Introducere: simbolurile

Cultele orientale păgâne, dar și creștinismul, se folosesc de simboluri și mituri pentru a anima atât

trăirile sentimentului religios, cât și credința adoratorilor într-o posibilă comuniune cu Divinitatea. Vom

vedea că atât păgânismul, cât și creștinismul vor folosi aceleași simboluri, dar cu funcții și semnificatii

specifice fiecărui cult în parte. Pentu apologeții creștini, mari apărători ai creștinismului, (Sf. Iustin

Martirul și Filosoful, Clement Alexandrinul, Tertulian, Origen) imaginile erau încărcate de semne și

mesaje. Revelația pe care o aducea credința nu anula semnificațiile "primare" ale imaginilor ; ea

numai adăuga o nouă valoare.

[modificare]Arborele cosmic sau Pomul vieții: simbolistica generală

Din multitudinea simbolurilor creștinismului timpuriu, prezente în operele apologeților creștini voi

analiza Arborele cosmic-Pomul vieții. Este unul dintre cele mai bogate și mai răspândite

simboluri. Mircea Eliade distingea șapte interpretări principale pe care, de altfel, nu le considera

exhaustive, dar care se articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veșnică regenerare. Simbol al

vieții în contiună evoluție, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul, iar în cazul de

față, al moralității iudeo-creștine. Pe de altă parte, el slujește drept simbol pentru caracterul ciclic al

evoluției cosmice: moarte și regenerare, înlesnește comuniunea între cele trei niveluri ale cosmosului:

cel subteran, prin rădăcini; suprafața pământului, prin trunchi și crengile de jos ; înaltul, prin ramurile

dinspre vârf.

Avându-și rădăcinile înfipte în pământ și crengile înălțate spre cer, arborele este socotit ca un simbol

al raporturilor ce se stabilesc între pământ și cer. În acest sens, el are caracterul unui centru. Mai mult

decât atât, acest arbore central care, prin prezența și puterea lui, acoperă întreg domeniul gândirii de

la cosmos până la om, este în mod necesar și arbore al vieții. Pomul vieții are drept sevă roua

cerească, iar fructele lui inaccesibile muritorilor, transmit o mică parte din nemurire. Așa fac fructele

pomului vieții din grădina Raiului care sunt 12 la număr.

[modificare]Arborele cosmic în tradiția creștină: Crucea Răstignirii

Originea mitului arborelui vieții și a arborelui cunoașterii se află în cultura egipteana, cu mult inainte de

apariția creștinismului. Biserica creștina le-a preluat și le-a reinterpretat simbolul în concordanța cu

ambițiile ei doctrinale. În tradiția creștină arborele cosmic este Crucea Răstignirii lui Iisus Hristos.

Crucea, lucrată din lemnul arborelui binelui și răului, se substitue arborelui cosmic. Pomul vieții este

asociat cu manifestarea divină. Aceasta întrucât se observă o reluare de simboluri între arborele

primului legământ (pomul vieții) despre care vorbește Facerea, și arborele crucii, sau arborele noului

legământ, care mântuiește omul. Isus însuși este Pomul Vieții, leacul bolii păcatului și morții.

La începutul Facerii este descrisă creația lumii vegetale: "Și a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din

pământ tot soiul de pomi plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era

pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului". Cunoașterea îi aparține divinității, făcând obiectivul

unei interdicții divine. Din lipsă de discernământ omul încalcă interdicția divină, culegând fructul oprit.

El își descoperă noua condiție: este vulnerabil, gol, sortit suferinței și morții. Este alungat din Rai, luat

de lângă pomul vieții, care este copacul nemuririi. Legământul cu veșnicia este încălcat, iar legătura

este restabilită odată cu venirea Fiului în lume, pentru a elibera omul de păcat. Acesta sădește

Biserica universală, după ce a pătimit pe cruce, a murit și a înviat.

Astfel, crucea, înălțată pe un munte - Golgota -, în centrul lumii, reia în totalitate străvechea imagine a

arborelui cosmic sau al lumii. De altfel în iconografia creștină apare frecvent imaginea crucii cu frunze

sau a arborelui-Cruce, unde regăsim în despărțirea primelor două ramuri simbolistica furcii și a

reprezentării ei grafice (litera "Y") sau a unicului și a dualului.

De remarcat e că Însuși Hristos devine prin metonimie arbore a lumii, axă a lumii, scară.

[modificare]Simbolul "sădirii" în literatura iudeo-creștină

O trăsătură remarcabilă a literaturii iudeo-creștine e locul pe care îl ocupă în cadrul acesteia Biserica.

Biserica lui Hristos este văzută ca "sădire". Tema sădirii este prezentă atât în Vechiul Testament cât și

în Noul Testament. Astfel, în scrierea apocrifă Înălțarea lui Isaia este vorba de "plantația care o vor fi

plantat cei 12 Apostoli ai Prea-Iubitului" (IV,3). Ignatie din Antiohia (zis "Teoforul") prezintă de două ori

cuvântul "sădire": "îndepărtați-vă de buruieni pe care nu le cultivă Iisus Hristos pentru că ele nu sunt

sădite de Tatăl" (Filadelfieni III, 4); "fugiți de plantele rele parazite ; ele poartă un fruct care aduce

moartea; acestea nu sunt sădite de Tatăl" (Tralieni IX, 1). Odele lui Solomon prezintă texte

semnificative: "Fericiți, Doamne, cei ce sunt sădiți în pământul tău și pentru care este un loc în raiul

tău", căci, "temeliile mele au fost puse în mâna Domnului căci El este Cel care m-a sădit. El a pus

rădăcina, a întărit-o ... și fructele Sale există în vecii vecilor... Dar Domnului îi revine slava sădirii și

culturii Sale, a frumoasei sădiri a dreptei Sale, a frumuseții sădirii Sale" (XXXVIII,17-21).

Toate aceste texte evocă același simbol subiacent. Sădirea desemnează realitatea colectivă: ea este

sădită de Dumnezeu; ea cuprinde plante numeroase; ea umple Raiul. Aceasta sădire reprezintă

Biserica alcătuită din numeroase răsaduri. Aceste răsaduri sunt fiecare un individ. Sădirea lor în Rai

corespunde Botezului. Ea îi face membri ai Bisericii. Această sădire este, în grade diferite opera

Tatălui, a Domnului, a Apostolilor. Sădirii Tatălui i se opun buruienile, pe care Tatăl nu le-a sădit. Este

vorba de tema catehezei iudeo-creștine, moștenită din cateheza evreiască care apare deopotrivă în

iudeo-creștinismul ortodox ca și în cel heterodox.

Această temă este prezentă în opera apologeților greci și latini. La Tertullian sădirea desemnează

realitatea colectivă. Ea este sădită de Dumnezeu și cuprinde mlădițele numeroase care sunt din

belșug în tot Raiul: "profită de ocazia fericirii nebănuite căci tu, care nu ești în fața lui Dumnezeu decât

o <picătură mică dintr-un vas, un grăunte de pulbere dintr-o arie, o ulcică în mâna olarului> poți deveni

acel arbore <care se plantează la marginea apelor și, cu frunze neveștejite, rodește la vremea sa>,

care nu va vedea nici focul nici securea". Aceeași idee este prezentă la Clement Alexandrinul, apoi

la Origen, Ciprian al Cartaginei și la alți apologeți.

Textele menționate aduc în actualitate imaginea pomului fiind însoțită de simbolistica butucului, a

mlădițelor și vlăstarelor, putem considera că tema "sădirii" pentru a simboliza Biserica lui Hristos se

leagă de cateheza baptismală iudeo-creștină ea însăși inspirată din cateheza evreiască. În

creștinismul ulterior tema va interfera cu alte elemente, cum ar fi cea a grădinii, a paradisului pe care

am întâlnit-o deja. Biserica este paradisul lui Dumnzeu alcătuită din copaci care sunt creștinii sădiți

prin botez.

[modificare]Interferențe simbolice

Tema lui Hristos ca pom al vieții interferează cu cea a arborelui care întruchipează comunitatea

creștinilor. Ambele sunt întâlnite frecvent la Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Iustin Martirul și

Filosoful, Hermas și alții.

Astfel, Iustin Martirul și Filosoful spune că: "Acesta pe care Scripturile Îl arată că după răstignire va

veni iarăși plin de slavă, a avut ca simbol pomul vieții care se zice că fusese plantat în Rai"; iar în altă

parte: "și va fi întocmai ca un arbore plantat la marginea apelor, care își va da roada sa și frunza sa nu

va cădea și toate câte va face îi vor prospera lui".

Iar Clement Alexandrinul spune că: "astfel Moise alegorizând priceperea dumnezeiască a numit-o

<pomul vieții> care a fost sădit în paradis; acest paradis poate fi și lumea în care au fost sădite toate

cele ce au fost create".

La Hermas creștinii sunt asemenea arborilor : "arborii aceștia, pe care îi vezi, sunt locuitorii acestei

lumi (...); în lumea aceasta nu se pot cunoaște nici drepții, nici păcătoșii, ci sunt asemenea unii cu alții.

Precum, adică iarna, arborii sunt la fel, deoarece le-au căzut frunzele și nu se pot cunoaște care sunt

uscați și care sunt verzi, tot astfel nu se pot cunoaște în veacul acesta nici drepții nici păcătoșii ci toți

sunt la fel". De aceea, "pomii care înmuguresc sunt drepții care au să locuiască în veacul viitor, căci

veacul ce va să fie, este vară pentru cei drepți, iar pentru cei păcătoși iarnă (...); căci, precum vara se

arată în chip lămurit roadele fiecărui pom și se cunosc ce fel sunt, astfel și roadele celor drepți vor fi

date pe față și toate vor fi aflate bune în veacul acela".

Așadar, din cele prezentate până aici vedem interferența celor trei teme ale sădirii ca pe un simbol al

Bisericii, al pomului, ca figură a celui botezat, al Pomului vieții ca figură a lui Hristos. Dar toate acestea

aparțin aceluiași ansamblu simbolic care se întoarce la iudaismul precreștin și la iudeo-creștinism.

[modificare]Motivul Pomului vieții pe monumente funerare din partea dobrogeană a Moesiei Inferior

După ce am precizat semnificațiile atribuite de apologeții greci și latini din mediul greco-roman și

iudeo-creștin, în continuare vom analiza monumentele din partea dobrogeană a Moesiei Inferior care

au reprezentate motivul "Pomului vieții".

Din acest teritoriu provin șapte astfel de monumente, toate funerare, dintre care cinci de la Tomis, iar

două de la Capidava. Șase dintre acestea sunt scrise pe monumente de marmură și una singură pe

calcar. În ceea ce privește limba inscripțiilor, patru sunt în limba greacă, iar celelalte trei în limba

latină. Din punct de vedere cronologic cea mai timpurie provine de la Tomis și datează din secolul I

d.Hr., iar cinci sunt datate la sfârșitul veacului al II-lea d.Hr. și începutul celui următor, iar la una dintre

ele cronologia este incertă.

Stelele descoperite în Moesia Inferior pun în valoare din punct de vedere plastic și cultural un personaj

călare numit "erou" sau "Cavalerul Trac". Acest Cavaler Trac apare reprezentat când la pas, când la

galop, singur sau însoțit de alte personaje, divinități, adoratori sau animale. Cavalerul îndeplinește

diferite acțiuni într-un spațiu în care apar, de regulă, un altar și pomul pe care se încolăcește un șarpe.

Îl vedem, de asemenea, cu hlamida în vânt, că se avântă cu o lance să vâneze mistrețul. De obicei,

este însoțit de un câine. Originea tracică a acestui cavaler, de presupus un zeu chtonic, aniconic, sau

în curs de antromorfizare este discutată, dar s-a precizat că tipul plastic este de origine greco-

elenistică. Cavalerul care s-a bucurat de o devoțiune specială încă din epoca elenistică are o zeitate

protectoare, prin excelență, atotputernică, simbol al nemuririi și al victoriei forțelor binelui asupra celor

ale răului și morții, considerat de credincioșii epocii romane dominus (lat. "stăpân"), aeternus(lat.

"veșnic"), sanctus (lat. "sfânt"), invictus (lat. "neînvins"), ktistes (gr. "întemeietor"); așadar atribute și

epitete întâlnite mai apoi și în doctrina creștină, care au putut facilita adoratorilor înțelegerea acesteia

din urmă.

Calul considerat animal solar, apare ca un simbol al imortalității; el evocă apoteoza defunctului,

eroizarea lui. Aceasta este una dintre explicațiile frecvenței reprezentării cavalerului pe altarele

funerare. Credința în nemurire, în viața de apoi, putea fi eventual înfățișată și prin lupta călărețului

împotriva animalului.

De remarcat este că șarpele ne face să ne gândim la un zeu vindecător, iar arborele, căruia îi este

juxtapus altarul de sacrificiu, pare a fi de asemenea sacralizat de reptilă ca un arbore al vieții având o

conotație biblică.

Pomul spre care se îndreaptă cavalerul, imagine a arborelui cosmic sau a copacului ca axă verticală a

lumii, simbolizează în tradiția creștină crucea răstignirii lui Iisus Hristos; cu alte cuvinte crucea făcută

din lemnul pomului cunoștinței binelui și răului este identificată sau se substitue Arborelui cosmic ca

axă ce unește lumea terestră de cea celestă. Ea este descrisă ca un arbore veșnic ce stă în mijlocul

cerului și al pământului sprijinind cu tărie universul; este arborele vieții plantat pe Golgota pentru a

desăvârși actul esențial al noii Teologii: prin moarte mântuirea omenirii, biruința vieții asupra morții și a

păcatului, câștigarea nemuririi.

Așadar, cultul cavalerului, prin conținutul lui teologic și iconografic, a vehiculat idei și valori inclusiv

privitoare la valorile vieții apropiate sau compatibile cu doctrina creștină, făcând posibilă înțelegerea și

însușirea mai rapidă a acesteia de către populația locală.

În ultimă instanță, comuniunea ideilor și simbolurilor a reprezintă, după cum am văzut, un aspect

esențial al așa-numitei praeparatio evangelica. Punerea în discuție a acestor imagini-simbol

evidențiază moștenirea spiritualității păgâne și contribuția culturii antice la formarea intelectuală și

spirituală a creștinismului.

[modificare]Bibliografie

Mircea Eliade, Imagini și simboluri, București, 1994.

Nelu Zugravu, Geneza creștinismului popular, București, 1997.

Jean Danielou, Simboluri creștine primitive, Oradea, 1998.

Radu Turcan, Cultele orientale în lumea romană, București, 1995.

Dicționar de mitologie, București, 1982.

Meslin Michel, Știința religiilor, București, 1993.

D.Tudor (coordonator), Enciclopedia civilizației romane, București, 1982.

Părinți și Scriitori Bisericești (PSB - colecție), vol.I,II,III,IX, București, 1984.

The tree of life (Heb. עץ החיים Etz haChayim) in the Book of Genesis is a tree planted by the Abrahamic

God in midst of the Garden of Eden (Paradise), whose fruit gives everlasting life, i.e. immortality. Together

with the tree of life, God planted the tree of the knowledge of good and evil (Genesis 2:9). According to

some scholars, however, these are in fact two names for the same tree.[1]

In the biblical story, the serpent, who is regarded as Satan in Christianity but not in Judaism, tempted Eve

into eating a fruit from the tree of the knowledge of good and evil. Eve and Adam both ate the fruit, despite

God's warning to Adam that "in the day that you eat from it you shall surely die" (Genesis 2:17). As a

consequence of their transgression, the land, the Serpent, Adam, and Eve were each cursed by God. To

prevent them access to the tree of life, God cast Adam and Eve out of the Garden of Eden:

And the Lord God said, "The man has now become like one of us, knowing good and evil. He must not be

allowed to reach out his hand and take also from the tree of life and eat, and live forever." (Genesis 3:22) [2]

In the Book of Revelation, a Koine Greek phrase xylon (tēs) zōës, ξύλον (τῆς) ζωής, is mentioned three

times. This phrase, which is also used for the Genesis tree of life in the Ancient Greek translation of the Old

Testament, literally means "wood of (the) life". It is translated in nearly every English Bible version as "tree

of life", see Revelation 2:7,22:2, and 22:19.

The tree of life is represented in several examples of sacred geometry and is central in particular to

the Kabbalah (the mystic study of the Torah), where it is represented as a diagram of ten points.

Analysis

Serpents, trees and fruit are important symbols in the religion of Jews, Christians, and Muslims. These

symbols are also found in the Norse saga of the ash tree Yggdrasil, where the tree provides a magical

springwater of knowledge. In opposition to the serpent (immortality), is the eagle and hawk. There is a

similar mythology in China, where a carving of a tree of life depicts a bird and a dragon - in Chinese

mythology, the dragon often represents immortality. James Frazer in his book The Golden Bough (1890)

attempts to give a coherent unified account of a number of religious myths and symbols, whilst Ioan P.

Couliano provides an analysis of the symbolism in The Tree of Gnosis (1991), and there are a multiplicity of

interpretations existing concerning the Kabbalah's tree of life (Sephiroth).

It should be noted that the tree of life and the tree of knowledge are not the same (Genesis 2.9), and that

prohibition of eating the fruit only concerns the latter (Gen. 2.17). That Adam or Eve could eat of the tree of

life only becomes a concern to God after they have consumed fruit from the tree of knowledge (Gen. 3.22).

Although with some variation, orthodox Judaism and Christianity have interpreted the Genesis 3 account, in

its most basic form, as follows:

Genesis 2 ends with the creation of Adam and Eve and their blissful state of innocence (they are one

flesh, v. 24; and not ashamed of their nakedness, v. 25).

Gen. 3.1 introduces the "crafty" serpent who speaks to Eve and creates doubt by questioning God's

interdiction from eating the fruit of the tree of the knowledge of good and evil. The serpent states that

its fruit would impart divine wisdom rather than death, specifically, that she would be like God (Gen.

3.5).

Adam and Eve are both deceived and after eating the fruit their eyes are opened and their first reaction

is shame (they proceed to cover their nakedness, v. 7), then fear (they flee God's presence, v. 8).

God converses with Adam and curses him (very hard labour), Eve (pain of childbirth) and the serpent

(removing its legs) for their transgressions (Gen. 3.9-21). Only in Gen. 3.22 does God express concern

about the tree of life and banishes Adam and Eve from Eden.

Many midrashim and other rabbinic commentaries have attempted to explicate and clarify the rather

enigmatic creation account. Gnostic thought marks an important departure from this interpretation and often

is its complete inversion. It views the serpent in a positive light, attributing to him benevolence toward

humanity and portraying the God of creation (Elohim, later referred to as YHWH-Elohim) as evil, deceitful

and selfish. YHWH in particular is portrayed as evil and considered a demiurge. In the Modern Era, Gnostic

interpretations have made headway largely due to an increased interest in mysticism, esotericism and the

gradual rejection of orthodox authority. John Milton offers the most ambiguous Eve, as she embodies both

the rebel flair of Satan, whom the historical Milton is identifiable with, and also the loyalty owed to God.

For Byron, she was a hero.

The tree of life and tree of knowledge have both been interpreted[who?] as forms of world tree motif which

recurs in several religions and mythologies.[3]

[edit]Eastern Christianity

The Eastern Orthodox Church has traditionally understood the tree of life in Genesis as a prefiguration of

the Cross, which humanity could not partake of until after the incarnation, death and resurrection of Jesus.[4]

One of the hymns chanted during the forefeast of the nativity of Christ says:

Make ready, O Bethlehem, for Eden hath been opened for all. Prepare, O Ephratha, for the tree of life hath

blossomed forth in the cave from the Virgin; for her womb did appear as a spiritual paradise in which is

planted the divine Plant, whereof eating we shall live and not die as did Adam. Christ shall be born, raising

the image that fell of old.[5]

The cross of Christ is also referred to as the tree of life, and in the service books, Jesus is sometimes

likened to a "divine cluster" of grapes hanging on the "Tree of the Cross" from which all partake in Holy

Communion.

This theme is also found in Western Christianity. By way of an archetypal example consider Bonaventure's

"biography" of the second person of the Trinity, entitled "The Tree of Life." [see Cousins, The Classics of

Western Spirituality Series][citation needed]

[edit]Western Christianity

Until the Enlightenment, the Christian church generally gave biblical narratives of early Genesis the weight

of historical narratives. In the City of God (xiii.20-21), Augustine of Hippo offers great allowance for

"spiritual" interpretations of the events in the garden, so long as such allegories do not rob the narrative of

its historical reality. However, the allegorical meanings of the early and medieval church were of a different

kind than those posed by Kant and the Enlightenment. Precritical theologians allegorized the genesis

events in the service of pastoral devotion. Enlightenment theologians (culminating perhaps in Brunner and

Niebuhr in the twentieth century) sought for figurative interpretations because they had already dismissed

the historical possibility of the story.

Others sought very pragmatic understandings of the tree. In the Summa Theologica (Q97), Thomas

Aquinas argued that the tree served to maintain Adam's biological processes for an extended earthly animal

life. It did not provide immortality as such, for the tree, being finite, could not grant infinite life. Hence after a

period of time, the man and woman would need to eat again from the tree or else be "transported to the

spiritual life." The common fruit trees of the garden were given to offset the effects of "loss of moisture"

(note the doctrine of the humors at work), while the tree of life was intended to offset the inefficiencies of the

body. Following Augustine in the City of God (xiv.26), “man was furnished with food against hunger, with

drink against thirst, and with the tree of life against the ravages of old age.”

John Calvin (Commentary on Genesis 2:8), following a different thread in Augustine (City of God, xiii.20),

understood the tree in sacramental language. Given that humanity cannot exist except within a covenantal

relationship with God, and all covenants use symbols to give us "the attestation of his grace", he gives the

tree, "not because it could confer on man that life with which he had been previously endued, but in order

that it might be a symbol and memorial of the life which he had received from God." God often uses

symbols - He doesn’t transfer his power into these outward signs, but "by them He stretches out His hand to

us, because, without assistance, we cannot ascend to Him." Thus he intends man, as often as he eats the

fruit, to remember the source of his life, and acknowledge that he lives not by his own power, but by God’s

kindness. Calvin denies (contra Aquinas and without mentioning his name) that the tree served as a

biological defense against physical aging. This is the standing interpretation in modern Reformed theology

as well.

[edit]Church of Jesus Christ of Latter Day Saints

According to the Book of Mormon, the prophet Lehi is shown the tree of life in a dream or vision before he

leaves Jerusalem, between 600 and 592 BC. Lehi described the tree as "a tree, whose fruit was desirable

to make one happy." (1 Nephi 8:10)

Lehi's son, Nephi, is also shown the vision sometime later. This is recounted in 1 Nephi 11:8-11, "And it

came to pass that the Spirit said unto me: Look! And I looked and beheld a tree; and it was like unto the

tree which my father had seen; and the beauty thereof was far beyond, yea, exceeding of all beauty; and

the whiteness thereof did exceed the whiteness of the driven snow. And he said unto me: What desirest

thou? And I said unto him: To know the interpretation thereof." Nephi is then shown in vision Mary with the

baby Jesus in her arms, after which the Spirit says "Behold the Lamb of God, yea, even the Son of the

Eternal Father! Knowest thou the meaning of the tree which thy father saw? And I answered him, saying:

Yea, it is the love of God, which sheddeth itself abroad in the hearts of the children of men; wherefore, it is

the most desirable above all things. And he spake unto me, saying: Yea, and the most joyous to the soul."

(1 Nephi 11:21-23)

As stated in the above quotation, the tree of life is interpreted to represent "the love of God". The fruit is also

described in 1 Nephi 15:36 as being "the greatest of all the gifts of God", and in Doctrine and Covenants

6:13and Doctrine and Covenants 14:7, salvation and eternal life are described as being "the greatest of all

the gifts of God". The vision is thus interpreted to mean that those who go through their earthly life holding

fast to the gospel of Jesus Christ (represented by an iron rod leading through a mist of blackness, 1 Nephi

8:19-24) will be able to be redeemed through the grace of God and achieve salvation and eternal life.

Through this they might be able to have joy and happiness, as Lehi and the Spirit explained that the fruit

was "desirable to make one happy" and "joyous to the soul".

Tree of life

The concept of a tree of life has been used in science, religion, philosophy, and mythology. A tree of life is

a common motif in various world theologies, mythologies, and philosophies. It alludes to the interconnection

of all life on our planet and serves as a metaphor for common descent in the evolutionary sense. The

term tree of life may also be used as a synonym for sacred tree.[1]

The tree of knowledge, connecting to heaven and the underworld, and the tree of life, connecting all forms

of creation, are both forms of the world tree or cosmic tree, according to the Encyclopædia Britannica,[2] and

are portrayed in various religions and philosophies as the same tree.[3]

Cristianity

In addition to the Hebrew Bible verses, the tree of life is symbolically described in the Book of Revelation as

having curing properties: "the angel showed me the river of the water of life, as clear as crystal, flowing from

the throne of God and of the Lamb down the middle of the great street of the city. On each side of the river

stood the tree of life, bearing twelve crops of fruit, yielding its fruit every month. And the leaves of the tree

are for the healing of the nations." (Revelation 22:1-2)

In Catholic Christianity, the Tree of Life represents the immaculate state of humanity free from corruption

and Original Sin before the Fall. Pope Benedict XVI has said that "the Cross is the true tree of life." [6] Saint

Bonaventure taught that the medicinal fruit of the Tree of Life is Christ himself.[7] Saint Albert the Great

taught that the Eucharist, the Body and Blood of Christ, is the Fruit of the Tree of Life.[8]

In Eastern Christianity the tree of life is the love of God.[9]

[edit]The Church of Jesus Christ of Latter-day Saints

Main article: Tree of life vision

The tree of life appears in the Book of Mormon in a revelation to Lehi (see 1 Nephi 8:10). It is symbolic of

the love of God (see 1 Nephi 11:21-23). Its fruit is described as "most precious and most desirable above all

other fruits," which "is the greatest of all the gifts of God" (see 1 Nephi 15:36). In another scriptural book,

salvation is called "the greatest of all the gifts of God" (see Doctrine and Covenants 6:13). In the same book

eternal life is also called the "greatest of all the gifts of God" (see Doctrine and Covenants 14:7). Because of

these references, the tree of life and its fruit is sometimes understood to be symbolic ofsalvation and post-

mortal existence in the presence of God and his love.

Tree of the knowledge of good and evilThe Tree of the knowledge of good and evil (Hebrew: ר�ע� עת טו�ב ו� ,Etz haDaat tov V'ra / ע�ץ הד

) is one of two trees in the story of the Garden of Eden in Genesis 2-3, along with the Tree of life. The

Mercer Dictionary of the Bible speculates the knowledge the tree gave humankind was sexual awareness.[1]

Origins

A cylinder seal, known as the Temptation seal, from post-Akkadian periods in Mesopotamia (c. 23rd-22nd

century BCE), has been linked to the Adam and Eve story. Assyriologist George Smith (1840-

1876) describes the seal as having two facing figures (male and female) seated on each side of a tree,

holding out their hands to the fruit, while between their backs is a serpent, giving evidence that the Fall of

man legend was known in early times of Babylonia.[2]

[edit]Composition of the text

The phrase in Hebrew: ר�ע� tov V'ra, translatable as good and evil, may be an example of the type / טו�ב ו

of figure of speech known as merism. This literary device pairs opposite terms together, in order to create a

general meaning; so that the phrase "good and evil" would simply imply "everything". It is equivalent to the

Egyptian expression evil-good which is indeed normally employed to mean "everything". In Greek literature,

the concept is also used by Telemachus, "I know all things, the good and the evil" (Od.20:309-10).[3] However, given the context of disobedience to God, other interpretations of the implications of this phrase

also demand consideration.

[edit]Interpretations

[edit]Judaism

In Jewish tradition, the Tree of Knowledge and the eating of its fruit represents the beginning of the mixture

of good and evil together. Before that time, the two were separate, and evil had only a nebulous existence

in potentia. While free choice did exist before eating the fruit, evil existed as an entity separate from the

human psyche, and it was not in human nature to desire it. Eating and internalizing the forbidden fruit

changed this and thus was born the yeitzer hara, the Evil Inclination.[4][5]

Rashi notes[6] that the first sin came about because Eve added an additional clause to the Divine command:

"Neither shall you touch it." [By saying this, Eve] added to the command, and thereby came to

detract [from it]. This is as it is written [Proverbs 30:6], "Do not add to His Words."

In the Talmud, several opinions are proposed as to the identity of the fruit:

Rabbi Meir says that the fruit was a grape, made into wine.[7] The Zohar explains similarly that

Noah attempted (but failed) to rectify the sin of Adam by using grape wine for holy purposes.[8] The

midrash states that the fruit was grape,[9] or squeezed grapes (perhaps again alluding to wine).[10]

Rabbi Nechemia says that the fruit was a fig, as it was from fig leaves that God made garments for

Adam and Eve upon expelling them from the Garden: "By that with which they were made low

were they rectified."[7]

On the other hand, Rabbi Yehuda proposes that the fruit was wheat, because "a babe does not

know to call its mother and father until it tastes the taste of grain."[7] On this, Tosafot there explains,

"And this is called the Tree of Knowledge."

In Kabbalah, the sin of the Tree of Knowledge (called Cheit Eitz HaDa'at) brought about the great task

of beirurim, sifting through the mixture of good and evil in the world to extract and liberate the sparks of

holiness trapped therein.[11] Since evil has no independent existence, it depends on holiness to draw

down the Divine life-force, on whose "leftovers" it then feeds and derives existence.[12] Once evil is

separated from holiness through beirurim, its source of life is cut off, causing the evil to disappear. This

is accomplished through observance of the 613 commandments in the Torah, which deal primarily with

physical objects wherein good and evil are mixed together.[13][14][15] Thus, the task of beirurim rectifies

the sin of the Tree and draws the Shechinah back down to earth, where the sin of the Tree had caused

Her to depart.[16][17]

Christianity

In Christian theology, consuming the fruit of the tree of knowledge was the original sin committed by Adam

and Eve that subsequently became known as the Fall of man in Genesis 2-3.

In Catholicism, Augustine of Hippo taught that the tree should be understood both symbolically and as a

real tree - similarly to Jerusalem being both a real city and a figure of Heavenly Jerusalem.[18] Augustine

underlined that the fruits of that tree were not evil by themselves, because everything that God created was

good (Gen 1:12). It was disobedience of Adam and Eve, who had been told by God not to eat of the tree

(Gen 2:17), that was obnoxious and caused disorder in the creation,[19] thus humanity inherited sin and guilt

from Adam and Eve's sin.[20]

In Western Christian art, the fruit of the tree is commonly depicted as the apple, which originated in central

Asia. This depiction may have originated as a Latin pun: by eating the malum (apple), Eve

contracted mālum (evil).[21] or simply because of religious artists' poetic licence.

Les arbres de vie gravés, peints, brodés, imprimés ou sculptés existent depuis le début de l'Histoire.

Ils semblent symboliser la force de la vie et ses origines, l'importance des racines et le développement

de la Vie. Ils sont parfois associés à des personnages et/ou à des animaux (oiseaux, mammifères).

L'arbre de la connaissance et le chandelier à 7 branchespourraient en être des variantes selon

certaines interprétations.

Dans la Bible[modifier]

Un arbre de la sorte est mentionné au début de la Genèse (Ge 3:24). Il donne l'immortalité. Il est à ne

pas confondre avec l'arbre de la connaissance du bien et du mal. Cet arbre est aussi mentionné

plusieurs fois dans l'Apocalypse (Ap. 2,7 ; Ap. 22,14 ; Ap. 22,19).

Les chrétiens ont souvent assimilé la croix du Christ avec l'arbre de vie car, comme lui, elle donne vie

à l'humanité. L'arbre de vie est parfois rattaché à la Menorah du temple de Jérusalem.

Árbol de la vida 

El concepto de Árbol de la vida como árbol de muchas ramas que ilustra la idea de la vida en la

tierra, se ha utilizado en la ciencia, la religión, la filosofía, la mitología, y en otras áreas. El Árbol de la

vida tallado, pintado, bordado o impreso ha existido desde el comienzo de la historia.

Un Árbol de la vida puede referirse a:

1. un motivo en las teologías, mitologías y filosofías de distintas partes del mundo;

2. un concepto místico en alusión a la interconexión de toda la vida en nuestro planeta; y

3. una metáfora de la descendencia común en el sentido de la evolución.

Generalmente, simboliza el poder de la vida y sus orígenes, la importancia de las raíces y el

desarrollo de la vida. Se asocia a veces con las personas y / o animales (aves, mamíferos).

Según la Enciclopedia Británica, el árbol del conocimiento, que une el cielo y el inframundo, y el árbol

de la vida, que conecta todas las formas de creación, son formas del árbol del mundo o árbol

cósmico.1 Para algunos pensadores, el árbol de la vida y el árbol del conocimiento del bien y del mal,

representado en diversas religiones y filosofías, son el mismo árbol.2

Biblia Hebrea / Cristianismo

Etz Chaim, en hebreo para "Árbol de la vida", es un término común usado en el judaísmo. La

expresión, que se encuentra en el Libro de los Proverbios, en sentido figurado se aplica a

la Torá misma. Etz Chaim es también un nombre común para yeshivás y sinagogas, así como

para obras de la literatura rabínica. También se utiliza para describir a cada uno de los postes de

madera a la que se adjunta el pergamino de un Sefer Torá. El misticismo judío muestra el Árbol

de la vida en forma de diez nodos interconectados, como una parte importante de la Cábala.

Como tal, se asemeja a los diez Sefirot.

El Tabernáculo y el Arca de la Alianza fueron de madera de acacia o de una variedad de acacia.

Tradicionalmente, la zarza ardiente, se creía que era de acacia. Muchos cristianos consideran la

acacia el árbol de la vida.

Ezequiel 47:12 dice: "A lo largo del río, en ambas orillas, crecerán toda clase de árboles frutales

con hojas que nunca se marchitan y los frutos nunca se malogran, dará frutos nuevos cada mes,

porque esta agua viene del santuario. Y su fruto será bueno para comer y las hojas serán

medicinales."

El Árbol de la vida se menciona en el Libro del Génesis (por ejemplo: Génesis 3:22), pero a

menudo se considera distinto del árbol del conocimiento del bien y del mal (véase la

introducción). En el cristianismo, el árbol de la vida es simbólicamente visto como Jesucristo. En

el cristianismo oriental el Árbol de la vida es el amor de Dios.4

Apocalipsis 22:2 dice: "En medio de la calle de la ciudad, en cada orilla del río estaban los

Árboles de la vida, que llevan doce frutos en un año, una en cada mes, y sus hojas son la cura

para las naciones."

" Pomul vieții era un pom, care, potrivit unor tradiții religioase, Dumnezeu l-a pus în Grădina

Edenului , cu toate " pomul cunoștinței binelui și răului . 

Nell " exegeza evreiască este învățat că inițial cele două copaci au fost unite într- În urma Adam a

despărțit radacinile. 

Anterior, păcatul originar lui Adam a crescut tot mai mare de la un nivel la superiorul său, în legătură

cu Arborele Vieții snatching continuu secretele și modul de înțelepciune celeste.

Potrivit multe comentarii exegeza evreiască a Torei este legătura strânsă între pomul vieții și rodii . 

prea, Tora în sine este numit Pomul Vieții .

"  Geneza 2:9: ". Atunci Domnul Dumnezeu a făcut să crească din pământ la fiecare pom de dorit să vederii

cuiva și bun de mâncat și, de asemenea, pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoștinței binelui și răului"

Geneza 2:16: "Și Domnul Dumnezeu a impus această comandă pentru a omului:" Din toți pomii din grădină

puteți mânca la sațietate. Dar, așa cum pentru pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua

în care va muri în mod pozitiv. "

Interdicția de consum afectează numai pomul cunoștinței binelui și răului. Probabil, înainte de păcat

(consumatosi cu manca fructul arborelui cunoașterii binelui și răului), Adam a mâncat toate fructele, inclusiv

pomul vieții. Ca și cum ar fi fost un antidot sau pur și simplu pentru a celebra viata sau dreptul de a trăi.

Adam și Eva au mâncat din fructul arborelui cunoașterii binelui și răului, și au ieșit în întâmpinarea pedeapsa:

moartea. Pentru a recâștiga dreptul de a trăi ar putea mânca din rodul pomului vieții, dar Dumnezeu a zis:,,

Să-a pus mâna, să ia și din pomul vieții, și să mănânce, și să trăiască pentru totdeauna  "    ( Geneza   3.22  )

Pomul Vieții, în viziunea creștină [ edit ]

Pomul vieții apare, asociat cu ideea de a Cerului în " Apocalipsa :

"  Cine are urechi, să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. Celui ce va birui îi voi da să mănânce

din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu  "    ( Apoc.   2.7  )

Și din nou, în descrierea "Noul Ierusalim", un simbol al Paradisului:

"  Și în mijlocul străzii sale, și pe fiecare parte a râului se afla pomul vieții, care este de

douăsprezece fructe, și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului erau pentru vindecarea

națiuni.  "    ( Apocalipsa   22.2  )

"  și oricine ia ceva din cuvintele cărții acestei proorocii, Dumnezeu va scoate de la pomul vieții și

din cetatea sfântă, care sunt descrise în această carte.  "    ( Apocalipsa 22.19  )

În tradiția creștină, Arborele Vieții simbolizează Crucea lui Hristos , încă în liturgia " Înălțarea Sfintei

Cruci , în prefață, ea spune:

"  În Crucea ați făcut mântuirea omului,

de unde a apărut pentru că moartea s-ar ridica dincolo de viață

și care a atras victoria arborelui, copacul a fost învins, prin Hristos, Domnul nostru.  "

Louis Marie Grignon de Montfort în Secretul Mariei este devotamentul religios ca fiind "Pomul Vieții

adevărate", de a cultiva inima pentru a obține fructe Isus .

Pomul vieţii sau Arborele cosmic este un simbol religios universal şi creştin. 

Arborele cosmic sau Pomul vieţii: simbolistica generală

Din multitudinea simbolurilor creştinismului timpuriu, prezente în operele apologeţilor creştini voi

analiza Arborele cosmic-Pomul vieţii. Este unul dintre cele mai bogate şi mai răspândite simboluri.

Mircea Eliade distingea şapte interpretări principale pe care, de altfel, nu le considera exhaustive,

dar care se articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veşnică regenerare. Simbol al vieţii în

contiună evoluţie, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul, iar în cazul de faţă, al

moralităţii iudeo-creştine. Pe de altă parte, el slujeşte drept simbol pentru caracterul ciclic al

evoluţiei cosmice: moarte şi regenerare, înlesneşte comuniunea între cele trei niveluri ale

cosmosului: cel subteran, prin rădăcini; suprafaţa pământului, prin trunchi şi crengile de jos ;

înaltul, prin ramurile dinspre vârf.

Avându-şi rădăcinile înfipte în pământ şi crengile înălţate spre cer, arborele este socotit ca un

simbol al raporturilor ce se stabilesc între pământ şi cer. În acest sens, el are caracterul unui

centru. Mai mult decât atât, acest arbore central care, prin prezenţa şi puterea lui, acoperă întreg

domeniul gândirii de la cosmos până la om, este în mod necesar şi arbore al vieţii. Pomul vieţii are

drept sevă roua cerească, iar fructele lui inaccesibile muritorilor, transmit o mică parte din

nemurire. Aşa fac fructele pomului vieţii din grădina Raiului care sunt 12 la număr.

Arborele cosmic în tradiţia creştină: Crucea Răstignirii

Originea mitului arborelui vieţii şi a arborelui cunoaşterii se află în cultura egipteana, cu mult

inainte de apariţia creştinismului. Biserica creştina le-a preluat şi le-a reinterpretat simbolul în

concordanţa cu ambiţiile ei doctrinale. În tradiţia creştină arborele cosmic este Crucea Răstignirii lui

Iisus Hristos. Crucea, lucrată din lemnul arborelui binelui şi răului, se substitue arborelui cosmic.

Pomul vieţii este asociat cu manifestarea divină. Aceasta întrucât se observă o reluare de simboluri

între arborele primului legământ (pomul vieţii) despre care vorbeşte Facerea, şi arborele crucii, sau

arborele noului legământ, care mântuieşte omul. Isus însuşi este Pomul Vieţii, leacul bolii păcatului

şi morţii. 

La începutul Facerii este descrisă creaţia lumii vegetale: "Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară

din pământ tot soiul de pomi plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului

era pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului". Cunoaşterea îi aparţine divinităţii, făcând

obiectivul unei interdicţii divine. Din lipsă de discernământ omul încalcă interdicţia divină, culegând

fructul oprit. El îşi descoperă noua condiţie: este vulnerabil, gol, sortit suferinţei şi morţii. Este

alungat din Rai, luat de lângă pomul vieţii, care este copacul nemuririi. Legământul cu veşnicia este

încălcat, iar legătura este restabilită odată cu venirea Fiului în lume, pentru a elibera omul de

păcat. Acesta sădeşte Biserica universală, după ce a pătimit pe cruce, a murit şi a înviat.

Astfel, crucea, înălţată pe un munte - Golgota -, în centrul lumii, reia în totalitate străvechea

imagine a arborelui cosmic sau al lumii. De altfel în iconografia creştină apare frecvent imaginea

crucii cu frunze sau a arborelui-Cruce, unde regăsim în despărţirea primelor două ramuri

simbolistica furcii şi a reprezentării ei grafice (litera "Y") sau a unicului şi a dualului.

De remarcat e că Însuşi Hristos devine prin metonimie arbore a lumii, axă a lumii, scară.

Simbolul "sădirii" în literatura iudeo-creştină

O trăsătură remarcabilă a literaturii iudeo-creştine e locul pe care îl ocupă în cadrul acesteia

Biserica. Biserica lui Hristos este văzută ca "sădire". Tema sădirii este prezentă atât în Vechiul

Testament cât şi în Noul Testament. Astfel, în scrierea apocrifă Înălţarea lui Isaia este vorba de

"plantaţia care o vor fi plantat cei 12 Apostoli ai Prea-Iubitului" (IV,3). Ignatie din Antiohia (zis

"Teoforul") prezintă de două ori cuvântul "sădire": "îndepărtaţi-vă de buruieni pe care nu le cultivă

Iisus Hristos pentru că ele nu sunt sădite de Tatăl" (Filadelfieni III, 4); "fugiţi de plantele rele

parazite ; ele poartă un fruct care aduce moartea; acestea nu sunt sădite de Tatăl" (Tralieni IX, 1).

Odele lui Solomon prezintă texte semnificative: "Fericiţi, Doamne, cei ce sunt sădiţi în pământul tău

şi pentru care este un loc în raiul tău", căci, "temeliile mele au fost puse în mâna Domnului căci El

este Cel care m-a sădit. El a pus rădăcina, a întărit-o ... şi fructele Sale există în vecii vecilor... Dar

Domnului îi revine slava sădirii şi culturii Sale, a frumoasei sădiri a dreptei Sale, a frumuseţii sădirii

Sale" (XXXVIII,17-21).

Toate aceste texte evocă acelaşi simbol subiacent. Sădirea desemnează realitatea colectivă: ea

este sădită de Dumnezeu; ea cuprinde plante numeroase; ea umple Raiul. Aceasta sădire

reprezintă Biserica alcătuită din numeroase răsaduri. Aceste răsaduri sunt fiecare un individ.

Sădirea lor în Rai corespunde Botezului. Ea îi face membri ai Bisericii. Această sădire este, în grade

diferite opera Tatălui, a Domnului, a Apostolilor. Sădirii Tatălui i se opun buruienile, pe care Tatăl nu

le-a sădit. Este vorba de tema catehezei iudeo-creştine, moştenită din cateheza evreiască care

apare deopotrivă în iudeo-creştinismul ortodox ca şi în cel heterodox.

Această temă este prezentă în opera apologeţilor greci şi latini. La Tertullian sădirea desemnează

realitatea colectivă. Ea este sădită de Dumnezeu şi cuprinde mlădiţele numeroase care sunt din

belşug în tot Raiul: "profită de ocazia fericirii nebănuite căci tu, care nu eşti în faţa lui Dumnezeu

decât o poţi deveni acel arbore , care nu va vedea nici focul nici securea". Aceeaşi idee este prezentă

la Clement Alexandrinul, apoi la Origen, Ciprian al Cartaginei şi la alţi apologeţi.

Textele menţionate aduc în actualitate imaginea pomului fiind însoţită de simbolistica butucului, a

mlădiţelor şi vlăstarelor, putem considera că tema "sădirii" pentru a simboliza Biserica lui Hristos se

leagă de cateheza baptismală iudeo-creştină ea însăşi inspirată din cateheza evreiască. În creştinismul

ulterior tema va interfera cu alte elemente, cum ar fi cea a grădinii, a paradisului pe care am întâlnit-

o deja. Biserica este paradisul lui Dumnzeu alcătuită din copaci care sunt creştinii sădiţi prin botez

Interferenţe simbolice

Tema lui Hristos ca pom al vieţii interferează cu cea a arborelui care întruchipează comunitatea

creştinilor. Ambele sunt întâlnite frecvent la Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Iustin Martirul

şi Filosoful, Hermas şi alţii.

Astfel, Iustin Martirul şi Filosoful spune că: "Acesta pe care Scripturile Îl arată că după răstignire va

veni iarăşi plin de slavă, a avut ca simbol pomul vieţii care se zice că fusese plantat în Rai"; iar în altă

parte: "şi va fi întocmai ca un arbore plantat la marginea apelor, care îşi va da roada sa şi frunza sa nu

va cădea şi toate câte va face îi vor prospera lui".

Iar Clement Alexandrinul spune că: "astfel Moise alegorizând priceperea dumnezeiască a numit-ocare

a fost sădit în paradis; acest paradis poate fi şi lumea în care au fost sădite toate cele ce au fost

create".

La Hermas creştinii sunt asemenea arborilor : "arborii aceştia, pe care îi vezi, sunt locuitorii acestei

lumi (...); în lumea aceasta nu se pot cunoaşte nici drepţii, nici păcătoşii, ci sunt asemenea unii cu

alţii. Precum, adică iarna, arborii sunt la fel, deoarece le-au căzut frunzele şi nu se pot cunoaşte care

sunt uscaţi şi care sunt verzi, tot astfel nu se pot cunoaşte în veacul acesta nici drepţii nici păcătoşii ci

toţi sunt la fel". De aceea, "pomii care înmuguresc sunt drepţii care au să locuiască în veacul viitor,

căci veacul ce va să fie, este vară pentru cei drepţi, iar pentru cei păcătoşi iarnă (...); căci, precum

vara se arată în chip lămurit roadele fiecărui pom şi se cunosc ce fel sunt, astfel şi roadele celor drepţi

vor fi date pe faţă şi toate vor fi aflate bune în veacul acela".

Aşadar, din cele prezentate până aici vedem interferenţa celor trei teme ale sădirii ca pe un simbol al

Bisericii, al pomului, ca figură a celui botezat, al Pomului vieţii ca figură a lui Hristos. Dar toate

acestea aparţin aceluiaşi ansamblu simbolic care se întoarce la iudaismul precreştin şi la iudeo-

creştinism.

Pomul vietii simbol mistic

Pomul vietii este un simbol puternic, cu multe intelesuri. Vazut ca un arbore batran si ramuros, el apare frecvent in filozofie si in majoritatea mitologiilor, ca:

- o sursa primordiala;

- o metafora a materializarii spiritului;

- un concept mistic al interconectarii vietii pe Pamant si in cosmos.

Dupa Encyclopaedia Britannica, copacul cunoasterii si copacul vietii sunt, ambele, forme ale

arborelui lumii. In alte surse, teologii sau mitologii, copacul vietii si pomul cunoasterii sunt unul si

acelasi.

 

Este binecunoscuta povestea biblica in care Adam si Eva au fost izgoniti din gradina Edenului

dupa ce au mancat din pomul cunoasterii binelui si raului. Dumnezeu crease pomul vietii in mijlocul

gradinii si le-a interzis oamenilor accesul la el dupa ce i-a alungat:

"Domnul Dumnezeu a facut sa rasara din pamant tot felul de pomi placuti la vedere si buni de

mancare, si pomul vietii in mijlocul gradinii, si pomul cunoasterii binelui si raului." (Geneza, 2.9.)

"Astfel a izgonit El pe Adam; si la rasaritul gradiniii Edenului a pus niste heruvimi, cari sa

invarteasca o sabie invapaiata, ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii." (Geneza 3.24.)

 

In mitologia nordica si germanica, copacul joaca un rol proeminent, aparand in numeroase

scrieri si chiar ca nume de zei. Mitologia nordica este singura care da copacului lumii un nume:

Yggdrasil. Acesta este un copac gigantic, central in cosmologia nordica, ce cuprinde toate cele noua

lumi imaginate de vechii nordici.

In mitologia egipteana, se spune ca primul cuplu, Isis si Osiris, a aparut in arborele acacia al lui

Iusaaset (bunica tuturor zeilor), pe care egiptenii antici il considerau pomul vietii, "in care se afla

viata si moartea".

Tot egiptenii aveau mitul unui sicomor sfant, ce statea in pragul dintre viata si moarte, conectand

cele doua lumi.

In mitologia chineza, copacul vietii este asociat cu pasarea phoenix si dragonul - ambele

simboluri ale reinvierii si nemuririi. O poveste taoista spune despre un arbore care face cate o para

"magica" la fiecare trei mii de ani, iar cel care o mananca devine nemuritor.

Civilizatiile precolumbiene din America centrala (maiasi, azteci, olmeci) aveau copacul lumii in

centrul cosmogoniei lor. In izvoarele istorice descoperite, arborele lumii aparea cuprinzand cele

patru directii spre punctele cardinale, precum si o axa a lumii ce delimita lumea pamanteasca de

cea a cerului si cea subpamanteana.

Si in India regasim simbolul pomului vietii. Doua varietati de ficus apar in traditia indiana, unul

reprezentand fertilitatea si celalalt nemurirea. Copacul sub care a stat Buddha cand a atins

iluminarea era un astfel de pom al vietii vesnice.

ARBORELE VIETII-ARBORELE COSMIC   » Arborele cosmic sau

Pomul vieții: simbolistica gen

Arborele cosmic sau Pomul vieții: simbolistica generală

Din multitudinea simbolurilor creștinismului timpuriu, prezente în operele apologeților creștini voi analiza

Arborele cosmic-Pomul vieții. Este unul dintre cele mai bogate și mai răspândite simboluri. Mircea Eliade

distingea șapte interpretări principale pe care, de altfel, nu le considera exhaustive, dar care se

articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veșnică regenerare. Simbol al vieții în contiună evoluție,

în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul, iar în cazul de față, al moralității iudeo-

creștine. Pe de altă parte, el slujește drept simbol pentru caracterul ciclic al evoluției cosmice: moarte și

regenerare, înlesnește comuniunea între cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcini;

suprafața pământului, prin trunchi și crengile de jos ; înaltul, prin ramurile dinspre vârf.

Avându-și rădăcinile înfipte în pământ și crengile înălțate spre cer, arborele este socotit ca un simbol al

raporturilor ce se stabilesc între pământ și cer. În acest sens, el are caracterul unui centru. Mai mult

decât atât, acest arbore central care, prin prezența și puterea lui, acoperă întreg domeniul gândirii de la

cosmos până la om, este în mod necesar și arbore al vieții. Pomul vieții are drept sevă roua cerească, iar

fructele lui inaccesibile muritorilor, transmit o mică parte din nemurire. Așa fac fructele pomului vieții din

grădina Raiului care sunt 12 la număr.

Arborele cosmic în tradiția creștină: Crucea Răstignirii

Originea mitului arborelui vieții și a arborelui cunoașterii se află în cultura egipteana, cu mult inainte de

apariția creștinismului. Biserica creștina le-a preluat și le-a reinterpretat simbolul în concordanța cu

ambițiile ei doctrinale. În tradiția creștină arborele cosmic este Crucea Răstignirii lui Iisus Hristos. Crucea,

lucrată din lemnul arborelui binelui și răului, se substitue arborelui cosmic. Pomul vieții este asociat cu

manifestarea divină. Aceasta întrucât se observă o reluare de simboluri între arborele primului legământ

(pomul vieții) despre care vorbește Facerea, și arborele crucii, sau arborele noului legământ, care

mântuiește omul. Isus însuși este Pomul Vieții, leacul bolii păcatului și morții. La începutul Facerii este

descrisă creația lumii vegetale: "Și a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi

plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era pomul vieții și pomul cunoașterii

binelui și răului". Cunoașterea îi aparține divinității, făcând obiectivul unei interdicții divine. Din lipsă de

discernământ omul încalcă interdicția divină, culegând fructul oprit. El își descoperă noua condiție: este

vulnerabil, gol, sortit suferinței și morții. Este alungat din Rai, luat de lângă pomul vieții, care este copacul

nemuririi. Legământul cu veșnicia este încălcat, iar legătura este restabilită odată cu venirea Fiului în

lume, pentru a elibera omul de păcat. Acesta sădește Biserica universală, după ce a pătimit pe cruce, a

murit și a înviat.

Astfel, crucea, înălțată pe un munte - Golgota -, în centrul lumii, reia în totalitate străvechea imagine a

arborelui cosmic sau al lumii. De altfel în iconografia creștină apare frecvent imaginea crucii cu frunze

sau a arborelui-Cruce, unde regăsim în despărțirea primelor două ramuri simbolistica furcii și a

reprezentării ei grafice (litera "Y") sau a unicului și a dualului.

De remarcat e că Însuși Hristos devine prin metonimie arbore a lumii, axă a luminii.

Simbolul "sădirii" în literatura iudeo-creștină

O trăsătură remarcabilă a literaturii iudeo-creștine e locul pe care îl ocupă în cadrul acesteia Biserica.

Biserica lui Hristos este văzută ca "sădire". Tema sădirii este prezentă atât în Vechiul Testament cât și în

Noul Testament. Astfel, în scrierea apocrifă Înălțarea lui Isaia este vorba de "plantația care o vor fi plantat

cei 12 Apostoli ai Prea-Iubitului" (IV,3). Ignatie din Antiohia (zis "Teoforul") prezintă de două ori cuvântul

"sădire": "îndepărtați-vă de buruieni pe care nu le cultivă Iisus Hristos pentru că ele nu sunt sădite de

Tatăl" (Filadelfieni III, 4); "fugiți de plantele rele parazite ; ele poartă un fruct care aduce moartea;

acestea nu sunt sădite de Tatăl" (Tralieni IX, 1). Odele lui Solomon prezintă texte semnificative: "Fericiți,

Doamne, cei ce sunt sădiți în pământul tău și pentru care este un loc în raiul tău", căci, "temeliile mele au

fost puse în mâna Domnului căci El este Cel care m-a sădit. El a pus rădăcina, a întărit-o ... și fructele Sale

există în vecii vecilor... Dar Domnului îi revine slava sădirii și culturii Sale, a frumoasei sădiri a dreptei

Sale, a frumuseții sădirii Sale" (XXXVIII,17-21).

Toate aceste texte evocă același simbol subiacent. Sădirea desemnează realitatea colectivă: ea este

sădită de Dumnezeu; ea cuprinde plante numeroase; ea umple Raiul. Aceasta sădire reprezintă Biserica

alcătuită din numeroase răsaduri. Aceste răsaduri sunt fiecare un individ. Sădirea lor în Rai corespunde

Botezului. Ea îi face membri ai Bisericii. Această sădire este, în grade diferite opera Tatălui, a Domnului, a

Apostolilor. Sădirii Tatălui i se opun buruienile, pe care Tatăl nu le-a sădit. Este vorba de tema catehezei

iudeo-creștine, moștenită din cateheza evreiască care apare deopotrivă în iudeo-creștinismul ortodox ca

și în cel heterodox.

Această temă este prezentă în opera apologeților greci și latini. La Tertullian sădirea desemnează

realitatea colectivă. Ea este sădită de Dumnezeu și cuprinde mlădițele numeroase care sunt din belșug în

tot Raiul: "profită de ocazia fericirii nebănuite căci tu, care nu ești în fața lui Dumnezeu decât o poți

deveni acel arbore , care nu va vedea nici focul nici securea". Aceeași idee este prezentă la Clement

Alexandrinul, apoi la Origen, Ciprian al Cartaginei și la alți apologeți.

Textele menționate aduc în actualitate imaginea pomului fiind însoțită de simbolistica butucului, a

mlădițelor și vlăstarelor, putem considera că tema "sădirii" pentru a simboliza Biserica lui Hristos se leagă

de cateheza baptismală iudeo-creștină ea însăși inspirată din cateheza evreiască. În creștinismul ulterior

tema va interfera cu alte elemente, cum ar fi cea a grădinii, a paradisului pe care am întâlnit-o deja.

Biserica este paradisul lui Dumnzeu alcătuită din copaci care sunt creștinii sădiți prin botez.

Interferențe simbolice

Tema lui Hristos ca pom al vieții interferează cu cea a arborelui care întruchipează comunitatea

creștinilor. Ambele sunt întâlnite frecvent la Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Iustin Martirul și

Filosoful, Hermas și alții.

Astfel, Iustin Martirul și Filosoful spune că: "Acesta pe care Scripturile Îl arată că după răstignire va veni

iarăși plin de slavă, a avut ca simbol pomul vieții care se zice că fusese plantat în Rai"; iar în altă parte:

"și va fi întocmai ca un arbore plantat la marginea apelor, care își va da roada sa și frunza sa nu va cădea

și toate câte va face îi vor prospera lui".

Iar Clement Alexandrinul spune că: "astfel Moise alegorizând priceperea dumnezeiască a numit-o care a

fost sădit în paradis; acest paradis poate fi și lumea în care au fost sădite toate cele ce au fost create".

La Hermas creștinii sunt asemenea arborilor : "arborii aceștia, pe care îi vezi, sunt locuitorii acestei lumi

(...); în lumea aceasta nu se pot cunoaște nici drepții, nici păcătoșii, ci sunt asemenea unii cu alții.

Precum, adică iarna, arborii sunt la fel, deoarece le-au căzut frunzele și nu se pot cunoaște care sunt

uscați și care sunt verzi, tot astfel nu se pot cunoaște în veacul acesta nici drepții nici păcătoșii ci toți

sunt la fel". De aceea, "pomii care înmuguresc sunt drepții care au să locuiască în veacul viitor, căci

veacul ce va să fie, este vară pentru cei drepți, iar pentru cei păcătoși iarnă (...); căci, precum vara se

arată în chip lămurit roadele fiecărui pom și se cunosc ce fel sunt, astfel și roadele celor drepți vor fi date

pe față și toate vor fi aflate bune în veacul acela".

Așadar, din cele prezentate până aici vedem interferența celor trei teme ale sădirii ca pe un simbol al

Bisericii, al pomului, ca figură a celui botezat, al Pomului vieții ca figură a lui Hristos. Dar toate acestea

aparțin aceluiași ansamblu simbolic care se întoarce la iudaismul precreștin și la iudeo-creștinism.

Motivul Pomului vieții pe monumente funerare din partea dobrogeană a Moesiei Inferior

După ce am precizat semnificațiile atribuite de apologeții greci și latini din mediul greco-roman și iudeo-

creștin, în continuare vom analiza monumentele din partea dobrogeană a Moesiei Inferior care au

reprezentate motivul "Pomului vieții".

Din acest teritoriu provin șapte astfel de monumente, toate funerare, dintre care cinci de la Tomis, iar

două de la Capidava. Șase dintre acestea sunt scrise pe monumente de marmură și una singură pe

calcar. În ceea ce privește limba inscripțiilor, patru sunt în limba greacă, iar celelalte trei în limba latină.

Din punct de vedere cronologic cea mai timpurie provine de la Tomis și datează din secolul I d.Hr., iar

cinci sunt datate la sfârșitul veacului al II-lea d.Hr. și începutul celui următor, iar la una dintre ele

cronologia este incertă.

Stelele descoperite în Moesia Inferior pun în valoare din punct de vedere plastic și cultural un personaj

călare numit "erou" sau "Cavalerul Trac". Acest Cavaler Trac apare reprezentat când la pas, când la

galop, singur sau însoțit de alte personaje, divinități, adoratori sau animale. Cavalerul îndeplinește

diferite acțiuni într-un spațiu în care apar, de regulă, un altar și pomul pe care se încolăcește un șarpe. Îl

vedem, de asemenea, cu hlamida în vânt, că se avântă cu o lance să vâneze mistrețul. De obicei, este

însoțit de un câine. Originea tracică a acestui cavaler, de presupus un zeu chtonic, aniconic, sau în curs

de antromorfizare este discutată, dar s-a precizat că tipul plastic este de origine greco-elenistică.

Cavalerul care s-a bucurat de o devoțiune specială încă din epoca elenistică are o zeitate protectoare,

prin excelență, atotputernică, simbol al nemuririi și al victoriei forțelor binelui asupra celor ale răului și

morții, considerat de credincioșii epocii romane dominus (lat. "stăpân"), aeternus(lat. "veșnic"), sanctus

(lat. "sfânt"), invictus (lat. "neînvins"), ktistes (gr. "întemeietor"); așadar atribute și epitete întâlnite mai

apoi și în doctrina creștină, care au putut facilita adoratorilor înțelegerea acesteia din urmă.

Calul considerat animal solar, apare ca un simbol al imortalității; el evocă apoteoza defunctului, eroizarea

lui. Aceasta este una dintre explicațiile frecvenței reprezentării cavalerului pe altarele funerare. Credința

în nemurire, în viața de apoi, putea fi eventual înfățișată și prin lupta călărețului împotriva animalului.

De remarcat este că șarpele ne face să ne gândim la un zeu vindecător, iar arborele, căruia îi este

juxtapus altarul de sacrificiu, pare a fi de asemenea sacralizat de reptilă ca un arbore al vieții având o

conotație biblică.

Pomul spre care se îndreaptă cavalerul, imagine a arborelui cosmic sau a copacului ca axă verticală a

lumii, simbolizează în tradiția creștină crucea răstignirii lui Iisus Hristos; cu alte cuvinte crucea făcută din

lemnul pomului cunoștinței binelui și răului este identificată sau se substitue Arborelui cosmic ca axă ce

unește lumea terestră de cea celestă. Ea este descrisă ca un arbore veșnic ce stă în mijlocul cerului și al

pământului sprijinind cu tărie universul; este arborele vieții plantat pe Golgota pentru a desăvârși actul

esențial al noii Teologii: prin moarte mântuirea omenirii, biruința vieții asupra morții și a păcatului,

câștigarea nemuririi.

Așadar, cultul cavalerului, prin conținutul lui teologic și iconografic, a vehiculat idei și valori inclusiv

privitoare la valorile vieții apropiate sau compatibile cu doctrina creștină, făcând posibilă înțelegerea și

însușirea mai rapidă a acesteia de către populația locală.

În ultimă instanță, comuniunea ideilor și simbolurilor a reprezintă, după cum am văzut, un aspect esențial

al așa-numitei praeparatio evangelica. Punerea în discuție a acestor imagini-simbol evidențiază

moștenirea spiritualității păgâne și contribuția culturii antice la formarea intelectuală și spirituală a

creștinismului.