conform programului Congresului între 29 august – 3 septembrie 1939 urma să aibă loc prezentarea şi dezbaterea comunicărilor, iar între 4 – 11 septembrie excursii pentru vizitarea unor centre monografice.

80 Concepţia de popularizare a cunoştinţelor utile ţăranului, promovată de Spiru Haret (1851-1912), matematician, sociolog, pedagog, de mai multe ori ministru liberal al instrucţiunii publice (1897-1899; 1901-1904; 1907-1910).

81 Popa, Victor Ion (1895-1946), scriitor şi om de teatru, profesor universitar la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, regizor, pictor scenograf, animator al teatrului popular.

108

Peste un an, după apariţia cărţii lui H. H. Stahl Tehnica monografiei sociologice, Lükő îi scrie: "... după ce am luat vestea despre ieşirea cărţii D.tale din tipar, am comandat-o imediat şi după un timp relativ scurt - căci unele cărţi nici peste patru luni nu am putut procura din România - am primit-o. De atunci pe baza cărţii D.tale am scris două recenzii despre Monografia Sociologică, una în foaia de două săptămâni Magyar Út, răspândit numai între

82 Mihai I. (n. 1921), rege al României (1927-1930, sub regenţă, şi 1940-1947). Fiu al lui Carol II şi al principesei Elena. În august 1944 a jucat rol important în schimbarea orientării politice şi militare a ţării. Silit de comunişti să abdice în decembrie 1947.

83 Giurescu, Constantin C. (1901-1977), istoric, profesor universitar la Bucureşti, academician, fondator al Institutului de Istorie Naţională (1941). Lucrări de sinteză asupra istoriei românilor.

84 Fundaţia a finanţat apariţia următoarelor cărţi: 1940 - Îndrumări pentru monografiile sociologice, sub redacţia D. Gusti şi conducerea tehnică a lui T. Herseni; Sociologia românească. Încercare istorică, de Traian Herseni; Clopotiva, un sat din Haţeg, vol. I.-II., de Ion Conea; 1941 - 60 de sate româneşti, vol. I.-V., de Anton Golopenţia şi D.C. Georgescu; Probleme de sociologie pastorală, de T. Herseni; 1944 - broşuri din Drăguş, un sat din Ţara Oltului (Făgăraş); Portul şi industria casnică textilă în Munţii Apuseni, de Lucia Apolzan; Institutul de Ştiinţe Sociale al României. 25 de ani de publicaţii; 1945 - Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni, de Gh. Pavelescu; Sate, oraşe şi regiuni cercetate de Institutul Social Român, de Lucia Apolzan, Cercetarea monografică a familiei. Contribuţie metodologică, de Xenia C. Costa-Foru; 1946 - Sociologia Militans. Cunoaştere şi acţiuni în serviciul naţiunii, vol. I-II., de D. Gusti; Sociologia satului devălmaş românesc vol. I., de H.H. Stahl.

85 Problema cercetărilor sociologice din perioada războiului este insuficient cunoscută. Este însă edificator în acest sens un "comentar" al lui Gusti însuşi, la studiul său Ştiinţa şi pedagogia naţiunii, apărut în "Sociologie românească", Anul IV (1942), iulie-decembrie, nr. 7-12, p. 659-660: "În timpul când revista aceasta se afla sub tipar au avut loc trei serii de cercetări ale unor sate din Transnistria. Institutul de Ştiinţe Sociale a primit în 20 Noemvrie 1941, următoarea telegramă din Tiraspol: 'Dorim a face o lucrare cu caracter

109

studenţi, din care însă au luat ştire şi cercurile oficiale, care tot cu tinerimea vreu să înceapă cercetările monografice la sate, şi mi au cerut recenzia de la Magyar Út s'o tipărească într'un volum cu articole despre 'Cunoaşterea Patriei'. Cât este de poetic titlul volumului, atât îi lipseşte seriozitatea ştiinţifică conţinutului lui. Volumul îl trimet la adresa Institutului Soc. Rom. Recenzia de aici este identică cu cea din Magyar Út, puţin transformată, în care mi

ştiinţific despre pământul, oamenii şi vieaţa din Transnistria, vă rog să binevoiţi a-mi desemna un specialist. Guvernator civil, Gh. Alexianu'. La aceasta, s-a răspuns: 'Institutul de Ştiinţe Sociale însărcinează pe dl. Traian Herseni cu conducerea studiului ştiinţific al vieţii sociale din Transnistria; Institutul, care de 17 de ani face cercetări aprofundate de monografie sociologică în satele şi oraşele româneşti de pretutindeni, vă felicită călduros pentru fericita şi patriotica iniţiativă'.

În acest scop s-a constituit o comisie condusă de Tr. Herseni, conferenţiar de sociologie rurală la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti şi din: N. Al. Rădulescu, conferenţiar de geografie, pentru problemele de geografie umană, economică şi de raport reciproc între natură şi cultură; Dr. I. Făcăoaru şi dna T. Făcăoaru, pentru cercetări antropologice; D. Şandru pentru studiul limbei; Gh. Pavelescu pentru studiul concepţiilor despre lume şi vieaţă şi al obiceiurilor; Liviu Rusu pentru muzică populară; Ion Donciu, pentru studiul literaturii populare; Donodini, fotograful Guvernământului, pentru documentarea fotografică şi Aurelian Popescu, student în Sociologie, pentru administraţie. În vederea lucrării proectate de Guvernământ, comisiunea a cercetat dela 13 Ianuarie până la 7 Februarie 1942, regiunile cu populaţie moldovenească mai compactă din Transnistria, în special satele Speia, din judeţul Tiraspol; Vasilcău, din judeţul Dubăsari şi Handrabura, din judeţul Ananiev. Rezultatele obţinute sunt în curs de publicare.

O a doua echipă de 15 cercetători, condusă de Anton Golopenţia, doctor în Sociologie şi directorul Oficiului de Studii din Institutul Central de Statistică, a lucrat în satul Valea Hoţului (judeţul Ananiev), unde a studiat modul de funcţionare al administraţiei sovietice (pe plan cultural, economic, sanitar, de organizare locală) şi problemele pe care le ridică realităţile Transnistriei în faţa administraţiei româneşti (problema colhozurilor, problema religioasă, problemele culturale, economice, sanitare, administrative propriu zise etc.), întocmind totodată şi un studiu monografic al acestei capitale de plasă reprezentative pentru Transnistria rurală, prin populaţia ei mare şi mixtă (11.000 locuitori, dintre care 6.000 Români şi 5.000 Ucraineni),

110

era grija a nu spune nimic după capul meu, dar să dau cât se poate de clar şi de scurt metoda monografică după cartea D.tale. Mi se pare că cetitorul volumului dacă nu are prejudecăţi naţionale, dar intenţionează a lucra serios, se va folosi mai mult de metoda românească. (subl. ns.) De aceea o fi bine să apare cele două volume de teoria şi tehnica monografică, de sine înţeles cu introducerea d.lui prof. Gusti. Eu fiind ocupat foarte mult cu teza

şi prin cele 18 colhozuri, 11 şcoli, 3 biserici, 2 mori cu aburi ale ei. Echipa a fost alcătuită din următorii membri ai Oficiului de Studii al Institutului Central de Statistică: N. Economu (regiunea, satul, casa, uneltele); Drd Traian Georgescu (sănătatea); T. Al. Stoianovici (istorie socială); N. Betea (psihologie socială şi caracterizarea Românului din Transnistria); Gh. Popescu (convieţuirea dintre Români şi Ucraineni); C. Mănescu (biografii); I. Apostol (cultura tradiţională şi vieaţa religioasă); N. Marin-Dunăre (şcoala şi cultura oficială); B. Şchiopu (economia agrară); D. Corbea-Cobzaru (meseriile şi întreprinderile); Paul Mihăilescu (comerţul şi creditul); Gh. Bucurescu (reglementările juridice tradiţionale şi pozitive); I. Oancea (administraţia); A. Golopenţia (structura socială).

O a treia echipă, compusă din Gh. Serafim şi C. Durdun, a studiat anumite probleme în satele Mălăeşti (jud. Tiraspol) şi Ciuleni (jud. Orhei), având conducător pe H. H. Stahl, Asistent universitar, însărcinat cu conducerea Seminarului de Sociologie Monografică din Bucureşti şi Director în Institutul Central de Statistică."

Din publicaţiile recent apărute cu privire la activitatea lui Anton Golopenţia reiese că sarcina de mai sus, trasată de Gusti a găsit echipa lui deja pe teren, din însărcinarea Institutului Central de Statistică.

86 Kirileanu, Gheorghe T. (1872-1960), folclorist şi etnograf, istoric literar şi editor, redactor al revistei „Şezătoarea” şi întemeietor al revistei „Ion Creangă”. A fost bibliotecar al Casei Regale şi secretar al Fundaţiei Ferdinand (1930-1935). Membru de onoare al Academiei Române. 87

? Pop, Mihai (1907-2000), folclorist şi antropolog, participant din 1928, alături de Constantin Brăiloiu, la activitatea de cercetare monografică (Drăguş, Runcu, Cornova). În 1939 conduce, împreună cu Anton Golopenţia, grupul de cercetare sociologică din plasa Dâmbovnic, iar în 1945 participă la cercetarea iniţiată de Golopenţia la Hodac. După război ia parte la întemeierea Institutului de Folclor şi devine profesor la catedra de folclor de la Universitatea din Bucureşti. Premiul Herder.

111

de doctorat (istoria cea mai veche a ciangăilor pe baza toponimiei etc.) nu pot să mă apuc de traducerea, însă am un prieten bun ardelean, care cu mare plăcere ar face treaba. Dânsul cu 10-15 studenţi vrea să facă vara o campanie monografică într-un sat mic din comitatul Zala. Încercarea aceasta la teren i va uşura traducerea exemplele din viaţa poporului" (Budapesta, 25 mai 1935, Arhiva H.H. Stahl).

88 Este interesant că H.H. Stahl, pe lângă învăţarea abilităţii de a-i convinge pe ţărani să colaboreze la cercetare, nu a analizat un fenomen spontan de imitare a monografiştilor de către aceştia, deşi l-a observat, şi l-a semnalat într-o scrisoare adresată lui Gusti: "Cu sătenii mă împac excepţional de bine. Cavalerii cl. I., din toată regiunea nici nu mai fac bal fără mine. Mă chiamă şi eu sunt silit să dansez demonstrativ, “ca la Bucureşti” (indescifrabil) etc., în bocanci, cu domnişoare mai mult desculţe. Ştiţi că acum în sat există o modă monografică: cu cămaşa răsfrântă, cu mânecile suflecate şi cu cozorocul tăiat, adică cu şapca în formă de bască. E un costum purtat de protipendada cavalerilor de-a’ntâia." (din arhiva H.H. Stahl)

89 Mosely, Philip (1905-1972), istoric şi sociolog american, profesor la Columbia University care în anii '30 s-a ataşat Şcolii, a făcut cercetări în cadrul campaniilor monografice. A publicat în „Sociologie Românească” (I. 1936, nr.7-9) Lumea psihologică a unui „american” din Şanţ.

91 „Oficul universitar” creat de Gusti în 1929 avea cinci secţii: Secţia de informare şi orientare academică, Secţia de orientare profesională, Secţia socială şi de autoajutorare studenţească şi de procurare de mijloace de existenţă, Secţia sanitară şi de educaţie fizică, Secţia distracţiilor.

92 Această unică cooperativă studenţească din România a deschis un restaurant-cantină în subsolul facultăţii şi a creat un cerc de studii cooperatiste cu peste 120 membri, care la rândul său a organizat un ciclu de conferinţe pe problemele cooperaţiei.

93 Banu, George (1889-1957), medic pediatru, fiziolog, sociolog, lucrează în cadrul serviciului sanitar al capitalei, şeful secţiei de igienă socială a Institutului de Igienă şi Sănătate Publică din Bucureşti. Membru în Partidul

112

Pe lângă vâlva provocată de Lükő în favoarea Şcolii gustiene au fost decisive şi contactele lui Golopenţia. În toamna anului 1934 Golopenţia a participat la conferinţa de tineret Boberhaus din Löwenberg, unde a avut posibilitatea de a lua pulsul preocupărilor tineretului din ţările central-europene. Iată ce îi scria atunci Ştefaniei Cristescu: "Îndeosebi ungurii au fost o surpriză pentru mine. Acum, când noi apucaţi de panică suntem pe calea de

Naţional Agrar, apoi în Partidul Naţional Creştin. Ministrul sănătăţii (1937-1938), director general al Serviciului Social din cadrul ministerului. Profesor de medicină socială la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1942-1948). În Şcoala monografică a lui Gusti dezvoltă monografiile unor probleme ca alimentaţia poporului român, bolile sociale, situaţia sanitară şi igienică a populaţiei rurale.

94 Nicodim Munteanu (1864-1948), prelat şi scriitor bisericesc, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1939-1948). Membru de onoare al Academiei Române.

95 Manuilă, Veturia, născută Leucuţia (1896-1986), soţia lui Sabin Manuilă, medic şi sociolog. În 1926-1927 s-a specializat la Universitatea John Hopkins din Baltimore în domeniul asistenţei sociale. Începând din 1929 a organizat şi condus Şcoala Superioară de Asistenţă Socială, iar în 1934 a inaugurat primul serviciu de asistenţă a minorilor delincvenţi din România. În 1947 a părăsit clandestin România, împreună cu soţul ei.

97 Coste, Brutus (1910-1984) licenţiat în drept, diplomat de carieră, a participat la campania de la Făgăraş. După război figură proeminentă a emigraţiei politice româneşti. Între 1967-1976 a fost profesor de ştiinţe politice şi istorie contemporană la Universitatea Fairleigh Dickinson din New Jersey.

98 Noica, Constantin (1909-1987), filosof şi eseist, academician post mortem. Autorul unui tratat de ontologie şi a unor lucrări de logică, s-a ocupat de teme din domeniul gnoseologiei, al teoriei culturii şi istoriei filosofiei.

99 Emil Buznea, a participat la campaniile monografice, ulterior a lucrat în diplomaţie.100 Petre Marcu Balş, cunoscut sub pseudonimul de Petre Pandrea (1904-1968), jurist şi eseist, autor de eseuri politice, social-culturale, filosofice,

113

a deveni şovini, ei şi revistele lor critică aproape făţiş insanitatea politicii lor de până acum; se străduiesc să-şi cunoască satele, au drept deviză consolidarea Ungariei pe temelii trainice şi, de necrezut aproape: 'întâi un regim al minorităţilor în Ungaria actuală, apoi pretenţii de revizuire'" (Golopenţia 1999: 148).

În acest spirit i-a scris şi lui Stahl: "N-am putut să nu încerc din nou a zgândărire – scrie Golopenţia –, după ce am cunoscut, acum în urmă, la o întrunire în Silezia şi câţiva unguri tineri care

monografii de artă, aforisme. Lucrări de drept.

101 Comarnescu, Petru (1905-1970), eseist, critic literar şi de artă, cu studii în Statele Unite, unde şi-a dat doctoratul în filosofie la University of Southern California din Los Angeles. Iniţiator al grupării „Criterion”.

102 Amzăr, Dumitru C. (1906-1999), scriitor, sociolog şi publicist, licenţiat în litere şi filosofie la Bucureşti, discipol al lui Nae Ionescu, student şi colaborator al lui D. Gusti. Revenit în ţară după un doctorat la Berlin formulează rezerve cu privire la metoda monografică şi sistemul gustian, ceea ce, alături de adeziunea sa la mişcarea legionară va duce la ruptura sa de Şcoala sociologică de la Bucureşti. În 1940 a fost acreditat ca secretar de presă şi ataşat cultural la legaţia României de la Berlin. După 23 August 1944 a refuzat să revină în ţară şi s-a stabilit mai întâi la München, apoi la Wiesbaden, unde a lucrat ca profesor.

103 Ionică, Ion (1907-1944), etnosociolog, participant la monografiile conduse de Gusti din 1928. În 1935, împreună cu alţi monografişti, formează gruparea şi revista de dreapta „Rânduiala. Arhiva de gând şi faptă românească”, părăsind şcoala gustiană. Cea mai importantă contribuţie a sa o reprezintă monografia Dealul Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului (1943 ).

104 Samarineanu, Ion, poet, ziarist, a participat la campaniile monografice începând din 1928, a făcut parte din grupul disident de la „Rânduiala”.

105 Eliade, Mircea (1907-1986), istoric al religiilor, filosof şi scriitor român, stabilit în Franţa (1945-1956), apoi în SUA (din 1956), profesor la Universitatea din Chicago, academician.

114

fac monografie şi ei, şi acceptă eroic un luptat împotriva cursului, de azi pe mâine şi în ţara lor". Şi, în aceeaşi scrisoare, Golopenţia adaugă: "Ungurii pe care i-am întâlnit ne ştiau. 'Gavrilă' Lükő ne vorbise de bine în cercurile lor. Nu s-a plâns de expulzare. Lucrarea lui va fi tipărită, pare-se, de Academia maghiară. Voi scrie mai mult despre aceşti unguri surprinzători altă dată" (Leipzig, 13 oct. 1934, Arhiva H.H. Stahl).

106 Tell, Alexandru Cristian (?-1939), avocat, publicist, membru al grupului Criterion, apoi membru marcant al Mişcării Legionare.

107 Botta, Dan (1907-1958), scriitor. Lirică ermetică, muzicalitate a versurilor; eseuri şi teoretizări ale poeziei.

108 Zelea-Codreanu, Corneliu (1899-1938), avocat, în 1923 ia parte la fondarea Ligii Apărării Naţional Creştine, în 1927 înfiinţează Legiunea Arhanghelului Mihail la Iaşi, în 1930 Garda de fier, iar în 1934 Partidul "Totul pentru ţară". Judecat şi condamnat în 1934, împuşcat în 1938.

109 Polihroniade, Mihai (1907-1939), avocat, publicist, membru marcant al Mişcării Legionare, conducător al grupării şi al revistei Axa.

110 Ionescu, Eugen (1909-1993), scriitor francez de origine română, autor de versuri şi eseuri critice în limba română. În dramaturgie considerat maestru al comicului verbal, al grotescului semnalizând absurdul, alienarea, tragicul existenţial. A fost primit în Academia Franceză.

111 Legat de soarta cercului Criterion, merită să cităm un pasaj din memoriile lui N. Carandino (1905-1996). Acest scriitor, gazetar şi om politic ajunge, dintr-o altă perspectivă decât Stahl, la concluzii similare: "Ce a fost “Criterionul”? Pur şi simplu o asociaţie de tineri intelectuali care, la început de variate orientări politice între partidele existente, dar şi de înrudite poziţii literare, încercau să bată la poarta notorietăţii. Generaţiile mai vechi şi personalităţile consacrate ale ştiinţei şi ale literaturii utilizau sala Fundaţiei ‚Carol I’ din Piaţa Palatului pentru conferinţe în jurul doctrinelor politice şi economice, aceasta mai ales sub impulsul personalităţii agitate şi agitante a profesorului Dim. Gusti, sociologul umanist, de o certă deschidere spre democraţie. ‚Criterionul’ încerca să deschidă, de la aceeaşi tribună, porţile spre un Occident al imediatei actualităţi. Trebuie să recunoaştem că un public

115

După această întâlnire de la reuniunea internaţională Boberhaus, Golopenţia devine un factor de influenţă. Scrie un articol într-o revistă budapestană despre monografia gustistă, dar mai cu seamă sprijină şi practic organizează călătoria tinerilor scriitori budapestani în România. Alături de informarea lui Gusti, Golopenţia îi pune în gardă pe principalii colaboratori ai Profesorului, în primul rând pe H. H. Stahl: "Iată rugăminţile. Între

restrâns, dar entuziast şi constant, urmărea conferinţe consacrate lui Adolf Hitler, lui Mussolini, lui… André Gide. (Dictatorii ‚promiteau’ la acea dată, dar nu deveniseră încă vizibil odioşi.) Conferinţele se străduiau să păstreze o atmosferă de neutralitate ideologică, adică de autenticitate. Erau, în general, dezbateri în contradictoriu, cu scopul de a instrui – în primul rând – şi apoi de a convinge. ‚Criterionul’, prin mentorii săi principali, ei înşişi foarte diferiţi ca orientare, se afla în bună parte sub influenţa lui Nae Ionescu. Profesorul de logică de la Universitate, directorul ziarului ‚Cuvântul’ şi animatorul ‚Ideii europene’, exercita o adevărată dominaţie intelectuală asupra unora din studenţii dăruiţi care trecuseră prin sălile lui de cursuri, prin redacţiile conduse de el. (…) Bineînţeles, intra şi o doză de exagerare şi chiar de rea-credinţă în atacurile împotriva ‚Criterionului’; nu toţi membrii mişcării erau de moravuri dubioase, după cum nu toţi atacanţii meritau premii de morală. În asemenea dispute, vehemenţa injuriei şi imposibilitatea de a răspunde la acelaşi tiraj pentru a lămuri opinia publică jucau rol decisiv. Criterioniştii, atacaţi de la dreapta de ‚legionarii’ în plină ascensiune şi de la stânga de polemiştii cei mai necruţători ai generaţiei, s-au prăbuşit. Nici nu aveau, dealtfel, între ei luptători care să poată riposta, nici organe de presă la dispoziţie care să-i apere. Caracteristic şi, în oarecare măsură, decisiv a fost episodul conferinţei despre André Gide, conferinţă anunţată la Fundaţie cu ‚surle şi ţimbale’. În ziua şi la ora fixată, deşi sala era arhiplină, un grup destul de numeros de legionari, conduşi de Mihail Stelescu (ulterior asasinat de proprii lui ‚camarazi’), a năvălit în incintă, a molestat pe conferenţiar şi pe participanţi, strigând: “Jos jidanii! (În concepţia lor, Gide… venea de la ‚jidan’, confuzie care nu era deloc surprinzătoare, dat fiind nivelul de cultură al agresorilor.) Spre surprinderea generală, însă, şi sub influenţa directă a lui Mihail Polihroniade, majoritatea criterioniştilor a răspuns la bătaia încasată… înscriindu-se a doua zi în legiune. Îmi reamintesc explicaţiile practice ale prietenului meu Mişu Polihroniade: ‚Sunt mai tari ca noi, sunt organizaţi, au curent în opinia publică şi, date fiind împrejurările europene, vor progresa vertiginos. Le lipseşte un singur lucru: o elită intelectuală care să-i conducă. Le-o oferim noi.’ Era greu de răspuns la acest argument de politică

116

9-13 august se vor găsi la Bucureşti şase unguri tineri, dintre care trei cunoscuţi ai mei. Vor să vadă Ardealul si să-i cunoască pe români. Vremea Sămănătorismului începe abia la ei. Umblă satele şi fac 'sociografii'. Despre Profesor şi cercetările noastre ştiu şi de la 'Gavrilă' Lükő. M-au rugat să-i pun în legătură cu români tineri cu care ar putea sta de vorbă. Vor apoi să vorbească cu Profesorul şi să cunoască cercetările. Profesorului i-am scris. Dar şi pentru ca să cunoască România şi pentru ca să afle ceva despre monografie

machiavelică. (…) Numai Ion Vinea avea o bizară presimţire cu privire la soarta legionarilor. Ne spunea deseori: ‚Priviţi-i. Ei nu-şi dau seama. Sunt senini, sunt fericiţi! În realitate, nişte morţi în concediu! Toţi vor pieri. Toţi vor fi asasinaţi. Burghezia nu le va ierta trădarea…’ (Carandino 1979: 165-167)

112 Menirea propagandistică a voluntariatului legionar este bine ilustrat de următoarea caracterizare a taberelor de muncă: „Ea [tabăra] ne apare ca un stat mic. Începând de la păstorit şi pescuit se fac aici şi agricultură şi comerţ, se zideşte, se munceşte, se cresc suflete şi trupuri tari, se selecţionează şi se ierarhizează valorile şi totul într-o încadrare precisă, ostăşească. Aici trăiesc toate clasele sociale şi toate vârstele în înţelegere. Muncitorul alături de profesorul universitar şi bătrânul de 60 de ani alături de copilul de 10 ani. Toţi se simt tineri şi legionari, toţi lucrează şi ard în soare. Tabăra e o cetate ideală, unde nu există antagonism între generaţii şi între clasele sociale. Tabăra e cea mai bună şcoală în care creşte şi a crescut numai în câţiva ani de zile, cu puteri nebănuite încă, românismul. – La sfârşit, tabăra e o imensă mănăstire în aer liber, în care se roagă legionarii pentru întregul neam.” (George Macrin, Taberele de muncă, tabăra de la Carmen Sylva, în Însemnări sociologice, II, Nr. 7, octombrie 1936, p. 23, citat de Heinen 1999: 269).

113 Făcăoaru, Ion (1897-1984), antropolog, asistent universitar la Cluj. A participat la campania monografică din Şanţ. În perioada guvernării legionare directorul învăţământului superior în ministerul instrucţiunii. Între 1941-1948 a fost director la ICS. După 1948 a fost condamnat politic. În 1978 s-a stabilit în Germania. 115 Jacquemyns, Guillaume, istoric belgian, profesor la Universitatea Liberă din Bruxelles, director al Institutului de informare socială şi economică. Unul dintre primii specialişti ai sondajelor în Europa. Autor al unei anchete a vieţii şomerilor, cu bugetul unor familii de şomeri din aglomeraţia urbană Bruxelles şi Liège (5 volume, 1932-1934).

117

trebuie să te întâlnească. Dacă Neamţu, Coste sau Pick132, pe care i-am rugat să-i călăuzească, se găsesc la Bucureşti, ţi-i vor aduce ei. Dacă nu, te vor căuta ei la Fundaţie. Dacă nu te afli la Bucureşti toate zilele astea, lasă până la 9 un bilet la Poşta Centrală, Poste restante, Iván Boldizsár133, spunându-le, când te pot găsi" (Golopenţia, 1999, 322).

116 În memoriile sale Stahl îşi aminteşte: „L-am pus [pe Mosely] în curent cu bibliografia problemei şi cu întreg planul de lucru al sociologiei noastre. Desigur am stat îndelung de vorbă despre problema comunităţilor săteşti şi cu cele ce publicasem despre Vrancea, îndemnându-l ca în cercetările lui balcanice, să cerceteze ‚zadrugile’ şi formele ‚tribale’ de organizare socială supravieţuitoare în Albania.

După un scurt popas în România a plecat în Serbia, de unde, în 4 iulie şi apoi în 28 iulie îmi scria că a început să studieze zadruga adăugând: ‚în fond fac o încercare de a aplica metoda dv. genealogică pentru a studia dezvoltarea zadrugei, pe timp de 3–5 generaţii, studiind două sate în Macedonia şi patru în Bosnia, trecând apoi în Serbia, Slavonia şi Croaţia’.

A revenit apoi în ţară, şi-a luat un scurt concediu la Balcic, plecând apoi din nou, prin Varna, la Sofia, studiind de asemenea câteva sate, despre care îmi spunea că nici pe departe nu l-au mulţumit ca cele din Albania, unde afirma că găsise multe asemănări cu formele de organizare ‚de ocol’ vrâncene. Reluând din nou munca alături de noi, a fost încadrat de profesorul Gusti în echipa monografică din satul Şanţ, din 1935, în care a lucrat tot timpul, studiind nu numai un grup de şănţeni ‚americani’ de curând întorşi din emigraţie, dar interesându-se de toate problemele din sat şi de munca tuturor echipierilor.

Spunându-i că ar fi util să publicăm cercetările noastre în limba engleză, Mosely a venit cu o ‚sugestie’, propunând să preia sarcina de a da o redactare sintetică a tuturor cercetărilor noastre despre satul Şanţ, într-o formă care să poată fi acceptată de un editor, în Anglia sau America. În acest scop a început să strângă documentaţia necesară din dosarele noastre.

În 2 noiembrie 1935 îmi scria că a făcut în seminarul lui Malinowcki o comunicare despre cele văzute de el la Şanţ şi că pregăteşte câteva articole despre şcoala românească de sociologie, pe care de altfel le-a şi publicat” (Stahl 1981: 354).

117 Lassaigne, Jacques (n.1910), critic de artă francez, autorul unui volum despre Luchian. A fost prezent la cercetarea monografică de la Şanţ. A tradus

118

Dar fiindcă interesul budapestanilor depăşea sfera sociologiei monografiste, Golopenţia a trimis scrisori de recomandare şi altor tineri scriitori, precum Petre Comarnescu. Iată textul unei cărţi poştale din 5 august 1935: "Îţi trimit cu avionul aceste rânduri grăbite pentru ca să te rog să primeşti şi să stai de vorbă cu şase unguri, care sosesc la Bucureşti /pe/ 9 august. Pick Pogoneanu te va pune în legătură cu ei. Sunt băieţi de seamă. Stând

împreună cu Ilarie Voronca în franceză bocetele româneşti culese de Brăiloiu.

118 Iată o notă în acest sens din jurnalul lui Petru Comarnescu: „1 septembrie 1933 / La sfârşitul lunii august 1933, am fost la Borsec, trimis de Dimitrie Gusti. Se aflau acolo un grup de etnografi şi geografi englezi, din gruparea le Play. Gusti ar fi vrut să le arate că sistemul său sociologic este mai complex şi mai ştiinţific şi de aceea m-a trimis pe mine în postură de diplomat cultural să-i conving pe membrii grupării Le Play să meargă în Făgăraş, ca invitaţi ai Institutului Social Român. Gusti a vrut să le arate ce lucrează monografiştii I.S.R. în Făgăraş, metodele de lucru, fireşte mai complexe, dar comozii şi încăpăţânaţii de englezi, cărora le convenea natura de la Borsec, au refuzat cu politeţe, iar tot numai de politeţe s-au făcut a urmări sistemul, metodele şi rezultatele monografiei gustiene. Sunt de fapt nişte diletanţi, care vor să petreacă o vacanţă liniştită la noi” (Comarnescu 2003: I. 78-79). 119 Vezi studiul recent al Sandei Golopenţia Romanian sociologists in Paris in the 1930’s, „Sociologie Românească”, vol. III, nr.1, Primăvara 2005.

120 Brauner, Harry (1908-1988), folclorist, etnomuzicolog, compozitor, participant la campaniile monografice începând din 1929, alături de Constantin Brăiloiu. În calitate de colaborator al Arhivei de Folclor al Societăţii Compozitorilor Români (1928-1939) culege peste 5 000 de melodii populare. A participat ca anchetator de teren la campaniile monografice de la Drăguş, Runcu, Şanţ, şi Nucşoara. După război a contribuit la întemeierea Institutului de Folclor. Condamnat politic în procesul Pătrăşcanu, a fost întemniţat timp de 12 ani.

121 Cresin, Roman, statistician, participant la cercetările monografice cu începere din 1929, colaborator al Institutului de Conjunctură Economică al lui Virgil Madgearu, şeful sectorului de statistică agrară de la Institutul Central de Statistică.

119

de vorbă cu ei poţi să-ţi formezi o imagine despre tineretul din Ungaria. Îi cunosc pe trei dintre ei. Sunt atât de bună credinţă cât pot fi nişte unguri. Ţin la ţara lor şi o vor mare; dar împlinirea acestei dorinţe o vor zbuciumându-se pentru a face Ungaria exemplară, aşa încât ţările dimprejur să ţie să se întoarcă la ea. Nu numai fostele ţinuturi ungureşti. E o naivitate enormă; da băieţii muncesc. Caută să-şi cunoască satele şi să ducă spre o soluţie

122 Oszkár Jászi (1875-1956) sociolog, jurist, om politic şi publicist ungar. A fost fondatorul Societăţii de Ştiinţe Sociale din Budapesta, fondatorul şi conducătorul Partidului Civic Radical, ministrul Minorităţilor în guvernul Karolyi al primei Republici Ungare din 1918. În jurnalul său notează, la 15 mai 1923: „La profesorul Gusti. Un om foarte inteligent şi deosebit de citit. Institutul lor social seamănă în multe privinţe cu primul deceniu de activitate al societăţii noastre. Are o viziune destul de sumbră despre situaţia din România. A cerut articole pentru revista sa, iar pentru anul următor o conferinţă despre confederaţia dunăreană” (Jászi 2001: 369).

123 Lükő, Gábor (1909-2001), etnograf din Ungaria, se ocupă de analiza formală a poeziei şi muzicii populare maghiare, de etnografie comparată est-europeană.

124 Ady, Endre (1877-1919), poet şi publicist maghiar, înnoitor al limbajului poetic.

125 Bartók, Béla (1881-1945), compozitor, pianist şi muzicolog maghiar, remarcabil culegător al folclorului muzical. A contribuit la înnoirea limbajului muzical prin asimilarea creatoare a elementelor folclorice maghiare şi româneşti. Membru al Academiei Ungare de Ştiinţe.

126 Karácsony, Sándor (1891-1952), pedagog, filosof maghiar, profesor la Universitatea din Budapesta (1919-1927) şi din Debreţin (1942-1951). În 1929 a fost unul dintre iniţiatorii publicării culegerii 101 cântece populare maghiare. Personalitate de frunte a mişcării ungare de cercetaşi.

127 Papahagi, Tache (1892-1977), lingvist şi folclorist român de origine aromână, profesor universitar la Bucureşti, autor de studii şi de culegeri de folclor, lucrări lexicografice, cercetări dialectologice.

120

problema lor ţărănească, minoritarii. Au, şi aci mai ales ne pot fi pildă, o mare credinţă în neamul unguresc, şi fac tot ce pot ca să dea patriotismului obişnuit conţinut. Îşi ştiu istoria şi clasicii, ţinuturile. Băieţii ăştia vor să calce în pelerinaj pământul Ardealului. Vreau să cunoască şi românescul. Cu gând la visul de sus. Eu ţin să-i ajut să vadă România. Socotesc că, oricât de încercaţi, avem totuşi destulă greutate substanţială, ca să lăsăm pe orice ungur mai puţin încrezut decât a fost înainte de a ne cunoaşte. Nouă ne pot fi pildă. Nu e zău vorba în deceniile astea de a mai purta grija culmilor omenirii. Anii devin tot mai primejdioşi pentru

128 Györffy István (1884-1939), etnograf maghiar, profesor universitar la Budapesta. În 1917 a lucrat între ceangăii din Moldova. Unul din autorii primei sinteze a culturii populare maghiare. Membru al Academiei ungare de ştiinţe.

129 Róheim, Géza (1859-1953), antropolog al culturii, psihiatru maghiar, reprezentant al etnologiei psihanalitice. Înainte de cel de-al doilea război mondial a emigrat în SUA. A lucrat în Somalia, Australia, Melanezia şi printre indienii navaho.

130 Németh, László (1901-1975), scriitor din Ungaria, reprezentant marcant al prozei şi dramaturgiei maghiare. A întemeiat revista Tanú (Martorul) (1932) în care şi-a publicat studiile privind concepţia despre reformă, rolul intelectualului, ideologia celei de-a treia căi. Autor de romane, drame, eseuri.

131 Kodály, Zoltán (1882-1967), compozitor, folclorist, muzicolog şi pedagog maghiar, a ilustrat alături de Béla Bartók direcţia valorificării folclorului în creaţia muzicală cultă. Culegător şi editor de folclor muzical.

132 Rădulescu-Pogoneanu, Victor (Pichi) (1910-1953), licenţiat în drept, diplomat de carieră, participant începând din 1929 la campaniile monografice. A fost întemniţat la Sighet.

133 Boldizsár, Iván (1912-1988), scriitor, publicist din Ungaria, după război secretar de stat la ministerul afacerilor externe (1947-1951).

121

statele mici. Trebuie să ne concentrăm asupra noastră. Mai mult chiar decât aceşti unguri. Şi pe cât posibil să ne acoperim măcar dinspre vecini: dinspre bulgari, unguri, intimidându-i pe de o parte, apropiindu-ne de ceilalţi vecini ai noştri şi de ei. Trebuie să ne interesăm mai mult de vecinii noştri" (Golopenţia 1999: 55).

Vizita lui László Németh, Dezső Keresztury134 şi Iván Boldizsár (István Gál de la Bucureşti a plecat la Istambul) în capitala română, pe litoralul Mării Negre şi în Ardeal a avut un răsunet deosebit datorită eseului lui L. Németh, publicat în revista sa critică "Tanú" ("Martorul"). Presa budapestană l-a atacat cu o neobişnuită vehemenţă, nu din cauză că Németh găsise cuvinte de laudă la adresa lui Gusti şi a colaboratorilor săi tineri, ci fiindcă a criticat extrem de aspru elita şi intelectualitatea maghiară din Transilvania. Acest aspect – dealtfel deosebit de interesant – nu intră în tematica lucrării de faţă, dar următoarea apreciere a lui Németh la adresa lui Gusti este semnificativă: "Consider drept un mare noroc al călătoriei mele în România că am putut face cunoştinţă cu profesorul Gusti şi echipele sale, şi un şi mai mare noroc că Garda de Fier – care a fost desfiinţată la Carmen Sylva chiar în ziua în care noi, având recomandarea prietenilor noştri, făceam baie în apropiere – nu am vizitat-o. Cred că activitatea sociologică a profesorului Gusti este cel mai mare efort al tinerei Românii. El este cel care, cel dintâi, a unit pentru cercetarea poporului reprezentanţii celor mai diverse specialităţi: folclorişti, medici, arhitecţi, filologi, economişti, muzicieni etc. Echipele sale demografice [de fapt "monografice", n.n.] (20-30 de oameni) invadau câte un sat; într-o lună fiecare specialist şi-a făcut treaba; au cercetat modul de a construi, de a se îmbrăca, de a se gospodări, pronunţia, comoara de basme şi cântece populare, formele de viaţă socială, credinţele, iar rezultatele parţiale le-au sintetizat într-un mare studiu concluziv. (...) Fundaţia regală, la sediul căreia ne-a primit Gusti, sprijină deplasările echipelor cu un milion de lei din fondurile personale ale regelui. Este o sumă mică în raport cu dimensiunile întreprinderii. Dar, membrii echipelor sunt voluntari

122

care trăiesc pe banii lor în satele părăsite, şi câştigul lor este ceea ce învaţă acolo. Acest fapt, ca şi acela, că în asemenea condiţii există amatori cu sutele, sunt din punct de vedere românesc chiar mai îmbucurătoare decât voluminoasele publicaţii şi succesul extern al lui Gusti. Aparent nici frământărilor noastre 'sociografice' nu le lipseşte decât un Gusti, care să organizeze multiplele aspiraţii bune, dar nesigure. În realitate însă există o prăpastie prea adâncă între putere şi bunele aspiraţii, bunele aspiraţii şi spiritul public, ca un Gusti să-şi facă auzită vocea aici. Acest om amabil, mic de statură, fost ministru, care poate o oră şi jumătate ne-a dat explicaţii fără nici un pic de înfumurare, cu o bucurie tinerească identică cu aceea a sociologilor de vară din echipele sale din provincie, prezintă regelui săptămânal, în dosare imense, raportul echipelor. La români apropierea este mai mare decât la noi, nu doar între om şi om, dar şi între interesul general şi putere" (Németh 1935: 137- 138).

După apariţia acestui eseu al lui László Németh, spre surprinderea noastră ecoul lui în presa română a fost destul de redus. Afară de o recenzie a lui Octavian Neamţu în „Sociologie Românească”, nu am găsit nimic de consemnat. Nu am înţeles rezerva presei române decât după apariţia volumului de corespondenţă al lui Anton Golopenţia, care cuprinde o scrisoare adresată lui Comarnescu de natură să lămurească motivele acestei tăceri: “Doi dintre ei au scris impresiile lor: cât de pierdut e Ardealul, cât de adormită lumea din Ungaria şi ungurii din Ardeal, cât de fără vlagă, fără ideal. Au fost declaraţi spioni ai noştri, vânduţi… dar e de a rămâne pe aceeaşi linie pentru a zgâlţâi tineretul lor şi a-l scula împotriva păturilor care conduc, grandilocvente dar îngrijite doar de buna lor stare. E mai bine să nu scriem despre ei, mai mult le îngreuiem situaţia. Deşi multe lucruri ar face să fie traduse. Am avea şi noi nevoie de oameni care să vorbească în accente atât de sumbre de adormirea noastră" (Golopenţia 1999: 62).

123

Datorită încordării situaţiei internaţionale, a amânării congresului de sociologie de la Bucureşti, relaţiile n-au continuat să se dezvolte, reducându-se la schimburi de scrisori dintre colaboratorii lui Gusti şi tinerii budapestani.

Receptarea maghiară din România a învăţăturilor gustiene este de altă factură. "Generaţia din '29", cunoscătoare a limbii române, având deja şi cultură română, l-a descoperit foarte uşor pe Gusti, cu atât mai mult că avea aceleaşi aspiraţii şi tendinţe. Grupată în jurul revistei "Erdélyi Fiatalok" (Tineri ardeleni), mişcarea studenţilor maghiari putea să-l recepteze pe Gusti, fiindcă era orientată ab ovo cu faţa spre sate, şi de la bun început a optat pentru o poziţie nepartinică.

Concentrându-ne asupra relaţiei dintre cele două organizaţii – Şcoala lui Gusti şi grupul de la revista EF – vom prezenta nu similitudini şi diferenţe, ci raporturi efective, reieşite din corespondenţa tinerilor135, necunoscută cititorului român, precum şi interpretări ulterioare ale acesteia, datorate unora dintre actori.

Prima oară tânărul jurist Imre Mikó136 l-a contactat, în anul 1930, la Bucureşti, pe profesorul Gusti, de la care a obţinut material despre esenţa monografiei. După primul articol publicat în 1931, în revista "Erdélyi Fiatalok" (EF) au devenit foarte frecvente materialele despre sociologie monografică, munca culturală a echipelor, ca şi, fireşte, articolele proprii, de inspiraţie gustistă. În entuziasmul lor, cei de la EF l-au invitat pe Dimitrie Gusti să conferenţieze la Cluj, invitaţie acceptată, dar neonorată din cauza numirii sale ca ministru. Insistenţele de la EF au continuat, iar

135 Merită să menţionăm că acest volum, apărut sub îngrijirea lui Péter Cseke ("Erdélyi Fiatalok. Dokumentumok, viták - 1930-1940", Ed. Kriterion, Bucureşti, 1986) şi care conţine multe informaţii inedite privitoare la Şcoala sociologică de la Bucureşti, în formă finalizată a fost oprită de cenzura vremii. Pe semne, de la verificările repetate ale manuscrisului până la difuzarea culegerii tipărite, aceasta a devenit "indezirabilă". Printr-o adevărată minune, volumele s-au păstrat în magazia întreprinderii tipografice clujene până în anul 1989, după care au devenit, în sfârşit, accesibile cititorilor.

124

întâlnirea a avut loc până la urmă la Bucureşti, în cercul Ferenc Koós137 al studenţilor maghiari din capitala română.

O etapă nouă, de integrare funcţională (şi temporară) a început atunci când Gusti a fost numit de Carol al II-lea la conducerea Fundaţiei. Formula echipelor cu destinaţie de cercetare, dar şi – în primul rând – de ridicare a ţăranilor, a fost îmbrăţişată şi de mişcarea de la EF. Trebuie să spunem că această întâlnire în munca pentru sate s-a produs pe fondul unui curent care a cuprins mai multe ţări din Europa, şi nu numai. Acest efort de apropiere merită să fie prezentat mai pe larg.

După mai multe tatonări, în 1937 au loc contacte mai importante. La şcoala de comandanţi de echipe au fost invitaţi trei tineri maghiari. Iată ce scrie despre această experienţă, într-o scrisoare din 26 aprilie 1937, György Váró138: "Fundaţia trimite anul acesta echipe în toate judeţele. Pericolul este că (...) poate face mult rău ca sătenii să vadă că tinerimea română se ocupă de ei, iar noi nu. De aceea, ar trebui să se facă o echipă de lucru, măcar la Odorhei. Ciucul trebuie lăsat în seama lui Venczel139 şi ai săi, să nu ne amestecăm în treburile judeţului catolic. Din cele spuse de Neamţu am înţeles că cel mai corespunzător cadru l-ar constitui revista EF, deoarece principiile acesteia sunt expuse în celelalte serii, şi astfel reprezintă o garanţie morală. În schimb mi se pare absurd ceea ce a scris Dezső în scrisoarea de împuternicire, ca Fundaţia să se adreseze la EF, dacă vrea să participăm la activitatea sa. Nu ne putem aştepta la aşa ceva din partea lor, fiindcă ei nu au nevoie de noi, îşi fac treaba şi fără noi, în schimb noi trebuie să mergem împreună cu ei. Ne-am împrietenit bine şi cu Neamţu, şi cu ceilalţi conducători, ba mai mult chiar, N. la despărţire ne-a întrebat dacă facem echipă maghiară şi ne-a promis că în caz că o vom avea, va veni să ne viziteze" (Erdélyi Fiatalok 1986: 309).

În ciuda unor contradicţii interne şi divizări politico-confesionale, pregătirea continuă, motorul constituindu-l Péter Bakk140, student la sociologie la Bucureşti, şi membru al mişcării EF. După multe deliberări şi prospecţiuni, ca teren al echipelor

125

maghiare a fost ales Şiclod, din judeţul Odorhei. De asemenea, a fost întocmită lista participanţilor, din tineri care cunoşteau principiile muncii culturale preconizate de Profesor. Când echipa pentru Şiclod a fost gata de plecare, ministrul învăţământului a cerut revocarea aprobărilor Fundaţiei. Ceea ce relatează Péter Bakk într-o scrisoare, din iulie 1937, de la Bucureşti, către unul dintre conducătorii EF, Béla Jancsó141, este caracteristic nu doar pentru relaţiile dintre cele două organizaţii, nu numai pentru atmosfera interetnică a vremii, dar şi pentru raporturile din cadrul Fundaţiei: "Răspunsul prof. Gusti a fost că, fiind în concediu, nu se amestecă, să se ocupe locţiitorii săi – pe răspunderea lor – după cum cred ei de cuviinţă. Mesajul a fost adus de Stahl, iar directorii şi inspectorii Fundaţiei s-au sfătuit aici îndelung. Tinerii ne-au susţinut fără rezerve, Golopenţia, redactorul de la Sociologie Românească s-a oferit să vină el ca inspector, în lipsa altcuiva. Însă bătrânii, în frunte cu E. Bucuţa i-au sfătuit să fie foarte precauţi, să aibă grijă, că e treabă complicată care poate crea mari neplăceri nu doar persoanelor care dau aprobarea, ci însăşi Fundaţiei. Presa liberalilor şi a extremei drepte se va lansa de îndată în atacuri, că atunci când există peste 10 000 de sate româneşti, de ce se duce echipa Fundaţiei printre maghiari. Pe de altă parte e Astra, care a protestat la rege că Fundaţia intenţionează să trimită echipe în Secuime. Când am răspuns că aceste obiecţiuni nu se referă la echipele noastre, de vreme ce Fundaţia nu cheltuieşte nimic, deci nu păgubeşte cu nimic satele româneşti, şi nici obiecţia Astrei nu se referă la noi, căci pe noi nu Fundaţia ne trimite, ci noi înşine, localnicii, am organizat o echipă de voluntari, iar unele de acest gen au funcţionat şi până acum pe teritoriul Astrei - Bucuţa a evitat răspunsul şi, accentuând caracterul nou şi important al problemei, a afirmat că el nu-şi ia răspunderea, având în vedere că a fost informat că şi unii dintre miniştri se opun emiterii autorizaţiei. Atunci am cerut să facă abstracţie de cererea noastră şi să ne autorizeze, nu ca pe o echipă maghiară, ci să trimeată 3-4 băieţi români, iar cu autorităţile să ţină legătura numai aceştia, ca şi cum

126

ar fi o echipă română. Ideea a fost găsită bună de Stahl şi Neamţu, şi au încercat să-l convingă pe Bucuţa ca sub forma aceasta să fie dată aprobarea, de vreme ce opinia prefectului liberal este deja cunoscută, şi autorităţile locale nu vor face greutăţi Fundaţiei. La care Bucuţa a afirmat patetic că în calitate de fost secretar de stat şi cel mai vârstnic director al Fundaţiei subliniază necesitatea colaborării cu minorităţile, şi primeşte cu bucurie iniţiativa noastră, dar ca într-un sat maghiar să meargă, sub orice formă, o echipă a Fundaţiei este o problemă atât de gravă, în care nu poate decide nici măcar directorul general, orice promisiune ar fi făcut în prealabil – iată, la primul obstacol a şi evitat să-şi asume răspunderea – această decizie poate fi luată doar de guvern, respectiv de rege. De aceea, ne-a rugat ca şi anul acesta să ne ducem, chiar şi în grup, în echipele F., ca atunci când problema se va fi rezolvat să dispunem de destui oameni pregătiţi. Cei care vrem să ne ducem la Şiclod să mergem la oricare echipă transilvăneană – 'pot merge şi 2-3 în acelaşi loc, să nu se plictisească'. A mai ascultat scurta mea observaţie, că noi vom merge cu plăcere să lucrăm în sate româneşti, dar în speranţa că se va ivi ocazia de a depune aceeaşi activitate utilă şi în satele maghiare, dar, în ciuda celor mai bune intenţii, zelul nostru piere, văzând an de an că rămânem doar cu promisiunile. Nu prea vedem realizarea colaborării. (...) Ne-a dat mâna şi mi-a spus să citesc prima frază din statutul Fundaţiei, unde scrie că scopul Fundaţiei este 'ridicarea satelor româneşti' [în rom. în original]. Şi cu asta a plecat. Cu cei care-i urmează în rang am mai discutat îndelung, dar degeaba, căci nici unul nu a avut curajul de a-şi asuma răspunderea" (Erdélyi Fiatalok 1986: 332-334).

Este important de notat că, după un asemenea refuz, poziţia oficială a EF nu s-a modificat faţă de Gusti. Într-un raport către şedinţa ordinară a fondatorilor (organul decizional al asociaţiei) se precizează: "IV. Am reuşit să facem un pas important înainte pe calea adâncirii vechii relaţii ştiinţifice existente între revista noastră şi activitatea la sate a profesorului Gusti. Obiectivitatea sa

127

ştiinţifică a permis ca la cursul de conducători de echipe din aprilie 1937 de la Stăneşti să poată participa, din însărcinarea publicaţiei noastre, dr. György Váró, Ferenc Haáz142 şi István Hegyi143, iar din partea cercului Ferenc Koós din Bucureşti, Péter Bakk. La curs au fost încurajaţi în sensul autorizării unei echipe de lucru maghiare care să fie în compoziţia sa pe deplin independentă, funcţionând sub controlul şi conform sistemului Fundaţiei. În acest sens, revista noastră şi cercul F. Koós au făcut toate pregătirile, dar autorizaţia deja acordată, în lipsa profesorului Gusti a fost retrasă, în urma unor intervenţii necunoscute. Sperăm însă că atenuarea atmosferei de suspiciuni va permite, totuşi, în viitor participarea noastră cu păstrarea deplinei noastre independenţe la această activitate de mare anvergură" (Erdélyi Fiatalok 1986: 350).

Faptul că atmosfera nu a devenit mai destinsă, ci dimpotrivă, nu a dus la anihilarea relaţiilor de simpatie, chiar dacă nu s-a mai pomenit de acţiuni comune.

Integrarea teoriei gustiste a monografiei în ideologia şi practica tinerei generaţii de intelectuali maghiari din România s-a realizat, sub influenţa covârşitoare a lui Gusti. Despre această influenţă a Profesorului au scris pagini remarcabile profesorul Ernő Gáll144, şi mai târziu profesorul Sándor Balázs145. Între adepţii maghiari ai lui Gusti un loc cu totul special este ocupat de József Venczel, care a receptat doctrina gustiană ca membru al grupului EF. Datorită, însă, neutralităţii EF, tânărul student la drept a format un nou grup, în jurul revistei "Hitel" (Credit), optând pentru o mai hotărâtă angajare a tineretului maghiar din România, atât în privinţa autocunoaşterii minoritare, cât şi în aceea a reformei conducerii şi organizării acestei minorităţi. Într-un studiu mai amplu, publicat în anul 1935, scria: "Cercetarea socială, din care face parte şi cercetarea rurală, nu şi-a fixat nici până astăzi concepţia privind menirea şi metodologia sa de lucru. Printre orientările contradictorii, însă, se impune din ce în ce mai mult (subl. ns.) sistemul care îşi propune să sprijine cercetarea socială în intenţia ei de a deveni din ce în ce mai mult o ştiinţă a realităţii.

128

Acest sistem este sintetizat de Dimitrie Gusti, profesor de sociologie la Universitatea din Bucureşti, în cadrul aşa-numitei sociologii monografice. Conform explicaţiilor sale, ştiinţa societăţii nu-şi poate îndeplini nici sarcina sa ştiinţifică, nici pe aceea de sprijinire a societăţii, dacă nu devine monografică" (Venczel 1980: 54).

Această apreciere nu este protocolară, de vreme ce Venczel recomandă cu insistenţă şi minuţiozitate utilizarea metodei monografice în autocunoaşterea minoritară, iar cele patru domenii ale acţiunii la sat sunt, de asemenea, înglobate în studiul său. Dincolo de lucrarea citată, în toate studiile ulterioare de politică culturală ale lui József Venczel este detectabilă influenţa lui Gusti. Iar cea mai elocventă dovadă a acestui ataşament o constituie faptul că, după dictatul de la Viena, Venczel a organizat monografia unui sat după model gustian. Spre sfârşitul vieţii, profesorul Venczel îşi amintea cu nostalgie de ecoul primului său studiu şi de tot ce-l lega de Şcoala Gusti: "Prima şi decisiva reacţie la studiul meu a venit de la Bucureşti. În ianuarie 1936 lucrarea mea era prezentată, împreună cu un studiu asemănător, apărut la Budapesta, tot în 1935, al lui Lükő Gábor, de către Traian Herseni în 'Sociologie Românească', cu accentuarea importanţei integrării în activitatea şcolii bucureştene a unui număr cât mai mare de studenţi de naţionalitate maghiară. În următorul număr al revistei, într-o cronică mai cuprinzătoare, O. Neamţu subliniază că popularitatea sistemului sociologic al profesorului Gusti în rândurile reprezentanţilor vieţii ştiinţifice maghiare din Ardeal poate duce la rezultate îmbucurătoare atât în privinţa relaţiilor ştiinţifice, cât şi în aceea a influenţelor reciproce, importante şi din punct de vedere politic. Concomitent cu acestea mi-a parvenit şi scrisoarea lui Traian Herseni, în care – făcând trimitere şi la opinia Profesorului – propune că ar fi oportun să continui studierea sociologiei monografice la Bucureşti, prin cunoaşterea nemijlocită a 'Arhivei' conţinând toate detaliile cercetărilor rurale de până atunci. Astfel am ajuns să petrec – desprinzându-mă pentru o bună

129

bucată de vreme din redacţia revistei 'Hitel' - cel de-al doilea semestru al anului universitar 1935-1936 la Institutul Social de la Bucureşti, beneficiind de binevoitorul sprijin al profesorului D. Gusti, de îndrumarea de iniţiere a lui Henri H. Stahl, Traian Herseni, O. Neamţu, şi, înainte de orice, de plăcerea dialogului mut, de fişare, cu arhiva" (Venczel 1980: 138-139).

Ce a favorizat receptarea lui Gusti? La mijlocul perioadei interbelice, în cultura maghiară - la fel ca în întregul spaţiu est-european - orientarea spre sat a luat amploare, chiar şi cu tentă antiurbană. Pe fondul general al crizei democraţiei liberale şi a valorilor ei, căutarea de alternative între ideologii extremiste s-a îndreptat spre ţărănime. În Ungaria curentul scriitorilor poporani („népi írók”) a îmbrăţişat metoda monografiei. În România tinerii intelectuali maghiari, grupaţi în amintita mişcare a revistei "Erdélyi Fiatalok" (Tinerii Ardeleni) au îmbrăţişat metoda monografiei ca parte a unei ideologii ce propunea intelectualilor tineri îndreptarea atenţiei spre sat. O particularitate a acestei mişcări a fost şi contestarea ideologiei revizioniste a politicii oficiale ungare, şi căutarea posibilităţilor de integrare a culturii şi societăţii maghiare, între cea română şi germană, în cadrul graniţelor României Mari.

Pe acest fond nu a fost dificilă descoperirea lui Gusti. O generaţie care a învăţat deja româneşte, care se interesa de cultura română, nu putea să nu îmbrăţişeze doctrina gustistă146.

130

3. STRUCTURA INTERNA A ŞCOLII GUSTIENE

Părinte sau lider

Este foarte greu să surprinzi procesul de conducere ca structură aparte a complexului organizaţional Gusti. Când o personalitate conduce ceea ce a inventat, şi se sprijină pe oameni pe care i-a selectat, educat, promovat, atunci este dificil să aplicăm aprioric un model "clasic" de analiză din teoria organizaţiilor.

Acest aspect esenţial în cariera lui Gusti – conducerea – merită un studiu aparte, dată fiind diversitatea organizaţiilor conduse de el. Dincolo de cele trei organizaţii de care ne ocupăm îndeaproape, Gusti a condus de două ori decanate (la Iaşi şi la Bucureşti), Oficiul Naţional al Cooperaţiei, Societatea de Radiodifuziune, Casa Autonomă a Monopolurilor Statului, Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor, Academia Română. La această listă ameţitoare se mai poate adăuga preşedinţia recensământului din 1930, preşedinţia celui de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, comisariatul pavilioanelor Românei la expoziţiile mondiale şi, mai ales, conducerea impresionantei echipe a Enciclopediei Române în anii 1938-1939. După o asemenea carieră se poate spune că profesorul Dimitrie Gusti a fost un adevărat profesionist al conducerii. Şi nu numai profesionist, ci un împătimit al conducerii, care punea acest proces mai presus decât actul de creaţie ştiinţifică. Se înşeală cei care cred că activitatea organizaţională a lui Gusti a fost un sacrificiu, o ieşire din "turnul de fildeş" (Vulcănescu 1936). Din toată cercetarea asupra acestui fenomen nu se poate degaja altceva decât faptul că Gusti conducând, organizând, se găsea în elementul său.

131

Dacă includem în conceptul de conducere planificarea, organizarea şi conducerea personală (abordând în acest context şi comunicarea şi stilul de conducere), atunci putem afirma că Gusti a făcut un aliaj cu totul personal din aceste elemente.

Prima funcţie a conducerii a fost de fapt cea mai importantă pentru Profesor. Din primii ani de activitate, cele mai importante producţii ştiinţifice au fost tocmai "planurile". De la reorganizarea Bibliotecii Universitare din Iaşi şi statutul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială, elaborat tot la Iaşi, toată activitatea Profesorului este impregnată de planuri, de proiecte, referitoare la domeniile cele mai diferite, de la cultura populară la cea academică, de la cooperaţie la radiofonie, de la munca culturală a tinerilor la cea de elaborare a Enciclopediei Române.

Această muncă de planificare, însă, nu a mers niciodată până la detalii tehnice. După observaţiile lui H. H. Stahl, Profesorul ştia să ia o decizie cu valoare teoretică şi de program, cel puţin în logica momentului istoric: "Atunci când era o problemă importantă, o cotitură, cum îi spuneam, atunci prezenţa lui era de cu totul altă natură, şi era decisivă. De pildă, în momentul când de la echipele de cercetare am trecut la echipele de acţiune, trebuia un plan, trebuia o concepţie teoretică, Gusti a făcut-o. Concepţia aceasta teoretică, trecând de la o cercetare de bază la o împătrită acţiune de ‚cultura muncii, cultura sănătăţii, cultura minţii şi cultura sufletului’. A fost o teorie, nu? El a construit-o, numai din capul lui, nu s-a amestecat nimeni. De altfel, asta era capacitatea lui, ca, într-o împrejurare în care se mişcau multe idei neclare, el să le formuleze desăvârşit de clar. Asta era calitatea lui" (Rostás 2000: 127).

Dar, Gusti avea talent nu numai în situaţii implicând efort teoretic, ci şi în administraţia publică. Nu era ezitant în luarea deciziilor. Această calitate a fost observată şi de profesorul Gheorghe Zane147. Stahl relatează: "Casa Monopolurilor avea un fel de consiliu, ca orice casă din aceasta, autonomă, consiliu din care făcea parte şi Zane. Şi spune Zane că şedinţele acestui consiliu

132

erau periodice, dar ţineau o jumătate de ceas, în care se hotărau lucruri precise. Fără vorbărie. Cu strictul necesar de cuvinte şi de adunare de păreri, o hotărâre a lui Gusti. Avea aceste calităţi pe care le au puţini. Eu am lucrat cu foarte mulţi şefi, şi nu am găsit nici unul de talia lui" (Rostás 2000: 128).

Organizarea, cel de-al doilea element al conducerii, este menită să realizeze construirea sau reconstruirea structurilor organizaţionale. Acest proces de dezvoltare trebuie să accentueze coordonarea resurselor umane şi materiale în vederea realizării obiectivelor. Trebuie să spunem că Gusti a fost, şi în această privinţă, la nivelul principiilor sale. Nu se lăsa convins să se abată de la ele, nici chiar de colaboratorii cei mai apropiaţi. În anul 1934 revista de îndrumare a echipelor regale studenţeşti, "Curierul echipelor studenţeşti", a fost scoasă de H. H. Stahl şi O. Neamţu în lipsa lui Gusti, ceea ce constituia un act de curaj. Surpriză: Gusti i-a felicitat şi a asigurat apariţia în continuare a revistei. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul apariţiei unei reviste de sociologie de nivel mediu. Discipolii lui Gusti reclamau de multă vreme o publicaţie proprie148. Amânarea era, după Stahl, defectul lui Gusti. "El voia să facă o monografie perfectă. Şi o tot amâna, o tot amâna. Am spus că nu se mai poate, noi avem de spus o serie întreagă de lucruri - să le spunem! Am scos revista 'Sociologie Românească' aproape fără voia lui. (...) În '26 am scris un eseu despre Ruşeţu. S-a publicat după douăzeci de ani. Păi, de ce? Nu putea să-l publice atuncea? Ce, a devenit mai bun peste douăzeci de ani? Dacă l-ar fi publicat, poate atrăgea atenţia anumitor cercetători să controleze, să verifice, să adauge, să scrie... mă rog, dădea un impuls. Nu? Unul care are pretenţia să nu admită decât lucruri desăvârşite este sterp în majoritatea cazurilor. Nu există desăvârşire în materie de ştiinţă, nu există" (Rostás 2000: 191).

La fel, fiindcă nu avea percepţia adecvată despre delegarea unor responsabilităţi către colaboratori, unele campanii s-au desfăşurat defectuos. Anton Golopenţia, şeful de cabinet al lui Gusti în timpul ministeriatului acestuia, îi relatează lui Stahl, aflat

133

în campanie monografică: "Şi cum nu mai e nici la C. A. M. [Casa Autonomă a Monopolurilor n.n.], nici la Radio, a hotărât să se dedice cu totul sociologiei şi în consecinţă monografiei. Azi o bună parte din zi a fost îngrijorat de bunul mers al expediţiei Drăguş. Se întreba dacă nu sunt iarăşi la ordinea de zi plimbările la lună şi somnurile până-n prânz, frecăturile lăuntrice, paradele sterpe" (Anton Golopenţia către H. H. Stahl, Bucureşti, 27. iulie 1932. Arhiva H.H. Stahl). Această îngrijorare întemeiată are însă, după Stahl, o explicaţie: "Gusti n-a avut fermitatea să spuie; ‚Conducerea o are Stahl sau o are Herseni’. A lăsat-o încurcată - deci nu s-a amestecat nimeni la conducere şi s-a mers mecanic; au reuşit câţiva să mai facă câte ceva. Dar prin faptul că au avut ei o anumită idee proprie. Dar n-a mai fost o conducere. O acţiune colectivă. (...) Normal ar fi fost să facă două echipe şi să-l puie pe Herseni la una, şi pe mine la alta. Ar fi fost normal. Şi poate ar fi ieşit ceva mai interesant. Dar aşa... Au fost şi momente neplăcute, mici certuri, scandaluri, mici chestii..." (Rostás 2000: 152).

Din cele de mai sus rezultă că Gusti ştia să fixeze scopuri, să facă planuri, dar nu avea grijă de structura ierarhică a organizaţiei. Şi aceasta nu din incompetenţă, ci din motive care ţin de latura personală a conducerii, respectiv de comunicare şi de stilul de conducere. În această privinţă Gusti a fost un ghem de contradicţii. Pe de o parte, avea o forţă de convingere fără pereche, atunci când vroia să cucerească un tânăr şi îl copleşea cu sarcini măgulitoare prin amploare, dând frâu liber iniţiativei personale, pe de altă parte, se pierdea adesea în detalii care nu erau de nivelul lui. Deci, ceea ce este demn de studiat este contradicţia între proiectarea raţională a organizaţiilor şi comportamentul lui cu totul neadecvat acestor structuri moderne. Pentru a ne face o idee despre practica uzuală cotidiană a conducerii de către Gusti, cităm din două scrisori, adresate de el către H. H. Stahl şi Octavian Neamţu, respectiv către H. H. Stahl:

134

"Scumpii mei prieteni, (...) 3/ Foarte bine că a rămas echipa la Cuhea. Nu încape descurajare! Am încredere în Ionescu, bine, că s-a nimerit el acolo!

De ce nu-mi scriţi ce mai ştiţi de la celelalte echipe?4/ Spuneţi-i lui Acterian să aibă răbdare, când voi veni la Bucureşti vom aranja şi chestia filmărilor!5/ Nu-mi scrieţi nimic cum stăm cu comunicările pentru Bruxelles. Ce este cu Vulcănescu? A trimes lui Bouglé articolul. V-am telegrafiat şi i-am telegrafiat lui Vulcănescu - până acum n-aţi răspuns nimeni!

Îngrijiţi-vă, vă rog, căci nu este lucru "de şagă", cum se spune în Moldova.

Comunicările noastre sunt aşteptate (au fost doar şi anunţate). După 1 August trebuiesc traduse. Ceea /ce/ va dura. Apar chear unele modificate. Căci trebuie să avem în vedere subiectul central 'formele elementare ale vieţii sociale'. Aşadar: Stahl, Vulcănescu, Neamţu, Dra Cristescu, Cornăţeanu etc. (ţineţi-vă de toţi, zilnic, amintiţi, cereţi, referiţi-vă la mine!). Dl Rainer, cu multă întârziere îmi scrie că va da ceva, dacă vom mai insista. Căutaţi de-l vedeţi (la Institutul lui ori acasă), spuneţi-i că eu sunt în continuare aici şi că-l rog (dealtfel îi voi scrie şi eu de asta) (dar altfel este vorba) - să ne dea ce ne-a promis pentru congres, cât mai curând posibil (arătaţi-i urgenţa!).

Vă rog încă odată stăruitor nu neglijaţi comunicările!6/ Clopotiva de ce n-are aparat? Întrebaţi şi cercetaţi la Dl Scărlătescu, nu li s-a dat aparat şi nici filme? Cine este Milicescu care iscăleşte în numele echipei din Clopotiva (din Bucureşti!). Să li se trimeată, las la aprecierea Dlui Scărlătescu, ori un aparat mic, ori clişee 10/15 pentru aparatul lor! (...)" (Scrisoare din Jachymov, 22. 7. 1935, Arhiva H.H Stahl).

"Dragă Dle Stahl. Alăturez două notiţe: 1/Monografia de la Breaza? (sunt dezolat de întârzierea volumului - insistă şi Dta în numele meu, ba pune-l şi pe Dl Bucuţă să vorbească la Luceafărul - zilele acestea voi scri şi eu mica introducere) şi 2/ echipa regală

135

din Trăstieni. Ce e cu ea? Trimite pe Dr. Popu acolo în inspecţie, să ne facă un referat. În general trebuie dat un ultimatum echipelor voluntare, - şi dacă nu răspunde, să le ştergem.Trimet cele câteva rânduri pentru 'Curier'.Bine ai făcut cu Cuhea. Ce facem însă fără doctor? Mai ales că acolo lucrează şi echipa voluntară a Astrei maramureşene. Ia vreun doctor din altă parte. Ce greu însă, de unde?În privinţa lui Dode. Spune lui Scărlătescu şi lui Diaconescu că numaidecât să intervină pentru permis. Spune-le că le-o cer eu şi imediat.Tot astfel în privinţa dactilografei. Ce decepţie! Dna Bădulescu mi-a spus că nu pleacă. Şi totuşi. Dacă ştiam, luam măsuri. Du-te însă imediat la Dl Scărlătescu şi spune-i, că ţi-am scris special, să-i spui că imediat (pe lângă permisul lui Dode) să angajeze o dactilografă. Dl Manoliu spune că peste 50 de hărtii urgente aşteaptă. Încă odată te rog, Dl Scărlătescu să fie înştiinţat din partea mea că nu pot tolera ca Fundaţia să fie oprită în loc. Până ce va angaja dactilografa nouă comunică din partea dlui Scărlătescu, ca Dra de jos (nu ştiu cum o cheamă), care lucrează şi la contabilitate, să vină îndată sus pentru a sta la dispoziţia Secţiei Culturale şi să scrie tot ce este de scris!Asemenea comunică Dlui Scărlătescu imediat să trimeată la echipe (poate afară de cele mai puţin întregi, voluntare, etc.) - câte un registru de consultaţie şi altul de cronică. Cum s-a putut scăpa din vedere aceste două lucruri? Sunt doar două registre esenţiale şi indispensabile!Unde este anefist, cu tot regretul nu putem plăti şi comandant străjeri. Mă mir însă că Neamţu a pus anefist în echipe, când eu îi am spus să-i înlocuiască cu comandanţi străjeri. La Sâmbăteni şi Pecineaga, dacă se preferă anefistul, să rămână numai el. Altfel încărcăm prea mult budgetul! (...)" (Scrisoare nedatată din vara anului 1936, Arhiva H.H Stahl).

Ceea ce sare în ochi este că structurile de relaţii de autoritate nu sunt respectate de Gusti însuşi. Prin amestecul său în

136

orice chestiune a aparatului său anihilează autoritatea eşalonului doi asupra celui de-al treilea. Faptul că majoritatea dispoziţiilor formulate în scrisorile citate urma să fie transmise de Stahl în numele directorului general înseamnă că numai dispoziţiile venite din partea lui Gusti sunt îndeplinite la orice eşalon, la orice structură ierarhică. Această manieră de organizare şi control al oricărei responsabilităţi, al oricărei activităţi cere un timp enorm, care duce la inconsecvenţe surprinzătoare. Prin această manieră era să nedreptăţească chiar o descoperire a sa, pe Octavian Neamţu care – disperat – a cerut ajutorul lui Stahl: "Dacă situaţia mea la Fundaţie este lămurită, şi continuarea prezenţei mele la Bucureşti e simplă. Dacă – însă – ea continuă să fie în curs de soluţionare, continuarea şederei mele la Bucureşti este din cele mai grele şi se agravează cu fiecare zi ce trece. (...) Dar toată chestia asta mai are o latură: faptul că nu am cu toate acestea, aici o calitate oficială, faptul că mă străduiesc doar să găsesc ceva de făcut, faptul că sunt numai într-un provizorat, mă pune într-o situaţie grea, a omului care vrea să-ţi fie mereu în drum şi încurcă lumea care are treabă, cu o prezenţă care devine agasantă. Am avut azi impresia că şi Profesorul vede puţin aşa lucrurile, dată fiind firea lui capricioasă şi felul schimbăcios cum vede lucrurile. (...) Ai fost – după cum mi-a spus Profesorul – acela care i-ai atras atenţiunea că ar fi bine să mă ia la Fundaţie. Îţi sunt pentru asta foarte recunoscător. Dar Profesorul e lăsător. Eu te rog acum să-i mai aminteşti de chestia asta. Când am vorbit cu el mi-a spus: 'Joi şi vineri sunt la Braşov şi nu pot să-ţi aranjez definitiv situaţia, dar vino sâmbătă ca s-o fac.' A trecut şi sâmbătă... " (Octavian Neamţu către H. H. Stahl, 14 oct. 1934, Arhiva H.H. Stahl).

Această manieră de conducere naşte inevitabil o reacţie. Colaboratorii dezvoltă strategii de autoapărare. Stahl a povestit cea mai spirituală metodă, cea inventată de Mac Constantinescu, designerul expoziţiilor gustiste: "Era foarte interesant să vezi cum aranja el, de pildă, un panou, că te şi învăţa. Am lucrat cu el, mână în mână, tot timpul, la toate muzeele lui. Şi mi-arăta: uite, aşa

137

trebuie să fie, să nu fie îmbâcsit, să nu fie prea multe, să laşi locuri goale, să pui ceva care totdeauna să atragă atenţia, şi în jurul ei laşi etc., şi după ce... mă rog, cum aranjezi un panou pe un perete, ca într-un tablou. Şi mai avea încă socoteala: ei, şi acu, dacă iese bine, cum trebuie, hai s-o pregătim, s-o arătăm profesorului Gusti. Care, fără-ndoială, va avea ceva de obiectat... Şi ne strică panoul. Şi atuncea găsea, lua un scaun, şi-l punea în faţa panoului şi îl îmbrăca cu un costum ţărănesc. Şi Gusti: da ce-i asta?, dar cum se poate? dar scoateţi-l afară! Şi-l scoteam afară: ei gata, acuma am scăpat... Era paratrăsnetul. Nu se putea să nu zică ceva şeful! Şi atunci trebuia să-i dai ce să zică... şi scăpai restul... Partea focului..." (Rostás 2000: 277).

Acest stil de conducere nu se poate caracteriza prin analiza luării deciziilor – fiindcă Gusti, deşi avea curajul şi competenţa, renunţa când nu te aşteptai –, astfel nu ne rămâne altceva decât să îmbrăţişăm analiza centrată pe personalitate. În acest caz este clar că Gusti ştia să nimerească echilibrul între realizarea obiectivelor organizaţiei şi păstrarea bunelor relaţii cu colaboratorii săi. Acesta este şi secretul succesului său: harul cu care îşi recruta colaboratorii (problemă la care mă voi referi în următorul capitol).

Mi se pare pertinentă caracterizarea Marcelei Focşa, chiar dacă restrânge prea mult numărul colaboratorilor de succes ai profesorului: "Gusti era un tip de animator. Un om care trebuia să aibă în jurul lui lume. Nu pot să spun ce atracţie exercita această treabă, monografia asta sociologică asupra a foarte multe categorii de intelectuali, care veneau vara... şi regizori, şi pictori, şi medici, şi veneau vara acolo, să vadă, cam ce se întâmplă. Şi studenţi, bineînţeles. Cei care efectiv lucrau au fost foarte puţini în raport cu mulţimea de oameni. Nu vorbesc de cei care erau deja într-o meserie oarecare şi veneau dintr-o curiozitate înţeleasă. Dar în raport cu mulţimea de studenţi care s-au perindat prin aceste monografii şi care erau băieţi deştepţi, foarte puţini au rămas în acest cadru. Şi din ei, tot Stahl şi cu Herseni au fost... Neamţu cu

138

partea organizatorică, dar din punct de vedere ştiinţific..." (Rostás 2003:119-120)

La finele acestui capitol se impune creionarea tipului de conducător în care se încadrează Dimitrie Gusti. Fără îndoială că, la fel ca orice profesor de educaţie germană, distant dar ocrotitor cu discipolii, avea ceva din stilul de conducător patriarhal, paternalist. Dar, ca sociolog reformist, ca modernizator care urmărea dezvoltarea în România a unor instituţii de tipul celor din Vest, se orienta fără îndoială spre modelul raţional-birocratic. Şi, la fel ca orice intelectual est-european iluminist, sub încurajarea unui monarh de asemenea luminat, s-a deplasat spre conducerea carismatică. Căci, în perioada de organizare a Institutului Social Român, Gusti s-a dovedit a fi un animator, iar la şedinţele şi prelegerile Institutului a fost – cu un termen actual – un moderator extrem de talentat. Întreaga manieră a lui Gusti radia în aceste cercuri studiate de noi un democratism responsabil. După ce, la începutul anilor '30, prestigiul ştiinţific internaţional începe să apară şi, totodată, Profesorul este aglomerat cu funcţii importante, până la fotoliul ministerial, încep să se remarce semnele leadershipului carismatic, moderat însă permanent de un pedagog de tip pater familias.

139

Recrutare şi motivare

Dacă stilul de conducere varia – cum e şi firesc – de la o organizaţie la alta, nici politica de "resurse umane" (după cum o putem numi folosind terminologia organizaţională actuală) nu a fost mai uniformă. Am putea afirma că în acest resort diferenţele au fost mai mari tocmai datorită naturii diferite a resurselor umane. Dacă conducerea se afla într-o măsură considerabilă sub imperiul temperamentului şi mentalităţii lui Gusti, politica de resurse umane a fost dirijată destul de timpuriu de colaboratori. Este adevărat că aceste persoane de încredere au fost selectate de Gusti, dar oricum, sporirea treptată şi schimbarea sensibilă a preocupărilor majore a impus birocratizarea lor.

Dacă nu socotim munca cu studenţii la seminarul de sociologie de la Iaşi, atunci prima organizaţie pentru care se impunea recrutarea de membri a fost Institutul Social Român. În această organizaţie Gusti a strâns intelectuali şi experţi interesaţi în dezvoltarea instituţională a României moderne de după 1918. Practic, a fost un club de discuţii cu un program pragmatic. Oricine putea să devină membru al Institutului Social Român, dacă fusese invitat de Gusti, iar Profesorul nu avea alt criteriu decât acceptarea programului – extrem de larg – al instituţiei. La o analiză foarte amănunţită am putea conchide că însăşi calitatea de membru ISR a însemnat mai mult o legătură informală cu Gusti şi cu membrii secţiei din care respectiva persoană făcea parte. Prin aceasta Gusti şi-a asigurat un for şi un statut extrauniversitar, care să constituie un nod pentru reţeaua lui.

Invitarea personalităţilor la conferinţele publice ale Institutului Social Român avea drept scop în intenţia lui Gusti ca aceştia să abordeze ştiinţific problemele ţării, fără să renunţe la ideologia partidului lor. Rezultatul acestor invitaţii nu a fost numai

140

evenimentul în sine al conferinţei, al volumului cu textele comunicărilor ţinute sub auspiciile ISR, ci mai ales sporirea capitalului de încredere pe care Gusti l-a obţinut din partea elitei politice şi intelectuale a vremii. Prin urmare, politica sa de resurse umane nu se limita la cei pe care îi putea "înrola" într-una din organizaţii, ea viza şi mediul social înconjurător. Din acest motiv, graniţele organizaţiilor gustiene nu au fost niciodată foarte fixe, clare. Exista o transparenţă incluzând posibilitatea de trecere dintr-o organizaţie în alta.

Această neclaritate în delimitarea organizaţiilor s-a manifestat şi mai târziu, atunci când Gusti a invitat experţi cu prestigiu în campanii monografice. Acestora nu le pretindea să accepte sistemul sociologiei monografice. Se mulţumea ca, de pildă, un Cornăţeanu sau un Rainer să-şi facă cercetarea proprie sub patronajul său.

Însă în cazul studenţilor talentaţi sau al tinerilor colaboratori Gusti avea o cu totul altă strategie. El concepea vocaţia de profesor – după mărturia lui Stahl – ca fiind de "crescător de colegi". "Tocmai aceasta era marea lui calitate ca profesor, că a ştiut să-i convingă pe studenţii lui că sunt colaboratorii lui, şi să-i convingă pe fiecare din ei în parte că are o sarcină, o misiune personală, de care răspunde. Mare pedagog a fost Gusti! E singurul profesor – în cariera mea am văzut foarte mulţi profesori – e singurul care a avut această calitate. Că n-a reuşit cu toţi, se poate. E normal. Dar ceea ce urmărea el era să te convingă că eşti răspunzător de o anumită sarcină ştiinţifică" (Rostás 2000: 53).

Dulcea povară a unei misiuni ştiinţifice acordată tinerilor a fost asociată şi cu o mărinimie foarte firească. "La Gusti se puteau face foarte multe lucruri bune - mărturisea Mihai Pop - dacă vroiai să faci, fiindcă el nu te împiedica să faci niciodată nimic. Toate fanteziile, dacă puteai cât de cât să le formulezi, se puteau face la el. Era, din punctul ăsta de vedere, era un om foarte deschis, foarte liber. El îşi făcuse o casă, (...) şi primea foarte multe cărţi, şi noi ne

141

duceam la el, şi jos în sufragerie era o masă mare pe care erau cărţile lui, şi te duceai şi te uitai în cărţi, şi dacă găseai o carte care te interesa, o luai acasă. Adică, el avusese deja o serie de poziţii importante, nu era strâns pe chestiile astea, era foarte larg" (Rostás 2003: 299).

Pentru tânărul sociolog din anii '30, Gheorghe Serafim149, angajat la Statistică după desfiinţarea Serviciului Social, Gusti a devenit un etalon: "Fundaţia a fost redusă la stadiul iniţial, deci n-a mai avut bugetul Serviciului Social şi schema s-a redus. Atunci şi Stahl a venit la Statistică. Statistica avea capacitate mare, condusă de Sabin Manuilă, un om de mare rafinament. Eu nu ştiu Gusti cum avea intuiţia de ghicea oamenii deştepţi, şi îi apropia, că alţi profesori intrau în conflict cu studenţii deştepţi. Gusti nu numai că accepta opiniile studenţilor, ba îi cocoloşea, şi din acest motiv a fost înconjurat de ei. Ei, Manuilă a fost şi mai diplomat. El alegea colaboratorii pe un spectru mai larg, unii erau teoreticieni, cercetători, alţii la muncă mecanică. Ultimii au fost supravegheaţi de unul Boeriu, dar doctorul Georgescu150, sau Stahl, sau

134 Keresztury, Dezső (1904-1996), poet din Ungaria, traducător, istoric al literaturii, membru al Academiei Ungare de Ştiinţe, între 1945-1947 ministru al învăţământului.

136 Mikó Imre (1911-1977), jurist, scriitor, om politic maghiar din România, membru al grupării EF.

137 Cercul Ferenc Koós, asociaţie culturală şi de întrajutorare studenţească maghiară (1925-1944), iniţiat de parohia reformată din Bucureşti.

138 Váró György (1911-?), avocat maghiar din România, membru în EF.

139 Venczel, József (1913-1972), jurist, economist, cel mai important sociolog maghiar din România, adept al şcolii gustiene, din 1940 profesor la universitatea maghiară din Cluj.

142

Golopenţia nu aveau treabă cu disciplina din alte sectoare" (AIORZ doc.V:8)

Practica recrutării pentru campaniile monografice a fost însă mult mai cuprinzătoare. Dincolo de studenţii seminarului de sociologie, se accepta şi venirea unor studenţi invitaţi de studenţii deja monografişti. După un an, doi, pe măsura profesionalizării, campania a putut deveni un test de aptitudini. Stahl relatează:

140 Bakk, Péter (1908-1945), profesor de franceză, sociolog, membru în cercul Ferenc Koós din Bucureşti, student al lui Dimitrie Gusti la Universitatea din Bucureşti.

141 Jancsó Béla (1903-1967), medic, publicist, fondator al mişcării şi revistei EF.

142 Haáz, Ferenc (1913-1944), profesor de geografie, sociograf, din 1941 asistent la catedra de etnografie de la universitatea maghiară din Cluj.

143 Hegyi, István (n. 1914), preot reformat, etnograf maghiar din România.

144 Gáll, Ernő (1917-2000), profesor de etică şi de sociologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, promotor al studiilor de relaţii interetnice şi de istoria sociologiei minorităţii maghiare din România.

145 Balázs, Sándor (n. 1928), profesor de filosofie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.

146 Într-un Memoriu înaintat conducerii de partid de mai multe ori între 1946 şi

1954 Gusti arăta: „(…) Merită, cred, a menţiona şi faptul, că la această nouă educaţie

realistă au participat şi reprezentanţii naţiunii maghiare, nu numai încadraţi obligatoriu în baza legii [Legea Serviciului Social n.n.], dar şi printr-un grup voluntar reprezentând mişcarea progresistă pentru munca la sate a tineretului maghiar care avea centrul în Secuime şi la Cluj şi care au şi participat la lucrările noastre în satul Stăneşti-Muscel. Această muncă a fost apoi generalizată în rândurile întregului tineret maghiar.

De asemenea, curentele de sociologie ştiinţifică din rândurile maghiare progresiste din Ungaria au fost atrase de această muncă ştiinţifică pe care o

143

"Recrutarea o făceam eu... Să-ţi spun ceva. Pe teren imediat îţi dai seama dacă cineva este sau nu este... dacă merită să te ocupi de el, ori ba. (...) La seminar nu, pentru că însuşirile care se cer pe teren sunt cu totul altele decât la seminar. La seminar, o lucrare de bibliotecă..., pe când dincoace este altceva, luarea contactului cu terenul este cu totul altceva, cere cu totul alte calităţi decât cele ale unui bun elev de seminar. Şi, în plus, care s-au grupat... Mitu

îndrumam, încât am primit vizita a patru fruntaşi ai acestor mişcări din Ungaria, în frunte cu actualul vice-ministru al afacerilor străine din Republica Populară Ungară, Ivan Boldizsar. Aceştia au vizitat activitatea noastră în comuna Şanţ, şi apoi au concretizat constatările lor în publicaţiile progresiste maghiare Napkelet şi Tanu. Metoda de lucru din Bucureşti este asemenea aplicată de profesorul Stefanek şi studenţii lui de la Universitatea din Bratislava…” (Gusti 1993:83).

147 Zane, Gheorghe (1897-1978), economist şi istoric, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. Studii de economie politică şi finanţe, istorie economică, istorie socială (Comentarii şi interpretări în istoria doctrinelor economice, Chestiuni de economie politică). A studiat şi editat opera lui N. Bălcescu. Academician.

148 În acest sens merită să cităm integral un fragment din biografia lui Anton Golopenţia, întocmită de Sanda Golopenţia (Anton Golopenţia. Restituiri, ed. Ştefan Costea, Ararat, Bucureşti, 1995, p.17.): "Crăciun 1932: A. G. [Anton Golopenţia, n.n.] şi Octavian Neamţu propun crearea unei reviste a sociologilor tineri care să se numească Anteu. Revistă lunară pentru înfăţişarea şi apărarea realităţii româneşti. În cursul discuţiilor purtate între monografişti în această perioadă, la sugestia lui Mircea Vulcănescu, titlul, considerat prea tăios, devine Gând şi faptă. Revistă lunară pentru înfăţişarea şi îndrumarea realităţii româneşti. A. G. apelează la Mac Costantinescu pentru proiectul grafic al revistei, şi cere colaborări (între alţii Ştefaniei Cristescu) pentru numărul 1 care urma să fie dat la tipar la 10 februarie 1933. În pregătirea noii reviste sunt implicaţi activ, alături de cei numiţi mai sus, H.H. Stahl şi D.C. Amzăr. Gând şi faptă nu va apărea însă, şi, pentru o vreme, toţi cei enumeraţi (cu excepţia Ştefaniei Cristescu) vor publica la revista Dreapta (redactor: E. Horescu), pe care Octavian Neamţu nădăjduia să o convertească treptat în revistă a monografiei. După câteva numere A. G. - care publicase în revistă sub pseudonimul George Prigoreanu - renunţă la colaborare, exprimând serioase rezerve de principiu într-un lanţ de scrisori critice amicale către Octavian Neamţu."

144

Georgescu, de pildă, a reuşit să strângă în jurul lui tot ce era demografie şi tot ce era medicină. Şi au fost destule mediciniste şi medici care au lucrat. Aia era o grupă specială. Pe urmă, era grupa naturaliştilor, cu Şerbu şi cu celelalte. Cu care nu m-am ocupat, erau completamente străini de oamenii cu care puteam eu să lucrez. Cu fiecare am încercat să lucrez cu el, să văd dacă muşcă la o problemă" (Rostás 2000: 249).

Tot în ideea profesionalizării monografiei, Gusti a recurs la o tactică birocratică, uzând de relaţiile sale foarte largi şi variate din mediul politic. "Am lucrat la statistica agricolă, în Ministerul Agriculturii - relatează Roman Cresin. Şi când profesorul Gusti în 1929 (...) a lansat apel la toate ministerele ca să trimită doi specialişti, să lucreze la monografie. Şi directorul meu mi-a spus, măi, uite aşa şi aşa. El ştia că eu sunt cu dorinţa de a face şi altceva, decât simplu lucru de birou. În locul celor doi agronomi la Gusti s-a prezentat un statistician. Mi-aduc aminte, când m-am dus la el, m-am prezentat, doresc să lucrez cu dumneavoastră, el zice: dar ce specialitate ai? Sunt statistician. A, tocmai asta îmi trebuie mie, poftim bani, du-te la Drăguş şi să faci acolo cercetare statistică" (Rostás 2003: 96).

Dincolo de forţa de convingere a lui Gusti sau a colaboratorilor săi apropiaţi, dincolo de retorica de misionar a vremii, am încercat în cadrul cercetării să găsesc şi motive mai palpabile, motive neglijate până acum şi de gustişti, şi de istoricii 149 Serafim, Gheorghe (1912-?), sociolog şi statistician format în concepţia şcolii gustiene, participant alături de H. H. Stahl la cercetarea regiunii Vrancei, a lucrat la Institutul Central de Statistică.

150 Georgescu, Dumitru C. (Mitu) (1904-1974), medic, sociolog, demograf şi statistician, membru fondator al Şcolii sociologice de la Bucureşti. Director la Institutul Central de Statistică. A participat la campaniile monografice de la Goicea-Mare, Nerej, Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova, Şanţ. A cercetat cadrul biologic, abordând probleme de demografie, alimentaţie, locuinţă şi igienă socială. Contribuţii la elaborarea lucrării 60 de sate româneşti şi a Enciclopediei României.

145

sociologiei. M-au interesat, bunăoară, nu doar motivele şi argumentele lui Gusti, dar şi cele ale studenţilor, ale altor colaboratori ai săi. Plecând de la experienţa mea de teren, amintindu-mi de variatele motivaţii de participare ale profesorilor şi colegilor mei, am presupus că nu putea fi altfel nici în cazul campaniilor monografice.

O monografistă - Marcela Focşa - fiica unui amiral, îşi motiva participarea prin mutaţii între generaţia ei şi aceea a părinţilor: "Noi care eram burghezi şi care aveam vilegiaturi tip: te duceai la Techerghiol sau mai ştiu pe unde, era aşa ceva plicticos şi monoton. Iar aici era aşa o eliberare de toate prejudecăţile şi convenţiile astea socio-mondene, înţelegi? Deja generaţia mea faţă de generaţia mamei făcuse un salt nemaipomenit. (...) Vasăzică, cercetările astea au fost aşa o experienţă nouă şi pasionantă pentru toţi" (Rostás 2003: 123-124).

Mihai Pop care învăţa la Praga, s-a simţit atras de lumea intelectuală a campaniilor: "... în orice caz, lucrurile se adunau. Şi pe urmă să ai şi posibilitatea în loc să te duci, la vară, să vii acasă, nu, şi să stai acasă şi să nu faci nimic, sau să te duci cu sociologii, care era, totuşi, un mediu foarte interesant şi în care... se selectaseră deja cele mai bune elemente din Universitate, nu? Adică era oarecum nu numai interesant, ci şi o chestie de prestigiu să te duci cu sociologii, să lucrezi cu sociologii, nu?" (Rostás 2003: 293).

Basarabeanul Roman Cresin a descoperit filiera de integrare în lumea bună a Bucureştilor: "Era cel mai plăcut concediu pe care l-am avut eu în viaţă. Fiindcă era o societate foarte plăcută. Toţi intelectuali. Eu dacă am putut să intru în societatea intelectuală din Bucureşti, numai datorită monografiilor. Eu am venit aici din Basarabia singur, n-aveam ocazia să intru. Şi, pe urmă, dintr-odată mi s-au deschis perspective. Aşa că ce a făcut Gusti pentru mine e de nedescris" (Rostás 2003: 97-98).

Am citat aceste scurte fragmente tocmai pentru a descuraja tentativele de eroizare a expediţiilor gustiste. Nu întâmplător i-am

146

citat pe aceşti trei monografişti, ci fiindcă ei fac parte dintre cei a căror seriozitate nu a fost pusă la îndoială nici ulterior în mediile profesionale.

Dar, nu numai evadarea, nu doar pătrunderea în elita intelectuală au fost atractive pentru tineri. Unii au vrut cu adevărat să cerceteze satul, aveau în acest sens proiecte personale. Gusti "era mulţumit - spunea Stahl - dacă în cadrul concepţiei lui îţi făceai toate socotelile personale. El ştia, de pildă, că, atunci când lucrez în echipă, aplic în mod riguros concepţia lui. Asta era sarcina mea în cadrul colectivului. Dar, Gusti ştia prea bine că eu urmăresc probleme personale. Şi nu s-a supărat, dimpotrivă, m-a ajutat cât a putut. Dovada este, dacă citeşti, de pildă, prefaţa pe care el a scris-o la cele trei volume ale mele despre Nerej, el spune acolo precis că am avut o problemă personală, aceea a arheologiei sociale. El se arată mulţumit că restul volumului era totuşi..." (Rostás 2000: 91-92).

Dincolo de trezirea apetitului pentru cercetare şi chiar pentru reforma satului, Profesorul ajuta pe toate căile colaboratorii tineri pentru a primi burse în străinătate, pentru a-şi găsi o slujbă potrivită.

După 1934, odată cu preluarea de către Gusti a conducerii Fundaţiei, modul de recrutare s-a modificat. Altele au fost criteriile la echipele regale studenţeşti de care se ocupa Octavian Neamţu, şi altele la cele de cercetare monografică, recrutate de H. H. Stahl, Traian Herseni şi de Anton Golopenţia.

În echipele regale studenţeşti accentul a fost pus nu pe cercetare, ci pe acoperirea celor patru domenii ale muncii culturale. Era nevoie de studenţi şi tehnicieni din domeniul agronomiei, medicinei umane şi veterinare, de economişti, preoţi etc. Un comandant de echipă regală (şi ulterior de Serviciu Social), Constantin Marinescu îşi aminteşte că Neamţu "se interesa prin echipierii mai vechi: măi, dacă aveţi băieţi buni care vor să activeze pe vară.... şi în felul ăsta am fost racolat şi eu. (...) În anul doi de facultate am fost poftit de nişte colegi la şcoala de echipieri

147

de la Stăneşti. Am făcut această şcoală, a venit şi Gusti – deci l-am cunoscut a doua oară –, dar acolo şcoala a fost condusă de Neamţu, de Stahl şi de Golopenţia. Am făcut această şcoală. Pe urmă am fost numit şef de echipă la Beregsăul Mare, Timiş-Torontal. Între Jimbolia şi Timişoara era satul (...) şi am avut unele realizări despre care vorbea în volumul Sate şi echipe un gazetar al epocii, Horia Ghiţulescu. (...) Mi-a plăcut această chemare, ca oricărui tânăr dornic să se afirme. De la început am avut o înclinare pentru oratorie. Îmi plăcea să vorbesc mulţimii, la şezători... Acestea m-au atras foarte mult" (AIORZ doc. VI: 50).

Acelaşi motiv iluminist (pe lângă nesiguranţa carierei de avocat) a stat la baza recrutării şi în cazul lui Gheorghe Macarie: "În 1934 îmi dădeam examenul de licenţă la Facultatea de Drept. Stăteam la căminul Cantacuzino, mai mulţi studenţi într-o cameră, printre care şi un strănepot al poetului Coşbuc, pe care-l chema tot Coşbuc, şi care era cu câţiva ani mai mare decât mine. El făcuse Propaganda Fide, la Roma, un an-doi (...) Eu sunt originar din Basarabia, şi ne-am împrietenit pe probleme pe care, când stăteam să le discutăm, simţeam că era ceva apropiat între Ardealul lui, nordul Ardealului şi Basarabia mea… (…) şi atunci pe chestia asta ne-am împrietenit. Azi dăm examen, diseară mergem la o bere, şi aşa mai departe, cum era pe vremuri. La un moment dat, îmi spune, 'dragă, ar fi păcat să nu mergi şi tu, eu am descoperit la Fundaţia Regele Carol, pe strada Latină, unde o să-ţi placă. Se fac nişte echipe studenţeşti, în care fac şi cercetări sociologice, dar şi activitate. O să-ţi placă, şi o să faci treabă bună'. (…) Şi m-am dus cu el, cum se obişnuia, toţi studenţii ăştia care veneau să se înscrie trebuiau să treacă – aşa am trecut eu, şi alţii, poate că nu toţi – pe la Profesor prin cabinet. Eu m-am dus. M-a întrebat de unde sunt. Eu un an de zile, până am făcut armata, după ce am terminat liceul, am fost învăţător suplinitor. Aveam 21 de ani. Dirigintele meu mi-a spus, ‚Macarie, întâi să faci armata, şi pe urmă să te duci la facultate, că-i mai bine să te duci la facultate cu armata făcută’. Şi eu l-am ascultat. Am fost un an învăţător suplinitor, apoi m-am dus

148

şi am făcut armata, după care am venit la facultate. Profesorul m-a întrebat, ‚ce-ai făcut?’, şi eu am spus şi lucrul ăsta, că am fost un an de zile învăţător suplinitor. Era un certificat, un plus, când spuneai că ai lucrat undeva, într-un sat, indiferent ca ce, ca notar, ca secretar, ca învăţător, ca orice. Adică, ai avut contact cu satul. Şi mi-a spus, ‚o să fi şef de echipă’. După aia s-a ivit şi un alt cetăţean, un student la litere, care a venit şi l-a rugat să-l numească şef de echipă. Profesorul ne-a chemat pe amândoi, şi a spus: ‚Dragă Şerban şi dragă Macarie, să fiţi înţelegători. Macarie o să fie primus inter pares’. Sunteţi amândoi acolo, dar Macarie să fie primus inter pares. Şi cu asta a soluţionat. M-am împăcat foarte bine cu Şerban, a fost în echipă la mine. Am fost între cei 12 şefi de echipă, poate, cu rezultatele cele mai bune. (…) …am fost repartizat într-o comună pe malul Sucevei, Slobozia Pruncului. Acolo se bănuia că sunt probleme…” (AIORZ doc.XI:9).

Odată cu introducerea legii Serviciului Social, când în vara anului 1939 toţi studenţii care au terminat o universitate, o şcoală superioară sau o şcoală normală erau obligaţi să presteze o muncă culturală la ţară, modul de recrutare s-a modificat din nou. Era nevoie de tineri pentru şcolile de comandanţi. Fiindcă Serviciul Social a fost inventat şi pentru contracararea mişcării legionare, selecţia comandanţilor urmărea pregătirea unor tineri loiali Fundaţiei şi regelui. Pentru aceşti tineri licenţiaţi un salariu de comandant – mai mare decât acela al unui profesor de liceu – constituia o motivaţie serioasă.

Pentru echipele monografice modul de recrutare nu s-a schimbat radical. Tineri interesaţi de cunoaştere se grupau în jurul lui H. H. Stahl, A. Golopenţia şi T. Herseni, dar în echipe mult reduse faţă de cele organizate de Gusti. Când Institutul Social Român s-a schimbat în Institutul de Cercetări Sociale al României, s-au creat condiţiile recrutării pe posturi de cercetare a mai multor oameni. Au fost angajaţi "bătrânii monografişti" şi studenţi talentaţi, proaspăt licenţiaţi. Dar, după cum s-a exprimat Marcela Focşa, "fericirea n-a durat decât şase luni", deoarece cu

149

suspendarea Serviciului Social a dispărut şi Institutul de Cercetări Sociale al României.

150

Legături şi grupuri

În devenirea şi funcţionarea unei şcoli ştiinţifice ca organizaţie, studiul legăturilor interpersonale, formării grupurilor ca entităţi superioare este de maximă importanţă. Mai ales în societatea modernă românească, era semnificativă – în ciuda tendinţelor individualiste urbane – şi nevoia de afiliere la grupuri. Studiul legăturilor din cadrul Şcolii Gusti – dintre indivizi în procesul de formare a grupurilor, ca şi dintre grupuri – este interesant, chiar dacă subiecţii intenţionau să producă lucrări colective.

Pentru Gusti nu Şcoala monografică a fost prima organizaţie înfiinţată. Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială se baza pe legături interpersonale, dar orientarea politică a membrilor săi şi dezideratele organizaţiei au fost de o atât de largă cuprindere şi atât de ideologice, încât nu putea constitui baza unei şcoli ştiinţifice, cel mult un model de acţiune pentru intelectuali în momentele de tranziţie (ca acela de după primul război mondial).

Din cele arătate despre Institutul Social Român rezultă că interacţiunile nu puteau fi strânse şi durabile decât cel mult în cadrul secţiilor. Această organizaţie, prin natura sa, prin frecvenţa scăzută a întrunirilor, nu-i apropia pe oameni. Împărţirea în secţii profesionale şi lipsa unor cercetări comune i-a alăturat, însă nu i-a legat pe participanţi. Din informaţiile adunate nu se poate constata existenţa unei organizaţii cu dimensiuni formale şi informale, cu legături reciproce între membrii, ci o activitate a lui Gusti de a organiza serii de conferinţe în numele unui consiliu de conducere.

Cu totul altfel au stat lucrurile în cazul Seminarului şi, mai ales, al campaniilor monografice. La primele trei campanii monografice nu putem vorbi decât de un grup formal, în care legăturile erau preponderent relaţii profesor – student, sau profesor – colaborator. Din investigaţiile mele numai la cea de-a patra

151

campanie monografică, de la Fundul Moldovei, din 1929, a apărut pregnant conştiinţa de “noi”, conştiinţa de monografist.

Repetarea acestor campanii, ritualizarea unor acţiuni, apariţia unei culturi organizaţionale au dus, în mod evident, la cristalizarea unor legături de grup între monografişti. "Că în grupul acela mare al monografiştilor care a fost la un moment dat, noi am format un fel de nucleu... clandestin, ca să zic aşa. Pentru că la Fundul Moldovei ne-am trezit că eram câţiva care aveam mai multă experienţă decât toţi ceilalţi. Era Vulcănescu, eram eu, era Mitu Georgescu, era Xenia Costa-Foru. Şi cărora ceilalţi ne-au spus că suntem 'bătrânii'. Bătrânii Monografiei. Aveam mai multe campanii monografice. Şi, în joacă, eu am organizat pe patru bătrâni. Monografia bazată pe patru bătrâni, care eram noi patru. Şi care, de fapt, ei au făcut toată treaba. În special Vulcănescu, care s-a ocupat de istoria problemei, eu, care m-am ocupat de tehnicile de cercetare, şi Mitu Georgescu, care era un bun cap organizator (...) şi Xenia Costa-Foru, care avea priză, asupra fetelor în special. Ăştia patru la rândul lor au avut oameni pe care i-au format. Şi erau 'descendenţii' lor, pe care i-am organizat pe ’spiţe de neam’. În jucărie" - îşi aminteşte Stahl (Rostás 2000: 85).

Această "jucărie" însă acoperea o realitate socială: procesul de transformare a unei mulţimi în colectivitate structurată. Această structură ierarhică se forma în jurul multor criterii: vechime în cercetări monografice, activitate în cercetare şi mai ales la discuţiile de seară, gradul legăturii cu Gusti sau cu adjutanţii lui.

Dincolo de aceste relaţii apare şi percepţia unor diferenţieri de interacţiune pe bază de origine socială. Marcela Focşa a şi lansat ipoteza că între cele două părţi ale echipei din Fundul Moldovei exista o diferenţă de origine socială: "Noi acolo ne-am despărţit în două tabere: ‚Fundul de sus’ şi ‚Fundul de jos’. (...) Scoteau o revistă, şi ăia de la ‚Fundul de jos’ au scos şi ei o revistă. ‚Fundul de sus’ erau toţi ăştia care îl înconjurau pe Gusti, şi cu care Gusti avea relaţiile cele mai amicale şi mai profesionale: Stahl, Nel Costin, Mitu Georgescu, Vulcănescu. ‚Fundul de jos’ erau ăştia

152

mai tineri, mai neomogeni, mai sărăcuţi cu duhul, mai oropsiţi de soartă, fără farmec personal... Păi, crezi că nu contează afinităţi din astea? Contează foarte mult" (Rostás 2003: 129-130).

Chiar dacă Stahl nu a confirmat caracterul social al deosebirilor dintre cele două straturi din campania din Fundul Moldovei, este un fapt evident că după patru ani de cercetare s-au format mai multe cercuri concentrice în jurul lui Gusti.

Cu timpul, mai ales după campania din Drăguş (1929), datorită şi numărului mare de participanţi, numărul grupurilor a crescut. "Grupul Gusti era alcătuit din grupuleţe - spunea Ernest Bernea -, cum e şi normal. Întotdeauna în societate, în orice societate, un grup dacă a depăşit numărul de 3-4 membri, gata, se formează alt grup. Oamenii nu rezistă să stea laolaltă mulţi deodată. Şi, au fost aşa, dintre gustişti mai vârstnici, şi care erau mai influenţi la Gusti, era Mircea Vulcănescu, era H. H. Stahl, era Traian Herseni şi... Mitu Georgescu. (...) Şi ăştia au lucrat oarecum independent, lucrau direct cu profesorul. Pe urmă un nucleu despre care am o foarte bună părere, din care făceam parte, era grupul profesor Ionică, D. C. Amzăr, Ernest Bernea şi Ion Samarineanu. Patru. Acesta era un grup de oameni care lucrau compact şi foarte legaţi între ei. Aş mai putea spune dintre cei care lucrau direct cu Profesorul şi aveau oarecari legături cu Stahl, cu Xenia Costa-Foru, pe ea n-am spus-o, care este o femeie foarte interesantă. Şi după grupul ăsta care... vezi, fiecare, domnule, s-a orientat într-un anumit fel. (...) După aia a venit grupul Pogoneanu. (...) Pichi Pogoneanu, Octavian Neamţu, Brutus Coste, Anton Golopenţia. Tot patru, ca şi noi. Ăştia erau altfel orientaţi. Ăştia erau filoenglezi toţi. Toţi oameni dotaţi, foarte informaţi, capabili să facă cercetare ştiinţifică. Disparaţi, eu aş fi putut să-l pun tot la cei care au lucrat direct cu Gusti, este profesorul Conea, un om foarte capabil. Un om de ţinută, un om interesant. (...) Pe lângă Xenia Costa-Foru au mai fost 3-4 fete, dar ele nu au format un grup, ci s-au risipit pe la diverse grupuri din grupurile ăstelalte. (...) Păi a fost Miţi Dărmănescu, care avea legături mai apropiate cu Xenia Costa-

153

Foru. A fost Marcela Focşa, care a lucrat în domeniul artei mai mult, şi era legată şi de noi, de ăştia de la ordinea spirituală, a fost Dochia Ioanovici, care se ocupa de magie" (Rostás 2003: 57-58).

Şi după aşa-zisa împrăştiere a monografiştilor, după 1931, gruparea compusă din tineri aparţinând boemei intelectuale bucureştene s-a întrunit deseori în casa lui Mac Constantinescu şi a Floriei Capsali151. “Era Stahl, care era stenograf la facultate, el stenografia cursurile... S-a constituit aşa un grup, în care era şi Paula152, Zizi Constante şi Lena153 cu Bele-artele... Era Nel Costin, Ion Costin, Mitu Georgescu, era Prejbeanu, asistentul lui Gusti, o serie de alţi băieţi..." - îşi aminteşte Marcela Focşa (Rostás 2003: 110).

Nevoia de întâlnire, de contacte, de oralitate caracteriza această generaţie – evident, mai largă decât grupul monografiştilor. Discuţiile informale ale acestei perioade dădeau naştere unor mişcări culturale nebănuite154.

Dincolo de dinamica grupurilor din Şcoala monografistă, trebuie să menţionăm o dimensiune afectivă a unor legături care până la urmă au condus la mai multe căsătorii încheiate între participanţii la campaniile monografiste. Sunt binecunoscute cuplurile Paula Gusty şi Traian Herseni, Ştefania Cristescu şi Anton Golopenţia, Lena Constante şi Harry Brauner. În perioada desfăşurării investigaţiei mele numai ultimul cuplu mai era în

151 Capsali-Dumitrescu, Floria (1900-1982), dansatoare şi coregrafă, a jucat un rol important în evoluţia baletului românesc prin cultivarea dansului de caracter şi inspiraţie folclorică.

152 Herseni, Paula (născută Gusty, 1907-2005), licenţiată în litere. A participat la campaniile monografice din Drăguş, Runcu, Cornova. Între 1936-1938 a cercetat, alături de soţul ei, Traian Herseni, cetele de feciori din Ţara Oltului.

153 Constante, Lena (n. 1908), artist plastic, participantă la monografiile sociologice cu începere din 1929. Soţia lui Harry Brauner, a fost condamnată politic.

154

viaţă. Public aici un fragment mai lung din interviul în care – la cererea lui Harry Brauner – Lena Constante povesteşte începutul legăturii lor “Ne cunoscusem în 1929, când el era la Drăguş. Eu eram elevă la Bele-Arte, şi graţie unei oarecari protecţii, am stat vara la căminul de la Sâmbăta, căminul Casei Şcoalelor. Şi din când în când ne duceam în excursie, făceam trei kilometri la Drăguş, mai cu seamă dumineca, când ei făceau şezători. Şi ne invitau şi la masă. Şi eu îi cunoşteam pe toţi monografiştii, că sora mea Zizi Constante, Elisabeta, fusese eleva lui Gusti. Şi într-o zi la prânz, întâmplarea a făcut că m-am aşezat lângă Harry, era cel mai tânăr în monografie. Şi eu am fost pe urmă cea mai tânără, mai mică decât el, în anul al doilea. Şi s-a ţinut de tot felul de... eu eram foarte băţoasă, şi el căuta să facă să se râdă de mine, lucruri destul de stupide /râde/. Lua câte o bucăţică de pâine, şi m-atingea de braţ, şi pe urmă o mânca cu deliciu. Pe mine mă enerva! Nu ştiam cum să lupt, să i-o tai... Tot felul de prostii din astea. Şi în al doilea an ocupându-se Mac Constantinescu de secţia plastică, şi noi ne cunoşteam foarte bine, eram la Bele-Arte, ne cunoşteam... cu Criterionul, cu duminicile petrecute la ei, că avea cu Floria Capsali o casă, şi ştiţi că acolo se întâlneau criterioniştii şi alţii. Veneau fetele Bertola şi Gabriel Negri, un grup mare. Şi atunci el m-a cooptat în secţia lui, să fac cópii, fişe. Şi, deci, plecând seara din Gara de Nord într-un vagon de clasa III-a pus la dispoziţia noastră, că nu eram prea eleganţi, şi încetul cu încetul toată lumea doarme, în afară de Harry şi de mine. Noi eram copii de macedoneni, crescuţi foarte strâns, n-am avut voie, n-am avut prieteni, pentru mine era mare aventură monografia, atâţia băieţi, atâtea fete, libertate. Şi ne-am apucat să ne jucăm leapşa. Mă pocnea... cu toată puterea /râde/. Ţi-aduci aminte, Harry? Parcă era şi Brăiloiu, dar el adormise într-un colţ. Şi ajungem la monografie, şi văd eu în prima zi, a doua, a treia, că Harry are un succes la fete, fantastic. După masa de seară toată lumea stătea jos, cerc în jurul lui, începea să cânte cântece din toate regiunile, avea o memorie extraordinară, glume. Mie nu mi-a plăcut. Şi după câteva zile... dar noi totuşi

155

eram cei mai tineri, şi eram din două echipe artistice. Eu eram cu arta plastică şi ne mai potriveam, seara ne întâlneam cu Mac, cu Brăiloiu, eram mai apropiaţi. Şi eu locuiam la o femeie foarte cumsecade. Şi într-o zi aflu eu că mama ei e vrăjitoarea satului. Şi i-am spus, când vine mama ta, să mă chemi. Şi a venit o bătrânică, şi i-am spus, uite, mie-mi place foarte mult un băiat din ăştia, colegii mei studenţi. Cum să fac eu ca să se lege şi el de mine? Că el e înconjurat de toate fetele astea. Erau frumuşele, drăguţe, în fine... Şi ea zice, fură-i ceva, adu ceva de la el, şi-ţi fac eu farmece, de gata, se lipeşte pe viaţă. Şi îi cer o cravată. Aveam o bluză bleu şi zic, dacă vrei să-mi împrumuţi o cravată... se purta atuncea, făceam pe băieţoaiele. Şi-mi dă cravata, şi vine femeia, se aşează acolo, în odaie, pe jos, aduce o carafă de sticlă, cu apă, sfinţită sau nu, asta nu ştiu, punea nişte foi de busuioc, fire de busuioc, leagă cravata împrejur, şi timp de un ceas mă ţine acolo în faţa ei şi boscorodeşte. Eu nu înţelegeam ce spune, mormăia şi mormăia, iarăşi Harry, iarăşi Lena... Pentru mine era o glumă. Dar uite că n-a fost glumă. Aşa că cred în descântec. Sunt atâţia ani de atunci, nu? Cinzeci şi cinci! /râde/ Numai la asta nu m-aş fi gândit. Aşa a fost. Dar, ştiţi, el a avut foarte multe flirturi de toate felurile, dar eu eram prietena lui de suflet. Îi făceam toate comisioanele...” (Rostás 2003: 80-82).

Discutând problemele legăturilor, a formării grupurilor nu putem încheia acest capitol fără să menţionăm un fenomen discret, de importanţa căruia abia în anii noştri începem să ne convingem. În ciuda carismei Profesorului şi a voinţei sale de a menţine grupul monografiştilor în cadrul şcolii, a apărut, şi a funcţionat pentru tinerii monografişti ca un adevărat magnet Anton Golopenţia, sosit în monografii la ultimele două campanii: Runcu (1930) şi Cornova (1931). Cultura, modestia, inteligenţa sclipitoare şi puterea de muncă neobişnuită l-au impus în foarte scurt timp în viaţa şcolii de la începutul anilor ’30. Dincolo de felul său de a fi, antrenant, convingător, a contribuit invizibil la menţinerea şcolii prin animarea unei adevărate instituţii a corespondenţei cu membrii

156

şcolii şi cu alţi intelectuali din tânăra generaţie a vremii. Din recent publicatul prim volum al Rapsodiei epistolare (editată de Sanda Golopenţia cu un profesionalism rar întâlnit în viaţa editorială de astăzi) ne dăm seama că persoana lui Anton Golopenţia a constituit un focar al comunicării organizaţionale, un centru informal al unei reţele cu structură de stea. Importanţa comunicării epistolare în şcoala gustiană o putem doar bănui în prezent. După apariţia celor patru volume proiectate vom fi probabil nevoiţi să rejudecăm multe din credinţele noastre relative la şcoala lui Gusti.

157

Gestionarea conflictelor

Mărirea an de an a numărului de participanţi la campaniile monografice de vară nu a produs numai grupuri formale (după cadre şi manifestări) şi informale pe bază socio-emoţională (arătată mai sus), dar şi felurile conflicte. Majoritatea teoriilor organizaţionale contemporane privesc conflictul ca inerent oricărei organizaţii, indiferent cum este catalogat acesta de subiecţii conflictului. Putem pune întrebarea, dacă Gusti şi colaboratorii, care aveau o conştiinţă clară a şcolii ca organizaţie, şi-au analizat propriile conflicte cu profesionalismul pe care l-au pretins în domeniile lor de cercetare?

Se pare că mentalitatea de pionier, de misionar, i-a împiedicat să vadă conflicte în propria organizaţie, fenomene pe care în realitatea socială deseori le-au observat şi le-au analizat. Aşa cum nici impactul echipelor asupra satelor nu a fost cercetat, nici aceste fenomene de coliziune internă nu i-au pus pe gânduri pe gustişti. Curios, nici după 1965 nu au fost dezbătute, nici de foştii monografişti, nici de istoricii sociologiei.

În ciuda faptului că cercetarea monografică a fost concepută în aşa fel, încât fiecare membru de echipă să fie legat de toţi ceilalţi, adică soluţiile cooperative să prevaleze asupra celor de competiţie, totuşi, în evoluţia şcolii au fost conflicte care au afectat-o. Indiferent cum apar conflictele, ele au rădăcini în organizaţie. Evident, una din sursele de conflict era chiar personalitatea lui Gusti. În ciuda magnetismului său, prin care s-a format şcoala, Gusti – după mărturia Marcelei Focşa: "avea şi părţi dezagreabile şi era foarte boieros, avea atitudini şi un fel de a privi lucrurile foarte de sus, aşa, ca un boier, însă avea o capacitate de a se interesa totuşi de oameni, de studenţi, a ajutat, a trimes prin..., a plasat, a dat burse. Când a fost el ministrul Învăţământului, era plin de studenţi acolo şi de colaboratori, şi făcea tot ce putea. Făcea. Dar asta nu-l împiedica să zică 'idiotule', să-l dea pe uşă afară.

158

Foarte impulsiv, un temperament cu foarte mare capacitate de acţiune. Şi cred că firea asta a lui, aşa impulsivă şi colerică, l-a ajutat să ducă la bun sfârşit acţiuni aşa de mari şi complexe, ca Serviciul Social şi Institutul de Ştiinţe Sociale, şi cercetările astea. El vedea în mare" (Rostás 2003: 113).

Cea de-a doua sursă a conflictelor a fost ambiguitatea misiunii Şcolii în privinţa cercetării şi a acţiunii. În anii ’30, când studenţii monografişti au ajuns la maturitate şi s-au integrat în tumultuoasa viaţă culturală a capitalei, nu puteau rămâne izolaţi de încleştările politice ale vremii. Iată cum relatează conflictul ideologic din monografie Anton Golopenţia într-o scrisoare adresată Ştefaniei Cristescu: “S-a ivit un fel de încordare între cei tineri, care îi face pe toţi să izbucnească pătimaş şi fără cruţare, chiar pentru prieteni vechi, la orice prilej. Asociaţiile lor ('Criterionul' lui Comarnescu, de pildă) par a se răzni. Monografiştii suferă şi ei de această tulburare. Nu că ar avea îndoieli asupra rostului muncii lor: boala ascunsă, de care cred că suferă ceilalţi. Ci pentru că suntem în criză de autoritate. Profesorul, amestecat în multe, şi-a pierdut oarecum prestigiul. 'Monografia' se simte oarecum trădată: unii deplâng că nu i s-a robit în mod exclusiv, aşa cum au făcut ei, alţii se vaită de prea puţină solicitudine pentru soarta lor personală. Toate aceste nemulţumiri au mai fost întărite printr-o acţiune intensă, de 'parvenire' se zice, a lui Herseni. Datorită lui şi lui Vlădescu-Răcoasa, opoziţia teoretic-politică 'Dreapta' - 'Stânga' s-a schimbat aproape într-un război fratricid” (Golopenţia 1999: 89).

Cu toată frământarea ideologică, cu toate orientările divergente Şcoala şi-a păstrat identitatea. Nici chiar numirea lui Gusti în 1934 în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” şi invitaţia de a-şi asuma misiunea acţiunii culturale de la sate, nu a rupt organizaţia în două. Este adevărat că Stahl, Neamţu şi Golopenţia au îmbrăţişat dubla misiune de cercetare şi de ridicare a satului, dar refuzul lui Vulcănescu şi al lui Herseni nu însemna câtuşi de puţin şi negarea doctrinei gustiste. Unii însă au

159

mers mai departe, fondând o grupare în jurul revistei „Rânduiala”. Acesta, după primul număr, a îmbrăţişat ideologia legionară. După opinia mea, însă, nu legionarismul grupului Amzăr-Bernea-Ionică-Samarineanu a fost motivul excluderii acestuia din cercul Gusti, ci atacurile lui Bernea şi Amzăr împotriva monografismului sociologic. (Este la fel de adevărat că nici organizaţia legionară nu ar fi acceptat dubla subordonare a grupului celor patru.) Dintr-o scrisoare către Stahl rezultă însă că, dincolo de resentimente, Gusti refuza şi ordinea legionară. Referindu-se la un articol polemic publicat de Stahl, el îi scria: "Îţi mulţumesc pentru exemplara lecţie ce ai dat-o acelui individ care ne-a speculat din toate punctele de vedere, pentru a înjura apoi - şi acest D. Amzăr vrea să aducă o nouă 'rânduială'?" (Gusti către Stahl, scrisoare nedatată, Arhiva H. H. Stahl).

Dealtfel, şi în interviurile realizate cu H. H. Stahl apare motivul recunoştinţei în calificarea atitudinii lui Bernea. "Etnografie, culegere de etnografie, mă rog, asta se poate face. Faci etnografie, nu faci sociologie, mă rog, nimic de spus. Dar nu-i îngăduit... Şi, adaug, etnografie poţi face în diferite chipuri. Dacă o faci ca Ionică, care a fost elevul lui Mauss155, o faci serios. Că lucrarea lui de etnografie despre Dealul Mohului este o lucrare bună, dar poţi să faci etnografie proastă, cum au făcut alţii. Asta nu te îndritueşte totuşi să înjuri sociologia. Fă-ţi treaba ta, etnografie, dar de ce trebuie neapărat să te socoteşti dator să înjuri oamenii cu care ai lucrat atâta vreme. Asta era supărător la ei. Şi de-aia am spus: atâta vreme cât Gusti v-a plătit, aţi fost pentru. Cum n-a mai plătit, cum înjuraţi! Asta a fost critica pe care am adus-o. Şi cred că aveam dreptate. (...) Trebuia, pur şi simplu, să tacă din gură, să-şi vadă de treburile lor, nu era neapărat nevoie să ne înjure. Eşti legionar, foarte bine, te-ai despărţit de grupul nostru. Noi nu făceam politică, noi facem altă politică, decât a voastră, să zicem aşa, fiecare pe seama lui. Dar când te desparţi de o nevastă, nu e nevoie neapărat s-o înjuri" (Rostás 2000: 280, 281).

160

Această mărturie denotă că pe Stahl l-a iritat în primul rând maniera de despărţire de Şcoală a grupului de la „Rânduiala”, căci după terminarea studiilor mulţi tineri monografişti s-au orientat spre alte domenii. Alţi monografişti însă respingeau mişcarea legionară, chiar dacă făceau distincţie între reprezentanţii ei.

Privitor la etica lui Bernea, Marcela Focşa relatează: "Erau mai multe categorii de legionari. Nenorocirea a fost că ei au avut aşa o ideologie care putea să atragă într-un fel. Că 'binele ţării', 'naţionalism', 'religie', 'misticism', nu ştiu mai ce, lupta împotriva politicienilor corupţi şi aşa mai departe. Care puteau să atragă. Dar totuşi, antisemitismul acela feroce... Şi mai ales, ştii ce? Convingerea că scopul scuză mijloacele. Asta cu Bernea ştiu că mă mai certam. Că ei au dreptul să omoare fără judecată, dacă asta e în favoarea mişcării şi a ţării... Că noţiunea de bine şi de rău la noi s-a schimbat. Deci, asta ducea la o anarhie totală. Şi a şi ajuns. Dar fiind aşa o mişcare cu tra-la-la, cu cai, cu costume, cu nunţi făcute ca pe vremuri, şi chestii din astea, cu cămaşă verde şi pistoale şi nu ştiu mai ce, astea atrăgeau tot felul de golani " (Rostás 2003: 122).

Şi un ultim argument că nu legionarismul putea să ducă la eliminare din cercul lui Gusti este chiar cazul lui Traian Herseni. În decurs de câţiva ani, Herseni a virat şi la stânga, şi la dreapta, devenind până la urmă demnitar în guvernarea legionară, dar – în ciuda unor manifestări de felul celor relatate de unii gustişti – nu şi-a renegat făţiş maestrul. Astfel se explică sprijinul acordat de Gusti lui Herseni în timpul războiului pentru ocuparea catedrei de sociologie de la Universitatea din Sibiu-Cluj.

Dacă analizăm conflictele şcolii gustiene din punctul de vedere al naturii lor, putem constata că acest caz al grupului de la „Rânduiala” a fost un conflict destructiv. Şcoala monografică a trăit şi conflicte constructive, prin care înţelegem acţiuni care nu demolează o organizaţie, ci o îmbogăţesc chiar, în opoziţie cu paradigma acceptată. Un asemenea caz l-a constituit o cercetare condusă de Anton Golopenţia în 1938, în care echipele studenţeşti au aplicat metoda monografiei sumare – nevalidată de Gusti. Stahl

161

relatează: "(Gusti) s-a supărat mai mult pe Golopenţia care a vrut să folosească echipele pe un plan personal, al lui. (…) La cele 60 de sate, de pildă. Aia a fost ideea lui. El a profitat de prezenţa acestora pe teren, ca să-i puie să facă o serie de cercetări de economie, de sănătate, de cultură etc., pe un plan al lui. Gusti, la un moment dat, a fost supărat de treaba asta. Ei, l-am împăcat şi atunci… lasă-l pe om să-şi facă damblaua, pentru că în acelaşi timp face şi ce trebuie să facă în cadrul echipei" (Rostás 2000: 92). Cred că această "dizidenţă" a fost mult mai importantă decât aceea de la "Rânduiala", fiindcă aceasta contesta doctrina Gusti nu din afară, ci din interior. Faptul că până la urmă conflictul a putut să fie aplanat, denotă că monografismul gustian a fost mult mai lax decât rigiditatea emoţională a şefului organizaţiei.

Dacă în cadrul Seminarului şi al campaniilor monografice predominau legăturile informale, cu avantajele şi dezavantajele lor, la Fundaţie – datorită şi numărului mare de angajaţi şi sarcinilor din teritoriu – nu se puteau evita relaţiile formalizate. În ciuda acestei evidenţe, după cum reiese şi din cele două scrisori ale lui Gusti citate mai sus, legăturile au rămas totuşi informale, în pofida comunicării defectuoase. Vechea gardă a Fundaţiei nu s-a aliniat niciodată la linia reprezentată de Gusti şi colaboratorii monografişti, conflictul dintre ei rămânând în latenţă. Reamintesc în acest sens atitudinea diferenţiată faţă de problema unei echipe maghiare, ca fiind elocventă.

Legăturile formale au devenit precumpănitoare în Serviciul Social. Caracterul paramilitar al acestei formaţiuni, ca şi numărul mare de instituţii de pregătire au creat un aparat birocratic imens, pe care nici Gusti, nici vreunul dintre colaboratorii săi nu îl stăpânea în întregime. În asemenea condiţii nu era de mirare că infiltrarea legionară s-a produs fără conflicte majore. În ciuda divizării monografiştilor în “activişti culturali” şi cercetători puri, comunicarea informală între monografişti a fost activă şi a dublat-o pe cea formală, datorită unor deziderate şi sarcini comune: organizarea Congresului internaţional de sociologie şi a Institutului

162

de Cercetări Sociale al României. Din păcate şansa unei lansări internaţionale a Şcolii sociologice de la Bucureşti şi relansării cercetărilor pe baze mai largi a fost curmată de izbucnirea războiului şi de suspendarea Legii Serviciului Social în toamna lui 1939.

Pentru Gusti conflictul constituia neîndoielnic un fenomen negativ, nu ceva firesc în organizaţii. Faptul că nu polemiza în public nici cu colegi universitari ca Ovid. Densuşianu156, Ctin. Rădulescu-Motru157, Nicolae Petrescu158, şi nici cu discipolii reticenţi, ţine de conştiinţa valorii sale şi de stilul universitar german, care nu concepea polemica publică, cu atac la persoană. Nici el, nici colaboratorii săi apropiaţi n-au gestionat conflictul pentru clarificare şi dezvoltare organizaţională.

Aceasta însă nu însemna nicidecum că şcoala nu îşi apăra frontierele, identitatea. Au fost luări de atitudine principiale când o valoare trebuia să fie introdusă sau când prin lărgirea ariei de preocupări apărea riscul unor devieri de la valorile şi normele demersului monografic. Într-o lucrare de sinteză prezentată la Academie în 1940 Gusti, printre altele, a relatat despre cercetările de antropologie fizică ale lui I. Făcăoaru şi despre problemele „igienei rasei”. Apoi a precizat: „Problemele acestea, pe care noi nu le credem deloc dezlegate, cum le cred anumiţi oameni de ştiinţă stăpâniţi de un spirit dogmatic, sau cum le cred alţii, interesaţi prin doctrine tendenţioase, trebuie cercetate în chip riguros, pentru a putea ajunge la constatări cu adevărat ştiinţifice. Dar problemele cadrului biologic nu se opresc numai aici, ele se extind la cercetarea stării sanitare a populaţiei, a boalelor de care suferă şi a asistenţei medicale care i se dă, a stării de igienă, de la igiena corporală şi a îmbrăcămintei până la igiena locuinţei şi igiena publică, şi, în sfârşit, a problemei alimentaţiei, atât de arzătoare pentru noi, ţară cu o populaţie rurală socotită de toţi cercetătorii ca subalimentată sau iraţional alimentată. Cu toată importanţa lui, pe care noi suntem cei dintâi să o subliniem, cadrul biologic nu rezolvă nici pe departe determinismul social, căci

163

factorii biologici nu pot lămuri singuri procesul complex al vieţii sociale şi manifestările de civilizaţie şi cultură ale acesteia. Mai ales biologii desfăşoară o seamă de acţiuni care ţin de domeniul spiritului şi se supun în locul legilor naturale unor valori şi norme consimţite în mod liber sau impuse prin autoritatea lor socială. Teza organicistă, după care societatea ar fi un organism biologic este azi definitiv părăsită” (Gusti 1946: 157). Am ţinut să reproduc acest pasaj în întregime, fiindcă rareori s-a manifestat atât de tranşant D. Gusti, cel cunoscut îndeobşte ca având tendinţa de a îngloba toate direcţiile de cercetare în sociologia monografică. A sesizat, probabil, că şi cercetările ştiinţifice greşit extrapolate pot sprijini scopuri extraştiinţifice, politici antiumane.

Maniera de tratare a conflictelor semnalează încă odată caracterul cvasitradiţional al organizaţiei şcolii gustiene.

164

Cultura grupului

Deşi în capitolele precedente am atins elemente ale culturii organizaţionale, tema aceasta merită să fie tratată şi într-o unitate separată. Mai ales că această dimensiune nu a fost conştientizată nici de participanţi, nici de istoricii fenomenului. Pe de altă parte, prezentarea şi analiza ei ar putea să aducă noi concluzii asupra şcolii pe care o discutăm.

Cu toate că analiza culturii organizaţionale se practică de aproximativ treizeci de ani, şi şi-a dovedit utilitatea în analiza organizaţiilor contemporane, n-am întâlnit o aplicare explicită a sa şi pe investigarea unei şcoli ştiinţifice. Majoritatea cercetătorilor organizaţiilor sunt de acord că cultura organizaţională este sistemul presupoziţiilor, credinţelor, ipotezelor, normelor, valorilor împărtăşite de membrii organizaţiilor Se ştie, de asemenea, că prin aceste calităţi membrii organizaţiilor îşi definesc şi identitatea, şi mediul organizaţional. Cultura organizaţiei se concretizează în legende, rituri, ceremonii, simboluri şi jargon, dar aceste fenomene constituie doar vârful icebergului, iar sub apă se află de fapt sistemul ascuns al culturii, compus din atitudini, presupoziţii, valori. Ca şi în alte instituţii sociale, în Şcoala monografiilor sociologice cultura organizaţională este de la sine înţeleasă de membrii organizaţiei. Ea face ca membrii unei organizaţii să se înţeleagă şi prin aluzii, priviri, tăceri, gesturi - fără această dimensiune nu se poate vorbi de cultură organizaţională (Bakacsi 1998).

Cultura unei organizaţii este rezultatul unei conlucrări, în care sunt bătătorite prin repetare moduri de raportare, de comunicare între membri, procedee de rezolvare a sarcinilor, a problemelor, sunt învăţate simboluri, se formează limbajul organizaţiei. Prin urmare, formarea culturii Şcolii gustiene nu putea să înceapă cu înfiinţarea Institutului Social Român. Din cele

165

arătate anterior rezultă că acesta a fost un for de discuţii şi un for de prelegeri, scopul lui – poate nemărturisit – fiind să strângă în jurul lui Gusti cât mai mulţi experţi bucureşteni, să strângă legăturile dintre Gusti şi elita politică a vremii. Membrii Institutului Social Român – cu excepţia tinerilor sociologi crescuţi de Gusti – nu aveau scopuri concrete organizaţionale de lungă durată şi solidaritate care să-i lege pe unii de ceilalţi, şi conlucrarea era prea puţin frecventă pentru ca să se formeze o cultură organizaţională distinctă.

Premizele formării culturii Şcolii au putut să apară la Universitate, printre studenţii Seminarului de sociologie. Gusti avea ab ovo calităţile unui fondator de şcoală prin magnetismul cu care îi atrăgea pe studenţi. "Nici un profesor de la filosofie din vremea aceea - îşi aminteşte Marcela Focşa - nu avea farmecul şi darul ăsta de a atrage, de a interesa studenţii în jurul lui, ca Gusti. Nici nu erau discipline... afară de Nae Ionescu159, care avea şi el. Era un profesor interesant pentru studenţi. Dar încolo... Cel care a atras cel mai mult în jurul lui, a fost Gusti. Şi Vianu era foarte admirat şi foarte apreciat, dar nu avea 'suită'. P. P. Negulescu160 nu ştiu dacă atunci ţinea regulat cursuri. (...) Nu mai ţiu minte prea bine, ştiu că era deştept, avea un curs de filosofie pe baze ştiinţifice. Îşi întemeia anumite concluzii filosofice asupra lumii pe baza cercetărilor ştiinţelor exacte. (...) Felul cum preda era cam plicticos. Rădulescu-Motru... nu prea era apreciat de studenţi. El l-a avut pe Nestor161 ca asistent. Poate că nici disciplina lui nu era atât de atractivă" (Rostás 2003: 114).

Dar, pentru o cultură organizaţională specifică nu era suficientă carisma Profesorului. Era nevoie de un proiect care să fie atât original, cât şi de anvergură. Acesta a fost sociologia monografică. Fiindcă acest proiect a fost lansat şi cu patos, şi ca şansă pentru studenţi de a crea ceva nou, a asigurat un element esenţial al culturii organizaţionale: eroul de bază, în persoana lui Dimitrie Gusti.

166

Discuţiile formale şi informale din Seminarul de sociologie au concentrat efortul tinerilor (nu numai sociologi) asupra acestui proiect. H. H. Stahl, care a obţinut licenţa în drept, dar frecventa Seminarul de sociologie, îşi aminteşte: "Găseai acolo oameni cu care să poţi să stai de vorbă despre te miri ce... Păi, Dumitru Georgescu era la Medicină, Viforeanu era coleg cu mine la Drept, Veniamin era coleg cu mine la Drept. (...) Şi găseai acolo tot ce vrei, istorici, şi filosofi, şi economişti. Şi se discuta, şi biblioteca era admirabilă, aprovizionată cu tot ce trebuie. Era Mircea Vulcănescu în plină efervescenţă, Herseni, care ştia carte, şi erau discuţii în permanenţă, pe toate problemele posibile. Avea unul de făcut la geografie, sau un istoric. Venea la seminarul de sociologie şi spunea: ‚Vreau să fac lucrarea cutare, ce părere aveţi?’ Şi apoi începea: ăla cutare, ăla cutare, ăla cutare. Se discuta teza lui înainte s-o redacteze, până la cele mai mici amănunte. Era un laborator de creaţie ştiinţifică" (Rostás 2000:19). Acest seminar, tocmai prin faptul că a funcţionat ca un "laborator", şi a sudat un grup de tineri în jurul lui Gusti, a demarat cultura organizaţională a Şcolii.

Dar, indiscutabil, campaniile au structurat cultura organizaţională a şcolii printr-o serie întreagă de elemente care nu ar fi putut fi create în spaţiul universitar. În primul rând, interacţiunea dintre participanţi a fost infinit mai frecventă decât la facultate. Călătoreau împreună, mâncau împreună şi se distrau împreună. Fiindcă aceste excursii ştiinţifice se repetau an de an, în fiecare vară grupul activ, nelipsit, impunea ritualuri. Cel mai constant respectat a fost ritualul şedinţei din "sala luminoasă", ţinută după cină în sala de mese. Formal, la această întâlnire trebuia să fie prezentate raportul şefilor de secţie şi îndrumările pentru ziua următoare. Practic, însă, a fost un for al "locotenenţilor" lui Gusti, la care Profesorul a fost mai mult moderator decât arbitru. După Mihai Pop "ceea ce a fost interesant la Fundul Moldovei, a fost că acolo s-a elaborat teoria. Că pe urmă toată lumea a lucrat de dimineaţă şi până seară, şi seara, după ce se servea masa de seară, toată lumea intra în sala mare de şcoală şi

167

începeau discuţiile. Cu Vulcănescu, cu Stahl, cu Mitu Georgescu, cu toţi ăştia, şi acolo s-a elaborat, după părerea mea, teoria gustistă cu cadrele şi manifestările şi cu toate astealalte, după lungi discuţii. Durau uneori până la două noaptea discuţiile" (Rostás 2003: 264).

Au primit caracter de ritual şi întâlnirile în grupuri mici de după şedinţa din "sala luminoasă", cu alţi lideri, cu o atmosferă total diferită. "Deci - îşi aminteşte Marcela Focşa - la Drăguş era şedinţa de seară cu Gusti, se termina la 10 şi pe urmă începeau şedinţele noastre. Era castelul de la Sâmbăta şi acolo mai era Eugen Ionescu, erau diverşi scriitori care făceau creaţie vara la castel. Şi noi, după şedinţele cu Gusti, dacă nu ne duceam la Sâmbăta, trăgeam la careva din noi şi începeam şedinţele noastre. Cu cafea, cu reprezentaţii date de Mac Constantinescu... era şi doamna Brăiloiu, cu chestii nostime, cu patefonul... Costin nu ştiu dacă a fost la Drăguş... Ei, şi Gusti a aflat la un moment dat. Noi ne distram... nu pot să spun, cât de bine ne distram. Şi Gusti a aflat de aceste întruniri nocturne şi a vrut să participe şi el. Era foarte intrigat. Să vezi, ce-am făcut odată. A venit doctorul Manuilă care avea maşină şi Prejbeanu, care era asistentul lui Gusti, avea şi el maşină. Şi Manuilă a zis: haideţi la Braşov. Şi ne-am încărcat în două maşini, eu cred că vreo 20 de oameni, aşa ceva, la culme. Poate 20 nu, dar în orice caz 14-15 ne-am încărcat. Am ajuns dimineaţa la Braşov, la Coroana, acolo era un chelner afară... pe la 7 dimineaţa... care când a văzut că am început să ieşim şi nu mai se termina... Ne-am dus, am băut o cafea cu lapte şi nu ştiu care a zis: hai să-i trimetem lui Gusti o carte poştală. Zis şi făcut. Noi până la prânz am fost înapoi, dar nu ştiu cum, cartea poştală a ajuns foarte repede. Când Gusti o primeşte, eram la masă cu toţii. A rămas încremenit. Nu putea să înţeleagă, de unde am scris-o şi când s-a scris şi când s-a trimes. Şi cred că după aceea a zis că vrea şi el să participe la aceste şedinţe. Ei, dacă a venit el, nu mai avea nici un farmec, pentru că toată lumea era mai reţinută, mai rezervată în prezenţa lui. Aşa că el a fost decepţionat de noi, şi n-a mai încercat altă dată" (Rostás 2003: 114-115).

168

Această întâmplare cu Gusti este, poate, cea mai sugestivă dovadă că, de fapt, cultura organizaţională se bazează pe presupoziţii, pe reguli "de la sine înţelese", şi, mai ales, că statusurile din mediul social extern funcţionează şi în organizaţiile mai mici. Nici în cultura "mare", nici în cultura "mică" un "erou fondator" nu-şi poate schimba rolul de lider de la o întâlnire la alta. Şi, chiar dacă reuşeşte (nu era cazul lui Gusti), grupul nu acceptă, membrii săi rămânând stingheri, neautentici. Ca orice organizaţie, şi Şcoala Gusti avea ceremonii cu caracter carnavalesc, în care ierarhiile erau răsturnate pentru o perioadă determinată. De exemplu, la Fundul Moldovei au fost scoase reviste umoristice, în care arma cea mai folosită era ironia. Deşi nici Profesorul nu a fost cruţat, el nu se simţea ofensat. "Numai două numere au apărut - spune Stahl - (...) Sunt de o obrăznicie fără pereche. Fără pereche. Nu se supăra Gusti. Îl acuzam, de pildă, că este acomodant cu toate părerile şi spuneam: 'Gândind profund, e şi laie şi bălaie - Profesorul Dimitrie Gusti'. Mai obraznic decât atâta era greu de găsit. Dar, nu se supăra" (Rostás 2000: 106).

Cea mai caracteristică valenţă a unei culturi organizaţionale este perpetuarea unor valori prin însuşirile eroului fondator. Nu adevărul acestor însuşiri contează, ci valorile transmise prin acestea. Un student din anii '30, Gheorghe Serafim, care a învăţat sociologia mai mult cu Stahl şi cu Traian Herseni, decât cu Gusti, iar pe teren nici n-a avut ocazia să-l vadă pe Profesor, declara cu convingere că acesta "ştia să stea de vorbă şi cu Regele, dar şi cu ţăranul din Şanţ. El avea o mare capacitate de a sta de vorbă şi cu ţăranii, şi chiar să se împrietenească cu ei. Gusti participa la viaţa ţăranilor, şi boteza, cununa, şi câte şi mai câte (AIORZ doc.V:3). Nu este important că Gusti cel mult aspira la aceste calităţi, important este pentru cultura Şcolii că aceste calităţi de sociolog au fost cultivate, perpetuate în generaţiile mai tinere de cercetători.

Chiar dacă cultura echipei monografice şi doctrina sociologiei gustiste nu presupuneau în mod organic acţiuni de muncă culturală, până la urmă, prin repetare, au devenit şi acestea

169

ceremonii. Semnificaţia şi utilizarea secundară a şezătorilor, inaugurărilor de biblioteci săteşti, a concursurilor de port naţional şi de gospodărie model le vom discuta mai pe larg în paragraful următor.

Cât de importantă este cultura organizaţiei şi cât de legată este de funcţia de conducere, putem vedea şi prin evoluţia campaniilor după Drăguş, 1929. Din anul 1930 Gusti a fost literalmente aglomerat cu funcţii şi demnităţi publice. Din acest motiv a trebuit să renunţe nu numai la seminariile de la facultate, dar şi la participarea la campanii monografice. Făcea cel mult vizite în satele cercetate. Acest lucru a avut cel puţin două consecinţe. Prima: s-a format o ceremonie a vizitelor lui Gusti. Fragmentul deja citat din interviul realizat cu Gheorghe Focşa este cât se poate de concludent şi în acest sens: la vizita făcută de Gusti în satul Moişeni în perioada campaniei de vară din 1935 Profesorul şi-a făcut intrarea în sat cu maşina, iar sătenii cu primarul în frunte „s-au dus călări cu cai albi să-l primească”. Cea de-a doua consecinţă a fost mai importantă prin aceea că a pus într-o situaţie nouă colaboratorii cei mai apropiaţi ai Profesorului. În loc să-l numească pe Stahl sau pe Herseni la conducerea campaniei, sau să formeze două echipe, în localităţi diferite, Gusti nu a lăsat comanda din mâna sa. Chiar dacă Stahl se arăta nemulţumit de această situaţie, trebuie să remarcăm un lucru important: tocmai datorită existenţei unei culturi organizaţionale puternice, campaniile au dat roade (atât cât puteau), în loc să se dezintegreze. Acest proces putea să înceapă, când Gusti a acceptat conducerea Fundaţiei, şi când i-a solicitat celor mai apropiaţi colaboratori ai săi să se angajeze. După cum se ştie, nici Vulcănescu, nici Xenia Costa-Foru şi nici Herseni nu au acceptat oferta, dar au rămas în continuare membri ai şcolii monografice. Cei care l-au urmat pe Profesor (Stahl, Neamţu, Golopenţia, Gh. Focşa) au îmbrăţişat şi teoretizarea şi organizarea muncii culturale la sate a echipelor regale studenţeşti. În ciuda acestor zguduiri, cultura Şcolii a funcţionat şi în continuare. Cu oarecare întârziere Gusti a mărit

170

independenţa de acţiune a lui Stahl, Herseni. Golopenţia şi Neamţu. Prin obţinerea unor resurse importante şi prin miza organizării la Bucureşti a Congresului Internaţional de Sociologie s-a mărit considerabil coeziunea Şcolii.

Din punctul de vedere al culturii organizaţionale este interesant de remarcat că în cadrul Fundaţiei, după venirea lui Gusti şi a colaboratorilor săi, au început să funcţioneze două culturi. Gustiştii continuau stilul monografist îmbogăţit cu munca culturală, articulat în patru direcţii, într-o expansiune continuă pentru a îmbogăţi Fundaţia cu noi echipe, noi şcoli ţărăneşti, noi publicaţii. Vechii inspectori, pe care Gusti îi moştenise, în ciuda acceptării formale a strategiei gustiste, continuau să menţină tabieturile haretiste. Adică, inspectau şi ţineau discursuri. Este semnificativ că Gusti în fiecare scrisoare adresată lui Stahl îşi exprima veşnica nemulţumire faţă de munca acestora.

Cele două culturi organizaţionale au funcţionat paralel. Haretiştii n-au devenit monografişti. În schimb, monografiştii din Fundaţie, ca autori ai Legii Serviciului Social, au devenit vrând-nevrând comandanţi ai Serviciului Social, jucând şi roluri cerute de această organizaţie paramilitară. Ritualurile acestei organizaţii nu aveau nimic cu cele ale monografiei (care au supravieţuit, totuşi, în echipele monografiste ale studenţilor de la Sociologie), iar ceremoniile au devenit din ce în ce mai megalomane, pe gustul monarhului dictator. În data de 6 iunie 1939 Carol notează în jurnalul său: "La 4 în 'Arenele Romane' deschiderea Congresului Căminurilor Culturale şi prima serbare a Serviciului Social. Discursuri, conferiri de decoraţii. Foarte frumos a vorbit un ţăran din Maramureş. Întors acasă, am aşteptat îndelung sosirea delegaţilor pentru defilarea în faţa Palatului. A fost mai puţin reuşit decât serbarea de la 'Arene'" (Carol al II-lea 1997: 111).

Aceste ceremonii îşi aveau rostul lor în cultura politică a dictaturii carliste, ca de altfel în a oricărei dictaturi. Erau demonstraţii simbolice de forţă împotriva Legiunii. Este greu să judecăm opţiunea gustiştilor pentru Carol. Dacă trebuia să aleagă

171

între legionari şi Carol, evident că aveau mult mai multe afinităţi cu acesta din urmă. După această concluzie mi se pare că bucuria lui Golopenţia (manifestată într-o scrisoare din 1934 către Stahl), că "monografia a pus mâna pe Fundaţie", pare o ipoteză cel puţin pripită. S-ar putea afirma că, prin Fundaţie şi resursele sale financiare, regele a pus mâna pe gustişti, folosindu-se de retorica lor.

După suspendarea Serviciului Social, în condiţiile agoniei dictaturii carliste, ale instaurării şi distrugerii regimului legionar, în condiţiile războiului, Şcoala sociologică de la Bucureşti îşi pierde caracterul de organizaţie. Am putea spune că nu structura organizaţiei, ci cultura ei acţionează ca un liant între membrii Şcolii. După război, în ciuda înaltelor funcţii academice, în ciuda relansării legăturilor internaţionale, cultura organizaţională a Şcolii nu reuşeşte să dea impuls cercetării. În ciuda tentativelor de acomodare cu suflul din Răsărit, Şcoala dispare implacabil.

172

Strategii de comunicare

De numele profesorului Dimitrie Gusti sunt asociate de regulă câteva noţiuni de strictă specialitate sociologică: un sistem sociologic, o şcoală a monografiilor sociologice şi, ca o derivaţie, Muzeul Satului Românesc. Este mai puţin cunoscută munca sa cu multe ramificaţii ca director general al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” din anii 1934-1939, şi probabil doar un cerc restrâns de cercetători ai activităţii Profesorului a sesizat că a fost şi un specialist de primă mână în comunicare. Cred că unii ar putea gândi că este vorba de inventarea – sub impactul contemporaneităţii – a unui atribut implicit al carierei Profesorului, şi nu de o direcţie de preocupare conştientă a sociologului. Nimic mai fals. După obţinerea titlului de doctor în filosofie la Universitatea din Leipzig, sub conducerea profesorului Wilhelm Wundt, Dimitrie Gusti îşi continuă studiile la Berlin, unde pregăteşte o a doua teză de doctorat. De data aceasta din dreptul presei. Dacă cineva citeşte cu atenţie studiul intitulat „Introducere în dreptul presei” (1909), îşi dă seama că Gusti nu a abordat instituţia presei ca jurist, ci într-o viziune mai generală, ca sociolog, conferindu-i o importanţă deosebită. Din acest studiu se relevă faptul că Gusti nu se oprea la constatarea existenţei instituţiei presei, a cauzelor şi efectelor acesteia, ci se gândea la utilizarea ei directă şi mijlocită. Dacă împreunăm cunoştinţele sale despre presă cu cele de pedagogie socială, ne dăm seama că Profesorul s-a pregătit şi în materie de influenţare directă şi indirectă. Iată de ce ne propunem să atragem atenţia asupra unui aspect mai puţin cercetat din activitatea lui Dimitrie Gusti, o dimensiune a activităţii sale care nu a atras atenţia istoricilor sociologiei, axaţi pe rezultatul final (că doar studiile se elaborează tot din studii), şi mai deloc pe drumul anevoios către acesta. Or Dimitrie Gusti a fost original, profesionist şi eficient nu doar în sociologie şi în conducerea singurei şcoli sociologice din Europa

173

estică interbelică, ci şi în punerea în valoare a activităţii de cercetare şi a rezultatelor obţinute. Cercetătorii de azi ar putea găsi în strategiile gustiene de comunicare, în producţia de imagine, un model interbelic al comportamentului intelectual european.

Cercetarea realităţii sociale nu cere, aparent, nici o altă justificare decât curiozitate, voinţă de cunoaştere din partea cercetătorului. El nu ar trebui să depună alt efort decât acela de a câştiga încrederea comunităţii desemnate pentru studiu. Acest efort, după părerea mea, nu trebuie să fie mai mare decât efortul depus de orice călător străin care doreşte să zăbovească mai mult timp într-un ţinut. În cazul Şcolii gustiene, însă, au fost foarte frecvente gesturile nelegate în sens strict de obţinerea încrederii. Putem afirma că a existat o întreagă producţie de "imagine", care deja în anii '20 a reuşit să fie eficientă în obţinerea încrederii comunităţii, ca în anii '30 să ia o amploare şi mai mare, din motive politice.

Primele semne au apărut de la primele cercetări. Faptul că profesorul Gusti a luat cu el la fiecare campanie un fotograf profesionist, nu ar trebui să ne surprindă. Fotografia este un mijloc auxiliar al oricărui cercetător social. Numai că obiectivul aparatului nu era îndreptat către subiecţii cercetaţi, ci în foarte dese ocazii spre cercetători. În grupuri mari sau mici, în poziţie "ca la fotograf", la sala de mese sau în "compoziţii" regizate, în care membrii echipei lucrează, aşezaţi în jurul unei mese, înconjuraţi fiind de o asistenţă ţărănească stând – cum e şi normal – în picioare. La fel, primirea de către Gusti a cetăţeniei de onoare a unui sat cercetat şi, mai ales, publicarea fotografiei care imortalizează evenimentul. Toate aceste gesturi demonstrează că şeful şcolii a încurajat practica aceasta, care nu era de natură ştiinţifică, dar pe care o considera necesară pentru a realiza o componentă importantă a imaginii întreprinderii162.

Cea mai elocventă mărturie a unei strategii de construire de imagine o constituie faimoasa fotografie, apărută de-a lungul

174

deceniilor în mai multe publicaţii, atestând ca un document infailibil calitatea de anchetator a lui Gusti. În stânga pozei o ţărancă tânără, îmbrăcată în port naţional, ştergând nasul copilului pe care îl ţine în braţe, în dreapta imaginii însuşi profesorul Gusti, elegant ca de obicei, notându-şi în blocnotes convorbirea tocmai înfiripată. Care este mesajul acestei fotografii? În primul rând, că intelectualul, savantul este legat de popor, coboară în sat, că îşi apleacă urechea la doleanţele venite din rândurile sătenilor. Fotografia aceasta – la fel ca altele de acest gen – avea menirea de a comunica atitudinea ideologică a Şcolii gustiene, nu la adresa satului, a ţăranului, ci la cea a clasei politice şi a intelectualităţii. Aceste fotografii imortalizau o realitate. Deci, nu una rurală, ci un rol ideologic jucat de intelectualii descinşi la sate. Imaginile în cauză sunt adevărate (în cadrul ideologiei dominante), chiar dacă din punctul de vedere al istoriei sociologiei au o valoare limitată de veridicitate. Sunt documente, dar nu ale cercetării, ci ale intenţiei de a influenţa prin presă, prin panouri, prin expoziţii etc. un mediu politic de care depinde soarta cercetării.

De "relativitatea" documentelor fotografice m-am convins întâmplător. Întrebându-l în anii ’80 pe H. H. Stahl despre primele indicaţii metodologice primite în anii ’20 de la Gusti privind ancheta, am primit un răspuns neaşteptat: "Nu putea să-mi dea Gusti nici o indicaţie, că el n-avea nici o experienţă în materia asta, el n-a fost anchetator social. N-a fost niciodată. În viaţa lui, cât a stat, ani şi ani de zile, el n-a făcut o anchetă socială personală. Te îndemna să faci tu. (...) La Ruşeţu, de pildă, făcea ce ştia el. S-a dus la biblioteca satului. Gusti a fost cel care organizase biblioteca Universităţii din Iaşi. Era un specialist în materie de organizare a bibliotecilor. Şi s-a dus să vadă, şi a făcut un studiu foarte interesant, ce înseamnă efectiv o bibliotecă dintr-un sat care făcea parte din domeniile Coroanei, şi care era sub conducerea lui Kalinderu163, care era un activist cultural. Şi evident că pe el l-a interesat să vadă această totală neînţelegere a problemei din partea... de unde concluziile cum ar trebui să fie

175

organizată o bibliotecă ţărănească, ca să fie eficientă şi, totuşi, să nu fie ridicolă, cum era cea de la Ruşeţu. Mai mergea şi... lângă Ruşeţu era o crescătorie de cai care l-a interesat, a vrut să vadă, să înţeleagă ce este o asemenea crescătorie, stând de vorbă cu directorul şi cu medicii de acolo, nu cu sătenii. Cu medicii avea această posibilitate să vorbească, şi era un bun anchetator. La acest nivel. Nu la cel ţărănesc. (...) Era un profesor neamţ. Foarte rigid, foarte depărtat. El se căznea, săracul, să fie popular, dar nu, nu, nu putea. (...) El avea această plăcere, totdeauna, şi la oraş, şi la sate, era şi bine îmbrăcat, totdeauna a fost perfect îmbrăcat, flori la butonieră, amabil, drăguţ, dar... nu era un anchetator. Anchetatorul are o altă atitudine. (...) Nici nu se potrivea, pentru vârsta lui nu se cădea să facă pe 'prostul', pentru că trebuie s-o faci şi pe aia, să te vâri între ţărani şi să duci viaţa lor. Nu se putea. El era profesor. Ancheta socială presupune o serie întreagă de roluri, care nu se potrivesc cu prestanţa unui profesor" (Rostás 2000: 50, 52-53). Dacă Gusti nu a fost bun comunicator în mediul ţărănesc, în cercuri politice, intelectuale şi studenţeşti a fost imbatabil. Nu întâmplător îl numea Manoilescu „un dinamic şi simpatic animator”, Rădulescu-Motru – reproşându-i că nu are un temperament de bărbat politic realizator – îl considera un „animator teoretic” (v. nota 157), iar Marcela Focşa, în fragmentul de interviu mai sus citat, constata că „Gusti era un tip de animator”, cu darul de a interesa studenţii, de a atrage o adevărată „suită” în jurul lui.

Faptul că această inadvertenţă între vocaţia şi rostul lui Gusti la cercetările de teren şi imaginea vehiculată prin fotografii nu a fost nici măcar pomenită în documentele vremii şi în cele elaborate în anii ’60 denotă că această strategie de construcţie de imagine a fost considerată firească de către colaboratori şi elevi. Nu este de mirare că nu numai publicul vizat a fost cucerit de această tehnică de manipulare, dar şi studenţii anilor '30, care n-au mai apucat campanii în prezenţa lui Gusti.

176

Pentru a înţelege mai bine cele afirmate, propun o rapidă trecere în revistă a producţiei de imagine:

Începând din 1925, în fiecare vacanţă de vară Gusti a organizat o echipă formată din studenţi şi din specialişti pentru realizarea unor monografii multidisciplinare. După câteva eşecuri de început de campanie, profesorul şi principalii săi colaboratori s-au convins că prima manifestare logică a „musafirilor” trebuie să fie în mod necesar "luminarea sătenilor". Aceasta se concretiza prin organizarea unei manifestări de început de campanie, manifestare care s-a impus ulterior, după ce conducerea a înţeles că nu se poate lucra fără a se lămuri motivele (inofensive, credeau ei) venirii studenţilor în sat. Această întâlnire s-a instituţionalizat relativ repede, sub denumirea de şezătoare, care în anii '30 a devenit, în activitatea echipelor regale şi ale Serviciului Social, o preocupare centrală. Nu este întâmplătoare maniera în care H. H. Stahl apreciază în 1936 întâlnirile echipei cu satul: "(...) am simţit nevoia de a ne uşura munca printr-o acţiune de luminare a sătenilor asupra rosturilor pe care le urmăream. Cel mai nimerit mijloc pentru aceasta era să aduni laolaltă pe săteni şi a le vorbi. Pentru a face mai plăcută această comunicare de idei, alegeam prilejul unei şezători culturale pe care o dam noi, monografiştii. Această şezătoare însă nu putea fi o şezătoare improvizată, ci ea trebuia să fie o şezătoare model. Ne-am căznit atunci să găsim cele mai bune metode de organizare a şezătorilor. Ne putem lăuda că, încă din 1926, la Goicea, am întrebuinţat modelul de şezătoare pe care şi astăzi încă îl practică Echipele Studenţeşti Regale. Acelaşi sistem de a amesteca partea plăcută, hazlie, cu scurtele cuvântări de educare a sătenilor în domeniile sănătăţii, ale muncii sau ale ridicării sufleteşti şi ale minţii. Aceeaşi încercare de a face ca sătenii să participe activ la şezătoare, prin tot felul de mijloace, printre care împărţirea de mici premii în cărţi celor care ghicesc mai repede ghicitori, s-a dovedit întotdeauna cel mai bun" (Stahl 1936: 1164).

177

Pe lângă şezătoare, campaniile au fost presărate de evenimente mai mici: concurs de costume populare frumoase, de gospodării bine îngrijite, de citire etc. Inaugurarea unui cămin cultural sau şedinţa de asanare a unei cooperative au fost evenimente de la care fotograful nu putea lipsi în nici un caz. Tot în această categorie includem şi campaniile de medicină socială.

Aceste evenimente, dincolo de funcţia lor de câştigare a bunăvoinţei sătenilor, au fost surse inepuizabile de imagini difuzabile în publicaţiile Şcolii şi în ziare şi reviste răspândite în masă.

Un alt mod de a propaga o imagine publică a organizaţiei s-a realizat prin publicaţii. Prima revistă a fost "Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială", înfiinţată în anul 1919, şi care a fost organul, mai întâi al Asociaţiei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, şi după 1921 al Institutului Social Român. În anii '30, odată cu creşterea prestigiului internaţional al lui Gusti, această revistă a devenit şi organul Institutului Internaţional de Sociologie. Fiind o revistă de un nivel ridicat, cu apariţii rare, „Arhiva” a fost cunoscută numai în cercurile de specialişti. Din acest motiv, când a devenit conducătorul Fundaţiei Culturale Regale, şi când acţiunea culturală a devenit preponderentă în paleta de preocupări ale Şcolii, Gusti a acceptat înfiinţarea "Sociologiei Româneşti", o revistă de popularizare, de exerciţiu studenţesc. "Curierul Echipelor Studenţeşti" (şi continuarea lui în 1939, "Curierul Serviciului Social"), "Căminul Cultural" şi "Albina", multiplele publicaţii ale Fundaţiei legitimau Şcoala mai mult pe latura acţiunii culturale. Este mai puţin cunoscut faptul că fenomenul monografist, atât în forma cercetărilor, cât şi în aceea a acţiunilor culturale, a fost prezent (polemic sau aprobator) în presa vremii prin articolele publicate în „Axa”, „Boabe de Grâu”, „Curentul”, „Dreapta”, „Lumea Românească”, „Porunca Vremii”, „Seara”, „Sfarmă Piatră”, „România Satelor”, „Stânga” etc.

Una din mijloacele de comunicare în masă de care Gusti lega mari speranţe era radiodifuziunea. Este îndeobşte cunoscut

178

că emisiunea „Universitatea Radio” – care mai dăinuie şi astăzi – a fost înfiinţată de Gusti în perioada directoratului său (1930). În emisiunea amintită mai toţi colaboratorii importanţi al profesorului (Golopenţia, Herseni, Neamţu, Stahl, Vulcănescu) au propagat ideile monografismului sociologic. Când, în 1934, s-a produs reforma activităţii Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, popularizarea misiunilor echipelor regale s-a extins şi la alte emisiuni, în primul rând la „Ora satului”. Pe lângă ecoul realizării echipelor şi al campaniilor monografice repornite, numeroase emisiuni difuzate erau dedicate expoziţiilor internaţionale cu participare românească. Se poate pune, însă, întrebarea dacă acest mijloc de comunicare a fost sau nu cu adevărat eficient? De fapt, la cine a ajuns mesajul gustiştilor? Judecând după stilul textelor citite la radio, ele puteau fi înţelese mai degrabă de clasa de mijloc, de intelectualitatea rurală, decât de categorii cu pregătire şcolară minimă sau nulă.

Se poate, deci, afirma că imaginea Şcolii, a preocupărilor foarte diversificate ale lui Gusti şi ale colaboratorilor săi a fost consolidată în opinia publică a vremii. Totodată trebuie să menţionez că, pe lângă influenţarea ideologică a tinerilor echipieri, revista „Curierul Echipelor Studenţeşti” fondată în 1934 la propunerea lui H. H. Stahl şi a lui Octavian Neamţu a avut şi un rost practic. Pentru a îndruma echipele de muncă culturală răspândite în toată ţara, a fost nevoie de un mijloc de comunicare unitar. „Curierul” a devenit primul Newsletter cultural-ştiinţific românesc.

Dacă evenimentele regizate la sate, difuzarea lor prin fotografii şi publicaţii ale Şcolii au avut un caracter oarecum efemer, trebuie să spunem că Gusti avea o vocaţie de producere de imagine prin crearea de mediu mai durabil. Încă de la primele cercetări, echipierii au strâns materiale pentru un muzeu al Seminarului, aranjat mai întâi în satele cercetate, apoi la Universitate. La inaugurarea, în data de 25 noiembrie 1929, la Seminarul de Sociologie, a muzeului sociologic al Drăguşului –

179

satul celei mai reuşite campanii monografice –, profesorul Gusti a precizat clar: "prin manifestarea de astăzi noi urmărim în primul rând a face propagandă, a atrage atenţia şi a deştepta interesul tuturor pentru lucrările monografice" (apud Neamţu 1936: 1021).

Acest gen de reclamă a luat o amploare şi mai mare când Gusti a ajuns director general al Fundaţiei. A fixat, după cum se ştie, pentru echipele studenţeşti regale drept obiectiv înfiinţarea căminelor culturale în sate, care, pe lângă autoîndrumarea unor

154 Mircea Eliade despre naşterea „Criterionului”: „Într-o duminică seara, în timp ce cinam la cârciumă, Comarnescu ne-a propus să organizăm la ‚Fundaţia Carol I’ un ciclu de conferinţe-simpozion fie despre câteva mari personalităţi contemporane, fie despre o serie de probleme actuale. La fiecare simpozion, ar fi participat cinci sau şase vorbitori: majoritatea aleşi din grupul nostru. Ne-am fi adresat, ca să ne prezideze, unui cărturar mai în vârstă ca noi. Am început să propunem nume şi subiecte. Discuţia s-a prelungit târziu, după miezul nopţii, în grădina lui Mac şi a Floriei, şi, deşi toţi ne arătam entuziasmaţi, poate că proiectul nu s-ar fi împlinit peste câteva luni, chiar în toamna aceea, dacă Petru Comarnescu nu şi-ar fi luat însărcinarea să închirieze sala ‚Fundaţiei Carol I’ şi să se ocupe de alcătuirea programelor, tipărirea şi difuzarea afişelor. Ne-a cerut la fiecare câte o mie de lei, ca să poată arvuni sala. Am rămas înţeleşi să punem la punct programul în duminica următoare. Fără să ne dăm seama, gruparea ‚Criterion’ luase fiinţă. Nimeni dintre noi n-a bănuit, în acea noapte de vară când, în drum spre casă, continuam să căutăm nume şi subiecte, că pregăteam cea mai originală şi mai semnificativă manifestare colectivă a ‚tinerei generaţii’. (Cred că încă ne puteam considera tineri. Media de vârstă a nucleului responsabil al grupării era atunci de 25 de ani.) Şi, fără îndoială, nimeni nu-şi putuse închipui extraordinarul răsunet pe care-l va avea întreprinderea noastră. Speram să adunăm destul public ca să putem acoperi cheltuielile. Nu bănuiam, în nici un caz, că vom fi siliţi să repetăm anumite simpozioane de câte două sau trei ori. În duminica următoare am căzut de acord asupra primelor personalităţi culturale şi politice pe care le vom prezenta şi discuta, din perspective diferite, dar complementare, patru sau cinci dintre noi: Gandhi, Lenin, Mussolini, Charlie Chaplin, Proust, Gide, Freud, Bergson, Picasso, Stravinski. Prevăzusem o altă serie de simpozioane, în jurul câtorva probleme: romanul românesc contemporan, arta românească modernă, America şi cultura americană, Asia văzută din Occident şi alte câteva. Şi, tot în acea duminică, am plănuit să urcăm Bucegii şi să petrecem o săptămână la Casa Peşterii şi Bulboci” (Eliade 2004: 231-232).

180

acţiuni culturale, aveau şi sarcina găzduirii muzeului satului şi a materialului strâns de echipa monografică. Dacă acest plan nu putea să aibă ecou decât la scara localităţii, construirea Muzeului Satului Românesc din Bucureşti a însemnat cea mai impresionantă ilustrare a creării de mediu pentru sociologia monografistă. Oricât de neverosimil pare astăzi, dar muzeul în aer liber de la Şosea s-a construit în mai puţin de două luni, sub îndrumarea efectivă a sociologului H. H. Stahl şi a dramaturgului şi regizorului Victor Ion Popa, colaborator în această perioadă al lui Gusti la Fundaţie. Este adevărat că acest muzeu al satului a rămas neterminat, căci

155 Mauss, Marcel (1872-1950), sociolog şi antropolog francez. Pe baza cercetărilor efectuate în Polinezia, Melanezia şi la triburile de indieni nord-americani a studiat conexiunile dintre schimburile considerate în sens economic şi structura societăţii.

156 Cunoscutul filolog, lingvist, folclorist, istoric literar, poet şi profesor universitar, academicianul Ovid. Densuşianu (1873-1938) a publicat în 1936 broşura cu titlul Sociologia Mendax (Sociologie mincinoasă), extrem de critică la adresa lui D. Gusti. Aparent Densuşianu protestează împotriva înglobării folclorului şi etnografiei în sociologia monografică, dar de fapt se simte ofensat de faptul că publicaţiile cu tematică rurală nu sunt recunoscute ca antemergătoare faţă de cercetările monografice ale echipelor gustiene. Denigrarea colegului de universitate a fost motivată în fond de invidie: „Recurgând şi la abilităţi de convingere că sociologia e chemată să intervie peste tot, fiind ‚ştiinţa’ revelatoare şi salvatoare pentru viitoarea ‚Naţiunei’, D. Gusti a obţinut fonduri dela toate ministerele şi de câtva timp dela ‚Fundaţiile Regale’ – un record de omnivorism bugetar” (Densuşianu 1936:6). Elanul critic al lui Densuşianu a mers până la minimalizarea Muzeului Satului Românesc, calificat de el drept „quasi-satul de la Băneasa”. 157 Relaţia celebrul filosof şi psiholog faţă de Gusti s-a caracterizat prin inconsecvenţă în toată perioada cât au fost colegi atât la Universitate, cât şi la Academie. O însemnare de jurnal (3 august 1943) demonstrează că Rădulescu-Motru a înţeles bine intenţiile şi planurile lui Gusti:

„Cred şi eu, ca şi Gusti, în neapărata obligaţie pentru conducătorul politicii unei ţări ca el să cunoască în mod cât mai real sufletul şi dispoziţiile etnice ale poporului din ţara ce conduce; dar aceasta nu este destul.

181

pentru Gusti şi Stahl această instituţie nu trebuia să rămână o simplă expoziţie a trecutului satului, ci un mare atelier de proiectare socială164.

După antecedentele în organizarea de expoziţii sociologice şi muzee mai mici şi mai mari, nu a fost de mirare că în anii ’30 lui Gusti i-a fost încredinţată sarcina de a fi comisarul general al pavilioanelor româneşti la târgurile şi expoziţiile internaţionale importante. Astfel, o strategie de comunicare folosită pentru

Conducătorul trebuie să ştie utilizarea pe care are să o dea sufletului şi dispoziţiilor etnice ale poporului, aşa cum trebuie să ştie şi un psihotehnician care vrea să orienteze un tânăr în cariera sa. Nu este destul adică să ştie conducătorul ce este în sufletul şi viaţa etnică a unui popor, ci el trebuie să ştie menirea pe care acest popor este chemat să o realizeze. Această menire nu depinde exclusiv de sufletul poporului, ci ea se impune de factori externi: de înmulţirea populaţiei, de tehnica producţiei, de situaţia geografică etc.

Un popor cu suflet de păstor poate fi chemat să trăiască din industrie şi nu din creşterea oilor, dacă el se înmulţeşte prea mult, sau dacă vecinii îl constrâng la o tehnică industrială de producţie. Astfel fiind, la ce folos să aduni material documentar cu referire la sufletul poporului, când îţi lipseşte busola după care ai să-l orientezi? Bogăţia materialului documentar mai mult încurcă, decât serveşte la ceva. Materialul documentar trebuie să fie dinamic, nu amorf. Ori Institutul Social, visat de Gusti, adună un material amorf. El vrea să aibă o icoană exactă a etnicului nostru sătesc. În acest etnic stau însă una lângă alta tot felul de tendinţe. Tendinţe păstoreşti şi tendinţe industriale; tendinţe patriarhale şi tendinţe inovatoare. Proporţia între aceste tendinţe, adică dinamica pe albia căreia se va clădi viitorul, Institutul Social nu caută să o cunoască. Şi în aceasta stă tocmai slăbiciunea lui. De aceea şi lipsa lui de actualitate în mişcarea culturii româneşti.

De mai bine de douăzeci de ani, Institutul Social a întreprins anchete la sate şi a publicat numeroase monografii; fără ca el să determine un curent în opinia publică. Din cercetările lui nu se întrevede direcţia politică pe care România trebuie să o urmeze. Şi aceasta va fi cu el şi de aici înainte, cât timp se va inspira de temperamentul colegului Gusti.

Gusti nu are un temperament de bărbat politic realizator, ci numai de animator teoretic. Curajul de a se hotărî pentru o menire politică îi lipseşte. El vrea să adune un material documentar, pe care să-l poată ţine la dispoziţia orişicărei meniri politice. Este un sociolog, nu un psihotehnician. Urmăreşte o ştiinţă a naţiunii pe plan teoretic, fără să-şi ia răspunderea unui anumit ideal politic. Este un eclectic, plin de bunăvoinţă pentru orice ideal.

182

şcoala monografistă s-a dovedit atât de eficientă, încât a fost extrapolată la scara întregii ţări, devenind un mijloc de promovare a imaginii în evenimente de maximă vizibilitate. După expoziţiile şi târgurile internaţionale de la Belgrad, Barcelona, Londra, Dresda, Tokio, Bruxelles, cele mai reuşite pavilioane româneşti au fost la expoziţia de la Paris, în 1937, şi la cea din New York, în 1939, realizate sub comisariatul lui Gusti165.

După părerea mea, un Institut Social, în felul cum îl doreşte Gusti, corespunde cerinţelor unei ştiinţe sociale universale, aşa cum presupuneau Fr(ancis) Bacon şi Leibniz că sunt cerinţele ştiinţei din timpul lor, iar nu cerinţelor pe care le are ştiinţa socială de astăzi, care este o ştiinţă relativă după timp şi loc, şi mai ales după tipul popoarelor. Sunt popoare dinamice, progresive, şi sunt popoare apatice, staţionare. Nu numai atât. Sunt popoare chemate la un destin vijelios, şi sunt ale popoare ursite să nu cunoască primejdiile mari.

Fr. Bacon şi Leibniz concepeau institutele ştiinţifice ca pe nişte laboratoare, în care se făureau modele de progres pentru omenire în general; fiindcă ei credeau în omul universal, omul acelaşi peste tot. Noi astăzi nu mai avem această credinţă. Noi credem că fiecare tip de om îşi are ştiinţa sa socială, după care urmează să fie condus, dacă este să-şi asigure existenţa şi progresul. Fiecare tip de om îşi are dinamismul său vital şi cultural; aşa că o ştiinţă socială, sau sociologie, universală nu poate fi; există numai ştiinţe sociale pentru fiecare popor în parte. O sociologie universală nu poate fi, cum este biologia, ştiinţă universală pentru toate vieţuitoarele animale şi plante, deoarece popoarele între ele nu se diferenţiază prin dispoziţii adaptate mediului prezent, aşa cum se diferenţiază animalele şi plantele, ci se diferenţiază prin dispoziţii îndreptate spre viitor, adică prin destinul lor istoric; iar destinul este ireductibil la factori comuni, ci el este unul singular pentru fiecare popor, aşa cum una şi singură este şi ştiinţa socială a fiecărui popor.

Un popor trăieşte atâta timp cât are un destin al său propriu. El moare ca popor, când acest destin încetează, deşi membrii lui trăiesc mai departe, încorporaţi în alte popoare. De aceea un Institut Social în România nu poate fi decât un Institut Social Român având ca obiect de cercetare poporul român şi nu alte popoare. La această concluzie ajunge şi colegul Gusti. Institutul creat de dânsul se şi intitulează Institutul Social Român. Dar, lucru curios. Deşi român, Institutul Social al colegului Gusti face cercetări după un program care s-ar putea aplica la orice alt popor.

În programul Institutului său se ţine seamă de condiţiile geografice, de condiţiile istorice, de condiţiile psihice, de tot felul de condiţii, afară de

183

Nu putem trece cu vederea acel mijloc modern de suport de imagine pe care îl reprezintă filmul, utilizat şi acesta de Gusti în munca ştiinţifică şi de popularizare. „Filmele sociologice” (denumite astfel de monografişti) au fost realizate în campaniile de la Drăguş, Cornova şi Şanţ, regizori fiind Henri Stahl, Anton Golopenţia Paul Sterian166, N. Argintescu-Amza167 iar operator Tudor Postmantir. Evident, dimensiunea de documentar ştiinţific

condiţiile care decurg din fixarea unei meniri pentru viitor. Institutul Social Român al colegului Gusti are pretenţia de a aduna un material documentar, care să poată servi politicii României, indiferent de menirea pe care ar îmbrăţişa-o această politică. Fie că România ar constitui mâine un stat liberal, sau fie că ar constitui un stat socialist, politica României, în orice caz, are la dispoziţie serviciile Institutului Social Român. Metoda de cercetare a acestuia nu se tulbură, oricare ar fi perspectiva de viitor.

De fapt aşa s-a şi petrecut cu cercetările lui, în intervalul de când a fost înfiinţat. Metoda lui de cercetare a rămas aceeaşi sub guvernele liberale ca şi sub guvernele ţărăniste, deşi unele se sprijineau pe perspective de viitor diferite, de cum se sprijineau altele. Cu un cuvânt, urmărirea pe teren a virtualităţilor care pot înlesni poporului român realizarea unei meniri (şi nu a oricărei meniri) este pentru colegul Gusti de puţină importanţă. De importanţă pentru dânsul sunt dispoziţiile sufleteşti care persistă în cadre stabile, şi se găsesc la orice popor.

Colegul Gusti vede poporul român ca o unitate geografică, şi nu ca unitate de destin istoric. Pentru dânsul scopul cercetărilor sociologice este de a dobândi o oglindire cât de fidelă a formelor în care se exprimă energia sufletească a românului, iar nu de a obţine o prevedere asupra posibilităţilor de care dispune românul în cucerirea destinului său. Materialul documentar adunat astfel de Institutul său Social este de natură informatică, iar nu educativă; este o comoară pentru o minte de erudit, dar nu un îndemn pentru bărbatul de politică practică.” (Rădulescu-Motru I:173-175). După părerea noastră valoarea operei lui Gusti constă tocmai în ceea ce a fost criticat, chiar respins de Rădulescu-Motru. 158 Petrescu, Nicolae (1886-1954), filosof şi sociolog, profesor universitar la Bucureşti. A scris - sub influenţa ideilor hegeliene şi a şcolii antropologice americane - studii de antropologie şi de istoria civilizaţiilor, ca şi de sociologie comparată. Membru corespondent al Academiei Române.

Din memoriile lui H. H. Stahl se ştia că autorul remarcabilului volum Primitivii, deşi membru al catedrei de sociologie, a refuzat să participe la

184

era un obiectiv mai greu de atins datorită condiţiilor, uneori chiar a opoziţiei localnicilor. Dar, totuşi, cei care au vizionat filmele în medii culturale din ţară şi din străinătate au văzut imagini realizate de sociologi, şi nu de propagandişti.

Cea mai impresionantă promovare a Şcolii monografice ar fi trebuit să fie cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, care ar fi trebuit să aibă loc la Bucureşti în august 1939. După cum se ştie, datorită atmosferei încărcate din perioada

campaniile monografice, şi nu s-a interesat de lucrările, discuţiile membrilor şcolii monografice. Din recent publicatele memorii ale lui Nicolae Petrescu ne dăm seama că refuzul lui a fost alimentat şi de o antipatie nutrită faţă de şeful de catedră (şi faţă de mulţi alţi intelectuali bucureşteni), dar şi de o olimpică desconsiderare a demersului empiric în sociologie. Rememorând o discuţie în care Gusti îi imputase refuzul de a participa la campaniile monografice notează: „I-am spus că nu puteam să-mi însuşesc o metodă pe care o socotesc insuficientă din punct de vedere ştiinţific şi că ceea ce face el în asemenea ‚campanii’ este o îndeletnicire empirică şi minoră, de natură mai mult sociografică decât sociologică. În alte ţări cu asemenea lucruri se ocupă funcţionarii” (Petrescu 2004: 205). Această afirmaţie – dacă într-adevăr a fost rostită – trădează o surprinzătoare lipsă de informare din partea celui mai bun cunoscător al sociologiei occidentale a vremii, care punea mare accent pe cercetările empirice. 159 Ionescu, Nae (1890-1940), logician, filosof şi publicist, profesor universitar în Bucureşti, exponent al trăirismului.

160 Negulescu, Petre P. (1872-1951), filosof şi om politic, profesor de Istoria filosofiei moderne şi Logică la Universitatea din Iaşi şi din 1910 la cea din Bucureşti la catedra de Istoria filosofiei şi enciclopedie. A abordat probleme ale filosofiei din perspectiva achiziţiilor ştiinţei contemporane. A fost adept al ideii de progres, a adoptat o poziţie psihologistă în explicarea fenomenelor culturale. Ministru al Instrucţiunii şi Cultelor (1921-1922; 1926-1927) Membru al Academiei Române.

161 Nestor, Iacob Marius (1901-1989), psiholog şi psihopedagog. Asistent, apoi conferenţiar de psihologie experimentală la catedra profesorului C. Rădulescu-Motru, la Universitatea din Bucureşti.

185

premergătoare celui de-al doilea război mondial, întrunirea a fost amânată sine die168. Dar în cei doi ani de pregătire (căci Gusti obţinuse dreptul de organizare în anul 1937, la Expoziţia mondială de la Paris) s-a făcut un efort atât de semnificativ, încât putem afirma că succesul fusese asigurat pe jumătate chiar înainte de amânare. Faptul că înainte de data fixată pentru eveniment au fost trimise 108 lucrări169, un număr de 6 ori mai mare decât acela al lucrărilor prezentate la congresul din 1930 de la Berna, este elocvent în privinţa interesului sociologilor. Desigur congresul – cu puncte incluse în program ca vizitarea localităţilor cercetate, alte excursii de documentare, înmânarea unor volume de sociologie monografistă editate în limbi străine participanţilor – ar fi lansat şi mai mult Şcoala Sociologică de la Bucureşti în lumea ştiinţifică.

În sfârşit, tot la capitolul producţiei de imagine trebuie să amintim şi ritualul paramilitar al Serviciului Social din 1939. Dezvoltând latura exterioară a activităţii echipelor studenţeşti regale, Serviciul Social a introdus uniforma, careul, ridicarea drapelului, intonarea de cântece patriotice, marşul în pas de front, integrându-se în politica culturală şi de tineret a dictaturii carliste instaurate în 1938.

162 Evident, cei care nu vedeau cu ochi bun creşterea de „visibility” a profesorului Gusti, l-au acuzat, între altele, şi de exagerarea „reclamei”. Cum Mircea Vulcănescu înţelegea perfect că impunerea unei noi sociologii nu se poate realiza fără publicitate, a respins aceste acuzaţii într-un articol, punând întrebarea retorică: „În ce ar consta? În faptul că Institutul Social cheamă lumea în fiecare an la 7 – 8 cicluri de conferinţe şi de comunicări de secţii? Că inaugurează muzee sociologice, produce filme documentare, adună material şi cheamă lumea să ia cunoştinţă de ele?” (Vulcănescu 1998:123).

163 Kalinderu, Ion (1840-1913), jurist, istoric şi colecţionar de artă. Studii privind dreptul roman şi istoria vieţii romane. A fost preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice şi membru al Societăţii Române Regale de Geografie. Administrator al Domeniilor Coroanei. Academician.

186

După această enumerare sumară a producţiei de imagine se cuvine explicarea practicilor amintite mai sus. După părerea mea, orice grup intelectual, care vrea să-şi facă un loc în reţeaua de organizaţii şi instituţii ale epocii, trebuie să-şi dezvolte o strategie de imagine. În cazul unui grup în formare şi cu intenţia de a practica o nouă profesiune – sociologia –, legitimitatea nu se putea obţine, încă mulţi ani, numai prin lucrări ştiinţifice de răsunet. Pentru aceasta era nevoie de un lider necontestat (cel puţin la început) şi de gesturi, care să fie remarcate în mod pozitiv, atât de reprezentanţii oficiali ai satelor, cât şi de "sponsorii" exteriori satului. Liderul, în persoana lui Gusti, a fost cel mai nimerit, din motivele deja expuse în capitolele anterioare. Iar el a avut meritul de a descoperi acele tactici, prin care a reuşit să atragă atenţia asupra campaniilor de vară cu studenţii, fără să aibă rezultate palpabile ani de-a rândul. Mai mult, Gusti a reuşit să convingă opinia publică de rolul benefic al campaniilor de cercetare, nu doar pentru studenţi, ci mai ales pentru sătenii, care erau recunoscători monografiştilor, în frunte cu Profesorul.

După cele de mai sus, amintind de practica relaţiilor publice de azi, ne putem întreba dacă Gusti era conştient de această strategie urmărită cu atâta perseverenţă? Ne putem pune, de asemenea, întrebarea dacă această strategie de legitimare fusese planificată, sau era improvizată. Evident, a fost ceva programat şi mult îmbunătăţit pe parcurs. În faimosul apel din anul 1918, de înfiinţare a Asociaţiei sale, alături de centrul de cercetări şi de centrul de documentare, cel de-al treilea centru este acela de propagandă. Nu este întâmplător că în acest apel de câteva pagini Gusti consacră un alineat acestei preocupări: "În afară de activitatea ştiinţifică, Asociaţia va organiza un serviciu de propagandă pentru înfăptuirea reformei sociale – aşa cum va fi hotărât de Asociaţie – şi de educaţie socială a maselor prin: conferinţe, cursuri, adunări şi prin publicaţii care vor forma 'Biblioteca de propagandă şi educaţie socială'" (Gusti 1934: 22).

187

Acest program a fost nu doar îndeplinit, ci chiar ridicat la un nivel profesional care ar merita să fie nu numai elogiat, dar şi cercetat mai aprofundat. Fără această artă de legitimare nici Şcoala, nici celelalte întreprinderi nu ar fi existat.

188

În loc de concluzii

În paginile anterioare am încercat să surprind particularitatea Şcolii sociologice de la Bucureşti din perspectivă organizaţională, adică abordând viaţa şi activitatea atelierului gustian în şi prin mecanisme, structuri, cadre organizaţionale. Această manieră de a analiza, a grupa şi a interpreta materialul studiat oferă, cred, o convingătoare imagine a unei şcoli sociologice moderne în contextul ştiinţei contemporane, dar şi în acela al unei formaţiuni intelectuale legitime în spaţiul românesc interbelic.

Dacă ordonăm concluziile noastre după câteva dintre caracteristicile ideal-tipice ale lui Bulmer (1985:61-77) privind conceptul de şcoală-atelier, atunci ni se relevă o formaţiune ştiinţifică „obişnuită” în Occidentul primei jumătăţi de secol XX, dar neobişnuită în estul Europei.

Ca orice şcoală ştiinţifică, şi cea monografică a avut un lider carismatic şi o idee teoretică. Diferenţa, în comparaţie cu celelalte şcoli, constă în aceea că şcoala românească nu a captat atenţia tinerilor prin noutatea sa teoretică, ci prin personalitatea liderului şi noutatea tipului de cercetare: deplasarea la ţară, pentru efectuarea unor cercetări monografice colective. La fel ca în Occident, şi aici conturarea teoriei şi metodologiei a fost opera fondatorului şi a locotenenţilor săi.

Din cele arătate s-a putut vedea că membrii Şcolii nu se întâlneau doar pentru a dezbate lucrări elaborate individual, interacţiunea a fost permanentă pe verticală şi pe orizontală, iar conlucrarea a avut un caracter procesual de la cercetarea empirică până la redactarea studiilor.

Este la fel de evident că Şcoala gustiană nu putea să se nască în liniştitul târg al Ieşilor dinaintea primului război mondial, ci doar în Bucureştiul postbelic, capitala dinamică a unei ţări aflate într-o tranziţie profundă, când în faţa elitei politice şi

189

intelectuale stătea sarcina de omogenizare politică şi culturală a noii Românii, sarcină care constituia totodată şi cea mai sigură resursă financiară pentru orice organizaţie care îşi propunea să participe la această operă. Pe baza cercetărilor mele am putut constata că Dimitrie Gusti – aidoma multor alţi intelectuali ai vremii – ţinea cu tot dinadinsul să participe la acest efort. Acesta a fost motivul înfiinţării Institutului Social Român, ca o organizaţie de tip umbrelă.

În formarea acestei şcoli a jucat un rol important şi mediul universitar. Cu toate că Gusti a accentuat mereu caracterul extrauniversitar al Institutului Social Român, trebuie să observăm că această organizaţie a fost condusă de universitari bucureşteni, şi majoritatea invitaţilor români şi străini au fost tot profesori universitari. Şcoala monografică a fost o organizaţie informală mulată pe matriţa unor organizaţii formale. Şi, fiindcă ISR, Seminarul de Sociologie al Facultăţii de Litere şi Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol" aveau activităţi depăşind mult aria de interese ale sociologilor, putem afirma că Şcoala gustiană a reuşit să se întreţese şi cu organizaţiile mediului social.

O şcoală aplecată asupra unor studii empirice se orientează necesarmente nu spre mari structuri sociale, ci spre comunităţi concrete. Pentru monografişti cercetarea satelor a devenit nu doar un act simbolic (ca în cazul unor curente politice), ci un spaţiu al dezvoltării tehnicilor de cunoaştere, şi mai apoi a unei tehnici de intervenţie socială şi culturală.

Din cercetarea întreprinsă se degajă concluzia că raportul Şcolii cu puterea şi cu obiectul său de studiu, satul românesc, nu se caracteriza prin echidistanţă. Dimpotrivă, profesorul Dimitrie Gusti a fost ferm convins că numai cu ajutorul statului, al curţii regale îşi poate desăvârşi proiectul de cunoaştere şi de ridicare a satului. Fondatorul şcolii monografice nu a dezvoltat o sociologie independentă de putere, invocând-o şi implicând-o în proiectele sale, tocmai fiindcă era un bun cunoscător al relaţiilor sociale româneşti.

190

O şcoală-atelier se orientează prin definiţie spre studenţi, spre tineri care caută un sens nou în viaţa intelectuală. Dimitrie Gusti, şi el un adevărat fanatic al misiunii culturale, ştia să entuziasmeze tineretul, ştia să atragă şi să creeze o cultură a Şcolii, care să constituie un liant în orice sferă organizaţională formală. Şcoala nu doar ademenea spre cercetare, dar în acelaşi timp sprijinea specializarea şi cariera ştiinţifică a membrilor săi.

Nici o şcoală nu funcţionează fără mijloace de comunicare, adică fără măcar o publicaţie ştiinţifică regulată. După cum am putut vedea, Gusti a pornit „Arhiva” chiar înainte de întemeierea Şcolii, şi a avut o întreagă strategie complexă de construire a imaginii acesteia, ca şi a sociologiei, a strategiei de ridicare a satului. Publicarea revistelor „Căminul Cultural”, „Sociologie Românească”, „Curierul Echipelor Studenţeşti”, şi în primul rând a volumelor de metodologie şi de studii monografice, folosirea emisiunilor de radio, a reportajelor ilustrate din presa vremii, a expoziţiilor şi a filmului sociologic fac ca Şcoala gustiană să fie cunoscută şi dincolo de hotare.

Ca orice şcoală, nici cea a sociologiei monografice nu putea să aibă o durată mai mare de 10-15 ani. Despre aceasta se poate afirma că şi-a atins apogeul între anii 1928-1938. După cercetările mele, adevăratele pregătiri au început abia în 1924, la Seminarul de la Bucureşti. Iar eroziunea a început înaintea finalizării unor monografii conforme sistemului gustian, prin cercetarea celor 60 de sate a lui Anton Golopenţia, care nu a ţinut cont de dogma gustiană a monografiei.

Ceea ce lipseşte din caracteristicile ideal-tipice ale şcolilor de ştiinţe sociale este implicarea în politică. Dacă în anii '20 cercul profesorului Gusti evolua paralel, chiar ostil faţă de extrema dreaptă, în anii '30, când în Europa întreagă totalitarismul primea încurajări, şi democraţia liberală bătea în retragere, monografiştii integraţi în Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol" au intrat în competiţie nedeclarată cu Mişcarea Legionară. Autodefinindu-se ca mişcare sau curent cultural au preluat o mulţime de elemente

191

exterioare ale extremei drepte, în ideea nemărturisită de a atrage tineretul de partea lor. Din cercetările mele reiese că această strategie nu a dat rezultate, echipele regale au fost penetrate de legiune, ajungându-se până la suspendarea şi ulterior chiar abrogarea Serviciului Social. Dispariţia acestei organizaţii conduse de D. Gusti şi colaboratorii săi sociologi a afectat Şcoala numai din punct de vedere material. Au mai rămas resurse doar pentru publicaţii, dar nu şi pentru cercetări de teren.

Abordarea organizaţională nu a fost un capriciu de cercetător, ci de fapt o caracteristică proprie Şcolii, impusă chiar de fondatorul ei, care insista ca orice iniţiativă cu bătaie lungă să primească o formă instituţionalizată. Analiza unor structuri organizaţionale a reuşit să releve că în Şcoala gustiană, în ciuda unei formalizări moderne, conducerea se caracteriza prin paternalism tradiţional; politica de resurse umane se baza precumpănitor pe relaţii informale; strategia de construire a identităţii de grup a evitat în mod intenţionat graniţele stricte, pentru ca astfel să reducă posibilele conflicte şi să atragă resurse.

Prin această investigaţie concretă sper că s-a putut pătrunde în sfere intime ale devenirii, ale instituţionalizării sociologiei ca ştiinţă, ca profesiune şi ca statut social. Această tentativă de istorie alternativă a Şcolii sociologice de la Bucureşti nu ar fi fost posibilă fără o altă lectură a studiilor apărute, şi nici fără atragerea unor surse narative. Lucrarea de faţă doreşte să se constituie într-o pledoarie în favoarea continuării cercetării aprofundate a Şcolii, ca un pas important spre o istorie socială modernă a sociologiei româneşti.

192

BIBLIOGRAFIE

Anderson, Nels (1983)A Stranger at the Gate: Reflections on the Chicago School

of Sociology, Urban Life 11, pp. 398-399

Apolzan, Lucia (1945)Sate, oraşe şi regiuni cercetate de Institutul Social Român,

1925-1945, Institutul Social Român, Institutul de Cercetări Sociale al României, Bucureşti

Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială (1936)Omagiu Profesorului D. Gusti, Editura Institutului Social

Român, Anul XIV, Bucureşti

Baechler, Jean (1997)Grupurile şi sociabilitatea, in Raymond Boudon ed.,

Tratat de sociologie, Humanitas, Bucureşti, pp. 64-110

Bakacsi, Gyula (1998) Szervezeti magatartás és vezetés, (Comportament organizaţional şi conducere) Közgazdasági és Jogi Könyvkiadó, Budapest

Balázs Sándor (1979)Szociológia és nemzetiségi önismeret (A Gusti iskola és a

romániai magyar szociográfia) /Sociologie şi autocunoaştere

193

(Şcoala Gusti şi sociografia maghiară din România)/, Editura Politică, Bucureşti

Bădescu, Ilie (1983)Ecouri americane ale Şcolii Sociologice de la Bucureşti, in

"Viitorul social", an LXXVI, nr. 6, pp. 641-546, Bucureşti

Bădina, Ovidiu (1965)Dimitrie Gusti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Bădina, Ovidiu - Neamţu, Octavian (1967)Dimitrie Gusti, seria "Oameni de seamă", Editura

Tineretului, Bucureşti

Bădina, Ovidiu (1996)Dimitrie Gusti şi problema statelor europene, a relaţiilor

internaţionale, a păcii, in Larionescu Maria ed., Şcoala Sociologică de la Bucureşti, Editura Metropol, Bucureşti, pp. 86-106

Ben-David, Joseph (1971)The Scientist's Role in Society: A Comparative Study,

Prentice-Hall, Englewood Cliffs, N.J.

Biró A. Zoltán (1996),Intézményesülési folyamatok a romániai magyar

társadalomban 1989-1995 között (Procese de instituţionalizare în societatea maghiară din România între 1989-1995). Társadalmi Szemle, nr. 8-9, Budapesta

Biró A. Zoltán (1996a)A történetmondás mint az antropológiai kutatás tárgya

(Istorisirea ca obiect al cercetării antropologice), in Elmentünk?

194

Székelyföldi életutak, Bodó J., Oláh S. ed., Editura Pro-Print, Miercurea-Ciuc

Boudon, Raymond ed. (1997) Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti

Brauner, Harry (1979)Să auzi iarba cum creşte, Editura Eminescu, Bucureşti

Bucuţa, Emanoil (1936)Institutul Social Român, in Arhiva pentru Ştiinţa şi

Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român, Bucureşti, pp. 577-594

Bulmer, Martin (1984)The Chicago School of Sociology, The University Chicago

Press, Chicago and London

Buzatu, Gh., et al. (1996)Radiografia dreptei româneşti (1927-1941), Editura FF

Press, Bucureşti

Caraion, Pompiliu ed. (1971)Sociologia Militans. Şcoala Sociologică de la Bucureşti,

vol I.-II., Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Carandino, Nicolae (1979)De la o zi la alta, Editura Cartea Românească, Bucureşti

Carol al II-lea regele României, (1997) Însemnări zilnice, volumul II., Editura Scripta, Bucureşti

Călinescu, Ar. M. (1939)Noul Regim (Cuvântări) 1938-1939, Bucureşti

195

Comarnescu, Petru (2003)Pagini de jurnal I-II, Editura Noul Orfeu, Bucureşti

Constantinescu, Miron - Bădina, Ovidiu - Gáll, Ernő (1973) Gândirea sociologică din România. Note de curs,

Bucureşti

Costea, Ş. Larionescu, M. Ungureanu, Ion. (1983)Sociologia românească contemporana, Editura ştiinţifică

şi enciclopedica, Bucureşti,

Costea, Ştefan ed. (1995)Anton Golopenţia - Restituiri, Ararat, Bucureşti

Cseke Péter ed. (1986)Erdélyi Fiatalok. Dokumentumok, viták (1930-1940)

/Tinerii transilvani. Documente, dispute (1930-1940/, Editura Kriterion, Bucureşti

Culea, Ap. D. (1936)Istoria în şcolile ţărăneşti, in Arhiva pentru Ştiinţa şi

Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român, Bucureşti, pp. 784-759

Drăgan, Ion (1996)Contribuţia profesorului Dimitrie Gusti la fondarea unor

instituţii de învăţământ, cercetare şi acţiune socială, in Larionescu Maria ed., Şcoala Sociologică de la Bucureşti, Editura Metropol, Bucureşti, pp. 66-86.

Duby, Georges (1974)

196

Histoire sociale et idéologies des sociétés, in Faire de l'histoire, sub redacţia J. Le Goff şi Pierre Nora, vol. I, Gallimard, Paris

Eliade, Mircea (2004)Memorii 1907-1960, Editura Humanitas, Bucureşti

Gáll, Ernő (1958)Sociologia burgeză din Romania. Studii critice, ESPLP,

Bucureşti

Gáll, Ernő (1975)Tegnapi és mai önismeret (Autocunoaştere de ieri şi de

azi), Ed. Kriterion, Bucureşti

Gáll, Ernő (1987)Kelet-európai írástudók és a nemzeti-nemzetiségi

törekvések (Literaţi din Europa de Est şi tendinţele naţionale), Ed. Kossuth, Budapest

Golopenţia, Anton (1999)Ceasul misiunilor reale, Ediţie îngrijită, introducere şi note

de Ştefania Golopenţia, Biblioteca memoriei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti

Golopenţia, Anton (2004)Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton

Golopenţia (1923-1950), vol. I, Editura Albatros, Bucureşti

Gusti, Dimitrie (1942)Ştiinţa şi pedagogia naţiunii, in Sociologie Românească,

anul IV., nr. 7-12

Gusti, Dimitrie (1946)

197

Sociologia Militans. Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii. I. Cunoaştere, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti

Gusti, Dimitrie (1968-1977)Opere I-VI, ed. O. Bădina, O. Neamţu, Editura Academiei

Republicii Socialiste România, Bucureşti

Gusti, Dimitrie (1993)Opere VII, texte stabilite, note şi comentarii de prof. univ.

dr. Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu, Editura Academiei Române, Bucureşti

Gusti, Dimitrie (1995)Sociologia naţiunii şi a războiului, ed. Ilie Bădescu,

Editura Floare Albastră, Bucureşti

Gusti, Dimitrie (1996)Opere. Despre cultură, Ed. Ovidiu Bădina, Ed. Fundaţia

"Dimitrie Gusti", Biblioteca Judeţeană "V. Voiculescu" Buzău

Heinen, Armin (1999)Legiunea „Arhanghelul Mihail”. O contribuţie la

problema fascismului internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti

Herseni, Traian (1940)Sociologia Românească - Încercare istorică, Institutul de

Ştiinţe Sociale al României, Bucureşti

Institutul de Ştiinţe Sociale al României (1944)25 ani de publicaţii 1919 - 1944, Institutul de Ştiinţe

Sociale al României, Bucureşti

Jászi, Oszkár (2001)

198

Napló (Jurnal), 1919-1923, Ed. Institutul de Istorie al Academiei Ungare de Ştiinţe, Budapesta

Kirileanu, G. T. (2004)Însemnări zilnice 1906-1960, Editura Albatros, Bucureşti

Larionescu Maria (1983)

164 Se preconizase construirea, alături de muzeu, a unui „sat-model” sistematizat şi cu îmbunătăţiri edilitare moderne, dar cu păstrarea trăsăturilor proprii.

165 Organizarea de pavilioane româneşti la diferite expoziţii internaţionale a fost o preocupare majoră a lui Gusti, în special după preluarea conducerii Fundaţiei Culturale Regale "Principele Carol". Despre această activitate au apărut comentarii de O. Bădina şi O. Neamţu, în D. Gusti Opere, vol. III., Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970, p. 442-463, şi în memoriile deja citate ale lui H.H. Stahl, p. 342-350. Se fac dese referiri la problema expoziţiilor în volumul de corespondenţă al lui A. Golopenţia, Ceasul misiunilor reale, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999. Din următorul fragment dintr-o scrisoare (2 august 1936) adresată de Gusti lui Golopenţia, aflat la studii în Germania, reiese încă odată profunzimea cu care Profesorul trata fenomenul expoziţional: "Propunea D-tale cu vizitarea expoziţiei Deutschland este minunată. Voiam şi aşa să trimit pe cineva la Berlin. Desigur regimul actual stă în fruntea manifestărilor decorative din toată lumea. / Până ce voi trimite pe arhitect sau pe altcineva, iată ce propunere îţi fac: Scrie-mi cât îţi trebuie pentru deplasarea Dtale la Berlin, de unde să-mi trimiteţi (sic!) tot ce poţi de acolo: cataloage, desenuri, planuri, fotografii, felul nou cum se concepe macheta, diorama, diagramele statistice etc. dacă poţi chiar să pleci imediat la Berlin şi eu îţi voi trimete banii, de care ai avut nevoie. Stă, te rog, la Berlin pentru acest studiu muzeal atât cât trebuie. Mi-ai face un mare serviciu. Am nevoie pentru pavilionul de la Paris de sugestii şi de ultimele rezultate ale technicei de prezentare. Poate descoperi vreo carte în această privinţă. Trimite-mi-o imediat. Şi pune-o la socoteală". Din scrisorile publicate în volumul citat ne dăm seama cât de interesată a fost toată Şcoala de a lega construirea imaginii cercetării de construirea imaginii ţării.

166 Sterian, Paul (1904-1984), doctor în filozofie şi drept, publicist, economist şi poet. Director al Oficiului Universitar din Bucureşti, creat de Gusti, unul

199

Contribuţii ale sociologiei româneşti la dezvoltarea sociologiei ştiinţei, in "Viitorul social", an LXXVI, nr. 6, pp. 536-540, Bucureşti

Larionescu, Maria ed. (1996)Şcoala Sociologică de la Bucureşti, Editura Metropol,

Bucureşti

Manoilescu, Mihail (1993)Memorii I-II, Editura Enciclopedică, Bucureşti

Neamţu, Octavian (1936)Munca socială în România, in Arhiva pentru Ştiinţa şi

Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român, Bucureşti, pp. 1013-1042

Neamţu, Octavian (1939)Ţară nouă. Cartea echipelor X., Fundaţia Culturală Regală

"Principele Carol", Bucureşti

dintre întemeietorii Institutului de Conjunctură, apoi consilier în Ministerul Afacerilor Externe, în timpul războiului secretar general la Ministerului Economiei Naţionale şi la Ministerul de Finanţe. Participă la campania monografică din Drăguş, realizează primul film sociologic românesc, colaborează la Enciclopedia României şi la „Sociologie Românească”. După război este închis, apoi este vânzător, ulterior lucrează la Institutul de Geriatrie.

167 Argintescu-Amza, Nicolae (1904-1973), critic de artă, autor, împreună cu P. Sterian al filmului sociologic Drăguş.

168 Congresul s-a ţinut abia în anul 1950, la Roma, fără participarea lui Gusti sau a vreunui sociolog român.

169 Înainte de 1 septembrie 1939 lucrările trimise au şi fost publicate sub titlul Travaux du XIV-e Congrès International de Sociologie, Bucarest. Communication, Bibliothèque de Sociologie, Éthique et Politique, sous la direction de D. Gusti.

200

Neamtu, Octavian (1971)

Acţiuni comune ale sociologilor români şi ai naţionalităţilor conlocuitoare între cele două războaie mondiale, in Semicentenarul PCR în Bihor

Németh, László (1935)Magyarok Romániában (Útirajz) (Unguri în România.

Note de călătorie), in "Tanu", nr. III-IV

Oberschall, Anthony (1972)The Institutionalization of American Sociology, in A.

Oberschall ed., The Establishment of Empirical Sociology, Harper, New York

Ornea, Z. (1996)Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura

Fundaţiei Culturale Româneşti, Bucureşti

Perrow, Charles (1994)Szervezetszociológia (Sociologie organizaţională), Osiris-

Századvég, Panem--McGraw-Hill, Budapesta

Petrescu, Nicolae (2004)Memorii I-II, Editura Vestala, Bucureşti

Popescu, Lorin et al. (1939)Sate şi echipe. Cartea echipelor VI., Fundaţia Culturală

Regală "Principele Carol", Bucureşti

Rapports I (1980)Comité International des Sciences Historiques, XV-e

Congres International des Sciences Historiques, Bucarest, 10-17

201

août 1980, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti

Rădulescu-Motru, C. (1996-2001)Revizuri şi adăugiri, I-VIII, 1943-1952, Editura Floarea

Darurilor, Bucureşti

Ross, Dorothy (1979)The Development of the Social Sciences, in Alexandra

Oleson and John Voss eds., The Organization of Knowledge in Modern America, 1860-1920, John Hopkins University Press, Baltimore, Md., pp. 125-130

Rostás, Zoltán (1982)Magnó és történelem (Magnetofon şi istorie), in "Korunk"

nr. 6, pp. 248-252

Rostás, Zoltán (1985)Documentele sociale şi istoria orală, in Semnificaţia

documentelor sociale, coord. Septimiu Chelcea, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

Rostás, Zoltán (1988)Kétely és kísérlet (Dubiu şi experiment), Editura Kriterion,

Bucureşti

Rostás Zoltán (1998)The Gusti Empire. Facts and Hypotheses , in MARTOR,

The Museum of the Romanian Peasant Anthropology Review,3

Rostás Zoltán (2000)Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Ed.

Paideia, Bucureşti

202

Rostás Zoltán (2003)Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Ed.

Paideia, Bucureşti

Raţiu, Anton (1994)Românii de la est de Bug, Editura Fundaţiei Culturale

Române, Bucureşti

Roth, Andrei (1975)Spre o sociologie a sociologiei, Editura Dacia, Cluj

Stahl, H. H. (1936)Şcoala monografiei sociologice, in Arhiva pentru Ştiinţa şi

Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român, Bucureşti, pp. 1130-1165

Stahl, H. H. (1939)Pentru sat. Cartea echipelor II., Fundaţia Culturală Regală

"Principele Carol", Bucureşti

Stahl, H. H. (1939)Monografia unui sat, Fundaţia Culturală Regală

"Principele Carol", Serviciul Social, Bucureşti

Stahl, H. H. ed. (1980)Dimitrie Gusti - Studii critice, Editura ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti

Stahl, H. H. (1981)Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a "monografiilor

sociologice", Ed. Minerva, Bucureşti

Thompson, P.

203

The Voice of the Past, Oxford, London, New York, Oxford University Press

Tiryakian, Edward A. (1979)The Significance of Schools in the Development of

Sociology, in Contemporary Issues in Theory and Research, ed. W. E. Snizek, et al., Greenwood, Westport, Conn., p. 227

Venczel, József (1980)Az önismeret útján (Pe calea autocunoaşterii), Ed.

Kriterion, Bucureşti

Venczel, József (1988)Erdélyi föld - erdélyi társadalom (Pământ transilvănean -

societate transilvană), Közgazdasági és Jogi Könyvkiadó, Budapesta

Vlădescu-Răcoasa, Gh. (1936)Profesorul D. Gusti (Viaţa, opera şi personalitatea lui), in

Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român, Bucureşti, pp. 1070-1092

Vlăsceanu, Mihaela (1993) Psihologia organizaţiilor şi conducerii, Ed. Paideia, Bucureşti

Vlăsceanu, Mihaela (1996)Instituţii şi organizaţii, in Pshihologie Socială. Aspecte

contemporane, ed. Adrian Nicolau, Polirom, Iaşi, pp. 377-392

Vulcănescu, Mircea (1936)Dimitrie Gusti, Profesorul, in Arhiva pentru Ştiinţa şi

Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român, Bucureşti, pp. 1198-1287

204

Vulcănescu, Mircea (1998)Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ediţie îngrijită de

Marin Diaconu, Editura Eminescu, Bucureşti

Vultur, Smaranda (1997) Istorie trăită - Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Editura Amarcord, Timişoara

Wiley, Norbert (1979)The Rise and Fall of Dominating Theories in American

Sociology, in Contemporary Issues in Theory and Research, ed. W. E. Snizek, et al., Greenwood, Westport, Conn., p. 56

Zamfirescu, Ion (1936)D. Gusti, om public şi ministru al învăţământului

românesc, in Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român, Bucureşti, pp. 1288-1307

Zamfirescu, Ion (1989)Oameni pe care i-am cunoscut, Editura Eminescu,

Bucureşti

205

206