Asistenţa socială pentru

vârsta a treia

2005

Cuprins

Introducere 5

Serviciile furnizoare de informaţii 13

Accesul la servicii 20

Evaluarea funcţională 30

Managementul de caz 46

Bibliografie 57

2

Obiective

Dobândirea unui set de valori, cunoştinte, deprinderi, în vederea lucrului cu persoanele vârstnice.

Conştientizarea importanţei şi specificului lucrului cu persoanele vârstnice utilizând metodele specifice asistenţei sociale.

Însuşirea cunoştinţelor necesare pentru iniţierea şi furnizarea de servicii destinate vârstnicilor.

Conţinutul cursului

Cursul oferă, în partea sa introductivă, informaţii privind principiile agreate internaţional, prercum şi cadrele legislative naţionale referitoare la asisterea persoanelor vârstnice. Temele abordate în continuare, se referă la specificul serviciilor destinate vârstnicilor. Modelele de evaluare, implementare şi mamagement prezentate, evidenţiază necesitatea raportării serviciilor la standarde de funcţionalitate care să reflecte adecvat nevoile persoanelor vârstnice. Cursul oferă şi repere metodologice pentru lucrul cu persoanele vârstnice.

Tematica cursului

Introducere:principii internaţionale pentru asistarea persoanelor de vârsta a III-a; prevederi legale pentru protecţia şi asistenţa persoanelor vârstnice. Serviciile furnizoare de informaţii: identificarea şi localizarea populaţiei ţintă, contactarea şi informarea vârstnicilor. Accesul la servicii: misiune şi accesibiliate; relaţia de ajutor; evaluarea iniţială; intervenţia în criză; cunoaşterea şi utilizarea resurselor. Evaluarea funcţională: argumente; e.f. comprehensivă: socială, economică, mentală, fizică, a activităţilor, a mediului. Managementul de caz: planificarea; reţele formale şi informale de suport social; monitorizarea serviciilor; roluri în managementul de caz; statutul profesionistului.

Cuvinte cheie

Servicii furnizoare de informaţii, accesibilitatea serviciilor, evaluare iniţială, evaluare funcţională,- comprehensivă, managementul de caz, monitorizarea serviciilor.

3

Bibligrafie recomandată

Bogdan, Constantin (1997), Geriatrie, Editura

medicală,

Bucureşti

Crăciun, Abraham P., (2000), Legislaţia în asistenţa socială, Editura Naţional Bucureşti

Delperee, Nicole, (1995), Protecţia drepturilor şi libertăţilor

persoanelor vârstnice,

I. R.D.O. Bucureşti

Gal, Denizia, (2003), Asistenţa socială a persoanelor

vârstnice-aspecte metodologice

Editura Todesco Cluj-Napoca

Ghidrai, Otilia, (2001), Geriatrie, Editura Dacia Cluj-Napoca

Goldiş, Vasile, (1994), Asistenţa instituţională a bătrânilor în

România,

Editura ALL, Bucureşti

LIMBA DE PREDARE: românăFORME DE EVALUARE: examen scris (70% din nota finală ), referate (30% din nota finală)

ACTIVITATE PERSONALA:

Studiul bibliografiei recomandate, (aditional, poate fi studiată şi bibliografie

suplimentară, conform opţiunilor studenţilor), şi întocmirea unui referat. Tema

referatului este opţională, dar, trebuie să corespundă tematicii cursului.

Referatul va fi de minimum 7 pagini ( format A4, font 12 TNR, la 1,5

rânduri ) şi, va fi întocmit conform standardelor ştiinţifice (învăţate deja !).

Referatele vor fi depuse la secrtetariatul facultaţii pâna, cel târziu, la începerea sesiunii.

4

Introducere

Obiectiv: familiarizarea cu problematica vârstei a treia, cu principiile şi cadrele

legislative ale protecţiei şi asistenţei sociale în România.

Cuvinte cheie: Consiliul economic şi social al ONU pentru cercetarea

populaţiei, Funaţia Ana Aslan, Legea asistenţei sociale, îngrijirile la domiciliu,

încredinţarea, îngrijirea temporară sau permanentă în cămine, îngrijiri în centre

de zi, apartamente protejate, locuinţe sociale.

Cursanţii vor şti: ce probleme ridică îmbătrânirea populaţiei, care sunt

principiile care guvernează asistarea persoanelor de vârsta a treia, ce servicii pot fi

furnizate persoanelor vârstnice în România.

☺Protecţia persoanelor vârstnice, a drepturilor şi libertăţilor acestora, a

făcut obiectul preocupărilor diverselor organisme şi comisii ale Naţiunilor Unite încă din

1948 când, celei de-a treia Sesiuni a Adunării Generale O.N.U i-a fost propus un proiect

de declaraţie privind persoanele vârstnice. Problematica persoanelor vârstnice s-a aflat

pe ordinea de zi a comisiilor O.N.U. pentru probleme sociale şi pentru drepturile omului

şi în paralel, la studierea acesteia s-au asociat Organizaţia Internaţională a Muncii,

Organizaţia Mondială a Sănătăţii precum şi alte instituţii specializate, în vederea

realizării unui raport complex care să conţină principiile directoare ale politicilor sociale

naţionale şi ale acţiunilor internaţionale.

În 1973, Organizaţia Naţiunilor Unite stipula că o securitate socială adecvată este de

cea mai mare importanţă pentru persoanele vârstnice şi că protecţia persoanelor vârstnice

este un element important al oricărui sistem general de securitate socială (R. Demetrescu,

1994). Consiliul Economic al O.N.U. a recomandat guvernelor să asigure persoanelor în

vârstă alocaţii de securitate socială suficiente, să creeze un minim suficient de instituţii

pentru furnizarea îngrijirilor medicale pentru aceste persoane, să vegheze, prin toate

5

mijloacele, ca persoanele incluse în programele de protecţie socială să poată participa, pe

măsura capacităţii lor, la activităţi care să le poată aduce satisfacţii morale.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii atrăgea atenţia statelor membre, asupra necesităţii

de a elabora politici şi programe pe termen scurt şi lung pentru persoanele în vârstă.

Totodată, le recomanda, ca atunci când elaborează politicile şi programele naţionale, să

ţină cont de principiile internaţionale adoptate, astfel încât:

să pună la punct, potrivit nevoilor şi în conformitate cu priorităţile lor naţionale,

programe pentru bunăstarea, sănătatea şi protecţia persoanelor vârstnice, inclusiv

măsuri de natură să le asigure la maximum independenţa economică şi socială;

să elaboreze progresiv măsuri de securitate socială pentru a le asigura un venit

suficient;

să întărească contribuţia persoanelor în vârstă la dezvoltarea economică şi socială;

să descurajeze atitudinile, politicile şi măsurile discriminatorii fondate în mod

exclusiv pe vârstă, care se practică în materie de angajare;

să favorizeze prin toate mijloacele consolidarea familiei;

să încurajeze încheierea de acorduri bi- şi multilaterale de cooperare în materie de

securitate socială în favoarea persoanelor vârstnice.

Adunarea Mondială Consacrată Persoanelor Vârstnice (Viena, 1982) a lansat un

program internaţional de acţiune, care să asigure persoanelor în vârstă securitatea

economică şi socială şi să le creeze posibilitatea de a contribui la dezvoltarea economică

şi socială din propria ţară. Adunarea a apreciat că numărul persoanelor vârstnice va

creşte în mod spectaculos în următorii 20 de ani, şi că aceste persoane constituie o

resursă umană preţioasă, atât în domeniul economic şi social cât şi în ceea ce priveşte

transmiterea patrimoniului cultural (R. Demetrescu,1994).

Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Consiliul Economic şi Social, a creat organisme

speciale pentru cercetarea îmbătrânirii populaţiei, a iniţiat acţiuni directe de sprijinire a

persoanelor aparţinând vârstei a treia. Au fost create, de exemplu, patru Comisii

Regionale O.N.U. pentru studierea problemelor economico-sociale legate de îmbătrânire

şi anume: pentru Asia şi Pacific, pentru America Latina şi Insulele Caraibe, pentru

Africa, pentru Europa Occidentală. Pactul internaţional adoptat de Adunarea Generală

a O.N.U. prin Rezoluţia 2200 din 16 decembrie 1996, menţionează că, pentru prima

6

dată, este posibil să se privească înainte, la probabil 20 ani de pensie şi la libertatea de a

face, în aceşti ani, acele lucruri care nu au fost posibile de-a lungul perioadei active a

vieţii (R. Demetrescu, 1994).

Asistenţa socială a vârstnicilor are tocmai rolul de a sprijini instituirea acestui nou

model al bătrâneţii. Desigur, numai respectarea unor principii congruente cu cele

referitoare la drepturile omului, în general, precum şi respectarea standardelor de calitate,

pot conferi viabilitate proiectelor de asistenţă socială.

O primă caracteristică a ajutorului acordat persoanelor vârstnice trebuie să fie aceea

de a fi ferm fundamentat într-un context interdisciplinar. Izolarea eforturilor de asistare a

vârstnicilor, pe specialităţi, nu ar putea acoperi vasta lor problematică. Mai mult chiar,

nu numai că vârstnicii şi problemele lor nu trebuie să se transforme într-un câmp de

dispută între profesionişti aparţinând diferitelor domenii, ci eforturilor conjugate ale

acestora trebuie să li se adauge şi sprijinul voluntar al neprofesioniştilor.

Pe de altă parte, în conceperea politicilor şi programelor de acţiune socială

destinate vârstnicilor, devine inevitabilă consultarea acestora, implicarea lor în chiar

procesele decizionale. Decurge de aici faptul că, asistarea vârstnicilor nu urmăreşte

transformarea lor în fiinţe pasive, dependente social, ci că ajutorul acordat trebuie astfel

orientat încât să-i încurajeze să-şi aducă contribuţia la viaţa societăţii. Vastul potenţial

de competenţă, experienţă şi timp de care vârstnicii dispun nu trebuie, în nici un caz,

neglijat (Delperee, N., - 1995)

În România, unul din organismele ştiinţifice pentru studierea bătrâneţii, cu

reputaţie internaţională, este Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie, fondat de

preofesor doctor Ana Aslan în anul 1952, la care se adaugă, astăzi, Fundaţia de

Gerontologie cu acelaşi nume. Fundaţia “Ana Aslan” a elaborat, în anul, 1993 un

program naţional pe termen mediu de 6-10 ani. Prevederile acestui program stipulează:

vârstnicii trebuie să beneficieze de toate drepturile omului aşa cum sunt stabilite de

O.N.U.;

statul şi organizaţiile neguvernamentale trebuie să participe în mod eficient la

realizarea programelor elaborate pentru vârstnici;

serviciile medico-sociale trebuie să fie adaptate cerinţelor vârstnicilor şi în acelaşi

timp trebuie să fie de bună calitate;

7

programele socio-culturale întreprinse pentru bătrâni trebuie să îndeplinească

cerinţele acestei grupe de vârstă ;

vârstnicului trebuie să i se acorde, de către stat, posibilitatea de a lucra în continuare

după pensionare, atâta timp cât poate. Acest lucru îl ajută să-şi menţină independenţa

materială şi în acelaşi timp să amâne cât mai mult ocrotirea sa de către societate ;

să fie sprijinite familiile care doresc să-şi păstreze caracterul tradiţional cu trei

generaţii;

să fie stimulate prin popularizare radio, TV, presă scrisă, toate acţiunile voluntare

întreprinse în favoarea vârstnicilor ;

îmbunătăţirea stării de sănătate şi de integrare socială a vârstnicilor, cu prelungirea

perioadei active de viaţă;

îmbunătăţirea şi diferenţierea nivelelor de pensii, aşa cum se practică în ţările

dezvoltate ;

stimularea judeţelor spre a crea condiţii cât mai bune şi specifice fiecărui judeţ pentru

îmbunătăţirea vieţii personale de vârsta a treia (R. Demetrescu, 1994).

În prezent, Legea Asistenţei Sociale, prevede că dreptul la asistare socială este

asigurat, în condiţii egale de tratament, indivizilor şi familiilor aflate în dificultate, fără

discriminare de sex, religie, naţionalitate sau apartenenţă politică. Garantarea acestui

drept, reprezintă o obligaţie constituţională din partea statului. Sistemul de securitate

socială a vârstnicului este format, pe de o parte din segmentul asigurărilor sociale, iar

pe de altă parte din cel al asistenţei sociale, cele două segmente aflându-se într-un raport

de complementaritate, astfel încât, o persoană aflată în dificultate poate beneficia

deopotrivă de acestea.

Segmentul de asistenţă socială se referă la servicii şi prestaţii sociale ce se oferă,

la cererea persoanei interesate, a reprezentantului legal al acesteia, a instanţei

judecătoreşti, a serviciului social al consiliului local, a poliţiei, a organizaţiilor de

pensionari, a unităţilor de cult sau a organizaţiilor neguvernamentale care au ca obiect de

activitate asistenţa socială a vârstnicilor.

Beneficiarii acestor servicii sunt, în cazul vârstnicilor, persoanele de cel puţin

60 de ani care:

8

nu au familie sau nu se află în întreţinerea unei / unor persoane obligate la

aceasta;

nu au locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţii de locuit pe baza

resurselor proprii;

nu realizeză venituri sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirilor

necesare;

nu se pot gospodări singure sau necesită îngrijire specializată care nu se poate

asigura în familie,

se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-economice şi medicale

datorate bolii sau stării fizice sau psihice;

nu le sunt asigurate, în familie sau în mediul în care se află, respectul demnităţii

şi libertatea personală.

Situaţia potenţialilor beneficiari se evaluează de către o echipă formată din doi

asistenţi sociali, aparţinând serviciului social al Consiliului Local, sau oficiului de

asistenţă socială al Direcţiei Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei (D. M. S. S. F), sau

în cazul persoanelor care prezintă pierderea totală sau parţială a autonomiei, de către un

medic şi un asistent social. Nevoile de îngrijire ale persoanei vârstnice se stabilesc pe

baza grilei de evaluare conform criteriilor de încadrare în grade de dependenţă, grilă

propusă de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, şi de către Ministerul

Sănătăţii. Echipele de evaluare pot fi completate cu reprezentanţi ai organizaţiilor de

pensionari, ai unităţilor de cult, ai organizaţiilor neguvernamentale. Echipa de evaluare

trebuie să analizeze afecţiunile care necesită îngrijire specială, capacitatea de a se

gospodări sau de a îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene, condiţiile de locuit,

veniturile efective sau potenţiale şi raportate la cele considerate minime pentru

asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii. În baza evaluării efectuate se

întocmeşte o anchetă socială prin care se propune măsura de asistare socială. Aprobarea,

respingerea, suspendarea sau încetarea asistării se face de către primar, pentru serviciile

de asistare organizate pe plan local, sau de către directorul D. M. S. S. F. pentru asistenţa

acordată prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale, unităţilor de cult, pentru care

s-au acordat subvenţii de către D. M. S. S. F.

9

Modalităţile de acordare a serviciilor de asistenţă socială, stipulate de lege, se

încadrează în câteva categorii: îngrijirile la domiciliu, încredinţarea, îngrijirea temporară

sau permanentă într-un cămin, îngrijirile în centre de zi, case de îngrijiri temporare,

apartamente protejate, locuinţe sociale.

Îngrijirile la domiciliu se acordă prin intermediul Consiliilor Locale în

colaborare cu Direcţiile M .S .S. F. , instituţii abilitate să angajeze personal de îngrijire în

regim de plata cu ora, fracţiuni de normă sau normă întreagă, în funcţie de perioada de

îngrijire necesară, sau să acorde indemnizaţii lunare de îngrijire unor persoane care vor fi

salarizate ca lucrători sociali cu studii medii, vor beneficia de vechime în muncă şi vor

avea obligaţia de a plăti contribuţia de asigurări sociale, va fi acreditat şi reacreditat

periodic; soţul / rudele de gradul întâi care au în îngrijire o persoană dependentă

beneficiază de program de lucru redus, cu compensarea timpului de lucru normal din

bugetul asigurărilor sociale sau de indemnizaţie lunară de îngrijire.

Încredinţarea persoanei vârstnice se realizează către o familie sau persoană

capabilă să îi acorde îngrijire şi să îi asigure un mediu familial şi social adecvat.

Îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice

presupune asigurarea condiţiilor de cazare şi hrană, acordarea îngrijirilor medicale şi de

adaptare în mediul instituţional, desfăşurarea de activităţi culturale, de socializare,

ergoterapeutice, asistenţa socială şi psihologică. Căminele destinate vârstnicilor pot fi

pentru pesionari sau pentru bolnavi cronic, şi pot deservi mai multe unităţi administrativ

– teritoriale. Căminele pentru persoane vârstnice au misiunea de a asigura maximum de

autonomie şi siguranţă persoanelor îngrijite, respectându-le identitatea, integritatea şi

demnitatea. Regimul de viaţă din căminele pentru persoane vârstnice trebuie conceput

astfel încât să permită: menţinerea sau ameliorarea capacităţilor fizice şi intelectuale,

stimularea participării la viaţa socială, a legăturilor interumane, şi în mod special

menţinerea legăturilor cu familiile lor, asigurarea îngrijirilor medicale, prevenirea şi

tratarea consecinţelor legate de procesul de îmbătrânire. Serviciile oferite de către

cămine pot fi destinate nu numai vârstnicilor instituţionalizaţi ci şi celor din comunitate,

în baza unor acorduri sau convenţii cu Consiile Locale, organizaţii neguvernamentale sau

alte instituţii.

10

Îngrijirile în centre de zi, case de îngrijire temporară, apartamente protejate

sau locuinţe sociale pot fi de o mare diversitate în funcţie de publicul ţintă, misiunea

declarată, obiectivele propuse.

Indiferent de modalitatea de acordare a asistenţei, serviciile destinate vârstnicilor

sunt grupate, conform legii în discuţie, în patru mari categorii:

servicii sociale prin care se asigură: sprijin pentru obţinerea prestaţiilor sociale

specializate, ca şi pentru plata unor servicii şi obligaţii curente, consultanţă juridică şi

administrativă, ajutor pentru îngrijirea locuinţei şi a gospodăriei, menaj şi prepararea

hranei;

servicii socio-medicale prin care se asigură: ajutor pentru recuperarea

capacităţilor fizice şi psihice şi pentru menţinerea igienei personale şi a locuinţei, ajutor

pentru adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice, îngrijirea temporară în centre

de zi, aziluri de noapte şi alte centre de îngrijire specializate, ca şi antrenarea vârstnicilor

în activităţi economice, sociale şi culturale;

sevicii psiho-sociale în vederea recuperării psiho-afective şi a pregătirii pentru

integrarea socială, ca şi pentru prevenirea marginalizării sociale;

servicii medicale care constau în: consultaţii şi îngrijiri medicale la domiciliu sau

în instituţii de sănătate publice sau private, consultaţii şi îngrijiri stomatologice,

furnizarea de medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale.

*

Prin cele de mai sus am dorit să circumscriem problematica vârstei a treia în

cadrele generoase ale preocupărilor ce-i sunt dedicate de organismele internaţionale ca şi

de cele naţionale. Legislaţia românească privind asistenţa socială a vârstnicilor este de

dată relativ recentă, şi aşa cum se poate observa din succinta ei prezentare, înglobează

concepte moderne, şi conferă activităţii specifice, cadre largi de desfăşurare, compatibile

cu prescripţiile şi recomandările internaţionale.

Nu constituie obiectul acestei lucrări analiza detaliată a prevederilor legislative,

surprinderea aspectelor pozitive sau a celor mult perfectibile. Dorim să subliniem faptul

că asistenţa socială a persoanelor vârstnice este o problemă socială actuală, în lume ca şi

în România, problemă reflectată adecvat în plan legislativ. Ceea ce ar fi necesar să se

situeze în continuarea iniţiativelor legislative ar fi dezvoltarea de servicii care să

11

răspundă nevoilor extrem de specifice ale persoanelor vârstice, la standarde de calitate

care să denote profesionalism şi nu în ultimul rând, grija autentică faţă de persoanele

deservite.

Prin acest curs ne propunem să oferim practicienilor din domeniul asistării

vârstnicilor (în primul rând asistenţi sociali, dar şi colaboratorilor lor, parteneri

indispensabili în “echipa geriatrică”, asistente medicale, medici şi psihologi), câteva

repere metodologice. Mai precis, metodele de lucru prezentate sunt cele specifice

asistenţei sociale, dar ele sunt rescrise într-o accepţiune care să le facă utilizabile în cazul

particular al persoanelor vârstnice. Totodată, sperăm ca prin acest demers să devină mai

vizibile domeniile de competenţă ale asistenţilor sociali, specialişti care, de zece ani, se

află în situaţia unui nou început, dată fiind evoluţia întreruptă a profesiunii lor.

Clarificarea competenţelor profesionale nu poate avea decât efectul benefic al înţelegerii

profesionale reciproce şi al bunei colaborări, în beneficiul clienţilor. Persoana vârstnică,

prin complexele probleme cu care se poate confrunta, nu poate fi dect subiectul unor

abordări plurispecializate, a căror valoare este dată de colaborarea profesioniştilor.

12

Serviciile furnizoare de informaţii

Obiective:

Conştientizarea specificului muncii cu persoanele vârstnice.

Înţelegerea necesităţii implementării serviciilor furnizoare de

informaţii în cazul lucrului cu persoane vârstnice.

Cuvinte cheie: furnizare de informaţii, identificarea, localizarea, contactarea

populaţiei ţintă, monitorizarea furnizării serviciilor.

Cursanţii vor şti: că în vederea furnizării de informaţii persoanelor vârsnice

este necesar să parcurgă următorii paşi: să identifice şi localizeze populaţia ţintă, să

o contatcteze, să se asigure că persoanele îndreptăţite au acces la servicii, să

menţină contactul cu persoanele care doresc să primească serviciile propuse.

☺

13

Practicienii care lucreazã în domeniul asistării vârstnicilor au ocazia să constate că

aceştia nu beneficiază întotdeauna de serviciile ce le sunt destinate: doar un procent scãzut

dintre potenţialii beneficiari se bucură cu adevărat de astfel de servicii, motivele principale

fiind acelea cã, fie nu ştiu de existenţa lor, fie au nevoie de ajutor pentru a le deveni accesibile.

De aceea, orice ofertă de asistare a vârstnicilor ar trebui precedată de iniţierea unor servicii

speciale pentru informarea potenţialilor beneficiari.

Ofertanţii de servicii sociale presupun, în general, cã potenţialii clienţi îi vor cãuta din

proprie iniţiativã. În realitate însă, oamenii nu ştiu de existenţa diferitelor programe sau

servicii şi nici cum şi unde sã apeleze în caz de nevoie. Pe de altă parte, vârstnicii, care au fost

socializaţi în spiritul autonomiei şi independenţei personale, consideră că este nedemn să

apeleze la serviciile sociale.

Cel mai adesea, atunci când se iniţiazã servicii sociale pentru vârstnici, agenţiile sunt

înclinate sã foloseascã mass-media pentru a le face cunoscute, neluând în considerare faptul că

mass-media se dovedeşte a fi un mijloc ineficient de abordare a bãtrânilor: mulţi dintre ei nu au

televizor sau radio şi nici nu citesc ziarele (unii chiar dacã ar avea ziare, datoritã scãderii

capacitãţilor senzoriale caracteristice vârstei, nu mai pot citi). Deci, dacã se urmãreşte ca un

program sã fie eficace, se impun demersuri speciale pentru a informa vârstnicii cu privire la

existenţa serviciilor, ca şi pentru a le oferi ajutorul de care au nevoie pentru a accede la ele.

Scopurile serviciilor furnizoare de informaţii

Scopul principal al unui serviciu destinat să furnizeze informaţii este acela de a

identifica potenţialii beneficiari şi de a le face cunoscută existenţa serviciilor la care pot apela.

Totuşi, scopurile specifice unui astfel de program pot fi destul de diverse. După caz, serviciul

poate fi orientat înspre furnizarea informaţiilor despre programe speciale, (cum ar fi, de

exemplu, programele de educaţie pentru sănătate), sau înspre oferirea de informaţii cu caracter

mai general (reţeaua serviciilor publice şi a celor private existente în comunitate). Unele dintre

programele de informare se pot adresa întregii populaţii vârstnice a comunitãţii, în timp ce

altele vizează un subgrup al acesteia (cei aflaţi la limita de subzistenţă, diferitele grupări etnice,

cei care trăiesc singuri sau în zone izolate, greu accesibile, sau persoanele cu diferite deficienţe

şi incapacităţi).

14

Cunoscând faptul că un numãr mare de vârstnici, odată cu retragerea din viaţa activã

îşi pierd sau diminuează legãturile cu rudele, prietenii şi vecinii, scopul unui serviciu de

informare poate fi şi acela de a încerca sã-i remotiveze pentru reluarea legăturilor sociale,

pentru o viaţă activã.

Oferirea informaţiilor

Atunci când informaţiile sunt oferite în cadrul unui program special destinat

vârstnicilor, sunt necesare demersuri speciale pentru a cãuta şi descoperi potenţialii beneficiari.

Oferirea informaţiilor se realizează prin abordarea directă, individuală.

Indiferent de scopurile unui program de informare a vârstnicilor, acesta presupune

parcurgerea unor etape obligatorii:

Identificarea şi localizarea populaţiei ţintã (cine vor fi beneficiarii

serviciilor),

contactarea şi informarea (ce servicii sunt disponibile),

asigurarea cã persoanele contactate au acces la servicii,

menţinerea contactului cu persoanele care doresc să primească serviciile

propuse.

Identificarea şi localizarea populaţiei ţintã

Serviciile furnizoare de informaţii deţin o particularitate ce le conferă unicitate: ele

propun un serviciu nesolicitat! O funcţie majorã a serviciilor de acest gen, este aceea de a

delimita populaţia ţintã (de exemplu, vor fi abordate toate persoanele cu vârsta cuprinsă între

60 - 65 de ani, sau numai categoria vârstnicilor care trăiesc singuri). După delimitarea

populaţiei ţintã se impune un plan sistematic pentru contactarea indivizilor din comunitate.

Se poate începe prin încercarea de a obţine numele şi adresele persoanelor în vârstã

de la instituţiile publice sau de la organizaţiile neguvernamentale deja existente în comunitate

(Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socialã, reţeaua de cabinete ale medicilor de familie, spitale

sau alte instituţii medicale, primărie, Crucea Roşie, centrele de zi pentru vârstnici, etc.).

Desigur informaţiile astfel obţinute vor avea un caracter limitat: nu toate persoanele vârstnice

figurează pe listele diferitelor instituţii şi în plus principiul confidenţialităţii poate împiedica

instituţia contactată să dezvãluie numele beneficiarilor lor.

15

O sursă importantă de identificare şi localizare a persoanelor în vârstã, o reprezintă

sistemele de comunicare informale, mai ales în oraşele mici sau în zonele rurale, unde este

foarte probabil ca oamenii sã se cunoascã prin intermediul contactelor directe pe care le au:

frecventează aceeaşi biserică, îşi fac cumpărăturile din acelaşi magazin, etc.

În zonele urbane existã multe persoane care nu aparţin sistemului de servicii

sociale, dar care, în virtutea poziţiei lor în comunitate sau în virtutea meseriei practicate au

contacte frecvente cu vârstnicii. Astfel de persoane, cum ar fi vânzãtorii, poştaşii, preoţii,

medicii de familie, bibliotecarii, barmanii, diferiţi alţi furnizori de bunuri sau servicii, pot da

informaţii despre vârstnicii care trăiesc singuri sau izolaţi şi deci ar avea nevoie de servicii

sociale. Foarte frecvent, astfel de furnizori reprezintă singurul contact pe care vârstnicii îl au cu

lumea exterioarã. Reţelele informale constituie adevărate resurse şi ele trebuie explorate în

eforturile de a identifica şi localiza vârstnici.

În alte situaţii, singurul mijloc de a localiza populaţia ţintã rămâne cutreierarea

comunitãţii din uşã în uşã. Evident metoda consumã mult timp şi necesitã o planificare foarte

atentã. Ea nu este productivã dacã se cautã la întâmplare în întreaga comunitate. În general, este

mai eficace sã se cerceteze acele pãrţi ale comunitãţii unde este mai probabil sã locuiascã

vârstnici: centrul sau cartierele mai vechi ale oraşului, iar în cazul satelor, casele izolate.

Contactarea şi informarea vârstnicilor

Dupã identificarea şi localizarea populaţiei ţintã, urmãtorul pas este contactarea

potenţialilor beneficiari. Scopul acestei etape este de a oferi informaţii despre serviciul /

serviciile existente. Uneori informaţia este generalã – despre toate serviciile din comunitate;

alteori se referă la programe. Chiar dacã asistentul social contactează vârstnicii pentru a le oferi

informaţii, ocazia poate fi folosită şi pentru obţinerea informaţiilor sau chiar pentru demararea

procesului de ajutor.

Realizarea acestei etape presupune:

Identificarea serviciilor sociale comunitare destinate persoanelor vârstnice

(ceea ce înseamnă parcurgerea unui proces de documentare) şi finalizarea lui

prin obţinerea de informaţii precise despre servicii (cine le oferã, cine le

poate primi şi paşii pe care trebuie sã-i urmeze cineva pentru a le obţine).

16

Obţinerea de informaţii pertinente de la persoanele vârstnice, informaţii

care vor constitui punctulde pornire pentru formularea problemelor,

identificarea nevoilor imediate şi iniţierea acţiunilor de ajutor.

Stabilirea prioritãţilor. Unele probleme pot fi rezolvate relativ uşor, altele

necesită demersuri mai complexe. O strategie bunã este aceea de a începe

intervenţia în cazul problemelor pentru care există soluţii immediate. Pentru

problemele care necesită un timp mai îndelungat de rezolvare pot fi stabilite

cadre temporale clare.

Prima întâlnire cu persoana vârstnicã este decisivă şi necesitã mobilizarea abilitãţilor

speciale de comunicare, deoarece este primul pas în încercarea de a schimba stilul de viaţã al

unei persoane: de la neparticiparea la viaţa şi serviciile sociale la o implicare cu scopul de a fi

ajutat. Profesionalismul asistentului social presupune, în astfel de situaţii, mult tact, pentru cã

vârstnicii sunt îndeobşte reticenţi (să primească strãini în casã, sã le ofere informaţii, etc.).

Reticenţa sau chiar rezistenţa sunt justificate: vârstnicii se tem pentru securitatea lor; dar

temerile şi rezistenţele se explică şi prin stări depresive şi / sau anxioase, pe care mulţi vârstnici

le traversează. Menţionăm, în continuare, câteva aspecte extrem de importante, care trebuie

avute în vedere la prima întâlnire cu clientul vârstnic.

Vizita va fi precedată de un anunţ, de preferinţă prin intermediul unei persoane pe care

vârstnicul o cunoaşte şi faţă de care manifestă încredere. Dacã acest lucru nu este posibil,

asistentul social va anunţa telefonic vizita proiectată sau va recurge la o scrisoare. În momentul

vizitei va deţine un document prin care să poată fi identificat ca reprezentant al unui program /

serviciu comunitar.

Oferirea informaţiilor nu se va face în grabă. Prima vizită va dura mai mult de 30

minute. În plus, vârstnicul va fi încurajat să se simtă simtã confortabil şi relaxat pe parcursul

întrevederii. Conversaţia va debuta în jurul unor teme de interes personal pentru vârstnic (un

tablou, o fotografie, florile din apartament sau grãdinã), pentru a-l face să simtă că interesul

arătat este, nu unul formal ci, autentic, personalizat. Nu trebuie uitat nici faptul că discuţia

actuală poate fi prima pe care vârstnicul o are după mai multe sãptãmâni sau chiar luni de zile.

Manifestarea înţelegerii şi a toleranţei vor stimula în acest caz conversaţia, chiar dacă ea tinde

să fie monopolizată de vârstnic. Este important să fie acordat timpul necesar pentru satisfacerea

nevoii de comunicare, dacă aceasta fost mult timp refulată.

17

Pe de altă parte, comunicarea nu trebuie forţată. Dacã persoana preferã sã nu

vorbeascã, cel mai bine este ca vizita să fie replanificată.

Este important ca discuţia iniţială să se finalizeze prin proiectarea unei acţiuni. O

nevoie, identificată la prima întâlnire şi rezolvată în cel mai scurt timp posibil, va elimina

multe suspiciuni şi rezistenţa. Cineva care ajutã acţionând are şanse mari de fi acceptat.

Scopul major al unui serviciu de informare a publicului ţintă rămâne, evident, acela de a

furniza date despre serviciile existente în comunitate. Dar, în timpul procesului de informare a

potenţialului client se pot obţine şi informaţii relevante despre probleme presante ale acestuia.

Urmãtorul pas care se impune, va fi identificarea unei agenţii sau a unui program din

comunitate care ar putea fi de ajutor în problema respectivã şi descrierea serviciilor furnizate.

Informaţiile oferite trebuie să fie autentice, de actualitate, pentru a nu dezinforma potenţialul

client.

În plus, este recomandabil sã nu se facă promisiuni care nu pot fi onorate deoarece

acestea vor discredita persoana şi / sau serviciul promovat.

Asistenţii sociali ar putea avea surpriza să constate că, deşi unele persoane în vârstã ar

avea nevoie de serviciile existente, preferă să nu le utilizeze. Trebuie examinate motivele unei

astfel de opţiuni deoarece sursa ar putea fi teama sau neînţelegera. Dacã dupã clarificarea

temerilor şi eliminarea neînţelegerilor persoana continuã sã refuze, opţiunea trebuie respectată.

Persoanei vârstnice i se vor oferi informaţii (o carte de vizitã sau un numãr de telefon) privind

locul unde poate gãsi serviciul respectiv în cazul în care îşi va schimba pãrerea.

Oferirea ajutorului

Dupã ce asistentul social a informat persoana vârstnică cu privire la serviciile

disponibile şi ea şi-a exprimat acordul de a beneficia de acestea, pasul urmãtor este de a se

sigura cã serviciile sunt obţinute efectiv. Asistentul social poate prezenta cazul

reprezentantului unei agenţii şi poate stabili o întâlnire, facilitând accesul beneficiarului la

serviciul solicitat, asigurând transportul şi chiar însoţind persoana la agenţie.

Uneori persoanele vârstnice care nu au apelat niciodatã la un serviciu social s-ar simţi

mai confortabil dacã ar fi însoţite de cineva cu care să discute despre eventualele temeri sau

dificultăţi în legătură cu utilizarea serviciului respectiv ca şi despre posibilităţile de

preîntâmpinare a acestora.

18

Menţinerea contactului

Scopul ultim al unui serviciu social de informare este acela de a avea certitudinea cã

vârstnicul a primit serviciul solicitat şi cã nimic nu împiedică primirea serviciul respectiv.

Acest lucru se poate realiza prin contactarea telefonică a persoanei sau a agenţiei pentru a avea

siguranţa cã programarea a fost respectatã, sau prin vizitarea vârstnicului pentru a vedea cum

se simte, ce pãrere are despre ceea ce s-a întâmplat la agenţie. Dacã, din diverse motive,

persoana în vârstã sau agenţia nu au putut respecta programarea, este datoria asistentului social

să determine motivul şi sã ofere ajutor, resurse sau suport moral, pentru derularea programului

de intervenţie stabilit.

Aşadar activitatea serviciilor furnizoare de informaţii nu se rezumă la procesele

de documentare, în cele două sensuri menţionate deja: deţinerea de informaţii despre

serviciile existente în comunitate şi obţinerea de informaţii despre neoile vârstnicilor.

Spunem aceasta deoarece nu dorim ca activitatea acestor servicii să fie confundată cu

aceea a centrelor de documentare. “Furnizarea de informaţii” este completată, în cazul

acestor servicii şi de medierea legăturii dintre serviciile sociale şi potenţialul client

precum şi de supravegherea (urmărirea) procesului de ajutor. (1990, Anita S. Harbert,

Leon H. Ginsberg, pp. 83-89)

19

20

ACCESUL LA SERVICII

Obiectiv: înţelegerea importanţei clarificărilor ce ţin de misiunea agenţiei şi de

criteriile de eligibilitate în vederea facilitării accesului la servicii.

Cuvinte cheie: misiunea ageţiei, relaţia de ajutor, procesul de evaluare,

intervenţia în criză, cunoaşterea resurselor şi adecvarea lor la nevoi.

Cursanţii vor şti: ca parte a metodologiei de acordare a ajutorului în asistenţa

socială, admiterea clienţilor la servicii reprezintă prima etapă a relaţiei dintre client

şi profesionist. Cunoştinţle, grija şi sensibilitatea profesionistului în raport cu

problemele clienţilor, prefigurează interacţiunile viitoare şi de aceea sunt

considerate ca fiind de maximă importanţă pentru reuşita unei intervenţii.

☺Pornim de la premisa că serviciile de asistenţă socială sunt furnizate, de regulă, într-un cadru

instituţional, fie că este vorba de instituţii publice sau de organizaţii neguvernamentale sau, de

sisteme combinate ale acestora. Vom utiliza în cele ce urmează termenul de « agenţie » pentru a

desemna cadrul instituţional, făcând abstracţie de una sau alta dintre conotaţiile mai sus

menţionate.

Modul în care potenţialii clienţi au acces la servicii le influenţează percepţia asupra agenţiei

(formarea primei impresii), ca şi stabilirea relaţiilor cu aceasta. Accesul într-o agenţie trebuie privit

ca un proces, nu ca un eveniment singular şi mai ales, nu ca unul oarecare .

Accesul începe odata cu investigarea ofertei de servicii şi se încheie odata cu

deschiderea unui dosar de caz. În spaţiul dintre aceste etape (iniţială şi finală) se situează

interacţiunea dintre client şi ageţie, agenţie şi familie, agenţie şi alţi ofertanţi de servicii

sociale, agenţie şi comunitate. Elementele care îşi pun amprenta asupra procesului de

deservire a clienţilor ţin deopotrivă de misiunea ageţiei, de cunoştinţele şi abilităţile

profesionale ale asistentului social de a stabili relaţia de ajutor, de procesul de

evaluare, de (după caz) intervenţia în criză, de cunoaşterea resurselor şi adecvarea

lor la nevoi.

21

Misiune şi accesibilitate

Serviciile sociale ajută indivizii şi familiile acestora să aduca o schimbare în

viaţa lor, să depăşească problemele cu care se confruntă. Natura problemelor clienţilor şi

schimbările pe care ei le caută, pot face dificilă sau chiar imposibilă solicitarea

ajutorului, deoarece pentru mulţi, dar în special pentru clienţii vârstnici, a cere ajutor

echivalează cu recunoaşterea propriei incapacităţi şi abdicarea de la o condiţie umană

demnă. Pentru alţii însă, bariera o constituie lipsa de iformare cu privire la misiunea

diferitelor agenţii. Aceste dificultăţi, însă, pot fi surmontate, aşa cum s-a putut constata

în capitolul anterior, prin iniţierea, în cadrul comunităţii, a serviciilor furnizoare de

informaţii. Rămâne însă ca agenţiile specializate pentru anumite tipuri de servicii să-şi

definească cu claritate misiunea şi să o facă publică: sunt preîntâmpinate astfel situaţii de

genul acelora în care o agenţie este solicitată, din iniţiativa clienţilor, pentru o varietate

de servicii, (care nu constituie obiectul de activitate al acesteia), sau dimpotrivă nu este

deloc solicitată.

Accesibilitatea unei agenţii depinde nu numai de clara definire a misiunii sale ci

şi de claritatea criteriilor de eligibilitate. Aceste criterii ar trebui reactualizate cel puţin

anual şi de asemenea, ar trebui făcute cunoscute reţelelor comunitare de informare,

triere, şi /sau direcţionare a cazurilor.

Preluarea clientului de către agenţie

Procesul iniţierii unui potenţial client, intr-o relaţie de ajutor şi într-un sistem de

servicii, este suficient de solicitant şi presupune stăpânirea şi exercitarea, la un foarte

bun nivel, a cunoştinţelor şi abilităţilor profesionale. Acest proces presupune ca un

asistent social să îniţieze o relaţie (între client şi agenţie) şi să pună în legătură clientul

cu serviciile furnizate din agenţie. Activităţile asociate acestui proces sunt: primirea şi

evaluarea cererii de servicii, primirea formularelor, stabilirea eligibilităţii, deschiderea

unui dosar cu informaţii despre clienţi, certificarea şi autorizarea clienţilor pentru

obţinerea serviciilor. În anumite situaţii acest proces poate să includă o scurtă evaluare a

circumstanţelor în care survine solicitarea, sau întocmirea unui referat pentru

redirecţionarea spre o altă agenţie.

22

Circunstanţele în care clientul vine în contact cu agenţia trebuiesc pregătite, de

asemenea, cu atenţie şi în cele mai mici detalii: de la modul de organizare a holului ca

loc de aşteptare, şi până la politeţea şi amabilitatea angajaţilor, totul va avea efect

asupra relaţiei dintre client şi agenţie.

Momentul preluarii clientului cere din partea asistenului social o disponibilitate

specială deoarece este vorba de un serviciu activ în care profesionistul trebuie să vadă

fiecare persoană care intră şi trebuie să raspundă fiecarui apel telefonic. În fapt, trebuie

să fie pregatit să raspundă oricărei situaţii ivite, rolul său fiind comparabil cu acela al

asistentului medical la serviciul de urgenţă. E nevoie, într-o astfel de poziţie, de un

asistent social deprins să facă o evaluare primară a nevoilor şi expectanţelor clientului,

să-şi asume şi un rol similar, într-o oarecare măsură, celui al medicului generalist, cu

deosebirea că diagnosticarea este una de factură socială şi presupune buna cunoaştere a

reţelei de servicii sociale din agenţie şi comunitate.

Relaţia de ajutor

Ajutorul poate fi definit ca acea relaţie în cadrul căreia o persoană sau un grup de

persoane facilitează, altei persoane sau altui grup de persoane, schimbarea sau

rezolvarea unei / unor probleme. În relaţia de ajutor două elemente sunt definitorii:

oferta şi modul în care aceasta ajunge la client. Mai explicit, pentru a fi de folos şi bine

primit, ceea ce se oferă trebuie să fie considerat valoros de către primitor şi trebuie, în

acelaşi timp, să-i permită acestuia să se simtă liber să utilizeze oferta fără a « plăti »

costuri  precum stima de sine sau  controlul asupra propriei vieţi.

Într-o cultură ca cea modernă, de tip occidental, care se întemeiază pe respectul

drepturilor individuale şi pe asumarea personală a responsabilităţilor, oamenii au

tendinţa de a considera că la originea problemelor lor se află cauze de factură personală,

motiv pentru care se şi culpabilizează, de cele mai multe ori, fără a lua în considerare şi

cauzele de ordin familial sau social şi în consecinţă fără a implica familia în procesele

de schimbare. Pentru că problemele cu care se confruntă sunt percepute ca greşli

personale, ajutorul este considerat ca o recunoaştere implicită a acestora şi a

slăbiciunilor proprii. Acesta este mecanismul psihologic datorită căruia pentru mulţi

oameni, a recurge la ajutor echivalează cu deteriorarea stimei de sine şi cu pierderea

23

controlului vieţii. Fiind conştienţi de dificultăţile de ordin psihologic ale recurgerii la

ajutor, asistenţii sociali trebuie să abordeze cu mult tact construirea relaţiei cu clientul şi

totodată trebuie să recunoască şi să facă explicite limitele profesionale ale implicării în

schimbarea dorită.

Pentru a accepta ajutorul, clienţii trebuie să fie de acord că ceva în situaţia

lor se impune a fi schimbat, trebuie ca, înainte de toate, să poată vorbi despre

problemele lor şi în acelaşi timp să acorde asistentului social un drept limitat de a

interveni pentru realizarea schiimbării. O serie de aptitudini profesionale au capacitatea

de a stimula stabilirea relaţiei: ascultarea activă, centrată pe cel care vorbeşte, empatia,

căldura şi autenticitatea, favorizează exprimarea sentimentelor şi dezvăluirea

problemelor care l-au adus pe client la agenţie. Asistentul transmite clientului

sentimentul de securitate ascultându-i povestea fară a avea o atitudine critică, prin

intervenţii ce denotă o preocupare pozitivă şi prin exprimarea disponibilităţii de a se

angaja în a asistarea sa. Autenticitatea se exprimă prin răspunsuri ce indică sinceritatea

şi respectul asistentului pentru peocupările clientului.

Admiterea este procesul iniţial în stabilirea unei relaţii de ajutor şi schimbare.

Asistentul social şi potenţialul client trebuie să facă faţă unor dificultăţi subtile, cel mai

adesea neexprimate, astfel încât, finalmente, să fie posibilă identificarea problemei,

identificarea, de comun acord, a limitelor, puterilor, capacităţilor, şi resurselor de care

dispune agenţia şi asistentul social. Astfel de precizări sunt necesare pentru ca vârstnicul

să poată decide, în cunoştinţă de cauză, dacă vrea să participe sau dacă doreşte o

îndrumare spre alte servicii.

Comunicarea directă, cuvântul rostit, constituie modalitatea prin care

clientul şi asistentul încep identificarea problemei şi a oportunitpţilor de schimbare,

altfel spus, iniţiază relaţia de ajutor. De aceea, interviul în asistenţa socială dobândeşte

calitatea de metodă fundamentală de lucru, prin care profesionistul obţine informaţii

esenţiale, lăsîndu-i în acelaşi timp clientului libertatea de exprimare a faptelor,

evenimentelor şi trăirilor asociate acestora. Pentru asistentul social, principala

provocare în realizarea unui interviu este aceea de  “a urmări şi conduce ” în acelaşi

timp discuţia pentru a obţine informaţiile necesare. După cum se ştie interviul este mai

mult decât o conversaţie oarecare, deoarece presupune folosirea orientată a propriei

24

persoane pentru a obţine informaţii şi pentru a stabili o relaţie de ajutor. Asistenţii

sociali, împlicaţi în procesul preluării clienţilor, trebuie să fie conştienţi nu numai de

propriile scopuri profesionale, sau de propriul stil de a interacţiona ci şi de tendinţa

clienţilor (aflaţi în situaţii de risc sau criză), de a deveni dependenţi (prin mecanismul

neputinţei învăţate). De aceea demersurile pentru acceptarea ajutorului vor fi însoţite şi

de strategii de întărire a stimei de sinne şi a autonomiei.

Pe lângă toate acestea asistentul este dator ca în timpul interviului iniţial, în

vederea admiteii clientului în agenţie, să identifice şi depăşească barierele de

comunicare, fie că este vorba de bariere verbale, nonverbale, sau ţin de difernţele etnice

şi culturale. Trebuie spus că o mare parte a comunicării este nonverbală şi un bun

profesionist nu aude numai vorbele ci observă şi mesajele transmise de limbajul

paraverbal.

Evaluarea iniţială

Scopul principal al procesului de admitere este stabilirea unei legături cât mai

adecvate între aşteptările posibilului client şi cea mai apropiată sursă de ajutor. Agenţia

sau alt furnizor de servicii pot fi considerate, în multe cazuri, resurse foarte bune, dar

sunt şi situaţii în care resursele pentru schimbare şi /sau rezolvarea problemei, se află în

chiar persoana clientului. Aceasta înseamnă că multe cazuri pot fi rezolvate încă din

faza de iniţială, prin oferirea de informaţii sau alternative de acţiune, care devin

impulsuri suficiente pentru a mobiliza capacităţile decizionale sau transformatoare ale

clientului. În astfel de situaţii este suficient ca prestaţia asistentului să se limiteze la un

termen foarte scurt.

Alteori însă este nevoie de angajarea asistentului social într-o relaţie de

durată, care să debuteze prin strângerea de informaţii în vederea realizării unei evaluări

complexe. În principiu, informaţiile necesare unei bune evaluri se înscriu în următoarele

categorii: informaţii de indentificare ale clientului, informaţii esenţiale despre problema

în discuţie, despre resursele, capacităţile şi competenţele clientului şi ale familiei sale de

a face faţă situaţiei, un scurt istoric al cazului astfel încât să se poată identifica repere

pentru acţiunile viitoare.

Informaţiile de indentificare, se referă la date precum: numele clientului, adresa,

numărul de telefon, membrii familiei, medici şi /sau alţi profesionişti care se ocupă de

25

client. Mai pot constitui informaţii adiţionale cele referitoare la începerea şi primirea

altor sevicii, numele asistentului social care s-a ocupat de caz, alte elemente de referinţă.

Prezentarea problemei, de către potenţialii clienţi nu se realizează întodeauna în

termeni foarte specifici, dar este la fel de frecventă şi situaţia inversă, în care unii clienţi

solicită un ajutor forte precis. Sarcina asistentului social este de a obţine serii de

informaţii referitoare la resursele individuale şi familiale, la ansamblul contextelor care

pot contribui la definirea problemei, cât şi informaţii care pot oferi o orientare asupra

modului în care clientul îşi percepe propria problemă şi ce schimbări anticipează.

Important este ca asistentul social să nu ia în considerare numai ajutorul specific

solicitat explicit de client, deoarece acesta exprimă de cele mai multe ori doar limitele

actuale sau obişnuite în care clientul îşi vede rezolvarea problemei şi poate să nu fie cea

mai bună soluţie.

Istoria cazului trebuie să fie cunoscută asistentului social pentru clarificarea

problemei prezentate şi pentru încadrarea acesteia într-un sistem de asistenţă. Istoria

cazului presupune referiri la termeni temporali, descrierea antecedentelor şi implicaţiilor

problemei care l-au determinat pe client să apeleze la agenţie, precum şi referiri la

eforturile anterioare de a face faţă situaţiei. Pentru obţinerea acestor informaţii pot fi

utile întrebări precum: “Când a început aceasta problema ?”, “Ce credeţi că a cauzat-

o?”, “Ce altceva se mai întampla în viaţa dumneavoastră când a inceput problema?”

(pentru antecedente): « Ce efecte are această problemă asupra vieţii dumneavoastră ? »,

« Cum credeţi că vă va afecta viitorul ? », (pentru implicaţii); « Ce aţi făcut pentru a

rezolva această problemă », « Ce a mers şi de ce », « Ce nu a mers şi de ce ? », (pentru

eforturile anterioare de a rezolva problema). Ulterior, clientul poate fi întrebat ce de fel

de ajutor crede că i-ar putea oferi agenţia.

Întrebările în genul celor de mai sus au nu numai rolul de a ajuta pe clienţii să-şi

clarifice situaţia, solicitările şi aşteptările, ci contribuie şi la construirea relaţiei de ajutor

deorece demonstrează implicarea asistentului social, contribuie la revizuirea şi

reconsiderarea eforturilor de schimbare şi oferă speranţă şi deci dorinţa de a continua

colaborarea, prin aceea că sugerează noi posibilităţi de rezolvare a problemelor.

26

Finalizarea evaluării După obţinerea datelor de identificare şi inţelegerea

percepţiei clientului asupra schimbărilor dorite, în cele mai multe dintre cazuri, asistentul

sacial întocmeşte o recomandare, în funcţie de criteriile de eligibilitate ale agenţiei,

evaluare ce va fi pusă la dispoziţia angajaţilor, pentru a-i ajuta să raspundă adecvat

problemei specifice.

Evaluarea iniţială este o procedură rapidă, de cele mai multe ori standardizată, şi

are ca scop identificarea variabilelor, a factorilor de risc, precum şi a nivelului la care un

anumit serviciu trebuie să intervină. Evaluarea iniţială este în acelaşi timp o formă de

selectare, o procedură de punere în lagătură a individului cu serviciile disponibile în

agenţie, şi de asemenea, o modalitate de determinare a urgenţei intervenţiei.

Procedurile de evaluare, selecţie şi intervenţie, depind de specificul

problemei prezentate şi de schimbările dorite de client şi familie. În practica asistenţei

sociale au fost dezvoltate numeroase modele de instrumente de evaluare, unele specifice

pentru cazul persoanelor vârstnice. De exemplu, pentru persoanele în vârstă şi cu

dizabilităţii, se utilizează fişe de evaluare structurate pe mai multe nivele, în funcţie de

îngrijirile necesare. Asfel, dacă este vorba de clienţi a căror situaţie este instabilă, şi

dacă, din punct de vedere psiho-medical, se semnaleză un pericol pentru ei sau

aparţinători, atunci vor fi orientaţi spre îngrijire într-un spital. Dacă clienţii vârstnici nu

prezintă astfel de riscuri, vor răspunde unei noi serii de întrebări, urmând a se decide

care dintre serviciile de ingrijire este mai adecvat. Deşi există deja multe tipuri de

instrumente standardizate pentru evaluare, în general şi pentru evaluarea factorilor de

risc, în special, orice asistent social trebuie sa aibă în minte o serie de întrebări care să-l

ajute în evaluarea cazului şi orientarea clientului spre un anumit serviciu.

Intervenţia în criză

Stările de urgenţă şi criză survin atunci când sănătatea şi / sau siguranţa clienţilor

individuali sau a familiei se află în situaţii de risc şi se impune o intervenţie imediată.

Stările de urgenţă sunt consecinţa dzastrelor naturale sau a accidentelor, atunci când

sănătatea sau viaţa însăşi sunt puse în pericol. În astfel de situaţii intervenţia constă în

asigurarea asistenţei materiale necesare, fie ea financiară, medicală sau de altă natură.

27

Stările de urgenţă pot determina uneori instalarea situaţiei de criză, ceea ce

înseamnă că o persoană şi / sau familia, nu mai pot face faţă situaţiei, deoarece

conştientizează faptul că resursele, îndemanarile şi mecanismele obişnuite de rezolvare a

problemelor nu mai sunt adecvate, simţindu-se de aceea depăşiţi, inclusiv emoţional.

Asisntentul social trebuie să intervină, în astfel de situaţii, prin consiliere de scurtă

durată pentru a ajuta procesul de stabilizare.

Deşi stările de urgenţă şi criză sunt de multe ori asociate, nu întotdeauna

urgenţele determină crize, după cum nici situaţia inversă nu este obligatorie. Este de

aceea necesară, din partea profesionistului, o promptă şi corectă evaluare a situaţiei

pentru a preveni răspunsurile şi tratamentele inadecvate.

O menţiune necesară este şi aceea că, mai ales în cazul urgenţelor, situaţia trebuie

remediată cât mai repede posibil, dar intervenţia nu trebuie să se încheie de îndată ce

ameninţarea la adresa bunăstării clienţilor a fost redusă, ci va continua pentru rezolvarea

problemelor nou apărute, pentru găsirea soluţiilor de durată.

Cunoaşterea şi utilizarea resurselor

Înstituţiile publice naţionale, şi / sau locale, sunt, de regulă, principalii funizori

de servicii pentru vârstnici, însă aceste servicii, împreună cu cele private şi / sau

nonprofit trebuie privite ca un continuum, ce cuprinde intervenţii instituţionale, (care

reduc considerabil controlul individului asupra propriei persoane ca şi asupra mediului

său de viaţă), precum şi intervenţii mai puţin restrictive, furnizate de servicii comunitare

şi la domiciliu. În aceste condiţii, o agenţie, în funcţie de misiunea sa şi de publicul

ţintă, poate asigura atât servicii directe, cât şi indirecte, fie prin preluarea unor clienţi

recomandaţi de alte agenţii, fie prin direcţionarea acestora către alţi furnizori.

Proliferarea şi diversificarea reţelelor de servicii destinate vîrstnicilor, sau mai

general, persoanelor adulte, impune asistentului social nu numai înţelegerea adecvată a

nevoilor clienţilor ci şi cunoaşterea serviciilor existente în comunitate, servicii care pot

avea o relevanţă imediată pentru intervenţie (de exemplu, cele din domeniul sănătăţii

mintale, ingrijirile la domiciliu, spitalele, planificarea familiala, serviciile de transport,

sau cele de adăpostire). Este, de asemenea, important ca practicienii din domeniul

28

asistării vârstnicilor să cunoască şi să înţeleagă modul de funcţionare a principalelor

instituţii finanţatoare ca şi criterile lor de eligibilitate.

Pe măsură ce populaţia vârstnică va creşte, serviciile pentru vârstnici vor deveni

un domeniu din ce în ce mai specializat, care va impune asistenţilor sociali o pregătire

adecvată nu numai pentru intervenţia directă ci şi pentru cea indirectă, aceasta din urmă

presupunând cunoaşterea reţelei de servicii ca şi menţinerea unor bune relaţii, formale şi

informale, în cadrul acesteia. În mod special asistenţii sociali implicaţi în procesul de

admitere / preluare în agenţie a posibilior clienţi, trebuie să ştie să-şi îndeplinească

atribuţiile într-un context organizaţional complex, eficacitatea acestei activităţi fiind

determinată de măsura în care vor fi abiltaţi să lucreze cu alte agenţii şi reprezentaţi ai

acestora.

În astfel de condiţii, dispunând de o bază de date şi realizând o evaluare iniţială,

asistentului social îi revine sarcina de a face legătura dintre client şi resursele din

agenţie sau comunitate. Un proces de admitere poate fi considerat eficace, în măsura în

care clientul primeşte nu numai un ajutor imediat ci şi o îndrumare adecvată spre

servicii. Un fapt de observaţie curentă arată că accesul clienţilor la servicii este mult

facilitat dacă asistenţii sociali din agenţie sau din cadrul reţelei comunitare deţin relaţii

informale, reuşind astfel contracareze fragmentarea procesului de oferire a seviciilor

cauzate de obstacole formale. Bineînţeles, relaţiile informale nu pot suplini acordurile

formale dintre agenţii sau criteriile de accesibilitate, acestea având rolul de face explicite

sarcinile asistentului social care se ocupă de procesul de admitere.

*

Misiunea agenţiei, prin faptul că precizează scopurile, obiectivele şi populaţia

ţintă, defineşte locul pe care aceasta îl ocupă în reţeaua serviciilor comunitare, şi de

aceea, cunoaşterea şi acţiunea în lumina acesteia este indespensabilă asistentului social

angajat în procesul admiterii. Stabilirea relaţiei de ajutor, evaluarea iniţială, intervenţia în

situaţii de urgenţă şi criză, promovarea autonomiei clientului, abilitatea de a adecva

resursele la nevoi, sunt situaţii care impun şi în acelaşi timp definesc un profesionist de

mare competenţă. Ca parte a metodologiei de acordare a ajutorului în asistenţa socială,

admiterea clienţilor la servicii reprezintă prima etapă a relaţiei dintre client şi

profesionist. Cunoştinţle, grija şi sensibilitatea profesionistului în raport cu problemele

29

clienţilor, prefigurează interacţiunile viitoare şi de aceea sunt considerate ca fiind de

maximă importanţă pentru reuşita unei intervenţii (Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 57-

69).

30

31

Evaluarea funcţională

Obiective: înţelegerea împortanţei evaluării funcţionale pentru natura şi

calitatea procesului de intervenţie; însuşirea noţiunilor fundamentale pentru

dobândirea competenţelor în procesul evaluării.

Cuvinte cheie: evaluare funcţională comprehensivă: mediul, sănătatea fizică şi

mentală, situaţia economică, capacitatea de autoîngrijire, capacitatea de a

desfăşura anumite activităţi

Cursanţii vor şti: să realizeze o evaluare funcţională.

☺În capitolul anterior, problema evaluării a fost tratată ca parte procesului de

admitere a clienţilor în reţeaua serviciilor sociale. A fost vorba despre evaluarea iniţială,

în baza căreia clienţii sunt orientaţi spre serviciile corespunzătoare, în principiu,

problemei pentru care solicită ajutorul. În continuarea evaluării iniţiale, (care, aşa cum s-a

putut constata, este, de regulă, standardizată / formală), după ce clientul a fost direcţionat

spre unul dintre serviciile existente în agenţie sau reţea, este recomandată o evaluare de

profunzime şi de detaliu ca parte integrantă a procesului de intervenţie specializată. În

practica asistenţei sociale pot fi întâlnite diferite modalităţi de evaluare aferente etapei de

intervenţie specializată. Modalitatea care se impune din ce în ce mai mult în prezent este

definită prin conceptul de “evaluare funcţională”, concept ce înglobează perspectiva

familiei, a resurselor individuale şi familiale, de o manieră multidimensională şi

comprehensivă.

În această perspectivă, evaluarea este centrată pe sprijinirea clientului în procesul

de identificare a capacităţilor funcţionale, a competenţelor şi resurselor, (şi nu doar a

disfuncţiilor şi incapacităţilor), pentru demararea schimbării. Informaţia acumulată prin

evaluarea funcţională este utilizată în luarea deciziilor, de comun acord cu clienţii,

privind tipurile şi cantitatea serviciilor necesare, precum şi cele privind activităţile pe

care clienţii le pot realiza pentru a ajunge la schimbările dorite. Desigur sunt necesare

reevaluări periodice pentru a determina dacă planul iniţial funcţionează şi dacă serviciile

32

şi activităţile în care sunt implicaţi clienţii pot fi continuate, schimbate sau oprite

(Bernstein, 1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).

Deoarece evaluarea funcţională reprezintă un moment decisiv al procesului de

intervenţie, de ea depinzând natura şi calitatea acestuia, este necesară o tratare detaliată a

principalelor ei aspecte.

33

De la evaluarea iniţială la evaluarea funcţională

Aşa după cum am văzut în capitolul anterior, evaluarea iniţială (ca evaluare

formală), presupune ca asistentul social să înregistreze pentru fiecare client în parte date

de identificare, problema şi un scurt istoric al acesteia, să iniţieze o intervenţie de urgenţă

dacă este nevoie şi să direcţioneze clientul spre serviciile specializate. Aceste informaţii

sunt folosite, ulterior ca punct de plecare în evaluarea funcţională şi sunt utile atât

asistentului social cât şi clientului şi familiei acestuia în luarea celor mai potrivite decizii,

privind îngrijirile, tratamentele şi serviciile.

Fără informaţiile adunate prin evaluarea iniţială, nici unul dintre partenerii la actul

decizional (clientul, familia şi asistentul social) nu va fi în măsură să decidă în cunoştinţă

de cauză, iar consecinţele unor decizii inadecvate pot fi considerate repercursiuni

neplăcute, atât pentru ei cât şi pentru sistemul de îngrijire:

dacă sunt furnizate mai multe servicii decât este nevoie, clientul poate deveni

dependent;

dacă sunt furnizate mai puţine servicii decât este nevoie, îngrijirile sunt inadecvate şi /

sau insuficiente;

cele mai multe programe fiind bazate pe cerere, în absenţa unei bune evaluări privind

alocarea serviciilor, deciziile inadecvate tind să se perpetueze;

serviciile şi deciziile de plasament, făcute în mod nepotrivit şi exagerat, conduc la

costuri inutile.

Dimpotrivă, realizată şi implementată corect şi complet, evaluarea iniţială poate

aduce multe beneficii:

în primul rând, ajută asistentul social să-şi organizeze eforturile şi constituie un

instrument cu ajutorul căruia poate fi supravegheată furnizarea serviciilor;

în al doilea rând, cu ajutorul evaluării iniţiale asistentul social poate urmări

schimbările în evoluţia clientului;

în al treilea rând, evaluarea ajută asistenţii sociali şi managerii serviciilor sociale să

dezvolte noi programe şi obiective, din ce în ce mai adecvate nevoilor vârstnicilor,

bazându-se pe o documentaţie vastă de studii de caz şi baze de date construite cu

ajutorul informaţiilor din evaluări.

34

Argumente pentru o evaluare funcţională

Elementele esenţiale ale evaluării funcţionale comprehensive, se structurează pe

urmatoarele dimensiuni: mediul înconjurător, mediul social, mediul economic,

dimensiunea fizică, mentală, activităţi de zi cu zi - AZZ şi activităţi instrumentale de zi

cu zi – AIZZ , (Gallo, 1988; Kane, Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-

87).

Evaluarea comprehensivă a statutului funcţional al clienţilor şi a contextului

familial este indispensabilă în procesul luării deciziilor privind natura serviciilor şi a

intervenţiilor specializate, deoarece examinează interacţiunea dintre abilităţile,

motivaţiile şi contextele clienţilor. Factorii esenţiali ai evaluării funcţionale sunt:

abilităţile clientului aflate în stare de funcţionare;

percepţia clientului vis à vis de situaţia sa problematică, precum şi motivaţia sa

pentru schimbare;

contextul clientului: cadrul fizic, reţeaua socială a familiei, prietenilor şi comunităţii,

ca factor important pentru înţelegerea şi schimbarea propriilor probleme.

Diagnosticele medicale sau psihiatrice pot influenţa statutul funcţional al

vârstnicului dar nu au şi valoare predictivă asupra acestuia. De exemplu, clienţii cu diabet

sau boli de inimă pot şi de cele mai multe ori reuşesc, să rămână în comunitate, să

îndeplinească funcţii sociale, datorită unor abilităţi specifice pe care le posedă şi care nu

sunt afectate de maladiile de care suferă. Chiar şi vârstnicii cu tulburări mentale severe

pot avea conservate abilităţi care să le permită rămânerea în familie şi comunitate.

Deşi clienţii care solicită diverse servicii au probleme de sănătate cronice, fizice

sau mentale, nu acestea constituie cauza care îi aduce la serviciile sociale, ci dificultăţile

de funcţionare. Uneori, sprijinul de care au nevoie se referă la mai multă sau mai bună

asistenţă medicală sau psihiatrică, iar asistentul social poate fi în măsură să-i ajute să-l

obţină. Dorim să spunem prin aceasta că expertiza asistentului social înseamnă a-i ajuta

pe clienţi să-şi elimine sau să-şi reducă problemele în funcţionarea zilnică, şi nu

eliminarea asistenţei medicale.

Ameliorarea problemelor funcţionale se întemeiază pe valorificarea potenţialului

individual şi familial ca şi pe intervenţiile sociale adecvate. Evaluarea funcţională vizează

35

creşterea bunăstării clientului, indiferent dacă situaţia lui rezultă din problemele de

sănătate fizică sau mentală, fie din factorii sociali, economici sau de mediu. În

perspectiva evaluării funcţionale, deciziile asupra intervenţiilor şi monitorizarea

serviciilor furnizate trebuie să se axeze pe schimbare şi îmbunătăţirea statutului

funcţional al clientului şi nu pe ignorarea diagnosticelor medicale sau psihiatrice.

Evaluarea funcţională este în măsură să reunească, într-un tablou sintetic

abilităţile clientului, motivaţiile sale, contextul familial şi al mediului social, precum şi

constelaţia influenţelor acestora, pentru luarea celor mai potrivite decizii de intervenţie

educaţională, socială, medicală, economică şi de mediu.

Evaluarea este în acelaşi timp şi o detaliată analiză a statutului funcţional al

clientului, care conduce la concluzii despre afecţiunile ce trebuie remediate şi la strategii

posibile de intervenţie (Bernstein, 1992; Campbell, Thompson, 1990; Ivry, 1992; Kane &

Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).

Evaluarea funcţională comprehensivă

Evaluarea funcţională comprehensivă este prin definiţie multidimensională.

Dimensiunile sau domeniile care trebuie evaluate sunt: mediul înconjurător, mediul

social, situaţia economică, sănătatea mentală, sănătatea fizică şi capacitatea de auto-

îngrijire evaluată prin abilitatea de a face activităţi de zi cu zi - AZZ şi activităţi

instrumentale de zi cu zi - AIZZ (Gallo et. al., 1988; Kane & Kane, 1981, cf. Gary M.

Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Deşi aceste dimensiuni sunt evaluate separat, ele sunt

interconexate. Capacitatea sau incapacitatea în unul din aceste domenii este posibil să

afecteze funcţionarea în celelalte. De exemplu, o persoană cu boala Alzheimer poate avea

asociată şi o problemă care este în principal una de sănătate fizică, dar individul va

manifesta în mod treptat afecţiuni în funcţionarea socială şi mentală, în AZZ şi în AIZZ.

Evaluarea socială

O evaluare a funcţionării sociale se referă la calitatea şi cantitatea legăturilor

interpersonale ale clientului şi la implicarea sa în comunitate, ca şi la posibilele probleme

în sistemul său de suport informal. Donald (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp.

36

70-87) a identificat patru arii primare în care interacţiunile sociale şi participarea au loc:

(1) familia, (2) prietenii, (3) comunitatea, (4) locul de muncă.

În cazul vârstnicilor, scopul primordial al evaluării sociale vizează calitatea şi

cantitatea legăturilor cu reţeaua de suport informal. Subliniem faptul că pentru alte

categorii de adulţi relaţiile formale, de la locul de muncă, joacă un rol mai important

pentru viaţa lor socială şi pentru sistemul de suport. Însă reţeaua de suport informal, pe

care o reprezintă, familia şi prietenii este esenţială pentru bunăstarea tinerilor şi

vârstnicilor deopotrivă. Pentru măsurarea funcţionării sociale a familiei Smilkstein,

Ashworth şi Montano (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87), au elaborat un

instrument de evaluare cunoscut sub denumirea sa prescurtată APGAR (Adaptation,

Partenership, Growth, Affection, Resolve) şi care are în vedere următoarele dimensiuni:

adaptarea familială, relaţiile parteneriale, creşterea copiilor, dezvoltarea afectivă şi

capacitatea de rezolvare a problemelor familiale.

Deşi este important numărul persoanelor cu care clientul are relaţii, ca şi frecvenţa

acestora, s-a constatat că, în numeroase situaţii, calitatea reţelei de suport social şi

prezenţa unui confident, este semnificativ mai relevantă pentru bunăstarea şi sănătatea

fizică a clientului. Înţelegerea reţelei familiale a clientului ca şi cea a sistemului mai larg

de suport social, poate fi realizată prin combinarea întrebărilor standardizate, prin

construirea genogramei şi a eco-hărţii (genograma reprezintă reţeaua familială iar eco-

harta conturează reţeaua socială mai largă, incluzând relaţiile familiale şi comunitare).

Genograma este instrumentul prin care se reprezintă grafic compoziţia familială şi

istoria acesteia. De altfel, genograma poate cuprinde schimbările majore din cadrul

familiei, schimbări din sfera ocupaţională, a sănătăţii, precum şi din cae a evenimentelor

familiale (naştere, moarte, căsătorie, mutare). Utilizând diferite tehnici de trasare ca: linii

continue, punctate, tăiate, etc., pot fi reprezentate punctele forte, şi diferite tipuri de relaţii

(stabile, tensionate etc.). Inserarea unei genograme în cadrul raportului de evaluare poate

fi utilă pentru identificarea sistemului de suport familial şi pentru înţelegerea istoriei

sociale a familiei, ca şi a relaţiilor şi problemelor curente. Evaluarea funcţionării familiale

poate constui punctul de plecare pentru stabilirea sarcinilor asistentului social şi a

celorlalţi profesionişti care acordă îngrijiri vârstnicului.

37

Eco-harta este un instrument care permite vizualizarea gradului de interacţiune a

clientului cu comunitatea, cu reţeaua de suport social, ca şi cu familia. Se poate folosi

pentru reprezentarea grafică un sistem de cercuri, sau se poate trasa o diagramă ce

reprezintă lumea socială a clientului, identificând potenţialele prietenii, implicările în

activităţile recreaţionale şi culturale, munca, biserica, agenţiile furnizoare de servicii.

Tipurile diferite de linii şi apropierea elementelor grafice pot reprezenta natura relaţiilor

dintre client şi mediul său social.

Configurarea eco-hărţii necesită culegerea unei remarcabile cantităţi de informaţii

într-un timp relativ scurt. Informatizarea şi computerizarea serviciilor de asistenţă socială

pot constitui facilităţi, inclusiv pentru producerea de grafice în practica clinică. Există

deja programe software comerciale care pot produce arbori genealogici şi genograme,

diferite grafice pentru examinarea cazurilor pe multiple nivele sistemice.

Pentru a evalua profunzimea unei reţele de suport social, este nevoie de întrebări

nuanţate: de exemplu, se poate întreba cui poate cere ajutor clientul, pentru cât timp şi în

ce condiţii. Mai concret, în cazul unui client care are nevoie de sprijin pentru a locui

singur acasă, poate fi luat în calcul sprijinul unui vecin care i-a mai fost de ajutor şi în

trecut. În planificarea serviciilor, este util să se ştie dacă acest vecin este dispus să-l sune

zilnic pe client, să-l viziteze, să servească uneori masa împreună, sau să-şi petreacă

câteva ore zilnic sau săptămânal ajutând la întreţinerea locuinţei.

Evaluarea economică

Evaluarea economică are ca scop aprecierea nivelului resurselor financiar-

economice în vederea eligibilităţii clientului pentru asistenţă suplimentară, pornindu-se

de la examinarea veniturilor şi a celorlalte resurse economice.

Suficienţa resurselor financiar-economice presupune acoperirea, din venituri

proprii a cheltuielilor destinate procurării alimentelor şi îmbrăcăminţii, întreţinerii

locuinţei, asigurării îngrijirilor medicale şi a altor necesităţi (Gallo, 1988, cf. Gary M.

Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).

Eligibilitatea pentru resurse suplimentare presupune, pe de o parte conştientizarea

clientului privind drepturle sale, iar pe de altă parte, presupune cunoaşterea programelor

38

comunitare de sănătate, sociale sau economice, a serviciilor de întrajutorare, de ajutor

financiar sau a programelor de angajare speciale.

Evaluarea economică se realizează prin chestionarea clienţilor despre veniturile şi

bunurile de care dispun, despre cheltuielile necesare ca şi despre modul în care îşi

administrează banii şi celelalte resurse. Trebuie avute în vedere, în mod special, situaţiile

în care anumite cheltuieli sunt disproporţionate în cuantumul veniturilor periclitând de

aceea satisfacerea adecvată a altor nevoi, de exemplu, situaţia frecventă în care un

vârstnic îşi cheltuie toate veniturile pentru chirie şi hrană, nerămânându-i bani şi pentru

medicamente.

Evaluarea economică înseamnă analiza resurselor şi prin ceea ce se află dincolo

de înscrisurile oficiale (cuponul de pensie, extrasul de cont, chitanţe, facturi, etc.): uneori

clienţii beneficiază de resurse indirecte cum ar fi ajutorul financiar regulat din partea

unuia dintre copii, servirea regulată a mesei la un membru al familiei, etc.

Evaluarea economică nu se rezumă la o simplă conabilizare deoarece banii,

administrarea lor, diferitele bunuri sau posesiuni constituie valori personale ale clienţilor,

faţă de care prezintă un ataşament special şi de aceea nu pot face obiectul unor tranzacţii

sau aranjamente rentabile.

Stabilirea eligibilităţii clientului pentru un anumit tip de beneficii (sociale,

economico-financiare, medicale) necesită cunoaşterea de către profesionist a cadrelor

legislative, a sistemului de asistenţă medicală şi de sănătatea mentală, a reţelei de servicii

sociale pentru vârstnici.

Sănătatea mentală

Evaluarea stării de sănătate mentală de către asistentul social înseamnă orientarea

observaţiilor şi înspre sfera problemelor psiho-cognitive şi comportamental-emoţionale.

Evaluările din aria psiho-cognitivă se centrează, în principal, asupra

simptomelor de incapacitate cognitivă, asupra tulburărilor psihiatrice, ca şi asupra

diferiţilor factori de risc. Practicienii utilizează în acest scop insrumente de evaluare

(scale, teste, chestionare) cu diferite grade de complexitate.

Funcţionarea emoţională se referă la prezenţa/absenţa sau

diminuarea/amplificarea tulburărilor afective. Asistentul social ar trebui să fie

familiarizat cu simptomele şi manifestările tulburărilor afective majore, pentru a putea

39

recunoaşte anxietatea, depresia, singurătatea şi factorii de risc asociaţi suicidului şi

abuzului de alcool sau droguri (vezi şi D. Gal, Dezvoltarea umană şi îmbătrânirea,

2001).

În majoritatea cazurilor, acolo unde asistentul social identifică factori de risc şi /

sau manifestări care pot fi indicii pentru deteriorarea stării de sănătate mentală se impune

consultarea experţilor calificaţi în acest domeniu.

Sănătatea fizică

Există trei instrumente cu ajutorul cărora asistentul social poate evalua starea

sănătăţii fizice:

1 autoevaluarea stării de sănătate de către client

2 inventarierea simptomelor şi bolilor

3 analiza medicamentaţiei

Prin evaluarea riscurilor de sănătate fizică, asistentul social poate descoperi

afecţiuni netratate, care necesită fie iniţierea, fie încetarea unui tratament medical,

decizie ce va fi luată de către medic, dar asistentul social va recomanda consultaţia

medicală, şi la nevoie, va acompania vârstnicul la cabinetul medical. De exemplu, dacă

asistentul social analizează medicamentaţia unui client cu o boală mentală cronică şi

constată că tratamentul prescris a fost întrerupt, trebuie să discute despre consecinţele

încetării tratamentului şi să încurajeze clientul să consulte un asistent de sănătate mentală

sau un psihiatru.

1. Autoevaluarea sănătăţii

Autoevaluarea sănătăţii poate fi un bun semnal al stării de sănătate, chiar dacă

unii autori şi practicieni au rezerve în această privinţă. Scopurile autoevaluării sunt, din

punctul de vedere al profesioniştilor, de a identifica posibile noi probleme de sănătate sau

declinul statutului sănătăţii. Întrebări referitoare la autoevaluarea stării de sănătate pot fi

incluse în conţinutul instrumentarului de evaluare multidimensională, care se utilizează în

diverse centre medicale sau socio-medicale. De exemplu, o întrebare pentru

autoevaluarea stării de sănătate poate fi:

„Cum vă apreciaţi starea de sănătate în prezent ?”

Excelentă (3) Bună (2) Moderată (1) Slabă (0)

40

2. Inventarierea simptomelor şi bolilor

Chestionarele utilizate pentru simptome au ca scop identificarea factorilor de risc

ai sănătăţii. Sunt luate în considerare, (în instrumentarul acceptat de Organizaţia

Mondială a Sănătăţii), patru categorii de simptome pentru identificarea factorilor de risc:

(1) caracteristicile salivei, (2) senzaţiile de durere sau apăsare, (3) dureri de articulaţii şi

(4) caracteristicile respiraţiei. În evaluările comprehensive, acestor cdategorii de

simptome li se adaugă şi altele precum: malnutriţia, problemele de vedere de auz,

problemele dentare şi artritele.

Inconvenientele acestui tip de evaluare ţin de faptul că nu toţi clienţii frecventează

cu regularitate serviciile mediacale sau medico-sociale, şi în majoritatea cazurilor nu sunt

familiarizaţi cu terminologia de specialitate utilizată. În astfel de situaţii se recomandă ca

evaluările periodice, de rutină, să fie realizate de către specialişti

3. Analiza medicamentaţiei

O altă modalitate de evaluare a stării de sănătate constă în analiza

medicamentaţiei: listarea medicamentelor prescrise şi precizări privind modul de

administrare (dozarea, când şi cum se administrează). Este important să fie puse şi

întrebări referitoare la utilizarea medicamentelor care au şi contraindicaţii, precum şi la

utilizarea remediilor naturiste şi a suplimentelor nutritive.

Problemele care pot apărea în jurul utilizării medicamentelor se leagă îndeosebi

de numărul mare de medicamente prescrise, de nerespectarea dozajului, de tulburările de

memorie care afectează ritmicitatea administrării sau chiar de lipsa unei minime educaţii

pentru sănătate.

Alţi factori care, de asemenea, ţin de administrarea medicamentaţiei şi pot genera

complicaţii sunt: imposibilitatea achiziţionării medicamentelor datorită costului ridicat,

absenţa instrucţiunilor de administrare clar scrise, tulburările emoţionale, ca de exemplu

depresia, care se pot traduce prin refuzul de a accepta boală şi de a o trata. În plus, unii

vârstnici refuză medicamentaţia datorită convingerilor lor religioase, sau pentru că îi

descurajează efectele colaterale, adverse ale medicamentelor. De asemenea, schimbările

41

bruşte ale stărilor fiziologice şi/sau afective, precum voma, diareea, iritabilitatea, stările

confuzive, pot fi puse în legătură cu modul inadecvat de administrare a medicamentelor.

În aceste condiţii se recomandă ca asistentul social care întâlneşte un vârstnic ce

are prescrise trei sau mai multe medicamente, să se informeze şi asupra regimului

îngrijirilor de sănătate pe care le primeşte.

Evaluarea activităţilor de zi cu zi (AZZ) şi a activităţilor

instrumentale de zi cu zi (AIZZ)

Dintre toate dimensiunile funcţionării personale, capacitatea de a duce la bun

sfârşit activităţile de zi cu zi este probabil, cea mai importantă. Buna desfăşurare a

activităţilor de îngrijire personală şi a habitatului, este necesară pentru menţinerea

funcţionării independente şi autonome, dar depinde de starea fizică, mentală şi socială.

Evaluările generale ale stării de sănătate nu pot avea valoare indicativă asupra

nivelului de autonomie a vârstnicului. De aceea se recurge la evaluarea funcţionării în

activităţile de zi cu zi, şi stabilirea, pe această bază, a capacităţii de autoîntreţinere.

În privinţa criteriilor cu ajutorul cărora se pot face evaluările activităţilor de zi cu

zi, opiniile specialiştilor converg înspre includerea în scalele de evaluare a capacităţilor

de: a face baie, de a se aranja, de a se îmbrăca, de a se deplasa şi de a se hrăni (Gallo şi

al. 1988; Kane & Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Cea mai

cunoscută scală este Index-ul AZZ al lui Katz (1963), cu ajutorul căreia (scala) este

evaluată capacitatea clientului de a realiza cele cinci activităţi . Deşi această formă de

evaluare se centrează pe capacitatea sau incapacitatea clientul de a îndeplini respectivele

activităţi, modalitatea de formulare poate include şi nuanţări referitoare la nevoia de

asistare sau la independenţă:0 - nu necesită ajutor; 1 - foloseşte un aparat; 2 - necesită

asistenţă;

3 - complet dependent.

Evaluarea instrumentală a activităţilor de zi cu zi se referă la o varietate de

activităţi, mai complexe decât acelea de autoîngrijire şi autoîntreţinere. Itemii incluşi în

mod obişnuit în scalele de evaluare se referă la activităţi şi sarcini specifice mediului

42

ambiental şi social şi de aceea capacitatea de a le realiza este inclusă în sfera

competenţelor sociale.

Spre exemplificare redăm în continuare o scală de evaluare care acoperă şase arii:

(1) utilizarea telefonului, (2) utilizarea mijloacelor de transport, (3) cumpărarea hranei şi

a îmbrăcăminţii, (4) prepararea hranei, (5) îngrijirea locuinţei, (6) administrarea

resurselor financiare. Fiecare item poate fi analizat prin utilizarea unei scale cu trei

nivele, în care scorul “1” indică faptul că individul poate îndeplini activităţi fără asistenţă;

“2”- nevoia de asistenţă şi “3”- totală incapacitate de a realiza activităţi.

Evaluarea mediului

Evaluarea mediului, concept central în asistenţa socială, reprezintă reflectarea

aplicativă a principiului congruenţei în relaţia persoană - mediu. Prin evaluarea mediului

se stabileşte dacă acesta este adecvat, sau nu, bunăstării şi funcţionării independente a

individului.

Într-o accepţiune restrânsă, prin mediu se înţelege (în contextul asistenţei sociale)

instituţia rezidenţială sau locuinţa în care trăieşte clientul. Într-o accepţiune mai largă,

“mediul” poate desemna însăşi comunitatea din care face parte. Desigur, evaluarea

comunităţii poate avea elemente comune cu evaluarea mediului. Evaluarea mediului

presupune examinarea abilităţilor funcţionale ale individului şi a solicitărilor mediului,

(în accepţiune largă şi restrânsă), urmată de examinarea gradului de congruenţă a

acestora.

În principiu, specialiştii sunt de acord asupra importanţei mediului pentru

funcţionarea optimă a clientului, mai puţin concordante sunt însă criteriile de evaluare

care, desigur, diferă în funcţie de “obiectivele” de evaluat (“cum” se evaluează în funcţie

de “ce” se evaluează). Pot constitui “obiective” de evaluat instituţiile de tip rezidenţial

sau cele de tipul centrelor de zi, locuinţele individuale dar şi comunităţile.

Una dintre categoriile care pot constitui obiectul evaluării de mediu este cea

referitoare la adecvarea şi siguranţa mediului arhitectural (rezidenţial şi civic). De

exemplu, există grile de evaluare care cuprind: paza contra incendiilor, accesibilitatea la

bucătărie şi/sau la servirea mesei, sau în alte zone frecventate de vârstnici,

43

absenţa/prezenţa obstacolelor în zonele de trecere şi acces (cabluri, preşuri, gradul de

iluminare, etc.). În comunitate, se evaluează siguranţă zonei (străzi, parcuri, zone

comerciale sau de agrement), accesibilitatea mijloacelor de transport, facilităţi şi

amenajări speciale pentru vârstnici.

O altă categorie ce poate face obiectul evaluării de mediu se referă la aspectele

"mediului afectiv-emoţional" şi a "oportunităţilor interpersonale". Evaluarea mediului

afectiv-emoţional în cadrul instituţional se referă la politeţea personalului, la atenţia

acordată nevoilor sociale şi medicale ale rezidenţilor, la respectarea nevoii de intimitate,

la libertatea şi posibilitatea de alegere în raport cu modalitatea de satisfacerea a diferitelor

nevoi din această categorie. În familie, în sfera nevoilor afectiv-emoţionale pot fi evaluate

: interacţiunile dintre membrii familiei, sprijinul acordat vârstnicului pentru buna sa

funcţionare, comunicarea, suportul afectiv. Evaluarea “oportunităţilor interpersonale” se

referă la posibilităţile de contact cu prieteni şi membri ai familiei, la posibilitatea de a

juca un rol activ în grupurile civice şi voluntare.

O a treia categorie de evaluat are în vedere activităţile instrumentale. De exemplu,

se constată dacă locuinţa vârstnicului dispune de facilităţi adecvate pentru gătit şi

păstrarea hranei; dacă vârstnicul dispune de telefon sau alte mijloace pentru cazurile de

urgenţă; dacă prin mărimea şi structura sa locuinţa vârstnicului creează dificultăţi de

întreţinere sau pentru deplasarea persoanei. În privinţa comunităţii, scopul evaluării este

de a afla dacă clientul are acces la cumpărături, servicii sociale şi de sănătate, la recreere

şi la activităţi voluntare sau civice, fie mergând pe jos, fie prin folosirea mijloacelor de

transport.

Pentru a evalua congruenţa dintre persoană şi mediu, sunt necesare adaptări ale

criteriilor în funcţie de specificul zonei, comunităţii, sau cadrului de viaţă al vârstnicului,

astfel încât să fie identificate posibilităţile de ajustare şi modificare a mediului. Pentru

elaborarea instrumentelor de evaluare a locuinţei şi comunităţii, ca şi a congruenţei

individ-mediu, pot fi utilizate inventarele de trebuinţe general umane (Maslow), cele

specifice vârstnicilor sau diferitelor categorii de persoane cu handicap, precum şi grilele

de evaluare comunitară.

McKnight şi Kretzman (1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87) au

elaborat criterii de evaluare a comunităţii pornind de la identificarea resurselor şi

44

stipulând că schimbarea este posibilă atunci când sunt cunoscute şi valorificate

capacităţile, abilităţile şi bunurile membrilor comunităţii ca şi ale familiilor lor, şi ale

comunităţii însăşi. Ideea acestui demers este că resursele umane ale comunităţii pot şi

trebuie să fie valorificate şi responsabilizate în calitate de agenţi ai schimbării şi de

beneficiarii, direcţi sau indirecţi, ai ei.

Aspecte specifice ale evaluării funcţionale

Pe lângă evaluarea funcţionării individului în cele şase dimensiuni deja

identificate asistentul social ar trebui să-şi îndrepte atenţia şi asupra posibilităţilor reale

(atuuri, forţe/puteri) ale clienţilor vârstnici, asupra serviciilor pe care deja le primesc,

asupra valorilor şi preferinţelor legate de servicii pe care şi le-ar dori.

Posibilităţile clienţilor

În serviciile sociale publice, mai ales, se practică centrarea, aproape exclusiv, pe

problemele de sănătate ale clienţilor, pe patologia şi riscurile pe care acestea le presupun.

Într-o oarecare măsură această atitudine este justificată, deoarece pentru acele probleme

vin solicitările vârstnicilor. Dar utilizând tehnici de redresare şi optimizare personală a

clienţilor vârstnici, asistentul social ar putea regcurge şi la valorificare resurselor de

îngrijire de care dispun, ei şi familiile lor, pentru că acestea se pot dovedi mai accesibile

şi superioare calitativ. Formularea explicită, în procesul evaluării, de întrebări referitoare

la posibilităţile proprii de îngrijire pot contribui la constituirea unor demersuri inteligente,

echilibrate, de integrare a acestora în procesul general al asistării specializate.

Preferinţele clientului

Evaluarea preferinţelor clientului are o importanţă centrală în evaluare şi în

special în procesul de planificare a serviciilor. Voinţa de schimbare, rezistenţa la

schimbare precum şi capacitatea de a trăi cu deficienţele şi bolile diferă de la individ la

individ. Diferenţele originându-se, printre altele, şi în opţiunile valorice. Pentru vârstnici

poate fi mult mai important (valoros) să continuie să trăiască acasă decât să dobândească

plusul de siguranţă şi creşterea calităţii îngrijirilor prin mutarea într-un cămin de bătrâni.

Apropierea familiei poate prevala chiar şi în raport cu suportarea unei situaţii abuzive. În

45

toate aceste cazuri, asistentul social trebuie să realizeze, intervenţii care se bazează pe

cunoaşterea şi respectarea sistemului de valori al clientului, chiar dacă acesta diferă de

valorile personale. Identificarea valorilor şi a preferinţelor clienţilor, aşa cum le relatează

şi le percep ei înşişi, este un demers delicat pe parcursul întregii evaluări. Dacă

intervenţia intră în conflict cu valorile şi preferinţele clienţilor, eforturile asistentului

social vor fi zadarnice.

Serviciile primite

Pentru a satisface adecvat nevoile clienţilor vârstnici, evaluatorul trebuie să

identifice serviciile pe care ei deja le primesc şi să distingă între acelea furnizate formal

de unităţi publice sau private şi acelea furnizate informal de familie şi prieteni. În ambele

cazuri, dar în mod particular în cazul celor informale, asistentul social trebuie să

examineze cât de stabilă este asistenţa acordată.

Cunoaşterea suportului primit de client şi a nevoilor neindentificate până atunci,

ajută asistentul social să asiste mai bine clientul prin construirea unui plan bine definit şi

integrat. Cunoaşterea tuturor serviciilor implicate ajută la evitarea dublării seviciilor şi

permite utilizarea optimă a resurselor..

Echipa multidisciplinară

Evaluarea vârstnicilor impune ca asistenţii sociali să fie familiarizaţi cu diferitele

domenii ale evoluţiei şi funcţionării individuale, fără a avea însă pretenţia că pot fi

experţi în fiecare dintre ele. Evaluările multidimensionale impun participarea unei echipe

multidisciplinare. În funcţie de problemele clientului membrii echipei pot fi: specialişti în

sănătate mentală, medici de familie, asistente medicale, psihologi. Unele agenţii au

echipe stabile pentru analiza cazurilor complexe, dar există şi situaţii în care asistenţii

sociali trebuie să consulte şi să invite pentru evaluare alţi profesionişti.

*

În concluzie, evaluarea funcţională comprehensivă reprezintă baza de date de la

care clienţii, familiile şi asistenţii sociali încep demersurile de colaborare. Baza evaluării

o constituie funcţionarea (şi nu diagnoza), deoarece este un indicator mai nuanţat al

resurselor individuale şi al disponibilitpţii pentru schimbare. Evaluarea comprehensivă

are în vedere funcţionarea individului în domeniile: social, economic, de mediu, al

46

sănătăţii mentale, fizice, al activităţilor de zi cu zi. Funcţionarea scăzută în oricare

domeniu afectează şi funcţionarea celorlalte, şi invers, performanţele în unele domenii

pot fi direcţionate pentru a compensa deficitul altora. O evaluare atent efectuată

constituie o bună bază pentru identifcarea problemelor şi a ariilor de schimbare, precum

şi pentru stabilirea scopurilor şi dezvoltarea planurilor de servicii.

47

MANAGEMENTUL DE CAZ

Obiectiv: cunoaşterea şi utilizarea managementului de caz ca strategie de intervenţie

Cuvinte cheie: cunoaşterea deficienţelor funcţionale şi a posibilelor resurse cu

care ar putea fi remediate, cunoaşterea abilităţilor care ar putea fi conservate şi/sau

dezvoltate, cunoaşterea modalităţilor de a pune în legătură clienţii şi resursele.

Cursanţii vor şti: să întocmenască un plan de management de caz

☺Introducere

Scopul cel mai general al serviciilor de asistenţă socială pentru vârstnici este de a

contribui la depăşirea problemelor şi la facilitarea schimbărilor pozitive apelând, pentru

aceasta, la resurse formale şi informale.

Managementul de caz şi consilierea sunt două strategii de intervenţie directă, (a

căror oportunitate rezultă din evaluările care le preced), centrate pe client şi familia

acestuia, şi având ca scop validarea aspectelor funcţionale, astfel încât clienţii să îşi poată

asuma controlul propriei vieţi.

Potrivit lui White (1987, cf. Gary M. Nelson, et al. 1995, pp. 88-103) managementul de

caz, “este o strategie de intervenţie orientată înspre coordonarea resurselor existente pentru a

asigura o îngrijire continuă şi adecvată specifică fiecărui caz în parte”. Managementul de caz

este definit într-o accepţiune apropiată şi de către Rubin (1987, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995,

pp. 88-103): “o abordare a furnizãrii de servicii care încearcã sã asigure clienţilor cu probleme

complexe şi dizabilitãţi, primirea tuturor serviciilor de care au nevoie, la timp şi într-un mod

adecvat “.

Managementul de caz, astfel înţeles, constituie o componentă esenţială a serviciilor

pentru vârstnici, care contribuie la identificarea nevoilor, la onorarea cererilor de resurse

concrete, ca şi la asimilarea de noi cunoştinţe şi abilităţi, necesare pentru dobândirea

controlului asupra propriei situaţii.

48

Managementul de caz, ca strategie de intervenţie în asistarea persoanelor vârstnice,

şi-a dovedit eficacitatea în special în domeniul îngrijirilor la domiciliu şi al celor

comunitare. Asistentul social ajutã ca, o varietate de servicii sã devinã accesibile

clientului şi coordoneazã primirea acestora. În termeni de roluri asumate, managementul

de caz presupune ca asistentul social:

să conducă cazul, dar sub nici o formă nu se aşteaptă ca el să asigure toate serviciile

necesare rezolvării;

să menţină legãtura cu agenţiile ofertante de servicii sociale pentru a se asigura cã ele

acordă tratamentul / intervenţian adecvată, iar în cazul în care obiectivele clientului au fost

atinse, să pregătească terminarea;

să menţină legãtura, cu clientul pentru a putea evalua continuu, modul în care serviciile sunt

folosite ca şi progresele pe care le face clientul ca urmare a utilizării lor;

să devină broker de servicii şi organizator al reţelei de intervenţie şi mai puţin

persoanã care ajutã direct clientul.

Datoritã complexitãţii fiecărui caz în parte, dar şi datorită diversificării şi specializării

serviciilor sociale, este puţin probabil ca un singur asistent social sau o singurã agenţie sã

dispună de toate serviciile necesare pentru a ajuta clientul. Din aceastã cauzã, managementul de

caz s-a dezvoltat ca sistem de ajutor ce asigurã clientului asistenţă continuă, prin intermediul

asistentului social - profesionistul pregătit pentru evaluarea diferitelor categorii de nevoi şi

cunoscător a reţelei de servicii de specialitate.

Managementul de caz ca strategie de intervenţie

Evaluarea funcţională este orientată, aşa după cum am văzut, asupra factorilor

care sunt responsabili de funcţionarea clientului şi a familiei sale, asupra capacităţilor

care pot fi potenţate pentru depăşirea / ameliorarea anumitor probleme care îşi au

originile, fie la nivel individual-intern (convingeri neproductive, dificultăţi emoţionale),

fie la nivel grupal, comunitar sau societal - extern.

Problemele se pot origina, desigur, din combinaţia obstacolelor interne şi externe,

existând şi posibilitatea generării lor reciproce (disfuncţiile dintr-o anumită arie pot

determina probleme în alte arii).

49

În mod similar, capacităţile individuale şi familiale pot fi identificate în

combinaţii de caracteristici psihologice, trăsături familiale şi reţele comunitare şi sociale.

Implementarea managementului de caz, ca strategie de intervenţie, trebuie

precedată de evaluarea individuală şi a familiei, ceea ce presupune parcurgerea

următorilor paşi:

evaluarea funcţională,

identificarea problemelor şi a resurselor,

întocmirea listei de schimbări preconizate şi

stabilirea scopurilor funcţionale,

de comun acord cu individul şi familia. Odată stabilite scopurile şi planurile de acţiune,

ca şi decizia de a furniza servicii, paşii următori coincid cu activităţile principale ale

managementului de caz.

Planificarea şi punerea clienţilor în legătură cu furnizorii de servicii formale sau

informale şi monitorizarea serviciilor, reprezintă bazele coordonării resurselor.

Paşi în managementul de caz

Aspecte ale planificării în managementul de caz

Pentru ca managerul de caz să poată dezvolta un plan de asistare, bazat pe

rezultatele evaluării funcţionale, sunt necesare:

cunoştinţe despre elementele constitutive ale uni astfel de plan,

cunoaşterea deficienţelor funcţionale şi a posibilelor resurse cu care ar putea fi

remediate,

cunoaşterea abilităţilor care ar putea fi conservate şi/sau dezvoltate,

cunoaşterea modalităţilor de a pune în legătură clienţii şi resursele.

Planificarea managementului de caz reprezintă o agendă de acţiune pentru toate

părţile implicate: clientul, familia, prietenii, vecinii, asistentul social, programele de

servicii pentru vârstnici şi toţi furnizorii de servicii implicaţi.

50

Caracteristicile planificării

Planul de management de caz ar trebui să conţină următoarele elemente:

1. Lista schimbărilor preconizate

2. Scopurile de atins pentru client şi, după caz, pentru familia sa

3. Sarcinile şi resursele pentru care clientul îşi poate asuma responsabilitatea

4. Sarcinile şi resursele pentru care membrii reţelei informale de suport îşi pot

asuma responsabilitatea

5. Resursele care pot fi obţinute prin intermediul programelor de servicii pentru

vârstnici şi prin diverse agenţii

6. Evenimente sau procese evolutive care pot constitui repere pentru evaluarea

progreselor clientului

Scopurile funcţionale

Una dintre consecinţele salutare ale evaluării funcţionale este posibilitatea de a

formula şi scopuri funcţionale pentru managementul de caz. Scopurile funcţionale

vizează atragerea celor mai adecvate resurse:

pentru depăşirea barierelor de funcţionare, instrumentale şi psiho-sociale,

în strictă dependenţă de nevoile de schimbare ale clientului şi ale familiei sale.

Satisfacerea nevoilor instrumentale reclamă resurse pentru:

completarea veniturilor,

facilitarea transportului,

asistarea activităţilor zilnice,

procurarea hranei şi servirea mesei mese,

întreţinerea gospodăriei.

Pentru satisfacerea nevoilor psiho-sociale resursele ce pot fi mobilizate vin atât dinspre

familie, vecini şi prieteni, cât şi dinspre comunitate. Aceasta din urmă poate oferi servicii

complementare cum ar fi:

programe de zi pentru tratament psihiatric,

51

consiliere,

socializare prin intermediul centrelor pentru vârstnici,

programe de petrecere a timpului liber.

Aşa după cum s-a putut constata, evaluarea funcţională comprehensivă permite

identificarea nevoilor în numeroase domenii. În mod similar şi resursele trebuie evaluate

dintr-o perspectivă funcţională, pentru a vedea care sunt şi domeniile secundare (în raport

cu serviciul principal oferit) pe care acestea le pot acoperi. Indiferent de serviciul

principal primit, clienţii şi managerul de caz vor lua în calcul şi beneficiile secundare ale

acestuia. De exemplu, participarea la un program comun de servire a mesei satisface

deopotrivă nevoile de nutriţie ca şi pe cele de socializare ( ca beneficiu secundar).

Planificarea managementului de caz poate - şi trebuie, oricând este posibil – să

meargă dincolo de rezolvarea de suprafaţă a problemelor, formulând şi scopuri

funcţionale, explicite privind:

explorarea strategiilor de abilitare a clienţilor şi a familiilor lor,

dezvoltarea capacităţilor funcţionale de autoîngrijire, de evitare a problemelor şi

conflictelor, ceea ce poate să însemne:

atitudini noi faţă de probleme,

modalităţi diferite de a trăi cu problemele care nu pot fi rezolvate în întregime.

Un alt scop funcţional din planul de asistare, poate fi acela de a le arăta clienţilor

şi familiilor lor cum să:

identifice resursele (interne şi externe),

le pună în legătură cu nevoile,

întocmească un plan de acţiune,

implementeze,

modifice când este necesar.

Finalmente, scopul fundamental al oricărui plan de asistare este de a arăta

clienţilor şi familiilor lor cum să fie proprii lor manageri de caz şi de a le conferi lor

posibilitatea de alegere şi control.

52

Reţeaua informală de suport social

Conceptul “reţea de suport social” reuneşte două concepte: cel de “reţea socială”

şi cel de “suport social”. “Reţeaua socială” se referă la un set specific de persoane care

interrelaţionează (membrii familiei, prieteni şi vecini). “Suportul social” acoperă o arie

mai extinsă a relaţiilor sociale, care poate include relaţii instituţionale formale şi

informale, programe comunitare. În acest context, “reţeaua de suport social “desemnează

ansamblul tuturor conexiunilor sociale care, împreună, pot contribui la optimizarea

funcţionării clientului.

Bazându-se pe rezultatele a numeroase cercetri privind reţelele sociale şi

suportul social, Ell (1984, cf. Gary M. Nelson, et al.,1995, pp. 88-103) concluziona: “nu

numai că legăturile sociale cresc nivelul bunăstării individuale, dar ele par a influenţa

însăşi creşterea imunităţii la bolile fizice şi psihice, par a avea un rol în menţinerea

capacităţii de decizie şi rezolvare de problemele. Legăturile sociale suportive contribuie

la menţinerea echilibrului între solicitările mediului şi resursele personale, echilibru ce

influenţează, la rândul său, rezistenţa faţă de factorii de risc (boală şi stres)”.

Evaluarea funcţională, ca premisă a construirii reţelei de suport informal, poate

conduce la o varietate de forme de intervenţie:

informarea cu privire la modalităţile alternative de rezolvare a problemelor similare

(prin exemplul şi cu sprijinul celor care fac parte din reţeaua de suport informal);

re - abilitarea clientului şi a familiei de a rezolva problemele prin explorarea modului

în care, în trecut, au rerzolvat probleme similare;

în termeni de prevenţie, asistenţii sociali pot anticipa consecinţele unor disabilităţi sau

ale bolii, în plan funcţional / instumental, sau ca situaţie de risc. De exemplu, deşi

diagnosticarea nu merge în mod necesar mână în mână cu disabilitatea funcţională,

aceasta este un indicator al riscului. Un client care a suferit un atac de cord sau a fost

diagnosticat cu o boală pulmonară sau diabet prezintă un risc ridicat pentru anumite

tipuri predictibile de afecţiuni, unele dintre ele putând fi prevenite. Un vârstnic cu

demenţă progresivă va suferi de afecţiuni funcţionale pe măsură ce boala progresează,

53

dar clientul şi familia sa se pot pregăti, într-o oarecare măsură, pentru situaţia

anticipată;

medierea legăturii dintre clienţi şi familii cu servicii adecvate, constituie un real

ajutor în reducerea poverii îngrijirii şi totodată reprezintă o “punte” între reţeaua

socială informală (care, prin chiar natura sa, are limite inerente) şi cea formală;

motivarea pentru schimbare şi păstrarea speranţei sunt atitudini ce pot fi construite

prin valorificarea experienţelor similare ale membrilor reţelei de suport informal,

chiar dacă, admitem că nu există două persoane sau situaţii identice;

practica centrată pe familie (în sens larg) are ca asumpţie principală recunoaşterea

rolului fundamental al familiei în menţinerea bunăstării persoanei şi în potenţialul

suportiv al acesteia, cu condiţia ca ea însăşi (familia) să fie una funcţională. Din

păcate, nu toţi vârstnicii au familii intacte sau funcţionale, ceea ce înseamnă că, din

anumite puncte de vedere, sunt vulnerabili şi prezintă un risc ridicat de

instituţionalizare (dacă suferă pierderi funcţionale semnificative, dacă sunt expuşi

riscului de a fi neglijaţi şi abuzaţi). În astfel de situaţii vîrstnicii pot fi ajutaţi să-şi

construiască o reţea familială surogat, din surse formale sau informale, sau să

restabilească legăturile cu membrii înstrăinaţi ai familiei.

Stabilirea legăturilor cu resursele formale: lucrul cu organizaţiile.

Resursele instrumentale necesare clienţilor se află, de regulă, sub patronajul

organizaţiilor publice sau private. În cazul vârstnicilor, în special, resursele formale sunt

gestionate de agenţii comunitare. Accesul la resursele necesare depinde, pe de o parte, de

cunoaşterea nevoilor clientului (ca rezultat al procesului de evaluare individuală), iar pe

de altă parte de cunoaşterea criteriilor de eligibilitate ale agenţiilor (ca rezultat al

procesului de evaluare comunitară). Specht (1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp.

88-103) recomanda congruenţa dintre nevoi şi resurse: fiecare client să aibă acces la

resurse strict justificat de nevoile sale (nici mai mult nici mai puţin!).

Obiectivitatea în alocarea resurselor nu este chiar atât de simplu de respectat

precum pare, deciziile de acest fel fiind determinate de situaţii complexe care nu au

54

întotdeauna acoperire în prescripţii şi normative de aplicare, particularitatea fiecărui caz

impunînd tratarea lui ca o excepţie, şi nu ca o regulă.

Coordonarea resurselor, impune ca asistentul social să beneficieze de autoritate

sporită, concretizată în libertatea de acţiune profesională şi administrativă (cu privire la

nevoile clienţilor, la prognoze, politica agenţiei, legile şi chestiunile de cost şi eficienţă).

Responsabilitatea asistentului social de a coordona resursele existente poate

genera conflicte de rol (Moore, 1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103): pe de

o parte el trebuie să se asigure că prin serviciile şi resursele alocate se respectă

standardele calitative privind bunăstarea clienţilor, iar pe de altă parte trebuiesc respectate

cadrele programului, criteriile de eligibilitate, resursele întotdeauna limitate.

Partea pozitivă a acestui tip de conflict este aceea că permite identificarea şi

depăşirea limitelor din sistem şi dezvoltarea de noi servicii.

Monitorizarea serviciilor şi asigurarea calităţii lor

Monitorizarea serviciilor este o etapă importantă a managementului de caz, un

mecanism de ţinerea a evidenţei, de contabilizare, şi furnizare a asistenţei tehnice. Prin

mecanismul monitorizării se asigură implementarea serviciilor aşa cum au fost

planificate, în scopul satisfacerii nevoilor clienţilor şi ale familiilor lor, asistenţa tehnică

având rol corectiv – adaptativ, de menţinere a calităţii serviciilor.

Asigurarea calităţii în managementul de caz presupune două tipuri specifice de

monitorizare: monitorizarea procesului şi monitorizarea rezultatelor (Rothman, 1991, cf.

Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103). Monitorizarea procesului înseamnă urmărirea

implementării şi finalizării planului de servicii în conformitate cu planificarea şi cu

standardele de calitate ale programului. Monitorizarea rezultatelor înseamnă urmărirea

planului de servicii în termeni de beneficii pentru client.

Applebaum şi Austin (1990, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103) au

identificat cinci întrebări la care putem apela în procesul monitorizării pentru a asigura

calitatea procesului cât şi a rezultatelor:

1. Cât de corect sunt aplicate criteriile de eligibilitate?

55

2. Evaluarea funcţională a clientului şi planurile de îngrijire sunt în conformitate

cu standardele de calitate?

3. Implementarea serviciilor se desfăşoară conform planificării?

4. Clienţii sunt mulţumiţi de serviciile primite?

5. Serviciile furnizate au rezultatele scontate pentru clienţi?

Monitorizarea serviciilor poate fi înţeleasă şi ca element constitutiv al procesului

de evaluare continuă, şi este posibilă numai în măsura în care există cadre temporale şi

standarde de calitate la care să se raporteze rezultatele obţinute.

Cadrele temporale (programarea) vizează preponderent activitatea asistentului

social şi mai puţin rezultatele pentru client. Buna practică indică faptul că serviciile

apreciate ca fiind de bună calitate sunt furnizate într-o perioadă de timp specificată.

Satisfacţia clientului, în raport cu serviciile primite, este un indicator important,

deşi indirect, al felului în care funcţionează serviciul. Eforturile de a măsura gradul de

satisfacţie al clienţilor reprezintă recunoaşterea necesară şi critică a participării lor la

planificarea şi implementarea planului de servicii, şi totodată o măsură a eficacităţii şi

eficienţei serviciilor.

Monitorizarea şi evaluarea sistematică a programelor pot fi considerate indicatori

ai excelenţei în furnizarea serviciilor, situaţie destul de rar întâlnită în practică, posibilă

totuşi, prin eforturi de planificare, standardizare a calităţii şi mai ales prin eforturi de

schimbare a mentalităţii.

Rolurile în managementul de caz

Rolurile asistentului social în managementul de caz derivă din datele evaluării

comprehensive. Rolul principal este acela de coordonator, rolurile « secundare » sau

adiţionale putând fi, după caz, cele de educator, broker, avocat, de mediator, facilitator,

precum şi rolul de a atrage şi dezvolta noi resurse.

În calitate de educator, asistentul social furnizează clienţilor şi familiilor

informaţii despre reţeaua de resurse ca şi despre procesul de schimbare în care se

angajează.

56

Ca broker, asistentul social intermediază obţinerea sau cumpărarea resurselor

prevăzute în planul de servicii.

Rolul de avocat presupune utilizarea unui set de strategii şi tehnici pentru a pune

în legătură clientul cu reţeaua de resurse, (convingere, negociere sau chiar confruntare cu

furnizorii de servicii - Rothman, 1991; Steinberg & Carter, 1983, cf. Gary M. Nelson, et

al.,1995, pp. 88-103).

Ca mediator, asistentul social clarifică neînţelegerile, intermediază părţile aflate

în conflict.

Ca facilitator asistentul social ajută clienţii şi familiile lor să se centreze pe

puterile lor, să-şi îmbunătăţească capacităţile de a înfrunta situaţiile curente şi să planifice

viitorul.

Rolul de a atrage şi dezvolta resurse presupune identificarea resurselor

deficitare găsirea soluţiilor compensatorii.

Statutul profesional al managerului de caz

Rolurile asociate managementului de caz sunt, după cum se poate constata,

complexe şi necesită stăpânirea unor abilităţi profesionale la nivel de perferomanţă,

deoarece scopurile unei astfel de întreprinderi sunt complexe şi ambiţioase. Cu toate

acestea în percepţia comună şi chiar a unor profesionişti (asistenţi sociali) managementul

de caz este considerat ca solicitând în mai mică măsură competenţe profesionale

specifice, comparativ cu practica asistenţei sociale de tip terapeutic sau consilierea..

Această situaţie se explică prin aceea că în cadrul relaţiei terapeutice sau de

consiliere principala resursă o constituie însăşi expertiza profesionistului, agenţia fiind

doar un cadru de desfăşurare şi nu o furnizoare de resurse. În plus, asistentul social

implicat într-o intrevenţie directă individuală deţine controlul asupra procesului şi

primeşte feed-back-uri pozitive din prtea clienţilor.

În managementul de caz, asistentul social este un intermediar pentru

interacţiunile terapeutice ale altora, resurele aparţin agenţiei pe care o reprezintă sau

cooptează în intervenţie, iar beneficiile aduse clienţilor sunt indirect legate de prestaţia sa.

57

În fapt, chiar dacă managerul de caz petrece o parte din timp manipulând hârtii

şi contactând furnizorii de servicii, multitudinea rolurilor asumate, interviurile cu clienţii

şi familiile lor, evaluările, implementarea serviciilor, monitorizarea acestora, dau măsura

înaltului profesionalism pe care un manager de caz trebuie să îl probeze.

58

Bibliografie selectivă

Aries, Philippe, (1996), Omul în faţa morţii, Editura

Meridiane,

Bucureşti

Balaci, Marin (1996), Imbătrânirea demografică în Romania,

în Revista “Economistul”nr. 827-23/24

Bernstein,L.H., (1992), Functional facts, în Caring Magazine,

pag. 32-38

Billing, Nathan, (1993), Growing Older and Wiser, New

York

Bogdan, Constantin (1990), Societatea şi problemele îmbătrânirii

populaţiei,

Editura Junimea, Iaşi

Bogdan, Constantin (1992), Elemente de geriatrie practică, Editura medicală, Bucureşti

Bogdan, Constantin (1997), Geriatrie, Editura medicală, Bucureşti

Crăciun, Abraham P., (2000), Legislaţia în asistenţa socială, Editura Naţional Bucureşti

Delperee, Nicole, (1995), Protecţia drepturilor şi libertăţilor

persoanelor vârstnice,

Institutul Român

pentru Drepturile

Omului,

Bucureşti

Demetrescu, Radu, (1994) Drepturile omului la vârsta a treia Institutul român

pentru drepturile

omului

Bucureşti

Gal, Denizia, (2001), Dezvoltarea umană şi îmbătrânirea, Presa Universitară

Clujeană

Cluj-

Napoca

Goldiş, Vasile, (1994), Asistenţa instituţională a bătrânilor în

România,

Editura ALL, Bucureşti

Gommero, A., Bosch de

Aguilar, Ph.van den,

(1992) Pour une vieillesse autonome, Liege

Harbert, Anita S.,

Habert, Ginsberg, Leon

H.,

(1990), Human services for older adults:

concepts and skills,

University of

South Carolina

Press

Hooyman R.,Nancy,

Kiyar H., Asuman

(1993) Social Gerontology University of

Chicago Press

Ivry,J., (1992), Teaching Geriatric Assessement în,

Mellor, M.J.,Solomon, R..,Geriatric

Social Work Education,

Haworth New-

York

59

Kubller- Ross, Elisabeth (1992) On Death and Dying Ed. Tavistock-

Routledge

London

& New

York

Nelson , Gary M., Eller,

Ann C., Streets, Dennis

W., Morse, Margaret L.,

(1995), Adult Services-Social work practice and

administration,

NASW Press

Pinkston, E

,lsie M., Linsk, Nathan

L.,

(1984), Care of the Elderly, Pergamon Press

Smith, Carole, R., (1993) Social Work with Dying and Bereaved Ed. Mc Millan

Toseland, Ronald W., (1995), Group work with the elderly, Springer

Publishing Co.

Inc.,

New-

York

White, M., (1987), Case Management, în G. Maddox,

Enciclopedia of Aging,

Springer, New-

York

Zastrow, C., (1989), Social work with groups, Nelson Hall

Publishers,

Chicago

60