ANDRE SCRIMA (1925-2000).ESEU BIO-BIBLIOGRAFIC

Monahismul și paternitatea duhovnicească reprezintă tainele gemene din inima spiritualității creștine răsăritene. Atât pentru observatorul din afară cât și pentru membrul nativ, acest dublet al inițierii în „viața ascunsă în Hristos” (Col 3, 3) și al oficiului „nașterii din Duhul” (In 3, 8) oferă în primul rând o cheie hermeneutică privilegiată de înțelegere a spiritualității creștinismului răsăritean, dând seama, în al doilea rând, de autenticitatea și ortodoxia acestei tradiții. Figura eminentă și inclasabilă care în a doua jumătate a secolului XX se va dovedi a fi deopotrivă martorul, teologul și ambasadorul vitalității acestei tradiții a fost arhimandritul André Scrima.1

Născut la 1 decembrie 1925 în localitatea transilvăneană Gheorgheni, tânărul Andrei venea pe lume într-0 familie de macedo-români cu evidente preocupări intelectuale. A cunoscut încă de foarte tânăr gustul lecturii și propensiunea către însingurare și meditație. Din rațiuni ținând de serviciul tatăului, familia se va muta mai întâi la Orăștie și apoi la Hunedoara, urmând ca în 1942, după decesul neașteptat al tatălui, să se stabilească definitiv la București. Se înscrie la prestigiosul liceu „Gheorghe Lazăr” pe care îl absolvă în 1945, trecând două clase

1 La baza reperelor biografice pe care le oferă următoarele pagini stau datele cuprinse în veritabilul corpus al operei părintelui André Scrima editat până acum. În ordinea apariției (și nu în cronologia vieții părintelui) aceste volume sunt: ANDRÉ SCRIMA, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, prefață de Andrei Pleșu, volum îngrijit de Anca Manolescu, Humanitas, Sibiu, 1996, 213 p. (RA); IDEM, Despre isihasm, volum îngrijit de Anca Manolesc, trad. Maria-Cornelia Ică, Anca Manolescu, Toader Saulea, Sorana Corneanu, Humanitas, București, 2003, 298 p. (DI); IDEM, Comentariu la Evanghelia după Ioan. Capitolele 18-21 (Cartea Patimilor – Cartea Învierii), trad. Anca Manolescu, Humanitas, București, 2003, 159 p.; IDEM, Teme ecumenice, volum îngrijit și introducere de Anca Manolescu, trad. Anca Manolesc, Irina Vainovski-Mihai, Humanitas, București, 2004, p. 232 p. (TE); IDEM, Duhul Sfânt și unitatea Bisericii. „Jurnal” de Conciliu, cuvânt înainte de Olivier Clément, prefață de H.-R. Patapievici, volum îngrijit de Bogdan Tătaru-Cazaban, trad. Măriuca Alexandrescu, Dan Săvinescu, Larisa și Gabriel Cercel, Bogdan Tătaru-Cazaban, Ed. Anastasia, București, 2004, 248 p. (DS); IDEM, Biserica liturgică, volum îngrijit de Anca Manolescu, trad. Anca Manolescu, prefață de Mihail Neamțu, Humanitas, București, 2005, p. 322 p. (BL); Anca Manolescu (ed.), O gândire fără țărmuri: ecumenism și globalizare: Colocviu dedicat lui A. Scrima: București (Colegiul Noua Europă), 24 ianuarie 2004, trad. Anca Manolescu, Miruna și Bogdan Tătaru-Cazaban, Luminița Munteanu, Dan Săvinescu, Humanitas, București, 2005, 252 p. (G); IDEM, Antropologia apofatică, volum îngrijit de Vlad Alexandrescu, Humanitas, București, 2005, 373 p. (AA); IDEM, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, trad. Monica Broșteanu, Anca Manolescu, Humanitas, București, 2008, 420 p. (CI); IDEM, Ortodoxia și încercarea comunismului, volum îngrijit de Vlad Alexandrescu, trad. Vlad Alexandrescu, Lucian Petrescu și Miruna Tătaru-Cazaban, Humanitas, București, 2008, 471 p. (OC); IDEM, Experiența spirituală și limbajele ei, volum îngrijit de Anca Manolescu și Radu Bercea, trad. Anca Manolescu, Humanitas, București, 2008, 357 p. (ES); IDEM, Funcția critică a credinței, prefață, traducere, note și îngrijirea volumului de Anca Manolescu, Humanitas, București, 2011, 305 p. (FC).

1

într-un an. Tot în această perioadă are loc și debutul său cu un articol științific despre optica electronică evidențiindu-și apetitul pentru științele exacte. În același an se va înscrie simultan la Facultatea de Medicină și la Facultatea de Filozofie. După numai un an renunță la medicină și intră sub tutela intelectuală a profesorului Anton Dumitriu (1905-1992), șeful catedrei de Logică și Istoria Filozofiei din cadrul Facultății de Filozofie. Influența acestuia se va concretiza pe două paliere. În primul rând, la îndemnul lui va frecventa și cursurile Facultății de Fizică și Matematică la care nu va renunța decât în 1949 când o va părăsi în pragul licenței pentru a evita susținerea examenului obligatoriu de marxism. Tot în această perioadă deprinde ca autodidact primele elemente de sanscrită și arabă, familiarizându-se cu principalele curente de spiritualitate extrem-orientală.

Anul 1946 marchează turnura decisivă în devenirea spirituală a tânărului student de filozofie și matematică. Prin intermediul profesorului său, a cărui asistent devenise, Scrima va intra în legătură cu o întreagă generație de intelectuali animați în această perioadă de interesul pentru spiritualitatea Bisericii ortodoxe. Să menționăm faptul că perioada anilor ’40 reprezintă pentru istoria intelectuală română perioada așteptatelor decantări. După etapa căutărilor efervescente și a marilor interogații în câmpul religiosului, naționalismului și spiritului specifice interbelicului, în deceniul patru al secolului a avut loc o bifurcație în care curentele de opinie s-au împărțit între „un tradiționalism etno-cultural, zgomotos și potifiant, până la urmă eșuat în echivocul naționalismelor politice, pe de o parte” și „presimțirea tradiției ortodoxe, trăită în credință și deschisă totodată universalității culturii”.2 Din această ultimă tabăra făceau parte și intelectualii în compania cărora va descoperi spiritualitatea creștină răsăriteană în filonul ei cel mai autentic. Spiritul tutelar al acestui grup de intelectuali era Sandu Tudor (1896-1962), inițiatorul grupului de dialog și rugăciune cunoscut cu sub numele de „Rugul Aprins” care va reuni timp de mai mulți ani în incinta mănăstirii Antim din București numeroase personalități ale lumii intelectuale și bisericești ale României interbelice. Ceea ce va transforma acest grup de cercetare și dezbatere cultura-teologică într-o veritabilă mișcare spirituală ortodoxă îl va constitui apariția bătrânului stareț Ioan cel Străin (Kulîghin), un monah de la Optina refugiat în România odată cu retragerea frontului. Acesta va aduce cu sine de la faimoasa vatră rusească de spiritualitate isihastă tradiția „rugăciunii lui Iisus” și a moștenirii paternității duhovnicești. Întâlnirea decisivă a avut loc la una din primele prezențe a tânărului Andrei la întânirile grupului, starețul Ioan fiind cel care-l va aborda direct pe student: „Cine e tânărul acesta? Simt că are nevoie de mine!”

2 RA, p. 135.

2

În 1948 absolvă Facultatea de Filozofie cu o teză de licență despre ”Logos și dialectică la Platon” pentru ca în anul următor să se înscrie la cursurile Facultății de Teologie din București. Tot în acest an este primit ca novice în obștea mănăstirii Antim din capitală. Prin intermediul Antimului și a grupului „Rugul Aprins” îl cunoaște pe părintele profesor Dumitru Stăniloae, deja cunoscut mediului intelectual bucureștean pentru erudiția sa și pentru faptul că era editorul și traducătorul Filocaliei române (la acea dată fiind apărute primele patru volume). Între 1950 și 1953 novicele Andrei se mută la recent înființatul Seminar Monahal Superior de la mănăstirea Neamț unde v-a face parte din corpul profesoral alături de câțiva colegi de la Antim (Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Petroniu Tănase). Întrucât în 1953 seminarul a fost desființiat, novicele Andrei este nevoit să revină în București fiind cooptat în echipa de reorganizare a Bibliotecii Patriarhiei inițiată de patriarhul Iustinian (1901-1977). Pentru un interval de timp despre care nu avem informații clare a urmat o perioadă de intensă asceză monahală la mănăstirea Slatina unde va fi și tuns în monahism la 26 iulie 1956 de către părintele Benedict Ghiuș. În aceeași vară își va lua licența în teologie cu titlul „Schiță a unei antropologii apofatice, în spiritul tradiției ortodoxe” cu calificativul „excepțional”.

Din această perioadă (1950-1956) datează șase scrieri care se pare că au stat la baza intervențiilor orale pe care tânărul Andrei le-ar fi avut în cadrul întrunirilor Grupului „Rugul Aprins”. În „Prolegomene la o ontologie a stadiului monahal (bios angelikos)”3 autorul pledează pentru o înțelegere a vieții monahale ca realitate ontologică care proclamă mai presus de o simplă justificare morală apartenența la o „altă împărăție”. Aceeași stranietate a vieții monahale este descrisă și în „Argument pentru o meditație la votul fecioriei”,4 unde votul castității semnifică pentru monah inaugurarea incoativă a modului de viață angelic. Iar în „Părintele duhovnicesc și ucenicul său”5 se fixează principalele linii ce descriu tema paternității duhovnicești, o temă recurentă în scrierile ulterioare ale părintelui Scrima. Că aceste teme au constituit pentru autorul lor preocupări nu doar de interes intelectual ci mai ales existențial vorbesc numeroasele tușe extrem de profunde și intuitive în care se descoperă mărturia unei experiențe vii (Cum este de pildă și afirmația emblematică din finalul acestui eseu: „Dacă ai descoperit dragostea părintelui tău duhovnicesc, ai descoperit și temeiurile ultime ale bucuriei”). Tot între aceste schițe se mai găsesc două meditații de estetică a icoanei („Pentru o estetică <desigur, transcendentală> a iconografiei bizantine”6 și

3 Editată în OC, p. 25-49. 4 OC, p. 50-55.5 OC, p. 56-60.6 OC, p. 61-71.

3

„Gânduri în fața icoanei”7) și o scurtă meditație biblică despre problemele de teodicee ridicate de Cartea lui Iov („Apocalipsa lui Iov” 8), texte care-l anunță pe exegetul de mai târziu. Între preocupările din această perioadă a tânărului monah au stat și extinsele însemnări pe tema abordării apofatice a antropologiei concretizate parțial în teza de licență în teologie susținută în 1956. În ordinea redactării lor aceste texte sunt: „Notațiuni antropologice”9 (datat către sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950) și „Antropologia apofatică”10 (1951-1952). Această meditație originală venea în continuare monumentalului proiect teologic elaborat deja de părintele Dumitru Stăniloae prin recurgerea la o teologie deopotrivă deschisă problemelor modernității și fidelă tradiției patristice.

Un important moment de cotitură în viața monahului Andrei l-a constituit toamna anului 1956 când la intervenția președintelui Indiei (S. Radhakrishnan)11 obține o bursă de studii la Universitatea din Benares. Confruntate cu presiunea externă autoritățile comuniste îi eliberează pașaportul și permisiunea de a părăsi țara. Printr-o miraculoasă lucrare a Providenței divine avea să se mai întoarcă în patria natală abia peste 45 de ani ocrotit de cumplita prigoană care se va abate asupra tuturor membrilor „Rugului aprins” după numai doi ani de la plecarea sa. Astfel că la 28 noiembrie 1956 decolează către Geneva după o scurtă escală la Belgrad. Înainte de a ajunge în India va rămâne încă cinci luni în Elveția la Chateau de Bossey la institutul ecumenic organizat aici de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Acest interval s-a dovedit a fi foarte rodnic pentru monahul Andrei care meditează acum la destinul comunității pe care o părăsea și la traseul formativ pe care se găsea acum așezat. „Jurnalul din Elveția”12 cuprinde notițele și meditații pe care le va concretiza în originalul eseu intitulat „Simple reflecții despre comunism”13 redactat la Bossey (ianuarie-februarie 1956). Descriind cu luciditate şi empatie, A. Scrima nu face doar o judecată de ordin metafizic. Pentru eruditul călugăr o deconstrucţie ideologică ce rămâne încă în cadrele vreunui construct ideatic nu poate fi numită în nici un caz creştină, în varianta ei riguros ortodoxă. De aceea în judecata creştină a istoriei practică transpoziţia de la deconstrucţie la teodicee: în loc să facă numai un rechizitoriu al atrocităţilor la care a fost supusă istoria sub umbra roşie a revoluţiei bolşevice, autorul nostru suspendă prejudecăţile modernităţii şi practică saltul teologic. Acest principiu îi permite lui Andrei Scrima să spună că ideologia comunistă este esenţialmente hărăzită creştinismului. Cu alte cuvinte, comunismul este o ideologie ce 7 OC, p. 72-79.8 OC, p. 80-92.9 AA, p. 177-371.10 AA, p. 17-174.11 Mai multe amănunte despre acest episod în RA, p. 9-10.12 OC, p. 95-118.13 OC, p. 155-198.

4

gravitează malign în jurul Evangheliei, luând-o nu în râs, ci în răspăr. Sfidând prin chiar natura sa orice definiţie „carteziană”, această ideologie te sileşte să înţelegi „în ce grad este iminentă în istorie Apocalipsa, cât de implicată în timp este veşnicia”. Sumă a unui şir de apostazii succesive, comunismul este un produs al Occidentului care se împlineşte în Orient. Epifanie à rebours, „evanghelie a inexistenţei lui Dumnezeu”, ideologia comunistă maimuţăreşte valorile creştine instalându-se ca sens, pol şi caricatură a istoriei.

La începutul anului 1957, după două scurte escale la Paris și în Grecia, vizitând inclusiv muntele Athos, pornește către New Delhi. Un fapt semnificativ în ordonarea duhovnicească a evenimentelor de mai târziu este escala neașteptată de zece zile pe care monahul Andrei o va face la Beirut unde cunoaște un grup de laici ortodocși cultivați și dornici de a cunoaște mai mult despre viața monahală autentică – echivalentul „libanez” a grupului lăsat în urmă la București. Într-adevăr, doi ani mai târziu, în 1959, grupul de tineri ortodocși îi vor cere să organizeze după principii monahale tradiționale mănăstirea „Sfântul Gheorghe” din Deir-el-Harf, al cărui viețuitor și părinte duhovnicesc v-a fi în decursul anilor 1960-1970. Așteptările și primele impresii de la pășirea pe continentul indian vor fi fixate în cele câteva intrări de jurnal finalizat în 1957 la Benares („Jurnal din India”14). De altfel, șederea lui Andrei Scrima în India se va concretiza în lucrarea de doctorat pe care o va susține în 1959 cu titlul ”«Ultimul».Conotațiile metodologice și epistemologice potrivit Advaita-Vedanta”. Pe lângă preocupările legate de înțelegerea cât mai autentică a luxuriantei culturi și spiritualități indiene din această perioadă datează și două texte exclusiv teologice. Primul text, datat „Benares, 1957” poartă titlul „Biserica Ortodoxă. Relațiile cu Biserica Catolică și reacția ei după impactul comunismului”15. Al doilea text, intitulat „Survenirea filocalică în Ortodoxia română”,16 finalizat în august 1958 și publicat în numerele 3 și 4 ale revistei Istina, reprezintă dovada atât a erudiției teologice a monahului Andrei cât și calității sale de martor și teolog al marelui eveniment filocalic ce survenise în Ortodoxia română la jumătatea secolului XX. Filocalia este, în această accepțiune deopotrivă academică și mărturisitoare, o tradiție vie, izbucnind la răstimpuri la suprafața istorie „din fluxul neîntrerupt al vieții contemplative prezente în adâncurile Bisericii”. De aceea, în virtutea acestei dinamici vii, tradiția filocalică e definită de o „admirabilă plasticitate internă, care-i permite să cuprindă, pe parcurs, elemente noi, să-și ajusteze, ceva mai târziu, conținutul, să-și redistribuie moștenirea potrivit exigențelor timpului – ale unui timp harismatic –, rămânând totodată identică cu ea însăși” (p. 237). Renașterea interesului pentru viața isihastă și pentru aproprierea 14 OC, p. 119-152.15 OC, p. 201-227.16 OC, p. 231-324.

5

spiritualității filocalice apare în cultura românească contemporană ca rod al renașterii patristice. Însă evenimentul în sine este constituit de trei elemente – editarea, viața de rugăciunea și binecuvântarea părintelui duhovnicesc: „Înflorirea Filocaliei românești se situează la convergența unei reafirmări a mărturiei scrise și a înoirii vieții de rugăciune: or, tocmai această «coincidență» este semnul autenticității sale. În anii ’40, cercurile în care se întâlneau laici și călugări au înviat, în lumina învățăturilor Părinților, căutarea Rugăciunii inimii până în ziua în care a fost primită binecuvântarea venită din descendența starețului Paisie. Clipa de plenitudine era din nou atinsă” (p. 266). Textul publicat purta semnătura anonimă „un monah al Bisericii Ortodoxe Române” însă la fel de bine se potrivește sintagma prezentă în articolul propriu-zis redactat din „poziția de martor al unei renașteri filocalice în Biserică” (p. 278). Înainte de finalizarea doctoratului, în noiembrie 1958 Scrima mai redactează un „Eseu despre spiritualitatea liturgică a Bisericii Ortodoxe de Răsărit”17.

Reîntors la Paris în 1960 Andrei Scrima cere cetățenia franceză obținând-o prin redactarea unei teze de doctorat despre „Gradele apofazei”, și tot de acum începe să se semneze cu numele de André Scrima. Anul următor marchează marea întâlnire a părintelui André cu patriarhul ecumenic Athenagoras (1886-1972). Pe fondul convocării de către papa Ioan XXIII a Conciliului Vatican II, patriarhul ecumenic era în căutarea unui om al Bisericii în care erudiția, viața duhovnicească și deschiderea pentru dialog să coincidă și care să poată reprezenta tronul patriarhal la lucrările Conciliului. Apariția unui colaborator de talia părintelui André se adăuga astfel la sentimentul patriarhului că se afla în preajma unui mare eveniment eclezial. Acest mare eveniment se va consuma la 7 decembrie 1965 când printr-o declarație solemnă patriarhul Athenagoras și papa Paul VI au ridicat anatemele reeciproce aruncate în 1054, făcându-se un pas important către refacerea unității. La doi ani de la acest eveniment istoric părintele va publica în germană un articol în care analizează destinul și responsabilitatea comune pe care creștinii îl au în societatea occidentală: „Ortodocși și catolici. Situația lor specială în cadrul dialogului «oikumenei» creștine”.18 Ca arhimandrit al patriarhului ecumenic și ca oaspete obișnuit în birourile pontificale, părintele André a fost unul dintre artizanii discreți ai acestei întâlniri istorice. În calitate de „delegat plenipotențial” al tronului patriarhal la ședințele Conciliului, părintele André a făcut parte din boxa observatorilor având chiar câteva intervenții în timpul sesiunilor III și IV în care oferea spre dezbatere poziția teologiei ortodoxe.

17 OC, p. 327-385.18 DS, p. 89-106.

6

Perioada anilor ’60 a fost una foarte rodnică atât în ce privește implicarea sa în diplomația bisericească – refăcând de nenumărate ori traseul Beirut – Istambul – Paris – Roma –, cât și din punct de vedere al scrierilor teologice. Astfel de la începutul anilor ’60 ni s-au păstrat un text despre „Monahismul ortodox: istorie, tradiție, spiritualitate” redactat în 1961-1962, după notița autorului, „între Occident și Orient, între Paris și Deir-el-Harf (Liban)”19, un scurt eseul cu titlul „Reflecții asupra Bisericii Ortodoxe”20 și remarcabilul eseu despre locul și funcția pe care monahismul îl ocupă în Biserica Ortodoxă („Monahul în interiorul misterului unității”21). Cu ocazia aniversării unui mileniu de existență a vieții monahale, în 1963 au avut loc importante manifestări la muntele Athos. Ca delegat patriarhal, părintele a participat atât la aceste serbări athonite cât și la congresul de studii organizat la Veneția în septembrie 1963. Pe lângă mesajul patriarhului ecumenic, părintele André a mai contribuit la ședințele congresului cu două studii erudite. Primul structurează elementele specifice ale vieții monahale în ipostasa ei athonită, fiind redactat în insula Halki în 26-31 august 1963: „Reflexii despre ritmurile și funcția tradiției athonite”22 Iar al doilea studiu vorbește despre relațiile desfășurate de-a lungul secolelor între „Români și muntele Athos”.23 Tot în legătură cu aniversarea unui mileniu de monahism ortodox vorbesc alte două texte redactate în același an. Ni s-a păstrat raportul înaintat către patriarhul Athenagoras despre lucrările congresului24 dar și un text redactat la începutul lunii august la mănăstirea din Deir-el-Harf, indicație ce dovedește încă o dată uimitoarele itinerarii prin care părintele André înțelegea să-și înmulțească talanții: „Un mileniu monastic. Marea Lavră a Athosului 963-1963. Sensul, comemorarea, importanța sa ecumenică”25

De implicarea părintelui Scrima în viața comunității monahale de la Deir-el-Harf se leagă și monumentalul „Comentariu integral la Evanghelia după Ioan” realizat pe viu înaintea acestui auditoriu libanez. Primele 17 capitole au fost explicate între 1964 și 1964, iar capitolele 18-21 două decenii mai târziu între sfârșitul anului 1985 și începutul anului 1986. Acest comentariu reprezintă cea mai extinsă scriere a părintelui André deși faptul că a fost realizată prin expunere orală fără alte intervenții din partea exegetului nu o încadrează între textele riguros academice. Pentru că, într-adevăr, avem aici parte de o lectură monastică a Evangheliei, de o „hermeneutică în act” în care dispoziția contemplativă și urmărirea 19 DI, p. 23-61.20 DS, p. 27-37.21 André Scrima, „A l’interieur du mystère de l’unité: le moine” în volumul L’Église en plénitude, Desclée de Brouwer, 1962, p. 186-212. 22 DI, p. 158-192.23 DI, p. 193-204.24 DI, p. 276-287.25 DI, p. 243-275.

7

traseelor duhovnicești pe care te înscrie textul scripturistic se îmbină cu o uimitoare putere de intuiție și relaționare. De aceea, departe de a fi un text erudit, comentariul – după afirmația autorului – se prezintă cu „inevitabilele repetiții și chiar cu unele imperfecțiuni de expresie pe care, din lipsă de timp, nu am ajuns să le îndreptăm pe de-a-întregul.” Ferindu-se deci de a revendica pentru sine pretențiile exhaustivității, părintele André pledează aici pentru o deschidere comprehensivă către infinitatea de sensuri și intuiții ale textului sacru: „odată ce a fost deschisă «întru cunoaștere», cartea sfântului Ioan nu se mai închide la loc, după cum nici cunoașterea pe care o împărtășește nu are a se mai sfârși.”26

Articolele și studiile din a doua parte a anilor ’60 se leagă aproape în totalitate de reflexiile teologice pe marginea Conciliului Vatican II. În această perioadă se încadrează tematic textul nedatat al conferinței cu titlul „Fundamentele ecleziologiei răsăritene”.27 În septembrie 1964 părintele André a susținut în fața altor reprezentanți ai Bisericilor ortodoxe o scurtă conferință cu titlul „Perspective ortodoxe asupra Conciliului Vatican II”28, punctând atât evoluțiile teologice care în teologia catolică au dus la inițierea acestui Conciliu cât și criteriul autenticității pe care perspectiva ortodoxă îl impune oricărui eveniment eclezial, anume maniera în care Biserica va reuși „să transpună Conciliul în viață”. În aceeași manieră sunt scrise alte trei texte despre trei constituții conciliare: „Constituția dogmatică «Lumen Gentium»: câteva reflecții ortodoxe”29, datat aprilie 1965, „O lectură ortodoxă asupra constituției pastorale «Gaudium et spes»”30 și „Revelație și tradiție în constituția dogmatică «Dei verbum»: o privire ortodoxă”31 (1968). Pe durata desfășurării Conciliului părintele André a fost nu un simplu diplomat preocupat de politica eclezială, ci mai ales un gânditor viu atent la „semnele vremurilor” și la subtilitățiile tradițiilor teologice occidentale. Mărturie despre acest fapt stau numeroasele însemnări cuprinse sub titlul „Jurnal de Conciliu” din care o parte au fost editate.32

Părintele André Scrima a făcut parte începând cu anii ’60 și din Academia Internațională de Științel Religioase, deținând chiar funcția de vicepreședinte al acesteia în intervalul 1966-1968. De la colocviul cu titlul Duhul Sfânt și Biserica al acestei academii ținut în mai 1966 se păstrează intervențiile pe care părintele André le-a avut după expozeurile unor mari teologi contemporani.33 Tot în cadrul acestui colocviu se pare că a fost

26 CI, p. 7.27 DS, p. 38-8628 DS, 109-117.29 DS, 118-143.30 DS, p. 144-159.31 DS, p. 161-183.32 DS, p. 211-231.33 DS, p. 187-197.

8

rostită și conferința „Despre Biserică și Scriptură. Tradiție și tradiții”.34 De fiecare dată replicile părintelui vin cu eleganța specifică și cu predilecția de a răspunde din prisma tradiției răsăritene căreia reușea să-i evidențieze toate nuanțele. Aceeași metodologie a nuanțelor dublată de avantajul de a veni dintr-o tradiție autentică reiese și din eseul „Palamism și teologie catolică” (nedatat).35 Intervalul de doi ani în care a îndeplinit funcția de vicepreședinte al Academiei coincide simetric cu interimatul profesoral la centrul dominican de studii Le Saulchoir. De cultura teologică și de mărturia pe care părintele André o aducea depinde în mod direct interesul pe care câțiva teologi dominica îl vor dezvolta pentru opera sfântului Maxim Mărturisitorul (580-662). Astfel, în urma cercetărilor aprofundate aceste cercetări s-au concretizat în deceniul următor în trei mari monografii care au relansat studiile maximiene semnate de Christoph von Schönborn36, Alain Riou37 și Juan Miguel Garrigues38.

Sfârșitul anilor ’60 îl găsește pe părintele André ca pe un personaj obișnuit al colocviilor de teologie din Europa Occidentală, fapt datorat atât erudiției și farmecului cu care a știut să vorbească despre spiritualitatea și teologia răsăriteană, cât și calității sale de reprezentant al patriarhului ecumenic. Fără a renunța însă la aceste itinerarii europene, părintele își concentrează eforturile în perioada ce va urma în spațiul oriental. Avea acum la dispoziție mai mult timp pentru a se ocupa de comunitatea monastică de la Deir-el-Harf, de creșterea duhovnicească a monahilor de aici, întrucât în sânul aceste comunități primise și hirotonia întru preot din partea episcopului local. Stă mărturie despre despre acest fapt expunerea din primăvara anului 1969 adresată cateheților maroniți pe tema „Omul renăscut din Duh în viața liturgică”.39 Un an mai târziu, părintele André va face parte din corpul profesoral al Universității catolice din Beirut, funcție pe care o va ocupa până în 1989. În cadrul Facultății de Teologie din cadrul Universității din Beirut, părintele André va preda în intervalul 1971-1974 cursul de teologie ortodoxă, urmând ca după transformarea acesteia în 1974 în Facultatea de Științe Religioase să predea aici filozofie comparată. Primul curs pe care îl va ține aici în anul universitar 1970-1971 va avea ca temă tradiția isihastă: „O expunere sintetică a isihasmului”40. Caracterul sintetic al cursului stă în faptul că prezentarea evoluției istorice a spiritualității isihaste este dublată de o amplă secțiune dedicată teologiei isihasmului. 34 DS, p. 205-20835 DS, p. 198-203.36 Sophrone de Jérusalem. Vie monastique et confession dogmatique¸Beauchesne, Paris, 1972.37 Le mond et l’Eglise selon Saint Maxime le Confesseur, Beauchesne, Paris, 1973.38 Maxime le Confesseur: la charité, avenir divin de l’homme, Beauchesne, Paris, 1976.39 BL, p. 25-44. 40 DI, p. 62-151.

9

Din această ultimă prespectivă isihasmul este prezentat ca o tradiție deschisă, vie care continuă și în prezentă să fie întrupată de anumite persoane. Departe de a fi o deviere de la linia ortodoxiei tradiționale, isihasmul gravitează către inima Bisericii, celebrând în grad eminent taina împărtășirii omului de lucrările lui Dumnezeu și a profetismului eshatologic care inaugurează încă de pe acum realitatea definitivă a Împărăției lui Dumnezeu. Părintele Scrima va activa și în cadrul Universității maronite „Saint-Esprit” din Kaslik (la nord de Beirut) aproximativ în aceeași perioadă, îndeosebi în cadrul Institutului superior de liturgică. Astfel în același an universitar în care preda la Beirut teologia isihasmului, ținea la Kaslik cursul despre „Teologia oficiului liturgic bizantin”.41 Același cursul îl va ține cu unele mici modificări și în anul universitar 1972-1973 în cadrul aceluiași institut, iar în cursul anului 1971-1972 va preda aici „Epifania în tradiția liturgică bizantină”42. Un an mai târziu va ține aici cursul despre „Oficiul liturgic al Cincizecimii. Analiză structurală și tematică”.43 Se pare că tot din această perioadă datează și scurta notiță nedatată despre „Funcția limbajului liturgic”.44 După încheierea acestor cursuri de teologie liturgică, accentul se mută în direcția problematicii prezenței faptului religios în societatea modernă secularizată. Din această categorie fac parte cursurile ținute în Beirut în a doua jumătate a deceniului opt. În cadrul Universităţii Catolice Saint-Joseph din Beirut (1839) s-a înfiinţat către sfârşitul anilor 1970 un Institut de Studii Islamo-Creştine. La baza acestei iniţiative s-a aflat un grup de profesori, doi creştini şi doi musulmani: pr. Augustin Dupré La Tour şi părintele André Scrima, din partea creştinilor şi Yusuf Ibish şi Hisham Nashabé, din partea musulmanilor. Demersul lor s-a concretizat în dezbateri pe teme religioase propuse în variantă „dublă”, tematica fiind tratată de un profesor musulman şi de unul creştin, din punctul de vedere al celor două tradiţii. Fiecare profesor asista la prelegerea colegului său şi intervenea, eventual, cu observaţii şi comentarii comparative, două dintre aceste cursuri aparţinând părintelui André Scrima, din anii 1977 şi 1980. Ca preambul și salutare a înființări acestui institut părintele a alcătuit un eseu în care analizează contribuția celor două religii de filiație abrahamică la critica și rezolvarea problemelor contemporane: „O «Facultate de Științe Religioase» în spațiul uman și cultural al Libanului și al Orientului Apropiat”.45 Primul curs ținut în primăvara lui 1977 poartă titlul de „Ideologie și utopie”46 și analizează tentația care amenință orice instituție religioasă care nu-și păstrează propria autenticitate în

41 BL, p. 45-118.42 BL, p. 119-175.43 BL, p. 176-315.44 BL, p. 316-319.45 TE, p. 161-188.46 FC, p. 214-304.

10

întâlnirea cu ordinea modernității. Ideologizarea religiei şi instituţiei religioase înseamnă intrarea acestora în logica modernităţii seculare. Ideologia în sine reprezintă o identificare a autorităţii spirituale cu puterea temporală, exercitate ambele de aceeaşi instanţă religioasă. „Ideologia este, în primul rând, un concept negativ prin care sunt denunţate falsa conştiinţă a unei epoci, iluzia, formele de gândire sau structurile instituţionale cu ajutorul cărora se încearcă escamontarea realului pentru ca ordinea instalată să-şi poată prelungi starea de dominaţie sau durata în sens calitativ” (p. 260-261). Al doilea curs ținut în acest cadru în 1980 pornește de la întrebarea „Conştiinţa credinţei exercită ea o funcţie critică faţă de «ordinea lumii»?”47 În stilul caracteristic, cu interminabile volute explicative şi cu preţiozităţi culturale, părintele Scrima începe prin a analiza în amănunt atât faptul religios cât și ordinea seculare. Este aleasă în mod deliberat sintagma „conştiinţa credinţei” din raţiuni deopotrivă ecumenice şi tehnice. Întrucât argumentul dezbaterii urmează să atingă atât critica formelor instituţionale osificate ale religiei, în general, cât şi să ofere deschiderile unui dialog interreligios, se folosesc în mod intenţionat termeni cât mai neutri. „Credinţa”, ca semn prin excelenţă al tuturor religiilor abrahamice, reprezintă pivotul conceptual din care Scrima pare să îndrepte o critică asupra societăţii şi culturii moderne. „Credinţa se iveşte din nou ca un meteorit, ce nu mai poate fi integrat în sistem, care nu mai respectă şi nu mai vrea să asculte zumzetul lumii, care face să explodeze atâtea situaţii, atâtea structuri, atâtea previziuni, socotite solide, ale lumii pe care o numim civilizată, cea la care aspiră întreaga planetă” (p. 27) „Credinţa” interpelează conştiinţa istorică a omenirii de pe poziţia unei alterităţi radicale, mai exact din perspectiva unei interpelări (revelaţii) divine, deci extra-mundane. Credinţa este astfel locul unei duble interpelări. În primul rând o interpelează Dumnezeu, „Altul Absolut, care însă vine până la om în actul revelaţiei. O interpelează de asemenea lumea, care e şi ea o alteritate, un «altul» în raport cu Dumnezeu şi în raport cu omul, dar stând în aceeaşi relaţie cu Dumnezeu” (p. 104). Când credinţa este autentică, adică vie, atunci ea e deschisă la ambele interpelări. De aceea nu e de conceput o critică a ordinii mundane din partea unei credinţe care nu şi-a găsit punctul de autenticitate. Conştiinţa credinţei este chemată la un act de discernământ. Ea „vede în istorie urma lui Dumnezeu; în binele şi în răul istoriei, citeşte amprenta Lui. Are darul Lui, are semnele, instituţiile, tradiţia care îi permit să discearnă cum se întipăresc urmele divinului în planul istoriei” (p. 115). În cadrul aceluiași departament de studii islamo-creștine, simultan cu prelegerea despre ideologie și utopie, părintele a ținut și două cursuri despre limbajul care descrie experiențele religioase

47 FC, p. 19-213.

11

în creștinism și islam: „Experiența spirituală și limbajul său. Tradiția creștină” (1977-1978)48 și „Experiența spirituală și limbajul său. Creștinism și islam” (1978-1979).49 Aceste două cursuri reprezintă probabil reflecțiile cele mai profunde și erudite din întreaga operă a părintelui în ceea ce privește analiza faptului religios în două din principalele religii ale lumii. Deși tema experienței spirituale se referă la evenimente personale, intime și apofatice, exegetul încearcă să iasă din nebuloasa subiectivității arătând liniile specifice de raționalitate care descriu aceste experiențe în religiile monoteiste. Ceea ce ne propune în aceste cursuri este o hermeneutică riguroasă a faptului religios din perspectiva aventurii, a itineranței nesfârșite pe calea deschisă de experiența spirituală.

Începând cu 1970 părintele Scrima va călători și în America atât la invitația lui Mircea Eliade cu care a avut câteva întâlniri, cât mai ales în calitate de consultant științific la Rothko Chapel Foundation (Houston, Texas) instituție patronată și finanțată de celebra familie John și Dominique de Menil. În 1973 sub egida acestei instituții s-a organizat colocviul internațional „Moduri tradiționale de contemplație și acțiune”. În cadrul acestei întruniri părintele André a susținut referatul „Tradiția isihastă: o cale contemplativă creștin-ortodoxă”50 revizitând o temă adeseori tratată exemplar până la acea dată. Lucrările acestui colocviu au fost publicate în 1977 într-un volum colectiv (Contemplation and Action in World Religions), introducerea aparținând de asemenea părintelui André.51

Ultima parte a anilor ’70 și aproape întreg deceniul al noulea a reprezentat în biografia părintelui André etapa întâlnirilor și reflecțiilor pe seama diversității religioasă și a misiunii pe care marile religii ale lumii le au în fața crizelor aduse în societatea de tip occidental de globalizare, relativism posmodern, secularizarea controlată politic și fenomenul migrației de popoare. Ca pol gravitațional al acestor întâlniri a fost desigur fundația Menil din Houston dar nu numai. Astfel din toamna anului 1978 datează însemnările după o conferință rotită pe tema dansului sacru: „Și dacă la început a fost dansul?”52 Un an mai târziu centrul fundației de Menil a primit vizita lui Dalai Lama. În calitate de consilier științific al fundației, părintele André ne-a lăsat trei texte care acompaniază fericit atmosfera din jurul acestei vizite: „Capela Rothko: întâlnire cu Dalai-Lama”53, „Propunere de program pentru vizita lui Dalai-Lama la capela Rothko”54 și „Sinopsis al întâlnirii de după-amiază cu 48 ES, p. 21-193. 49 ES, p. 195-251.50 DI, p. 205-224.51 TE, p. 189-195.52 TE, p. 202-204.53 TE, p. 205-212.54 TE, p. 213-216.

12

Dalai-Lama”55. În spiritul acestor dezbateri pe tema ecumenismului și dialogului interreligios se înscriu și alte câteva texte publicate în anii ’80 cum este de pildă articolul „Ierusalim: reflecții asupra unei cetăți «unice și universale» pentru tradițiile monoteiste”56 (1980). Alte două scurte prelegeri pe teme ecumenice datează din 1985: „Hristos și religiile necreștine”57 (februarie) și „Religii ale mântuirii și mântuire în Iisus Hristos”58 (mai).

Un fapt deosebit de important pentru biografia părintelui André a avut loc în 1991 când primește o invitație la New Delhi. Pentru monahul obișnuit a-și înțelege itineranța aproape neverosimilă pe toate continentele devenea limpede că providența divină trasa în existența lui o nouă tușă decisivă. Cercul inaugurat în noiembrie 1956 se închidea prin aceeași poartă a Indiei. Astfel stând lucrurile, revine în București în chiar acel an. Odată întors în țară, va desfășura o activitate relativ retrasă în jurul unui mic grup de prieteni și îndeosebi în jurul institutului de studii avansate Colegiul „Noua Europă”. Pe lângă cele câteva interviuri și comentarii în marginea anumitor evenimente religioase, o singură lucrare importantă mai ocupă această ultimă etapă din viața părintelui André. Aceasta este volumul publicat în 1996, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană. Minunata aventură spirituală care începuse la jumătatea anilor ’40 cu grupul „Rugul Aprins” își afla în sfârșit deznodământul în inspiratul act hermeneutic pe care părintele André îl întreprinde în marginea Scrisorii adresată de părintele Ioan cel Străin fiilor săi duhovnicești de la mănăstirea Antim în toamna anului 1946. Cel mai tânăr dintre membrii grupului scapat miraculos înainte de întețirea prigoanei comuniste se întorcea pentru a pecetlui fenomenul duhovnicesc de la Antim scriindu-i teologia și înscriindu-l în canonul Tradiției filocalice răsăritene. Părintele André Scrima a murit la data de 19 august 2000 și a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica de lângă București.

Personalitate complexă, înzestrată cu o erudiție copleșitoare și o locvacitate deconcertantă, fin observator al fenomenului religios și cunoscător profund al Tradiției teologice răsăritene, părintele André Scrima pare desprins mai degrabă dintr-o frescă bizantină în care nuanțele cochetelor sale excentricități, culorile unui suflet arzător pentru tainele credinței și arabescurile erudiției polivalente se topesc în silueta unui inclasabil – ca orice monah autentic – părinte duhovnicesc din a doua jumătate a secolului XX.

55 TE, p. 217-218.56 TE, p. 29-72.57 TE, p. 73-87.58 TE, p. 88-103.

13

Bibliografie

1. IOAN I. ICĂ JR, Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Deisis, Sibiu, 2008.

2. MARIUS OPREA, Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu și taina Rugului Aprins, Humanitas, București, 2008.

3. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, Sibiu, 2002.4. ANDRÉ SCRIMA, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția

răsăriteană, prefață de Andrei Pleșu, volum îngrijit de Anca Manolescu, Humanitas, Sibiu, 1996.

5. IDEM, Despre isihasm, volum îngrijit de Anca Manolesc, trad. Maria-Cornelia Ică, Anca Manolescu, Toader Saulea, Sorana Corneanu, Humanitas, București, 2003.

6. IDEM, Comentariu la Evanghelia după Ioan. Capitolele 18-21 (Cartea Patimilor – Cartea Învierii), trad. Anca Manolescu, Humanitas, București, 2003.

7. IDEM, Teme ecumenice, volum îngrijit și introducere de Anca Manolescu, trad. Anca Manolesc, Irina Vainovski-Mihai, Humanitas, București, 2004.

8. IDEM, Duhul Sfânt și unitatea Bisericii. „Jurnal” de Conciliu, cuvânt înainte de Olivier Clément, prefață de H.-R. Patapievici, volum îngrijit de Bogdan Tătaru-Cazaban, trad. Măriuca Alexandrescu, Dan Săvinescu, Larisa și Gabriel Cercel, Bogdan Tătaru-Cazaban, Ed. Anastasia, București, 2004.

9. IDEM, Biserica liturgică, volum îngrijit de Anca Manolescu, trad. Anca Manolescu, prefață de Mihail Neamțu, Humanitas, București, 2005.

10. Anca Manolescu (ed.), O gândire fără țărmuri: ecumenism și globalizare: Colocviu dedicat lui A. Scrima: București (Colegiul Noua Europă), 24 ianuarie 2004, trad. Anca Manolescu, Miruna și Bogdan Tătaru-Cazaban, Luminița Munteanu, Dan Săvinescu, Humanitas, București, 2005.

11. IDEM, Antropologia apofatică, volum îngrijit de Vlad Alexandrescu, Humanitas, București, 2005.

12. IDEM, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, trad. Monica Broșteanu, Anca Manolescu, Humanitas, București, 2008.

13. IDEM, Ortodoxia și încercarea comunismului, volum îngrijit de Vlad Alexandrescu, trad. Vlad Alexandrescu, Lucian Petrescu și Miruna Tătaru-Cazaban, Humanitas, București, 2008.

14

14. IDEM, Experiența spirituală și limbajele ei, volum îngrijit de Anca Manolescu și Radu Bercea, trad. Anca Manolescu, Humanitas, București, 2008.

15. IDEM, Funcția critică a credinței, prefață, traducere, note și îngrijirea volumului de Anca Manolescu, Humanitas, București, 2011.

15