Upload
john-rarom
View
126
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
Consideraţii introductive
Capitolul I
1.1 Drepturi prevăzute în Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la libertatea persoanei..........................................................................pag 3
1.2. Noțiunea de măsură preventivă....................................................................pag 61.3. Categorii de măsuri preventive....................................................................pag 81.4. Istoric al măsurilor preventive în legislația românească..............................pag 8
Arestarea preventivă
Capitolul II
2.1 Noțiune........................................................................................................pag 132.2 Modalitățile arestării....................................................................................pag 142.3 Condițiile luării măsurii arestării preventive...............................................pag 152.4. Organul judiciar competent a dispune arestarea.........................................pag 222.5. Actele procesuale şi procedurale care concură la luarea măsurii...............pag 24
Arestarea preventivă a învinuitului în cursul urmăririi penale
Capitolul III
3.1. Necesitatea propunerii de arestare............................................................pag 283.2. Instaţa competentă....................................................................................pag 293.3. Măsuri pregătitoare soluţionării propunerii..............................................pag 303.4. Aducerea invinutului în faţa judecătorului...............................................pag 323.5. Soluţionarea propunerii de arestare..........................................................pag 333.6. Durata arestării..........................................................................................pag 363.7. Emiterea mandatului de arestare...............................................................pag 373.8 Condiţiile necesare pentru prelungirea arestării........................................pag 383.9. Durata arestării preventive în cursul urmăririi penale..............................pag 42
Arestarea învinuitului la instanţa de judecată şi arestarea inculpatului în
cursul judecăţii
Capitolul IV
4.1. Arestarea învinuitului la instanţa de judecată........................................pag 454.2. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii...............................................pag 48
1
4.2.1. Verificarea arestării la primirea dosarului....................................pag 484.2.2. Luarea măsurii arestării în cursul judecăţii...................................pag 504.2.3. Actele procesuale şi procedurale prin care se dispune cu privire la arestarea inculpatului.............................................................................................pag 53
Măsuri de încetare a arestării preventive
Capitolul V
5.1. Înlocuirea arestării preventive...................................................................pag 535.2. Revocarea arestării preventive..................................................................pag 565.3. Încetarea de drept a arestării preventive....................................................pag 57
CAPITOLUL VI
Arestarea la domiciliu conform noului cod de procedură penală
6.1Condiţii generale, scop şi categorii de măsuri preventive............................pag 636.2 Verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară……………………………………………………………......…..pag 65
6.2.1În cursul urmăririi penale……………………………………...…...pag 656.2.2 Arestul la domiciliu………………………………………..……....pag 65
BIBLIOGRAFIE
2
ARESTAREA PREVENTIVĂ A ÎNVINUITULUI ÎN CURSUL PROCESULUI PENAL
Considerații introductive
Capitolul I
1.1Drepturi prevăzute în Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la libertatea persoanei
Libertatea persoanei se afirmă ca un drept fundamental al omului încă din cele mai
vechi timpuri, odată cu primele manifestări scrise de libertate, constituind conţinutul esenţial
al declaraţiilor, documentelor politico-juridice şi ale actelor vechii Rome şi al celor din timpul
feudalismului, formând mai târziu conţinutul fundamental al tuturor "Bill of Rights" şi al
"declaraţiei drepturilor" adoptate din secolul XVII şi până astăzi. În epoca contemporană,
recunoaşterea libertăţii persoanei ca drept fundamental al omului se impune din ce în ce mai
puternic, devenind un imperativ universal dictat de necesităţile de progres social. Ca urmare,
atât pe plan internaţional, în Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. în 1948; în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice,
adoptat de aceeaşi Adunare Generală în 1966 şi în Convenţia Europeană pentru apărarea
drepturilor omului, semnată la Roma în 1950 care constituie expresii ale legităţilor,
structurilor şi proceselor sociale contemporane, ca şi pe plan naţional, în Constituţie sau în
alte acte fundamentale ale statului, libertatea persoanei primeşte consacrare juridică, chiar
dacă uneori recunoaşterea libertăţii ca drept fundamental rămâne sub forma unui simplu
principiu de drept, nefiind asigurate şi garanţiile materiale şi juridice pentru realizarea lor
efectivă.
Guvernele semnatare membre ale Consiliului Europei, luând în considerare Declaratia
Universala a Drepturilor Omului, proclamata de Adunarea generala a Natiunilor Unite la 10
decembrie 1948, considerând ca scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune
mai strânsa între membrii săi și că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este
apararea si dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care constituie
temelia însăși a justitiei si a păcii în lume și a căror menținere se bazează în mod esential, pe
de o parte, pe un regim politic cu adevarat democratic, iar pe de altă parte, pe o conceptie
comună și un respect comun al drepturilor omului din care acestea. Astfel conform articolului
5 care reglementează unul din drepturile care ocupă un rol deosebit și proeminent în cadrul
3
unei societăți democratice se garantează dreptul la libertate și siguranță. Orice persoană are
dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepția
următoarelor cazuri și potrivit căilor legale astfel: a. dacă este deținut legal în baza unei
condamnări pronunțate de către un tribunal competent; b. dacă a facut obiectul unei arestări
sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotarâre pronunțată, conform legii, de
catre un tribunal ori în vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege ; c. dacă a
fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci
când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să savârșească o infracțiune sau să fugă
dupa savârșirea acesteia; d. dacă este vorba de detenția legala a unui minor, hotarâtă pentru
educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața
autorității competente ; e. dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile
să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui
vagabond ; f. dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o
împiedica să patrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afla în curs o
procedura de expulzare ori de extrădare. Pe lângă aceste cazuri limitativ prevăzute de
Convenție se prevede ca orice persoană arestată să fie informată în termenul cel mai scurt și
într-o limbă pe care să o înțeleagă despre motivele arestării și asupra oricărei acuzații aduse
împotriva sa. Orice persoană trebuie adusă în fața unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fisubordonată
unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. În alineatul 4 din
același articol se prevede posibilitatea persoanei lipsită de libertate prin arestare sau detenție
de a introduce recurs în fața unui tribunal, pentru a statua asupra legalității deținerii și să
dipună eliberarea dacă deținerea este ilegală. Se prevede și posibilitatea acordării de
despăgubiri în alineatul 5 care prevede că orice persoană care este victima unei arestări sau a
unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.
Orice formă a privării de libertate a unei persoane este reglementată prin dispoziții
interne care să nu contravină acestor prevederi asigurând un sistem de drept clar, limpede,
permițând limitarea libertății persoanei doar în condițiile stabilite de lege. Curtea statuează că
noțiunile de libertate și siguranță trebuie apreciate în raport de situața concretă a persoanei în
cauză prin luarea în considerare a criteriilor privitoare la natura, durata, efectele și
modalitățiile de executare a măsurii dispuse de autoritățiile judicare naționale. Conform
principiului respectării dreptului la libertate dacă masura privării de libertate s-a dispus legal
4
dar s-a dispus punerea de îndată în libertate, autoritățiile competente trebuie să pună de îndată
în aplicare această decizie fără întârziere. Trebuie să menționăm că dispozițiile articolului 5
din Convenție se regăsesc atât în Constituția României dar și în Codul de procedură penală
garantându-se libertatea individuală și siguranța persoanei.
Referindu-ne în mod concret la garanţiile libertăţii individuale înscrise în Constituţia
României, în primul rând trebuie să ne referim la dispoziţiile art.23, care reglementează
libertatea individuală şi siguranţa persoanei astfel ,,libertatea individuală și siguranța
persoanei sunt inviolabile. Percheziția reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise
numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege.’’ 1. Arestarea preventivă se dispune
numai de către judecător pe o perioadă de cel mult 30 de zile, iar încheierea este supusă căilor
de atac prevăzute de lege(apel,recurs). În același timp orice persoană poate să ceară punerea
sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Din modul cum este conceput şi
individualizat conţinutul art.23 din Constituţie, rezultă în mod clar importanţa acordată
libertăţii individuale. În condiţiile desprinderii de un regim politic totalitar, norma
constituţională referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei constituie una dintre
cele mai expresive reglementări în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Noţiunile
de libertate individuală şi siguranţa persoanei, deşi nu formează o categorie juridică unică, vor
fi folosite şi explicate împreună, deoarece sunt indivizibile şi esenţiale pentru fiinţa umană.
Întrucât implică ocrotirea unor valori personale împotriva unor ingerinţe din exterior, acest
drept fundamental este desemnat şi prin denumirea de inviolabilitatea persoanei.
În codul de procedură penală se garantează libertatea persoanei astfel,, în cursul
procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi arestată,
reținută sau privată de libertate în alt mod și nici nu poate fi supusă vreunei forme de
restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Dacă cel împotriva
căruia s-a luat masura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de
restrângere a libertății considerând că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului
penal, să se adreseze instanței competente potrivit legii. 1 Această garanție constă în dreptul
oricărei persoane cu privire la care s-a dispus arestarea preventivă, să se adreseze insanței
competente pentru a verifica legalitatea măsurii, instanța fiind obligată conform art. 5 din
Codul de Procedură Penală să se pronunțe în termen de 48 de ore, în cazul arestării
învinuitului și în 3 zile în cazul arestării inculpatului, puându-se cere în orice moment al
procesului penal, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Totodată reținerea
nu poate depăși 24 de ore, arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul
1 Constituția României publicată în Monitorul Oficial în anul 2003
5
procesului penal. În cursul urmăririi penale arestarea preventivă a inculpatului se poate
duspune pe cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata
să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile. Deasemenea în faza de
judecată se verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive la cel mult 60 de zile
putând dispune revocarea acestei măsuri când sunt îndeplinite condițiile legii sau să dispună
înlocuirea cu o altă masură neprivativă de libertate.
Garanțiile procesuale care asigură respectarea acestui pricipiu se regăsesc în
dispozițiile prin care se limitează cazurile în care se poate dispune privarea de libertate sau
restrângerea libertății presoanei ca măsură preventivă pe parcursul procesului penal(art. 148
Cod pr. Pen.), este determinată competența organelor judiciare în luarea măsurii arestării
preventive(reținerea este dispusă de organele de cercetare penală sau de procuror, obligarea de
a nu părăsi localitatea este dispusă de către procuror sau judecător, în cursul urmăririi penale,
ori de instanța de judecată în cursul judecății, obligarea de a nu părăsi țara este dispusă de
procuror sau judecător în cursul urmăririi penale sau de către judecător în timpul judecății,
arestarea preventivă a învinuitului este dispusă de instanță sau de către judecător, arestarea
preventivă a inculpatului poate fi dispusă de către judecător sau instanță), se stabilește durata
măsurilor preventive precum și posibilitatea verificării legalității luării măsurii preventive și
este reglementată procedura specială a reparării pagubei materiale sau a adaunei morale în
cazul condamnării pe nedrept sau a privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.2
1.2. Noțiunea de măsură preventivă
Pentru asigurarea derulării normale a procesului penal și a realizării scopului acestuia
a fost reglementată instituția măsurilor procesuale, prin care sunt prevenite sau înlăturate
anumite situații care ar putea împiedica buna desfășurare a activitățiilor judiciare. Într-o altă
definiție măsurile procesuale sunt considerate mijloace de constrângere prin care organele
judiciare asigură îndeplinirea de către părți și celelalte persoane care participă la proces a
obligațiilor lor procesuale și garantează executarea pedepsei și reaprarea pagubei produse prin
infracțiune. 3 Putem spune că măsurile procesuale sunt mijloace legale prin care organele
judiciare ale statului descoperă infracțiunile, îi indentifică și îi prind pe făptuitori, strâng și
administrează probele în funcție de care se aplică pedepsele luându-se în considerare
vinovăția ori nevinovăția acestora. Cum la această activitate participă și părțile, care sunt
21art 76 Cod procedură penală cum a fost modificat prin Legea nr. 281/20032Drept Procesual Penal, Partea Generală-I. Neagu
3 Drept Procesual Penal Român, Partea generală-Gr. Theodoru
6
direct interesate în rezolvarea acțiunilor ce se exercită în cadrul procesului penal, nu de puține
ori se încearcă să se împiedice aflarea adevărului și justa aplicare a legii penale și civile, prin
ascunderea sau desfințarea urmelor infracțiunii, influențarea martorilor, sustragerea de la
urmărirea penală, de la judecată, de la executarea pedepsei sau de la executarea despăgubirilor
civile. Astfel pentru a evita aceste dificultăți legea a prevazut luarea unor măsuri procesuale.4
Scopul măsurilor preventive constă în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal
și sunt măsuri de constrângere(măsuri preventive, asiguratorii), măsuri de ocrotire și siguranță
ce au rolul de a restabili situația anterioară săvârșirii infracțiunii.
Definițiile date măsurilor procesuale în literatura juridică evidențiază caracterul
acestora de activități adiacente procesului penal, prin care organele judiciare impun o serie de
constrângeri pentru buna desfășurare a procesului penal. Prin măsuri procesuale se înteleg
mijloacele prevăzute de lege, de privare sau limitare a unor drepturi fundamentale ale
cetățenilor , prin care organele judiciare asigură desfășurarea normală a procesului penal,
executaea sancțiunilor aplicate și repararea pagubei produse prin infracțiune ori previn
săvârșirea de alte fapte antisociale5. Măsurile procesuale au caracter facultativ deoarece luarea
lor este lăsată la aprecierea organului judiciar, fiind posibilă desfășurarea procesului penal
fără a fi necesar să se dispună anumite măsuri procesuale. Sunt instituții de drept penal
folosite de organele judiciare în vederea desfășurării normale și eficace a urmăririi penale și
judecății. Sunt instituții de constrângere ce pot fi dispuse de organele judiciare pentru buna
desfășurare a procesului penal și asigurarea realizării obiectului acțiunilor exercitate în
procesul penal, sunt mijloace de privare sau limitare a unor drepturi fundamentale ale
cetățenilor, astfel asigurându-se de către organele judiciare desfășurarea normală a procesului
penal și executarea sancțiunilor aplicate precum și recuperarea pagubei provocate pin
infracțiune și corectarea, prevenirea săvârșirii de noi fapte antisociale.
Trebuie să reținem faptul că măsurile procesuale nu pot fi luate înainte de începerea
procesului penal, nici în cadrul actelor premergătoare și nici după terminarea acestuia,
deoarece acestea privesc doar activitatea judiciară. Acestea se dispun doar după începerea
urmăririi penale și până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitve. Având în vedere
acest fapt se poate spune că aceste măsuri au caracter provizoriu putând fi revocate sau
încetând de drept atunci când menținerea lor nu mai este necesară pentru constrângerea și
disciplinarea participanților la procesul penal.
4 Tratat de procedură penală. Partea generală Vol 1, Ed Paedia, București, 1996-N. Volonciu5 Drept Procesual Penal Român, Partea generală-Gr. Theodoru
7
1.3. Categorii de măsuri preventive
Măsurile preventive au fost clasificate în mai multe categorii, în funcție de anumite
criterii. Valoarea socială asupra careia se îndreaptă, având caracter personal(reținerea,
arestarea preventivă, obligarea la tratament medical)6. Măsuri cu caracter real care vizează
patrimoniul și au ca obiect limitarea dreptului făptuitorului sau al părții responsabile
civilmente de a dispune de bunurile pe care le dețin în baza dreptului de proprietate ori a
titlului.(sechestrul, poprirea, restituirea lucrurilor).
Raportat la faza procesuală în care pot fi dispuse acestea sunt clasificate în măsuri care
pot fi dispuse în faza de urmărire penală(reținrea) sau măsuri care pot fi luate atât în faza de
urmărire penală cât și în faza de judecată(obligarea de a nu părăsi localitatea, internarea
medicală, arestarea preventivă).
După criteriul persoanei împotriva căreia se îndreaptă masura se pot distinge între
măsuri care vizează numai persoana învinuitului sau a inculpatului sau măsuri care pot fi
îndreptate și asupra altor persoane(sechestrul pentru repararea pagubei care poate fi instituit
pe bunurile învinuitului, inculpatului sau a părții responsabile civilmente).
În funcție de acțiunea lor sau scopul urmărit prin luarea lor pot fi clasificate în măsuri
cu caracter de constrângere(arestarea preventivă, poprirea, obligarea de a nu părasi localitatea
sau țara) sau măsuri cu caracter de ocrotire(obligarea la tratament medical, măsuri de ocrotire,
restituirea lucrutilor)
În raport de organul judiciar care le dispune sunt măsuri procesuale dispuse de
instanță, măsuri dispuse de procuror, măsuri dispuse de judecător, măsuri dispuse de organele
de cercetare penală sau de procuror.
1.4. Istoric al măsurilor preventive în legislația românească
Acestea au fost aplicate din cele mai vechi timpuri, astfel în Roma antică exista
custodia libera care consta în punerea sub pază privată a celui care era acuzat. Închisoarea era
o masură preventivă, o masură de a reține oamenii sa nu fugă ea nu era privită ca o pedeapsă.
Codul de procedură penală din 1884 făcea referire la art 887,,Nimeni nu poate fi oprit, ridicat,
deținut sau arestat decât în puterea unui mandat, adică a unui ordin prin care un judecător de
instrucțiune, ministerul public sau ofițeri auxiliari de poliție judiciară în virtutea facultăței ce
le e dată expres și în anume cazuri prevăzute de lege’’. Astfel judecătorul de instrucțiune
putea emite un mandat de arestare prin care se dipunea arestarea prevenitvă a învinuitului
6 Drept Procesual Penal- Anca-Lelia Lorincz7 Codul de procedură penală de la 1884
8
dacă era reclamat un interes al siguranței publice. Codul de procedură penală din 1884
prevedea niște condiții cu privire la gravitatea faptei pentru a se putea lua măsura arestării
preventive astfel ,, Judecătorul de instrucțiune va putea da mandat de arestare în circumstanțe
grave și când arestarea este indispensabilă instrucțiunii cauzei, sau este reclamată de un
interes al siguranței publice. Acest mandat nu poate fi dat decât dacă faptul imputat este
pedepsit cu o pedepsa de minimum trei luni’’. Dacă erau întrunite cele două condiții prevăzute
de lege cu privire la circumstanțele grave care ar fi putut să provoace o tulburare societății și
cu privire la pedeapsa prevăzută pentru fapta comisă de minumum trei luni se putea emite un
mandat de arestare preventivă care trebuia motivat. Legea permitea ca cel acuzat de o crimă
să fie lăsat liber dar trebuia în mod obligatoriu ascultate și cerute concluziile Ministerului
Public.
În urma adoptării legii din 1907 judecătorii de ocol rural aveau dreptul să emită
mandate de arestare pentru faptele săvârșite de făpuitori sau complici aflați în raza lor
teritorială. Cererile de liberare provizorie pe cauțiune erau judecate tot de către aceștia în
termen de 2 zile de la primirea lor. Judecătorii de ocol rural putea să efecuteze cercetări în
cauzele cu crime sau delicte care nu erau în comeptența lor de soluționare să emită mandate
de arestare și să înainteze dosarele împreună cu cei arestați către parchet. Existau și căi de atac
cu privire la msurile luate de judecătorul de instrucție astfel la emiterea mandatului de arestare
sau la lăsarea în libertate a unui arestat se putea face opoziție îmaintea Tribunalului atât din
partea inculpatului cât și din partea procurorului. Opoziția era judecată de tribunal în camera
de consiliu, iar mandatul trebuia să fie confirmat în termen de 3 zile de la luarea
interogatoriului de către judecătorul de instrucție, confirmarea fiind făcută de către Tribunal în
complet de 2 judecători, după ce în prealabil se asculta raportul judecătorului de instrucție
care a emis mandatul de arestare, pe inculpat și Ministerul Public. După o lună de la data
primului mandat, tribunalul va decide dacă încuviințează sau nu prelungirea detențiunii
preventive.
După 1902 au intervenit anumite modificări legislative cu privire la luarea măsurii
arestării preventive astfel la art 88 se prevedea că ,, Acela oprit, ridicat, deținut sau arestat fără
mandat, este în drept să cearp a se face proces verbal de arestarea sa, în care să se menționeze
cauzza arestărei și circumstanțele în care s-a efectuat, considerațiunile ce se arată că au
motivat această arestare’’, astfel putem observa că s-a introdus întocmirea mandatelor de
arestare, împreună cu cele de aducere șiu depunere care trebuia să fie motivate și să cuprindă
cauza care le-a provocat nefiind permise mandate necompletate sau completate ulterior. În
plus mandatul trebuia să precizeze fapta de care se face vinovată persoana arestată
9
(învinuitul), pedeapsa prevăzută de lege iar nerespectarea acestor măsuri ducea la nulitatea
mandatului.
În reglementarea Codului de procedură penală din 1937 legea prevede și disciplinează
unele măsuri care pot filuate de organele sau instanțele penale față de inculpat aplicând
acestuia constrângeri personale, reale și obligațiuni patrimoniale. Acestea se numesc măsuri
procesuale fiindcă se iau în procesele penale și sunt reglementate de procedura penală.
Măsurile procedurale penale erau de două feluri generale și speciale. Măsurile generale erau
măsurile care aveau aplicabilitate generală în tot cursul desfășurării procesului penal, iar cele
speciale doar într-o fază procedurală. Mandatele penale sunt măsuri coercitive, personale,
procesuale fiind ordine ale organelor sau instanțelor competente. Avem 4 feluri de mandate ce
se disting în acest cod de procedură penală: mandat de înfățișare, mandat de aducere și
mandatul de arestare. Acestea au aplicație provizorie în cursul judecății, al patrulea mandat
este mandatul de executare care este un ordin coercitiv personal și definitiv. Arestarea
preventivă se făcea conform codului de procedură penală din 1937 conform regulilor
articolului 254 ,, Nimeni nu poate fi arestat sau deținut decât în puterea unui mandat emis de
un judecător de instrucție, de Ministerul Public sau de instanțele judecătorești’’8. Arestarea
preventivă se dispunea de către judecătorul de instrucție din oficiu sau la cererea Ministerului
Public, Ministerul Public în caz de delicte flagrante pedepsite cu închisoarea corecțională de
până la 5 ani, instanța în cursul judecății pentru inclupații liberați provizoriu sau contra celor
condamnați nedefinitiv. Mandatul de arestare emis de către judecătorul de instrucție era supus
controlului Tribunalului în termen de 3 zile de la luarea interogatoriului, iar potrivit art 257 ,,
Mandatul de arestare își pierde efectul și deținerea încetează de drept, dacă în termen de trei
zile de la luarea interogatoriului, nu este confirmat de tribunal în sala de consiliu’’. Procedura
de soluționare se realiza la Tribunal prin ascultarea concluziilor Ministerului Public și a celui
arestat, care putea fi asistat de un apărător, pronunțând o încheiere de confirmare sau anulare a
mandatului. Procurorul putea emite un mandat de arestare numai în cazul delictelor flagrante
judecate după procedura de urgență. Dacă instanța aprecia că fapta nu putea fi judecată după
procedura de urgență, se anula mandatul emis. Dacă se aplica procedura de urgență, procesul
trebuia judecat în aceeași zi sau cel târziu în ziua următoare. Nu se impunea confirmarea
mandatelor emise de catre instanța de judecată, mandatul emis de către judecătorul de
instrucție, obligat de tribunal ca urmare a admiterii opoziției formulaede procuror contra
ordonanței de lăsare în libertate, mandatele emise contra celor dispăruți. Durata arestării
preventive confirmate dura cel mult o lună cu posibilitatea prelungirii ei prin reconfirmarea
8 Codul de procedură penală 1936, art.254
10
mandatului emis inițial astfel conform art 2589,, Dacă în termen de o lună de la confirmarea
mandatului, judecătorul de instrucție nu poate termina instrucția, prevenitul este pus în
libertate, afară numai dacă tribunalul, în unrma raportului judecătorului de instrucție, nu
decide la expirarea termenului, prelungirea deținerii preventive’’.
Codul de procedură penală din 1969 prevedea ca cea mai gravă măsură preventivă
arestarea preventivă, aceasta fiind o masură privativă de libertate constând în deținerea
persoanei în locuri anume destinate celor privați de libertate. Măsura era prevăzută de
Constituția din 1965, măsura arestării preventive a inculpatului putând fi luată de procuror din
oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penalăîn faza de urmărire penală și de instanța
de judecată în faza judecății. În faza urmăririi penale luarea măsurii de către procuror se face
din oficiu fie la propunerea organului de cercetare penală. Când procurorul efectuează
personal urmărirea penală, dispune din oficiu arestarea inculpatului. Pentru luarea măsurii
arestării de către procuror trebuie ca în prealabil să se fi pus în mișcare acțiunea penală și să
existe inculpat în cauză, iar acesta să fie ascultat tocmai în vederea luării măsurii arestării
preventive. Aceasta este facultativă, dar aceasta poate fi dispusă în mod obligatoriu în cazurile
supuse procedurii speciale de urmărire și judecare a infracțiuni flagrante, aceasta facându-se
de către procuror prin ordonanță motivată. Procurorul dispune trmiterea în judecată și
arestarea preventivă prin rechizitoriu, procurorul nu trebuie să dea o ordonanță motivată prin
care să dispună arestarea preventivă ci mențiunile acesteia vor fi cuprinse în rechizitoriu.
Măsura arestării preventive poate fi dispusă în faza de judecată instanța dispunând
aceasta prin hotărâre. Măsura arestării preventive se lua prin ordonanță în faza de urmărire
penală și prin încheiere în faza de judecată, care trebuie să fie motivate pentru a se putea
verifica sub aspectul temeiniciei și legalității măsurii luate, putând să se introducă plângere
împotriva ordonanței sau recurs în cazul încheierii. Tot prin ordonanță sau încheiere se
dispune revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurii. În faza urmăririi penale durata arestării
inculpatului nu poate depăși o lună, aceasta putând fi prelungită în condițiile prevăzute de
lege. Arestarea poate dura și mai puțin de o lună, calculându-se de la data emiterii mandatului,
când arestarea este dispusă după ascultarea inculpatului. Când arestarea este dispusă în lipsa
inculpatului, durata curge de la prezentarea inculpatului la organul judiciar care a emis
mandatul. Arestarea inculpatului putea fi prelungită de trei ori de către procurorul ierarhic
superior, următoarele prelungiri putând fi dispuse doar de către instanță nefiind limitate ca
număr dar neputând depăși 30 de zile. Exista obligația ascultării inculpatului de către instanță
9 Codul de procedură penală 1936, art.258
11
și procuror înainte de dispunerea măsurii. Se putea formula plângere la procurorul ierarhic
superior, instanța putând dispune măsura arestării preventive doar în cursul judecății care
putea di contestată prin recurs.
După 1989 au survenit anumite modificări pentru protejarea drepturilor părților
implicate în procesul penal și o mai mare obiectivitate a acestuia astfel prin Legea nr 32/1990
se introduce calea de atac împotriva ordonanței procurorului de arestare preventivă, de luare a
măsurii obligării de a nu păraăsi localitatea și totodată limitează dreptul procurorului de a mai
prelungi arestarea preventivă la o singură prelungire de maximum 30 de zile. Ulterior prin
legea 45/1993 s-a prevăzut că prelungirea arestării inculpatului în cursul urmăririi penale se
dispune numai de către instanță.
Arestarea preventivă
Capitolul II
2.1 Noțiune
12
Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate a cărei executare
constă în deținerea învinuitului sau inculpatului în locuri anume destinate. Aceasta presupune
lipsirea de libertate a unei persoane cu caracter provizoriu și în condiții precis stabilite de
lege, înainte de soluționarea definitvă a cauzei penale, pentru a asigura o bunp desfășurare a
procesului penal ori a împiedica sustragerea învinuitului sau a inculpatului de la urmărirea
penală, judecată sau executarea pedepsei.
Pentru a garanta dreptul la libertate al persoanei Constituția din 1991 a consacrat
reglementări detaliate cu privire la drepturile și libertățiile fundamentale, art 23. fiind cel care
consacră și garantează libertatea individuală fiind revizuit și în 2003 gasindu-și aplicabilitate
directă în cadrul înfăpturii justiției penale. Arestarea preventivă are un caracter excepțional
fiind permisă numai în cazuri și cu procedura prevăzută de lege. În literatura juridică s-a făcut
distincție din punct de vedere al naturii juridice , între măsura preventivă privativă de
libertate(arestarea preventivă) și pedeapsa închisorii care constă tot într-o privare de libertate.
Astfel pedeapsa privativă de libertate se execută în baza unei hotărâri definitive de
condamnare, măsurile preventive pot fi luate înainte de soluționarea cauzei printr-o hotărâre
definitvă. Spre deosebire de privarea de libertate , ca pedeapsă care este obligatorie și care
durează pe perioada stabilită de către instanța de judecată, măsurile preventive sunt facultative
fiind lăsate la aprecierea organelor judiciare. Avantajele și inconvenientele arestării
preventive trebuie apreciate prin raportare la gravitatea faptei comise și periculozitatea
făptuitorului astfel încât să își păstreze natura procesuală și să nu se transforme într-o măsure
antecondamnatorie10.
În legătură cu executarea acestei măsuri prin OUG nr.60/2006 sunt introduse dispoziții
privind tratamentul medical sub pază permanentă, astfel când se constată pe baza actelor
medicale că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua medicală
a Administrației Naționale a Penitenciarelor, administrația locului de deținere poate dispune
efectuarea tratamentului sub pază permanentă în rețeaua medicală a Ministerului Sănătății.
Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt comunicate de îndată procurorului, ăn
cursul urmăririi penale, sau instanței de judecată, în cursul judecății.
2.2 Modalitățile arestării
În raport de calitatea procesuală a persoanei împotriva căreia se dispune arestarea este
de doua feluri, arestarea învinuitului și arestarea inculpatului. Pe parcursul desfășurării
procesului penal subiectul activ al infracțiunii dobândește diferite calități procesuale care au 10 N.Volonciu pg.404
13
semnificații distincte cu privire la drepturile și obligațiile specifice ce intră în conținutul
raportului juridic procesual penal. Prin urmare aceeași persoană fizică(infractorul) va îmbrăca
pe parcursul procesului penal diverse ,,haine juridice’’ care indică stadiul în care a ajuns acest
proces.11 Acești termeni sunt definiți de către lege astfel ptrivit art 299 din Codul de Procedură
Penală învinuitul este persoana față de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost
pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa, devenind subiect activ al raportului juridic de
conflict, și subiect pasiv principal al raportului juridic procesual penal. Neavând calitate de
parte în procesul penal deoarece împotriva lui se efectuează urmărirea penală, fără a putea fi
tras la răspundere penală, acesta este subiect procesual care are anumite drepturi și obligații
procesuale conferite de lege. Acesta are dreptul la apărare, de a da declarații, de a propune
probe și a dovedi lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, dreptul de a fi prezumat nevinovat,
de a fi reprezentat, dreptul de a fi citat, dreptul de a se suspenda urmărirea penală dacă suferă
de o boală gravă care îl împiedică să participe la desfășurarea activitățiilor procesuale. Dintre
obligațiile acestuia putem menționa obligația de a se prezenta când este citat de organul de
urmărire penală, de a se supune măsurilor de siguranță.
Din momentul punerii în mișcare a acțiunii penale învinuitul dobândește calitatea
procesuală de inculpat devenind parte în procesul penal. Astfel conform art. 23 Cod pr.pen. se
prevede că persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală este parte în procesul
penal și se numește inculpat. Momentul începerii urmăririi penale este marcart de rezoluția
organului de urmărire penală. Punerea în mișcarea a acțiunii penale este determinată de către
organul judiciar în funcție de existența a suficiente probe cu privire la vinovăția persoanei.
Actul de inculpare poate fi ordonanța, rechizitoriul, declarația orală a procurorului sau
încheierea instanței. În faza de urmărire penală când organul de cercetare consideră că sunt
temeiuri pentru punerea în mișcarea a acțiunii penale face propuneri pe care le înaintează
procurorului, iar acesta examinând dosarul și fiind de acord cu acesta pune în mișcare
acțiunea penală prin ordonanță. Daca procurorul efectuează urmărirea penală acesta pune în
mișcare acțiunea penală din oficiu prin ordonanță dacă sunt îndeplinite condițiile necesare. În
ipoteaza în care acținea penală nu este pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, la finalul
acesteia procurorul întocmește rechizitoriul prin care pune în mișcare acțiunea penală și
dispune trimiterea în judecată. Atunci când participă la judecată procurorul poate dispune
extinderea procesului penal cu privire la alte fapte sau la alte persoane punând în mișcare
acțiunea penală printr-o declarație verbală. Dacă procurorul nu participă la judecată și sunt
întrunite condițiile prevăzute pentru extinderea procesului penal cu privire la alte persoane sau
11 Drept procesual penal. Partea generală-I. Neagu pg.100
14
fapte instanța poate să dispună din oficiu printr-o încheiere ce va constitui și actul de
inculpare, respectiv de punere în mișcare a acțiunii penale.
În raport de faza procesuală arestarea poate fi dispusă în cursul urmăririi penale sau în
cursul judecății. În cursul urmăririi penale poate fi arestat atât învinuitul cât și inculpatul, în
cursul judecății poate fi arestat numai inculpatul.
2.3 Condițiile luării măsurii arestării preventive
Datorită faptului că restrângerea libertății sau privarea de libertate ca măsuri
preventive aduc atingere dreptului fundamental al libertății individuale, legea reglementează
expres condițiile în care pot fi dispuse măsurile preventive și organele care pot să dispună
aceste măsuri și controlul legalității exercitat de către acestea.
a)Să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală. Probele sunt urmele sau obiectele lăsate la locul săvârșirii faptei,
fie folosirea unor obiecte sau producerea unor noi obiecte cu ocazia săvârșirii infracțiunii.
Toate obiectele constituie elemente prețioase pentru cunoașterea adevărului și soluționarea
justă a cauzei penale acestea fiind considerate mijloace de probă. Faptă prevăzută de legea
penală este prima condiție de existență a oricărei infracțiuni, ea decurge din principiul
legalității incriminării, astfel că în lipsa aceste prevederi, aceasta nu constituie infracțiune.
Noțiunea de infracțiune și faptă prevăzută de legea penală nu sunt sinonime . Dacă orice
infracţiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, nu orice faptă prevăzută de legea
penală constituie infracţiune. Pentru aceasta, fapta prevăzută de legea penală trebuie să
răspundă şi celorlaltor condiţii: respectiv de a prezenta pericol social şi de a fi comisă cu
vinovăţie. Fapta să prezinte pericol social Pericolul social există, potrivit art.18 C.pen., atunci
când fapta aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 C.pen., iar pentru sancţionarea
ei este necesară aplicarea unei pedepse. Potrivit doctrinei, trebuie făcută distincţia între
pericolul social generic (abstract) şi pericolul social concret. Astfel, pericolul social generic
este pericolul pe care îl prezintă in abstracto o anumită infracţiune (furt, omor, viol) şi el este
apreciat de către legiuitor în momentul redactării normei penale, găsindu-şi reflectarea în
pedeapsa legală.
Pentru arestarea inculpatului, ar trebui ca măsura să se bazeze numai pe probe, întrucât nu se
poate realiza obiectul acțiunii penale, de tragere la răspundere penală pe baza unor indicii
oricât ar fi ele de temeinice.
15
b) Pentru fapta săvârșită legea să prevadă sancționarea cu pedepasa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii. Măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor
pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii aşa cum reiese alin6 al art.136
C.pr.pen. În toate cazurile pedeapsa închisorii trebuie să depăşească 4 ani. Anterior condiţia
era necesară doar dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
cu închisoarea mai mare de 4 ani sau detenţiunea pe viată şi să existe probe că lăsarea sa în
libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pentru celelalte cazuri legea prevedea
doar detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 2 ani.
c) Învinuitul sau inculpatul să fi fost ascultat în prealabil în prezența apărătorului ales sau a
celui desemnat din oficiu. Aceasta reprezintă o garanție a libertății persoanei față de care se
desfășoară un proces penal. Ascultarea învinuitului sau a inculpatului se face doar în prezența
apărătorului și se efectuează nemijlocit de către procurorul care propune arestarea, precum și
de judecător sau de instanță atunci când măsura se ia în cursul judecății. Această obligație
subzistă indiferent de faptul că mai înainte învinuitul sau inculpatul a mai fost ascultat în
legătură cu fapta de care este acuzat. Organul judiciar îl atenționează că ascultarea se face în
vederea arestării preventive și mai înainte de a fi ascultat învinuitul poate aprecia dacă face
sau nu o declarație.Garanţie a libertăţii persoanei faţă de care se desfăşoară un proces penal
este şi aceea a obligativităţii ascultării acesteia mai înainte de luarea măsurii arestării
preventive, în toate cazurile în care aceasta este posibil. Din coroborarea dispoziţiilor art. 146
alin. (6), art. 14912 alin. (7) şi art. 150 C. proc. p., rezultă că măsura arestării învinuitului sau
inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia, afară de cazul în care este dispărut,
se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau judecată.Ascultarea învinuitului sau
inculpatului se face numai în prezenţa apărătorului şi se efectuează nemijlocit de procurorul
care propune arestarea, precum şi de judecător sau de instanţă, când măura se ia în cursul
judecăţii. Faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (2) şi art. 135 alin. (2) C. proc. p., ascultarea nu se
poate realiza prin intermediul comisiei rogatorii sau a delegării.Această obligaţie subzistă
indiferent de faptul că mai înainte învinuitul sau inculpatul a mai fost ascultat în legătura cu
fapta de care este acuzat.
Mai înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este în drept să aprecieze dacă face
sau nu o declaraţie, considerăm că organul judiciar este obligat să-1 atenţioneze că ascultarea
se face în vederea arestării preventive.În cursul urmăriri penale, ascultarea trebuie să
privească fapta imputată, dându-i-se astfel posibilitatea învinuitului sau inculpatului să
furnizeze date şi explicaţii, eventual de a indica dovezi de a forma convingerea organului
12.
16
judiciar cu privire la necesitatea luării măsurii. De asemenea, învinuitul sau inculpatul trebuie
informat cu privire la cazul pe care s-ar întemeia măsura, pentru a putea să probeze lipsa
acelor date sau probe cerute de fiecare in parte. Dacă învinuitul sau inculpatul nu cunoaşte
limba română, ascultarea nu se poate efectua decât prin folosirea serviciilor unor interpreţi
autorizaţi, chiar şi în cazul în care organul judiciar cunoaşte limba maternă a învinuitului sau
inculpatului. În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu se află într-una din situaţiile
prevăzute de art. 150 C. proc. p., când ascultarea nu este în mod obiectiv posibilă, arestarea
acestuia fară a fi ascultat este ilegală. Deşi printre dispoziţiile ale căror încălcări atrag
nulitatea absolută nu sunt şi cele relative la ascultarea învinuitului sau inculpatului cu ocazia
arestării, faţă de caracterul imperativ al obligaţiei impuse în art. 150, practica judiciară a decis
în mod constant că această omisiune constituie o neregularitate peste care nu se poate trece.
Alţi autori cred că dispoziţiile art. 150 ar trebui să se afle sub protecţia determinată a legii,
nesocotirea lor să fie sancţionată cu nulitatea absolută. În legătură cu ascultarea învinuitului
sau inculpatului, se pune problema dacă, în cursul urmăririi penale intr-o cauză mai mulţi
învinuiţi sau inculpaţi, ascultarea acestora trebuie să se facă separat sau fiecare este ascultat
în prezenţa celorlalţi. Desigur, avem în vederea ascultărea făcută de judecător în condiţiile art.
146 alin. (6), art. 14913 alin (7) ori art. 1403 alin (2) C. proc. p. nu şi ascultarea făcută de
procuror în vederea propunerii arestării.
Faţă de faptul că propunerea de arestare se soluţionează de judecător în camera de
consiliu şi având în vedere că urmărirea penală se caracterizeză prin lipsa de publicitate şi
caracterul preponderent necontradictoriu, credem că ascultarea trebuie să se facă după
regulile aplicabile în cursul urmăriri penale,
e) Să fie necesară în interesul bunei desfăşurări a procesului penal.
Astfel cum s-a aratat în literatura juridică1, dacă pentru situaţia arestării în cursul urmăririi
penale se subliniază că aceasta se dispune numai când se consideră necesară în interesul
urmăririi penale, pentru faza de judecată nu se mai face nici o referire la caracterul
excepţional al măsurii, fiind prevăzută numai cerinţa motivării încheieri. în toate cazurile
trebuie îndeplinită această condiţie, având în vedere că instanţa superioară în grad este
chemată să verifice nu numai legalitatea măsurii, ci şi dacă aceasta se justifică, cu alte cuvinte
dacă este necesară.
În cursul urmăririi penale ascultarea trebuie să privească fapta imputată, astfel oferindu-se
posibilitatea învinuitului sau a inculpatului să furnizeze date și explicații și de a indica dovezi
pentru a forma convingerea organului judiciar cu privire la necesitatea luării măsurii. 13 Gh. Mateuţ, Codul de pocedură penală, partea generală, într-o perspectivă europeană, în R.D.P., nr. 1/2006, pag.
17
Învinuitul sau inculpatul trebuie informat cu privire , la cazul pe care s-ar întemia măsura,
pentru a putea să probeze lipsa acelor date sau probe cerute de fiecare caz în parte. În cursul
judecății dacă necesitatea arestării inculpatului a apărut ulterior declatației cu privire la faptă
pentru care a fost trimis în judecată, în situația în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare
prin declarația orală a procurorului , după extinderea procesului penal cu privire la alte
persoane, instanța trebuie să îl asculte pe inculpat cu privire la toate aspectele care privesc
fapta și cazurile de arestare prevăzute la articolul 148 ali 1 Cod Pr. Pen. Totodată dacă
învinuitul sau inculpatul nu cunoaște limba română, ascultarea se face prin folosirea unor
interpreți autorizați chiar și în cazul în care organul judiciar cunoaște limba maternă a
învinuitului sau a inculpatului.
d) Să existe unul din cazurile prevăzute de art.148 alin(1)
Cazurile de luare a măsurii arestării trebuie să rezulte din date sau probe în funcție de fiecare
caz în parte.
1.Se poate dispune măsura arestării prin întrunirea condițiilor mai sus expuse și în cazul în
care inculpatul a fugit ori s-a ascuns,în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la
judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea
penală, judecată ori de la executarea pedespei.În interpretarea curții europene, pericolul de
fugă nu trebuie prezumat ci trebuie să existe motive temeinice, înțelese ca fapte sincere de
natură a convinge de posibilitatea ca făptuitorul să fugă. Art 148 se referă atât la plecarea
învinuitului sau inculpatului de la domiciliu, cât și ascunderea acestuia, care poate consta în
diferite acțiuni de natură a-l feri de privirile publicului și a-l face de nerecunoscut astfel acesta
sustrăgându-se de la desfășurarea procesului penal. Simpla părsire a domicilului nu poate
constitui un motiv plauzibil ci trebuie coroborat cu administrarea de alte probe obținute din
investigațiile anterir dispuse. Înainte de fuga sau părăsire domiciluilui inculpatul sau
învinuitul trebuie să cunoască că împotriva lui este în curs un proces penal și să fi fost
avertizat că trebuie să se prezinte la toate chemările ce i se vor face în cursul procesului penal
și că are îndatorirea să comunice orice schimbare a adresei. Lipsa învinuitului sau a
inculpatului de la mai multe termene despre carea avea cunoștință în condițiile prescrise de
lege, nu constituie sustragere de la urmărire sau judecată, dacă acesta nu s-a dovedit că a fugit
sau s-a ascuns în acest scop. Dacă fuga sau ascunderea sunt fapte certe, ceea ce trebuie
clarificat situația este justă, legea condiționând luarea măsurii de existența datelor privind
pregătirea fugii sau sustragerea în orice mod. Se cere existența unor date sau fapte concrete că
aceste situații sunt iminente și nu doar simple bănuieli.14 Pot constitui astfel de informații
14 Alexandru Țuculeanu-pag45
18
demersurile făcute de către învinuit sau inculpat prin eliberearea de urgență a pașaportului
vinderea unor bunuri mobile sau imobile, procurarea unui bilet de avion în străinătate sau
pregatirea unui operații estetice pentru schimbare fizionomiei.
Se pune problema dacă instanța poate să aprecieze asupra ultimei teze a art 148 cu
privire la existența unor date că inculpatul ar încerca să se sustragă de la exectuarea pedepsei
având în vedere faptul că până l pronunțarea unei hotărâri definiteive de condamanre,
judecătorului nu îi este permis să își exprime părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată
în această cauză întrucât ar deveni incompatibil și nu ar putea participa la judecarea cauzei.
Prin referirea le executarea pedepsei, judecătorul răstoarnă nepermis prezumția de nevinovăție
într-un moment în care nu avea voie să se pronunțe cu privire la vinovăția inculpatului.
2.Dacă inculpatul a încălcat cu rea credință obligația de a nu părăsi localitatea sau țara ori
obligațiile care îi revin pe durata luării aceste măsuri.
Informațiile cu privire la încălcarea obligațiilor sunt prezentate de organul de politie desemnat
pentru supravegherea executării măsurii, iar dacă organul judiciar în urma verificării
împrejurărilor în care s-a produs nerespectarea măsurii va constata dacă aceasta s-a produs sau
nu cu rea-credință.15
3.Dacă există date ca inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea
adevărului prin influențarea unei părți a unui martor sau expert, ori disturgerea alterarea sau
sutragerea mijloacelor materiale de probă.
Învinuitul sau inculpatul are dreptul de anu face nicio declarație conform art 70 al(2) iar în
cazul în care o face nu eeste obligat săs pună adevărul, putând să tăgăduiască săvârșirea
faptei, nefiind obligat să contribuie la aflarea adevărului, dar legea îi impune să nu interprindă
acțiuni care să zădărnicească aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările
cauzei.Pentu îndeplinirea condiției prevăzute de art. 148 lit. b) C. Pr. Pen.este necesar să
existe date că învinuitul sau inculpatul personal sau prin intermediul altei perosane, a încercat
sau va încerca:
-influențarea unei părți din proces; influențarea vreunui martor sau expert. Martor este
persoana care are cunoștiință despre o faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea
adevărului și care este chemată de organele judiciare pentru a fi ascultată cu privire la ceea ce
cunoaște. Expertul trebuie să fie dintre cei numiți direct de către organul judiciar sau
desemnați de instituția specializată căreia i s-a adresat organul judiciar. Influențarea se poate
realiza prin constrângere, corupere, rugăminți cu scopul de a-i determina pe martori sau
experți să facă declarații ori să exectute lucrări care să conducă la zădărnicirea aflării
15 Gr. Theodoru-pg 433.
19
adevarului. Momentul influențării trebuie să aibe loc înainte de ascultarea martorului ori
efecutarea expertizei sau în timpul acesteia, în niciun caz ulterior.
-distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor de probă. Mijloacele de probă sunt cele
prevăzute la art.94 și art.95 și anume obiectele care conțin sau poartă urmă a faptei săvârșite
sau obiecte care pot serivi la aflarea adevărului, obiecte care au fost folosite sau au fost
destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni și obiectele care sunt produsul infracțiunii.
Distrugerea mijloacelor materiale de probă constă în distrugerea obiectelor sau lucrărilor de
orice fel care conțin sau poartă o urmă a faptelor săvârșite sau care datorită legăturii lor cu
această faptă, cu persoanele care au săvârșit-o sau împrejurările în care a avut loc, pot furniza
probe utile soluționării cauzei penale, în împiedicarea luării măsurilor de conservare ori
salvare a lor, sau înlăturarea măsurilor luat în acest scop.16 Sustragerea presupune luarea
mijloacelor materiale de probă, fără consimțământul persoanei în a cărei posesie se află.
Alterarea presupune deteriorarea sau falsificarea conținutului mijloacelor materiale de probă,
în așa fel încât să nu mai potă servi la aflarea adevărului ori dacă sunt folosite să denatureze
adevărul. Simpla afirmație a martorului că a fost amenințat să declare în favoarea învinuitului
sau a inculpatului nu atrage incidența acestui caz dacă nu este dovedită și susținută de dovezi.
4.Să existe date că inculpatul pregătește săvârșirea de noi infracțiuni
Acest caz are în vedere situația în care din datele existente în cauză rezultă necesitatea
împiedicării învinuitului sau a inculpatului de a săvârși o nouă infracțiune. Datele existente
trebuie să privească iminința săvârșirii altei infracțiuni, ceea ce presupune referirea lor la o
activitate anume a învinuitului sau a inculpatului, ce determină obiectiv luarea măsurii
arestării preventive ca singură modalitate de împiedicare a învinuitului sau a inculpatului de a
săvârși alte infracțiuni cu intenție. Un exemplu ar fi existența unor indicii care determina
obiectiv organele de urmarire penală să considere luarea măsurii arestării preventive. Dacă
învinuitul sau inculpatul a săvârșit mai multe infracțiuni de aceeași natură ce denotă o
profesonalizare infracțională și specializare în acest sens( procurarea de arme sau obiecte de
natură a fi folosite la săvârșire de noi infracțiuni, a fost observat de mai multe ori pândind în
jurul unor obiective). Aceste informații trebuie să conducă la concluzia că săvârșirea unei alte
infracțiuni este iminentă și că numai , luarea unei măsuri preventive este de natură a
împiedica.
5.Învinuitul sau inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune(art 148 alin(1) lit. d).
Se are în vedere situația când după începerea procesului penal pentru o infracțiune, învinuitul
sau inculpatul săvârșește una sau mai multe infracțiuni cu intenție.
16 I.Istrate-pg 56.
20
6.Există date că învinuitul sau inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate
sau că încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta
În cazul de mai sus există două situații independente una presupune folosirea unei forțe fizice
sau psihice asupra persoanei vătămate și cealaltă o corupere a acesteia ambele fiind
indepentente una față de cealaltă. Pentru ambele însă organul judiciar trebuie să aibă
suficiente informații verificabile din care să rezulte că învinuitul sau inculpatul poate influența
pozitția procesuală a persoanei vătămate prin constrângeri sau înșelarea acesteia. Legea nu
distinge cu privire la natura infracțiunilor pentru care se poate lua măsura preventivă în baza
acestui temei credem că acestea sunt dintre cele la care acțiunea penală se pune în mișcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătmate. Putem prezenta o situație ipotetică în care inculpatul
a săvârșit o infracțiune de tâlhărie prin folosirea unui cuțit asupra unei persoane mai în vârstă
pentru sustragerea portofelului acesteia. După sustragerea acestuia infractorul observă că
acesta nu conținea nicio sumă de bani. Partea vătămată depune plangere împotriva
inculpatului acesta fiind chemat la audieri de către organele de cercetare pentru a da declarații
cu privire la cele întmplate. Realizând gravitatea faptei, inculpatul încercă să contacteze
partea vătmată pentru a o convinge să renunțe la sesizarea formulată în acest sens promițându-
i o sumă de bani, dar aceasta refuzând categoric orice posibilă înțelegere cu inculpatul,
anunțând organele de cercetare penală. Ca urmare a celor enunțate mai sus și coroborat cu alte
probe suplimentare s-a dispus arestarea preventivă și ulterior condamnarea inculpatului.
7.Învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa
detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea
sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
După cum am prezentat anterior în codurile de procedură penală din 1864 și 1937 se
permitea luarea măsurii preventive a arestării dacă era reclamat un interes a siguranței
publice.
Pentu existența acestui caz legea prevede cumulativ două condiții astfel gravitatea
infracțiunii săvârșite reflectată prin pedeapsa prevăzută de lege, care trebuie să fie detențiunea
pe viață sau pedepsa închisorii mai mare de 4 ani. Pedeapsa prevăzută de lege este aceea care
apare în norma incriminatorie pentru fapta săvârșită în formă consumată și nu cea majorată
sau diminuată ca urmare a unor circumstanțe agravante sau atenuante. A doua condiție are în
vedere pericolul concret ce îl prezintă pentru ordinea publică lăsarea în libertate a
inculpatului. Anterior legii nr 281/2003 a doua condiție avea formularea ,, lăsarea sa în
libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică’’. Se poate observa că în textul anterior
21
pericolul putea fi numai eventual nu se cerea a fi concret, reglementarea actuală are în vedere
un pericol concret, palpabil care trebuie probat prin elemente de fapt.
Întrucât se folosește conceptul de ordine publică literatura de specialitate și practica
judiciară a încercat să definească acest termen îmbinând înțelesul din dreptul constituțional cu
cel din limbajul comun fiind definită ca ordinea politică, economică și socială dintr-un stat
care asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri deosebite de la o orânduire socială la alta
și se traduce prin funcționarea normală a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățeniilor și a
respectării drepturilor acestora.17 Din punct de vedere politic este definită ca o caracteristică a
unei societăți în care domină siguranța securitatea, respectul față de drepturile cetățeniilor,
echivalent al păcii interne care permite cetățeniilor să trăiască în mod normal în societate.
Pericolul concret pentru ordinea publică este înțeles ca o reacție publică față de infracțiunea
săvârșită care afectează echilibrul social firesc creeând o stare de indignare, dezaprobare,
temere și insecuritate socială stimulând temerea că sistemul judiciar nu acționează ferm
împotriva unor astfel de manifestări încurajând alte persoane să comită fapte asemănătoare.
Aceste perturbații ale ordinii publice trebuie să fie dovedite prin probe. Organele judiciare
care propun sau cele care iau măsura arestării preventive trebuie să strângă și să administreze
probe nu numai în legătură cu existența infracțiunii, indentificarea persoanei care a săvârșit-o
și celelate împrejurări privind justa soluționare a cauzei și cu privire la pericolul concret care
îl presupune lăsarea în libertate a inculpatului sau învinuitului.
2.4. Organul judiciar competent a dispune arestarea
Potrivit art. 23 alin. (4) din Constituţie, arestarea preventivă se dispune de judecător.
în acest sens sunt şi prevederile art. 136 alin. (5).
Iniţial art. 136 alin. (5) C. proc. p. prevedea că arestarea preventivă poate fi luată de
instanţa de judecată şi, în cazurile prevăzute de lege, şi de procuror, ca măsură provizorie în
cursul urmăririi penale.
Procurorul a avut dreptul de a dispune arestarea provizorie numai până la publicarea
O.U.G. nr. 109/2003, intrată în vigoare la data de 26 octombrie 2003. Această măsură
independentă18 putea fi dispusă de procuror numai în cursul urmăririi penale, pentru o durată
de cel mult 3 zile, atât faţă de învinuit, cât şi faţă de inculpat. De regulă, acestă măsură
preceda luarea măsurii arestării de către instanţă, la care nu se putea ajunge decât prin
parcurgerea ei, dar, aşa cum am menţionat se putea lua şi independent. întotdeauna însă, 17 Al. Țuculeanu-pg 49, Revista Dreptul nr.9/2000 pg. 107
18 N. Volonciu, Conotaţii din perspectiva europeană la ultimele moficări ale Codului de procedură penală. în R.D.P. nr. 1/2004, pag. 103.
22
indiferent că se propunea arestarea învinuitului sau inculpatului, procurorul avea obligaţia ca,
în termen de 24 de ore de la emiterea mandatului de arestare, să prezinte dosarul instanţei, fie
pentru a soluţiona propunerea de arestare, fie pentru a verifica legalitatea şi temeinicia
arestării, astfel cum prevede art. 5 paragraful 3 din Convenţie.
Având în vedere că interpretarea Curţii Europene, atât în hotărârile pronunţate până la
ratificarea Convenţiei de Parlamentul României19, cât şi ulterior20, "magistratul împuternicit
prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciarede care face vorbire art. 5 paragraful 3 din
Convenţie, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, ce reprezintă pentru persoana arestată
garanţii împotriva arbitrarului şi a privării nejustificate de liberatate, s-a prevăzut că acest
magistrat nu poate fi decât judecătorul.
Numai acesta beneficiază de un statut de independenţă, inamovibilitate, neputând fi
influenţat din punct de vedere politic sau administrativ. Astfel cum reţine Curtea Europeană,
chiar dacă "magistratul’’ nu se confundă cu "judecătorul, el trebuie să posede următoarele
calităţi:să se bucure de independenţă faţă de puterea executivă şi faţă de părţi, să existe
obligaţia ascultării personale a celui care îi este deferit, să examineze circumstanţele care
pledează pentru sau împotriva măsurii privării de libertate; să se pronuţe pe baza unor criterii
juridice stabilite asupra existenţei unor motive care să justifice măsura şi, în lipsa acestora, să
ordone eliberarea persoanei.
Dacă formularea din art. 23 alin. (4) din Constituţie - arestarea se dispune de judecător
- se justifică, legiuitorul constituţional vrând să semnifice excluderea luării măsurii arestării
preventive de către procuror, nu acelaşi lucru putem spune despre formularea din art. 136
alin. (5). Acest text trebuie să prevadă că arestarea preventivă se dispune în cursul urmăririi
penale de către judecător, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată. De altfel, era de
ajuns să se prevadă că măsura poate fi dispusă de instanţa de judecată, fiind evident ca
judecătorul, în reglementarea actuală, nu poate activa decât într-o instanţă. S-ar putea accepta
şi ideea că textul constituţional permite şi o reglemntare viitoare a instituţiei judecătorului de
instrucţie. într-o interpretare logică, ţinând seama şi de prevederile art. 160a, concluzia fiind
că, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se dispune de judecător, iar în cursul
judecăţii de către instanţa de judecată21. De fapt nici în reglementare art. 23 din Constituţie
legiuitorul nu este consecvent. Deşi în alin. (4) prevede că arestarea o dispune judecătorul, în
alin. (7) face vorbire de "încheierea instanţei.
19 C.E.D.O., Hotărârea din 4 decembrie 1979, cauza Schiesser c.Elveţiei; Hotarârea din 23 octombrie 1990, cauza Huber c. Elveţiei, în V. Berger, op. cit. pag 97 şi 99.20 C.E.D.O., Hotărârea din 22 mai 1998, cauza Vasilescu c. României, în M.Of. nr. 635 din 27 octombrie 1999; Hotărârea din 3 iunie 2003, cauza Pantea c. României, în M.Of. nr. 1150 din 6 decembrie 2004.
21 I. Neagu, pag. 408.
23
2.5. Actele procesuale şi procedurale care concură la luarea măsurii
Din prevederile art. 23 alin. (7) Constituţie rezultă că măsura arestării se dispune de
către judecător prin încheiere. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din prevederile art. 146 alin.
(8), art. 14922 alin. (9) şi art. 16023 alin. (1) C. proc. p. în cursul urmăririi penale,
judecătorul dispune arestarea preventivă printr-o încheiere motivată.
În faza de judecată (în primă instanţă, în apel sau în recurs), arestarea inculpatului se
dispune de către instanţă prin încheiere, dacă măsura se ia în cursul judecăţii, sau prin
sentinţă1 ori decizie24.
Hotărârea prin care se ia arestarea constituie actul procesual, ca manifestare de voinţă
a organului judiciar, şi trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de lege pentru actul
respectiv, dar obligatoriu şi menţiunile prevăzute în art. 137 alin. (1) şi (2) C. proc. p.
întocmirea minutei este obligatorie în toate cazurile în care judecătorul sau instanţa dispune
asupra măsurilor preventive. De menţionat că această dispoziţie, introdusă prin Legea nr.
356/2006, este următoarea Decizie nr. XVII din 21 octombrie 2005 a înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie3. Observăm că legiuitorul nu a preluat întocmai formularea dispozitivului deciziei
de mai sus25
Formularea deciziei instanţei supreme este cea corectă, având în vedere că, pentru
cazurile în care instanţa dispune asupra acestor măsuri prin sentinţă ori decizie, obligativitatea
întocmirii minutei era prevăzută de art. 309 C. proc. p. în redactarea anterioară.
Aducerea la îndeplinire a hotărâri de arestare se face prin intermediul mandatului de
arestare, care constituie actul procedural. Acesta trebuie să aibă conţinutul prevăzut în art.
151 alin. (3) C. proc. p., şi anume: instanţa care a dispus luarea măsurii26; data şi locul
emiterii; numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul27; datele privitoare la
persoana învinuitului sau inculpatului prevăzute în art. 70 şi codul numeric personal; arătarea
faptei ce formeză obiectul învinuirii sau inculpării şi denumirea infracţiunii; încadrarea
juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege, temeiurile concrete care determină arestarea;
ordinul de a fi arestat; indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat; semnătura
judecătorului.22 Odată cu rezolvarea fondului şi condamnarea inculpatului, prima instanţă poate dispune în baza art. 350 alin. (1),arestarea acestuia. De asemenea dacă
restituirea cauzei la procuror, potrivit art. 332 alin. (3), trebuie să dispună asupra măsurilor preventive, deci şi asupra arestării.23 M. Of. nr. 119 din 8 februarie 2006.
24 ? Instanţa de apel poate dispune arestarea indiferent dacă solţionează fondul cauzei ori dispune desfinţarea cu trimitere sau restituirea cauzei procurorului pentru refacerea urmăririi penale, potrivit art. 332 alin. (3). In schimb, instanţa de recurs poate dispune arestarea numai dacă a casat cu trimitere ori restituie cauza potrivit art 332.25 Formularea dispozitivului Deciziei nr. XVII/2005 era: "In cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive
este obligatorie întocmirea unei minute, sub sancţiunea nulităţii absolute"26 Potrvit art. 11 din O.U.G. nr. 109/ 2003, ar trebui să se citească "judecătorul", dacă măsura a fost luată în cursul urmăririi penale.
27 în cursul urmăririi penale se trec numele şi prenumele judecătorului de la prima instanţă sau, după caz, al preşedintelui completului de la instanţa de recurs, iar în cursul judecăţii numele şi prenumele preşedintelui completului de judecată.
24
Potrivit art. 151 alin. (2) C. proc. p., dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea
mai multor învinuiţi sau inculpaţi, pentru fiecare trebuie să emită câte un mandat de arestare,
deoarece acesta este actul de procedură în temeiul căruia locul de deţinere îl primeşte şi îl
deţine pe cel arestat.
Mandatul de arestare are în conţinutul lui toate menţiunile despre care face vorbire art.
137 alin. (1) şi (2) C. proc. p., ceea ce este pe deplin justificat, ţinând seama că învinuitul sau
inculpatului prezent la soluţionarea propunerii de arestare i se înmâneză un exemplar al
mandatului, fară a i se comunica încheierea motivată. Pentru acest motiv, mandatul trebuie să
conţină toate elementele pe baza cărora cel arestat îşi poate motiva recursul, dacă este cazul.
Aceasta este cu atât mai necesară pentru cel arestat în lipsa căruia, atunci când este prins, i se
dă un exemplar al mandatului.
3.6. Obligaţiile judecătorului sau ale instaţei în cazul luării măsurii
Întrucât nimeni nu poate fi privat de libertate fără să cunoască temeiurile pe care o
asemenea măsură pe bazează28, art. 1371 alin. (1) C. proc. p. prevede că persoanei arestate i se
aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele arestării, iar învinuirea, în
cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Aceeaşi dispoziţie
este cuprinsă în art. 23 alin (8) din Constituţie.
Prevederea din ambele texte, referitoare la aducerea la cunoştinţă a celui arestat a
învinuirii, este fără obiect faţă de obligaţia ascultarii învinuitului sau inculpatului atât de
procurorul care face propunerea, cât şi de judecător sau instaţa de judecată. Or, potrivit art. 6
alin. (3) şi art. 70 alin. (2), mai înainte de a fi audiat, învinuitul sau inculpatul trebuie
încunoştinţat de organul judiciar despre fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a
acesteia. în aceste condiţii, învinuitul sau inculpatul cunoaşte învinuirea ce i se aduce înainte
de luarea măsurii arestării, chiar şi în ipoteza în care a refuzat să dea vreo declaraţie, astfel că
orice încunoştinţare ulterioară este inutilă.
Cu toate că ascultarea învinuitului sau inculpatului presupune şi referirea la cazurile
care au determinat propunerea arestării sale, ceea ce înseamnă că acestea au fost cunoscute,
odată cu înmânarea unui exemplar al mandatului, judecătorul sau preşedintele completului de
judecată trebuie să i se aducă la cunoştinţă, arătându-i în concret temeiul care a determinat
arestarea. Deşi nu se prevede expres, pentru a se putea verifica îndeplinirea acestei obligaţii,
se impune consemnarea îndeplinirii ei într-un proces verbal.
Potrivit art. 3171 alin. (2) C. proc. p., judecătorul care a dispus arestarea trebuie ca, în
termen de 24 de ore, să încunoştinţeze despre acesta un membru al familiei învinuitului sau
28 N. Volonciu, pag. 407.
25
inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta, despre care întocmeşte un proces-verbal.
Termenul de 24 de ore este un termen procedural de recomandare şi se calculează pe ore
libere, de la momentul înmânării mandatului de arestare. Această obligaţie a judecătorului
trebuie îndeplinită indiferent dacă cel arestat solicită sau nu încunoştinţarea.
Se pune întrebarea cum se procedează dacă învinuitul sau inculpatul arată ca nu
doreşte încunoştinţarea familiei. Având în vedere că o persoană nu poate dispărea pur şi
simplu fără ca cei interesaţi (părinţi, soţ, copii) să nu fie avizaţi în legătură cu măsura luată,
credem că şi în acest caz judecătorul trebuie să încunoştinţeze un membru al familiei.
În literatura juridică s-a considerat că acestă prevedere a legii este aplicabilă numai în
cazul în care dispoziţia de arestare este conjugată cu arestarea efectivă a învinuitului sau
inculpatului, pentru cel arestat în lipsă încunoştinţarea contravenind chiar bunei desfăşurări a
procesului penal. Deşi suntem de acord că, în această ipoteză, nu se face o înştiiţare în sensul
arătat în art. 1371 alin. (2) socotim că măsura arestării nu poate rămâne ocultă. Din
dispoziţiile art. 146 alin. (12) şi art. 1491 alin. (13) C. proc. p. rezultă că celor lipsă la
pronunţare li se comunică dispozitivul încheierii prin care judecătorul soluţionează
propunerea de arestare.
Ori, aceasta este o modalitate prin care cei care locuiesc cu învinuitul sau inculpatul
iau cunoştinţă despre măsura arestării. În sfârşit, când învinuitul sau inculpatul are în ocrotire
un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela ori o
persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, judecătorul are
obligaţia impusă prin art. 161 C. proc. p. de a încunoştinţa autoritatea competentă în vederea
luării măsurilor de ocrotire.
26
Arestarea preventivă a învinuitului în cursul urmăririi penale
27
Capitolul III
3.1. Necesitatea propunerii de arestare
Sesizarea instanţei se face de procurorul care supraveghează urmărirea penală sau care
efectuează urmărirea penală. în primul caz, o pot face în primul rând sau la sesizarea
organului de cercetare penală (art. 138, art. 233, art. 234).În cazul în care învinuitul sau
inculpatul este reţinut de către organul de cercetare penală, referatul de propunere a
arestării trebuie înaintat procurorului în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului.
Dacă după examinarea cauzei procurorul constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute
de lege pentru luare arestării1 şi consideră că măsura este justificată de buna desfăşurare a
urmăririi penale, ia măsuri pentru aducerea învinuitului sau inculpatului în vederea
ascultării acestuia, asigurând în acelaşi timp asistenţa juridică, ce poate fi făcută de avocatul
ales sau de un avocat numit din oficiu.
În ipoteza în care învinuitul sau inculpatul nu este reţinut, respectiv arestat,
procurorul dispune aducerea acestuia pe baza unui mandat de aducere.
Durata scurtă a reţinerii este de natură a crea probleme în situaţia în care învinuitul
sau inculpatul are apărător ales şi acesta nu se prezintă la ora stabilită pentru ascultare. Faţă
de dispoziţiile art. 171 alin. (41), şi în cazul în care se constată că lipsa apărătorului ales este
nejustificată şi nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea,
apărătorului desemnat din oficiu trebuie să i se acorde timpul necesar pentru pregătirea
apărării. Astfel, deşi nu se mai prevede că termenul acordat nu poate fi mai mic de 24 ore,
astfel cum era în reglementarea
Ambele texte fac trimitere la dispoziţiile art. 143 şi 148 anterioară Legii nr.
356/2006, indiferent de complexitatea cauzei, acest termen nu poate depăşi durata reţinerii.
Ascultarea învinuitului se face cu respectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (3) şi art. 70
alin. (2) din C. proc. pen., desigur dacă acesta consimte să dea o declaraţie. Nu are relevanţă
împrejurarea că învinuitul sau inculpatul a mai dat declaraţii anterior, procurorul având
obligaţia să-i pună în vedere că această ascultare este necesară pentru eventualitate arestării
preventive. Acesată condiţie nu este îndeplinită dacă persoana a fost ascultată ca învinuit în
28
ziua în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi s-a formulat propunerea de arestare
perventivă, fară a mai fi ascultat în calitate de inculpat29.
Când luarea arestării este condiţionată de existenţa unor încuviinţări, aprobări sau
avize30, ascultarea se va face numai după obţinerea acestora.
Învinuitul sau inculpatul aflat în imposibilitatea de a prezenta ori de a fi adus trebuie
ascultat la locul unde se află. Nu este admisă ascultarea prin comisie rogatorie sau
delegare, fiind obligatorie ascultarea de către procurorul care efectuează urmărirea penală
ori supraveghează urmărirea penală.
Dacă în urma ascultării se impune clarificarea unor împrejurări legate de faptă sau de
cazurile de arestare şi probatoriul administrat nu a dus la constatarea că arestarea nu mai este
neceesară, procurorul trebuie să procedeze la o nouă ascultare.
În ipoteza în care datele furnizate de învinuit sau inculpat nu sunt de natură a înlătura
necesitatea arestării, procurorul întocmeşte un referat motivat prin care propune luarea
măsurii arestării preventive. Dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi în aceeaşi cauză şi
pentru toţi se face propunere de arestare, se întocmeşte un singur referat.
Folosirea adverbului condiţional „numai" exclude posibilitatea sesizării instanţei fără
îndeplinirea obligaţiei de ascultare a învinuitului sau inculpatului, asistat de apărător, mai
puţin în cazul art. 150 C. proc. p., când ascultarea nu este posibilă din motive obiective.
Neîndeplinirea acestei obligaţii are drept consecinţă respingerea propunerii de către judecător,
procurorul având dreptul de a reitera propunerea cu respectarea condiţiei impuse de lege.
3.2. Instaţa competentă
Propunerea de arestare şi dosarul cauzei se prezintă de procuror preşedintelui instanţei
ori judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza
în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad a acesteia şi a cărei circumscripţie se află
locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori
sediul perchetului din care face parte procurorul care efecuează sau supraveghează urmărirea
penală.
În literatura juridică31 s-a arătat că pluralitatea de instanţe cărora li se poate adresa
procurorul a fost stabilită prin Legea nr. 356/2006 pentru a se putea acţiona operativ în
cazurile urgente. Ori, în materie de luare a măsurii arestării preventive, toate cazurile sunt
urgente.29 C. A. Braşov, Secţia penală, încheierea nr. 85 din 27 octombrie 2006, nepublicată.
30 Este cazul deputaţilor şi senatorilor, membrilor Guvernului, judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor asistenţi, judecătorilor Curţii Constituţionale, membrilor Curţii de Conturi etc.
31 Gr. Theodoru, op. cit., pag. 448
29
Procurorul poate sesiza oricare din instanţe numai în situaţia în care învinuitul nu este
reţinut sau arestat, respectiv inculpatul reţinut, întrucât, în ultima ipoteză, pentru asigurarea
prezenţei acestuia la soluţionarea propunerii de arestare, procurorul este reţinut să sesizeze
întotdeauna instanţa în al cărei cirumscripţie se află locul de deţinere32.
Dacă includerea în sfera instanţelor competente a soluţiona propunerea de arestare
preventivă a instanţei corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află sediul
Parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală este justificată în situaţia prevăzută în art. 30 alin. (3), când urmărirea penală se
efectuează de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către
Parchetele de pe lângă Curţuile de Apel ori de pe lângă Tribunale, întrucât stabilirea instanţei
după criteriile prevăzute în art. 30 alin. (1) se face prin rechizitoriu, nu întrevedem nici o
raţiune pentru includerea instanţei de la locul unde s-a constatat săvârşirea faptei
prevăzute de legeea penală. Pe lângă faptul că această ipoteză este inclusă în cea de mai sus,
semnalăm şi inconsecvenţa exprimării legiuitorului faţă de formularea consacrată din art. 30
alin. (1) lit. a) (locul unde a fost săvârşită infracţiunea). Chiar dacă s-a preluat expresia
folosită din art. 143 alin. (1),,fapta prevăzută de legea penalăîn loc de „infracţiune", referirea
la locul unde s-a constatat săvârşirea unei asemenea fapte ar putea lăsa impresia că s-a
introdus un nou criteriu de determinare a competenţei teritoriale. Locul săvârşirii unei
infracţiuni, astfel cum este explicat în art. 30 alin. (4), nu este totuna cu locul unde s-a
constatat săvârşirea unei infracţuni.
Prevederea că dosarul se prezintă preşedintelui instanţei ori judecătorului delegat de
acesta nu mai corespunde noii regelemntări din Legea nr. 304/2004 privind origanizarea
judiciară, potrivit căreia activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiului
distribuirii aleatorii a dosarelor. Faţă de acest nou principiu, preşedintele instanţei nu mai
are nici o atribuţie în repartizarea dosarului, după înregistrarea şi formare acesta fiindu-i
predat direct judecătorului planificat la permanenţă potrivit Regulamentului de ordine
interioară al instanţelor judecătoreşti.
3.3. Măsuri pregătitoare soluţionării propunerii
Potrivit art. 146 alin. (3) şi art. 1491 alin. (3) C. proc. p. la prezentarea dosarului de
către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de
soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 ore de reţinere, în
32 Pentro o altă opinie, a se vedea G. A. Năsui, Arestarea preventivă în noua reglementare a Codului de procedură penală, în Decretul nr. 2/2004, pag. 149. Autorul apreciază că procurorul are latitudinea alegerii instanţei.
30
cazul în care învinuitul este reţinut, respectiv până la expirarea mandatului de arestare a
învinuitului devenit inculpat.
Reglementarea este deficitară, întrucât, potrivit Regulamentului de ordine interioară
al instanţelor judecătoreşti33, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta, de
regulă preşedintele secţiei penale, nu are atribuţii cu privire la fixarea termenului de
judecată. Potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, actele de
sesizare a instanţei se depun la registratură şi, după ce primesc dată certă, se predau
preşedintelui sau judecătorului delegat, actele de sesizare primesc număr din registrul
general de dosare, dosarul nou format fiind transmis persoanei desemnate cu repartizarea
aleatorie a cauzelor, aceasta fiind făcută în sistem informatic sau prin metoda sistemului
ciclic.
Rezultă că, prin repartizarea aleatorie, ziua de soluţionare a propunerii de arestare
preventivă nu este stabilită de preşedintele instanţei sau de judecătorul delegat de acesta.
Judecătorul planificat de permanenţa căruia i-a revenit propunerea de arestare preventivă
este cel care, în funcţie de datele cauzei, poate preschimba ziua stabilită şi fixează ora de
soluţionare.
Dacă propunerea priveşte un învinuit sau inculpat aflat în stare de libertate,
termenul de soluţionare trebuie stabilit ţinând seama de îndeplinirea procedurii de citare. în
ipoteza în care învinuitul sau inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se
sustrage de la urmărire, citarea se face prin afişare la sediul Consiliului local în a cărui
rază teritorială s-a săvîrşit infracţiunea. întrucât prezenţa învinuitului este necesară atât
pentru ascultarea sa, cât şi pentru executarea mandatului, în ipoteza admiterii propunerii,
aducerea acestuia se realizează pe baza mandatului de aducere.
Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi
procurorului, căruia legea îi impune obligaţia de a asigura prezenţa în faţa judecătorului a
învinuitului sau inculpatului reţinut ori arestat.
Compunerea completului de soluţionare a propunerii, potrivit art. 146 alin. (4) şi art.
14934 alin. (4) C. proc. pen. propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de
consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii.
Având în vedere că este pentru prima dată când Codul de procedură penală are o
prevedere privitoare la compunerea numerică a completului de judecată35 şi ţinând seama
că acesta are aplicabilitate numai cu privire la compunerea instanţei în cauzele având ca
33 Regulament din 22 septembrie 2005, publicat în M. Of. nr. 958 din 28 octombrie 2005.34 Competarea textelor cu menţiunea că este indiferentă natura infracţiunii s-a făcut prin O.U.G. nr. 109/2003
35 Dreptul comun în materie de compunere a instanţei îl constituie Legea de organizare judiciară nr. 304/2004
31
obiect propunerea de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, această prevederea are
caracterul unei norme speciale.
Din acest motiv şi pentru infarcţiunile de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000,
care conţinea dispoziţii speciale cu privire la compunerea completului specializat să judece
asemenea infracţiuni36, soluţionarea propunerii de arestare în cursul urmăririi penale se
face de un singur judecător. Dispoziţia are caracter derogatoriu efectiv numai în ceea ce
priveşte compunerea completului de judecată de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde
completul este format din trei judecători. Astfel şi propunerile de arestare pentru infracţiuni
de competenţa instanţei supreme se soluţionează de un singur judecător
.3.4. Aducerea invinutului în faţa judecătorului
Potrivit art. 146 alin. (5) şi art. 1491 alin (5) C. proc. p., învinuitul este adus în faţa
judecătorului şi va fi asistat de apărător.
Dacă în cazul învinuitului reţinut sau arestat este evident că acesta trebuie adus, mai
puţin în cazurile în care deplasarea sa nu este posibilă, se pune întrebarea dacă aducerea
priveşte şi pe cel aflat în libertate, dacă nu este dispărut, plecat în străinătate ori se sustrage
de la urmărirea penală, caz în care aducerea se face pe baza mandatului de aducere.
Având în vedere că aducerea nu a fost condiţionată de existenţa unei alte măsuri
privative de libertate şi ţinând seama atât de importanţa ascultării de către instanţă a
învinuitului, cât şi de posibilitatea executării mandatului de arestare, în eventualitatea
admiterii propunerii, înclinăm că trebuie adus şi învinuitul sau inculpatul aflat în libertate.
Prin "aducere în faţa judecătorului" trebuie să se înţeleagă aducerea învinuitului la
sediul instanţei în cadrul căreia activează judecătorul, acesta neavând posibilitatea
soluţionării propunerii în alt loc şi în alt cadru. Legea chiar prevede că soluţionarea are loc
în camera de consiliu, adică în sediul instanţei.
În cazurile în care învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat, procurorul este
obligat să asigure prezenţa acestuia. Aceasta nu înseamnă că judecătorul nu va dispune
citarea învinuitului sau inculpatului, care astfel încunoştinţat are posibilitatea pregătirii
apărării. în celelalte cazuri, judecătorul emite mandatul de aducere.
Articolul 1491 alin. (6) C. proc. p., la care face trimitere şi art. 146 alin. (6), se
prevăd, cu titlu de excepţie, cazurile în care învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat nu
36 Dispoziţii speciale privind compunerea instanţei la judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie erau cuprinse în alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 78/2000, care a fost însă abrogat prin O.U.G. nr. 50/2006. în prezent faţă de prevederile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2000 privind organizarea judiciară, şi aceste cauze se judecă de un complet format dintr-un judecător.
32
este adus în faţa judecătorului, şi anume: când starea sănătăţii face imposibilă
deplasarea şi în caz de forţă majoră sau stare de necesitate.
Pentru a nu face loc arbitrarului, este necesar să existe un minim de date din care să
rezulte boala de care suferă învinuitul sau inculpatul şi faptul că acesta îl face
netrasportabil.
Cauza de forţă majoră trebuie să constituie un eveniment imprevizibil şi de
neînlăturat care să împiedice în mod obiectiv prezentarea persoanei deţinute în faţa
judecătorului. Acest eveniment poate fi un fenomen natural, dar şi un fenomen social
Starea de necesitate poate consta într-o împrejurare sau complex de împrejurări de
fapt de natură să constrângă organul abilitat să-1 împiedice să prezinte pe învinuit sau
inculpat în faţa judecătorului să întreprindă o altă activitate impusă de evenimentul
întâmplător.
În toate celelalte cazuri aducerea învinuitului sau inculpatului reţinut sau arestat în
faţa judecătorului este obligatorie, chiar dacă acestea presupune unele eforturi. Nu s-ar
putea invoca drept motiv al neprezentării deficenţe de organizare la locul de deţinere, cum
ar fi lipsa de carburanţi sau planificarea personalului de escortă în alte activităţi, întrucât
deplasarea trebuie să fie imposibilă din motive obiective.
3.5. Soluţionarea propunerii de arestare
Propunerea se soluţionează în camera de consiliu, la şedinţa luând parte obligatoriu
procurorul şi apărătorul învinuitului sau inculpatului, indiferent dacă ultimul este prezent
sau nu. Cum legea nu explică noţiunea de "cameră de consiliu", iar publicitatea şedinţei de
judecată este regula, în lipsa unei dispoziţii exprese, ca în cazurile prevăzute în art. 290
alin. (2) şi art. 485 alin (2) C. proc. p., condiţia publicităţii şedinţei de judecată trebuie
îndeplinită şi în situaţia în care judecata are loc în camera de consiliu, ceea ce înseamnă că
accesul publicului nu poate fi interzis37.
Obligaţia ascultării învinuitului sau inculpatului este impusă şi judecătorului, care
trebuie să respecte dispoziţiile art. 6 alin. (3) şi art. 70 alin. (2) C. proc. p. Dacă propunerea
priveşte mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, ascultarea fiecăruia se face separat. Chiar dacă
regula lipsei de publicitate este mult atenuată, procedura rămâne necontradictorie sub acest
aspect, nefiind permis ca învinuiţii sau inculpaţii să cunoască susţineriile celorlalţi.
37 I. Neagu, op. cit., pag. 591
33
Învinuitul sau inculpatului trebuie ascultat cu privire la toate infracţiunile pentru care
se propune arestarea38.
Mai înainte de ascultarea învinuitului sau inculpatului, apărătorului trebuie să i se
permită consultarea dosarului şi să i se asigure timpul minim necesar acestei operaţiuni.
Lipsa acestei prevederi din reglementarea supusă analizei nu poate duce la alta concluzie.
Pentru ca apărarea să poată fi concretă şi efectivă, este o chestiune de evidenţa că apărătorul
trebuie să cunoască piesele dosarului din momentul în care procurorul propune judecătorului
arestarea preventivă, întrucât numai aşa se poate realiza o egalitate între cele două părţi şi dă
concreteţe principiului contradictorialităţii39. Dacă s-ar refuza acest drept apărătorului, ar
însemna că apărarea să cunoască numai ceea ce relatează învinuitul sau inculpatul. Ori,
apărătorul trebie să cunoască dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea
arestării, şi anume dacă sunt probe sau indicii că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală şi dacă existe probe sau date din care să rezulte vreunul din
cazurile prevăzute în art. 148 alin. (1) C. proc. p. Principiul garantării libertăţii persoanei în
procesul penal trebuie să primeze trăsăturii lipsei de publicitate a urmăririi penale.
Se pune problema dacă, în această procedură se poate dispune administrarea unor
probe. Considerăm că nimic nu împiedică pe procuror ori învinuit sau inculpat să depună
înscrisuri, nefiind însă posibilă administrarea altor probe, cum ar fi audierea părţii vătămate
sau a unor martori, chiar dacă acesta nu presupune amânarea soluţionării propunerii de
arestare preventivă la alt termen.
În acest sens prevederile din art. 146 alin. (8)40 C. proc. p., potrivit căreia, după
ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare
preventivă. Folosirea adverbului "de îndată" are semnificaţia caracterului urgent al producerii
şi exclude alte activităţii între momentul ascultării şi acela al pronunţării, în afara celor care
privesc dezbaterea şi deliberarea. în practica judiciară1 şi în literatura juridică41 s-a considerat
că dimpotrivă, acest lucru este posibil, ca o garanţie a libertăţii persoanei.
Pronunţarea soluţiei trebuie făcută înainte de expirarea duratei măsurii reţinerii
învinuitului sau inculpatului sau a arestării învinuitului, atât pentru soluţionarea recursului
împotriva încheierii de respingere a propunerii în interiorul duratei măsurii anterioare.
Pronunţarea judecătorului după expirarea reţinerii sau arestării anterioare nu afectează
cu nimic legalitatea hotărârii, ci face numai dificilă executarea mandatului de arestare, în
38 C. A. Braşov, Decizia penală nr. 171/R din 20 aprilie 2001, nepublicată.39 în sens contrar, a se vedea C.A. Braşov, încheierea penală nr. 54/R din 11 noiembrie 2003, în C.P.J.P. 2003- 2004, Ed. AH Beck, Bucureşti, 2005, pag. 234
40 C.A. Bucureşti, secţia penală a Il-a, decizia nr. 1267 din 7 iulie 2003, nepublicată41 T. Manea, Probleme ivite cu ocazia aplicării în practică a noilor dispoziţii procedurale prevăzute de Legea nr. 281/2003 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
109/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, în Dreptul nr. 7/2004, pag. 153.
34
eventualitatea admiterii propunerii, având în vedere că, la expirarea duratei reţinerii sau
arestării învinuitului, măsura încetează de drept şi acesta nu poate fi împiedicat sa plece42.
Judecătorul se pronunţă prin încheiere, care poate fi de admitere sau respingere a
propunerii de arestare. Fiind o hotărâre prin care se rezolvă propunerea de arestare,
rezultatul deliberării trebuie desemnat printr-o minută, întocmită în două exemplare
semnată de judecător.
Pronunţarea se face în şedinţă publică. încheierea trebuie să conţină menţiunile
arătate atât în art. 305, cât şi în art. 137 alin (1) şi (2) C. proc. p. şi trebuie motivată,
arătându-se în concret temeiurile care justifică arestarea, în cazul admiterii propunerii,
precum şi în ce constă neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, în ipoteza respingerii
propunerii.
Încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la întocmirea minutei, a semnării acesteia,
precum şi a pronunţării în şedinţă publică atrag nulitatea absolută43 a actului procesual.
Nemotivarea încheierii, în special lipsa menţiunilor prevăzute în art. 137 alin. (1) şi (2) C.
proc. p., atrage de asemenea nulitatea actului care, deşi relativă, nu poate fi înlăturarea în
nici un mod, vătămarea adusă fiind evidentă.
3.6. Durata arestării
În cazul admiterii propunerii şi luării măsurii arestării preventive, judecătorul fixează
durata acesteia. În cazul arestării învinuitului, durata nu poate depăşi 10 zile, iar în cazul
arestării inculpatului, nu poate depăşi 30 de zile. Faţă de formularea textelor de lege, rezultă
că arestarea se poate dispune şi pe o durată mai mică decât cea maximă, de 10, respectiv
30 de zile.
Arestarea învinuitului se poate dispune pe durata maximă şi în cazul în care
aceasta a fost anterior reţinut. În schimb, dacă inculpatul fost anterior reţinut sau arestat
ca învinuit, arestarea nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din
30 de zile a perioadei în care acesta a fost reţinut sau arestat. Bunăoară, în ipoteza în care
învinuitul a fost reţinut în ziua de întâi la orele 20.00, fiind apoi arestat în ziua de doi la orele
13.00, dacă arestarea lui ca inculpat se dispune în ziua de şapte la orele 10.00, durata
maximă pe care se poate lua măsura arestării este de cel mult 24 de ore.
42 C.A. Braşov, încheierea penală nr. 8/R din 7 februarie 2005, nepublicată.43 în acest sesn, a se vedea I.C.C.J., Decizia nr. XVII din 21 noiembrie 2005, pronunţată în recurs în interesul legii în aplicarea dispoziţiilor art. 309 C. proc.
pen., în M. Of. nr. 119 din 8 februarie 2006. în sesnsul că sanţiunea lipsei minutei este nulitatea relativă, a se vedea Şt. Pistol, Necesitatea întocmirii minutei încheierii în materie a măsurilor preventive şi sancţiunea neîntocmirii acesteia, în Dreptul nr. 3/2006, pag. 227- 234
35
Calcularea termenului se face potrivit art. 188, ceea ce înseamnă că ziua de la care
începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia. De aceea, încheierea de
luare a măsurii, precum şi în mandatul de arestare nu trebuie trecute şi ora zilei în care s-a
luat măsura şi nici ora zilei la care durata expiră44.
Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de
arestare a inculpatului. Astfel dacă măsura arestării învinuitului s-a dispus în ziua de întâi,
pe o durată de 10 zile, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare în ziua de şase, sesizarea
instanţei pentru arestarea inculpatului se facându-se în ziua şapte, când s-a şi dispus
arestarea, mandatul de arestare a învinuitului încetează începând cu ziua şapte, care va intra
plină în durata arestării inculpatului.
Momentul de începere al curgerii termenului pe care s-a luat arestarea preventivă
diferă în funcţie de cum arestarea a fost dispusă după ascultarea învinuitului sau
inculpatului ori a fost dispusă în lipsa acestuia. Deşi art. 149 C. proc. p. reglementează
numai "durata arestării inculpatului ", iar reglementarea referitoare la învinuit nu face nici
o precizare privind momentul de început al curgerii termenului şi nici nu trimite la
dispoziţiile art. 149, acestea din urmă se aplică şi în cazul învinuitului, ca supliment
analogic.
Astfel, când arestarea a fost dispusă după ascultarea învinuitului sau inculpatului,
termenul curge de la data emiterii mandatului, iar în cazul în care arestarea a fost dispusă
în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare.
Deşi prevederile art. 159 alin. (1) C. proc. p. au fost modificate prin Legea nr.
281/2003, acestea nu au fost corelate întru totu cu celălalte prevederi. Este adevărat că prin
referire la ascultarea învinuitului sau inculpatului legiuitorul a avut în vedere faptul că, în
asemenea situaţie, învinuitul sau inculpatul este prezent şi mandatul se execută de îndată.
S-a omis însă cazul învinuitului sau inculpatului, reţinut sau arestat preventiv, care nu a
fost adus la soluţionarea propunerii în cazurile arătate în art 14945 alin. (6) C. proc. p. şi
care nu a putut fi ascultat. Or, şi în acest caz termenul curge de la data emiterii mandatului,
chiar dacă acesta este comunicat celui arestat şi locul de deţinere la un moment ulterior.
Din modul de formulare a art. 149 şi art. 152 C. proc. p. este evident că punerea în
executare a mandatului pentru cel arestat în lipsa 1-a avut în vedere numai pe învinuitul
44 A se vedea Trib. Covasna, încheierea penală nr. 1 din 24 ianuarie 2005, nepublicată. în mod greşit s-a făcut menţiunea că arestarea dispusă pe 29 de zile începe să curgă de la data de 24 ianuarie 2005, orele 15. 15, măsura arestării lăută mai înainte de orele 15.00 trebuia dispusă din ziua de 24 ianuarie 2005 până în ziua de 21 februarie 2005 inclusiv. Este de observat că judecătorul a greşit atât cu privire la modul de calcul al duratei reţinerii, cât şi cu privire la modul de calcul al duratei arestării.
45 De pildă, potrivit art. 143 alin. (2), când organul de cercetare penală ia măsura reţinerii, are obligaţia să îl încunoştiinţeze de îndată, pe procuror, acesta facându-se în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului sau inculpatului, în cazul în care, astfel cum prevede art. 144 alin. (3), propune arestarea preventivă a acestuia. Raportat însă la durata maximă a reţinerii, de cel mult 24 ore, cele 10 ore înseamnă aproape jumătate din durata reţinerii. Şi totuşi, încunoştiinţarea este considerată ca fiind făcută „de îndată".
36
sau inculpatul dispărut, aflat în străinătate ori care se sustrage de la urmărire, nu şi pe cel
care este deja reţinut sau arestat ca învinuit.
în situaţia în care, în cursul urmăririi penale, o cauză este trecută de la un organ de
urmărire penală la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. în cursul
urmăririi penale, arestarea inculpatului poate depăşi durata de 30 de zile numai dacă
măsura a fost prelungită, fară ca durata totală să poată depăşi un termen rezonabil, şi nu
mai mult de 180 de zile.
3.7. Emiterea mandatului de arestare
Potrivit art. 146 alin. (10), C. proc. p. la care face trimitere şi art. 149 1 alin. (12),
judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare al învinuitului
sau inculpatului. Formularea acestui text, aplicabil numai pentru cazul arestării preventive în
cursul urmăririi penale, diferă sensibil la formularea art. 151 alin. (1), text cu caracter de
dispoziţie generală, care priveşte arestarea preventivă atât în cursul urmăririi penale, cât şi în
cursul judecăţii. Astfel, potrivit art. 151 alin. (1), după întocmirea hotărârii prin care s-a
dispus arestarea preventivă, judecătorul de la prima instanţă sau, după caz, preşedintele
completului de la instanţa de recurs emite de îndată mandatul de arestare preventivă.
Este evident că, în înţelesul dat de legiuitor, termenul „de urgenţă" nu este sinonim
cu cel „de îndată"'. Termenul „de urgenţă" exclude orice interval de timp dintre actul
procesual prin care se dispune arestarea şi actul procedural care îl materializează, mai mare
de timpul fizic necesar întocmirii mandatului de arestare.
Pentru evitarea unor reacţii negative din partea învinuitului sau inculpatului aflat în
libertate în procedura de soluţionare a propunerii de arestare, se recomandă ca, după
întocmirea minutei prin care s-a dispus arestarea, să se întocmească şi mandatul de arestare,
asfel ca, în momentul pronunţării soluţiei, să i se înmâneze acestuia un exemplar al
mandatului.
Datorită formulării anterioare a art. 151 alin. (I)46 C. proc. p., în practica judiciară s-
a pus problema emiterii acestui act procedural în cazul în care măsura arestării se dispunea
de instanţa de recurs. Instanţa supremă47 a considerat că, în cazul în care instanţa admite
recursul declarat de procuror împotriva încheierii prin care s-a respins propunerea de luare
a măsurii arestării preventive şi dispune luarea acestei măsuri, mandatul de arestare se
46 Anterior Legii nr. 356/2006, textul avea următorul conţinut: „după întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite de îndată mandatul de aresatare".
47 C. S. J., încheierea penală nr. 5739 din 5 decembrie 2003, nepublicată
37
emite de instanţa căreia îi revine competenţa să judece cauza în fond, potrivit art. 149 1 alin.
(1) C. proc. p., iar nu de instanţa de recurs. Alte instanţe48, precum şi unii autori49 au
considerat că mandatul de arestare trebuie emis, şi în această situaţie, de instanţa care a
dispus măsura, respectiv de instanţa de recurs.
In ipoteza în care învinuitul sau inculpatul era prezent la soluţionarea recursului
declarat de procuror împotriva încheierii primei instanţe, de respingere a propunerii de
arestare, fie că era reţinut sau arestat ca învinuit, fie că se afla în stare de libertate, este
evident că mandatul de arestare se emitea de preşedintele completului de judecată3 imediat
dispunerii arestării. Numai astfel se respectau dispoziţiile art. 146 alin. (10) şi ale art. 149
C. proc. p., în sensul că termenul pentru care s-a dispus măsura curge de la data emiterii
mandatului, când arestare s-a dispus după ascultarea învinuitului sau inculpatului.
3.8 Condiţiile necesare pentru prelungirea arestării
Din ansamblu reglementării arestării preventive rezultă că pentru admisibilitatea
propunerii de prelungire trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) măsura arestării a fost legală şi justificată. Deşi nu este sesizată în mod expres
cu verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării a cărei prelungire se solicită, este evident
că, mai înainte de a analiza motivele invocate de procuror, judecătorul este dator să verifice
legalitatea şi temeinicia arestării, nefiind de admis că s-ar putea prelungi o măsură
nelegală'. Această obligaţie a judecătorului rezultă din dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc.
p., potrivit cărora măsura preventivă se revocă din oficiu şi când a fost luată cu încălcarea
prevederilor legale, ceea ce înseamnă că, indiferent de modalitatea în care judecătorul a
fost sesizat în cursul urmăririi penale şi de obiectul cererii, acesta are dreptul (şi obligaţia)
de a verifica legalitatea şi temeinicia cererii;
b) mandatul de arestare a fost executat şi durata arestării nu a expirat.
Această condiţie rezultă din prevederile art. 159 alin. (1) C. proc. p., potrivit cărora
procurorul trebuie să sesize instanţa cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării,
iar judecătorul trebuie să se pronunţe în termen de 24 ore de la primirea dosarului. Cu toate
acestea, s-a susţinut50 că este fară relevanţă faptul că, în momentul prelungirii arestării
preventive, inculpatul se află ori nu în detenţie efectivă, întrucât pot exista situaţii în care,
48 C.A. Cluj, încheierea penală nr. 650 din 10 octombrie 2003, nepublicată; C.A. Braşov, încheierea penală nr. 37 din 9 aprilie 2004, nepublicată49 Şt. Pistol, Sinteză de practică judiciară a Curţii Militare de Apel în materia arestării preventive după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, în Dreptul nr. 9/2004, pag. 250-25150 Gh. Mateuţ, FI. Predescu, Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura prelungirii acesteia, în Dreptul nr. 4/1997, pag. 73
38
deşi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului şi s-a emis mandatul de arestare, măsura
să nu fi fost pusă în executare, fapt ce nu împiedică prelungirea măsurii preventive
respective, cu condiţia obligatorie ca, în momentul prelungirii, să nu fi expirat durata
arestării. Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat, nefiind posibilă o prelungire a
unei arestări ce nu a fost pusă în executare, pentru care termenul nu a început încă să curgă51.
De asemenea, atât în practica judiciară52, cât şi în literatura juridică53 s-a exprimat
opinia că, pentru prelungirea arestării inculpatului, este esenţială respectarea cerinţelor
impuse de lege referitoare la necesitatea şi motivarea acesteia, nu şi existenţa stării de
deţinere.
Cu alte cuvinte, prelungirea s-ar putea dispune şi dacă arestarea iniţială a încetat.
Această opinie a fost combătută54, motivându-se că numai o arestare care nu a încetat poate
fi prelungită, nu şi una care a încetat de drept fiind imposibil să fie prelungită o stare care nu
mai există. De altfel, în sens literal, termenul de „prelungire" în timp priveşte un element de
continuitate şi nu de discontinuitate;
c) temeiurile iniţiale impun în continuare privarea de libertate ori există
temeiuri noi care să o justifice. Potrivit art. 155 alin. (1) C. proc. p., prelungirea arestării
poate fi dispusă numai dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în
continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
în funcţie de cazurile prevăsute în art. 148 alin. (1) C. proc. p. vom analiza în ce
situaţii se poate reţine că acestea subzistă. Astfel:
- pentru cazul de la lit. a) în care inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul
sustragerii de la urmărirea penală, este greu de crezut că intenţia acestuia s-a schimbat în
decursul termenului pentru care s-a luat măsura iniţială, în special în situaţia în care a fugit
din ţară şi pentru aducerea acestuia s-a apelat la procedura extrădării sau a mandatului
european de extrădare. în schimb, dacă arestarea s-a bazat pe date privind pregătirea
inculpatului de a fugi ori de a se sustrage în orice mod de la urmărirea penală, trebuie
analizat în ce măsură mai subzistă pericolul ca acesta să fugă ori să se sustragă;
- cazul de arestare prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. p., potrivit
căruia inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau
ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri, poate subzita numai dacă datele
51 Potrivit art. 149 alin. (1) teza finală, când arestarea este dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare
52 C.A. Bucureşti, Secţia I penală. Decizia nr. 548/1994, nepublicată53 H. Diaconescu, Prelungirea arestării preventive, în Dreptul nr. 12/1994, pag. 49
54 M. Firu, Punctele de vedere privind imposibilitatea prelungirii arestării preventive, în Dreptul nr. 1/1996, pag.113; Al. Georgescu, Din nou despre prelungirea arestării preventive, în Dreptul nr. 8/1995, pag. 74; B. Ionescu, op. cit., pag. 73
39
existente conduc la concluzia că inculpatul ar putea înălca din nou obligaţiile ce decurg din
aplicarea uneia din măsurile preventive restrictive de libertate;
- cazul de la lit. b) poate subzista numai dacă partea sau martorul nu a fost
audiat sau lucrarea de expertiză nu a fost efectuată, iar în cazul mijloacelor materiale de
probă, acestea nu au fost strânse şi conservate de organul de urmărire penală. în toate aceste
cazuri, trebuie însă făcută dovada imposibilităţii efectuării lor în timpul scurs de la arestare
şi până la momentul propunerii prelungirii acesteia. în situaţia în care partea sau martorul a
fost ascultat, lucrarea a fost efectuată de către expert, respectiv mijloacele materiale de
probă au fost strânse şi conservate, acest temei nu mai există;
- cazurile prevăzute la lit. c) şi d) pot subzista numai în măsura în care datele
cauzei conduc la necesitatea împiedicării inculpatului de a săvârşi alte infracţiuni, iar
privarea în continuare de libertate este singura modalitate de împiedicare;
- temeiul prevăzut la lit. e) nu ar putea impune în continuare privarea de
libertate a inculpatului decât în situaţia în care lăsarea în libertate a acestuia ar pune
persoana vătămată într-un real pericol, caz în care prelungirea s-ar întemeia pe cazul de la
lit.
c) Astfel, nu există nici un motiv pentru care persoana vătămată să nu fi fost
audiată în timpul arestării iniţiale, pentru care inculpatul să nu mai poată face presiuni
asupra ei. Unii autori55 consideră că este greşită soluţia de prelungire pe motiv că victima
infracţiunilor de ultraj şi tentativă la tâlhărie se află încă în spital şi nu a putut fi audiată56.
- în ce priveşte temeiul de la lit. f), este de observat că pericolul concret pentru
ordinea publică existent la data luării măsurii arestării după un anumit timp se risipeşte57.
Este de datoria procurorului care face propunerea, cât şi a judecătorului care o va soluţiona
să aprecieze în concret dacă acest pericol mai există la aceeaşi cote ca la data luării măsurii
sau dacă nu cumva s-a atenuat şi ar fi mai adecvată o măsură restrictivă de libertate.
In propunerea de prelungire a arestării pot fi invocate şi alte temeiuri decât cele care
au determinat luarea arestării dacă acestea au fost descoperite ulterior sau au apărut după
luarea măsurii. Bunăoară, s-a descoperit că inculpatul a mai săvârşit şi alte infracţiuni,
împrejurarea care denotă o persistenţă infracţională şi justifică privarea de libertate pentru al
împiedica să săvârşească alte infracţiuni. Sau, în timpul arestării iniţiale, inculpatul a
încercat prin intermediul altor persoane să influenţeze un martor sau să distrugă un mijloc
material de probă, ceea ce atrage şi incidenţa cazului prevăzut în art. 148 lit. b) C. proc. p.
55 Gh. Radu, op. cit., pag. 23156 Tribunalul Bacău, încheierea penală din 22 mai 1997, în A. Ungureanu, Jurisprudenţa penală a Curţii de apel Bacău pe anul 1997, ed. Luminalex, Bucureşti, 1998, pag. 266-267
57 C.E.D.O., Hotărârea din 27 august 1992, cauza Toamasi c. Franţei, în V. Berger, op. cit., pag. 27
40
d) urmărirea penală să nu fi fost finalizată din motive obiective. Dacă
principiul celerităţii obligă organele judiciare la o grabnică şi corectă rezolvare a cauzelor
penale, indiferent dacă inculpatul este în stare de libertate sau arest preventiv, în cauzele în
care s-a dispus arestarea preventivă acest principiu trebuie „ridicat la pătrat", obligând
organul de urmărire penală să facă toate eforturile pentru finalizarea urmăririi penale mai
înainte de expirarea duratei arestării. Din păcate prelungirea arestării se acordă fară o analiză
amănunţită a motivelor invocate în propunere, nearătând împrejurările concrete legate de
cauză, ci referiri la cazuri generale în care se poate dispune prelungirea arestării preventive,
cum ar fi complexitatea cauzei, necesitatea administrării altor probe, lipsa de timp pentru
întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale sau a rechizitorului etc.
Uneori, abdicând de la rolul său de cenzor al stării de privare de libertate a unei
persoane, instanţa a admis propunerea de prelungire, cu motivarea că „în faza urmăririi
penale, procurorul este cel mai îndreptăţit să aprecieze necesitatea cercetării în stare de arest
a inculpatului, deoarece, conducând procesul penal în această fază, cunoaşte greutăţile ce
sunt sau care se pot ivi, actele procesuale ce urmează a fi efectuate şi implicaţiile stării de
libertate a inculpatului asupra desfăşurării procesului penal.
Alte instanţe58 au considerat că motivele invocate de procuror, constând în audierea
unor părţi vătămate şi reaudierea altora, efectuarea unor recunoaşteri de obiecte ridicate cu
prilejul unor percheziţii domiciliare, confruntarea dintre învinuit şi inculpat, restituirea către
părţile vătămate a bunurilor recunoscute, nu sunt de natură să dovedească necesitatea
prelungirii arestării, cu atât mai mult cât, mai bine de trei săptămâni, în cauză nu s-a efectuat
nici un act de urmărire penală.
Esenţial pentru reţinerea necesităţii prelungirii arestării este complexitatea cauzei şi
amploarea probatoriului suplimentar celui care a stat la baza dispunerii arestării iniţiale cu
arătarea concretă a împrejurărilor care au împiedicat efectuarea acestuia în lăuntrul duratei
arestării şi numai dacă se constată o maximă preocupare din partea organului de urmărire
penală pentru finalizarea urmăririi penale. Nu este permis ca, după arestarea iniţială, a
organului de urmărire penală să nu efectueze decât sporadic sau deloc acte de urmărire,
pentru ca apoi să solicite prelungirea arestării, invocând complexitatea cauzei. în asemenea
situaţii, măsura preventivă îşi pierde caracterul de măsură procesuală cu un scop bine
determinat de lege şi se transformă într-o sancţiune antecondamnatorie fără nici un suport
legal, afectând grav libertatea persoanei.58 Tribunalul Braşov, încheierea penală din 12 mai 2000, nepublicatăJ C.E.D.O., Hotărârea din 27 iunie 1968, cauza Neumei Ster c. Austriei, în V. Berger, op. cit., pag. 119
41
3.9. Durata arestării preventive în cursul urmăririi penale
În aceleaşi condiţii ca cele prevăzute în art. 155-159 C. proc. p., judecătorul poate
acorda şi alte prelungiri succesive, fiecare neputând depăşi 30 zile. Pe măsură însă ce
durata arestării preventive depăşeşte o anumită perioadă, acordarea prelungirilor trebuie să
aibă un caracter cu totul excepţional, fiind necesar a se motiva cu probe împrejurările
pentru care persistă temeiurile care impun privarea de libertate pe durata urmăririi penale.
Dar, indiferent pentru motivele pentru care urmărirea penală nu se poate finaliza
într-un anumit termen, art. 23 alin. (5) din Constituţie şi art. 159 alin. (13) C. proc. p.
prevăd că durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un
termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
Această prevedere, introdusă în Codul de procedură penală prin O.U.G. nr.
109/2003, ca urmare a revizuirii Constituţiei constituie o nouă garanţie a libertăţii
persoanei şi se aliniază dispoziţiilor art. 5 paragraful (3) din Convenţie, precum şi
interpretărilor date de Curtea Europeană acestui articol.
Pentru a stabili în ce măsură arestarea preventivă nu depăşeşte un termen rezonabil,
trebuie avute în vedere criteriile stabilite de Curtea Europeeană, şi anume: complexitatea
cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor. Această apreciere trebuie
făcută în concret analizându-se circumstanţele fiecărui caz în parte.
Astfel:
a) complexitatea cauzei1 este dată de natura infracţiunilor, numărul lor, numărul
inculpaţilor şi al martorilor, dificultatea administrării probelor, necesitatea efectuării unei
expertize, dificultatea problemelor de fapt şi de drept care trebuie soluţionate, existenţa
unor elemente de extraneitate, conexarea mai multor cauze etc.;
b) atitudinea inculpatului59 poate contribui la întârzierea rezolvării procedurii.
Simpla valorificare a tuturor garanţiilor prevăzute de lege sau utilizarea căilor de atac nu-i
poate fi imputabilă inculpatului, ci numai atitudinea abuzivă şi dilatorie;
c) comportamentul autorităţilor60 în conducerea procedurii, dacă nu acţionează
cu toată promtitudinea necesară. Trebuie avute în vedere eventualele desesizări ale
magistraţilor care instrumentează cauza, perioadele de timp în care ancheta a stagnat,
desele comunicări ale întregului dosar altor autorităţi, prin care se crează un dute-vino care 59 C.E.D.O., Hotărârea din 27 august 1992, cauza Tomasi c. Franţei, în V. Berger, op. cit., pag. 2560 C.E.D.O., Hotărârea din 12 decembrie 1991, cauza Toth c. Austriei, în V. Berger, op. cit., pag. 125; C.A. Braşov, secţia penală, încheierea nr. 3 din 26
ianuarie 2007, nepublicată. S-a decis că propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpatului nu este fondată, în condiţiile în care, într-o cauză de omor, mai bine de două luni procurorul nu a efectuat nici un act procedural
42
nu se împacă cu importanţa dreptului la libertate. Când constată că durata arestării a
depăşit un termen rezonabil, judecătorul trebuie să respingă propunerea de prelungire.
în nici un caz durata totală a arestării nu poate depăşii 180 zile, calculate pe unităţi
pline de timp. Astfel, dacă prin acordarea prelungirii pe durata maximă s-ar depăşi 180
zile, prelungirea se dispune pe numărul de zile rămas până la împlinirea duratei totale
maxime. în calculul termenului de 180 zile intră durata reţinerii şi a arestării învinuitului,
precum şi durata arestării inculpatului din cursul urmăririi penale. în ipoteza în care
instanţa se desesizează şi restituie dosarul procurorului pentru refacerea urmăririi penale, în
calculul celor 180 zile se ia durata anterioară sesizării instanţei şi aceea care curge din
momentul rămânerii definitive a hotărârii de desesizare. Nu se ia în calcul durata arestării
în cursul judecăţii şi nici nu se calculează un nou termen de la data desesizării61.
Legea nu prevede ce se întâmplă în cazul suspendării urmăririi penale datorită bolii
grave de care suferă inculpatul, care îl împiedică să ia parte la procesul penal. în lipsa unei
prevederi exprese şi ţinând seama că, în timpul cât urmărirea penală este suspendată, se
continuă efectuarea acelor acte a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia
inculpatului, rezultă că prelungirea arestării se poate acorda şi pe acestă perioadă.
61 în sens contrar, a se vedea C.A. Alba Iulia, secţia penală, Decizia penală nr. 64 din 5 aprilie 2006, în R.R.D. nr. 1/2007, pag. 142-143
43
Arestarea învinuitului la instanţa de judecată şi arestarea
inculpatului în cursul judecăţii
Capitolul IV
4.1. Arestarea învinuitului la instanţa de judecată
Prevederile art. 147 C. proc. p. reglementează posibilitatea ca învinuitul să fie arestat
de instanţa de judecată. În ce priveşte persoana învinuitului, procesul se află în faza judecăţii
întrucât măsura vizează o persoană împotriva căreia nu s-a desfăşurat urmărirea penală şi,
deci, nu a fost trimisă în judecată pentru a putea vorbi de faza judecăţii62.
Anterior modificărilor aduse codului de procedură penală prin Legea 356/2006,
instanţa putea dispune arestarea învinuitului în două situaţii, şi anume cea reglementată în
art. 299 şi cea prevăzută de art. 338 alin. (1) cu referire la art. 337. în prezent, faţă de
modificările aduse art. 336 şi art. 337 C. proc. p., precum şi ca urmare a abrogării art. 338
instanţa poate dispune numai arestarea învinuitului în cazul prevăzut de art. 299.
Arestarea în cazul infracţiunilor de audienţă. Infracţiunile de audienţă sunt acele
fapte prevăzute de legea penală săvârşite în faţa completului de judecată, indiferent dacă
acesta se află în sala de şedinţă obişnuită sau la locul unde, potrivit art. 288 se desfăşoară
judecata ori în timpul unei cercetări la faţa locului, potrivit art. 129 alin. (4)63 C. proc. p. în
aceste cazuri, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. p., preşedintele completului de judecată
constată săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi identifică pe făptuitor întocmind în
acest sens un proces-verbal, pe care îl trimite procurorului.
În literatura juridică s-a pus problema naturii juridice a procesului-verbal de
constatare a infracţiunii de audienţă.
Într-o opinie64, s-a considerat că acest act are doar semnificaţia unui act de
constatare, constituind în acelaşi timp şi o modalitatea de sesizare a organelor de urmărire
penală competente. într-o altă opinie65, procesul-verbal de constatare al infracţiunilor de
audienţă constituie un act de începere a urmăririi penale.
62 I. Istrate, op. cit., pag. 133; Al Ţuculeanu, pag. 4063 V. Dongoroz ş.a., op. cit., pag. 23464 E. V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, ed. Militară, Bucureşti, 1979, pag. 232; A. L. Lorincz, Despre posibilitatea instanţei de a dispune începerea
urmăririi penale, în R.D.P. nr. 3/2003, pag. 41; C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Reprezentarea învinuitului în faza de judecată, în Dreptul nr. 10/2004, pag. 200065 I. Neagu, op. cit., pag. 398; Gr. Theodoru, op. cit., pag. 208; I. Dumitru, începerea urmăririi penale în cazul infracţiunilor de audienţă, în Dreptul nr. 4/1993, pag. 72-73; Al Tuculeanu, op. cit., pag. 41
44
Deşi reglementarea din art. 299 C. proc. p. este lacunară din denumirea marginală a
acestuia - „constatarea infracţiunilor de audienţă,, - rezultă că procesul-verbal întocmit de
preşedintele completului de judecată, într-o situaţie specială, constituie actul de începere a
urmăririi penale. Situaţia este similară cu aceea prevăzută în art. 467 C. proc. p., al cărui
marginal este intitulat „constatarea infracţunii", ceea ce le deosebeşte fiind calitatea
organului judiciar şi faptul că în cazul infracţiunilor de audienţă, deşi sunt flagrante, nu se
aplică procedura specială prevăzută în art. 465 C. proc. p. şi urm. Ori, faţă de caracterul
flagrant al infracţiunii săvîrşite în cursul şedinţei de judecată şi ţinând seama că cel care face
constatarea este un judecător nu se poate susţine că actul întocmit are doar un rol
constatator.
Mai mult, legea i-a atribuit această sarcină judecătorului chiar şi în cazurile în care la
şedinţa de judecată participă şi procurorul.
Problema care se pune este dacă este necesară o menţiune expresă de începere a
urmăririi penale sau este suficientă descrierea faptei, încadrarea ei juridică, datele de
identificare a făptuitorului şi celelalte menţiuni prevăzute în art.91. Nimic nu împiedică
inserarea menţiunii de începere a urmăririi penale deşi, prin efectul legii, procesul-verbal
constituie actul de începere al urmăririi penale.
De asemenea, acest atribut îi este acordat nu numai judecătorului dintr-o cauză
penală, ci şi celorlaţi judecători din cauzele civile, întrucât şi în cursul şedinţelor civile se
pot săvârşi fapte prevăzute de legea penală. Nu interesează în ce stadiu al judecăţii se
găseşte procesul penal sau civil, având în vedere că fapta săvârşită nu este săvârşită cu fapta
aflată pe rol.
Având în vedere că infracţiunea nu interesează cauza în şedinţa căreia a fost
săvârşită, procesul penal se semnalează numai de preşedintele completului de judecată, nu şi
de ceilalţi membrii ai competului.
Potrivit art. 299 alin. (2) C. proc. p., dacă este cazul, instanţa poate dispune arestarea
preventivă a invinuitului, iar preşedintele competului de judecată emite un mandat de
arestare a acestuia, făcând menţiunile despre luarea măsurii în încheierea de şedinţă.
Faţă de prevederile art. II din O.U.G. nr. 109/2003 şi ţinând sema că arestarea nu se
dispune faţă de o persoană trimisă în judecată, ci faţă de învinuit, în loc de „ instanţă" trebuie
citit „judecătorul’’ care prezidează şedinţa de judecată. Aşadar, luarea măsurii este numai de
atributul acestuia, chiar şi în situaţia în care completul de judecată este format din mai mulţi
judecători.
45
Deşi art. 147 C. proc. p., care constituie temeiul de drept în baza căruia se dispune
arestarea învinuitului, face trimitere la cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 146, nu se
aplică procedura prevăzută din acest din urmă text. Prin cazurile prevăzute în art. 146 se
înţeleg condiţiile prevăzute în art. 143 C. proc. p. De aceea pentru arestarea învinuitului
trebuie întrunite toate condiţiile cerute de lege, referitoare la existenţa probelor şi indiciilor
temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, la sancţionarea numai cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, la existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 148
alin. (1) C. proc. p. şi ascultarea acestuia, în prezenţa unui apărător cu participarea
procurorului.
Astfel, deşi constatarea infracţiunii de audienţă este obligatorie indiferent de
gravitatea faptei săvârşite în cursul şedinţei arestarea nu se poate dispune decât pentru acele
infracţiuni pentru care legea prevede numai pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
Nu este necesară propunerea procurorului, dar este obligatorie participarea acestuia
şi a unui apărător66, având în vedere că învinuitul trebuie ascultat. Ascultarea se face în
condiţiile art. 6 alin. (3) şi art. 70 alin. (2) C. proc. p.
Dacă până la modificarea şi completarea codului de procedură penală prin Legea nr.
281/2003, au existat discuţii cu privire la actul prin care se dispune măsura, în prezent este
evident că acesată nu poate fi decât încheierea. încheierea prin care se dispune arestarea este
distinctă de încheierea de şedinţă în care se face menţiunea despre luarea acesteia, întrucât,
este posibil ca arestarea să fie dispusă de judecătorul unei cauze civile, situaţie în care apare
cu atât mai necesară întocmirea încheierii penale separate de încheierea de şedinţă civile.
Mandatul de arestare este emis de urgenţă, după dispunerea arestării, executarea
facându-se potrivit art. 152 alin. (1) C. proc. p., cu diferenţa că învinuitul nu este trimis
locului de deţinere, ci procurorului împreună cu procesul- verbal şi mandatul de arestare.
Judecătorul care prezidează şedinţa de judecată în cursul căreia se comite
infracţiunea de audienţă nu poate dispune arestarea preventivă a învinuitului dacă este el
însuşi persoana vătămată, întrucât nu poate fi în acelaşi timp autoritatea judiciară şi partea
vătămată (nemo index in causa sua)67. într-o asemenea situaţie judecătorul nu poate decât să
constate săvârşirea faptei, fără ca procesul-verbal să mai constituie actul de începere a
urmăririi penale, şi să sesizeze procurorul.
Arestarea învinuitului în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane
nu mai este posibilă.
66 în condiţiile în care sedipune măsura, de regulă, acesta este desemnat din oficiu67 C.E.D.O., Hotărârea din 27 ianuarie 2004, cauza Kyprianou c. Cipru, în C.J. nr. 3/2004, pag. 91; Al. Ţuculeanu, op. cit., pag. 41
46
Potrivit art. 336, la care face trimitere art. 337 C. proc. p., instanţa extinde procesul
penal cu privire la procesul penal numai dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea
penală, situaţie în care procedează la judecarea cauzei şi cu privire la acestea, care au
dobândit calitatea de inculpaţi. Dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea
penală, instanţa nu mai este în măsură să extindă procesul penal, ci numai sesizează prin
încheiere organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la
aceste persoane.
în aceste condiţii, persoana despre care au fost descoperite date că a participat la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului, respectiv că a
săvârşit o altă faptă prevăzută de legea penală, dar în legătură cu fapta inculpatului dedus
judecăţii, numai dobândeşte calitatea de învinuit.
4.2. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii
În cursul judecăţii, indiferent de stadiul acesteia, instanţa poate dispune arestarea
inculpatului, având îndatorirea de a verifica, atât la primirea dosarului, cât şi ulterior
legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
4.2.1. Verificarea arestării la primirea dosarului
Deşi măsura arestării preventive a fost dată numai în competenţa judecătorului şi în
faza urmăririi penale, ca o garanţie a libertăţii persoanei, art. 160 C. proc. p. prevede că, în
cazul în care procurorul dispune trimiterea în judecată, prin rechizitoriu, a inculpatului aflat în
stare de arest preventiv, dosarul trebuie înaintat instanţei competente cu cel puţin 5 zile
înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz a duratei pentru care a fost dispusă
prelungirea arestării, instanţa fiind datoare să verifice, după procedura prevăzută în art. 300 1,
legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Cu toate că art. 3001, care prevede procedura de urmat, este situat la dispoziţiile
generale privind judecata, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că s-ar aplica indiferent de felul
judecăţii, în primă instanţă ori în căile de atac, este de observat că din prevederile art. 160
rezultă că obligaţia este impusă numai primei instanţe, numai aceasta fiind sesizată cu
rechizitoriu de către procuror şi totuşi, obligaţia subzistă şi pentru instanţele de control
judiciar, pentru a se evita depăşirea termenului de 60 zile, prevăzut în art. 160Ab pentru
47
verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării, întrucât depăşirea acestui termen maxim de
verificare a arestării atrage încetarea de drept a măsurii.
Obligaţia verificării există numai în situaţia în care inculpatul este efectiv arestat
preventiv, verificarea nefăcându-se dacă inculpatul a fost arestat în lipsă şi mandatul nu a fost
pus în executare.
în ce priveşte natura termenului de 5 zile, având în vedere că priveşte sesizarea
instanţei cu rechizitoriu, este evident că este un termen peremptoriu, depăşirea lui atrăgând
consecinţele prevăzute în art. 185 alin. (1) şi art. 197 alin. (2) C. proc. p. Având în vedere şi
implicaţiile cu privire la libertatea persoanei, depăşirea acestui termen ar trebui să atragă
revocarea arestării preventive. Orice altă interpretare ar contraveni dispoziţiilor art. 197 alin.
(2) C. proc. p. care sancţionează cu nulitatea absolută încălcările dispoziţiilor relative la
sesizarea instanţei.
Verificarea legalităţii şi temeinicia arestării se face în camera de consiliu cu
participarea procurorului, inculpatul fiind adus şi asistat de apărător.
Verificarea se face în lipsa inculpatului numai când aducerea acestuia este împiedicată
datorită motivelor arătate în art. 159 alin. (4) C. proc. p., dar numai în prezenţa apărătorului
căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Deşi în art. 3001 alin. (1) C. proc. p. se prevede că verificarea legalităţii şi temeiniciei
arestării preventive trebuie să se facă înainte de expirarea duratei arestării preventive, având
în vedere că încheierea poate fi atacată cu recurs în condiţiile art. 160a alin. (2) C. proc. p.,
termenul trebuie fixat în aşa fel încât şi
eventualul recurs să poată fi soluţionat mai înainte de expirarea duratei arestării.
Legea nu prevede dacă inculpatul trebuie ascultat sau nu. în situaţia în care acesta este
adus, nimic nu împiedică ascultarea sa, informaţiile furnizate fiind de natură a ajuta instanţa
în darea soluţiei.
Ascultarea este obligatorie când se invocă temeiuri noi care justifică privarea de
libertate, numai astfel inculpatul având posibilitatea să le combată, să demonstreze inexistenţa
acestora sau netemeinicia lor. Numai astfel procedura respectă principiul contradictorialităţii.
în urma ascultării concluziilor procurorului, ale apărătorului şi după ultimul cuvânt
acordat inculpatului, instanţa poate dispune, prin încheiere motivată, una din următoarele
soluţii:
a) menţinerea arestării, când constată că temeiurile care au determinat arestarea
impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de
libertate;
48
b) revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate68, dacă se
constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există
temeiuri noi care să justifice privarea în continuare de libertate;
c) înlocuirea arestării preventive cu o măsură restrictivă de libertate, atunci când
se constată că temeiurile care au determinat luarea arestării s-au schimbat;
d) constatarea încetării de drept a arestării preventive şi punerea de îndată a
inculpatului. Această situaţie se poate întâlni în cazul în care termenul pentru care s-a dispus
arestarea anterioară s-a împlinit mai înainte de fixarea termenului pentru verificarea legalităţii
şi temeiniciei arestării. Dacă, totuşi, au intervenit elemente noi care fac necesară privarea de
libertate, după constatarea încetării arestării anterioare, instanţa poate dispune din nou această
măsură.
4.2.2. Luarea măsurii arestării în cursul judecăţii
Măsura arestării preventive a inculpatului pote fi dispusă atât în cursul desfasurării
judecăţii în primă instanţă, în apel sau în recurs, cât şi în calea ordinară a revizuirii, după
admiterea în principiu, dacă cererea de revizuire a fost făcută în defavoarea condamnatului
achitat sau faţă de care s-a încetat procesul penal.
Şi în cazul în care procurorul a propus arestarea inculpatului odată cu sesizarea
instanţei prin rechizitoriu, procedura de urmat este aceea din cursul judecăţii, facându-se
aplicarea art. 160a C. proc. p., lipsind o reglementare specială pentru această ipoteză69.
Arestarea poate fi luată numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege cu
privire la existenţa probelor că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală70, la
pedepsirea acesteia numai cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea la existenţa vreunuia din
cazurile prevăzute în art. 148 alin. (1) C. proc. p. şi dacă măsura este justificată de buna
desfăşurarea a procesului penal.
Dacă inculpatul a fost arestat anterior, în cursul urmăririi penale sau judecăţii,
arestarea acestuia din nou este posibilă numai dacă au intervenit elemente noi care fac
necesară privarea sa de libertate. Aceasta nu împiedică luarea măsurii pe acelaşi caz prevăzut
în art. 148 alin. (1) C. proc. p., fiind necesar numai ca elementele care o justifică să fie noi.
Dacă arestarea a încetat de drept este posibilă luarea din nou a măsurii dacă au apărut
temeiuri noi, chiar dacă acestea se încadrează în aceleaşi cazuri prevăzute în art. 148 alin. (1).
68 Această dispoziţie, de punere de îndată în libertate, contravine prevederilor art. 141 alin. (3), din care rezultă că recursul făcut împotriva încheierii de revocare a arestării preventive este suspensiv de executare, desigur până la împlinirea termenului pentru care s-a luat arestarea. Ca atare, şi în cazul în care nu se declară recurs, punerea în libertate nu se poate face decât Ia expirarea termenului de recurs.
69 Gh. Josan, Probleme de drept procesul penal, rezolvate în semestru I al anului 2004 de Curtea de Apel Suceava, în Dreptul nr. 12/2004, pag. 24170 C.A. Braşov, secţia penală, Decizia nr. 748 din 9 decembrie 2005, în C.P.J.P., 2005, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pag. 230
49
Arestarea nu poate fi dispusă din nou pentru cazul prevăzut în art. 148 lit. f) C. proc.
p., întrucât pericolul concret pentru ordinea publică nu poate fi considerat un element nou.
Mai mult, prin trecerea timpului pericolul concret pentru ordinea publică se extompează.
Se pune problema dacă instanţa de apel sau de recurs poate dispune arestarea
preventivă a inculpatului, numai în calea de atac exercitată de acesta. în practica judiciară71 s-
a considerat că arestarea inculpatului de instanţa de apel, sesizată numai cu apelul acestuia,
încalcă principiul neagravării în propria cale de atac, motivându-se că acest principiu trebuie
examinat din perspectiva unei largi aplicabilităţi în ansamblul cadrului procesului penal,
atunci când, în mod concret, sunt rezolvate şi alte aspecte, cum sunt măsurile preventive care
prin implicaţiile pe care le pot produce în apelul exercitat de inculpat înrăutăţesc situaţia
acestuia.
Nu se poate dispune arestarea inculpatului pe temeiul prevăzut în art. 148 lit. f) C.
proc. p. Dacă prima instanţă nu a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel nu-şi mai
poate întemeia măsura arestării pe acest caz.
Până la Legea nr. 281/2003, durata arestării inculpatului în cursul judecăţii era
reglementată în art. 149 alin. (3) (în prezent abrogat), potrivit căruia aceasta dura până la
soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul în care instanţa dispunea revocarea ei. Deşi a
fost printre cele mai controversate reglementări şi Curtea Constituţională a statuat în mod
repetat, încă din anul 199472, că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care se
interpretează în sensul că durata arestării dispuse de instanţă în cursul judecăţii poate depăşi
30 zile fără a fi necesară prelungire, în condiţiile art. 23 din Constituţie.
Au fost şi unii autori73 care au considerat că judecătorilor nu le este permis să aplice în
mod direct prevederile constituţionale şi cu atât mai puţin decizile Curţii Constituţionale, aşa
cum nu pot aplica nici prevederile internaţionale referitoare la drepturile omului, întrucât ar
comite un exces de putere trecând în domeniul altei puteri constituite în stat.
Astfel, semnalele altor autori74, în sensul că dispoziţiile art. 149 alin. (3) trebuie
considerate abrogate implicit, ţinând seama de dispoziţiile art. 23 şi art. 150 din Constituţie,
au rămas mulţi ani fără rezultat.
Reglementarea actuală nu prevede pe ce durată poate dispune instanţa arestarea
preventivă a inculpatului în cursul judecăţii, ci numai îndatorează instanţa să verifice periodic
71 I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 5217 din 15 septembrie 2005, nepublicată72 C.C., Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, rămasă definitivă prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele în M.
Of. nr. 57 din 28 martie 1995; Decizia nr. 92 din 12 octombrie 1995, în M. Of. nr. 294 din 24 decembrie 1995;Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 1996 şi nr. 62 din 21 mai 1996, ambele în M. Of. nr. 141 din 8 iulie 1996 etc.
73 Gh. Mateuţ, Conţinutul jurisdicţiei constituţionale şi implicaţiile ei asupra procesului penal, Dreptul nr.5/2000 p. 4674 I. Neagu, op. cit., pag. 333
50
legalitatea şi temeinicia arestării, dar nu mai târziu de 60 zile art. 23 alin. (6) din Constituţie,
art. 160Ab şi art. 3002 C. proc. p.
Prin nearătarea unei durate fixe a arestării, aşa cum este în cazul urmăririi penale (art.
149), nu se aduce o vătămare libertăţii persoanei, legiuitorul urmărind astfel ca judecata să fie
cât mai puţin întreruptă prin folosirea căilor de atac, din 30 în 30 zile, garantând în acelaşi
timp că verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării se face ori decâte ori se impune şi fară
depăşirea unui termen de 60 zile.
În literatura juridică75 şi practica judiciară76 s-a arătat că acest termen este de
recomandare, depăşirea lui nefiind de natură să facă incidente dispoziţiile art. 140 alin. (1) lit.
a) C. proc. p., eventual putând atrage sancţiuni disciplinare pentru judecătorul vinovat de
depăşirea lui.
Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se face în şedinţă de judecată
prin punerea în discuţie acestei chestiuni în discuţie luându-se concluziile procurorului şi ale
apărătorului inculpatului căruia i se acordă ultimul cuvânt. Verificarea se poate face şi în lipsa
inculpatului când, din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de
necesitate deplasarea nu este posibilă.
În urma verificării prin încheiere motivată, instanţa poate dispune una din
următoarele soluţii:
- menţinerea arestării preventive, când constată că temeiurile care au determinat
arestarea impun în continuare privarea de libertate sau când există temeiuri noi care justifică
privarea de libertate;
- revocarea arestării preventive, când constată că temeiurile care au determinat
arestarea au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate şi
punerea de îndată în libertate a inculpatului;
- înlocuirea arestării preventive cu o măsură preventivă de libertate, dacă se
constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au schimbat;
- constatarea încetării de drept a arestării preventive şi punerea de îndată în
libertatea a inculpatului. Această soluţie este posibilă: în cazul în care verificarea legalităţii şi
temeiniciei arestării preventive nu s-a făcut mai înainte de expirarea termenelor prevăzute în
codul de proceură penală; în cazul în care în primă instanţă durata arestării preventive a atins
jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul
judecăţii ori când în cursul judecăţii în apel sau în recurs durata reţinerii şi a arestării
75 C. Bogdan, Verificări privind arestarea preventivă în cursul judecăţii, în R.D.P. nr. 1/2005, pag. 134-13576 C.A. Braşov, încheierea penală din 12 ianuarie 2004, în C.P.J.P. 2003-2004, ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, pag. 261
51
preventive a depăşit durata pedepsei pronunţate de instanţa anterioară, dacă administraţia
locului de deţinere nu a dispus liberarea inculpatului la atingerea acestei durate.
4.2.3. Actele procesuale şi procedurale prin care se dispune cu privire la arestarea inculpatului
Instanţa se pronunţă prin încheiere motivată atunci când dispune luarea măsurii în
cursul judecăţii ori când verifică legalitatea şi temeinicia arestării, la primirea dosarului sau
în cursul judecăţii.
Prima instanţă poate dispune luarea, respectiv menţinerea, revocarea sau încetarea
arestării preventive prin sentinţă (art. 350, art. 357 C. proc. p.), iar instanţa de apel prin
decizie (art. 384 C. proc. p.). Instanţa de recurs poate dispune prin decizie luarea arestării
inculpatului numai în situaţia în care dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea
urmăririi penale ori dispune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare,
precum şi în cazul reţinerii cauzei spre rejudecare.
în cazul luării măsurii arestării, preşedintele completului de judecată emite mandatul
de arestare, care are conţinutul prevăzut în art. 151 şi se pune în executare potrivit art. 152
C. proc. p.
în celelalte cazuri de menţinere, revocare, înlocuire sau încetare, măsura dispusă de
instanţă se comunică administraţiei locului de deţinere care este obligată să o aducă la
cunoştinţa inculpatului şi să ia măsurile necesare aducerii la îndeplinire.
Măsuri de încetare a arestării preventive
Capitolul V
5.1. Înlocuirea arestării preventive
Având în vedere dinamismul procesului penal şi faptul că măsurile preventive au
drept scop asigurarea bunei desfăşurări a activităţii procesuale, este firesc ca acestea să fie
adaptate în funcţie de temeiurile de fapt şi de drept ale cauzei asigurându-se astfel o
flexibilitate a acestora în raport de anumite
împrejurări concrete legate de cauza penală şi persoana făptuitorului.
52
în acest scop, art. 139 alin. (1) C. proc. p. prevede că măsura preventivă se
înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat
luarea măsurii. Schimbarea temeiurilor nu înseamnă dispariţia unui caz dintre cele prevăzute
în art. 148 C. proc. p. şi descoperirea altora, întrucât în acest caz măsura se menţine, ceea ce
se schimbă fiind numai temeiul ei.
Din modul de formulare al art. 139 alin. (1) C. proc. p. rezultă că înlocuirea măsurii
arestării cu una din măsurile restrictive de libertate este întotdeauna obligatorie dacă
temeiurile care au determinat arestarea s-au schimbat.
Având în vedere că, în cursul urmăririi penale, cauza este instrumentată de organele
de urmărire penală, legea le impune acestora obligaţia de a sesiza instanţa de judecată,
singura în măsură să dispună înlocuirea. Astfel, organul de cercetare penală are obligaţia de
al informa pe procuror care la rândul său, sesizează instanţa. Procurorul este obligat să
sesizeze instanţa şi din oficiu când consatată el însuşi că temeiurile s-au schimbat.
În practica judiciară77 s-a decis că atâta vreme cât mandatul de arestare nu a fost pus
în executare, nu se pune probleme înlocuirii arestării preventive. Există îndoieli cu privire la
acest punct de vedere, întrucât schimbarea temeiurilor arestării poate interveni după
dispunerea măsurii şi fără ca învinuitul sau inculpatul să fie efectiv arestat. Ori, nu s-ar putea
refuza verificarea acestei schimbări numai pe motiv că mandatul de arestare nu a fost
executat.
Înlocuirea trebuie dispusă mai înainte ca măsura arestării să fi fost revocată sau să fi
încetat de drept. Câtă vreme arestarea preventivă a fost revocată ea nu mai poate fi înlocuită
cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, întrucât lipseşte obiectul înlocuirii78.
În cazul în care se dispune înlocuirea arestării, aceasta nu poate fi decât pe durată
nedeterminată, nefiind posibilă o înlocuire temporară, ceea ce ar echivala
cu o suspendare a arestării preventive79.
Instanţa are obligaţia de a înlocui măsura arestării preventive şi în cazul în care
temeiurile se menţin, dacă durata arestării preventive a depăşit un termen rezonabil, termen
ce trebuie apreciat în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte80. La stabilirea limitelor
rezonabile ale arestării preventive se au în vedere atât complexitatea cauzei şi atitudinea
inculpatului, cât mai ales modul în care cazul este instrumentat de către autorităţile judiciare.
77 C.A. Bucureşti, secţia a Il-a penală, Decizia nr. 1403/1998, în C.P.J. 1998, ed. AII, Bucureşti, 1999, pag. 5078 C.A. Bucureşti, secţia a Il-a penală, Decizia nr. 611/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, pag. 140; în sesns contrar, a se vedea L. Coraş, Arestarea preventivă.
Termenul rezonabil al măsurii arestării preventive a inculpatului, în Dreptul nr. 9/2005, pag. 20379 Gh. Mateuţ, Arestarea preventivă. Revocarea măsurii. Temei juridic. Starea sănătăţii inculpaţilor, în Dreptul nr. 2/1996, pag. 96-100; Er. Lupaşcu, Este
posibilă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii revocarea sau înlocuirea temporară a măsurii arestării preventive?, în Dreptul nr. 4/2000, pag. 141-14480 Potrivit art. 5 parag. (3) din Convenţie, persoana arestată preventiv are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei la audiere
53
Indiferent de cazul prevăzut în art. 148 alin. (1) C. proc. p. care a constituit temeiul
de drept al arestării, după o anumită durată a arestării preventive, consecinţa acestor temeiuri
se diluează şi se impune înlocuirea arestării cu o altă măsură81. Astfel, s-a statuat că pericolul
de fugă descreşte în mod necesar cu timpul petrecut în detenţie, ca urmare a deducerii
probabile a duratei arestării preventive din pedeapsa închisorii la care inculpatul se aştepată
să fie condamnat82. De asemenea, chiar dacă la momentul luării măsurii arestării au existat
probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,
după trecerea unui anumit timp acesta se risispeşte ca şi riscul de presiune asupra
martorilor83.
Practica judiciară84 a statuat că admiterea unei căi de atac, cu trimiterea cauzei spre
rejudecare primei instanţe, deşi presupune prelungirea duratei procesului, nu constituie un
temei pentru înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi
ţara, dacă temeiurile care au determinat arestarea subzistă, un argument în acest sens fiind şi
faptul că, înainte cu o lună, aceeaşi instanţă menţinuse arestarea, constatând că temeiurile
care au determinat-o subzistă.
înlocuirea arestării preventive cu o altă măsură preventivă se dispune chiar dacă
instanţa urmează să-şi decline competenţa (art. 139 alin. 4 C. proc. p.).
Instanţa dispune înlocuirea arestării cu una din măsurile restrictive de libertate prin
încheiere, în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii în primă instanţă, în apel şi recurs,
precum şi prin sentinţă sau decizie, când înlocuirea se dispune prin sentinţă ori decizia de
restituire a cauzei la procuror, respectiv decizia de casare sau desfiinţare cu trimitere spre
rejudecare.
Faţă de dispoziţiile art. 350 alin. (1) C. proc. p., care instituie obligaţia pentru
instanţa care rezolvă acţiunea penală de a se pronunţa cu privire la starea de libertate a
inculpatului, prin luarea, menţinerea sau revocarea arestării preventive, rezultă că înlocuirea
arestării nu este posibilă prin sentinţa primei instanţe ori decizia instanţei de apel de
condamnare a inculpatului.
81 I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 3040 din 12 mai 2006, în I.C. Morar, op. cit., pag. 99. Aceeaşi instanţă supremă a decis însă că durata arestării
preventive (3 ani şi 8 luni) nu este un temei al înlocuirii măsurii preventive, aceasta având relevanţă numai sub aspectul prevăzut în art. 140 referitor la
încetarea de drept a măsurilor preventive. Este de remarcat nu numai practica neunitară a instanţei supreme, ci şi faptul că acestă din urmă decizie
contravine flagrant art. 5 parag. (3) din Convenţie.82 C.E.D.O., Hotărâre din 27 iunie 1968, cauza Neumei Ster c. Austriei, în V. Berger, op. cit., pag. 12183 C.E.D.O., Hotărâre din 27 august 1992, cauza Tomasi c. Franţei, în V. Berger, op. cit., pag. 2784 I.C.C.J. secţia penală, Decizia nr. 4241 din 13 august 2004, în Dreptul nr. 8/2005
54
5.2. Revocarea arestării preventive
În lumina dispoziţiilor constituţionale85 şi a celor din Codul de procedură penală86,
revocarea arestării preventive se înfăţişează ca un act procesual prin care instanţa dispune
desfiinţarea ei, când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea arestării87.
În art. 243 alin. (3) şi art. 249 alin. (2) C. proc. p. sunt prevăzute de drept cazuri de
revocare a arestării preventive cazurile de încetare a urmăririi penale şi de scoatere de sub
urmărire penală. Astfel, se prevede că în situaţia în care procurorul dispune încetarea
urmăririi penale ori scoterea de sub urmărire penală, dacă învinuitul sau inculpatul este
arestat, revocarea arestării trebuie cerută de procuror de îndată instanţei. în termen de 24 ore
de la primirea de la procuror a dosarului împreună cu un referat în care se menţionează cazul
sau cazurile de încetare, respectiv de scoatere de sub urmărire penală constatate, instanţa
dispune, prin încheiere revocarea măsurii şi punerea de îndată în libertate a învinuitului sau
inculpatului.
Este de observat că, pe lângă faptul că legiuitorul a confundat cazurile de revocare a
arestării preventive cu cele de încetare de drept, prevăzute în art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc.
p., reglementarea de mai sus vatămă flagrant libertatea învinuitului sau inculpatului, faţă de
care organul competent a adoptat una din soluţiile de mai sus. Exarcebând principiul
simetriei, legiuitorul a amânat cu cel puţin 24 ore punerea în libertate a învinuitului sau
inculpatului, acordând instanţei competenţa de a dispune asupra libertăţii celui arestat, deşi
aceasta nu este în drept să cenzureze soluţiile adoptate de procuror, cel puţin nu cu privire la
necesitatea punerii în libertate a celui arestat şi nu din oficiu88.
Astfel cum prevede art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc. p., care nu distinge cu privire la
natura măsurii preventive, măsura preventivă încetează de drept în caz de scoatere de sub
urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale. Or, în asemenea cazuri, organul judiciar
oricare ar fi acesta nu are un drept de apreciere cu privire la soarta măsurii preventive, fiind
obligat să constate încetarea de drept a acesteia.
Chiar dacă, prin absurd, s-ar admite că instanţa trebuie să constate încetarea de drept,
textele despre care trebuiau să se refere la constatarea încetării arestării şi nu la revocarea
acesteia.
85 Potrivit art. 23 alin. (9) din Constituţie, punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele acestei măsuri au dispărut86 în art. 139 alin. (2) se prevede că măsura preventivă trebuie revocată din oficiu sau la cerere, când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există temei care să justifice menţinerea ei
87 I. Neagu, op. cit., pag. 39188 Procedura prevăzută în art. 2781 care permite instanţei să cenzureze soluţiile procurorului, presupune o plângere a
55
Ducând mai departe raţionamentul, se pune chiar problema dacă acestă încheiere de
revocare nu ar fi supusă recursului separat, potrivit art. 1403, caz în care punerea în libertate
s-ar amâna până la rămânerea definitivă a încheierii de revocare.
Potrivit unor autori89 un asemenea raţionament este absurd motiv pentru care
arestarea preventivă trebuie să înceteze de drept la adoptarea acestor soluţii de către
procuror.
În cursul urmăririi penale, instanţa dispune revocarea arestării prin încheiere.
Revocarea se dispune de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond,
indiferent dacă măsura a fost dispusă de o altă instanţă, inferioară sau superioară în grad.
În cursul judecăţii, revocarea se dispune de instanţa care instrumentează cauza prin
încheiere, sentinţă sau decizie. Obligaţia de revocarea a arestării preventive există pentru
instanţă în cazul în care urmează să-şi decline competenţa (art. 139 alin. 4). în cazul unui
conflict de competenţă, până la darea regulatorului de competenţă, revocarea poate fi
dispusă de instanţa care şi-a declarat competenţa ori care s-a declarat competentă cea din
urmă (art. 43 alin. 6 C. proc. p.).
5.3. Încetarea de drept a arestării preventive
Spre deosebire de revocarea arestării, care implică o apreciere din partea instanţei
cu privire la inexistenţa vreunui temei pentru menţinerea măsurii, încetarea de drept a
arestării constituie un obstacol legal împotriva menţinerii ei90. Aşadar ori de câte ori legea
prevede că măsura preventivă încetează de drept, procurorul, după caz, judecătorul sau
instanţa de judecată trebuie să constate intervenirea acestui obstacol şi să dispună punerea
de îndată în libertate a persoanei arestate.
Cazurile în care arestarea preventivă încetează de drept sunt prevăzute în art. 140
C. proc. p., la acestea adăugându-se cele prevăzute în art. 350 C. proc. p. Ele sunt diferite
în funcţie de faza procesuală în care intervin.
1) în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă încetează de drept:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de judecător (art. 140
alin. 1 lit. (a) primele două teze)91.
89 Gh. Radu, op. cit., pag. 28090 Gr. Theodoru, op. cit., pag. 365; I. Neagu, op. cit., pag. 39491 Litera (a) de la alin. (1) al art. 140 a fost modificată prin Legea 356/2006, având următorul conţinut: „la expirarea termenelor prevăzute de lege sau
stabilite de organele judiciare ori la expirarea termenului prevăzut la art. I60*b alin. (1), dacă instanţa nu a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în acest termen ".
56
Judecătorul care dispune luarea arestării ori dispune prelungirea arestării preventive
a inculpatului este cel care fixează durata arestării, care nu poate depăşi 10 zile, în cazul
arestării învinuitului, respectiv 30 zile, în cazul arestării ori prelungirii arestării
inculpatului. In aceste cazuri, legea stabileşte numai durata maximă pe care se poate
dispune măsura arestării preventive, stabilirea în concret a măsurii revenindu-i
judecătorului.
La expirarea acestor termene, arestarea încetează de drept, administraţia locului de
deţinere fiind obligată să-1 pună în libertate pe învinuit sau inculpat, chiar dacă judecătorul
nu dispune în mod expres punerea în libertatea, astfel cum prevede art. 140 alin. (3) C.
proc. p. Nici nu este posibil în cazul prevăzut în art. 140 alin. (1) lit. a) ci numai pentru
cazul prevăzut pentru art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc. p., când încetarea de drept a arestării
este urmare a unei soluţii de încetare a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire
penală, dispoziţia trebuie dată de procuror şi nu de judecător. în lipsa unei sesizări cu o
propunere de prelungire a arestării preventive a inculpatului judecătorul nici nu are
posibilitatea de a dispune punerea în libertate92.
În caz de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale (art.
140 alin. 1 lit.
b) Având în vedere că ambele situaţii aparţin procurorului care efectuează
urmărirea penală sau care supraveghează activitatea de cercetare penală, este firesc şi în
conformitate cu dispoziţiile art. 140 ca, prin actul procesual prin care se dispune una din
soluţiile de mai sus, procurorul să constate încetarea de drept a arestării preventive.
Procedura prevăzută în art. 243 alin. (3) şi art. 249 alin. (2) C. proc. p. afectează
întotdeauna libertatea învinuitului sau inculpatului, care nu este pus în libertate de îndată ci
numai prin dispoziţia din încheierea instanţei prin care se revocă arestarea. Acesată
procedură este justificată numai în ipoteza în care instanţa cenzura însăşi soluţia de
încetare a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire penală. Or, dacă nu poate
desfiinţa soluţia procurorului, procedura instituită este inutilă şi păgubitoare în ceea ce
priveşte libertatea persoanei.
Pentru acest caz de încetare se impune ca procurorul să comunice de îndată
administraţiei locului de deţinere o copie a rezoluţiei sau ordonanţei cu menţiunile arătate
în art. 140 alin. (3) C. proc. p., cu dispoziţia punerii de îndată în libertate a celui arestat.
92 în sens contrar, a se vedea Gr. Theodoru, op. cit., pag. 449. Autorul consideră că la expirarea datei prevăzute în mandatul de arestare preventivă a învinuitului, dacă acesta nu a fost pus sub inculpare, punerea sa în libertate ca urmare a încetării de drept a arestării se face prin emiterea unei încheieri de punere în libertate
57
c) În cazul în care arestarea preventivă a atins durata maximă a arestării prevăzută
de lege pentru acestă fază procesuală (art. 140 alin. 2 C. proc. p.).
Textul de la art. 140 alin. (2) C. proc. p. are în vedere printre altele, situaţia în care
în cursul urmăririi penale durata arestării a atins maximele prevăzute în art. 159 alin. (13)
C. proc. p. în mod normal în cazul minorilor, termenul maxim este de 60 zile, pentru cei
între 14 şi 16 ani, şi de 90 zile, pentru cei mai mari de 16 ani.
Deşi art. 140 alin. (2) C. proc. p. face vorbire de maximele prevăzute în art. 159
alin. (13), ceea ce lasă să se înţeleagă că are în vedere şi acel termen rezonabil impus şi de
art. 160h alin. (2) şi (3) C. proc. p., întrucât stabilirea acestuia se face de la caz la caz de
instanţa de judecată, chiar şi în ipoteza în care se constată depăşirea lui, nu se poate vorbi
de o încetare de drept a arestării, ci de o revocare, respectiv o înlocuire a arestării
preventive.
Ţinând seama că judecătorul nu poate dispune o prelungire a arestării preventive cu
depăşirea duratei maxime al acesteia prevăzute de lege, ar fi normal ca, la expirarea duratei
ultimei prelungiri, inculpatul să fie pus în libertate de administraţia locului de deţinere, fară
a mai fi necesară o dispoziţie expresă a instaţei în acest sens. Această dispoziţie se impune
numai în ipoteza în care prelungirea arestării s-a făcut cu neobservarea acestui termen
limită.
2) în cursul judecăţii, arestarea preventivă a inculpatului încetează de drept:
a) la expirarea duratei mandatului de arestare sau după caz a duratei pentru care
arestarea a fost prelunită mai înainte de termenul fixat de prima instanţă, în
condiţiile art. 60 şi art. 30093 C. proc. p., pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării
preventive. Numai până la această dată arestarea are o durată determinată după aceea, în
caz de menţinere nemaifiind prevăzută o durată anume.
b) la expirarea termenelor prevăzute în art. 160b alin. (1), art. 160h
alin. (2) şi alin. (3)1.
Deşi în cursul judecăţii menţinerea arestării preventive nu se dispune pe o anumită
durată, faţă de obligaţia impusă instanţei prin art. 23 alin. (6) C. proc. p. din Constituţie de
a verifica periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Având în vedere că aceste termene privesc arestarea preventivă, calcularea lor se
face potrivit art. 188, adică pe unităţi pline de timp, ziua de la care începe şi cea la care se
sfârşeşte termenul intrând în durata acestuia. în situţia în care verificarea legalităţii şi
93 Deşi textul face vorbire expresă numai la expirarea termenului prevăzut în art. 160b alin. (1), care îl priveşte pe inculpatul major este evident că, pentru aceeaşi raţiune şi cu atât mai mult, trebuie avute în vedere şi termenele prevăzute în art. 160h alin. (2) referitor la minorul între 14 şi 16 ani şi art. 160h
alin. (3), referitor la minorul mai mare de 16 ani
58
temeiniciei arestării se face mai înainte de expirarea termenului limită un nou termen
începe să curgă din ziua în care s-a făcut verificarea, desigur numai în ipoteza menţinerii
măsurii, şi nu la expirarea termenului anterior, aşa cum se întâmpla în cazul prelungirii
arestării preventive în cursul urmăririi penale.
b) în cazul în care, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă,
durata arestării preventive a atins jumătatea maximului prevăzut de lege pentru
infracţiunea care face obiectul judecăţii (art. 140 alin. 2 C. proc. p.).Prin maximul pedepsei
prevăzut de lege se înţelege maximul special al pedepsei înscris în textul sancţionator, şi nu limita
redusă ca urmare a unor stări de atenuare a pedepsei94. Legiuitorul a prevăzut un termen rezonabil şi un
termen maxim de cel mult 180 zile numai pentru durata arestării preventive în cursul urmăririi penale,
iar pentru faza de judecată în primă instanţă, a menţinut aceeaşi reglementare din Codul din 1968. Deşi
urmăririi penale i se recunoaşte caracterul mai dinamic, dar de lipsa relativă a contradictorialităţii şi
publicităţii, nu trebuie scăpat din vedere faptul că majoritatea probelor se strâng în această fază
procesuală, astfel că în faza de judecată, de cele mai multe ori numai unele dintre probe sunt
readministrate pentru realizarea principiului nemijlocirii.
Pe lângă faptul că prin Legea nr. 140/1996, maximul special a fost majorat pentru
majoritatea infracţiunilor95, sau nesocotit şi dispoziţiile art. 5 paragraful (3) din Convenţie
care prevede dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul
procedurii. Este evident că o durată a arestării care atinge jumătatea maximului special al
pedepsei închisorii prevăzute de lege nu poate fi socotită rezonabilă.
în cazul unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul pedepsei celei mai
mari, iar în cazul tentativei, pedeapsa pentru infracţiunea consumată. în calculul duratei
arestării se ia atât durata arestării în cursul urmăririi penale, cât şi durata arestării în cursul
judecăţii. Dacă instanţa de control judiciar a dispus desfiinţarea ori casarea cu trimitere
spre rejudecare primei instanţe, în calculul duratei arestării se ia şi durata arestării din apel
sau recurs, prevederile din art. 140 alin. (2) găsindu-şi aplicabilitatea.
c) în caz de achitare ori de încetare al procesului penal (art. 140 alin. 1 lit. b).
Acest caz este prevăzut şi art. 350 alin. (2) C. proc. p.
d) în caz de condamnare la pedeapsa închisorii cel mult egală cu durata reţinerii
şi arestării preventive (art. 350 alin. 3 C. proc. p.).
în acest caz, deşi inculpatul este condamnat la pedeapsa închisorii având în vedere
că aceasta este mai mică sau cel mult egală cu durata arestării şi reţinerii, dispare orice
temei legal al privării de libertate.
94 Art. 1411 C. pen. a fost introdus prin Legea 278/200695 Exemplificativ este cazul infracţiunii de furt, la care maximul special a fost majorat de 6 ori, ajungând de la 2 ani . la 12 ani de închisoare
59
Cazul ar trebui să fie pur teoretic, întrucât într-o asemenea ipoteză arestarea
preventivă şi-ar pierde caracterul de măsură procesuală cu scop bine definit. Pe de altă
parte, şi în cazul în care pedeapsa ce i-ar cuveni inculpatului ar trebui să fie mai mică decât
durata arestării preventive, este greu de imaginat că judecătorii ar aplica o pedeapsă sub
durata arestării, de teama răspunderii în condiţiile art. 504 C. proc. p. şi următoarele pentru
grava neglijenţă sau reaua-credinţă.
Durata reţinerii şi arestării preventive poate deveni egală cu durata pedepsei fie în
perioada imediat următoare, până la data expirării termenului de apel sau recurs, fie în
cursul judecăţii în apel sau recurs. Dispoziţiile art. 350 C. proc. p. sunt aplicabile şi în
ipoteza în care instanţa de apel a modificat cuantumul pedepsei aplicate de prima instanţă,
fără ca prin aceasta pedeapsa să fie egală cu durata totală a reţinerii şi arestării preventive.
Deşi nu se prevede expres, administraţia locului de deţinere trebuie să comunice
instanţei data punerii în libertate a inculpatului, pentru ca, la momentul rămânerii definitive
a hotărârii, să se ştie dacă este sau nu cazul emiterii unui mandat de executare a pedepsei96.
e) când se pronunţă condamnarea la pedeapsa închisorii cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu
executare la locul muncii (art. 130 alin. 3 lit. b C. proc. p.).
Şi în acest caz, arestarea preventivă nu-şi mai găseşte raţiunea, modalitatea de
executare a pedepsei închisorii fiind incompatibilă cu privarea de libertate. în asemenea
cazuri, se dovedeşte că arestarea preventivă nu a fost justificată, chiar dacă formal erau
întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea ei.
f) când se pronunţă condamnarea la pedeapsa cu amendă (art. 350 alin. 3 lit. (c)
C. proc. p.).
Ca urmare a modificărilor aduse art. 136 C. proc. p. prin Legea nr. 281/2003,
potrivit cu care măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor
pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii, rezultă că o asemenea ipoteză poate
fi consecinţa reţinerii unor circumstanţe atenuante în cazul acelor infracţiuni a căror limită
minimă a pedepsei închisorii este mai mică de 1 an ori ca urmare a schimbării încadrării
juridice într-o altă infracţiune. Totuşi este greu de admis că datele care au dus la
schimbarea încadrării juridice şi reţinerii circumstanţelor atenuante au fost cunoscute de
instanţă numai la termenul la care a fost soluţionată cauza.
g) când se pronunţă o măsură educativă (art. 350 alin. 3 lit. (d) C. proc. p.).
Arestarea preventivă a minorului încetează de drept şi dacă măsura educativă constă în
96 Este posibil ca, în apelul sau recursul procurorului, instanţa de apel sau recurs să majoreze pedeapsa aplicată de prima instanţă
60
internarea acestuia. Faptul că instanţa poate ca, prin aceeaşi hotărâre, să dispună punerea în
executare de îndată a măsurii luate, trimiţând o copie de pe hotărâre organului de poliţie,
nu înseamnă că se menţine măsura arestării preventive, cu atât mai mult cu cât acesta nu se
deduce din măsura internării.
h) în caz de condamnare la pedeapsa închisorii cu aplicarea în întregime a
graţierii. Deşi acest caz nu este expres prevăzut de lege el rezultă din ansamblul
reglementărilor referitoare la graţiere, ca o consecinţa logică a aplicării acesteia.
în literatura juridică97 s-a considerat că arestarea preventivă încetează de drept şi
odată cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, motivându-
se că de la această dată nu se mai poate vorbi de existenţa unei măsuri preventive ci
executarea unei pedepse. întradevăr, spre deosebire de alte legislaţii în care se prevede
expres că măsurile preventive încetează în momentul punerii în executare a hotărârii de
condamnare98, codul nostru nu are o asemenea prevedere.
în toate cazurile de încetare de drept a arestării preventive, cu consecinţa punerii în
libertate a inculpatului, instanţa are obligaţia de a trimite administraţiei locului de detenţie
o copie de pe dispozitivul hotărârii cu dispoziţia de punere în libertate, cu menţiunile
necesare identificării inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data
hotărârii, precum şi temeiul legal al eliberării (art. 140 alin. 3).
97 Gh. Mateuţ, op. cit., pag. 4698 Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 2003 prevede în art. 195 alin. (5) punctul (3) că măsura preventivă încetează de drept „în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare "
61
CAPITOLUL VI
Arestarea la domiciliu conform noului cod de procedură penală
6.1Condiţii generale, scop şi categorii de măsuri preventive
Măsurile preventive conform noului cod de procedură penală, pot fi dispuse dacă
există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a
săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a
procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea
penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Nicio măsură
preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză
care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Ca noutate în cuprinsul
dispoziţiilor din noul cod de procedură penală se consacră că orice măsură preventivă
trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi
necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
Măsurile preventive sunt reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe
cauţiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă. Arestarea preventivă poate fi dispusă
numai în cazul în care luarea unei alte măsuri preventive cum ar fi controlul judiciar pe
cauţiune, controlul judiciar sau reţinerea nu este suficientă pentru realizarea scopului
prevăzut de a asigura buna desfăşurare a procesului penal şi de a împiedica sustragerea
suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală, judecată şi de a preveni săvârşirea de
noi infracţiuni.
Părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o
acţiune judiciară. Părţile din procesul penal sunt: inculpatul, partea civilă, partea
responsabilă civilmente. Subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana
vătămată. Subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu
excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora.
Reţinerea poate fi luată faţă de suspect sau inculpat de către organul de
cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale.Controlul judiciar
poate fi luat faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror sau de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul
de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.Controlul
62
judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă pot fi luate faţă de
inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în
procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul
judecăţii, de către instanţa de judecată. Judecătorul de drepturi şi libertăţi este
judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează cererile,
propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive;
măsurile asigurătorii; măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu;actele procurorului, în
cazurile prevăzute de lege; încuviinţarea percheziţiilor, tehnicilor speciale de supraveghere
sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; administrarea anticipată a
probelor.Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei,
potrivit competenţei acesteia: verifică legalitatea trimiterii în judecată precum şi a
administrării probelor ori a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire
penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată.
Organul de cercetare penală şi procurorul dispun asupra măsurilor preventive prin
ordonanţă motivată. Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră
preliminară se pronunţă asupra tuturor cererilor, propunerilor, plângerilor, contestaţiilor şi
oricăror alte sesizări privitoare la măsurile preventive în camera de consiliu, prin încheiere
motivată. Instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor preventive prin încheiere
motivată. Încheierile pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de
cameră preliminară sau de instanţa de judecată se comunică inculpatului şi procurorului
care au lipsit de la pronunţare.
Spre deosebire de actualul cod de procedură penală în noul cod de procedură penală
împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor
preventive inculpatul şi procurorul se poate formula contestaţie, în termen de 48 de ore de
la pronunţare sau după caz, de la comunicare, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa ierarhic superioară. Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus
luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept
a acesteia nu este suspensivă de executare. Contestaţia formulată de inculpat se
soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare. În vederea soluţionării contestaţiei,
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară îl citează pe inculpat În
toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un
avocat, ales sau numit din oficiu.
63
6.2 Verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară
6.2.1În cursul urmăririi penale:
Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o
măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de
cameră preliminară de la instanţa competentă cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei
acesteia. În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară
verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei
acesteia, cu citarea inculpatului. Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii
se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră
preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat. Când
constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a
măsurii preventive sau că au încetat temeiurile care au determinat luarea acesteia şi nu există
temeiuri noi care să o justifice, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere
revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă
cauză. În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din
oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, temeinicia arestării
preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat.
6.2.2 În cursul judecăţii
În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului instanţa de judecată verifică din oficiu
legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea
inculpatului. Procurorul înaintează dosarul cauzei, împreună cu rechizitoriul, cu cel puţin 5
zile înainte de expirarea măsurii preventive. În tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin
încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, temeinicia arestării preventive şi a
măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat.
6.2.2 Arestul la domiciliu
Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de
către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite
condiţiile: a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală
sau de la judecată ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; b) inculpatul
încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau
64
să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să
determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament şi, din acest motiv, există
pericolul ca administrarea probelor să fie îngreunată; c) inculpatul exercită presiuni asupra
persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;d) inculpatul
pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni sau, după punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva sa, există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune;
şi luarea acestei măsuri este suficientă dacă există probe sau indicii temeinice din care
rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în
scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului
ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte
infracţiuni.
Aprecierea îndeplinirii condiţiilor se face ţinându-se seama de scopul măsurii, gradul
de pericol al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind
persoana faţă de care se ia măsura. Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de
care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de
familie şi cu privire la inculpatul care a fost condamnat definitiv anterior pentru
infracţiunea de evadare, afară de cazul când pentru această condamnare a intervenit
reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din
care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune,
la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului. Procurorul
înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea prevăzută în împreună cu dosarul
cauzei. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat fixează termen de soluţionare în camera de
consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea inculpatului.
Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să
soluţioneze propunerea înaintată de procuror. Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe
inculpat, atunci când acesta este prezent. Asistenţa juridică şi participarea procurorului sunt
obligatorii.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin
încheiere motivată. Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea de arestare
preventivă a inculpatului poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea măsurii arestului la
domiciliu al acestuia, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.
65
Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află
cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a
procurorului sau din oficiu. Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată îl
ascultă pe inculpat, atunci când acesta este prezent. Asistenţa juridică şi participarea
procurorului sunt obligatorii.
Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă
determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte în mod statornic, fără permisiunea
organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune
unor restricţii stabilite de acesta.
Pe durata arestului la domiciliu, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară sau instanţa de judecată impune inculpatului respectarea următoarelor
obligaţii:
a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi
libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este
chemat;
b) să nu comunice, pe nicio cale, cu persoana vătămată sau membrii de familie ai
acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu
orice alte persoane care nu locuiesc în mod obişnuit împreună cu el sau nu se află în îngrijirea
sa.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată poate dispune ca, pe durata arestului la domiciliu, inculpatul să poarte permanent
un sistem electronic de supraveghere.
În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres
obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare
cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu
poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi
imobilul prevăzut în alin. pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora.
La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul
de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia
părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau
de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor
esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă
determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori
interese legitime ale inculpatului. În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate
66
părăsi imobilul fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de
cameră preliminară sau a instanţei de judecată, informând imediat despre aceasta, pe orice
cale, organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura
arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza.
Copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră
preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu se
comunică, de îndată, inculpatului şi organului de poliţie desemnat cu supravegherea sa, în
vederea asigurării respectării de către inculpat a măsurii dispuse şi a obligaţiilor care îi revin
pe durata acesteia. Organul de poliţie desemnat de organul judiciar care a dispus arestul la
domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în
care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale,
judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară sau instanţa de
judecată, în cursul judecăţii.Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu
sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în
imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc
împreună cu acesta.
În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau
obligaţiile care îi revin ori există suspiciunearezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă
infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată,
la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la
domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
În cursul urmăririi penale, durata arestului la domiciliu nu poate depăşi 30 de
zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii.Arestul la domiciliu poate fi
prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile
care au determinat luarea măsurii, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.
Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.
Inculpatul aflat în arest la domiciliu este considerat în stare de arest preventiv. Durata
măsurii arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii
arestării preventive a inculpatului, avându-se însă în vedere la aprecierea termenului rezonabil
al privării de libertate.
67
BIBLIOGRAFIE
1.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului 2. Constituţia României;3. Codul de procedură penală de la 1884;4. Codul de procedură penală de la 1937;5. Codul de procedură penală din 1997;6. Legea 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală7. Anca Leila Lorincz, Drept procesual penal8. C.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. AII, Bucureşti, 1997;9. V.Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea
generală, Voi I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975;10.V.Dongoroz, Curs de procedură penală;11.M.A.Dumitrescu, Manual de drept penal II, Bucureşti, 1926;12.H.Diaconescu, Prelungirea arestării preventive, Dreptul nr. 12/1994;13. I.Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, voi. II, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998;14. C.Gârbaci, Punctele de vedere privind imposibilitatea prelungirii arestării preventive,
în Dreptul nr. 1/1996;15. E.V.Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, ed. Militară, Bucureşti, 1979;18. S. Kahane, Dreptul procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1963;19. A.L.Lorincz, Despre posibilitatea instanţei de-a dispune începerea urmăririi penale,
R.D.P. nr. 3/2003;20. I.C.Morar, Arestarea preventivă şi provizorie. Culegere de practică judiciară, ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006;21. R.V.Mancaş, Arestarea preventivă. Neconstituţionalitate, R.D.P. nr. 4/199822. Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea generală. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997-
1998;
23. Gh.Mateuţ, Arestarea preventivă. Revocarea măsurii. Temei juridic. Starea sănătăţii inculpaţilor, Dreptul nr. 2/1996;
24. Gh.Mateuţ, Codul de procedură penală, partea generală, într-o perspectivă europeană, R.D.P. nr. 1/2004;
25. Gh.Mateuţ, Fl.Predescu, Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura prelungirii acesteia, Dreptul nr. 4/1997;
26. T.Manea, Probleme ivite cu ocazia aplicării în practică a noilor dispoziţii procedurale prevăzute de Legea nr. 281/2003 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, Dreptul nr. 7/2004;
27. I.Neagu, Drept procesual penal. Partea generală. Tratat,Voi. III, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004;
28. V.Nicolaescu, Consideraţii referitoare la măsurile reţinerii şi arestării preventive, Dreptul nr. 3/1999;
29. Şt.Pistol, Sinteză de practică judiciară a Curţii Militare de Apel în materia arestării preventive după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, Dreptul nr. 9/2004;
30. C.S.Paraschiv, M.Damaschin, Reprezentarea învinuitului în faza de judecată, Dreptul nr. 10/2004;
31. Gh.Radu, Măsurile preventive în procesul penal român, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
32. Gh.Radu, Compunerea completului de judecată pentru soluţionarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, decoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Dreptul nr. 9/2003;
33. Gr.Theodoru, Tratat de procedură penală. Partea generală, Voi. II, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996;
38.Al. Ţuculeanu, Instituţii de drept procesual penal, Ed. Universităţii "Titu Maiorescu", Bucureşti, 2003;
39. N.Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Voi. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996;
68