Upload
pufpuruf1976
View
106
Download
3
Embed Size (px)
Citation preview
Introducere
Potrivit definiţiei agreate de NASW (National Association of Social
Workers), scopul fundamental al profesiei de asistent social este acela de restaurare
a capacităţii de funcţionare normală a indivizilor, grupurilor şi comunităţilor, în
acest sens fiind necesară crearea condiţilor societale necesare funcţionării ,, normale
adică) ײ în acord cu standardele unei societăţi date). Practica asistenţei sociale
constă în aplicarea şi utilizarea unor valori, principii şi metode specifice pentru
atingerea următoarelor scopuri: sprijinirea oamenilor în obţinerea de resurse şi
servicii; consilierea şi sprijinirea psihologică a indivizilor şi microgrupurilor;
implementarea sau îmbunătăţirea unor servicii de sănătatea la nivel comunitar;
participarea la elaborarea şi promovarea legislaţiei sociale.1
Acţiunea socială este orice manieră de a gândi, de a simţi şi de a acţiona, a
cărei orientare este structurată potrivit unor modele colective, împărtăşite deci de
către membrii unei colectivităţi umane.2
Nu toate actele umane sunt caracterizate de o intenţionalitate clară; unele
comportamente ale omului au încărcătură dominant biologică. De aceea, pentru a
determina caracterul social al unei acţiuni, utilizăm următoarele criterii:
a) în acţiunea socială, persoanele implicate ţin seama de prezenţa, de
existenţa sau de comportamentul altor persoane, întrucât acţiunea socială se prezintă
în primul rând ca o influenţă reciprocă între actori sociali;
b) acţiunea autorului trebuie să aibă valoare de semn, de simbol pentru ceilalţi
oameni: a ataşa o semnificaţie conduitei tale şi conduitei celorlalţi înseamnă a-i
atribui un sens simbolic, care să poată fi transmis şi înţeles graţie unui cod de indicii
sau de semne; înseamnă, şi mai exact, a insera această conduită într-un sistem de
comunicaţie;3
1 Guy Rocher, Introducere în sociologia generală, vol. I, Ed. H.M.H., 1968, p. 212 Guy Rocher, Introducere în sociologia generală, vol. I, Ed. H.M.H., 1968, p. 453 Guy Rocher, Introducere în sociologia generală, vol. I, Ed. H.M.H., 1968, p. 27
1
c) acţiunea socială presupune înţelegere reciprocă a aşteptărilor actorilor
sociali şi orientarea comportamentului potrivit respectivelor aşteptări.4
Aceste trei criterii fundamentează definirea subiectivă a acţiunii sociale, care,
potrivit lui Max Webber (Teoria organizaţiilor sociale şi economice ), se
caracterizează prin comunicarea semnificaţiilor subiective : acţiunea (umană) este
socială în măsura în care, prin faptul semnificaţiei subiective pe care individul sau
indivizii care acţionează i-o ataşează, ţine seama de comportamentul altora şi este
afectată de aceasta în cursul ei.
Pentru Emile Durkheim, acţiunea (sau faptul social), se caracterizează prin
exterioritate şi prin capacitatea coercitivă ─ două criterii ,,obiective În cunoscuta .ײ
lucrare Regulile metodei sociologice, el consideră că faptele sociale sunt ,,maniere
de a acţiona, de a gândi şi de a simţi, exterioare individului, şi care sunt dotate cu o
putere de constrângere în virtutea căreia ele se impun .ײ Caracterul coercitiv al
conştiinţei sociale semnifică faptul că, pentru a putea trăi într-o societate dată,
individul trebuie să-şi însuşească şi să practice manierele ei de a gândi, de a simţi şi
de a acţiona. Interiorizarea conştiinţei sociale de către individ (transformarea
modelelor şi normelor acesteia în modele şi norme ale conştiinţei individuale) se
realizează prin educaţie sau în sens mai larg, prin socializare.
Multă vreme, asistenţa socială a fost privită doar ca o practică oarecare,
lipsită de fundamentul ştiinţific şi pe baza metodologică ce caracterizează
disciplinile academice consacrate. In măsura în care în prezent i se recunoaşte
asistenţei sociale o ,,demnitate ştiinţifică în ײ arealul disciplinelor socioumane,
trebuie să se accepte şi faptul că, în afara mixajului de teorii provenind din ştiinţele
sociale clasice şi, în plus faţă de ,,împrumuturile metodologice pe care le face în ײ
mod necesar, asistenţa socială posedă un corp metodologic propriu. Nu este vorba
aici de pretenţia deşuetă de a defini o disciplină prin obiect de studiu propriu,
concepte si metode specifice, întrucât asistenţa socială recunoaşte deschis că se
bazează pe achiziţiile teoretice şi pe instrumentul de cercetare provenind din
socilogie, antropologie, psihologie, etc.; problema care se pune este mai curând
aceea de a identifica modelele si strategiile cunoaşterii şi intervenţiei, de a surprinde
4 Cristian Bocancea, George Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 22-23
2
modalităţile în care asistenţa socială asimilează metode ,,clasice de ײ genul
observaţiei, documentării, interviului, etc.
Pentru a contura însă sfera metodologiei asistenţiale, este necesar să
precizăm mai întâi ce se înţelege prin metodologie în general. Aşa cum sublinia
Petru Iluţ în lucrarea sa Abordarea calitativă a socioumanului (1997), toate
aspectele vieţii cotidiene (de la problemele sentimentale la cele profesionale, de la
elementele vieţii private de libertate la economia si politica naţionala şi
internaţională) sunt asiduu dezbătute în toate mediile sociale, din această dezbatere
rezultând explicaţii, predicţii sau chiar concepţii globale despre lume. ,, Născută din
praxisul sociocultural mai larg─ în cadrul căruia intra si cultura generală acumulata
prin scoală, dar a cărei substanţă principală e dată de practica rutinieră─
funcţionează ceea ce se numeşte cunoaşterea la nivelul conştiinţei comune,al
simţului comun, al bunului-simţ, adică sistemul de credinţe, reprezentări, cunoştiinţe
─descrieri, explicaţii şi interpretări─ obţinute în mod spontan, fară o cercetare
sistematică şi după metode ştiinţifice, ci pe baza activităţiilor contextelor obişnuite
(loc de muncă, familie, cerc de prieteni, organizaţii politice sau de alta factură, etc.)ײ
(Iluţ, 1997, p.9). Cunoaşterea comună nu opereză exclusiv în domeniul
socioumanului, ci acoperă de o potrivă sfera tehnicii, a economiei, a naturii, etc.
Totuşi, în domeniul sociouman constatăm cea mai mică distanţă si cele mai
puternice interferenţe între cunoaşterea care ne-o procură simţul comun şi cea
produsă sub cupola ştiinţei. Acest fapt se datorează, pe de-o parte, stadiului actual de
dezvoltare la care se află stiinţele sociale (cum am mai spus, spre deosebire de
ştiinţele ,,pozitive de genul fizicii, chimiei sau biologiei, sociologia, psihologia şi ײ
disciplinele înrudite cu ele nu pot produce cunoştiinţe ,,exacte şi nu pot formula ײ
predicţii imbatabile), iar pe de altă parte, consistenţei domeniului social, unde avem
de-a face, propriu-zis, cu o cunoaştere de sine a omului (dacă între constructorul
unei colibe şi inginierul care proiecteaza un ,, zgârie-nori este o deosebire imensa ײ
în privinţa competenţei ştiinţifice şi tehnice, nu acelaşi lucru se poate afirma atunci
când comparăm o mamă, care işi creşte copilul aşa cum îi dictează conştiinţa şi
experienţa, cu un puericultor).5
5 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 31-32
3
In domeniul socioumanului, cunoaşterea comună are, potrivit lui Petru Iluţ,
o sumă de virtuţi care o fac deosebit de utilă şi uneori chiar suficientă în contextele
praxisului cotidian. Astfel, ea este ontic direct accesibilă oamenilor obişnuiţi, are
caracteristica familiarităţii, a complexităţii, flexibilităţii şi subtilităţii; mai mult,
majoritatea teoriilor şi explicaţiilor din ştiinţele sociale îşi află corespondentul în
cunoaşterea comună. Cu toate acestea, trebuie remarcate şi limitele sau chiar erorile
simţului comun în materie de înţelegere şi explicare a realităţilor sociouniane:
subiectivitatea, particularismul, imprecizia şi prevalenţa aparenţei (în dauna
esenţei) sunt tot atâtea obstacole în calea unei cunoaşteri de calitate. De aceea, pe
fondul pozitivismului secolului al XlX-lea, aşa numitele ştiinţe ale spiritului au
incercat să se desprindă deopotrivă de metafizică şi de cunoaşterea comună, pentru a
dobândi un plus de obiectivitate şi de exactitate.
Domeniul privilegiat al „reformei pozitiviste" i-a constituit corpul
metodelor şi tehnicilor de cercetare. Numai prin rafinarea acestora puteau ştiinţele
socioumane să ajungă la o mai bună întemeiere a teoriilor, la explicaţii şi predicţii
care să genereze Ia rândul lor, soluţii practice în gestionarea socioumanului. în felul
acesta s-a constituit metodologia ştiinţelor socioumane.6
Sistemul instituţiilor asistenţiale de stat diferă de la o ţară la alta, el
dezvoltându-se în funcţie de resursele bugetare ale statelor, de specificul
problemelor sociale pe care încearcă să le soluţioneze, de tradiţiile asistenţiale şi
organizaţionale, precum şi de ideologia dominantă. Acest sistem evoluează
permanent, adaptându-se dinamicii problemelor sociale.
O serie de meta-analize asupra literaturii de reabilitare a infractorilor
(Andrews şi alţii, 1990; Gendreau şi alţii, 1994; Vennard şi alţii, 1997 ) au
demonstrat că unele programe au obţinut rezultate pozitive. Eficienţa acestor
programe s-a datorat în principal combinării a patru principii: risc, nevoie,
receptivitate şi profesionalism (Andrews şi alţii, 1990 ). Pe baza acestor principii
este posibilă o clasificare a deţinuţilor pentru ca aceştia să primească într-un mod
optim serviciile de care au nevoie.
Cele patru principii pot fi sintetizate astfel:
6 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 32
4
1. Risc – persoanele cu un nivel de risc mare trebuie să primească un volum
mare de servicii la o intensitate ridicată. Volumul şi intensitatea programelor trebuie
stabilite în funcţie de nivelul de risc pe care îl prezintă clientul. Studii realizate de
Andrews şi altii (1990 ) au demonstrat că persoanele care prezentau un risc de
recidivă scăzut şi care au primit un volum mare de servicii au înregistrat rezultate
mai slabe decât cele care, aflate în aceeaşi situaţie, au primit mai puţine servicii.
2. Nevoie – serviciile sau programele de reabilitare trebuie orientate astfel încât
să adreseze nevoile criminogene. Nevoile criminogene sunt nevoile asociate cu
starea de infracţionalitate, ca : impulsivitate, egocentrism, lispa unei locuinţe sau a
unui loc de muncă, absenţa unor abilităţi de comunicare, negociere etc. Nevoile
criminogene pot fi privite şi ca factori dinamici ai riscului de recidivă.
Din acest punct de vedere, cele mai eficace servicii sunt cele care reduc nevoile
criminogene, constituindu-se astfel şi ca indicatori de performanţă ai unui program.
3. Receptivitate – stilul si modul de oferire a serviciilor trebuie să corespundă
stilului de învăţare şi abilităţilor clienţilor. Din acest punct de vedere putem oferi ca
exemplu câteva axiome:
• Structura unui program trebuie să fie fermă şi clar precizată în cazul în care se
adresează unor clienţi cu slabe capacităţi de conceptualizare sau imaturi emoţional.
• Persoanele anxioase la contactul cu ceilalţi reacţionează slab la programe de
grup care presupun schimburi interpersonale intense.
• Clienţii cu o personalitate puternic orientată antisocial ( cu multiple nevoi
criminogene, cu o empatie slabă etc.) au nevoie de programe intensive.
• Clienţii cu un comportament aflat în permanentă căutare de senzaţii tari au
nevoie de programe care implică oportunităţi de exprimare a energiei fizice.
• Contextul interpersonal trebuie analizat cu mare atenţie. Prezenţa prietenilor cu
comportamente antisociale se corelează puternic cu delincvenţa. Programele
eficiente s-au concentrat fie asupra izolării acestor prieteni ( Klein, 1971 ), fie
asupra neutralizării presiunilor proinfracţionale ( Andrews, 1980 ).
• Utilizarea adecvată a autorităţii şi a tehnicilor modelării şi a celor specifice
rezolvării de probleme sunt cele mai eficiente în măsura în care sunt aplicate într-o
manieră entuziastă şi participatorie.
5
4. Profesionalism – principiile prezentate anterior trebuie aplicate în practica
de către persoane cu o pregătire de specialitate şi cu grad ridicat de angajament
profesional.
In analiza lor, Antonowicz şi Ross ( 1994 ) au identificat şi alte principii
specifice programelor performante:
1. utilizarea ca model conceptual a teoriilor cognitiv-comportamentaliste.
75 % din programele performante analizate de către cei doi cercetători
canadieni aveau un astfel de model conceptual. Celelalte modele
( psihodinamic, sociologic etc. ) nu au obţinut rezultate la fel de bune.
2. Abordarea sistemică – 70 % din programele performante utilizau o
perspectivă holistă. Hollin ( 1998 ) a identificat ca înalt performante
programele multimodale care aveau ca elemente cheie: rezolvarea de
probleme, abiliăţile sociale, managementul emoţiilor şi educaţia morală.
3. Cele mai eficiente tehnici s-au dovedit a fi jocul de rol şi modelarea. Ross
şi Fabiano ( 1985 ) susţin că aceste tehnici sunt adecvate în special
exerciţiilor empatice, rezolvării de probleme şi consolidării abilităţilor
sociale.
Un alt principiu important identificat de Roberts ( 1995 ) este cel al lucrului
în parteneriat. Pentru a demonstra necesitatea colaborării cu alte organizaţii sau
instituţii, Roberts a construit o piramidă – numită plan organizaţional – care are
doua orientări: la vârful piramidei este prezentată abordarea concentrată pe individ,
iar la bază este descrisă abordarea care accentuează latura comunitară a reintegrării
sociale a deţinuţilor.
6
Capitolul 1
Penitenciarul
Penitenciarul reprezintă cadrul material şi sociocultural în care se execută
pedeapsa cu închisoarea şi asigură condiţii, posibilităţi pentru formarea în anumite
limite, la condamnaţi, a unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept
şi faţă de regulile de convieţuire socială. Locuri de executare a pedepsei privative de
libertate există din cele mai vechi timpuri. Apariţia lor este legată de nevoia
sancţionării celor ce încălcau regulile sociale stabilite. Evoluând în condiţii de
tradiţie, cultură şi civilizaţie diferite, de-a lungul istoriei, închisorile (ca loc de
executare a privărilor de libertate) s-au structurat în sisteme penitenciare specifice.
Dacă, în Antichitate, principalele pedepse erau cele corporale, iar
pedeapsa închisorii era mai degrabă o măsură de siguranţă, în Evul Mediu, sub
influenţa Inchiziţiei, privarea de libertate era însoţită de torturi şi cruzimi oribile.7
O dată cu epoca modernă, starea lamentabilă a închisorilor, precum şi
caracterul inuman al regimului executării pedepselor privative de libertate atrag
atenţia unor personalităţi în special din rândul tinerilor progresişti. Astfel, pe la
jumătatea secolului al XVIII-lea, englezul J. Haward a propus o reformă a
închisorilor, concentrându-se pe ideea că deţinuţii trebuie să fie ţinuţi în închisori
igienice, unde, pe lângă un tratament uman, să fie obişnuiţi cu munca pentru a fi mai
uşor recuperaţi de societate. Primind noile idei, legislaţiile penale din ţările europene
au urmărit îmbunătăţirea regimurilor de detenţie, umanizând spaţiile penitenciare.
Ideea de îndreptare morală a deţinuţilor se dezvoltă determinând o
întreagă evoluţie a sistemelor penitenciare, făcând ca pedeapsa privată de libertate să
fie executată în închisori organizate după sisteme diferite.
Dacă pedeapsa privativă de libertate trebuie să fie executată în închisori
organizate după sisteme diferite, avem în vedere modalitatea de executare a pedepsei
privative de libertate, tratamentul aplicat deţinuţilor, modul de organizare
7 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 185-186
7
penitenciară (inclusiv administraţia penitenciară) atunci ajungem la sintagmele
sistem penitenciar şi, implicit, regimuri de detenţie.
1.1. Tipuri de sisteme penitenciare
In timp s-au cristalizat câteva tipuri de sisteme penitenciare, în
funcţie de condiţiile economice, politice, sociale, în funcţie de criteriile după care
erau separaţi deţinuţii, de conţinutul drepturilor şi obligaţiilor, de specificul formelor
de intervenţie pentru reabilitarea acestora.8
Cele mai ilustrative sunt:
a) Sistemul închisorii în comun
Este un sistem simplu, economic, în care deţinuţii locuiesc în comun ziua
şl noaptea, au dormitoare comune, iau masa în săli de mese comune, muncesc
împreună în atelier. Bărbaţii sunt separaţi de femei. Sistemul poate fi funcţional dacă
se stabilesc criterii raţionale de separaţiune şi dacă se aplică intervenţii specifice
pentru susţinerea şi reabilitarea celor condamnaţi.
b) Sistemul celular (pennsylvanian)
Este opus celuilalt, anterior postat, şi presupune izolarea completă a
deţinutului, ziua şi noaptea. într-o formă izolarea este totală, condamnaţii neputând
lua legătura între ei sau cu alte persoane. Se plimbau în curţi izolate, câte un deţinut
în curte, iar la activităţile religioase purtau pe faţă o glugă pentru a nu putea fi
recunoscuţi. Intr-o altă formă deţinuţii erau separaţi doar între ei, dar puteau
comunica zilnic cu personalul închisorii, cu membrii societăţilor de patronare.
Sistemul sugera ideea că în singurătatea celulei condamnatul medita
asupra răului făcut, îndreptându-se. Sistemul a fost abandonat, întrucât determina cel
mai adesea dezechilibrarea psihică a condamnaţilor, împingând la sinucidere.8 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 187
8
c) Sistemul auburnian
A fost organizat pentru prima dată la închisoarea din Auburn, New
York, în 1816. In acest sistem deţinuţii erau izolaţi pe timp de noapte, dar ziua
munceau în comun, desfăşurau alte activităţi în comun, fără a avea însă voie să
comunice între ei. Regimul, bazat pe o disciplină severă, a fost apreciat ca
necorespunzator.
d) Sistemul progresiv
Pleacă de la ideea că este riscantă pentru societate trecerea bruscă a
condamnatului de la regim celular la cel de libertate. Comdamnatul ar trebui pregătit
şi adaptat pentru viaţa din comunitate, trecând prin faze succesive, în funcţie de
gradul îndreptării sale, de la detenţia celulară de zi şi de noapte la libertatea totală.
Dovedindu-şi eficienţa, din 1828 sistemul a suferit îmbunătăţiri, fiind preluat la
sfârşitul secolului al XlX-lea de mai multe ţări europene (Finlanda, Norvgia,
Danemarca, Grecia, Italia).9
e) Sistemul reformator de origine americană
Este bazat pe ideea sentinţei neterminate, fără o durată prestabilită, considerându-se
că este absurdă o condamnare pe termen fix întrucât nu se poate şti dinainte de cât
timp ar fi nevoie pentru reeducarea unui deţinut. Sistemul s-a aplicat prima dată în
1876 la închisoarea Arnira din New York, care primea cu precădere nerecidivişti
mai tineri de 30 de ani. Presupunând renunţarea la condamnările fixe, cărora 11 se
substituiau pe termen nelimitat, sistemul a făcut loc arbitrariului în practica
instanţelor judecătoreşti.10
1.2. Sistemul penitenciar românesc
9 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 187
10 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 192
9
Executarea pedepselor privative de libertate şi măsura arestării
preventive (în unele cazuri) se realizează în aşezământe de detenţie aflate în
subordinea administraţiei penitenciare. Izolarea persoanelor condamnate la pedepse
privative de libertate este necesară atât sub aspect punitiv, restrictiv de drepturi şi
libertăţi, cât mai ales pentru a face posibilă aplicarea unui tratament şi a unui regim
penitenciar care să permită realizarea scopului şi funcţiilor pedepsei.
Dacă funcţia represivă se realizează prin impunerea izolării de
comunitate şi prin privaţiunile pe care le suportă, funcţia de reeducare se realizează
prin muncă, prin desfăşurarea unor activităţi utile în penitenciar, prin derularea unor
programe de profesionalizare, prin implicarea deţinuţilor în activităţi cultural-
educative, moral-religioase şi prin acordarea de recompense persoanelor care
prezintă dovezi temeinice de îndreptare.11
Prin prisma celor de mai sus, penitenciarele sunt instituţii ce fac parte din organele
de stat cu competenţă exclusivă şi specială în asigurarea executării în concret a
pedepsei prin supunerea condamnatului la regimul de detenţie şi aplicarea faţă de
acesta a mijloacelor stabilite prin lege în vederea reeducării lui. Ca organe
specializate ale administraţiei de stat, Direcţia Generală a Penitenciarelor şi
penitenciarele subordonate acţionează în numele şi sub controlul Ministerului
Justiţiei pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti în domeniul aplicării
pedepsei închisorii, în scopul reeducării condamnaţilor şi al reabilitării lor.
Principalele sarcini ce revin penitenciarelor sunt:
a)asigurarea deţinerii persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, a persoanelor
arestate preventiv şi a celor sancţionaţi cu închisoarea contravenţională urmărind:
- legalitatea şi evidenţa persoanelor depuse în penitenciar;
- asigurarea pazei, escortării şi supravegherii deţinuţilor;
- folosirea la muncă, în condiţiile legii, a persoanelor condamnate;
b) aplicarea regimului legal de deţinere prin :
- asigurarea separaţiunii deţinuţilor conform criteriilor legale de
deţinere;
- acordarea drepturilor legale;
11 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 203
10
- aplicarea judicioasă a măsurilor disciplinare şi stimulatorii;
- întărirea spiritului de ordine şi disciplina;
c) organizarea procesului de educare a deţinuţilor prin :
- cursuri de şcolarizare;
- cursuri de profesionalizare;
- activităţi cultural-sportive etc;
d) organizarea şi desfăşurarea activităţii de studii şi cercetare în vederea
modernizării şi perfecţionării activităţii din penitenciar;
e) organizarea şi desfăşurarea muncii privind selecţionarea şi promovarea
personalului de penitenciar.
Ca unităţi militare, penitenciarele se constituie în componenţa a forţelor
armate, ca forţă destinată apărării, având misiuni specifice şi atribuţii determinate în
timp de pace, la mobilizare şi la război. In realizarea acestor misiuni. Direcţia
Generală a Penitenciarelor şi unităţile subordonate colaborează cu unităţile
Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Ministerului Apărării
Naţionale, cu alte organe ale administraţiei publice locale.12
1.3. Administraţia penitenciară în România
În decursul timpului, administraţia penitenciară din România
s-a aflat fie în subordinea Ministerului de Interne, fie în subordinea Ministerului
Justiţiei. Din 1990 Direcţia Generală a Penitenciarelor a reintrat în subordinea
Ministerului Justiţiei. In acelaşi an a fost abolită şi pedeapsa cu moartea. Pentru
apropierea sistemului peniteciar românesc de standardele europene în materie,
imediat după 1990 s-a trecut la declanşarea unei reforme penitenciare care viza mai
multe aspecte, printre care :
-îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie;
-umanizarea sistemului penitenciar;
12 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 204
11
-modernizarea dotărilor penitenciare;
-reducerea supraaglomerării din unităţile penitenciare;
-edificarea unor penitenciare noi, moderne, funcţionale la standarde
europene;
-revizuirea legislaţiei penale şi execuţional penale;
-demilitarizarea sistemului penitenciar;
-realizarea unei bune colaborări cu societatea civilă.
In ultimii ani, o parte dintre aceste obiective au fost atinse, altele sunt în
curs de realizare, autorităţile interne, experţii internaţionali în domeniu, organizaţiile
nonguvernamentale ce monitorizează modul în care sunt respectate drepturile
persoanelor condamnate, precum şi mijloacele de comunicare în masă fiind de acord
în a aprecia că sistemul penitenciar din România se află în progres evident, în
spiritul recomandărilor europene în materie.13
In sensul celor arătate, eforturile Direcţiei Generale a
Penitenciarelor şi ale Ministerului Justiţiei se concretizează în :
a) soluţionarea definitivă şi la nivel european a problemelor privind cazarea,
pregătirea şi educarea minorilor internaţi în centrele de reeducare, în unităţi
neaglomerate, care dispun de condiţii corespunzătoare, la centrele de minori din
Găeşti, Tîrgu Ocna şi cel care va fi finalizat la Buziaş;
b) reducerea fenomenului suprapopulării penitenciare şi îmbunătăţirea
condiţiilor de detenţie prin crearea unui număr de 4.760 noi locuri de cazare şi
îmbunătăţirea celor existente, acordarea unor noi plafoane la drepturile
deţinuţilor la pachet, vizită şi cumpărături, extinderea folosirii deţinuţilor la
muncă, în activităţi productive cu plată sau în folosul comunităţii;
c) îmbunătăţirea gradului de siguranţă a spaţiilor de detenţie şi prevenirea
evenimentelor negative; astfel, în anul 2002 în sistemul penitenciar s-au înregistrat 6
părăsiri ale locului de muncă şi o singură evadare, fapt pozitiv, raportându-ne chiar
la situaţia pe plan european;
d) modernizarea spitalelor penitenciare existente şi înfiinţarea Spitalului
Penitenciar Rahova cu profil de chirurgie, dotat cu aparatură modernă, funcţională;
13 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 205
12
e) dare în funcţiune a centrelor de pregătire şi recuperare a cadrelor pentru
personalul din cadrul Ministerului Justiţiei şi al Birecţiei Generale a Penitenciarelor
de la Amara, Sovata, Rodbav (Braşov) Eforie Sud;
f)creşterea considerabilă a numărului operatorilor civili, inclusiv din mass-media,
în penitenciare şi al ONG-urilor care derulează programe de susţinere morală,
reeducare şi reinserţie socială a persoanelor condamnate.14
In prezent sistemul penitenciar cuprinde 43 de unităţi subordonate Direcţiei
Generale a Penitenciarelor, structurate astfel:
-35 de penitenciare dintre care 9 de Maximă Siguranţă (la Aiud, Arad,
Bucureşti-Jilava, Bucureşti-Rahova, Craiova, Gherla, Iaşi, Mărgineni,
Poarta Albă);
-23 de penitenciare închise în care există şi secţii semideschise;
-1 peniteciar în regim semideschis, la Pelendava (Craiova);
- 1 penitenciar pentru minori şi tineri la Craiova;
-1 penitenciar pentru femei, la Târgşor;
-3 centre de reeducare pentru minori, la Găeşti, Tichileşti, Târgu Ocna;
-5 spitale penitenciare la Bucureşti-Jilava, Colibaşi, Dej, Poarta Albă,
Târgui Ocna şi, ultimul înfiinţat, Bucureşti-Rahova (chirurgie).
Sistemul penitenciar mai cuprinde Şcoala Militară de Administraţie
Penitenciară de la Târgu Ocna, o Bază de Aprovizionare, Gospodărire şi Reparaţii la
Bucureşti şi o Subunitate de pază şi escortare deţinuţi transferaţi.15
1.4. Organizarea funcţionarea şi controlul unor administraţii penitenciare din Europa
In general, sistemele penitenciare europene, fie că sunt în
subordinea Ministerului de Justiţie sau a Ministerului de Interne, au o administraţie
centrală în 92% din cazuri (Andorra, Austria, Belarus, Bulgaria, Cehia, Danemarca,
14 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 205-206
15 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 206
13
Finlanda, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Macedonia,
Norvegia, Olanda, Portugalia, România, Regatul Unit al Marii Britanii, Slovacia,
Spania, Suedia, Ungaria şi Turcia).
Excepţie fac administraţiile penitenciare din Germania şi Elveţia,
unde organizarea este pe landuri şi catoane, fiecare dintre acestea având propriul
Minister de Justiţie. O situaţie Inedită se întâlneşte în Luxemburg, unde, datorită
suprafeţei teritoriale reduse, administraţia penitenciară are competenţa naţională,
fără a mai exista altă subdiviziune locală sau funcţională. în Spania, legislaţia
penitenciară pemite aplicarea prevederilor privind executarea pedepselor de către
comunităţile autonome, care pot prelua competenţa executorie. La data întocmirii
chestionarului, doar Comunitatea Autonomă din Catalonia a solicitat şi a obţinut
tansferul acestei competenţe.16
In privinţa locului pe care îl ocupă în cadrul ministerelor ce
coordonează activitatea sistemelor penitenciare se întâlnesc mai multe situaţii:
- în Austria, Belarus, Finlanda, Irlanda, Italia, Macedonia, Olanda, Slovenia si
Turcia, administraţiile penitenciare sunt departamente în cadrul Ministerului
Justiţiei;
- - în Bulgaria, Cehia, Danemarca,Grecia, Portugalia,România, Slovacia, Suedia şi
Ungaria administraţiile sunt instituţii subordonate Ministerului Justiţiei, fără a face
parte din structura organizatorică a acesteia;
-în Regatul Unit al Marii Britanii şi Spania, administraţiile penitenciare fac parte
din structura organizatorică a Ministerului de Interne, iar în Letonia şi Lituania
administraţiile penitenciare erau încă subordonate Ministerului de Interne; în
Norvegia, administraţia penitenciară este departament în cadrul Ministerului Justiţiei
şi Politiei.17
16 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 21117 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 211
14
Capitolul 2Control social şi reacţie represivă
2.1. Organizare socială şi conflict social
Oamenii sunt fiinţe sociale prin natura lor existenţială. Ei nu au trăit şi
nu trăiesc în singurătate, separat sau izolaţi unii de alţii, decât în condiţii cu totul
excepţionale şi de scurtă durată. Desprinşi de colectivitate, oamenii sunt puşi în faţa
alternativei tragice: ori să moară, ori să se dezumanizeze. Pentru că au trăit şi trăiesc
pretutindeni în colectivităţi structurate social (ierarhic şi funcţional), relaţiile sunt
15
stabilite între membrii colectivităţii nu se desfăşoară oricum, ci după anumite reguli
sau norme dinainte stabilite şl îndeobşte cunoscute, reguli care fixează şi prescriu
rolul fiecărui individ în comunitate, felul în care trebuie să se comporte, să-şi
desfăşoare activitatea, ce trebuie şi ce nu trebuie să facă, să creadă, să simtă sau
chiar să gândească.
Pe lângă mijloacele de ordin instructiv-educativ prin care societăţile
omeneşti se străduiesc să formeze şi să ţină indivizii în anumite limite considerate
prielnice funcţionării şl dezvoltării lor, apar foarte de timpuriu sisteme întregi de
prescripţii, norme, interdicţii, principii, porunci care stabilesc pentru toate
categoriile de membrii ai unei societăţi atât drepturile, cât şi obligaţiile, determinând
constituirea moravurilor, a datinilor, a legilor, a dreptului.18
Atât prescripţiile, cât şi interdicţiile sunt impuse cu ajutorul unor mijloace
exterioare, în raport cu fiecare individ în parte, unele pozitive (aprobarea, elogiul,
promovarea, evidenţierea), altele negative, punitive (ironia, satira, marginalizarea,
excluderea, amenda, închisoarea, execuţia capitală). Acest tip de reacţie
(recompensă şi sancţiuni) nu va fi curmat, probabil, niciodată, doar, eventual,
diminuat, pentru că oricât de eficient s-ar lupta împotriva „devianţelor", a
„infractorilor", apar mereu alte generaţii şi nu există siguranţa că cei proaspăt
ridicaţi nu vor fi capabili de acţiuni calificate, pe drept sau pe nedrept, ca fiind
antisociale.
In forma lui de azi, în sensul de legislaţie, dreptul este un fenomen târziu,
apărut după descoperirea scrierii, dar, ca obicei juridic (cutuma), el ţine de natura
însăşi a convieţuirii şi a cooperării. Astfel, oamenii dintr-o comunitate nu sunt liberi
să facă orice, adică să constituie unii pentru alţii un pericol latent, capabil să se
declanşeze în orice moment (să se lovească, să se schingiuiască, să se ucidă, să se
fure, să se înşele, să se trădeze unii pe alţii). EI au voie să fie numai ceea ce nu
vatămă pe alţii sau nu păgubeşte comunitatea însăşi (solidaritatea, coeziunea, buna
înţelegere, colaborarea) şi sunt obligaţi să respecte toate acele reguli de convieţuire
fără de care coexistenţa ori convieţuirea ar fi compromise sau imposibile.
In sensul lui originar, absolut obiectiv, dreptul s-a constituit stabilind ce au
voie şi ce nu au voie să facă, oamenii într-o comunitate, ce sunt obligaţi să facă şi ce 18 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 185
16
sunt obligaţi să evite, stabilind totodată sancţiuni, unele sub formă de pedeapsă, ce
se aplica în cazul încălcării unor norme sociale cu importanţă comunitară deosebită.
De-a lungul timpului, normele (regulile) de convieţuire socială mai importante
pentru comunitate au fost sistematizate, codificate (grupate) pe domenii de interes
juridic, apărând astfel şi Codul Penal, care, în cuprinsul său, precizează printre altele
ce este infracţiunea, ce e pedeapsa, care sunt formele şi limitele pedepsei, condiţiile
tragerii la răspundere penală, faptele care constituie infracţiuni, formele participaţiei
penale etc.19
2.2. Inspecţia Socială
Inspecţia Socială este organizată şi funcţionează potrivit prevederilor O.U.G nr.
130/2006 aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 211/2007, precum şi
în baza Regulamentului de organizare şi funcţionare aprobat prin HG nr. 1059/2007.
În vederea realizării scopului şi îndeplinirii atribuţiilor legale, Inspecţia Socială
cuprinde, la nivel central şi teritorial, structuri şi compartimente de specialitate
organizate în funcţie de activitatea desfaşurată: cu caracter general şi specific.
Conducerea Inspecţiei Sociale este asigurată de un inspector general de stat,
funcţie publică corespunzătoare înalţilor funcţionari publici, asimilată funcţiei de
secretar general din ministere.
În exercitarea atribuţiilor de conducere, inspectorul general de stat este ajutat
de 2 inspectori generali adjuncţi, având funcţii publice de conducere, asimilate
funcţiilor de directori generali din ministere.
Statul de funcţii aferent Inspecţiei Sociale la nivel central se aprobă prin
ordin al ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse, în condiţiile legii, iar
Compartimentele de specialitate din cadrul direcţiilor aparatului central al Inspecţiei
19 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 185-186
17
Sociale, precum şi repartiţia posturilor pentru fiecare direcţie, serviciu şi
compartiment se aprobă prin decizia inspectorului general de stat.
Numirea, respectiv încadrarea şi eliberarea din funcţie a personalului din
aparatul central al Inspecţiei Sociale se efectuează prin decizie a inspectorului
general de stat, în condiţiile legii.
În cadrul Inspecţiei Sociale, pe lângă comisiile paritare şi de disciplină
stabilite prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, se constituie
Consiliul de etică şi carieră, organism cu caracter consultativ, având ca scop
respectarea Codului deontologic propriu precum şi asigurarea desfăşurării cu
profesionalism a misiunilor de inspecţie.
Componenţa, modul de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile
Consiliului de etică şi carieră al inspectorilor sociali sunt stabilite prin regulament
propriu de organizare şi funcţionare, aprobat prin decizie a inspectorului general de
stat .
La nivelul Inspecţiei Sociale se constituie Colegiul de formare profesională
a personalului Inspecţiei Sociale, organism cu caracter consultativ, având ca scop
asigurarea, alături de compartimentul de specialitate, a unui cadru unitar şi coerent
de formare profesională iniţială şi continuă a întregului personal al Inspecţiei Sociale
şi în mod special a inspectorilor sociali, care sunt obligaţi conform legislaţiei în
vigoare să posede cunoştinţe pluridisciplinare
Componenţa, modul de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile
Colegiului de formare profesională a personalului Inspecţiei Sociale sunt stabilite
prin regulament propriu de organizare şi funcţionare, aprobat prin decizie a
inspectorului general de stat .
Cheltuielile de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Sociale, atât pentru
nivel central cât şi pentru cel teritorial, sunt asigurate din fondurile alocate de la
bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.
Misiunea Inspecţiei Sociale are în vedere dezvoltarea capacităţii
instituţionale a Inspecţiei Sociale şi promovarea unui sistem de inspecţie calitativ,
18
performant şi eficient a prestaţiilor şi serviciilor sociale, capabil să asigure
respectarea drepturilor sociale ale persoanelor sau grupurilor aflate în situaţii de
dificultate sau risc de excluziune socială.
Misiunea Inspecţiei Sociale răspunde unui ansamblu de principii şi de
valori privind:
respectarea drepturilor sociale ale cetăţenilor;
transparenţa şi responsabilitatea publică;
flexibilitatea şi abordarea globală;
promovarea diversităţii, creativităţii, concurenţei şi competitivităţii;
gestionarea eficientă a resurselor umane şi materiale în vederea atingerii
obiectivelor necesare realizării activităţilor de inspecţie planificată.
Domeniul de competenţă: inspecţia social efectuează misiuni de control,
evaluare, consiliere în domeniul asistenţei sociale.
1. Domeniile inspectate:
acordarea serviciilor sociale;
plata prestaţiilor de asistenţă socială;
evaluarea eficacităţii politicilor sociale, a strategiilor naţionale în domeniul
asistenţei sociale;
2. Entităţi supuse inspecţiei:
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniul
social;
persoanele fizice şi juridice, publice şi private, cu atribuţii şi responsabilităţi
în domeniul asistenţei sociale;
19
furnizorii de servicii sociale publici şi privaţi.
3. Inspecţia Socială, prin misiunile de inspecţie, analizează performanţa sistemului
de asistenţăsocială in domenii privind:
eficienţa furnizorilor de servicii în raport cu respectarea Standardelor de
calitate;
impactul politicilor sociale în ceea ce priveşte eficienţa programelor de
prestaţii şi servicii sociale şi gestionarea fondurilor alocate;
aspectele specifice politicilor sociale şi strategiilor naţionale în domeniul
asistenţei sociale;
accesul egal şi nediscriminatoriu al cetăţenilor la drepturile sociale;
respectarea prevederilor legale privind stabilirea şi acordarea prestaţiilor
sociale, serviciilor sociale şi altor drepturi de asistenţă socială de către entităţile
inspectate;
constatarea săvârşirii faptelor care încalcă prevederile legale din domeniul
asistenţei sociale;
aplicarea măsurilor legale privind stabilirea răspunderii juridice a
persoanelor vinovate, de către instituţiile competente şi sesizarea organelor de
urmărire penală.
4. Inspecţia Socială contribuie la:
reorganizarea instituţională necesară implementării eficiente a legislaţiei
specifice;
elaborarea de propuneri şi recomandări de îmbunătăţire/modificare a cadrului
legal şi instituţional, precum şi a sistemului de finanţare aferent domeniului
asistenţei sociale;
prevenirea săvârşirii faptelor de încălcare a prevederilor legale;
20
îndrumarea şi consilierea metodologică privind respectarea standardelor de
calitate a serviciilor;
îmbunătăţirea activităţii inspectate prin stabilirea unui plan comun de
remediere a deficienţelor constatate.
Viziunea Inspecţiei Sociale
Deşi este o instituţie la început de drum, Inspecţia Socială îşi propune să:
acţioneze ca factor al schimbării în domeniul asistenţei sociale (creşterea
calităţii serviciilor, identificarea cu rapiditate a serviciilor domeniilor care nu
mai corespund nevoilor beneficiarilor, precum şi, identificarea zonelor cu
servicii insuficiente sau neadaptate nevoilor actuale ale acestora, etc.);
creeze un sistem unitar şi eficient de inspecţie a serviciilor şi prestaţiilor
sociale (metodologie unică de inspecţie, revizuirea standardelor în sensul
armonizării lor, indiferent de grupul ţintă la care fac se referinţă);
promoveze un sistem de asistenţă socială centrat pe beneficiari şi pe
respectarea drepturilor sociale ale cetăţenilor (scăderea timpului de aşteptare a
beneficiarilor privind acordarea prestaţiilor şi serviciilor sociale, verificarea
operativă a sesizărilor cetăţenilor şi rezolvarea acestora la termenele stabilite
şi cu celeritate unde situaţia o impune;
asigure implementarea unitară a politicilor sociale atât la nivel central cât şi
în cadrul instituţiilor deconcentrate şi descentralizate;
asigure modernizarea administraţiei, prin misiuni de inspecţie, însoţite de
analizarea suprapunerilor de competenţe, identificarea procedurilor inutile şi
propunerea unor modalităţi de simplificare;
asigure creşterea eficienţei activităţii autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, a organismelor publice sau private, prin evaluări globale a
politicilor, procedurilor, tipurilor de management, a proceselor financiare şi a
calităţii serviciilor furnizate;
21
asigure transparenţa şi informarea corespunzătoare a cetăţenilor,
beneficiarilor,precum şi a tuturor factorilor din domeniul social prin publicarea
raportelor de misiune şi a rapoartelor anuale de activitate.
2.3. Pedepsele şi măsurile educative, forme ale reacţiei sociale represive
Ca reacţie socială contra faptei antisociale, pedeapsa este un mijloc şi o
măsură de apărare socială. Organizarea socială presupune în mod necesar existenţa
şi aplicarea pedepsei persoanelor care încalcă ordinea stabilită. Fiind sancţiune
proprie dreptului penal, pedeapsa se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi
vizează libertatea, bunurile şi drepturile cetăţeneşti ale acestora. Codul Penal, art.52,
prevede ca „pedeapsa este o măsură de constrângere şi mijloc de reeducare a
condamnaţilor". Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Pedepsele se aplică de către instanţele de judecată şi pot fi privative sau
neprivative de libertate. Cele privative de libertate se executa, în general, în unităţi
penitenciare. Aplicarea pedepsei presupune realizarea unei coerciţii, a unei
repercursiuni care determină o suferinţă, fie prin privare de libertate, fie primtr-o
privare sau restrângere a drepturilor civile ori printr-o privaţiune de bunuri.
Totodată, executarea pedepsei are un caracter infamant, expunând pe condamnat
oprobriului public.
O trăsătură importantă a pedepsei este dată de caracterul ei strict personal,
putând fi aplicata numai celui care a săvârşit o infracţiune şi numai după ce s-a
stabilit răspunderea penală pentru aceasta. De precizat că „infracţiunea este fapta
22
care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală —
art. 17, al. 1, Cod Penal.20
Revenind la menirea pedepsei, se poate spune ca aceasta are, ipotetic,
următoarele funcţii:
- îndreptarea infractorului;
- împiedicarea de a comite noi infracţiuni;
- restabilirea ordinii juridice, în general şi în particular;
-exemplaritate faţă de infractor şi faţă de grupul social;
- intimidare (prevenţie) generală.
Codul Penal, art.53, clasifică pedepsele principale, complementare si accesorii:
a) pedepse principale sunt:
- detenţiunea pe viată ;
- închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
- amenda de la 100.000 la 500.000 lei;
b) pedepse complementare sunt:
- interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;
- - degradarea militară ;
c) pedeapsa accesorie presupune interzicerea unor drepturi prevăzute de
lege.
Pedepsele privative de libertate sunt detenţiunea pe viaţă şi închisoarea de la
15 zile la 30 de ani. Pedeapsa capitală, abrogată în sistemul sancţionator al României
încă din anul 1990, este utilizată în multe ţări. Dintre cele 90 de ţări care au menţinut
această pedeapsă, 30 sunt considerate aboliţioniste pentru că nu au mai pronunţat o
astfel de pedeapsă de peste 10 ani. Pedeapsa capitala se aplică încă în Orientul
Mijlociu, Africa de Nord, Asia şi unele state ale SUA.
În cazul pedepselor privative de libertate, în baza mandatului de executare a
pedepsei emis de instanţa de judecată după rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, persoana condamnată este depusă de către organele de poliţie în
penitenciar pentru executarea pedepsei. Atunci când se apreciază că scopul pedepsei
poate fi atins fără a se aplica o pedeapsă privativa de libertate, instanţa poate dispune
20 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 186
23
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicata este
închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda, iar infractorul nu a mai fost condamnat
anterior la o pedeapsă mai mare de 6 luni. în acest caz (art. 81, Codul Penal)
pedeapsa nu va mai fi privativă de libertate.21
Dacă, ţinând cont de persoana condamnatului şi de comportamental său după
comiterea faptei, se apreciază că pronunţarea condamnării constituie un avertisment
pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi
infracţiuni, atunci Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere. In acest caz pedeapsa aplicata trebuie sa fie de cel mult 4 ani
închisoare, iar infractorul să nu mai fi fost condamnat la pedeapsa închisorii mai
mare de un an. Nici in acest caz (art. 86, Codul Penal) nu va fi vorba de pedeapsă
privativă de libertate.22
2.4.Potenţialul pathogen al mediului privativ şi etichetarea
socială
Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalităţii printr-o triplă
reducere:
• a spţiului de viaţă;
• a timpului personal:
─ suspendarea viitorului;
─ relativitatea trecutului;
• a comportamentului social:
─ izolare;
─ abandon.
Stresul prelungit în faza de anchetă, intrarea într-o colectivitate de anonimi,
controlul riguros al conduitei, dependenţa de personal, densitatea maximă
21 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 186-18722 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 187
24
(supraaglomerarea) favorizează apariţia şi cronicizarea unei patologii specifice.
Apatia, lipsa iniţiativei, pierderea interesului pentru lucru, oameni şi evenimente,
anestezia afectivă, incapacitatea de a mai face planuri, resemnarea fatalistă, toate
acestea conturează nevroza penitenciară.
Inexistenţa niciunui spaţiu personal, absenţa unui refugiu, a sta treaz într-o
ambianţă monotonă, epuizarea subiectelor de discuţie conduc frecvent spre căderi
afective, degradarea imaginii de sine şi deci spre o adaptare patologică.
Frecvent se constată o adoptare pasivă la condiţiile vieţii din închisoare prin
adaptarea unei atitudini filosofice sau evitarea concentrării pe anumite probleme
incomode. Chiar dacă mulţi deţinuţi au avut înainte de a veni în penitenciar o
personalitate robustă, în timpul executării pedepsei se instalează o sensibilizare
progresivă la mediu, o intoleranţă emoţională, toate acestea conturând un posibil
potenţial pathogen al mediului privativ.
Etichetarea socială reprezintă o formă a reacţiei sociale, este o stigmă. În
acest caz prima apare ca un produs al reacţiei sociale. Cei care se abat de la normele
sociale sunt etichetaţi ca infractori, ca urmare a reacţiei sociale de răspuns la
criminalitate. Prin etichetare individual este trecut de la o poziţie socială considerată
normală în societate la una de deviant. Reacţia socială presupune existenţa a două
personaje:
• unul individual ─ cel etichetat;
• altul colectiv ─ societatea care etichetează.
Critica teoriei etichetării se concentrează pe două idei:
a) societatea reacţionează faţă de comportamentul social distructiv al
individului, nu faţă de poziţia sa marginală;
b) etichetarea nu presupune pierderea identităţii considerată din punct de
vedere social anormală, pedeapsa în acest caz având rol de recuperare socială.23
23 Tudorel Butoi şi Ioana-Teodora Butoi, Tratat de psihologie judiciară -teorie şi practică, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p. 347
25
Capitolul 3Programe desfăşurate în penitenciare
3.1. Metode socioterapeutice de tratament pentru deţinuţi
Metoda profesionistă de bază, de lucru cu deţinuţii este cea de tip
socioterapeutic şi o abordare dinamică a securităţii şi protecţiei. Aceste
metode de lucru au început a fi introduse în anii 70 şi au condus la o organizare de
tip socioterapeutic al închisorilor din Slovenia.
Forma organizatorică primară este grupul mic care se întruneşte
săptămânal, condus de un grup de consilieri care în marea majoritate sunt
pedagogi. A doua formă este comunitatea terapeutică, reunind personalul
închisorii şi deţinuţi, condusă de obicei de către comandant (frecvenţa este de o
dată pe saptămână, de două ori pe lună, sau o dată pe lună).
O astfel de formă organizatorică permite comunicarea directă, deschisă şi
personală între personal şi deţinuţi, munca de grup, care face mai uşoară
rezolvarea oricărei probleme şi permite formularea de regimuri instituţionale care
satisfac nevoile deţinuţilor la cel mai înalt nivel posibil.
Metodele socioterapeutice sunt utilizate în majoritatea penitenciarelor şi
dau rezultate bune în ceea ce priveşte re-educarea şi siguranţa. Cred că o astfel de
metodă de lucru oferă o bază bună pentru introducerea de programe speciale de
26
tratament.
În momentul primirii unei persoane condamnate la închisoare,se încearcă
prima dată aflarea datelor personalităţii sale, starea sănătăţii, posibilităţile de
muncă şi alte caracteristici importante în planificarea programului împreuna cu
deţinutul care îşi oferă consimţământul, prin semnătură. Lucrul în echipă este
foarte important în toate penitenciarele în procesul de planificare şi implementare
a programelor. Programele sunt implementate în forme individuale sau de grup de
muncă profesională.
Planurile individuale conţin:
• numele pedagogului care este consilierul individual sau de grup,
• clasificarea securităţii şi regimului (deschis, semi-deschis, securizat);
• starea sanătăţii;
• definirea principalei probleme şi metodele de rezolvare a problemelor
sociale (locuinţă, angajare în muncă);
• vizte şi corespondenţă;
• nivelul privilegiilor, în special plecările acasă la sfârşit de săptămână.
3.2.Educarea deţinuţilor
Activităţile educative sunt organizate în cooperare cu instituţii de educaţie
din exterior. Fie că se aduc profesori pentru a preda în penitenciare, fie deţinuţii
participă la cursuri în afara instituţiei de detenţie. Educaţia şcolară internă se
desfăşoară în Centrul de reeducare pentru minori, unde sunt angajaţi profesori, şi
la Penitenciarul central Dob.
O gamă largă de forme de educaţie este oferită în penitenciare, începând de
la alfabetizarea de bază, şcoala primară şi cursuri de instruire pentru educaţie
27
generală. Deţinuţii pot, de asemenea, să studieze în colegii şi universităţi.
Costurile de educaţie sunt acoperite de către aceştia sau de familiile lor, în mare
parte, şi uneori de către centre de asistenţă socială şi ocupare profesională, sau de
către penitenciar. Problemele principale sunt motivarea deţinuţilor pentru educaţie
şi resursele financiare.
Activi t ă ţ i în timpul liber
Majoritatea penitenciarelor organizează activităţi în timpul liber în cadrul
instituţiei. In unele locuri, educatorii se ocupă de organizarea acestora, în timp ce
în alte locuri, această responsabilitate revine tuturor membrilor personalului.
Facilităţile variază de la închisoare la închisoare, dar toată lumea este de
acord că acestea sunt sărăcăcioase şi inadecvat utilate. Potrivit unei evaluări,
două treimi din deţinuţi iau parte la aceste activităţi.
Sport şi activi t ă ţ i recreative
Au o importanţă deosebită pentru sănătatea şi bunăstarea deţinuţilor. Au loc în
curtea penitenciarelor, în timp ce în unele închisori există săli de gimnastică
separate, dar dotate necorespunzător. O problemă serioasă poate fi vremea
neprielnică, din moment ce în nici un penitenciar nu există facilităţi
corespunzatoare în interior. Activităţi cum ar fi exerciţiile zilnice se desfaşoară
sub formă de plimbări sau ca parte din competiţii în cadrul închisorii sau
interdepartamentale. Deţinuţii practică urmatoarele sporturi: fotbal, volei, baschet,
tenis de masă, şah, table.
În unele penitenciare se desfaşoară competiţii de fotbal între personal şi
deţinuţi.
Activităţi culturale
Majoritatea închisorilor au biblioteci, dar fondurile pentru cumpărarea de
titluri noi sunt insuficiente. în altele, se aduc biblioteci publice mobile. In altele,
deţinuţii redactează buletine informative.
Alte forme
Acestea includ: cercuri artistice, cercuri de croşetat, de goblen, tapiserie, cusut
şi confecţionarea de decoraţiuni pentru pereţi, feţe de masă, articole din lemn şi
clei, etc. In unele penitenciare se organizează expoziţii cu propriile lucrări
28
realizate.
Concerte şi spectacole organizate în închisoare.
Trupe de teatru şi uneori performeri de renume merg în penitenciare pentru a
susţine spectacole şi concerte.
3.3.Programe de asistenţă medicală pentru deţinuţi
Deţinuţii au acelaşi tip de asigurare de sănătate ca restul cetăţenilor.
Inchisorile angajează asistente medicale full-time şi medici, pe bază de contract,
venind în penitenciare de două ori pe săptămână sau mai des dacă este necesar.
Medicii specialişti (dentişti, psihiatri, ginecologi, etc.) sunt, de asemenea, angajaţi pe
bază de contract.
Asistentele medicale derulează programe ocazionale cu deţinuţii, cum ar fi:
• educaţie de igienă personală;
• cum să aibă grijă de propria sanatate şi de sănătatea celorlalţi;
• reguli sanitare şi de igienă.
Penitenciarele participă activ la programele naţionale anti-sida şi împotriva
bolilor transmisibile. Deţinuţii beneficiază de acelaşi tip de tratament ca restul
cetăţenilor. Testarea nu este obligatorie, dar se poate face la cererea
deţinutului în cauză. Rezultatele nu sunt comunicate decât persoanei în cauză, care
este apoi liberă să decidă dacă le va dezvălui sau nu altor persoane. Avem la
dispoziţie îndrumări speciale pentru astfel de activităţi, puse la dispoziţie de
Consiliul Naţional pentru Prevenirea Consumului de Droguri si HIV/SIDA. In
fiecare penitenciar există prezervative.
S-au introdus, de asemenea, programe educative de prevenţie pentru
deţinuţi şi pentru personal (care particip împreună la prelegeri), de obicei o dată pe
an:
29
• pentru comportament prudent şi folosirea prezervativului;
• pentru prevenirea sinuciderilor şi auto-mutilărilor
• despre bolile transmisibile
• altele.
Programele sunt conduse de experţi de prim rang din ţară, care au legături strânse
cu închisorile.
3.4. Programe de asistenţă socială împotriva consumului de droguri şi alcool
Activităţile în legatură cu probleme legate de droguri nu au îrceput la o
scară mai largă decât în 1994, şi includ şi închisorile. Sistemul penitenciarelor
colaborează cu serviciile comunitare, mai ales în centrele pentru Prevenirea şi
Tratarea Dependenţei de Droguri la nivel de regiuni, care se ocupă de
supravegherea în cadrul închisorilor. Impreună cu Ministerul Sănătăţii şi alţi
experţi, s-au redactat principii directoare pentru tratamentul consumatorilor de
droguri, în penitenciare, care au fost acceptate şi confirmate la nivel naţional.
În penitenciare se organizează programe bazate pe metadonă, pentru deţinuţii
care urmaseră un astfel de tratament înainte de admiterea în penitenciar.
Program educativ ca parte a pregătirii pentru tratament medical
În penitenciare se organizează programe educative în strânsă colaborare cu
centrele mai sus menţionate, axate pe dezvoltarea motivaţiei pentru adoptarea de
programe mai sofisticate. Acestea sunt similare cu cele desfaşurate în comunitatea
liberă. Sunt fie individuale, fie o combinare între programe individuale şi de grup,
fie programe de grup.
Un singur penitenciar dispune de o secţie unde nu se consumă droguri.
Programele educative includ testarea anti-drog. În două închisori sunt implicate
activ două ONG-uri.
O abordare organizată a tratamentului pentru dependenţa de alcool printre
deţinuţi se desfaşoară din anul 1981, împreună cu specialişti din comunitate. Am
30
introdus şi în penitenciare aceleaşi programe care se desfăşoară în comunitatea
liberă, cu supravegherea personalului care se ocupă de acestea asigurată de experţi
din exterior.
Programele sunt de natură educativă, cu excepţia unei închisori, şi sunt
construite pentru a fi incluse în programe comunitare la sfârşitul pedepsei şi
dupa liberare. Scopurile sunt: motivarea, acumularea de informaţie în
domeniul problemelor legate de alcool şi ajutorul în obţinerea abstinenţei
totale.
3.5. Programe psihologice şi de ajutor psihiatric
Psihologii fac diagnosticări psihologice care sunt o introducere la
consiliere şi terapie care se fac mai ales individual. Psiho-diagnosticarea conduce
la o defînire psihologică mai axată a mecanismelor psihologice, care ar trebui să
constituie obiectivul programelor de consiliere şi terapie, ca şi către un program de
lucru personal mai larg cu deţinuţii.
Aria iniţială a serviciilor psihologice acoperă intervenţia psihoterapeutică
în sensul mai larg şi mai restrâns al cuvântului.
În sensul larg. intervenţia psihoterapeutică are mai mult un caracter de
atenuare, de sprijin şi consiliere, în timp ce în sensul mai restrâns este mai degrabă
orientată către reorganizarea internă mai aprofundată a forţelor problemelor
psihice mai mult sau mai puţin conştiente, încurajând modele de viaţă pozitive şi
dezactivarea celor negative, ca şi îndrumare către o utilizare productivă a
potenţialului pozitiv al personalităţii.
Baza teoretică pentru intervenţia psihoterapeutică facută de către psihologi
nu este uniformă (orientarea Schultz-Hanzke, terapia realităţii a lui Glasser,
analiza transacţională a lui Bern, logoterapia lui Frankel, etc.).
Psihiatrii desfaşoară programe individuale de terapie şi consiliere în unele
penitenciare, în cazul în care există motivaţie din partea deţinuţilor.
31
3.6. Consilierea voluntară
Un program de consiliere bine pus la punct este operaţional din 1994,
desfăşurat de consilieri voluntari pentru deţinuţi, pus la dispoziţia deţinuţilor de
către Centrul pentru Asistenţă Socială, potrivit Legii asistenţei sociale. La
propunerea penitenciarului şi la cererea deţinutului, Centrul pentru Asistenţă
Socială deleagă un consilier pentru a lucra în închisoare cu deţinutul în timpul
ispăşirii pedepsei. Fiecare deţinut poate beneficia de un consilier voluntar.
Consilierii sunt asistenţi sociali voluntari, în majoritatea cazurilor studenţi la
facultăţile Pedagogice, de Asistenţă Socială, Filozofie şi Drept. Consilierea se face
sub supraveghere, cu scopul de a oferi sprijin în sensul unui factor uman pozitiv, să
ofere posibilitatea unei comunicări relaxate, pentru stabilirea de legături cu lumea
din exterior, pentru a veni în contact cu noile modele de valori şi comportamente
şi posibile modalităţi de a rezolva problemele în situaţii de stres, să crească
încrederea deţinutţlor în sine, respectul de sine, încrederea în semeni, capacitatea
să recunoască şi să exprime emoţii şi să se familiarizeze cu anumite roluri
sociale. Acest proiect este operaţional de mai mult de zece ani şi a adus rezultate
pozitive.
3.7. Programe de şlefuire a cunoştiinţelor şi aptitudinilor de
32
încadrare în muncă
La sfârşitul anului 1995, ANP-ul (Administraţia Naţională a
Penitenciarelor), în colaborare cu un Institut de stat pentru Ocupare Profesională
au iniţiat implementarea proiectului: „Pregătirea deţinuţilor pentru angajare şi
angajare mai eficientă după executarea unei pedepse". Este unul dintre modelele
inter-instituţionale în cadrul politicilor active de ocupare profesională pentru
persoane dificil de angajat. Institutul pentru Ocupare Profesională pune la
dispoziţie un program de reabilitare psiho-socială în acest timp, ţintind la
reabilitarea ocupaţională şi finanţează costurile suportate de agenţia care-l
implementează.
În 1996, s-a început implementarea „Programului pentru
îmbunătăţirea cunoştinţelor", ca parte a pregătirii pentru liberare, şi a fost derulat
timp de trei ani de o companie particulară, numit B&Z, în colaborare cu
Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Acest program este parte a programului
de ocupare profesională postpenală şi penală al Institutului. Se lucrează în grupuri
mici, şi se axează pe angajare post-penală. Scopul este să se pună la dispoziţia
deţinuţilor, cunoştinţe şi aptitudini suplimentare în procesul găsirii unui loc de
muncă, ce-i poate ajuta să se integreze mai uşor în viaţa liberă. In cadrul
grupului, programul este împărţit în două module: partea psihologică şi proiectul
propriu-zis, care sunt în legatură una cu cealaltă şi se completează reciproc.
Participarea la program se face pe baza de voluntariat. Acei deţinuţi a căror
pedeapsă expiră la mijlocul derulării programului obţin, la liberare, instrucţiuni şi
li se indică o persoană de contact pentru a participa mai departe la program, în
zona în care locuiesc.
3.8. Cooperarea cu organizaţii şi servicii externe
33
Penitenciarele au relaţii foarte bune cu mai multe universităţi, cu studenţi
practicanţi şi care-şi fac stagiul de pregătire în domeniul penitenciarelor.
Se lucrează, de asemenea, cu instituţii de ocupare, centre sociale, cu
Caritas, Crucea Roşie, şi alte Ministere, organizaţii neguvernamentale, private şi
voluntare.
Cooperarea penitenciarelor cu organizaţii externe are o lungă tradiţie şi,
prin prisma acestei colaborări, se prezintă sistemul penitenciar publicului larg.
Majoritatea programelor nu fac obiectul unei evaluări ştiinţifice şi
metodologice. Singura evaluare profesionistă şi exactă a fost monitorizarea
climatului social din penitenciare în Slovenia, făcută de Institutul de
Criminologie şi Facultatea de Drept din Ljubliana.
Unii studenţi fac evaluări ale consilierii voluntare în lucrările lor de master.
Dar asta nu înseamnă că nu se face monitorizarea şi supravegherea programelor,
pentru că supravegherea este obligatorie în unele programe, cum ar fi:
• consiliere voluntară
• programe pentru abuzul de droguri şi alcool
• şi în grupurile mici
Prin acest sistem de monitorizare, se coroboreză eforturile şi se
depăşesc dificultăţile întâlnite în implementarea programelor. Aşa se întâmplă şi
cu executarea pedepselor: Cineva poate folosi timpul respectiv pentru a deveni
o persoană mai bună, sau nu - pentru a se dezvolta într-un mod pozitiv sau poate
să nu facă nimic.
34
Capitolul 4
Asistarea persoanelor aflate în detenţie
4.1. Tipologia deţinuţilor
Dr. Gheorghe Florian este de părere că tot ce a scris până acum—fie
original sau inspirat din imensa bibliografie parcursă—nu conduce spre formularea
unei tipologii a persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate. Acest
lucru ar putea să surprindă, căci aspiraţia oricărui practician este reducerea
diversităţii umane cu care lucrează zi de zi la un număr rezonabil de tipuri, care să
permită diagnoze rapide şi mai ales prognoze sigure. Toate încercările specialiştilor
se referă mai ales la tipologia delicvenţilor aflaţi în libertate şi aproape deloc la
deţinuţi. Aşa cum se va vedea, aceste tipologii sunt departe de a oferi un sprijin
concret personalului din închisori.
Cesare Lombroso distinge criminalul înnăscut, criminalul epileptic,
criminalul pradă unei pasiuni irezistibile, criminalul cu spirit slab şi delicventul
ocazional. Enrico Ferri (1897) vorbeşte despre criminalul de ocazie şi criminalul
din obişnuinţă (cu spirit slab, deviantul mintal şi criminalul învederat). „Asociaţia
Internaţională a criminaliştilor" (1897) propune următoarea tipologie:
• criminalul ocazional;
• criminalul cu capacitate redusă de adaptare la legile sociale, dar
care se poate redresa prin pedepse date de tribunale;
35
• criminalul a cărui adaptare la societate nu este scontată, speranţa
de recuperare fiind pierdută.
Denis Szabo propune în tratatul său de criminologie clasificarea
delicvenţilor în :
• periculoşi (înrădăcinare criminală, disocialitate, egocentrism
exagerat);
• marginali (cu deficienţe psihologice uşor de remediat);
• imaturi (care s-au identificat cu scheme de comportament deviant
şi criminal);
• cu structură nevrotică (nu acceptă rolurile sociale, inegali în
timp, explozivi).
La al şaselea Congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite
(Venezuela, 1980) referitor la prevenirea crimelor şi tratamentul delicventei care a
avut ca temă „Tratamentul în afara stabilimentului penitenciar şi consecinţe asupra
deţinutului", a fost formulată de către secretariatul congresului tipologia următoare :
- delicventul inveterat : comportament repetitiv obişnuit, agresivitate persistentă,
indiferenţă absolută în privinţa consecinţelor, infracţiuni deosebit de grave, frecvent
diagnostic psihiatric sau psihologic de „anormal";24
- delicventul primejdios : criterii - infracţiune gravă, numărul de infracţiuni
săvârşite anterior, starea mintală, posibilitatea ca delicventul să continuie sa fie o
ameninţare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate :
a) „caracter primejdios" : manie fără delir, atavism, deficienţă endocrină,
psihopatie, personalitate cronic antisocială, mentalitate criminală;
b) „criminal primejdios" : impulsiv, incapabil de a simţi culpabilitatea-
ruşinea-anxietatea, fără ideal în viaţă, brutal mai ales sub influenţa alcoolului;
- delicventul dificil : produce greutăţi autorităţilor corecţionale din cauza
personalităţii sale; este produsul concepţiilor specifice vieţii în închisoare; refuză să
se conformeze regulamentelor, are proaste relaţii, nu se poate avea încredere în el,
poate înceta sa fie dificil odată ce este în libertate;
24 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 53
36
- deţinutul pe termen lung : problematica este determinată de privarea de
responsabilitate, de izolare şi alienare; - inadaptatul social: cel care nu se
conformează exigenţelor unei pedepse de alt tip decât închisoarea, suferă de o boală
sau de o deficienţă mintală, are probleme speciale (sexuale, se droghează,
alcoolism); social, el inspiră frică.
Dincolo de durata pedepsei, administraţia penitenciarului primeşte în
custodie două categorii de deţinuţi: cel care se consideră vinovaţi şl cei care neagă
orice vinovăţie. Interpretarea lor asupra faptelor este diferită şi mai ales
comportamentul în timpul detenţiei. Cei din urmă au frecvente crize depresive cu
toate consecinţele care decurg de aici.25
O a doua distincţie care trebuie făcută este determinată de nivelul cultural al
deţinuţilor : cei cu studii sunt mai socializaţi, compensează prin imaginar frustrările
inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menţine la nivel acceptabil de
civilizaţie (vorbire elegantă, îmbrăcăminte curată, politeţe cu cel din jur, legături
strânse cu familia, abonaţi la presă, deschişi la dialog etc). Ceilalţi, sunt marcaţi de
eşecurile existenţiale înregistrate până atunci, pentru ei viaţa nu mai e o construcţie
permanentă ci o vieţuire pur şi simplu; ei ar putea fi numiţi „cei ce nu au ce pierde",
pentru că nu au „carte", nu au o calificare, nu au familie, nu au casă, nu au sănătate,
nu au prieteni.
A treia remarcă are în vedere dinamica stării de sănătate mintală pe timpul
executării pedepsei: o primă categorie îşi păstrează echilibrul sufletesc datorită unor
caracteristici de forţă al eului; a doua categorie sunt cei care intră în penitenciar cu
dizarmonii ale personalităţii, care se accentuează, deşi uneori deţinuţii au certe
beneficii din acest refugiu în boala psihică; a treia categorie se referă la cei care, pe
un fond de normalitate, au căderi depresive în care nevoia lor de ajutor trebuie
satisfăcută în mod calificat.
În sfârşit, din persectiva administraţiei penitenciarului, deţinuţii se mai
împart în cei care muncesc şi cei care nu muncesc. Este greu de înţeles pentru cei
din afara sistemului penitenciar, ce înseamnă „ieşirea la muncă": ritualul părăsirii
închisorii în fiecare dimineaţă, schimbarea echipamentului penal cu cel de lucru,
25 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 53-54
37
fixarea normelor pentru ziua respectivă, controlul calităţii operaţiilor, probleme
legate de protecţia muncii, lucrul în echipă, întrţinerea utilajelor, subordonarea în
faţa unor deţinuţi cu studii care conduc practic operaţiile, pauza de masă,
schimbarea echipamentului de lucru cu cel penal, îmbarcarea în maşini la
terminarea zilei, ritualul intrării în închisoare, apelul, baia... Implicaţiile muncii
pentru deţinuţi sunt imense. Dar cei care pot munci sunt puţini pentru că nu au ce
sau nu au calificarea necesară. Pentru aceştia, detenţia este un calvar.26
4.2.Metodologia activităţilor desfăşurate de către asistentul social în penitenciar
Activitatea asistentului social angajat în unităţile sistemului penitenciar
românesc este reglementată prin Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor
şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi Hotărârea
nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a legii 275/2006, Legea
nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a
Penitenciarelor completată şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 47/2006,
Legea nr. 466/2004 privind statutul asistentului social, Ordinul Ministrului Justiţiei
nr. 2794/C/2004 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului din sistemul
administraţiei penitenciare, precum şi Codul etic al profesiei de asistent social.27
Cadrul normativ evidenţiază principalele elemente de
specificitate ale eficacităţii acestei categorii profesionale :
• respectarea standardelor profesionale naţionale în domeniul desfăşurării
activităţilor de asistenţă socială;
• asumarea exercitării profesiei de asistent social în penitenciar şi a
exigenţelor regimului de executare a pedepselor privative de libertate;
• asumarea drepturilor şi a obligaţiilor ce decurg din statutul de
funcţionar public din Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
26 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 5427 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 36
38
Scopul activităţii asistentului social este acordarea de sprijin calificat,
în propunerea soluţionării problemelor sociale cu care se confruntă persoanele aflate
în executarea unei pedepse privative de libertate şi pregătirea acestora pentru
reintegrarea în familie şi comunitate după liberarea din penitenciar, iar beneficiarul
direct al serviciilor prestate de asistentul social este Administraţia Naţională a
Penitenciarelor, prin unităţile sale din teritoriu.
Desfăşurarea activităţii de către asistent este condiţionată de amenajarea
unui cabinet în fiecare unitate de detenţie, garantându-se astfel beneficiul întregii
populaţii penitenciare la acest tip de servicii. Exigenţele în acest domeniu vizează :
• existenţa unui spaţiu special destinat intervenţiei sociale, care să
permită şi asistenţa unor grupuri mici;
• respectarea unor standarde calitative în domeniul mobilierului, al
aparaturii de calcul, aparaturii audio-video, al protecţiei împotriva
factorilor de gen perturbatori (sonori, luminoşi, climatici) şi al
condiţiilor igienico-sanitare;
• întocmirea unor registre de evidenţă a activităţii;
• construirea unui fond documentar în care să păstreze, atât cât este
necesar, documentaţia rezultată în urma exercitării activităţii proprii.28
Fondul documentar constituit la nivelul unităţilor (dosare de
intervenţie, fişe sociale, caracterizări) are caracter confidenţial putând fi accesat la
cererea instituţiilor abilitate sau de către persoanele private de libertate direct
interesate. în condiţiile Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şl a legislaţiei
subsecvente.
Competenţele profesionale ale unui asistent social constă în:
• asistarea cazurilor sociale aflate în penitenciar;
• cunoaşterea nevoilor şi a cerinţelor de ordin social ce decurg
din istoria individuală, personalitatea şi evoluţia
comportamentală a persoanelor private de libertate;
28 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 36-37
39
• evaluarea, informarea şi consilierea socială a deţinuţilor;
• formarea, dezvoltarea şi exersarea abilităţilor prosociale ale
persoanelor private de libertate;
• iniţierea, menţinerea şi îmbunătăţirea relaţiei deţinuţilor cu
familia şi comunitatea pe tot parcursul executării pedepsei;
• managementul situaţiilor de criză şi negocierea;
• cercetarea fenomenologiei penitenciare sub aspect metodologic
şi teoretic;
• formarea profesională a asistenţilor sociali în domeniul de
specialitate.
Clasificarea activităţilor asistentului social:
1. În funcţie de adresabilitate activităţile se pot clasifica în :
• activităţi destinate populaţiei generale;
• activităţi destinate grupurilor de risc/celor cu nevoi speciale.
2. În funcţie de modalităţile de desfăşurare, activităţile pot fi:
• activităţi de grup;
• activităţi individuale.
3. In funcţie de tipul activităţilor, acestea pot fi clasificate în:
• activităţi de evaluare;
• activitatea de consiliere;
• activităţi de negociere de conflicte;
• activităţi de mediere a relaţiilor cu mediul de suport (familie, organizaţii
guvernamentale şl neguvernamentale);
• activităţi de colaborare cu instituţiile de învăţământ superior şi instituţiile ce
au ca obiect de activitate studiul fenomenului criminalităţii.29
4. In funcţie de momentele traseului execuţional al persoanei private de libertate
activitatea asistentului social se desfăşoară pe mai multe paliere :
4.1. Activităţi de evaluare şi intervenţie iniţială desfăşurate în perioada de
carantină şi observare.
29 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 37
40
4.2. Activităţi curente desfăşurate pe perioada executării pedepsei pentru
individualizarea regimului de executare şi asigurarea caracterului progresiv al
acestuia.
4.3. Activităţi desfăşurate în perioada pregătirii pentru liberare.
4.1.Activităţi de evaluare şi intervenţie iniţială desfăşurate în perioada de carantină
şi observare.
- Realizează evaluarea iniţială a tuturor persoanelor private de libertate depuse,
în scopul cunoaşterii situaţiei lor sociale.
- Consemnează datele sociale de interes general în Fişa socială;
- Contactează familia, rudele sau instituţia care a avut în custodie persoana
deţinută, în vederea obţinerii unor informaţii suplimentare.
- Prezintă Comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate concluziile sale de specialitate şi recomandările, în vederea
stabilirii traseului execuţionaî şi al elaborării Planului individualizat de evaluare şi
intervenţie psihosocială.
- Întocmeşte un fond documentar individual, în care sunt clasate instrumentele
de lucru şl concluziile de specialitate pentru fiecare persoană privată de libertate
asistată sau consiliată.
4.2. Activităţile curente desfăşurate pentru individualizarea regimului de executare
şl asigurarea caracterului progresiv al acestuia.
- Desfăşoară activităţi de consiliere socială a persoanelor private de libertate.
- Acordă consiliere persoanelor care fac parte din mediul de suport al
institutului, în vederea îmbunătăţirii situaţiei sale sociale.
- Solicită, atunci când consideră necesar, informaţii despre situaţia socială a
persoanei private de libertate, de la familie sau rude, cu ocazie vizitelor.30
- Desfăşoară activităţi de mediere între persoanele deţinute vizitate sau nevizitate
şi familie sau rudele acestora ameliorând tensionarea dintre părţi.
- Contactează instituţiile statului abilitate să ofere informaţii necesare
ameliorării relaţiei cu mediul de suport (Primărie, Poliţie, Evidenţa Informatizată a
30 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 37-38
41
Populaţiei, Serviciul de Probaţiune etc).
- Solicită Direcţiei de Asistenţă Psihosocială Protecţia Drepturilor Omului sprijin
pentru reluarea/menţinerea legăturii dintre părinţii aflaţi în familie şi copii.
- Informează şi consiliază persoanele private de libertate cu dlzabilităţi psihice în
legătură cu demersurile şi documentaţia necesare obţinerii mandatului de încadrare
într-o categorie de handicap sau a prelungirii regimului de valabilitate a acestuia, cât
şi pe cele care doresc să înainteze documentaţia necesară în vederea pensionării din
motive medicale.
- Informează şi consiliază deţinuţii cu privire la documentaţia solicitată de Casa
de Pensii, în vederea întocmirii şi a înaintării, de către persoana privată de libertate,
a dosarului pentru obţinerea pensiei anticipată parţial, a pensiei anticipată şi a
pensiei pentru limită de vârstă.
- Sistematizează informaţiile în documentaţia specifică intervenţiei asistentului
social (Fişa socială).
- Clasează toate documentele de specialitate şi lucrările deţinuţilor incluse în
programe de asistenţă socială într-un dosar, arhivat ulterior în fondul documentar.
- Desfăşoară programele specifice cuprinse în Manualul programelor de
intervenţie specifică adresate deţinuţilor cu nevoi speciale, elaborat la nivelul
administraţiei centrale.
- Elaborează programe proprii pe care să le aplice în cadrul activităţii sale, cu
aprobarea directorului Direcţiei Intervenţie Psihosocială din Administraţia Naţională
a Penitenciarelor.
- Colaborează la desfăşurarea unor programe specifice coordonate de ceilalţi
specialişti în intervenţie psihosocială.31
- Întocmeşte mapele programelor pe care le desfăşoară.
- Elaborează materiale centralizatoare, situaţii statistice, documente de analiză,
sinteză sau informare la solicitarea superiorilor ierarhici.
- Realizează studii şi cercetări privind fenomenul criminalităţii şi evoluţia
sistemului penitenciar.
31 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 38-39
42
- Contribuie cu informaţii de specialitate la revizuirea periodică şi actualizarea
Planului individualizat de evaluare şi intervenţie psihosocială.
- Colaborează cu reprezentanţii organizaţiilor guvernamentale şi
meguvernamentale, în vederea desfăşurării de programe sau activităţi în cadrul
aşezământului de detenţie sau în comunitate.
- Iniţiază colaborări cu reprezentanţii societăţii civile (asociaţii laice sau
religioase cu scop caritabil etc), care să acorde sprijin moral/material deţinuţilor.
4.3. Activităţile desfăşurate în perioada pregătirii pentru liberare.
- Coordonează programul de pregătire pentru liberare, în colaborare cu
consilierul de probaţiune.
- Întreprinde demersuri, la solicitarea persoanelor private de libertate lipsite de
suport social, către instituţiile din cadrul administraţiei publice cu atribuţii în
soluţionarea problemelor acestora (Primării, Direcţii de Asistenţă Socială şi
Protecţia Drepturilor Copilului, Serviciile de Probaţiune etc).
- Iniţiază colaborări cu reprezentanţii societăţii civile (asociaţii laice sau
religioase), are să acorde sprijin moral/material deţinuţilor ce urmează să fie
eliberaţi.
- Comunică aparţintorilor sau instituţiilor guvernamentale şi
neguvernamentale de asistenţă socială, situaţia persoanei private de libertate care
urmează a fi pusă în libertate, dar fiind bolnavă şi netransportabilă, pe baza
consimţământului aesteia, dat în scris, va fi internată într-un spital din reţeaua
Ministerului Sănătăţii Publice.32
Asistentul social colaborează cu reprezentanţii Serviciului Medical şi ai
Agenţiei Naţionale Antidrog, în cadrul echipelor pluridisciplinare sau cu
reprezentanţii organizaţiilor guvernamentale şi neguvernanientale, specializaţi în
asistarea socială a persoanelor private de libertate.
Întreaga activitate a asistentului social în mediul carceral se desfăşoară în
baza prezentei metodologii.33
32 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 39
33 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 39
43
4.3. Modelarea personalităţii umane în penitenciar
Locul ideilor de tratament şi de intervenţie în materie penală nu poate fi
înţeles decât în cadrul unei teorii a cunoaşterii criminologice. S-ar putea obiecta că
ideea de tratament ar putea fi examinată distinct, dar acest lucru nu este posibil :
criminologia este o terapeutică necesară! (F. Dagognet, „Ştiinţă şi Criminologie", în
documentele celui de al 14-lea congres de criminologie, LYON, 1964).
Noua terminologie - tratament moral, tratame criminologie - este utilizată
ca o armă de luptă împotriva sau de represiune. Politica de tratament este de la
început o orientare penitenciară destinată să redea condamnatului o şansă veritabilă
de a redeveni un cetăţean liber. Acest umanism recunoaşte deţinutului dreptul la
tratamentul de resocializare.
In mod obişnuit există tendinţa de a identifica criminologia cinică cu
readaptarea socială a delicventului. Noţiunea de tratament desemnează măsurile de
prevenire individuală a recidivei, soluţiile sale depinzând în mod esenţial de
cercetările clinice în acest domeniu. Dar dacă se stabileşte că unii delicvenţi în
stadiul actual al cunoştinţelor, nu mai sunt accesibili tratamentului de
resocializare, rezultă că nu trebuie confundată criminologia clinică cu doctrina
readaptării sociale.34
Istoria ideii de tratament (BECCARIA), este a unei discipline care
oscilează între drept, medicină, politică şi morală. De aceea, politica de tratament a
fost criticată de cel care gândeau că este imposibil să judeci delicventul, din moment
ce deseori societatea are mai multă responsabilitate decât el în ce priveşte
infracţiunea comisă. Lucrurile nu sunt deloc simple deoarece obiectul criminologiei
nu este un fenomen social oarecare, ci un rău social împotriva căruia trebuie luptat : 34 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 99
44
este deci implicată o judecată de valoare negativă şi nu o simplă judecată asupra
realităţii. Această constatare face din criminologie o ştiinţă în acelaşi timp teoretică
şi practică.
Ideea de dirijare este inerentă noţiunii de tratament, dar pentru a avea o
imagine clară trebuie abordată problema prin prisma medicinii. în medicină
tratamentul are ca obiectiv întoarcerea la starea normală sau apropierea de aceasta.
Or, starea normală poate fi raportată la un organ anume sau la organismul
pacientului în integritatea sa. In acest caz, tratamentul este un efort calificat pentru a
elimina ceea ce împiedică menţinerea şi dezvoltarea, luate ca norme.
Revenind în domeniul penologiei, pedepsind, corpul social se comportă ca
un organism viu care reacţionează la o leziune : el apără o ordine interumană
bazându-se pe natura omului. Considerând criminalitatea ca anormală, lucrurile se
complică deoarece nu „bolnavul" este cel care califică propriile tendinţe ca trebuind
să fie evitate sau corectate.
A vorbi despre tratament înseamnă a admite că delicventul are ceva
special care se adaugă calităţii sale de om, fără a fi inerent acestuia. Şi mai departe,
trebuie să luăm în consideraţie şi eventualele slăbiciuni şi perversităţi atât de
frecvent întâlnite la oameni. Omul nu ar face obiectul tratamentului fără ideea de
rău,dar ,prin definiţie , un tratament nu poate pune capăt decât îa ceea ce este
urmarea unui accident. Ideea de tratament implică prezenţa la delicvent a unor
structuri psihice specifice care se suprapun pe structurile personalităţii normale. A
defini anormalitatea prin inadaptare socială înseamnă a accepta ideea că individul
trebuie să se înscrie normelor unei anume societăţi oricum ar fi ea constituită sau
condusă .35
Folosind noţiunea de tratament, nu înseamnă numai o apropiere de ştiinţa
medicală, ci înseamnă de asemenea, îndepărtarea de drept, de vocabularul său, de
tehnicile şi temeiurile sale moderne. Adoptând un asemenea limbaj, criminologii se
separă de tradiţia juridică, dar în acelaşi timp îi subliniază limitele.
De fiecare dată când este hotărâtă o intervenţie asupra persoanei, dreptul
are vocaţia să o protejeze fie controlând oportunitatea măsurii, fie controlându-i
35 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 99-100
45
modalităţile de realizare. Iată de ce, autoritatea competentă pentru a efectua aceste
alegeri nu este specialistul sau echipa criminologică care a studiat delicventul şi a
apreciat cazul. Acesta joacă numai rolul de consilier, de expert. Decizia va fi luată
de o autoritate publică : tribunalul, atunci când alegerea este efectuată la nivelul
condamnării, autoritatea însărcinată cu executarea sancţiunii, atunci când aceasta
intervine după condamnare.
Studiul ideilor de tratament şi de intervenţie în materie penală, determină
anumite întrebări în legătura cu statutul realităţii în criminologie. Universul moral al
criminalului este, într-un fel, detaşat de realitate. Universul pe care acesta şi-l poate
crea ca decor al acţiunilor sale este o ficţiune. Intr-un anumit sens, criminalul
obişnuit trăieşte într-o lume la marginea realităţii în care EUL său este rege.
Din acest moment, perceperea de către criminolog a realului dobândeşte o
importanţă deosebită: dacă delicventul poate sfida realitatea socială, pot fi sfidate
constrângerile pe care le include şi responsabilităţile pe care le creează? O asemenea
poziţie nu face trimitere numai la bazele etice ale criminologiei ci şi la determinarea
surselor calificării unui act drept crimă. Postulatul iniţial delicvenţă-nondelicvenţă
este comparabil cu opoziţia dintre maladie şi crimă : dacă maladia este un rău
natural (invariabil, general şi permanent) atunci crima este un rău oarecum artificial,
variabil după împrejurări şi epoci.
Trebuie să admitem existenta unei ordini imanente lumii noastre, o ordine
inevitabilă ca şi legile cosmosului. Pedeapsa compensează trecutul şi este necesar să
se impună vinovatului o pedeapsă dacă nu dorim să-1 excludem pe acesta din
societate. Reintegrarea socială nu poate fi acordată decât cu acest preţ pentru că nici
o societate nu poate exista fără un minim axiologic.36
Primirea de către populaţie a măsurilor ce vizează tratamentul
delicvenţilor depinde de locul - mai ales simbolic - care le este conferit în gama de
reacţii îa criminalitate : populaţia va accepta un tratament dacă acesta comportă o
suficientă reprobaţiune simbolică (în caz contrar îl va refuza).
Scopul tratamentului fiind transformarea delicventului în nondelicvent, se
va tinde întotdeauna să se impună un model mai constrângător : un drept care
36 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 100
46
pedepseşte va indica ce nu trebuie făcut iar un drept care tratează va preciza ce
trebuie făcut. Obiectivul final va fi desigur, de a-i da delicventului simţul
responsabilităţii. Singura problemă este cea a gradualltăţii: care este limita îa care
intervenţia reeducativă nu mal este admisibilă şi, reciproc, unde refuzul valorilor de
către delicvent nu mai poate fi acceptat.
4.4. Educatorul în mediul penitenciar
Activitatea de reeducare a celor care au încălcat prevederile legilor şi a
normelor de convieţuire socială presupune din partea personalului cunoştinţe
aprofundate de psihologie. Prin toată activitatea sa, educatorul trebuie să faciliteze
apropierea de ei a deţinutului, să stabilească relaţia dintre infracţiune şi constantele
personalităţii acestuia, să pregătească terenul unei noi raportări la valorile sociale
după executarea pedepsei. Pentru atingerea acestor obiective sunt necesare calităţi
psihologice deosebite.
În primul rând, educatorul va trebui să aibă o concepţie clară despre lume
şi viaţă, despre sistemul social pe care îl reprezintă. A fi partener de discuţie cu un
individ care a greşit faţă de societate nu este posibil decât dacă educatorul este un
punct de referinţă pentru infractor, un model de înţelegere profundă a structurilor
realităţii, a poziţiei autentice a omului în lume, a îndatoririlor şi drepturilor sale.37
Capacitatea de a înţelege cadrul intern al subiectului, lumea lui
obişnuită de trăiri şi semnificaţii care ar mai putea fi denumită şi empatie, chiar dacă
nu este ştiinţifică, este suficient de exactă pentru a realiza un comportament optim
faţă de deţinut. 38
37 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 100-10138 Tudorel Butoi şi Ioana-Teodora Butoi, Tratat de psihologie judiciară -teorie şi practică, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p.378
47
Deşi empatia se găseşte în grade variabile la diferite persoane,
experienţa profesională a educatorului joacă un rol major în optimizarea ei. Între
calităţile educatorului nu vor putea lipsi sensibilitatea faţă de complexitatea
diferitelor motivaţii infracţionale, uşurinţa de a stabili relaţii umane, tactul, o mare
disponibilitate de a asculta, curiozitate şi interes pentru persoane privite în
individualitatea lor.
Desigur există anumite diferenţieri între educatorul care lucrează într-un
centru de reeducare faţă de cel dintr-un penitenciar. În centru de reeducare
educatorul acţionează mal direct şi sistematic pentru integritatea minorilor în
societate, propunându-le modalităţi de comportament acceptate social. A fi un
exemplu de conduită pentru minori este esenţial pentru educatorul din şcolile
speciale.
Cu toată multitudinea diferenţelor individuale, conduitele şi acţiunile
educatorilor au anumite trăsături comune care pot servi la conturarea unor tipuri şi
pot fi observate sub forma unor caracteristici dominante. Iată câteva din acestea:
• educatorul amabil: amabilitatea permite deţinutului să se exprime liber,
iar educatorul să sesizeze mai bine particularităţile psihologice ale
subiectului. Există şi o amabilitate de suprafaţă, o „mască" rău ajustată
care trădează adevărata atitudine şi-1 va inhiba pe subiect;
• educatorul autoritar : caută să impună deţinutului voinţa lui. Sigur de
sine, „îşi fixează subiectul" dorind să-1 domine. Postura rigidă a
corpului şi capului trădează această intenţie. Aşteaptă momentul în care
poate intervenii cu eficienţă, conduce discuţia luând în considerare toate
amănuntele;
• educatorul cabotin : în mod normal orice educator trebuie să fie şi un
bun actor : să poată simula nerăbdarea, simpatia fără a-şi pierde
vreodată sângele rece. Dar daca va exagera in teatralizarea unor
atitudini, se va trăda ceea ce va avea ca urmare închiderea deţinutului în
sine;39
39 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 101-102
48
• educatorul vorbăreţ : emite un adevărat potop de cuvinte, întrerupe des
deţinutul, propune exprimări mai potrivite (din punctul lui de vedere),
anticipează cu voce tare ce vrea să spună subiectul mai departe etc.
Cauzele acestui debit verbal exagerat pot fi nevoia de descărcare a
tensiunii afective sau trebuinţa afirmării de sine, ceea ce va afecta
calitatea convorbirilor cu deţinuţii;
• educatorul patern : dat fiind specificul relaiei educator-deţinut, există
posibilitatea ca primul să manifeste o conduită asemănătoare cu a „tatălui", iar al
doilea una „infantilă".40
4.5. Sprijinirea deţinuţilor prin implicarea lor în activităţi practice
Într-o lume în continuă schimbare, calitatea vieţii depinde de
abilitatea de a răspunde adecvat acestei schimbări, prin pregătire, adaptabilitate şl
contribuţia fiecăruia îa viaţa comunităţii. Spaţiul penitenciar este prin definiţie un
spaţiu închis, dihotomic (divizează populaţia penitenciară în două grupuri de o parte
şi de alta a gratiilor), penal din punct de vedere juridic, al autorităţii, şi, nu în ultimul
rând, este un câmp de forţe - determinat de tacticile de influenţare ale cadrelor şi de
cele de rezistenţă ale deţinuţilor.
Adaptarea la mediul penitenciar este dificilă din cauza privaţiunilor la care
este supus deţinutul şi deoarece trebuie să se adapteze la noi reguli şi
comportamente. O dată cu intrarea în penitenciar, individul resimte, într-o măsură
mai mare sau mai mică, în funcţie de vârstă, de structura sa psihologică, de gradul de
maturizare socială şi de nivelul de cultură, efectele privării de libertate şi
reacţionează într-un mod personal la această nouă situaţie. Personalitatea deţinuţilor
40 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 102
49
cunoaşte sau tinde să înregistreze un proces de degradare. Pe mulţi dintre ei liberarea
îi găseşte, de regulă, nepregătiţi sufleteşte, pesimişti în ceea ce priveşte reinserţia
socială, convinşi că vor fi etichetaţi tot restul existenţei, cu sentimentul că vor fi
depăşiţi de viaţă în ciuda eforturilor pe care le vor face.41
În aceste condiţii, devine deosebit de importantă funcţia educativă a
penitenciarului, prin derularea de programe cultural-educative cât mai diverse
urmărindu-se fundamentarea unei reinserţii sociale viabile a persoanelor aflate în
custodie.
În contextul penitenciar, dintre toate trebuinţele educaţionale, munca
este cel mai pregnant conştientizată la majoritatea deţinuţilor. în procesul educativ,
munca este concepută ca un mijloc de formare profesională, morală, civică. în cadrul
educaţiei în sprijinul muncii se desfăşoară acţiuni pentru stimularea activităţilor
productive, familiarizarea cu lumea ocupaţiilor în economia de piaţă şi implicaţiile
în comportamentul uman, pentru formarea atitudinii participative faţă de muncă şi a
deprinderilor de a lucra organizat în colectiv, pentru formarea simţului de
răspundere faţă de actul de muncă şi de calitatea produselor.
Dacă folosirea la muncă a deţinuţilor nu ar fi însoţită şi sprijinită de
acţiuni educative şi organizatorice, aceasta nu ar fi în măsură, singură, să producă, în
timp, mutaţii pozitive în conştiinţa condamnaţilor. Folosirea la muncă şl activităţile
educative în sprijinul muncii sunt laturi interdependente ale aceluiaşi întreg - munca
în penitenciar - care se condiţionează reciproc.
Din acest punct de vedere, în cadrul sistemului de programe socioeducaţionaîe,
aplicat în scopul recuperării deţinuţilor în penitenciar, sunt incluse programe care
vizează completarea nivelului de şcolarizare al deţinuţilor, formarea profesională,
asistenţa sociofamilială, educaţia moral-civică, educaţia juridică etc.42
Şcolarizarea organizată şi desfăşurată în penitenciar constituie o
componentă principală a normalizării şi încurajează independenţa şi
responsabilitatea deţinuţilor. Şcolarizarea sau continuarea şcolarizării deţinuţilor în
perioada executării pedepsei cu închisoarea sunt opţionale. Cu deţinuţii neştiutori de
41 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 24542 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 245-246
50
carte se organizează cursuri de alfabetizare. Factorul fundamental în şcoală este
educaţia, prin intermediul căreia se dezvoltă capacităţi şi se echilibrează
conduite. Un şcolar eşuat este şi un neprofesionalizat care poate să devină un
nonlntegrat social. Aşa se explică de ce, în majoritatea cazurilor de indivizi care au
săvârşit fapte antisociale, se argumentează Ideea că Inadaptarea socială, rezultat al
nediferenţierii şi nespecializării corespunzătoare a instruirii, constituie în multe
cazuri o premisă a inadaptării sociale şi a delicventei. Suntem conştienţi că,
procentual, prin cursurile de şcolarizare organizate în penitenciar nu reuşim să
acoperim decât în mică parte deficienţele socioadaptative ale deţinuţilor, dar este un
pas important care contribuie, alături de celelalte activităţi, la resociaîlzarea
persoanelor aflate în custodie penitenciară.
Ca o continuare a activităţii de şcolarizare, de o importanţă deosebită
este problema calificării şl recalificării profesionale a deţinuţilor, activitate
focalizată asupra nevoilor individului în contextul particular al constrângerilor ce
acţionează asupra lui. Această activitate trebuie să le permită deţinuţilor să obţină o
calificare, să dobândească o creştere a nivelului de pregătire în scopul de a răspunde
unor nevoi reale de personal calificat pentru agenţii economici. Activitatea de
formare şi reabilitare profesională este organizată avându-se în vedere opţiunea
deţinuţilor, caracteristicile personale ale acestora care îi recomandă pentru o anumită
meserie, cunoaşterea realităţii ofertei de pe piaţa muncii, valorificarea optimă a
resurselor materiale.
Demersurile întreprinse în cadrul penitenciarului pe linia recuperării
socioprofesionale nu trebuie să includă penitenciarul în topul instituţiilor cuîtural-
formatie ale societăţii, ci să contureze în opinia comunităţii ideea că penitenciarul
este un segment social a cărui activitate trebuie sprijinită şi orientată către scopurile
fundamentale ale societăţii civile.43
Legătura strânsă între penitenciar şi reprezentanţii societăţii civile
devine deosebit de Importantă pe linia recuperării sociale a Individului şi poate
atenua şocul pe care fiecare deţinut îl resimte la punerea lui în libertate, el fiind
nevoit să facă faţă atât unui angrenaj socioeconomic nepregătit să-1 integreze, cât şi
43 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 246
51
prejudecăţilor îa care este supus în societate, toate acestea contribuind la eventuala
iui orientare către lumea interlopă şi, implicit, către o nouă cale infracţională. De
aceea este foarte Important ca, pe lângă eforturile de adaptare a individului la mediu,
să se urmărească şi o adaptare a mediului, astfel încât să-1 poată integra pe cel care
doreşte acest lucru cu sinceritate. Adaptarea reciprocă nu se poate realiza decât prin
comunicare.
Îmbrăcând forma activităţilor lucrative-productive, a programelor de
şcolarizare, profesionalizare, art-terapie, educaţie moral-religioasă sau a învăţării
prin asimilarea de modele comportamentale, iniţiativele prezentate mai sus au un
singur scop : susţinerea persoanelor aflate în detenţie în eforturile proprii vizând
reintegrarea lor socială. Toate demersurile şi iniţiativele menţionate se bazează pe o
riguroasă cunoaştere a situaţiei persoanelor condamnate, perspectiva medicală
asupra posibilităţilor de susţinere a acestor persoane fiind de un real folos.44
4.6. Activităţile instructiv-educative şi rolul lor în susţinerea persoanelor condamnate
Dreptul la învăţătură al fiecărei persoane este garantat de Constituţia
României, care la art. 32 stipulează : „Dreptul la învăţătură este asigurat prin
învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional,
prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de
perfecţionare".
In cazul în care învăţarea, ca lege fundamentală ce favorizează
procesele integrativ-adaptative ale fiinţei umane, se află în defect, cel pus în situaţia
de a asimila o experienţă prin învăţare şi de a opta pentru tabla de valori pozitive ale
societăţii se situează pe o poziţie de refuz al învăţării, optându-se concomitent şi căii
de acces spre valoare şl valorilor înseşi. Ca urmare, pe lângă funcţia custodială,
44 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 246-247
52
penitenciarului îi revine, prin modul de concepţie a activităţilor şi numărul de
deţinuţi cuprinşi, sarcina reducerii vulnerabilităţii lor sociale, a fundamentării
maturizării lor spirituale şi construcţia unei moralităţi funcţionale după liberare.
Şcolarizarea organizată şi desfăşurată în penitenciare constituie o
componentă principală a normalizării şi încurajează independenţa şi
responsabilitatea deţinuţilor. Activitatea de şcolarizare se organizează pentru
deţinuţi apţi a fi şcolarizaţi care nu au absolvit învăţământul primar sau gimnazial,
pentru deţinuţii care nu depăşesc 40 de ani şi, în mod excepţional, şi pentru cei care
reuşesc să demonstreze interes constant, precum şl aptitudini în sensul completării
nivelului de şcolarizare. Numirea şi eliberarea în şi din activitate a personalului
didactic de conducere şi de predare de la unităţile şcolare şi clasele care funcţionează
în penitenciare se realizează în condiţiile stabilite de Statutul personalului didactic,
selecţionarea personalului făcându-se în conformitate cu criteriile stabilite pentru
personalul civil din Ministerul Justiţiei.
Premisele juridlco-administrative ale funcţionării Şcolii generale
nr.41, ca instituţie de învăţământ cu dublă subordonare, sunt stipulate în Protocolul
privind asigurarea şcolarizării şi profesionalizării persoanelor aflate în custodia
Direcţiei Generale a Penitenciarelor încheiat între MEC (nr. 4730/12.10.2001) şi
Ministerul Justiţiei (2410/22.10.2001), ca instituţii al căror interes legat de
persoanele aflate temporar în custodia DGP, în strânsă legătură cu nevoile societăţii
civile, vizează securitatea mediului social, promovarea valorilor morale, recuperarea
şi resociaîizarea persoanelor cu comportament antisocial.
Ca bază materială, Şcoala generală nr. 41 îşi desfăşoară activitatea în
cinci săli de clasă şi o cancelarie, spaţii puse la dispoziţie de către penitenciar şi
adaptate desfăşurării procesului didactic, iar ca resurse umane: un învăţător titular
(grad didactic II), 4 profesori titulari (2 cu gradul II, unul cu gradul I şi unul cu
definitivat), un maistru instructor, 2 ingineri, un psiholog.45
În şcoală funcţionează:
• învăţământ primar : clasele I-IV, cursuri de zi în clase simultane;
45 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 261-262
53
învăţământ gimnazial : clasele V-VIII, cursuri de preprofesionalizare, cu durata
de un an şcolar, privind iniţierea în meseriile de
zugrav/vopsltor/tapetar şi dulgher construcţii generale.
Planul-cadru de învăţământ pentru învăţământul special integrat în
cazul unităţilor şcolare din subordinea Direcţiei Generale a Penitenciarelor este
aprobat prin Ordinul MEC nr. 3529/23.03.2001. Derularea programului de
şcolarizare este urmărită prin controale periodice asupra activităţii desfăşurate, prin
asistenţă la orele de curs, prin rapoarte trimestriale privind evoluţia sa, încercându-se
astfel stabilirea progreselor înregistrate de deţinuţii-eîevi în cadrul procesului de
învăţământ. Verificarea, notarea şi aprecierea cunoştinţelor şi deprinderilor
deţinuţilor-elevi este un proces ce se desfăşoară pe parcursul întregului an, în
conformitate cu prevederile regulamentelor aprobate de MEC.
Evidenţa şi eliberarea documentelor de absolvire sunt de competenţa
unităţii de învăţământ organizatoare, în speţă a Şcolii generale nr. 41, certificatele
de şcolarizare sau adeverinţele păstrându-se la dosarul de penitenciar pentru ca,
ulterior, să fie înmânate deţinuţilor la punerea în libertate. în aceste documente nu
se fac menţiuni cu privire la starea de detenţie a acestora.
Factorul fundamental în şcoală este educaţia, prin intermediul căreia se
dezvoltă capacităţi şi se echilibrează conduite. In linii mari, şcoala face educaţie
prin instruire. Învăţământul, forma de cultură pe planul vieţii sociale şi al persoanei,
susţine procesele de adaptare la condiţiile vieţii, consolidarea culturii, integrarea cu
mai mare uşurinţă în diferite contexte ale vieţii sociale.46
4.7. Activitatea de reintegrare socială şi supraveghere la nivel
46 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 262
54
individual
Activitatea de asistare la nivel individual a infractorilor resupune trei
tehnici esenţiale : interviul, consilierea şi, ca o derivaţie a acesteia, interviul
niotivaţional.
4.2.1. Interviul
Interviul este principalul instrument al fiecărui consilier de reintegrare
socială şi supraveghere care poate fi privit ca o structură pentru operaţionalizarea
interacţiunii dintre acesta şi client. Fiecare consilier de reintegrare socială şi
supraveghere are propriul stil de a intervieva. Interviul este şi o abilitate, şl o artă
care se învaţă practicând-o.
Pentru o practica optimă, este totuşi nevoie ca practicianul să dispună de
un ghid care să cuprindă pregătirea şi etapele interviului, precum şi abilităţile pe
care consilierul de reintegrare socială şl supraveghere le utilizează în timpul
interviului.
Fiecare interviu are un scop şi o serie de obiective specifice. În funcţie de
scopul său, interviul poate fi:
• de diagnostic;
• de explorare:
• terapeutic.47
Există o serie de variabile care pot influenţa natura interviului:
• cum a fost interviul iniţiat — dacă a fost sau nu planificat, dacă avem
un client voluntar sau unul involuntar etc;
• unde se desfăşoară interviul — în birou, într-o celulă, într-o cameră de
spital sau acasă;
• experienţa clientului şi a asistentului social de a lucra împreună.
Fiecare interviu va fi diferit. Consilierul de reintegrare socială şi
supraveghere trebuie să fie flexibil în structurarea şi conducerea interviului, în
47 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 340-341
55
funcţie de scopurile interviului şi de nevoile clientului. Ca regulă, interviul trebuie să
fie condus astfel încât să încurajeze interacţiunea şl să consolideze relaţia
profesională.
a) Pregătirea interviului
In vederea pregătirii interviului, consilierul de reintegrare socială şl
supraveghere are următoarele sarcini: 1) pregătirea mediului în care se va desfăşura
interviul, 2) planificarea conţinutului interviului şi 3) armonizarea celor două sarcini
anterioare. înaintea oricărui interviu, consilierul de reintegrare şi supraveghere
trebuie să pregătească astfel condiţiile fizice de desfăşurare a acestuia. Dacă
interviul se va desfăşura în birou, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere
trebuie sa organizeze spaţiul astfel încât să încurajeze interacţiunea. Astfel, va aranja
scaunele pe acelaşi nivel, fără ca vreun obiect să se interpună între ele, va anunţa să
nu fie întrerupt la telefon sau la uşă, va pregăti aparatele de înregistrat numai cu
consimţământul clientului.
O atenţie deosebită se acordă timpului de desfăşurare a interviului,
astfel încât nici clientul, nici consilierul de reintegrare socială şi supraveghere nu va
fi grăbit, nici interviul nu va dura la nesfârşit.
Dacă interviul se desfăşoară în afara biroului, consilierul de
reintegrare socială şi supraveghere trebuie să găsească un loc în care discuţia sa nu
poată fi ascultată de alte persoane şi să nu fie deranjaţi. Ideal este ca mediu! în care
se desfăşoară interviul să fie confortabil, dar să nu albă prea multe elemente
decorative care ar putea distrage atenţia clientului. 48
În planificarea conţinutului interviului, consilierul de reintegrare
socială şi supraveghere trebuie să ţină seama de scopul şi obiectivele acestuia.
Planificarea se realizează în vederea identificării sarcinilor concrete şi a
informaţiilor necesare înainte ca interviul să înceapă. Consilierul de reintegrare
socială şi supraveghere va trebui să revadă notiţele interviurilor anterioare şi
planificarea iniţială a intervenţiei. Vor fi stabilite structura şi întrebările interviului.
Aceasta se realizează pentru a da interviului o formă, un sens, şl o „consistenţă". In
desfăşurarea interviului, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere trebuie să
48 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 341
56
fie flexibil, adaptând interviul la nevoile clientului. Din acest punct de vedere,
interviul poate fi directiv sau nondirectiv (liber), în funcţie de cât de structurat este
interviul.
În armonizarea celor două sarcini anterioare, consilierul de reintegrare
socială şi supraveghere trebuie să ţină seama şi de nevoile pe care clientul le-ar
putea avea, astfel încât acesta să primească răspunsurile de care are nevoie. Tot
înainte de desfăşurarea interviului, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere
trebuie să reflecteze asupra propriilor atitudini sau sentimente care ar putea influenţa
comunicarea sa cu clientul.
b) Etapele interviului
Toate interviurile au trei părţi:
• faza de început;
•faza de mijloc sau a lucrului împreună;
•sfârşitul.49
Fiecare fază are scopuri distincte. Faza de început debutează cu
momentul în care consilierul de reintegrare socială şi supraveghere ia numele
clientului şi încearcă sa-1 facă pe acesta să se simtă confortabil. Consilierul de
reintegrare socială şi supraveghere trebuie să reducă tensiunea şi să discute orice
manifestare de ostilitate, astfel încât să se asigure participarea deplină a clientului la
procesul de intervievare. Observarea acestor posibile obstacole se realizează prin
interpretarea comportamentului nonverbal şi prin întrebări legate de starea de spirit
sau de ultimele evenimente ori situaţii prin care a trecut clientul. De asemenea, în
aceeaşi fază, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere va negocia cu clientul
scopul întâlnirii şi durata interviului.
O importanţă deosebită o au relaţia de lucru şi comunicarea. Acestea
sunt ingredientele oricărei intervenţii în asistenţă socială.
Faza de mijloc începe atunci când clientul este pregătit să discute
despre ce a fost stabilit în faza iniţială. Conţinutul acestei faze diferă în funcţie de
sarcinile interviului atunci când împrejurările o cer. O atenţie deosebită va fi
49 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 341-342
57
acordată calităţii comunicării între client şi consilierul de reintegrare socială şi
supraveghere.
Când timpul alocat interviului se aproprie de sfârşit, consilierul de
reintegrare socială şi supraveghere sumarizează cele discutate în timpul interviului,
apoi, împreună cu clientul, elaborează un plan pentru întâlnirile următoare, stabileşte
responsabilităţile fiecăruia şi timpul şi locul viitorului interviu. Dacă este ultimul
interviu, clientul trebuie ajutat să spună „La revedere" şi să I se dea permisiunea să
revină atunci când mai are dificultăţi.
4.2.2. Consilierea
În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere : una centrată pe
rezolvarea de probleme şi una centrată pe persoană. Carl Rogers a dezvoltat un
model de consiliere nondirectiv, aceasta însemnând în bună parte că nu consilierul,
ci clientul decide ce se va discuta şl în ce succesiune. Rolul consilierului este doar de
a facilita şi încuraja discuţia. De cele mai multe ori, aceasta se concentrează asupra
lumii emoţionale a clientului, şi nu asupra unor probleme. Problemele pot fi o
manifestare a unor tulburări emoţionale ale clientului. Consilierul trebuie să fie
împreună cu clientul încă de Ia începutul procesului. Aceasta înseamnă că atitudinea
consilierului este una deschisă, autentică, astfel încât clientul va renunţa la
mecanismele de apărare. Empatia este fundamentul procesului de consiliere.50
Abordarea centrată pe persoană accentuează în principal
capacităţile şi punctele tari ale clientului. După cum anticipam mai sus condiţiile de
desfăşurare a unei bune consilieri sunt enapatia, o „căldură" nonposesivă, acceptarea
şi autenticitatea.
Empatia se poate defini ca „intrare/păşire" în lumea interioară a unei alte
persoane, cu scopul de a înţelege gândurile, sentimentele, comportamentele şi
semnificaţiile pe care persoana respectivă le atribuie unor evenimente. în acelaşi
timp, consilierul rămâne însă el însuşi, empatia nepresupunând identificare. Nivelul
empatiei este strâns corelat cu gradul în care clientul reuşeşte să-şi exploreze lumea
interioară.
50 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 342-343
58
„Căldura" nonposesivă se exprimă în general prin : limbajul trupului
( postură, proximitate, spaţiu personal, contact vizual), cuvinte şi vorbire (tonul,
tipul cuvintelor etc), congruenţa acestora. Orice nepotrivire a cuvintelor cu limbajul
nonverbal creează confuzie. Căldura şi apropierea trebuie utilizate cu maximă
atenţie. Cineva foarte „rece", distant, cinic şi neîncrezător se poate simţi ameninţat
în faţa unei persoane care se arată „caldă" şi plină de afecţiune. Căldura şi
apropierea sunt atributele care înlesnesc formarea alianţei de lucru dintre client şi
asistentul social.
Autenticitatea reprezintă gradul în care consilierul este el însuşi în
cadrul relaţiei cu clientul.
Ca bază a comunicării, autenticitatea este în acelaşi timp şi o precondiţie
a empatiei care încurajează clientul să se exploreze şi să fie, la rândul lui, sincer şi
deschis. Într-o relaţie în care consilierul este autentic, clientul se simte potrivit
afirmaţiilor următoare :
• Este el însuşi în relaţia noastră;
• Nu cred că ascunde ceva cu privire la ceea ce simte despre mine;
•Simt că pot să am încredere în el.51
Acceptarea este o altă condiţie esenţială în consiliere. Ea conţine Implicit o
alta, şi anume cea a recunoaşterii unicităţii persoanei. Acceptarea este cadrul necesar
schimbării şi uneori acţionează ca „dizolvant" al urii şi resentimentelor. Un
antiexemplu a ceea ce s-ar numi acceptare este foarte bine sintetizat de expresia „îmi
va păsa de tine dacă....". Un client care se simte acceptat face afirmaţii de genul:
„Sentimentele sale faţă de mine nu depind de cum mă comport eu faţă de el". Pot să-
mi exprim toate sentimentele mele faţă de el pentru că rămâne acelaşi faţă de mine".
Trebuie, totuşi, să recunoaştem că acceptarea nu este un fenomen de genul „totul sau
nimic", ca un tot perfect. Consilierii au în general grade diferite de acceptare care
pot varia de la zi la zi sau de la client la client. Dacă acceptăm oamenii aşa cum sunt
el, la rândul lor, aceştia ne vor accepta pe noi aşa cum suntem.
4.2.3. Interviul motivaţiomal
51 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 343
59
Este o continuare a consilierii nondirective şi are ca scop şi dezvoltarea
motivaţiei pentru schimbare. Interviul, ca metodă, s-a născut în urma unor dezbateri
la care au tlcipat psihologi norvegieni specialişti în problema abuzului de alcool
(Miller, 1983). Ulterior, acelor dezbateri le-au fost identificate numeroase aplicaţii
clinice ale metodei în Canada, Olanda, Marea Britanie şi Statele Unite. Metoda s-a
dovedit eficientă în special cu persoanele care nu doresc schimbarea sau care au
sentimente ambivalenţe cu privire la aceasta.
Caracteristicile metodei pot fi sintetizate după cum urmează:
• este o strategie mal mult de convingere decât de coerciţie;
• presupune mai mult suport şi sprijin decât argumentaţie;
• îl ajută pe client să recunoască şi să facă ceva pentru a-şi rezolva problemele;
• este o metoda care vizează motivaţia intrinsecă a clientului;
• clientul este cel care găseşte argumente pentru schimbare, şi nu asistentul
social.52
Cele cinci principii, aşa cum au fost ele formulate de Miller (1983), sunt:
- exprimarea empatiei;
- dezvoltarea discrepanţelor;
- evitarea discensiunilor
- depăşirea rezistenţelor
- dezvoltarea încrederii în sine.
• Exprimarea empatiei
Empatia, căldura şi ascultarea activă sunt principalele ingrediente ale
interviului motivaţional. La baza tuturor acestor elemente se află ceea ce am
denumit anterior „acceptarea". Toate acestea îl ajută pe consilierul de reintegrare
socială şi supraveghere să înţeleagă sentimentele şi perspectiva clientului fără a-1
blama, judeca sau critica. Mecanismul acceptării este unul aparent paradoxal,
deoarece acceptarea clienţilor aşa cum sunt îi eliberează pe aceştia şi îi ajută să
accepte schimbarea, în vreme ce nonacceptarea creează rezistenţă şi ostilitate. De
52 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 343-344
60
asemenea, acceptarea contribuie îa consolidarea alianţei de lucru, a relaţiei cu
clientul şi dezvoltă stima de sine a clientului, atât de necesară unei schimbări.
Comportamentul-problemă al clientului este considerat ca fiind un blocaj psihologic,
iar ambivalenţa şi rezistenţa la schimbare sunt privite ca fiind normale.53
• Dezvoltarea discrepanţelor
Este al doilea principiu al interviului motivaţional şl are ca obiectiv
crearea şi amplificarea în mintea clientului a unor discrepanţe dintre
comportamentul-problemă şi scopurile generale de viaţă ale acestuia. Miîler (1983)
numea aceste discrepanţe „disonanţe cognitive" şi pot fi sintetizate simplu ca fiind
diferenţe între ceea ce doreşte clientul să devină şi ceea ce este. Principalul
mecanism de subliniere a acestei discrepanţe este conştientizarea costurilor pe care
le presupune actualul comportament atunci când se află în conflict cu speranţele
clientului (să aibă o familie, să aibă un loc de muncă etc). Un exemplu ar fi când
clientul îşi doreşte o familie, dar comportamentul său violent îl împiedică să aibă o
relaţie de lungă durată cu o femeie din mai multe motive : comportamentul violent
se manifestă uneori împotriva acesteia, agresivitatea 1-a determinat de multe ori pe
acesta să intre în conflicte care au generat condamnări cu privare de libertate, deci
departe de casă etc.
Aceste discrepanţe pot fi identificate şi amplificate până când
depăşesc ca intensitate ataşamentul faţă de comportamentul-problemă. Decât să
accentueze motivaţii extrinsece, cum ar fi ameninţarea cu o condamnare sau
presiunile din partea soţiei. Interviul motivaţional presupune clarificarea aşteptărilor
sau scopurilor de viaţă ale clientului şi, apoi , explorarea consecinţelor sau a
potenţialelor consecinţe atunci când comportamentul-problemă intră în conflict cu
acestea.
Când este bine realizat, interviul motivaţional conduce la schimbarea
percepţiei şi a perspectivei fără ca clientul să se simtă sub presiune. Rezultatul
53 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 344-345
61
constă în găsirea motivelor de schimbare de către clientul însuşi, şi nu de către
asistentul social.54
• Evitarea discensiunilor
Cea mai nefericită situaţie este aceea în care consilierul de reintegrare
socială şi supraveghere încearcă să-1 convingă pe client că are o problemă şi că
trebuie să facă ceva în această privinţă, în timp ce clientul se apără şi declară că
procedează aşa cum consideră de cuviinţă. Unul dintre principiile esenţiale ale
interviului motivaţional este de a evita abordările care trezesc rezistenţa clientului.
Atunci când totuşi apare rezistenţa, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere
trebuie să schimbe strategia. Un alt aspect important este cel al etichetării unui
anumit comportament ca fiind infracţional, de alcoolic, de violent etc. În practică s-a
constatat că etichetarea este inutilă şi nu face decât să crească rezistenţa clientului la
schimbare. Alta este însă situaţia în care acesta se autodiagnostichează. Este şi
exemplul celor de la Alcoolici Anonimi : „Nouă nu ne place să catalogăm pe nimeni
ca alcoolic, dar vă puteţi diagnostica singuri foarte repede". În acest mod, clientul
acceptă o anumită etichetă atunci când este pregătit şi numai dacă este convins pe
deplin de acea realitate.
• Depăşirea rezistenţei
Într-o comparaţie uşor forţată, acest procedeu s-ar putea numi „judo
psihologic", adică preluarea forţei şi energiei rezistenţei şi utilizarea lor în avantajul
terapeutului în descrierea realităţii, clientul se foloseşte de o seamă de percepţii care
au la bază informaţii şi cunoştinţe anterioare. în intervenţia sa, consilierul poate să
ofere informaţii suplimentare sau cunoştinţe teoretice ori noi persective, fără însă a
le impune clientului Principiul de bază este cel conform căruia clientul îşi Ia din cele
oferite de către consilier ceea ce are nevoie. Aceasta este o ofertă greu de refuzat. Un
alt mod de a depăşi rezistenţa este de a reformuîa problema şi de a o prezenta spre
rezolvare clientului. Astfel, clientul este Implicat direct în rezolvarea propriilor
probleme, ceea ce i-ar putea consolida sentimentul că este capabil să depăşească
singur toate obstacolele.
54 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 345
62
• Dezvoltarea încrederii în sine
Acest principiu este strâns legat de ceea ce am descris mai sus şi
provine din constatarea mai multor cercetători (Bandura, 1977; Roger şl Mewborn,
1976) care susţin că încrederea în forţele proprii reprezintă un bun predictor al
succesului unei schimbări încrederea în sine poate fi dezvoltată prin mai multe
procedee, dintre care amintim :
- exprimarea convingerii de către consilier asupra capacităţii de schimbare a
clientului;
- transmiterea de către consilier a mesajului „dacă vrei, eu te pot ajuta să te
schimbi", şi nu „eu te voi schimba!";
- utilizarea exemplelor de succes, prezentarea sau invitarea unor foşti deţinuţi care
s-au reintegrat cu succes să le vorbească celor care se pregătesc de liberare etc.55
Interviul motivaţional este deci mai mult o tehnică a consilierii sau o
cale de a fi cu clientul. Este o modalitate de a debloca clientul şi de a începe
procesul de schimbare. în continuare, schimbarea poate fi foarte rapidă şi fără a
necesita asistenţă sau poate solicita o gamă largă de intervenţii de sprijin.56
4.8. Rolul asistenţei religioase în penitenciar
Rolul Bisericii ca factor de unitate în viaţa poporului nostru şi al
preotului în cadrul vieţii religioase, filantropice, culturale etc. Este cunoscut ţi
recunoscut din primele secole ale erei creştine. În decursul Istoriei, Biserica a
traversat vremuri de grea cumpănă, dar nu a uitat niciodată misiunea sa divină de a
descoperii lumii pe Hristos şi de a-i chema pe oameni la pocăinţă spre iertarea
păcatelor, pentru că fiecare om, bun sau rău, credincios sau mai puţin credincios,
55 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 345-34656 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 346
63
încununat cu virtuţi sau stăpânit de patimi, poartă în sine chipul lui Dumnezeu. Grija
pentru cei aflaţi în dificultate a constituit dintotdeauna parte integrală din misiunea
Bisericii.57
Chiar de la începuturi, asistenţa religioasă a constituit în sistemul
penitenciar românesc o latură esenţială a activităţii de reabilitare morală şi spirituală
a deţinuţilor. Toate regulamentele de funcţionare a închisorilor până în 1949 aveau
prevăzut dreptul la asistenţă religioasă a deţinuţilor. In acest sens, regulamentul
asupra regimului de executare a pedepselor din 1942 prevedea la capitolul II
„Educaţia morală si religioasă", art. 199 — „Toţi condamnaţii şi internaţii sunt
admişi a primi asistenţă religioasă, conform cultului lor, autorizat de stat".
După o perioadă lungă de îndoctrinare din perspectiva unei singure
concepţii, cea marxist-leninistă, Biserica si-a revendicat, pe drept, rolul pe care îl
avea în societate. Astfel, ea incetează de a mai fi un „ghetou liturgic" şi iese cu
demnitate în arena socialului. În penitenciar, acest loc de suferinţă şi al reîntoarcerii
la Dumnezeu, Biserica are misiunea de a educa umanitatea prin slujitorii ei şi de a o
face demnă de viaţă supranaturală.
Asistenţa religioasă în penitenciar are ca scop perfectarea în om a
dimensiunii Îndumnezeirii, care este misiunea formatoare a creştinismului de
reconstruire a personalităţii umane. De aceea, una dintre îndatoririle esenţiale ale
slujitorilor Bisericii este activitatea permanentă de propăvăduire a dreptei credinţei
şi de călăuzire a vieţii deţinuţilor în învăţătura Bisericii. Este o activitate de
pastoraţie care se realizează prin mai multe mijloace. Dintre acestea amintim pe cele
mai importante : participarea la cultul divin, la discuţii duhovniceşti şi, nu în ultimul
rând, la Taina Sfintei Spovedanii. Acestea constituie mijloace optime în educaţia
religios-morală a deţinuţilor, având ca scop eliminarea patimilor omeneşti care pot
submima năzuinţa omului spre dobândirea mântuirii.58
Asistenţa religioasă îi oferă deţinutului, prin prezenţa preotului lângă el,
un ocrotitor spiritual, un părinte care se roagă pentru el şi împreună cu el pentru
uşurarea greutăţilor şi îndreaptă gândirea în direcţia eliminării păcatului. Cuvintele
57 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 26658 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 266
64
de învăţătură prezentate de preot la sfârşitul Sfintelor Slujbe au rolul de a favoriza şi
întări virtutea, de a-1 determina pe om să adopte un alt stil de viaţă, contrar celui
trecut, şi în mod esenţial îl ajută pe deţinut să-şi redobândească dreapta judecată şi
dreapta vieţuire, conform cu voinţa lui Dumnezeu.59
Concluzii
Ca domeniu distinct de activitate, asistenţa socială este definită drept
un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii
specializate de protejare a persoanelor, grupurilor şi comunităţilor cu probleme
59 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 266-267
65
speciale, aflate temporar în dificultate, care nu au posibilitatea de a realiza prin
mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă. Scopul fundamental al
profesiei de asistent social este acela de restaurare a capacităţii de funcţionare
normală a indivizilor, grupurilor şi comunităţilor, în acest sens fiind necesară crearea
condiţilor societale necesare funcţionării ,, normaleײ (adică în acord cu standardele
unei societăţi date). Practica asistenţei sociale constă în aplicarea şi utilizarea unor
valori, principii şi metode specifice pentru atingerea următoarelor scopuri:
sprijinirea oamenilor în obţinerea de resurse şi servicii; consilierea şi sprijinirea
psihologică a indivizilor şi microgrupurilor; implementarea sau îmbunătăţirea unor
servicii de sănătatea la nivel comunitar; participarea la elaborarea şi promovarea
legislaţiei sociale.
O serie de meta-analize asupra literaturii de reabilitare a infractorilor
au demonstrat că unele programe au obţinut rezultate pozitive. Eficienţa acestor
programe s-a datorat în principal combinării a patru principii: risc, nevoie,
receptivitate şi profesionalism. Pe baza acestor principii este posibilă o clasificare
a deţinuţilor pentru ca aceştia să primească într-un mod optim serviciile de care au
nevoie.
Gill McIvor enunţă caracteristicile generale ale unui program de
reabilitare performant astfel:
1. se adresează nevoilor clientului din perspectiva rezolvării de
probleme,
2. se adresează celor care prezintă un risc de recidivă ridicat,
3. asigură o intervenţie variată – metode diverse,
4. oferă servicii concrete – nu face psihoterapie dacă clientul nu are
locuinţă.
Structural, un program trebuie să :
1. aibă scopuri şi obiective clare, concrete, măsurabile,
2. să se deruleze într-un mediu receptiv,
3. să promoveze schimbări simple,
4. să fie derulat de un personal profesional şi motivat,
5. să aibă adeziunea participanţilor.
66
Penitenciarul reprezintă cadrul material şi sociocultural în care se execută
pedeapsa cu închisoarea şi asigură condiţii, posibilităţi pentru formarea în anumite
limite, la condamnaţi, a unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept
şi faţă de regulile de convieţuire socială. Locuri de executare a pedepsei privative de
libertate există din cele mai vechi timpuri. Apariţia lor este legată de nevoia
sancţionării celor ce încălcau regulile sociale stabilite. Evoluând în condiţii de
tradiţie, cultură şi civilizaţie diferite, de-a lungul istoriei, închisorile (ca loc de
executare a privărilor de libertate) s-au structurat în sisteme penitenciare specifice.
Dacă pedeapsa privativă de libertate trebuie să fie executată în închisori
organizate după sisteme diferite, avem în vedere modalitatea de executare a pedepsei
privative de libertate, tratamentul aplicat deţinuţilor, modul de organizare
penitenciară (inclusiv administraţia penitenciară) atunci ajungem la sintagmele
sistem penitenciar şi, implicit, regimuri de detenţie.
Executarea pedepselor privative de libertate şi măsura arestării preventive
(în unele cazuri) se realizează în aşezământe de detenţie aflate în subordinea
administraţiei penitenciare. Izolarea persoanelor condamnate la pedepse privative de
libertate este necesară atât sub aspect punitiv, restrictiv de drepturi şi libertăţi, cât
mai ales pentru a face posibilă aplicarea unui tratament şi a unui regim penitenciar
care să permită realizarea scopului şi funcţiilor pedepsei.
Ca reacţie socială contra faptei antisociale, pedeapsa este un mijloc şi o
măsură de apărare socială. Organizarea socială presupune în mod necesar existenţa
şi aplicarea pedepsei persoanelor care încalcă ordinea stabilită. Fiind sancţiune
proprie dreptului penal, pedeapsa se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi
vizează libertatea, bunurile şi drepturile cetăţeneşti ale acestora. Codul Penal, art.52,
prevede ca „pedeapsa este o măsură de constrângere şi mijloc de reeducare a
condamnaţilor". Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. O
trăsătură importantă a pedepsei este dată de caracterul ei strict personal, putând fi
aplicata numai celui care a săvârşit o infracţiune şi numai după ce s-a stabilit
răspunderea penală pentru aceasta. De precizat că „infracţiunea este fapta care
prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală — art. 17,
al. 1, Cod Penal.
67
Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalităţii printr-o triplă reducere:
• a spţiului de viaţă;
• a timpului personal:
─ suspendarea viitorului;
─ relativitatea trecutului;
• a comportamentului social:
─ izolare;
─ abandon.
Etichetarea socială reprezintă o formă a reacţiei sociale, este o stigmă. În
acest caz prima apare ca un produs al reacţiei sociale. Cei care se abat de la normele
sociale sunt etichetaţi ca infractori, ca urmare a reacţiei sociale de răspuns la
criminalitate. Prin etichetare individual este trecut de la o poziţie socială considerată
normală în societate la una de deviant. Reacţia socială presupune existenţa a două
personaje:
• unul individual ─ cel etichetat;
• altul colectiv ─ societatea care etichetează.
Metoda profesionistă de bază, de lucru cu deţinuţii este cea de tip
socioterapeutic şi o abordare dinamică a securităţii şi protecţiei. Metodele
socioterapeutice sunt utilizate în majoritatea penitenciarelor şi dau rezultate bune
în ceea ce priveşte re-educarea şi siguranţa. Cred că o astfel de metodă de lucru
oferă o bază bună pentru introducerea de programe speciale de tratament.
În momentul primirii unei persoane condamnate la închisoare,se încearcă
prima dată aflarea datelor personalităţii sale, starea sănătăţii, posibilităţile de
muncă şi alte caracteristici important în planificarea programului împreuna cu
deţinutul care îşi oferă consimţământul, prin semnătură. Lucrul în echipă este foarte
important în toate penitenciarele în procesul de planificare şi implementare a
programelor. Programele sunt implementate în forme individuale sau de grup de
muncă profesională.
O gamă largă de forme de educaţie este oferită în penitenciare, începând
de la alfabetizarea de bază, şcoala primară şi cursuri de instruire pentru educaţie
generală. Deţinuţii pot, de asemenea, să studieze în colegii şi universităţi. Costurile
de educaţie sunt acoperite de către aceştia sau de familiile lor, în mare parte, şi
68
uneori de către centre de asistenţă socială şi ocupare profesională, sau de către
penitenciar. Problemele principale sunt motivarea deţinuţilor pentru educaţie şi
resursele financiare.
Majoritatea penitenciarelor organizează în cadrul instituţiei activităţi în
timpul liber, activităţi culturale, activităţi recreative(sport), cercuri artistice,
cercuri de croşetat, de goblen, tapiserie, cusut şi confecţionarea de decoraţiuni
pentru pereţi, feţe de masă, articole din lemn şi clei, etc. In unele penitenciare se
organizează expoziţii cu propriile lucrări realizate. Concerte şi spectacole
organizate în închisoare. Trupe de teatru şi uneori performeri de renume merg în
penitenciare pentru a susţine spectacole şi concerte.
Dincolo de durata pedepsei, administraţia penitenciarului primeşte în custodie
două categorii de deţinuţi: cel care se consideră vinovaţi şl cei care neagă orice
vinovăţie. Interpretarea lor asupra faptelor este diferită şi mai ales comportamentul
în timpul detenţiei.
O a doua distincţie care trebuie făcută este determinată de nivelul cultural al
deţinuţilor : cei cu studii sunt mai socializaţi, compensează prin imaginar frustrările
inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menţine la nivel acceptabil de
civilizaţie (vorbire elegantă, îmbrăcăminte curată, politeţe cu cel din jur, legături
strânse cu familia, abonaţi la presă, deschişi la dialog etc). Ceilalţi, sunt marcaţi de
eşecurile existenţiale înregistrate până atunci, pentru ei viaţa nu mai e o construcţie
permanentă ci o vieţuire pur şi simplu; ei ar putea fi numiţi „cei ce nu au ce pierde",
pentru că nu au „carte", nu au o calificare, nu au familie, nu au casă, nu au sănătate,
nu au prieteni.
A treia remarcă are în vedere dinamica stării de sănătate mintală pe timpul
executării pedepsei: o primă categorie îşi păstrează echilibrul sufletesc datorită unor
caracteristici de forţă al eului; a doua categorie sunt cei care intră în penitenciar cu
dizarmonii ale personalităţii, care se accentuează, deşi uneori deţinuţii au certe
beneficii din acest refugiu în boala psihică; a treia categorie se referă la cei care, pe
un fond de normalitate, au căderi depresive în care nevoia lor de ajutor trebuie
satisfăcută în mod calificat.
În sfârşit, din persectiva administraţiei penitenciarului, deţinuţii se mai
împart în cei care muncesc şi cei care nu muncesc. Dar cei care pot munci sunt
69
puţini pentru că nu au ce sau nu au calificarea necesară. Pentru aceştia, detenţia
este un calvar.
Scopul activităţii asistentului social este acordarea de sprijin calificat, în
propunerea soluţionării problemelor sociale cu care se confruntă persoanele aflate
în executarea unei pedepse privative de libertate şi pregătirea acestora pentru
reintegrarea în familie şi comunitate după liberarea din penitenciar, iar
beneficiarul direct al serviciilor prestate de asistentul social este Administraţia
Naţională a Penitenciarelor, prin unităţile sale din teritoriu.
A vorbi despre tratament înseamnă a admite că delicventul are ceva
special care se adaugă calităţii sale de om, fără a fi inerent acestuia. Şi mai
departe, trebuie să luăm în consideraţie şi eventualele slăbiciuni şi perversităţi atât
de frecvent întâlnite la oameni. Omul nu ar face obiectul tratamentului fără ideea
de rău,dar ,prin definiţie , un tratament nu poate pune capăt decât îa ceea ce este
urmarea unui accident. Ideea de tratament implică prezenţa la delicvent a unor
structuri psihice specifice care se suprapun pe structurile personalităţii normale. A
defini anormalitatea prin inadaptare socială înseamnă a accepta ideea că individul
trebuie să se înscrie normelor unei anume societăţi oricum ar fi ea constituită sau
condusă .
Scopul tratamentului fiind transformarea delicventului în nondelicvent,
se va tinde întotdeauna să se impună un model mai constrângător : un drept care
pedepseşte va indica ce nu trebuie făcut iar un drept care tratează va preciza ce
trebuie făcut. Obiectivul final va fi desigur, de a-i da delicventului simţul
responsabilităţii. Singura problemă este cea a gradualltăţii: care este limita îa care
intervenţia reeducativă nu mal este admisibilă şi, reciproc, unde refuzul valorilor
de către delicvent nu mai poate fi acceptat.
Studiu de caz
70
Persoana privată de libertate C.I., în vârstă de 26 ani, a fost condamnată la 4
ani închisoare în urma săvârşirii infracţiunii de furt calificat. Este recidivistă,
aflându-se la a patra intrare în penitenciar.
Provine dintr-o familie cu o situaţie materială precară, mai are 7 fraţi, părinţii
sunt decedaţi. Are o relaţie de concubinaj şi 4 copii.
C.I. solicită sorijinul asistentului social pentru a se căsători cu concubina lui.
Nici el, nici concubina, nu au fost căsătoriţi anterior.
Se constată că nu are certificat de naştere, acesta pierzându-se. Cartea de
identitate provizorie, care i-a fost întocmită la arestare, a expirat. Asistentul social
face demersurile necesare la primăria localităţii în care s-a născut persoana privată
de libertate pentru eliberarea unui extras de naştere. După ce s-a obţinut extrasul,
Serviciul Evidenţă din cadrul penitenciarului face demersurile pentru eliberarea
cărţii de identitate provizorii.
După obţinerea actelor necesare, asistentul social ia legătura cu cabinetul
medical pentru programarea persoanei private de libertate la analize. Ultimul pas îl
reprezintă contactarea ofiţerului de stare civilă, care preia actele, declaraţiile
necesare şi programează oficierea cununiei civile.
Intrarea în legalitate a celor doi va aduce pe viitor avantaje, deoarece doar
căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă este recunoscută de Statul Român.
Colaborarea cu asistentul social a făcut posibilă trecerea la un alt nivel a relaţiei,
aceasta transformându-se din „consensuală” în „legal constituită”.
Anexe
Statistici privind deţinuţii
71
La 01.01.2008 în cadrul sistemului penitenciar se deţineau 7985 persoane, din
care 6521 – condamnaţi şi 1374 – preveniţi. Datele statistice referitor la
caracteristica condamnaţilor după diferite criterii prezintă următoarea situaţie:
1. Caracteristica condamnaţilor după tipurile penitenciarelor.
Tipuri
În realitate se deţin
+- pers. +-%
la 01.01.2008 la 01.01.2007
Închis 3675 (56,36%) 3069 (46,2 %) +606 +19,75
Semiînchis 2507 (38,44%) 3080 (46,3 %) -573 -18,60
Deschis 85 (1,30%) 201 ( 3,0 %) - 116 - 57,71
Pentru minori 168 ( 2,58 %) 214 ( 3,2 %) - 46 - 21,50
Condamnaţi pe viaţă 86 ( 1,32%) 83 ( 1,3 %) + 3 + 3,61
Total 6521 (100 %) 6647 (100 %) -126 -1,90
2. Caracteristica condamnaţilor după infracţiuni.
Infracţiuni În realitate se deţin +-
pers.
+-%
la
01.01.200
la
01.01.2007
72
8
Omorul art.145,147 (art.88,89,92 al
CP an.1961 )
1316
(20,18%)
1320
(19,9 %)- 4 - 0,3
Vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii
art.151(art.95 al CP an.1961)
408
( 6,26%)
388 ( 5,8
%)
+
20+ 5,15
Răpirea unei persoane art. 164 (art.
64;1132 ; 125; 214 al CP an.1961)9 ( 0,14%)
5 ( 0,1
%)+ 4 + 80,0
Traficul de fiinţe umane art. 165(art.
1131;1132 al CP an.1961)
51
( 0,78%)
21 ( 0,3
%)
+
30+ 142,86
Infracţiunile privind viaţa sexuală
art.art.171 -175 (art.art.102,103 al CP
an. 1961)
351
( 5,38%)
379 ( 5,7
%)- 28 - 7,39
Furtul art.186 (art.119 al CP an.1961)1368
(20,98%)
1769
(26,6 %)
-
401- 22,67
Jaful art.187 (art.120 al CP an.1961)426
( 6,53%)
418 ( 6,3
%)+ 8 + 1,91
Tîlhăria art.188 (art.121 al CP
an.1961)
479
( 7,35%)
565 ( 8,5
%)- 86 - 15,22
Însuşirea în proporţii mari şi deosebit
de mari art.195 (art.1231 al CP
984
(15,09%)
839
(12,6 %)
+
145
+ 17,28
73
an.1961)
Traficul de copii art. 206 (art. 1131 al
CP an.1961)9 ( 0,14%)
4 ( 0,1
%)+ 5 + 125,0
Scoaterea ilegală a copiilor din ţară
art.207 (art.1123 al CP an.1961)-
1 ( 0,02
%)- 1 - 100,0
Activitatea ilegală privind circulaţia
substanţelor narcotice art. art. 217-219
(art.2251 al CP an.1961)
256
( 3,93%)
214 ( 3,2
%)
+
42+ 19,63
Infracţiuni economice art. art. 236-25825
( 0,38%)
15 ( 0,2
%)
+
10+ 66,67
Răpirea mijlocului de transport art.
273 (art.182 al CP an.1961)
73
( 1,12%)
56 ( 0,8
%)
+
17+ 30,36
Banditismul art.283 (art.74 al CP
an.1961)
28
( 0,43%)
39 ( 0,6
%)- 11 - 28,21
Acţiunile care dezorganizează
activitatea penitenciarelor art. 286
(art.741 al CP an.1961)
4 ( 0,06%)2 (0,03
%)+ 2 + 100,0
Huliganismul art. 287 (art.218 al CP
an.1961)
100
( 1,53%)
104 ( 1,6
%)- 4 - 3,85
Folosirea ilegală a armelor şi
muniţiilor art.290 şi art.292 (art. 227
28
( 0,43%)
8 ( 0,1
%)
+
20
+ 250,0
74
al CP an.1961)
Atentarea la viaţa judecătorului,
colaboratorului poliţiei art. art. 305,
350 (art.2061 al CP an.1961)
28
( 0,43%)
19 ( 0,3
%)+ 9 + 47,37
Infracţiuni săvârşite de persoane cu
funcţii de răspundere art.art.324-
332(art.184–189 al CP an.1961)
4 ( 0,06%)7 ( 0,1
%)- 3 - 42,86
Infracţiuni militare art. art.364-
392(art.238–270 al CP an.1961)8 ( 0,12%)
3 (0,05
%)+ 5 + 166,67
Alte infracţiuni566
( 8,68%)
471 ( 7,1
%)
+
95+ 20,17
Total6521 (100
%)
6647
( 100 %)
-
126- 1,90
3. Caracteristica după cantitatea de antecedente penale.
În realitate se deţin
+- pers. +-%
la 01.01.2008 la 01.01.2007
Prima dată 3000(46,01%) 2438 (36,68 %) + 562 + 23,05
75
a doua dată 1641(25,16%) 2089 (31,43 %) - 448 - 21,45
a treia dată 962(14,75%) 1090 (16,4 %) - 128 - 11,74
a patra şi mai mult 918(14,08%) 1030 (15,5 %) - 112 - 10,87
Total 6521(100 %) 6647 ( 100 %) - 126 - 1,90
4. Caracteristica după termenul de ispăşire a pedepsei.
În realitate se deţin
+- pers. +-%
la 01.01.2008 la 01.01.2007
Pînă la 1 an 61 (0,94%) 43 ( 0,65%) + 18 + 41,86
de la 1–3 ani inclusiv 611 (9,37%) 632 (9,51 %) - 21 - 3,32
de la 3-5 ani inclusiv 1479 (22,68%) 1473 (22,16%) + 6 + 0,41
de la 5–10 ani inclusiv 2011 (30,84%) 2333 (35,10%) - 322 - 13,80
76
de la 10–15 ani inclusiv 1314 (20,15%) 1298 (19,53%) + 16 + 1,23
de la 15–20 ani inclusiv 584(8,95%) 507(7,63%) + 77 + 15,19
de la 20–25 ani inclusiv 329 (5,04%) 248 (3,73%) + 81 + 32,66
mai mult de 25 ani 46 (0,71%) 30 (0,45%) + 16 + 53,33
pe viaţă 86 (1,32%) 83 (1,25%) + 3 + 3,61
Total 6521 (100%) 6647 (100%) - 126 - 1,90
5. Caracteristica după vîrstă.
În realitate se deţin
+- pers. +-%
la 01.01.2008 la 01.01.2007
Pînă la 15 ani inclusiv 1 (0,02%) 12 (0,18%) - 11 - 91,67
pînă la 16 ani inclusiv 7 (0,11%) 52 (0,78%) - 45 - 86,54
pînă la 17 ani inclusiv 33 (0,51%) 78 (1,17%) - 45 - 57,69
pînă la 18 ani inclusiv 53 (0,81%) 45 (0,68%) + 8 + 17,78
18-21 ani inclusiv 702 (10,77%) 752 (11,31%) - 50 - 6,65
21–30 ani inclusiv 2708 (41,53%) 2803 (42,17%) - 95 - 3,39
77
30–40 ani inclusiv 1779 (27,28%) 1735 (26,10%) + 44 + 2,54
40-50 ani inclusiv 775 (11,88%) 807 (12,14%) - 32 - 3,97
50-55 ani inclusiv 283 (4,34%) 210 (3,16%)td> + 73 + 34,76
55–60 ani inclusiv 104 (1,59%) 90 (1,35%) + 14 + 15,56
mai mult de 60 ani 76 (1,16%) 63 (0,95%) + 13 + 20,63
Total 6521 (100%) 6647 (100%) - 126 - 1,90
6. Caracteristica după starea socială.
În realitate se deţin
+- pers. +-%
la 01.01.2008 la 01.01.2007
Muncitori 1582 (24,26%) 1498 (22,5%) + 84 + 5,61
Funcţionari 98 (1,5%) 127 (1,9%) - 29 - 22,83
Ţărani 1190 (18,25%) 1731 (26,0%) - 541 - 31,25
78
Militari 23 (0,35%) 24 (0,4%) - 1 - 4,17
Elevi 77 (1,18%) 82 (1,2%) - 5 - 6,10
Şomeri 3342 ( 51,25%) 2384 (35,9%) + 958 + 40,18
Pensionari 84 (1,29%) 80 (1,2%) + 4 + 5,0
Alte categorii 125 (1,92%) 721 (10,9%) - 596 - 82,66
Total 6521 (100%) 6647 (100 %) - 126 - 1,90
7. Caracteristica după capacitatea în muncă.
În realitate se deţin
+- pers. +-%
la 01.01.2008 la 01.01.2007
Apţi de muncă 6431 (98,62%) 6559 (98,7%) - 128 - 1,95
Invalizi gradul I-II 53 (0,81%) 60 (0,9%) - 7 - 11,67
Invalizi gradul III 37 (0,57%) 28 (0,4%) + 9 + 32,14
Total 6521 (100%) 6647 (100%) - 126 - 1,90
79
8. Caracteristica după studii.
În realitate se deţin+-
pers.+-%
la 01.01.2008 la 01.01.2007
Analfabeţi 64 ( 0,98 %) 65 ( 1,0 %) - 1 - 1,54
Studii primare 321 ( 4,92 %) 537 ( 8,1 %) -216 - 40,22
Studii medii incomplete3205 (49,15
%)
2975 (44,8
%)+ 230 + 7,73
Studii medii2310 (35,43
%)
2509 (37,7
%)- 199 - 7,93
Studii medii speciale 475 ( 7,28 %) 426 ( 6,4 %) + 49 +11,50
Studii superioare incomplete 47 ( 0,72 %) 35 ( 0,5 %) + 12 +34,29
Studii superioare 99 ( 1,52 %) 100 ( 1,5 %) - 1 - 1,0
Total 6521 (100 %)6647 ( 100
%)-126 - 1,90
80
P r i s o n p o p u l a t i o n r a t e p e r 1 0 0 , 0 0 0 i n h a b i t a n t s i n 2 0 0 7 / N u m ă r u l d e ţ i n u ţ i l o r l a 1 0 0 0 0 0 l o c u i t o r i î n 2 0 0 7
6 5
6 7
6 7
6 8
7 2
7 5
7 9
7 9
8 5
9 1
9 1
9 3
9 3
9 9
1 0 7
1 0 8
1 0 8
1 1 2
1 1 7
1 2 0
1 2 8
1 4 2
1 4 7
1 4 8
1 4 8
1 5 0
1 5 5
1 5 6
1 8 6
2 2 0
2 3 5
2 3 6
2 9 2
3 3 3
3 4 5
4 0 1
4 2 6
6 2 8
7 5 0
0 1 0 0 2 0 0 3 0 0 4 0 0 5 0 0 6 0 0 7 0 0 8 0 0
S l o v e n i a
D e n m a r k
I t a l y
F i n l a n d
I r e l a n d
N o r w a y
S w e d e n
S w i t z e r l a n d
F r a n c e
B e l g i u m
G r e e c e
C r o a t i a
G e r m a n y
M a c e d o n i a
C a n a d a
A u s t r i a
M o n t e n e g r o
T u r k e y
S e r b i a
P o r t u g a l
N e t h e r l a n d s
S c o t l a n d
S p a i n
B u l g a r i a
E n g l a n d / W a l e s
R o m a n i a
S l o v a k i a
H u n g a r y
C z e c h R e p
M o l d o v a
L i t h u a n i a
P o l a n d
L a t v i a
E s t o n i a
U k r a i n e
G e o r g i a
B e l a r u s
R u s s i a
U S A
81
Bibliografie
1. Bocancea, Cristian; Neamţu, George, Elemente de asistenţă socială, Iaşi,
Ed. Polirom, 1999
2. Butoi, Tudorel şi Butoi, Ioana-Teodora, Tratat de psihologie judiciară
-teorie şi practică, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003
3. Cerbu, Silvia, Culegere de documente privind desfăşurarea
activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul
Justiţiei, 2006
4. Durkheim, Emile, Regulile metodei socilogice, Ed. Polirom,
2002
5. Florian, Gheorghe, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti,
Ed. Oscar Print, 1996
6. Iluţ, Petru, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, 1998
7. Neamţu, George; Stan, Dumitru, Asistenţă Socială- Studii şi aplicaţii,
Ed. Polirom, 2005
8. Rocher, Guy, Introducere în sociologia generală, vol. I, Ed. H.M.H.,
1968
9. Webber, Max, Teoria organizaţiilor sociale şi economice, Ed.
Polirom, 2001
10. Codul Penal al României, Monitorul Oficial nr. 65, 1997
11. Hotărârea nr. 1897/2006 pemtru aprobarea Regulamentului de aplicare a
legii nr. 275/2006
12. Hotărârea nr. 1059/05.09.2007
82
13. Legea nr. 275/2006 privind esecutarea pedepselor şi a măsurilor dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal
14. Legea nr. 466/2004 privind statutul asistentului social
15. Legea nr. 211/2007 privind organizarea şi funcţionarea Inspecţiei
Sociale
16. Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din
Administraţia Naţională a Penitenciarelor
17. Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2794/C/2004 pentru aprobarea Codului
deontologic al personalului din sistemul administraţiei penitenciare
18. Ordonanţa de urgenţă nr. 47/2006
19. O.U.G. nr. 130/2006
20. Informare electronică: www.scribd.ro
21. Informare electronică: www.facultate.regielive.ro
22. Informare electronică: www.e-scoala.ro
83
84
85
86