Partea I. Noţiuni de baza privind practicarea alpinismului

Capitolul I. Generalităţi

1. Scurt istoric al alpinismului

Istoria alpinismului se confundă cu istoria descoperirii şi cuceririi munţilor înalţi; ea constituie o fază a cunoaşterii planetei noastre.

Faptul că în antichitate şi în evul mediu oamenii aveau teamă de munţii înalţi, puţin primitori din cauza climatului lor aspru şi a violentelor fenomene meteorologice, a făcut ca această parte a pămîntului să nu fie cercetată. Mai mult chiar, ea a fost socotită locuinţa fiinţelor supranaturale (zei şi demoni), care guvernau, după concepţia celor vechi, fenomenele naturale, la a căror explicaţie ştiinţifică nu se ajunsese.

Cine a urcat primul pe munte, nu se ştie. În istoria alpinismului se aminteşte însă de traversările pe care armatele romane le-au făcut peste Alpi, de senzaţionala trecere peste aceiaşi munţi a armatei cartagineze comandate de Hannibal (armată care cuprindea şi cîteva zeci de elefanţi), de ascensiunea lui Petrarca pe Mont Venteux în secolul al XIV-lea şi de alte ascensiuni ale unor izolaţi îndrăzneţi. Dintre aceştia merită a fi menţionat în special Antoine de Viile din Dauphine (Franţa), care în anul 1492 face o escaladă pe Muntele Acul, numit şi Muntele Inaccesibil din cauza unui turn de calcare ce alcătuia vîrful său, pe care nu se urcase nimeni. Antoine de Ville a făcut ascensiunea doar pentru a arăta că se poate urca acest munte şi a folosit pentru aceasta şi mijloace artificiale (scări de lemn). Fapta izolată a acestui precursor al alpinismului nu poate fi socotită totuşi ca punct de plecare, sute de ani după aceea nemaigăsindu-se imitatori.

Alpinismul ca sport s-a născut către sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cînd, după îndemnul unui om de ştiinţă elveţian, Horace Benedict de Saussure, doi francezi din Chamonix — Balmat şi Paccard — reuşesc sa urce la 8 august 1786, pentru prima oară, pe Mont Blanc, vîrful cel mai înalt al Alpilor şi totodată al continentului nostru (4816 m altitudine).

Isprava lor, dar mai ales ascensiunea lui Saussure, condus de Balmat şi însoţit de încă 17 ghizi, din anul următor (3 august 1787) a făcut mare vîlvă, atrăgînd atenţia opiniei publice asupra unei noi activităţi: alpinismul.

În secolul al XIX-lea au fost cucerite toate vîrfurile Alpilor, după care au fost atacate lanţurile de munţi din afara Europei. În Alpi, la urcarea pe versanţii şi crestele dificile, s-au folosit nu numai frînghia şi pioletul, ci şi pitoanele.

Cea mai mare înălţime din lume a fost atinsă tot de alpinismul ştiinţific: o expediţie engleză a urcat în anul 1922 pe muntele Everest la înălţimea de 8 300 m.

În Carpaţii româneşti alpinismul, considerat ca acţiune de escaladare a unor înălţimi, cu metode specializate, a apărut către sfîrşitul secolului trecut, întîrzierea se datoreşte faptului ca munţii noştri, avînd înălţimi medii, au fost în general cercetaţi de om din cele mai vechi timpuri, aşa că nu a fost nevoie de apariţia alpinismului pentru cucerirea lor, cu excepţia unor versanţi mai abrupţi.Printre pionierii alpinismului românesc trebuie amintit Nestor Urechea, care, sub conducerea vînătorilor de capre Gelepeanu şi Butmăloiu, a făcut ascensiunea văilor din Bucegi (Valea Seacă a Caraimanului, parţial, Valea Mălinului, Valea Albă etc.).

Alpinismul tehnic a început să fie practicat la noi tot în masivul Bucegi, cu aproximativ 50 de ani în urmă, dată cînd au luat fiinţă şi primele unităţi de vînători de munte, ca şi primele organizaţii sportive care practicau alpinismul acrobatic.

2. Necesitatea însuşirii alpinismului

Necesitatea însuşirii tehnicii alpinismului de vară şi de iarnă de către militari este uşor de demonstrat. În primul rînd, în munţii noştri, care ating 2 000-2 500 m, nu numai că se găsesc numeroase pante acoperite cu iarbă şi grohotiş (abordabile doar printr-o tehnică alpină temeinică) şi nenumărate pante presărate cu stînci, dar sînt unele vîrfuri, creste şi versanţi de văi care nu se pot escalada decît prin alpinism şi chiar prin alpinism sportiv. De exemplu: valea Arieşului Mare de la Albac la Lăpuş, văile superioare ale Tiselor şi Vişăului, cea a Bistriţei Aurii, valea pîrîului Iada din masivul Bihor, creasta munţilor Rodnei (cu vîrfurile respective), masivul Trascăului, munţii Haţegului etc., fără să mai vorbim de masivii muntoşi din inima ţării — Făgăraş, Bucegi etc.

Pe văile arătate mai sus (cu care se aseamănă multe altele) trecerea din vale la crestele adiacente şi invers, pe distanţe variind între 5 şi 10 km (uneori şi mai mult), nu se poate face altfel decît prin alpinism.

În al doilea rînd trebuie subliniat faptul că iarna în munţii noştri — de la l 600 m în sus — se caracterizează prin aceleaşi fenomene (inclusiv pericole) specifice iernii alpine. Iată de ce alpinismul trebuie considerat ca o categorie de instrucţie de specialitate.

Învăţarea de către militari a tehnicii deplasării în munţi şi a escaladării (ascensiunii) unor obstacole în teren cu caracteristici alpine, folosind cu iscusinţă materialele de alpinism din înzestrare, se realizează în cadrul unor forme de pregătire corespunzătoare, care se completează reciproc, conform programelor respective.

Ceea ce merită o deosebită atenţie din partea celui care vrea să formeze din subordonaţii săi buni alpinişti este metoda cu care le va infiltra, nu atît tehnica alpinismului, care se însuşeşte treptat, cît entuziasmul şi dragostea

pentru satisfacţiile nebănuite pe care le procură această categorie de instrucţie.Trebuie remarcat că în această privinţă instructorul este ajutat de însuşi cadrul în care se execută alpinismul, deoarece sentimentele ce trebuie create se nasc în mod natural. Astfel, îndrăgirea plaiurilor muntoase nu cere decît să le priveşti. Cîte sentimente de admiraţie, de adîncă satisfacţie şi mîndrie patriotică nu pot trezi, în orice om, priveliştea unor vîrfuri uriaşe, a unor pereţi abrupţi, succesiunea fermecată a decorurilor de munte, intrîndurile tainice ale unei peşteri, jocul săltăreţ al izvoarelor, freamătul codrilor de brazi, suşotitul pîraielor zglobii, măreţia unor stînci asemănătoare cetăţilor strămoşilor noştri etc. În faţa unor asemenea frumuseţi oricare om se simte mai stăpîn pe sine, mai mare, mai puternic, iar atunci cînd priveliştea aceasta se desfăşoară sub picioarele sale, ca rezultat al energiei depuse pentru urcarea pînă acolo, omul capătă încredere în forţele proprii, îşi dă seama de multiplele sale posibilităţi.

Cel mai esenţial lucru este ca instructorul să ştie cum şi cînd să le prezinte subordonaţilor săi. Este necesar ca niciodată efortul să nu fie aşa de intens şi prelungit, încît să ducă la abrutizare, iar grija de om (sub toate aspectele) să fie mereu prezentă.

În concluzie, pentru ca instrucţia alpină să se desfăşoare la un înalt nivel, cu maximum de randament din partea celor ce se instruiesc, sînt necesare:— eforturi raţional dozate;— grijă faţă de om;— alegerea traseelor în aşa fel, încît să impresioneze cît mai mult;— scoaterea în relief de către instructor, cît mai frecvent, a frumuseţilor naturii, pe care ochii neexersaţi nu le pot desprinde oriunde şi în orice condiţii;— luarea tuturor măsurilor de siguranţă, astfel ca, dacă s-ar produce chiar o cauză de accident, pericolul să fie preîntîmpinat.

3. Indicaţii metodice de bază

Pentru a deveni un bun alpinist militarul trebuie să cunoască: particularităţile regiunilor muntoase, materialele şi echipamentul alpin şi modul de folosire în diferite împrejurări a acestora, tehnica mersului în munte vara şi iarna, căţărarea liberă şi cu ajutorul materialelor alpine, modul de traversare a anumitor obstacole, executarea cel puţin a unuia din procedeele de rapel, să fie în măsură să prevină accidentele şi să aibă cunoştinţe despre igiena în munţi.

Toate acestea se predau treptat, respectîndu-se regulile fundamentale ale însuşirii cunoştinţelor şi formării deprinderilor, de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut.

Planificarea, organizarea, asigurarea materială şi pregătirea personală a ofiţerilor, subofiţerilor şi gradaţilor care au sarcini în instruirea militarilor constituie — după părerea noastră — factorii de bază care condiţionează buna desfăşurare a acestei categorii de instrucţie.

La baza unei planificări cît mai judicioase a instrucţiei alpine trebuie să stea următoarele cerinţe mai importante:

— Realizarea unei strînse îmbinări între succesiunea logica a exerciţiilor şi nevoile impuse de celelalte categorii de instrucţie (tactică, pregătire fizică, de front, topografie etc.).

Succesiunea logică a exerciţiilor cere, de exemplu, ca învăţarea „Tehnicii căţăratului şi coborîrii de pe stînci" să fie precedată de „Cunoaşterea şi tehnica folosirii materialelor de alpinism". De asemenea, înainte de a se planifica „Cunoaşterea particularităţilor regiunilor muntoase", „Tehnica deplasării în munţi", „Orientarea şi alegerea traseului", militarii să fi executat la topografie „Formele terenului şi caracteristicile lui" şi „Orientarea în teren", la pregătirea fizică să fi învăţat trecerea pistei cu obstacole specifice vînătorilor de munte, iar la instrucţia tactică, înainte de executarea exerciţiilor tactice cu plutonul, militarii să-şi fi însuşit „Tehnica căţăratului şi coborîrii de pe stînci", în scopul executării de manevre (incursiuni) în teren greu accesibil.

— Stabilirea unei durate corespunzătoare pentru desfăşurarea exerciţiilor de instrucţie alpină.Durata exerciţiilor de instrucţie alpină este diferită, ea fiind stabilită în raport cu conţinutul exerciţiilor, cu

efectivul şi nivelul de pregătire al participanţilor, cu depărtarea terenului de instrucţie faţă de cazarmă.În principiu, exerciţiile la care predomină conţinutul teoretic (cunoaşterea materialului, executarea

nodurilor) pot fi predate în 1-2 ore; cele care au un pronunţat caracter practic (tehnica deplasării în munţi, tehnica folosirii materialelor de alpinism) necesită o durată mai mare, care poate fi de 2-3 ore; pot fi cazuri cînd se stabilesc durate şi mai lungi, de 1-3 zile. Aşa, de exemplu, cînd terenul de instrucţie se află departe de cazarmă, este mai indicat ca pentru instrucţia alpină să se planifice două sau chiar trei zile consecutiv. În acest caz comandantul de companie are posibilitatea să execute un marş în munte (alegînd în acest scop traseele cele. mai adecvate), să prevadă, în cadrul unei situaţii tactice, măsurile de asigurare de luptă necesare, opririle regulamentare în haltele mici şi îndeosebi opririle în raioanele odihnei de zi (de noapte). Deosebit de instructive vor fi opririle în raionul odihnei de noapte la o altitudine de peste l 600 m, pentru aclimatizarea militarilor în condiţiile aerului rarefiat. În aceeaşi măsură pot să fie verificate practic cunoştinţele şi deprinderile militarilor căpătate la exerciţiile executate anterior (cum se orientează pe timp de noapte sau cînd plafonul de nori este la nivelul solului, cum se pot organiza hrănirea şi adăpostirea pe timp nefavorabil etc.).

La organizarea exerciţiilor este indicat,să se ţină seama de: efective, conţinutul exerciţiului (dacă se execută pentru prima dată sau se repetă), scopul ce se urmăreşte, gradul de pregătire al ofiţerilor, gradaţilor şi soldaţilor, existenţa poligoanelor de antrenament, depărtarea terenului de instrucţie şi starea bazei materiale a instrucţiei alpine.

Exerciţiile de instrucţie în care se învaţă tehnica întrebuinţării materialelor de alpinism se execută, de

regulă, pe plutoane şi se pot desfăşura în cazarmă.Tehnica mersului pe diferite pante, orientarea şi alegerea traseului se efectuează în exclusivitate în teren.Este indicat ca primele exerciţii de instrucţie alpină, care au drept scop învăţarea mişcărilor (acţiunilor), să

se execute pe timp favorabil, în poligoane de antrenament special amenajate. Aceste poligoane de antrenament se amenajează în terenuri corespunzătoare, cît mai aproape de cazarmă, cu o bază materiala fixă.

La exerciţiile de alpinism militarii şi subunităţile trebuie să iasă la instrucţie, în mod obligatoriu, cu toate materialele de alpinism individuale şi colective prevăzute (în funcţie de anotimp) în înzestrare, indiferent de exerciţiul care se execută. În felul acesta, militarii se antrenează în executarea mişcărilor la instrucţia alpină avînd toate materialele asupra lor, adică aşa cum se va întîmpla şi în timpul acţiunilor de luptă.

La executarea exerciţiilor privind „Particularităţile regiunilor muntoase şi tehnica deplasării în munţi", „Orientarea şi alegerea traseului", „Tehnica ascensiunii pe zăpadă şi gheaţă" şi „Prevenirea accidentelor şi igiena în munţi" militarii pot avea.asupra lor, în afară de materialele de alpinism, tot echipamentul de luptă şi armamentul din înzestrare.

La exerciţiile privind „Tehnica căţăratului pe stînci", „Tehnica folosirii materialelor de alpinism", „Tehnica coborîrii şi „Escaladarea directă, traversările şi funicularul" militarii trebuie să execute mişcările respective avînd asupra lor numai materialele de alpinism şi armamentul individual (mai puţin mitralierele, aruncătoarele,.staţiile de radio etc.); restul echipamentului de luptă se aşază, în ordine, la baza peretelui, iar după escaladarea (coborîrea) unei porţiuni de teren greu accesibil, pe platforma de regrupare, ultimul militar din grupa (echipă) ajută la ridicarea (coborîrea) armamentului şi a echipamentului respectiv.

Nivelul înalt de pregătire teoretică, practică şi metodică a ofiţerilor, subofiţerilor şi gradaţilor cărora le revine sarcina instruirii militarilor asigură desfăşurarea instrucţiei alpine cu maximum de eficienţă. Ca urmare, pregătirea personală a acestora trebuie să asigure:

— organizarea, desfăşurarea şi conducerea exerciţiilor de instrucţie în cele mai bune condiţii şi cu cît mai multe învăţăminte practice;— stabilirea, formularea şi enunţarea exactă şi clară a scopului exerciţiului, în concordanţă cu conţinutul lui;— explicarea problemelor de învăţat într-un limbaj accesibil militarilor şi executarea de mişcări practice, pentru a fi cît mai uşor înţelese şi însuşite de către militari;— asigurarea materială corespunzătoare atît din punct de vedere calitativ (lucru în siguranţă), cît şi cantitativ (executarea concomitentă a antrenamentului de un număr cît mai mare de militari).

Organizarea şi desfăşurarea exerciţiilor de instrucţie alpină, cum ar fi: „Cunoaşterea materialului alpin şi a echipamentului de munte", „Particularităţile regiunilor muntoase şi tehnica deplasării în munţi", „Orientarea şi alegerea traseului", nu diferă de organizarea şi desfăşurarea celorlalte categorii de instrucţie. În ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea altor exerciţii de instrucţie alpină sînt însă deosebiri.

Majoritatea exerciţiilor în cadrul cărora se învaţă tehnica escaladării (ascensiunii) cu folosirea materialelor de alpinism se organizează şi se desfăşoară în cadrul plutonului. Comandantul de pluton organizează cîte un atelier pentru fiecare grupă. În funcţie de conţinutul exerciţiului, de timpul şi terenul la dispoziţie, grupele se pot instrui la ateliere identic organizate sau la ateliere diferite, urmînd să se ruleze la ordinul comandantului de pluton, după un timp dinainte stabilit.

De regulă grupa se instruieşte întrunit; uneori ea se poate împărţi în echipe de cîte 2, 3 sau 4 militari. Pentru escaladarea unui teren greu accesibil echipa alcătuită din 3 militari este formaţia de bază.

Primul militar din echipă (grupă) este numit cap de coardă. El este cel mai experimentat şi mai capabil; la urcuş preia conducerea, iar la coborîre rămîne ultimul, deoarece se poate lipsi cel mai uşor de asigurarea de sus.

În toate situaţiile capul de coardă se va căţăra numai cu materialele de alpinism din înzestrare şi cu armamentul individual. La ajungerea pe locul de regrupare se asigură, după care ajută la căţărarea celorlalţi militari din grupă (echipă) şi la ridicarea armamentului şi echipamentului lăsat la ba^a peretelui.

Capul de coardă are sarcina rezolvării problemelor puse de diferitele obstacole; el poartă de fapt cea mai mare răspundere pentru reuşita ascensiunii şi siguranţa grupei (echipei).

Ultimul militar din grupă (echipă) la căţărare sau primul la coborîre este numit secund. Acesta are sarcina aproape tot atît de grea ca şi capul de coarda. El are grijă ca frînghia să nu se agate, strînge carabinierele, scăriţele, calculează lungimea frînghiei şi anunţă cînd aceasta se apropie de sfîrşit, se ocupă de ceilalţi militari din grupă (echipă), îi ajută, îi asigură şi îi îndrumează în escaladare, dă ajutor şi asigură capul de coardă, preia conducerea grupei (echipei) la nevoie etc. De aceea secundul trebuie să fie tot atît de bine pregătit ca şi capul de coardă.

În cadrul grupei capul de coardă este comandantul de grupă, iar secundul — un militar (de regulă, din ciclul al doilea de serviciu) dintre cei mai bine pregătiţi din punct de vedere tehnic şi înzestrat cu forţă şi rezistenţă.

Militarii din grupă mai puţin pregătiţi se dispun la mijlocul formaţiei; în cadrul echipei de trei militari cel de-al treilea militar urmează după capul de coardă.

Cînd grupa se împarte pe echipe comandantul de grupa organizează echipele numind pentru fiecare echipă capul de coardă şi secundul, apoi ia conducerea primei echipe, indica fiecărei echipe traseul şi, orientativ, platformele de regrupare, stabileşte locul de adunare al grupei după escaladare şi conduce acţiunile întregii grupe, atunci cînd traseul permite acest lucru.

La instrucţia alpină fiecare atelier (de căţărare liberă sau cu frînghia de alpinism etc.) cuprinde (fig. 1):Fig. 1. Atelier de căţărare liberă cu asigurare de sus.

— poziţia de aşteptare — locul de unde militarii urmăresc cu atenţie explicaţiile şefului de atelier şi mişcările celor care execută exerciţiul de căţărare şi asigurare;

— poziţia de plecare — locul de unde militarul îşi ia toate măsurile de autoasigurare şi se pregăteşte pentru executarea exerciţiului;— poziţia de asigurare — locul de unde se face asigurarea militarului pregătit pentru a porni în escaladă;— poziţia instructorului — locul de unde şeful de atelier supraveghează pe toţi militarii din grupă (echipă) şi conduce lucrul la atelier.

De regulă exerciţiile de instrucţie alpină se organizează şi se desfăşoară în următoarea succesiune:— cu 2-3 zile înaintea exerciţiului conducătorul acestuia întocmeşte planul de desfăşurare (plan-conspect, dacă apreciază că este necesar); face instructajul ajutoarelor sale; se îngrijeşte de asigurarea materială; stabileşte materialul bibliografic de studiat de către comandanţii de grupe şi restul militarilor şi organizează controlul şi îndrumarea acestui studiu;— înainte de a pleca la cîmpul de instrucţie verifică încă o dată calitatea materialului alpin (gradul de uzură), în ce măsură corespunde pentru lucru în siguranţă; anterior începerii şedinţei controlează modul de instalare a atelierelor, după care anunţă tema, scopul şi problemele de învăţat;— verifică prin întrebări (cînd este cazul şi practic) cum s-au însuşit cunoştinţele legate de exerciţiul care se desfăşoară, precum şi măsurile de siguranţă ce urmează a fi respectate;— împarte militarii pe ateliere;— urmăreşte, îndrumează şi controlează instruirea militarilor la atelierele respective;— la sfîrşitul exerciţiului face o scurtă analiză a desfăşurării lui şi trasează sarcini pentru exerciţiul următor.

În escaladările (ascensiunile) grele consumul de energie fizică şi psihică este foarte mare. De multe ori retragerea de pe un traseu poate să fie mult mai grea decît continuarea ascensiunii. De aceea calităţile fizice nu pot constitui singurul criteriu pe baza căruia să se poată acţiona cu siguranţă. Trebuie acordată aceeaşi atenţie antrenamentelor în vederea perfecţionării continue a stilului de lucru şi a formării calităţilor morale ale militarilor. Iată de ce pe timpul organizării şi desfăşurării instrucţiei alpine li se cere comandanţilor să-i înveţe pe subordonaţi,să execute corect toate mişcările, să le explice cu calm şi să le arate practic fiecare mişcare (acţiune), ce măsurii de autoasigurare sau asigurare reciprocă trebuie să ia, să cultive la aceştia calităţile morale şi de luptă necesare. În felul acesta se evită accidentele, consumul inutil de energie fizică şi psihică şi se pun bazele disciplinei ferme, atît de necesară acţiunilor desfăşurate în teren muntos.

Perfecţionarea deprinderilor militarilor nu se realizează numai la şedinţele de instrucţie alpină, ci şi în cadrul altor activităţi ca:

— antrenarea militarilor în trecerea rapidă şi cu uşurinţă a pistei cu obstacole specifică vînătorilor de munte— organizarea şi desfăşurarea exerciţiilor şi aplicaţiilor tactice într-un teren stîncos, greu accesibil, care să-i oblige pe militari să pună în practică problemele învăţate la instrucţia alpină;— antrenarea militarilor în executarea tragerilor etajate, într-un teren stîncos, din diferite poziţii, ţinînd seama de proprietăţile terenului;— organizarea şi executarea de concursuri în cadrul activităţilor sportive de masă, cum ar fi: deplasări pe pante repezi acoperite cu iarbă, zăpadă sau gheaţă, cu echipamentul şi materialul corespunzător (colţari, piolet etc.); confecţionarea diferitelor noduri şi scăriţe, indicate de instructor; legarea militarilor în frînghie şi pregătirea materialului de alpinism pentru lucru, militarii fiind numiţi, prin rotaţie, în rolul de cap de coardă şi de secund;— organizarea şi executarea concursurilor de orientare, de căţărare etc. Între subunităţi şi unităţi, în zilele de sărbătoare, pe timpul ieşirilor în tabere mobile de munte etc.;— organizarea unor ascensiuni pe trasee de dificultate medie în zilele de repaus sau de excursii;— participarea la concursurile de alpinism organizate de eşaloanele superioare.

Fig. 2. Formarea dcprirderilor pentru trecerea pistei cu obstacole. a — trecerea cu ajutorul forţei braţelor; b — trecerea prin echilibru şi forţa picioarelor.

4. Primele măsuri elementare de siguranţă

Pentru preîntîmpinarea accidentelor ce s-ar putea ivi la instrucţia alpină, în afară de ceea ce vom arăta la fiecare capitol în parte, este necesar ca fiecare militar să cunoască, încă de la început, unele reguli generale, care trebuie aplicate în toate împrejurările.

Astfel, înainte de începerea unui exerciţiu, militarul este obligat să verifice cu atenţie materialele de alpinism ce urmează a fi întrebuinţate (frînghia de alpinism, scăriţele, cordelina, colţarii, espadrilele etc.), în scopul de a le folosi numai pe cele care sînt în bună stare. Nodurile de la frînghiile cu care este legat militarul în vederea escaladării, buclele, precum şi pitonul de rapel se verifică în scopul de a se asigura atît securitatea militarilor executanţi, cît şi a celor de la baza peretelui care asigură (atunci cînd se execută o escaladă sau se coboară în rapel).

Legăturile de la colţari, inelul şi dispozitivul de susţinere al pioletului se controlează înainte de a se pleca la cîmpul de instrucţie. De asemenea,.se verifică modul cum s-au aranjat colţarii în raniţă, evitîndu-se în felul acesta accidentarea atît a militarului care le transportă, cît şi a altor militari din subunitate.

Traseele pe care urmează să se înveţe diferite mişcări se curăţă de pietre, iar platformele de regrupare şi

pitoanele de autoasigurare de pe aceste trasee se verifică periodic, pentru a se putea lucra în deplină siguranţă.La ascensiunile de lungă durată, mai ales după ninsori, militarii sînt obligaţi să folosească sfoara de

avalanşă şi ochelarii de zăpadă (ochelarii cu geamuri din material plastic nu sînt indicaţi). Militarii trebuie să aibă asupra lor ciorapi de lînă de rezervă şi mănuşi, înaintea deplasărilor de lunga durată comandanţii de subunităţi controlează existenţa materialelor pentru instalarea corturilor, a hranei, a echipamentului, a schiurilor şi a materialelor de rezervă.

Militarii vor învăţa chiar din prima zi de instrucţie să respecte cu stricteţe regulile de asigurare şi autoasigurare, disciplina în cadrul subunităţii pe timpul escaladelor (ascensiunii), precum şi modul de a înlătura pericolele subiective şi obiective. Sînt interzise cu desăvîrşire acţiunile „de unul singur" şi nerespectarea liniştei pe timpul ascensiunii.

Comandanţii de subunităţi sînt obligaţi să dezvolte la fiecare militar calităţile morale şi de luptă, spiritul de echipă — atît de necesare pe timpul desfăşurării acestei categorii de instrucţie.

Capitolul al II-lea. Particularităţile regiunilor muntoase

1. Influenţa exercitată de terenul muntos asupra acţiunilor de luptă

Cunoaşterea particularităţilor munţilor noştri, a climei şi vegetaţiei lor, a condiţiilor meteorologice şi în general a modului cum pot fi străbătuţi în diferite împrejurări constituie o îndatorire patriotică a fiecărui cetăţean al ţării şi în special a militarilor forţelor noastre armate. Lupta în munţi se transformă adesea într-o luptă cu terenul şi cu condiţiile meteorologice deosebite. Victoria se obţine întotdeauna numai de către acela care cunoaşte suficient terenul muntos, care se pricepe să-i folosească avantajele şi să-i evite dezavantajele, care ştie să şi-l facă aliat şi nu duşman.

Terenul muntos poate amplifica mult efectul focului sau, dimpotrivă, îl poate reduce şi chiar anihila. El poate favoriza descoperirea grupării inamicului sau o poate îngreuia, căci labirintul nepătrunselor sale acoperiri şi al nenumăratelor compartimente muntoase se dezvăluie numai în faţa aceluia care-l cunoaşte şi ştie să-l stăpînească.

Iată cîteva dintre caracteristicile reliefului muntos care pot influenţa lupta într-un mod sau altul, după cum s-a ştiut sau nu să fie folosite:

— înclinarea pantelor conduce la lipsa de viabilitate, care merge de la a limita la maximum drumurile carosabile pînă la interzicerea mersului cu piciorul, încetinirea ritmului de marş, imposibilitatea de a folosi vehiculele (auto sau cu tracţiune animală), micşorarea mobilităţii diferitelor trupe.— Crestele înalte şi punctele dominante oferă vederi întinse, dar acoperirile abundente (pădurile) şi fenomenele meteo (norii, ceaţa etc.), dimpotrivă, limitează la maximum observarea, favorizînd într-un înalt grad posibilităţile de surprindere.— Regimul curenţilor, al ploilor, asprimea climei în diferite anotimpuri, variaţiile mari de temperatură şi presiune atmosferică sînt elemente care se opun său care, dimpotrivă, pot fi folosite ca o veritabilă armă împotriva inamicului.— Condiţiile climaterice nu favorizează, ca în terenul şes, creşterea plantelor agricole. Această condiţie, conexată la aceea a greutăţii cu care se aduc din altă parte cele necesare traiului, face ca aşezările omeneşti să fie cu atît mai rare, mai mici şi cu mai puţine resurse, cu cît sînt la mai mare înălţime şi în raioane cu pante mai repezi.— Variaţia formelor de teren şi abundenţa acoperirilor îngreuiază mult orientarea.— Compartimentarea terenului, prin natura formelor sale, de asemenea, poate să fie un avantaj pentru cine ştie să o subordoneze scopului său sau, invers, o cauză a epuizării forţelor umane şi animale, un obstacol în faţa acţiunilor de luptă, a manevrei, a focului, a legăturii şi cooperării.— Eforturile mari, depuse ca urmare a terenului greu accesibil şi a condiţiilor meteorologice deosebite, influenţează considerabil: atenţia, capacitatea de a judeca şi voinţa. Printre primele semne ale oboselii se manifestă lipsa de atenţie; din ea decurg aproape întotdeauna dezorientarea şi posibilitatea mai mare de a fi surprins. Cînd oboseala se transformă în surmenaj (care în teren muntos se resimte destul de repede la cei neantrenaţi), raţionamentul devine incoerent, situaţii simple de rezolvat par complicate, iar senzaţiile şi sentimentele iau locul judecăţii, exagerîndu-se mai ales pericolele.

O dată cu epuizarea energiei dispare şi voinţa. De aceea, comandanţilor de toate treptele li se cere la conducerea unor acţiuni de luptă în munţi mai multă energie decît la conducerea aceloraşi acţiuni în teren şes.

Pe de altă parte, obstacolele ce se opun coordonării acţiunilor manevriere şi de foc, greutăţile pe care terenul muntos le imprimă observării în general şi realizării legăturii, intervalele inactive mari ce separă unităţile şi subunităţile, dîndu-le impresia că sînt complet izolate, posibilităţile mai numeroase de a fi surprinşi impun tuturor comandanţilor să ştie să uzeze de cea mai largă iniţiativă (care trebuie cultivată în toate împrejurările), să fie hotărîţi, fermi şi cu foarte mult curaj al răspunderii.Acţiunile de luptă în munţi cer trupelor eforturi deosebite; rolul factorului moral al luptătorilor, buna lor pregătire pentru luptă, iscusinţa şi priceperea comandanţilor de toate treptele joacă un rol mult mai important decît în lupta în teren obişnuit.

Din toate aceste considerente rezultă că succesul acţiunilor de luptă în munţi depinde de pregătirea şi antrenamentul temeinic al militarilor, de experienţa şi de gradul de însuşire a anumitor deprinderi, de dîrzenia cu care sînt învinse greutăţile luptei, ale terenului alpin şi condiţiile meteorologice deosebite. Aceste calităţi se formează în cadrul tuturor categoriilor de pregătire, la care un aport deosebit îşi are şi instrucţia alpină.

Alpinismul pune la îndemîna militarilor metodele învingerii oricărui obstacol în timpul unei ascensiuni. Pantele abrupte său acoperite cu grohotiş, zăpadă său gheaţă, stîncile ameninţătoare, pereţii verticali şi crestele ascuţite constituie domeniul de activitate al militarilor la această categorie de instrucţie.

Echipamentul, materialul necesar, precum şi tehnica specială puse la îndemîna militarilor sînt mijloace cu care aceştia pot înfrunta toate obstacolele, care par de neînvins la prima vedere.

2. Scurtă privire asupra reliefului patriei noastre

Privind harta care reprezintă relieful patriei noastre, primul fapt care iese în evidenţă este marea varietate a formelor sale. În mijlocul ţării se află un podiş (Podişul Transilvaniei) cu înălţimea medie de 500-600 m. De jur împrejur se înalţă o cunună de munţi, care în multe părţi trec de 2 000 m înălţime. Mai multe văi principale taie în curmezişul munţii: văile Someşului, Crişului Repede, Mureşului, Oltului, Buzăului ş.a.

Cercul munţilor este înconjurat spre exterior de valurile dealurilor şi podişurilor. La marginea lor se alătură întinderi joase de cîmpii şi lunci: Cîmpia Tisei şi Cîmpia Româna, terminată cu lunca lungă a Dunării la sud.

Acestei varietăţi de forme îi corespund tot atît de felurite roci şi structuri geologice, nuanţe- de climă, asociaţii vegetale şi animale, bogăţii: muntele cu întinse păşuni pe culmile înalte, cu pădurile de pe versanţi, cu zăcămintele de cărbuni, fier, metale neferoase; dealurile cu livezile şi podgoriile lor, cu zăcămintele de cărbuni şi gaze naturale, petrol, sare; cîmpiile cu holde mănoase de cereale; luncile şi delta bogate în peşte şi în stuf.

Înfăţişarea variată a reliefului, în care se găsesc, simetric aşezate toate formele, începînd de la deltă şi cîmpie pînă la podişuri şi munţi, trezeşte în orice cetăţean al ţării noastre o adânca mîndrie patriotică.

Relieful ţării noastre se caracterizează deci prin varietatea sa, prin dispunerea circulară concentrică şi proporţionalitatea dezvoltării formelor sale principale. Munţii cu înălţimi de peste 750 m ocupă 30% din suprafaţa ţării, dealurile şi podişurile, cu înălţimi între 200 şi 750 m, 37%, iar cîmpiile şi luncile, 33%.

Coloana vertebrală a reliefului patriei noastre o constituie lanţul carpatic. Dacă îi comparăm cu ceilalţi munţi ai continentului, munţii Carpaţi au o altitudine mijlocie. Ei nu ating nici înălţimile Alpilor, care se menţin în genere la 3 000 m, nici nu rămîn la înălţimea celor mai mulţi dintre munţii vechi ai Europei, care rareori trec de l 000 m.

Carpaţii Orientali se întind de la hotarul de nord al ţării pînă la Valea Prahovei. Ei prezintă lungimile şi lăţimile cele mai mari dintre ramurile carpatice, iar orientarea generala este dirijată spre nord-vest şi sud-vest. Carpaţii Orientali au următoarele trăsături proprii:

— Ca înălţime ocupă un loc mijlociu între cele trei ramuri ale Carpaţilor din ţara noastră, depăşind 2 000 m doar în trei vîrfuri (Pietrosul Rodnei, Ineul şi Pietrosul Călimanului). Spre sud vîrfurile lor principale abia depăşesc l 700 m în sectorul curburii.— Ca structură petrografică sînt alcătuiţi din trei fîşii paralele: la mijloc şisturi cristaline, la vest roci eruptive, între care andezitele şi aglomeratele vulcanice sînt mai caracteristice, iar la est formaţia flişului, alcătuită din conglomerate, gresii, marne şi pe alocuri calcare. Fîşia centrală cristalină se subţiază treptat spre sud, pînă dispare dincolo de Valea Trotuşului, unde flişul capătă cea mai mare extindere...

Orientarea culmilor cu direcţia nond-vest şi sud-vest este în general paralelă, mai accentuată în zona flişului.

- Numărul depresiunilor şi al văilor largi longitudinale este ridicat. Unele dintre depresiuni ajung la mare întindere (de exemplu: Depresiunea Maramureşului sau cea a Braşovului), altele sînt mai mici (de felul celei de la Borsec) sau alungite şi ramificate de-a lungul unor văi, fiind cunoscute sub denumirea de cîmpulunguri.— Mulţimea pasurilor la culme, de obicei înalte (circa l 000 m), îmbinate cu trecători mult mai joase de vale, înlesneşte legăturile transcarpatice.— întinderea mare a pădurilor şi îndeosebi a pădurilor de răşinoase cu esenţe valoroase (molidul, bradul ş.a.) şi mai puţin a celor de fag, predominante în zona de la curbură.— Populaţia relativ deasă, mai ales în depresiuni şi pe văile principale, larg deschise.

Subdiviziunile Carpaţilor Orientali apar lesne dacă ţinem seama, pe de o parte, de fîşiile longitudinale, deosebite prin natura lor petrografică, şi de depresiunile care pe alocuri le despart, iar pe de altă parte, de cele două zone mai joase, care întretaie de-a curmezişul aceşti munţi. Una dintre acestea leagă depresiunea Cîmpulung cu cea a Dornelor şi se continuă cu munţii mici ai Bîrgăului. A doua urmează valea Oituzului şi marginea de sud a munţilor vulcanici, prin depresiunea Baraolt.

Ţinînd seama de aceste două linii transversale şi de zonalitatea longitudinală, se pot deosebi următoarele subdiviziuni ale Carpaţilor Orientali:

— Grupa nordică se întinde de la hotarul de nord al ţării pînă la zona de lăsare Bîrgău-Dornelor-Cîmpulung, în cuprinsul căreia se despart: la vest Depresiunea Maramureşului cu munţii înconjurători (alcătuiţi din roci vulcanice la vest şi şisturi cristaline la sud şi est), iar la est Obcinele bucovinene, alcătuite în cea mai mare parte din fliş.— Grupa centrala ţine de la zona de lăsare arătată pînă la zona cea mai joasă dintre Oituz şi Baraolt. Ea se desparte, de asemenea, în două: la vest, munţii vulcanici Căliman-Harghita, cu depresiunile largi de pe Mureşul superior (Giurgeului) şi Oltul superior (Ciucului), iar la est Carpaţii moldo-transilvani, alcătuiţi din şisturi cristaline şi fliş.— Grupa sudica (sau Carpaţii curburii) este cuprinsă între limita arătată (valea Oituzului-Baraolt) şi Valea Prahovei-Şinca. Larga depresiune interioară din această zonă (Depresiunea Braşovului) desparte munţii de la nord de cei de la sud. Cristalinul, atît de larg dezvoltat în partea de nord a Carpaţilor Orientali, se subţiază pînă dispare în apropiere ele Trotuşul superior. În zona curburii aproape tot sectorul este alcătuit din formaţiile flişului. Chiar fîşia rocilor vulcanice de la vest dispare, rămînînd reprezentată doar în petice restrînse în munţii Perşani şi Bodoc.

Văile, cu caracter predominant longitudinal în partea de nord, capătă mai toate caracter de văi transversale în zona curburii (Oltul, Oituzul, Buzăul ş.a.). Urmarea este că în vreme ce trecătorile sînt înalte în partea nordică, predominînd pasurile de culme de peste l 000 m altitudine, în Carpaţii de la curbură sînt relativ joase, predominînd

trecătorile de vale (Oituz — 865 m, Buzău — 810 m).În Carpaţii Orientali deosebim frumuseţi ale naturii cum rar se pot întîlni. Astfel, unul dintre cei mai falnici

munţi este Ceahlăul (vîrful Toaca — l 904 m). În zilele senine, către apusul soarelui, el se vede tocmai de la Iaşi. Conglomeratele din care este alcătuit, asemănătoare cu cele din Bucegi, dau, ca şi acolo, privelişti de neuitat: stînci zvelte ca nişte turnuri de cetăţi ruinate cum sînt Panaghia ori Toaca, stînci cu forme ciudate, datorită şuvoaielor şi dezagregării, cum sînt Piatra Lată, Scăldătoarea Vulturilor, Dochia, Piatra Detunată ş.a., povîrnişuri ameţitoare ca sub Ocolaşul Mare, cascade ca Duruitoarea, peşteri tăinuite etc.

Văile transversale taie defileuri pitoreşti, între ele, fără îndoială, cele mai măreţe sînt Cheile Bicazului, una dintre minunatele frumuseţi ale patriei noastre. Strînse între stînci verticale de calcar, apele Bicazului vuiesc într-un zgomot asurzitor, sărind în repezişuri şi cataracte, învolburîndu-se înspumate "printre blocurile de piatră căzută de sus.

Carpaţii Meridionali reprezintă sectorul cel mai înalt şi mai masiv din Carpaţii noştri. În ambele părţi unde se leagă cu celelalte ramuri carpatice se termină prin abrupturi şi zone depresionare. Spre Valea Prahovei se termină cu abruptul Bucegilor, povîrniş prăpăstios, care domină cu circa 700 m Carpaţii Orientali, care se întind la est de aceasta vale. Spre vest se termina tot prin povîrnişuri repezi, dominînd cam cu l COC m cele mai înalte vîrfuri din munţii scunzi ai Banatului. În această latură limita Carpaţilor Meridionali este şi mai clară, datorită celor două coridoare adînci, formate prin rupturi tectonice, care se îmbina în unghi drept aproape de Caransebeş (coridoarele Timiş-Cerna şi Bistra).

În legătură cu limitele de nord şi de sud trebuie să reţinem încă o caracteristică: la răsărit de Olt aceşti munţi prezintă spre nord un abrupt către Depresiunea Făgăraşului şi se apleacă treptat spre sud; pe cînd la apus de Olt este invers, abruptul fiind spre Depresiunea subcarpatică olteană de la sud, scăderea treptată a înălţimilor este spre nord, adică spre valea Mureşului.

Între limitele arătate Carpaţii Meridionali ocupa o suprafaţă de trei ori şi jumătate mai mică decît cca a Carpaţilor Orientali şi prezintă caractere mult mai unitare decît aceştia. Iată care sînt principalele lor caracteristici:

— sînt cei mai înalţi dintre munţii noştri, trecînd cu multe vîrfuri de 2 500 m altitudine;— sînt cei mai masivi, adică cei mai puţin fragmentaţi de văi şi depresiuni, cu toate că nu prezintă decît o lăţime maximă de 70 km (care scade la jumătate în dreptul culmii Făgăraşului);— sînt formaţi în cea mai mare parte din şisturi cristaline şi roci intrusive de felul graniţelor, purtînd o cuvertură de depuneri sedimentare vechi alcătuite în multe locuri din calcare dure;— structura lor este intens cutată în pînze de şariaj (adică cute de mari dimensiuni, răsturnate unele peste altele).

Pe culmile acestor munţi apar clar individualizate largi platforme uşor ondulate, etajate la altitudini diferite: platforma Borescu la circa 2 000 m înălţime, platforma Rîu-Şes la l 200-1 600 m şi platforma Cornoviţa la l 000 m, avînd intre ele povîrnişuri puternic înclinate.

Pe platformele înalte ale Carpaţilor Meridionali se întind pajişti cu ierburi bogate, pe alocuri cu tufişuri tîrîtoare. Sînt păşunile alpine, pe care s-a dezvoltat din vremuri străvechi o intensă viaţă păstorească. Pe aceste plaiuri, ca şi în Carpaţii Orientali s-a creat comoara poeziei, cîntecului şi jocurilor populare româneşti. Aici s-au urzit multe din legendele noastre şi s-a înfrumuseţat portul sărbătoresc al locuitorilor de la munte.

Datorită înălţimii lor, munţii păstrează frecvente urme lăsate de gheţari cuaternari (văi prăpăstioase, cele mai multe şi mai frumoase lacuri glaciare din Carpaţii noştri).

Cu toată înălţimea şi masivitatea lor, Carpaţii Meridionali au trecători joase: Turnu Roşu pe valea Oltului, Lainici pe Jiu, Merişor aproape de izvoarele Streiului. În afara acestor trecători de vale, cu lipsesc nici cele de culme (Branul, Vîlcanul ş.a.), înalte de peste l 200 m şi pasul Urdele la 2 200 m, în Parîng.

Munţii aceştia au puţine depresiuni (Loviştea pe Olt, Petroşeni pe Jiul superior, Ţara Haţegului pe Strei).Ţinînd seama de văile transversale şi de lăsările axiale, Carpaţii Meridionali se divid în patru grupe:

Bucegii, Piatra Craiului şi Făgăraşul între Prahova şi Olt, Lotrul, Parîngul, Retezatul şi Godeanul între Olt şi culoarul Timiş-Cerna. Separarea lor este clară: între Bucegi şi Făgăraş se află culoarul Bran-Rucăr, între Făgăraş şi Parîng — valea transversală a Oltului, cu depresiunea Loviştei tocmai în mijlocul munţilor, iar între Parîng şi Vîlcan — valea Jiului superior, cu depresiunea Petroşeni, şi valea Streiului, cu Ţara Haţegului.

Carpaţii Occidentali se întind de la Dunăre pînă la valea Barcăului. Marginea de est -a acestui lanţ este evidenţiată de zone joase de scufundare, învecinate cu zone umplute cu roci sedimentate. Aşa sînt: culoarele Timiş-Cerna-Bistra, depresiunea Ţara Haţegului, prin care se despart de Carpaţii Meridionali, şi culoarul Mureşului şi Arieşului inferior, care îi desparte de Podişul Transilvaniei.

Partea apuseana (Munţii Apuseni) a Carpaţilor Occidentali prezintă o linie sinuoasă, care seamănă pe hartă cu marginea unei frunze de stejar, plină de intrînduri ale cîmpiei printre culmile de munţi. Aceste „golfuri de cîmpie" constituie o caracteristică a lor. La nord munţii se bifurcă în ţinutul dealurilor someşene ca două coarne de melc, îndreptate spre nord-vest şi nord-est.

Carpaţii Occidentali constituie treapta cea mai scundă a Carpaţilor noştri, menţinîndu-se în cca mai mare parte a lor sub 800 m altitudine. La sud de Mureş altitudinea lor maximă abia trece de l 400 m, iar la nord numai excepţional, în masivul central al Bihoriei, se întîlnesc vîrfuri care depăşesc l 800 m.

Caracterul cel mai pregnant al Carpaţilor Occidentali este că ei nu formează un lanţ continuu, ci apar ca nişte grupuri insulare de munţi, despărţite unele de altele prin largi culoare (cum este cel al Timişului ori al Mureşului) sau prin largi depresiuni.

Specifică este, de asemenea, căderea lor în trepte din ce în ce mai joase spre vest, unde aceşti „muncei" ajung la înălţimi de 500-800 m.

O altă caracteristică o constituie marea diversitate a rocilor care îi alcătuiesc. Şisturile cristaline formează o bună parte a Carpaţilor Occidentali. Rupte şi prăbuşite în multe părţi, au dat loc fie apariţiei rocilor vulcanice, fie depunerilor de roci sedimentare, între cele sedimentare mai frecvente sînt calcarele, care dau pitoresc deosebit unor masive. Aşa se explică de ce harta geologică a acestor munţi apare ca un mozaic.

Împestriţarea aceasta de roci şi rupturile tectonice explică şi marea varietate a formelor de relief, a culmilor largi, pe alocuri ca nişte adevărate platforme, pe care satele urcă pînă la l 200-1 300 m altitudine, a numeroaselor depresiuni mărunte, răspîndite peste tot, sau a depresiunilor largi, în chip de golfuri, care se deschid în cîmpie.

Subîmpărţirea Carpaţilor Occidentali este lesne de făcut, datorită culoarelor largi care îi fragmentează. Deosebim astfel: Munţii Banatului, între Dunăre şi valea largă a Timişului; Poiana Ruscăi, între văile Bistra, Timiş şi Mureş şi Munţii Apuseni între valea Mureşului şi valea Barcăului.

3. Structura stîncilor

Dificultăţile unei escaladări sînt determinate în mare măsură de structura stîncilor, fapt care impune cunoaşterea de către militari a compoziţiei rocilor, a friabilităţii acestora. În special pentru ofiţeri şi subofiţeri cunoştinţele de geologic sînt foarte necesare.

Clima excesivă de pe culmile muntoase, gerurile mari din nopţile de iarnă şi căldurile de peste zi care topesc zăpadă de pe.stînci, infiltrînd-o în porii pietrei, căldurile excesive ale zilelor de vară alternate cu frigul brusc ce s? lasă o dată cu apusul soarelui, acţiunea apei de ploaie şi a vînturilor erodează suprafaţa stîncilor, brăzdează în piatră crăpături în toate sensurile, care sînt lărgite din ce în ce mai mult, făcînd astfel suprafaţa pietrei sfărîmicioasă — friabilă — ca un os calcinat.

Trebuie reţinut că nu toate rocile sînt friabile în acelaşi grad şi că friabilitatea lor nu are acelaşi aspect.Din punctul de vedere al instrucţiei alpine rocile pot fi clasificate după aderenţă, soliditate şi stratificaţie. În

funcţie de aceste caracteristici cele mai răspîndite roci sînt:Graniturile sînt formate din cristale de cuarţ, feldspat şi mică; sînt roci dure şi zgrunţuroase (grăunţoase).

Căţărarea pe stîncile de granit se poate face cu espadrile şi mai ales cu bocanci cu talpă de cauciuc. Prizele fixate în aceste roci sînt întotdeauna solide.

Graniturile nu sînt roci stratificate, ele se prezintă în forme masive, formînd versanţi regulaţi şi văi cu fundul plat; fiind impermeabile, dau naştere izvoarelor cu apă limpede, cu gust de turbărie. La altitudine mare graniturile suferă o dezagregare mecanică foarte puternică. Munţii granitici au pereţii aproape verticali, cu fisuri şi hornuri puţine, Graniturile omogene sînt relativ rare. De cele mai multe ori au intercalaţii de gnaisuri, care prezintă o şistozitate; aceasta determină zone mari accesibile escaladării, datorita prezenţei culoarelor şi a vîlcelelor, dar şi zone periculoase, date fiind căderile de pietre din asemenea raioane.

În ţara noastră munţi granitici favorabili practicării alpinismului sînt puţini.Rocile granitice sînt cele mai puţin friabile, deoarece masa lor, mai omogenă, este solid închegată, iar

acţiunea agenţilor climaterici nu face decît să le lustruiască, retuşîndu-le asperităţile şi formînd un strat uniform de feldspaţi. De aceea munţii granitici capătă unele forme rotunjite, moi şi sînt acoperiţi aproape uniform de păduri, iar stîncile rămase goale sînt netede (spălate).

Totuşi stîncile granitice foarte vechi se fărîmiţează şi ele, însă într-un mod caracteristic: se risipesc în blocuri enorme, oferind aspectul unor ruine.

Şisturile cristaline, caracterizate prin friabilitate, impun măsuri de precauţie pe timpul escaladării. Ele au o desfacere şistoasă şi din această cauză nu formează pereţi masivi, ci vîrfuri cu forme piramidale, cu pante regulate şi lungi; alterarea lor este puternică. Masivul alcătuit din aceste roci nu prezintă brîuri, ace, pereţi compacţi sau mici fisuri favorabile pentru baterea pitoanelor, iar prizele sînt nesigure.

În ţara noastră munţii Făgăraş, Rodna şi Parîng sînt alcătuiţi din şisturi cristaline.Calcarele sînt formaţiuni netede, compacte şi alunecoase, cu pereţi verticali şi creste semeţe; alteori sînt

stratificate. Spre deosebire de granituri, la calcare părţile detaşate nu se desprind, ci se păstrează ca muchii foarte fine, ace etc. Din cauza solubilităţii calcarului apa este silită aici să se strecoare în adîncime pe fisuri; iau naştere chei cu pereţi verticali, favorabili escaladării, săritori pe văi, doline, peşteri etc. Calcarul compact prezintă prize sigure şi fisuri pentru pitoane. Caracteristicile calcarului stratificat variază după modul de stratificare: în straturi subţiri este friabil şi deci periculos (Cheile Turzii); în straturi groase este mai sigur (Piatra Craiului).

Tehnica escaladării în calcare necesită folosirea espadrilelor.Bucăţele de piatră, rezultat al friabilităţii calcarului, se adună la piciorul stîncii sau în culoarele ce

întovărăşesc de o parte şi de alta muchiile stîncoase, formînd grohotişurile, caracteristice acestor masivi muntoşi.Conglomeratele sînt roci mai rare, deşi în ţara noastră, în regiunea principală în care se practică alpinismul

(Mun-ţ'i Bucegi) se întîlnesc conglomerate în mod masiv. Ele sînt alcătuite din prundişuri şi grohotişuri legate printr-un ciment calcaros sau silicios. Datorită acestui fapt, conglomeratele p re zintă o aderenţă mai mare în escaladări decît calcarele. Adeseori însă, ca urmare a infiltraţiilor de apă care dizolvă cimentul, ele devin foarte friabile. Prizele în conglomerate sj prezintă sub formă rotunjită, ca proeminenţe sau ca alveole, după cum isînt elemente constituante sau golul rămas în urma desprinderii acestora. Conglomeratele, fiind mai compacte, nu prezintă dantelăria de forme a calcarelor, ci ne oferă pereţi şi muchii masive, deşi sînt roci stratificate.

Gresiile sînt roci formate din nisipuri cimentate, cu relief neomogen, alcătuite din bancuri cu duritate diferită. Gresiile dure dau forme similare cu conglomeratele (formele sînt însă domoale, trapezoidale sau rotunjite).

Straturile, fiind de diferite grosimi şi separate prin alte straturi, care nu au aceeaşi rezistenţă, se rup foarte diferit, formînd trepte care în straturi verticale uşurează escaladarea, iar în cele orizontale, dimpotrivă, o îngreuiază.

Şisturile argiloase şi marnele sînt roci puţin dure, sfărîmicioase, din care cauză dau un relief puţin accentuat, impropriu escaladărilor; ele apar uneori ca intercalaţii în conglomerate sau gresii.Escaladarea în şisturile argiloase este periculoasă, deoarece prizele se rup, iar bucăţile de stîncă se dislocă. Pericolul este mărit şi de umiditate, care micşorează mult aderenţa pe aceste roci. De aceea este indicat ca atunci cînd este posibil asemenea roci să fie ocolite.

Rocile vulcanice sînt dure, grăunţoase, cu mare aderenţă pentru căţărare; uneori sînt şi sfărîmicioase. Rocile vulcanice se prezintă în forme masive şi nestratificate, cum sînt andezitele, care alcătuiesc Creasta Cocoşului din Gutîi, şi bazaltele, care formează cunoscutele coloane din Detunatele Munţilor Apuseni.

De remarcat că friabilitatea variază nu numai în funcţie de anotimp, dar chiar şi în cursul aceleiaşi zile. Astfel, cele mai multe pietre se desprind dimineaţa din cauza variaţiei bruşte de temperatură. La prînz friabilitatea este minimă (mai ales pe pantele sudice), iar seara, la apusul soarelui, rocile devin iarăşi mai friabile.

Referitor la textura rocilor (adică la modul lor de aşezare în spaţiu) se poate spune că pereţii formaţiilor stîncoase nu au decît rareori feţele absolut netede. De regulă cei mai abrupţi pereţi stîncoşi sînt brăzdaţi aproape întotdeauna de fisuri, hornuri şi prezintă platforme care permit escaladarea. Aceste spărturi mari sînt legate între ele prin praguri mai mult sau mai puţin strîmte şi uneori orizontale. La stabilirea itinerarelor de căţărare trebuie să se ţină seama de aceste spărturi şi praguri.

Din punctul de vedere al stratificaţiei deosebim roci stratificate şi roci nestratificate. În primul caz stratificaţia poate fi orizontală sau verticală.

În cazul stratificaţiei orizontale relieful se înfăţişează ca un fel de praguri orizontale paralele, separate între ele de feţe mai mult sau mai puţin groase. Aceste fete sînt brăzdate de fisuri şi hornuri repartizate neuniform pe suprafaţa lor. Itinerarul trebuie astfel ales, încît să urmeze fisurile verticale, tăind straturile, iar atunci cînd apare o porţiune cu totul spălată (netedă), care face imposibilă continuarea escaladării pe linia directă, se pot face devieri pe pragurile alcătuite de feţele de strat, pentru a se reintra pe itinerar într-un punct superior.

În cazul stratificaţiei verticale liniile respective formează fisuri său hornuri continue pe suprafaţa întregului perete. Aici itinerarul (traseul) se alege direct prin aceste linii. Spărturile neregulate care pot apărea între feţele de strat permit astfel trecerea dintr-un horn în altul, dacă suprafaţa interioară are prizele necesare.

În cazul rocilor nestratificate singura posibilitate de escaladare o dau fisurile, care uneori au dimensiuni de hornuri. Aceste fisuri nu sînt regulate şi vin din direcţii diferite. Din această cauză ieşirea dintr-o astfel de zonă este dificilă şi de multe ori chiar imposibilă.

Stricta delimitare a rocilor pe categorii o întîlnim numai în teorie. În practică însă trebuie să se reţină că în acelaşi masiv muntos se vor găsi roci cu situaţii de aşezare deosebite, ceea ce va necesita să se aplice metode variate de escaladare (ascensiune).

4. Clasificarea reliefului muntos

În mod obişnuit porţiunile de teren cu altitudinea mai marc de 500 m faţa de nivelul mării sînt considerate zone muntoase.

În funcţie de altitudine munţii se împart astfel:Zona munţilor mici se întinde pînă la altitudinea de 800 m faţă de nivelul mării. După aspectul lor aceşti

munţi se deosebesc foarte puţin de regiunile deluroase. Crestele şi pantele pot fi acoperite cu păduri de foioase, lăstăriş sau păşune. Terenul puţin frămîntat face posibilă deplasarea mijloacelor de transport pe roţi, pe drumuri şi în afara drumurilor. Mişcarea subunităţilor pe jos este, de regulă, posibilă în orice direcţie fără o pregătire specială, iar acţiunile de luptă.se duc aici în aceleaşi condiţii cu cele din teren mediu frămîntat. Totuşi în această zonă pot fi întîlnite porţiuni de teren greu accesibile, mai ales pe timp de iarnă.

Zona munţilor mijlocii se întinde de la altitudinea de 800 m pînă la cea de l 800 m faţă de nivelul mării. Ea reprezintă o regiune cu relief brăzdat (traversată de defileuri, trecători, pasuri, chei), cu pante stîncoase şi abrupte, cu rîpe şi crăpături de teren, cu suprafeţe acoperite cu păduri (în majoritatea lor conifere), lăstăriş şi păşune. În această zona se produc avalanşe (prăbuşiri) de piatră şi zăpadă. Deplasarea mijloacelor de transport pe roţi este posibilă numai pe drumuri amenajate.

Ducerea cu succes a acţiunilor de lupta în zona munţilor mijlocii necesită o pregătire specială a militarilor şi a subunităţilor, precum şi adaptarea la condiţiile specifice a unei părţi din echipament şi armament, folosirea unor materiale speciale (alpine).

Zona munţilor înalţi este cuprinsă între înălţimile de 1 800 m şi 3 000 m faţă de nivelul mării (de la trecători Şi pasuri de munte pînă la linia zăpezilor veşnice şi gheţarilor). În această zonă crestele şi vîrfurile munţilor sînt mai proeminente, pantele sînt mai abrupte şi pot fi acoperite cu jnepi, ienuperi şi păşune. Caracteristici pentru aceasta zona sînt pereţii stîncoşi ai munţilor, fără nici o vegetaţie, care la baza lor formează grohotişuri.

Deplasarea trupelor se execută pe drumuri şi poteci, iar în unele situaţii şi în afara potecilor, pe căi ocolitoare recunoscute din timp; iarna transportul materialelor se face pe săniuţe speciale; în unele situaţii transportul oamenilor şi materialelor se poate executa şi cu elicopterele.

Pentru executarea deplasării militarilor sînt necesare o pregătire specială corespunzătoare şi asigurarea cu echipament şi material alpin adecvat.

Relieful muntos poate fi clasificat şi după gradul de dificultate în escaladarea lui. Se ştie că pe timpul deplasării la altitudini mari putem întîlni diferite obstacole specifice terenului muntos, ca: pante acoperite cu iarbă, cu zăpadă, cu gheaţă sau cu piatră măruntă, văi adînci, pereţi stîncoşi şi altele. Pentru trecerea lor se întîmpină, în general, un anumit grad de dificultate. Trecerea obstacolelor de munte care pot fi întîlnite pe timpul deplasării cere

un anumit nivel de pregătire. După greutatea escaladării lor obstacolele se împart în: uşoare, mijlocii, grele şi foarte grele.

Obstacolele uşoare sînt formate de pantele care au în medie o înclinare de 45° faţă de orizontală. Trecerea lor necesită o pregătire tehnică pentru cunoaşterea şi alegerea prizelor, pentru utilizarea pitoanelor, pentru asigurarea şi oprirea din cădere cu ajutorul pioletului, cît şi cunoaşterea măsurilor de asigurare succesivă peste un umăr cu ajutorul frînghiei de alpinism.

Instrucţia alpină începe cu învăţarea de către militari a trecerii peste aceste obstacole.Obstacolele mijlocii sînt constituite din pantele care au în medie o înclinare de 55° faţă de orizontală.Ca obstacole principale pot fi întîlnite: hornuri stîncoase, ţancuri izolate, văi adînci, creste, trasee lungi cu

brîne. La escaladarea lor se foloseşte ajutorul reciproc prin frînghia de alpinism.Aceste obstacole pot fi trecute, în general, în mod individual; deseori se vor utiliza şi puncte de sprijin

ajutătoare avînd echipament de munte adecvat. Pentru siguranţa deplasării sînt necesare cunoştinţe suplimentare, ca întrebuinţarea nodului agăţător şi asigurarea succesivă peste brîu, asigurarea cu ajutorul pioletului sau cu ajutorul unei proeminenţe de stîncă. În unele porţiuni din traseu se vor folosi căţărări cu ajutorul pitoanelor, al carabinierelor şi al frînghiei (pentru traversări şi rapeluri) etc. Pentru escaladarea unor asemenea obstacole este necesar ca cel puţin un militar din grupa (echipă) să aibă pregătire tehnică şi o oarecare experienţă în escaladări.

Obstacolele grele sînt alcătuite ide pantele care au în medie o înclinare de 65° faţă de orizontală.În general, la escaladarea obstacolelor grele se practică căţărarea şi escaladarea cu ajutorul pitoanelor şi

frînghiei de alpinism, deoarece pe traseu nu există iprize suficiente. Obstacolele grele pot fi trecute numai cu folosirea punctelor de sprijin suplimentare şi cu amenajarea specială a locurilor pentru asigurarea reciprocă în cadrul grupei (echipei), cu folosirea frînghiei la coborîre şi traversare, precum şi cu ajutorul echipamentului special. Pentru a înlătura o eventuală cădere pe timpul escaladării obstacolelor grele se iau măsuri de asigurare individuală cu ajutorul pitoanelor şi al nodului de asigurare succesivă, folosind în acest scop pitoanele, carabinierele etc. La trecerea obstacolelor grele toţi militarii din cadrul grupei (echipei) trebuie să posede o pregătire tehnică şi experienţă în ascensiuni de iarnă şi de vară şi să cunoască bine fenomenele naturale în munţi.

Obstacolele foarte grele sînt formate de pantele care au în medie înclinarea de 75° faţă de orizontală. Escaladarea acestora se face de regulă la frînghia dublă. Trecerea obstacolelor foarte grele nu este posibilă fără o amenajare speciala a punctelor de sprijin cu ajutorul pitoanelor, carabinierelor, scăriţelor etc. Pentru prevenirea căderii se iau măsuri de asigurare individuală. Pe timpul trecerii acestor obstacole gradul de dificultate poate să crească şi în raport cu compoziţia rocilor şi natura stratului superior al terenului (umed, acoperit cu zăpadă sau gheaţă). În plus, greutatea escaladării se măreşte în funcţie de altitudine (aerul rarefiat) sau starea timpului (ploi, frig etc.). De asemenea, avalanşele de piatra şi zăpadă sporesc gradul de dificultate la trecerea obstacolelor. Nu se admite parcurgerea acestor obstacole cu militari neantrenaţi în escaladări.

5. Particularităţile aerului, climei, condiţiilor meteorologice şi vegetaţiei

Deplasarea pe drumuri înguste şi în serpentină, pe poteci de munte şi în teren necunoscut, cu pante abrupte şi alunecoase, pe căi adînci şi prăpăstioase cere o pregătire specială.

Antrenamentul este cu atît mai necesar, cu cît în munţi intervin în plus o serie de factori care influenţează în mod direct atît asupra organismului militarilor, cît şi asupra modului de îndeplinire a misiunilor de luptă.

Aerul. În munţi aerul este din ce în ce mai pur, pe măsura creşterii altitudinii. Purificarea este determinată în mod special de existenţa pădurilor de conifere, care micşorează simţitor.procentajul de bioxid de carbon. De asemenea, zăpada, în căderea sa, reţine unele impurităţi, care pot fi capabile să polueze aerul. La înălţimi mari aerul devine din ce în ce mai uscat, în special iarna, cînd umiditatea din aer se condensează; cantitatea vaporilor de apa în aer descreşte în proporţie geometrică cu creşterea altitudinii.

Pe măsura creşterii altitudinii presiunea atmosferică se micşorează şi în raport cu aceasta se micşorează şi densitatea aerului. Experimental s-a stabilit ca presiunea atmosferică scade cu 9 mm coloană de mercur pentru fiecare sută de metri altitudine. De aceea, la înălţimi de peste 2 000 m organismul omului începe să resimtă o oarecare lipsă de oxigen, ceea ce face să se accelereze activitatea inimii. Din această cauză unii militari neantrenaţi la eforturi mari simt ameţeli. Ulterior, o slăbire generală a organismului are drept rezultat faptul că cei neantrenaţi se îmbolnăvesc de boală de munte, care este pusă în evidenţă prin dureri de cap, vărsături, zgomot în urechi, oboseală fizică. În alte cazuri lipsa de oxigen se manifestă printr-o bună dispoziţie (rîs fără motiv, stare de excitaţie), urmată de o stare de somnolenţă.

Adesea la cei care nu sînt deprinşi cu altitudinile mari apare sentimentul fricii, exteriorizat prin reţinerea de a traversa pante abrupte, de a se căţăra în copaci etc.

Apariţia acestor fenomene impune întreruperea imediată a oricăror activităţi şi, în cazurile grave, luarea de urgenţă a măsurilor ce se impun. Trebuie reţinut că orice militar se poate obişnui cu aerul rarefiat printr-un antrenament sistematic (ieşirea pentru un timp din ce în ce mai mare în tabere de munte organizate în raioane alpine).

Temperatura, vînturile şi precipitaţiile au valori deosebite în diferite părţi ale ţării; în distribuirea elementelor climatice relieful joacă un rol preponderent.

Clima în munţii noştri se împarte în două etaje climatice:Etajul alpin, situat deasupra limitei superioare a pădurilor, se caracterizează prin temperaturi medii anuale

sub zero grade, veri scurte şi ierni lungi. Vînturile sînt puternice, iar precipitaţiile, peste l 200 mm, cad în cea mai mare parte a anului sub formă de ninsoare şi lapoviţă. Vegetaţia caracteristică o formează stepa alpina. Acest tip

climatic se întîlneşte în Munţii Retezatului, Parîngului, Făgăraşului, Bucegi, parte din Carpaţii Moldovei (Căliman, Rodna şi Maramureş).

Etajul climatic subalpin se întîlneşte în munţii cu înălţimi mijlocii şi se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între două grade şi şase grade, cu diferenţe moderate între vară şi iarnă; precipitaţiile sînt de 800-1 200 mm anual. Vegetaţia caracteristică o constituie pădurea de fag şi de răşinoase.

În regiunile muntoase clima se modifică o dată cu creşterea altitudinii. În medie, după fiecare 200 de metri altitudine temperatura aerului coboară cu un grad; în zona munţilor înalţi (de la 2 000-3 000 de metri) temperatura poate coborî, chiar vara, sub 15 grade. De asemenea, în decurs de 24 de ore, la aceeaşi altitudine se pot produce schimbări bruşte de temperatură. În special după apusul soarelui sau ziua cînd cerul este înnorat are loc o bruscă răcire. Astfel, la altitudini de peste l 800 m, deşi ziua este foarte cald, noaptea temperatura poate scădea chiar sub zero grade.

În cursul zilei solul văilor situate mai aproape de poalele munţilor se încălzeşte mai repede decît solul văilor situate la o altitudine mai mare. Din această cauză vînturile bat ziua dinspre văi în direcţia munţilor, iar noaptea invers. De regulă vîntul bate cînd vremea este bună. Această observaţie ne permite să prevenim starea vremii. Coborîrea bruscă a temperaturii în munţi aduce după sine un vînt care atinge uneori o viteză de 10-12 m/s. Vîntul îngreuiază deplasarea dacă forţa să se opune înaintării.

Cu cît o regiune muntoasă este situată la o altitudine mai mare, cu atît primăvara vine mai tîrziu; deseori se observă că pe văi începe topirea zăpezii, iar vîrfurile munţilor sînt încă acoperite cu zăpadă.

În general vara temperatura ajunge ziuă pînă la 30°, iar noaptea, spre dimineaţă şi s^re seară timpul se răceşte şi temperatura scade brusc. Deseori, la o altitudine de peste l 800 m ploile sînt însoţite de descărcari electrice, grindină sau de zăpadă şi ceaţă.

Toamna este caracterizată prin vînturi puternice şi ploi. Chiar în luna septembrie încep îngheţuri, deşi temperatura rămîne ridicată ziuă.

Iarna, care ţine de la sfîrşitul lunii octombrie şi pînă în aprilie, este caracterizată prin viscole puternice şi prin căderea unor mari cantităţi de zăpadă; suprafeţele netede se acoperă cu un strat de -omăt gros de peste 3 m, iar pe vîrfurile înguste şi cu pante abrupte grosimea stratului poate fi şi mai mare.

Iarna vîntul face să se simtă mai puternic gerul şi în consecinţă este necesar să se ia măsuri pentru ca personalul să nu sufere degeraturi. În munţi iarna este foarte grea. În medie temperatura variază între 15° şi 30°C sub zero.

Din experienţă rezultă că trupele suportă mai uşor un ger uscat de —30°, dar fără vînt decît un ger mai mic, dar cu vînt.

Timpul cel mai nefavorabil îl constituie intervalul dintre lunile noiembrie şi aprilie. Lunile cu vreme mai stabilă sînt august, septembrie şi octombrie.

Ploile în munţi sînt foarte frecvente. Din cauza reliefului brăzdat al acestor regiuni, apa provenită din ploi se scurge vertiginos în văi şi pasuri, formînd repede torente, care pe măsură ce se apropie de poalele munţilor se măresc din ce în ce mai mult, producînd distrugeri şi creînd obstacole greu de trecut. Adesea ploile provoacă alunecarea unor porţiuni de teren, căderi de piatră, iar cărările, pantele acoperite cu iarbă şi stîncile devin alunecoase.

Umezirea echipamentului produce greutăţi luptătorului: îi împiedică mişcările, favorizează contractarea de răceli, iar cînd temperatura ajunge sub zero grade, chiar şi degeraturi. Ploile şi furtunile cu descărcări electrice, deşi sînt locale şi de scurtă durată, constituie un pericol, în special pentru persoanele aflate pe creste sau vîrfuri izolate, în zona alpină, deasupra liniei de vegetaţie, furtuna însoţită de descărcări electrice poate aduce temperaturi joase şi ca urmare pot cădea zăpezi. Crestele şi vîrfurile devin puncte focale ale descărcărilor electrice, oare sînt foarte periculoase.

Cele mai multe furtuni cu descărcări electrice se produc la amiază sau către apusul soarelui. Chiar pe vreme frumoasă norii risipiţi de vînt, care par adesea inofensivi, se pot transforma, într-un timp foarte scurt, în mase noroase cu descărcări electrice. Furtunile care se produc noaptea sau în zorii zilei sînt însoţite de mari schimbări în situaţia meteorologică. Uneori norii pot fi observaţi cu trei ore înainte de apariţia fulgerelor. Acest fapt trebuie folosit pentru protejarea trupelor; înainte de începerea fulgerelor, cînd situaţia permite, militarii trebuie să părăsească crestele şi să coboare în acoperiri, în văi adînci, în peşteri, cît mai departe de stîncile de piatră izolate. Obiectele metalice trebuie aşezate deoparte şi acoperite. Pe întuneric, ca un semn de apropiere a fulgerelor, pe obiectele metalice cu vîrfuri ascuţite se observă uneori descărcări electrice sub formă de lumini slabe.

Deplasarea pe timp de furtună trebuie să se execute cu măsuri de asigurare: primul şi ultimul militar vor fi stabiliţi dintre cei cu experienţă în ascensiuni; toate materialele ce se transportă trebuie să fie bine ancorate, pentru a nu fi smulse de furtună.

Ceaţa este un fenomen obişnuit în munţi, mai ales în urma ploilor. Vîrfurile izolate şi crestele munţilor, precum şi pantele lor sînt deseori acoperite de ceaţă. Ceaţa se menţine timp îndelungat şi deasupra văilor. Pe timp de ceaţă dispare perspectiva panoramică a reliefului; aprecierea distanţelor, observarea, orientarea şi menţinerea direcţiei de deplasare sînt simţitor îngreuiate. Deplasarea se poate continua dacă terenul este cunoscut şi nu prezintă porţiuni de trasee periculoase. Menţinerea direcţiei de deplasare se face prin confruntarea obiectelor de teren cunoscute, cît şi cu ajutorul busolei şi al hărţii (vezi capitolul „Orientarea în munţi").

Gerul constituie un impediment serios în terenul muntos. Urmările gerului sînt legate nu numai de temperatura scăzută, ci şi de unele condiţii cum sînt: aerul umed, vîntul, oboseala oamenilor, starea îmbrăcămintei şi a încălţămintei, în funcţie de acestea degeraturile pot avea loc şi la temperaturi în jur de zero grade. Măsurile de prevenire a degeraturilor constau tocmai în înlăturarea condiţiilor care le favorizează: îmbrăcămintea şi

încălţămintea să fie ajustate corect, rufele de corp să fie călduroase, legăturile schiurilor, rachetelor de zăpadă sau ale colţarilor să nu fie strînse tare pe picioare etc.

Flora unui ţinut este formată de plantele care cresc în mod natural (spontan) în acea zonă. Repartiţia geografică a diferitelor specii de plante sau a asociaţiilor de specii este condiţionată de climă, sol şi relief.

Ţara noastră, prezentînd variaţii de relief, de sol şi de climă la distanţe mici, are o floră foarte bogată şi felurită. Repartiţia geografică a vegetaţiei este legată în primul rînd de etajarea reliefului. Pe măsură ce creşte altitudinea, se schimbă şi condiţiile climaterice şi, în consecinţă, şi asociaţiile de plante, astfel că zonele de vegetaţie se succed în sens vertical, în raport cu relieful. Datorită unor condiţii locale de relief, climă, sol, apă freatică, în cuprinsul unor zone de vegetaţie pot apărea însă şi asociaţii diferite de cele ale zonelor respective (asociaţii azonale). Succesiunea zonelor de vegetaţie în ţara noastră este următoarea: zona stepei, zona silvostepă, zona forestieră şi zona alpină. Dintre acestea ne interesează în mod special ultimele două.

Zona forestieră. Ocupă o întinsă parte a ţării noastre; ea începe în cîmpii, unde are limita inferioară, şi ţine pînă la altitudini de l 700—l 800 m, în munte, unde se află limita ei superioară. O dată cu creşterea altitudinii se schimbă şi componenţa pădurii. Unele specii forestiere urcă la o anumita înălţime, cedînd apoi mai sus, în mod treptat, locul altora. Zona pădurii se subîmparte pe verticală în trei subzone: subzona stejarului, subzona fagului, subzona coniferelor. În unele părţi, din cauza unor condiţii locale specifice de climă şi datorită orientării versanţilor au loc unele inversiuni între etaje, mai ales la trecerea de la unul la altul. Astfel, uneori fagul coboară şi stejarul urcă, iar alteori fagul urcă pînă la limita superioară a coniferelor.

Subzona stejarului ocupă, în medie, suprafeţele dintre 150 şi 500 m altitudine; cîteodată urcă şi mai sus.Subzona fagului este intermediară între subzona stejarului, cu care se amestecă la limita inferioară, şi

subzona coniferelor, cu care se amestecă la limita superioară. În stare pură pădurile de fag ocupă înălţimile dintre 500 şi 800 m. În amestec cu coniferele fagul urcă pînă la l 000-1 400 m în Carpaţii Meridionali şi pînă la l 000-1 200 m în Carpaţii Orientali.

În asociaţie cu fagul cresc către partea inferioară a sub-zonei sale carpenul, gorunul şi teiul, iar mesteacănul — către partea superioară a aceleiaşi zone.

Subzona coniferelor ocupă suprafeţele situate între 600 şi l 500 m în Carpaţii Orientali şi între l 200 şi l 800 m în Carpaţii Meridionali şi Apuseni. Speciile componente cele mai răspîndite sînt molidul şi bradul. Molidul ocupă întinse suprafeţe, mai ales în Carpaţii Orientali, în timp ce bradul este mai răspîndit în Carpaţii Meridionali şi în masivul Bi-horiei. Mai rar se întîlnesc pinul, laricele şi zîmbrul.

Zona alpină. Deasupra limitei pădurii, pe platourile şi pe culmile cele mai înalte ale munţilor noştri (altitudine de l 800-2 500 m) se întinde o zonă de vegetaţie de tip alpin. Compoziţia floristică a vegetaţiei alpine este variată, fiind re prezentată prin numeroase specii ierboase şi lemnoase pitice sau tîrîtoare.

Zona alpină se împarte în două subzone: subzona alpină sau subzona pajiştilor, în care predomină speciile ierboase, şi subzona subalpină sau subzona arbuştilor pitici.

Subzona pajiştilor ocupă părţile cele mai înalte ale munţilor, în general peste 2 000 m. Speciile cel mai des întîlnite sînt: genţiana, ciuboţica cucului, clopoţeii, păiuşul, rogozul de munte. În mod sporadic se întîlnesc şi arbuşti pitici.

Această subzona este bine dezvoltată în munţii Bucegi; Făgăraş, Parîng, Retezat, Godeanu, Rodnei.Subzona arbuştilor pitici ocupă suprafeţele dintre limita superioară a pădurilor de răşinoase şi limita

inferioară a pajiştilor alpine (l 800-2 000 m). Speciile cele mai răspîndite sînt: jneapănul, ienupărul, smirdarul, merişorul, azaleea, arinţica. Speciile ierboase din acesta subzona sînt reprezentate prin iarba stîncilor şi ţăpoşica.

Subzona arbuştilor pitici este întîlnită în Munţii Rodnei, Căliman, Ceahlău, Bucegi, Făgăraş, Parîng, Retezat.

Vegetaţia regiunilor muntoase oferă militarilor bune posibilităţi de mascare, dar în acelaşi timp le îngreuiază orientarea şi deplasarea. Deseori potecile din păduri se pierd şi atunci militarii sînt nevoiţi să se deplaseze cu ajutorul unghiului de marş. Deplasarea în afara potecilor creează greutăţi de tot felul: picioarele se afundă în frunze, se împiedică în ferigi înalte, alunecă de pe pietrele umede ascunse sub frunze, iar crengile uscate se rup sub picioare, producînd zgomot. În aceste condiţii deplasarea se face cu cea mai mare precauţie. Militarii trebuie să fie atenţi la orice foşnete şi zgomote făcute de uscături, de animale sau păsări şi să le deosebească de cele produse de inamic.

Fauna. Aşezarea geografică, varietatea reliefului, a climei şi a vegetaţiei, ca şi trecutul geologic al ţării se reflectă şi în componenţa faunei şi în răspîndirea ei pe regiuni naturale. Fauna ţării noastre este bogată şi variată. Ea cuprinde complexele faunistice ale luncii, ale stepelor, ale zonei forestiere şi alpine (în mod deosebit ne interesează aici ultimele două complexe).

În domeniul forestier se disting un complex al pădurilor de răşinoase şi altul al pădurilor de foioase.Fauna pădurilor. Lumea animală cea mai variată aparţine zonei pădurilor. Pădurile de fag şi de stejar de pe

dealuri Şi de la poalele munţilor sînt populate cu cele mai variate mamifere, ca: vulpea, lupul, mistreţul, veveriţa, pisica sălbatică, jderul, căprioara, iepurele etc. Tot aici se întîlnesc şi multe specii de păsări tipice de pădure, ca: ciocănitoarea, Piţigoiul, scorţarul, cinteza, gaiţa, cucul.

Pădurile de răşinoase adăpostesc cerbi, urşi, lupi, căprioare, veveriţe, rîşi. Dintre pasări, speciile mai importante sînt: cocoşul de munte, ierunca, cocoşul de mesteacăn (pe calc de dispariţie).Fauna alpina. Vîrfurile cele mai înalte şi mai prăpăstioase ori căldările glaciare ale Carpaţilor Meridionali Constituie domeniul caprei negre, animal declarat monument al naturii şi pus sub ocrotirea legii. Dintre păsări mai reprezentativ este zăganul sau vulturul bărbos.

Rîurile de munte, îşi au originea în zăpezile veşnice din crestele munţilor, în izvoare sau lacuri şi curg prin

cutele naturale ale terenului, sub forma unor torente, extrem de repede şi cu zgomot foarte mare. Din cauza ploilor de toamnă şi a dezgheţului de primăvară nivelul apei se ridică, încît chiar şi cele mai mici rîuri devin greu de trecut. După o zi sau două de la încetarea ploii apa începe să scadă repede şi rîul intră în albia lui. Aşadar, lăţimea, adîncimea şi viteza rîurilor de munte depind de anotimp şi de starea vremii. Malurile rîurilor de munte, de regulă, sînt abrupte şi stîncoase; spre văi malurile capătă pante mai dulci, viteza curentului scade şi albiile se lărgesc. Fundul rîurilor, pînă la ieşirea lor în văi, este acoperit cu pietriş mărunt sau cu pietre de diverse forme şi mărimi; spre văi cantitatea de pietriş este mai mică, iar în unele locuri fundul este mocirlos.

În unele părţi, sub fundul pietros al rîului se găseşte un strat de argilă mai moale; dacă curentul puternic al apei scoate stratul moale, se creează posibilitatea ca apa torentului să intre sub pămînt şi să curgă un timp oarecare într-un canal subteran. Aceste porţiuni sînt foarte periculoase pentru trecerea rîului, deoarece acela care a nimerit într-o asemenea zona riscă să fie tras în canalul subteran. În porţiunile unde rîul are fundul pietros apa este transparentă şi dă posibilitatea să se vadă albia rîului; acolo unde este mîl apa este tulbure chiar şi la mică adîncime.

Zgomotele produse de rîurile de munte pot fi auzite în defileu de la 2-3 km; nu rare sînt cazurile cînd, din cauza acestor zgomote, lîngă rîu nu se aude vocea şi nici chiar focul de armă. Iarna, în mod obişnuit, rîurile de munte scad şi nu prezintă un obstacol important.

Lacurile de munte. Sînt, după origine, de mai multe feluri.Lacurile glaciare se află răspîndite pe culmile carpatice care se apropie sau depăşesc 2 000 m altitudine. Ele

s-au format prin adunarea apelor de izvoare (său primăvara prin topirea zăpezilor) în adînciturile săpate de gheţarii din perioada cuaternară. Lacurile glaciare au de regulă o suprafaţă mică (cel mai mare din toate, Bucura, are 12 ha, iar Zănoaga — 9 ha) şi adîncimi destul de mari (cel mai adînc, Zănoaga, are 22,5 m). Apele lor sînt limpezi şi reci, datorită altitudinii la care se găsesc. Numărul acestor lacuri este în jur de 180.

Cele mai multe lacuri glaciare se află în Carpaţii Meridionali. În Carpaţii Răsăriteni apar numai în masivul Rodnei.

Lacurile vulcanice s-au format prin adunarea apelor din precipitaţii sau din izvoare în craterele de vulcani stinşi. Aşa a luat naştere şi lacul Sfînta Ana de pe Muntele Ciumatu, de lîngă Tuşnad.

Lacurile de baraj natural se formează prin stăvilirea văilor, datorita unor alunecări sau prăbuşiri de stînci. Cînd materialul care alcătuieşte stăvilarul este friabil, adică mai moale, viaţa lacului astfel format este scurtă, căci apele rod repede barajul natural şi se scurg la vale. Între numeroasele lacuri de baraj natural de la noi cel mai de seamă este Lacul Roşu, care s-a format prin alunecarea unui pinten de munte în albia Bicazului superior.

6. Semnele de schimbare a timpului, ecoul şi înşelarea optică

Unul din principalele obiective ale meteorologiei este acela de a prevedea timpul. Cunoaşterea şi prevederea vremii au un rol deosebit de important pe timpul ducerii acţiunilor de luptă în munţi. Odinioară, cînd oamenii nu ştiau să prevadă timpul cu ajutorul datelor meteorologice, ei se mulţumeau să observe doar diferitele fenomene din natura înconjurătoare, care anunţau de pe o zi pe alta starea vremii. Direcţia vîntului, evoluţia norilor pe cer, aspectul plantelor şi comportarea vieţuitoarelor furnizau de cele mai multe ori indicaţii Preţioase. Cine nu ştie că zborul rîndunelelor la înălţime este semn de vreme bună, la fel ca şi dansul rolurilor de ţînţari sau orăcăitul vesel al broaştelor. Semn de vreme frumoasă este şi zborul albinelor tîrziu şi departe de stup; păianjenii ce-şi ţese liniştit pînza sau furnicile care lucrează calm prevestesc acelaşi lucru. În lumea plantelor, cînd vremea va fi frumoasă, anghinarea îşi desface larg frunzele, iar trifoiul îşi înclină tulpina.

Dacă vremea urmează să se schimbe în rău, prevestitori de tot felul trag semnalele de alarmă: cîinii devin nervoşi, nu-şi găsesc astîmpăr, intră şi ies mereu din adăpost, porumbeii se strîng la cuiburi, albinele şi bondarii îşi caută ascunziş în stupi sau în cupele florilor, furnicile îşi mută în grabă ouăle, iar păianjenul îşi ancorează bine pînza şi se ascunde. Rîndunelele zboară jos, razant cu pămîntul, iar broaştele orăcăie într-una.

De o sensibilitate deosebită la schimbarea condiţiilor atmosferice dau dovadă şi oamenii. Multe persoane pot prevedea cu o precizie uimitoare modificarea vremii după anumite senzaţii fizice: dureri în articulaţii, migrene, nelinişte, greutate în respiraţie şi alte semne mărunte, dar edificatoare.

S-a constatat că modificarea stării electrice a atmosferei, scăderea presiunii, mişcarea violentă a aerului, oscilaţia temperaturii şi a stării de umiditate acţionează asupra organismului fiinţelor vii, producîndu-le tulburări din cele mai variate.

Pentru ca timpul nefavorabil să nu-i surprindă pe militari în porţiunile de teren periculoase fiecare trebuie să se obişnuiască să prevadă mersul vremii. Muntele oferă militarilor fenomene dintre cele mai variate, uneori am putea spune chiar ciudate. Astfel:

— deşi pe creasta munţilor aerul este mai puţin dens, iar căldura, datorită razelor soarelui, mai mare, totuşi termometrul indică temperaturi cu mult mai coborîte decît cele de la poalele muntelui;— vulturii plutesc fără să dea din aripi;— trăsnetul cade mai ades pe terenurile argiloase decît pe cele calcaroase;— stejarul este întotdeauna atins de trăsnet, fagul aproape niciodată;— brazii ne apar uneori de cîteva ori mai înalţi decît sînt în realitate;— primăvara, gheţurile de pe lacurile alpine apar ca suspendate în aer;— curcubeul apare uneori dublu şi are culorile inversate în cel de-al doilea cerc;— la unele bifurcaţii de drumuri (poteci) poţi striga oricît de tare, sunetul vocii nu se aude nici pînă la 30 de metri.

Toate acestea sînt fenomene care, la prima vedere, par să depăşească înţelegerea obişnuită şi totuşi fiecare

din ele are o explicaţie logică, bazată pe criterii ştiinţifice.De multe ori militarul are posibilitatea să asiste la modul cum se formează norii, chiar la picioarele sale,

cum se naşte ceaţa, cum se declanşează furtunile sau cum un lucru de nimic poate dezlănţui o avalanşă. Cunoscînd fenomenele din natură, învăţînd să le interpreteze şi să le prevadă, militarul poate folosi cu succes cunoştinţele de meteorologie în practicarea alpinismului. El poate cunoaşte principalele caracteristici ale regiunii pe care urmează să o străbată, perioadele bîntuite de furtuni sau viscole sau cele în care ceaţa, ploaia sau grindina sînt mai frecvente, cum evoluează anumite elemente meteorologice în funcţie de altitudine etc.

Îmbinînd observarea unor fenomene naturale cu logica ştiinţifică, militarul are la îndemînă nenumărate resurse de a prevedea vremea. La aceasta nu se poate ajunge însă dintr-o dată. Urmărind schimbările ce se produc în atmosferă, punîndu-le în legătură cu o serie de semne prevestitoare, se poate ajunge treptat să se prevadă timpul cu destule şanse de exactitate.

Timpul probabil poate fi stabilit observînd simultan o serie de date privind: presiunea atmosferică, temperatura, forma şi modificările norilor, direcţia vîntului şi schimbarea lui, o serie de semne prevestitoare locale.

Semnele de înrăutăţire a timpuluiPresiunea atmosferică scade uneori treptat, alteori brusc; cu cît ea vă scădea mai încet, cu atît vremea rea

se vă instala Pentru o perioadă mai lungă. Cînd se produce o depresiune barometrică lentă pe timp frumos, în maximum 1-2 ore urmează furtună.

Temperatura nu mai oscilează în decursul a 24 de ore, nu scade în timpul nopţii, iar uneori devine înăbuşitoare.

Norii sînt izolaţi, denşi; seara se menţin deasupra unor piscuri solitare. Aerul devine -transparent şi obiectele se vad mai clar.

Iată cum se pot face previziuni folosind poziţia, mişcarea şi grosimea stratului de nori:— Dacă cerul se acoperă rapid cu o pînză subţire de nori prin care se mai zăreşte soarele sau luna, ploaia poate să înceapă în mai puţin de 24 de ore.— Cînd cerul este acoperit de nori cenuşii, iar sub aceştia apar nori mici, negricios!, care se deplasează în direcţia contrară vîntului, putem aprecia că pînă la începerea ploii mai sînt doar cîteva ore sau chiar minute.— Dacă norii vin dintr-o direcţie şi vîntul la sol bate din direcţie opusă, vremea se strică repede.— Furtunile sau vijeliile din după-amiezile de vară sînt anunţate de nori scămoşaţi împrăştiaţi pe cer, alungiţi ca nişte turnuleţe sau rotunjiţi.— Dacă seara păturile de ceaţă sau norii, în loc să coboare la vale, urcă spre creste, în ziuă următoare va ploua.— Dacă norii sînt coloraţi pe margine în roşu, verde sau în albastru, se aşteaptă ploi mari.— Cînd cerul se înnorează brusc din toate părţile şi norii stau parcă nehotărîţi, se apropie furtuna.

Vîntul. În ceea ce priveşte vîntul se pot stabili următoarele:— Dacă în dimineţile de vara aerul este cald şi cerul senin, iar vîntul nu bate, în cursul după-amiezii va fi furtuna, iar pe timp de iarnă, spre seară, se va forma ceaţă.— Dacă vîntul bate la poalele muntelui dintr-o direcţie, iar pe creastă din direcţie opusă, vremea se va strica repede.— Dacă vremea este rece şi plouă sau ninge, iar vîntul bate dinspre sud, vremea rea se va menţine încă multe zile.— Dacă se înteţeşte vîntul dispre nord-vest, suflînd violent pe coama muntelui, vremea se va strica în zilele următoare, aducînd vara ploi, iar iarna viscol.— Înainte de furtună vîntul încetează complet, ca apoi să pornească vijelios în clipa cînd se dezlănţuie furtuna. O data cu el începe şi ploaia torenţială.

Indicaţii preţioase pot da soarele şi luna:- Dacă soarele apune într-o vîlvătaie de culoare vişinie sau este înconjurat de un cerc luminos (halou), a doua zi va fi timp ploios.— Dacă luna este traversată de fîşii de nori la orizont înseamnă că va fi timp ploios. La fel şi dacă este înconjurată de un halou sau o coroană.— Dacă la răsăritul soarelui cerul are culoarea viorie sau violacee, este semn că va ploua în aceeaşi zi.— Dacă dimineaţa aerul este pîclos, alburiu şi cald, furtuna este iminentă; cînd la apus soarele se pierde într-o culoare galben deschis, este semn de vînt, iar în galben şters, semn de ploaie.— Zorile de culoare roşu purpuriu la răsărit indică ploaie.— Iată şi alte semne care trebuie luate în considerare:— Mirosul puternic al bălţilor indică apropierea ploilor.— Dacă în timpul nopţii s-a format ceaţă la munte şi ea nu dispare dimineaţa, este semn că timpul se înrăutăţeşte.— Dacă se apropie furtuna, roua dimineţii se usucă tîrziu.— Vizibilitatea redusă, cînd timpul este frumos, se datoreşte vaporilor de apă care încep să se condenseze, prevestind ploaie.— Dacă sunetele îndepărtate se aud surprinzător de clar înseamnă că în aer sînt mulţi vapori de apă, deci se anunţa vreme ploioasă.

— Înainte de înrăutăţirea vremii plantele şi animalele se comportă astfel:— Corbii se rotesc în stol grupat, agitat şi croncănesc des; cîinii ciobăneşti părăsesc turma şi fug la stînă; mistreţii, cerbii şi caprele coboară şi se afundă în pădure; vitele se agită, fiind muşcate de insecte; păsările mici se ascund în crăpăturile stîncilor, iar rîndunelele zboară aproape de pămînt; furnicile intră în muşuroaie, albinele se întorc [a urdiniş, porumbeii la cuib; broaştele ies pe mal şi orăcăie, iar peştii sar din apă; insectele se agită şi pişcă mai tare ca de obicei.— Trifoiul îşi înalţă tulpina; înainte de furtună iarba miroase puternic.

Semnele de îmbunătăţire a timpuluiPresiunea atmosferică creşte încet şi constant, cu oscilaţii neînsemnate în decurs de 24 de ore.Temperatura este ridicată în timpul zilei, iar spre seara începe să coboare, se răcoreşte. Pe creste noaptea

aerul este mai cald decît în văi.Norii. Dacă cerul este noros sau ploua, dar la marginea orizontului, în partea de unde vin norii, apare după-

amiaza o geană de cer albastru sau de lumină, este semn că vremea se îndreaptă.Norii albi în formă de baloturi, care apar dimineaţa între orele 9 şi 11 şi dispar spre seară, arată că timpul

va fi frumos.Dacă apar nori înalţi, subţiri şi albi din direcţia nord-est sau în formă de lespezi, cu marginile luminoase,

care se destramă în cursul dimineţii, timpul va rămîne frumos.Vîntul. Dacă dimineaţa cerul este senin, aerul rece, iar vîntul bate uşor, fără a avea o direcţie precisă,

vremea va fi frumoasă. Cînd vîntul bate moderat dinspre nord timp de mai multe zile, vremea se va menţine uscată şi în zilele următoare.

Soarele şi luna dau la rîndul lor următoarele indicaţii:— Dacă soarele apune pe un cer albastru, senin sau trandafiriu, este semn de vreme bună.— Strălucirea vie a lunii indică timp frumos. Alte semne care nu trebuie neglijate sînt:— Dacă în timpul nopţii se formează rouă sau brumă, este semn că a doua zi vremea va fi frumoasă.— Cînd ceaţa uscată miroase a fum, vremea rămîne bună.— Fumul care se ridică vertical, spre înaltul cerului, înseamnă timp frumos.

Plantele şi animalele au următoarea comportare:— Vulturul, pescăruşii, rîndunelele zboară sus, planează în larg: greierii cîntă; liliecii zboară tîrziu după apusul soarelui; ţînţarii zboară în roiuri, iar musculiţele zboară seara drept în sus.— Plantele îşi deschid florile.

Observaţiile stabilite trebuie să fie întotdeauna notate.În general se reţin următoarele elemente:

— data şi ora observaţiei (este indicat ca acestea să se facă în fiecare zi la aceeaşi oră, pe cît posibil de trei ori pe zi — la orele 7, 13 şi 21);. — presiunea atmosferică (în milimetri);— temperatura aerului (în grade);— vîntul (direcţia şi intensitatea);— norii (forma, direcţia şi viteza cu care se deplasează);— precipitaţiile (aspectul şi cantitatea lor);— alte însemnări;— prevederea vremii pe baza datelor culese, verificarea ei în ziua următoare.

Dacă observaţiile se fac în timpul unui marş, este bine să se noteze şi locul efectuării lor.Prin înregistrarea sistematică a elementelor menţionate-mai sus şi prin confruntarea zilnică a observaţiilor

făcute se poate însuşi o valoroasă experienţă, care va fi de real folos în acţiunile de luptă duse în teren muntos.

Determinarea vitezei şi a direcţiei vîntului.Vîntul poate sufla cu diferite intensităţi şi viteze, distingîndu-se astfel:

— calmul desăvîrşit, cînd viteza medie a vîntului este de zero metri pe secundă: fumul se ridică drept în sus, pînza fanionului atîrnă nemişcată;— adierea slabă (vînt slab), cînd viteza medie este de 2-3 m/s. Ramurile subţiri ale copacilor se mişcă uşor, frunzele freamătă; pînza fanionului fîlfîie încet şi se îndepărtează de băţ, flacăra chibritului se stinge repede; batista flutură şi se desface uşor; iarba se leagănă. Presiunea atmosferică este de 0,5 kg/m2;— vîntul potrivit (moderat) are viteza medie de 4-6 m/s. pînza fanionului stă desfăşurată şi flutură; iarba se înclină pînă la pămînt; tufişurile se leagănă; crengile subţiri se îndoaie, dar frunzele flutură puternic. Presiunea atmosferică este de 4 kg/m2

— vîntul puternic are viteza medie de 8-12 m/s. Pînza fanionului flutură cu zgomot şi stă orizontală; batista se smulge din mînă; iarba se întinde la pămînt; tufişurile se înclină; copacii se clatină; vîntul zguduie puternic corturile. Presiunea atmosferică este de 11 kg/m 2;— furtuna are viteza medie de 21 m/s, copacii mari se rup; vîntul strică acoperişurile;— furtuna puternică are viteza medie de 24 m/s, acoperişurile sînt smulse; copacii se frîng sau sînt scoşi din rădăcini. Presiunea atmosferică este de 47 kg/m 2;— vijelia are viteza medie de 28 m/s. Provoacă întotdeauna distrugeri mari. Presiunea atmosferică este egală cu 64 kg/m 2.

Ecoul şi înşelarea fonică. În teren muntos ecoul produs de împuşcături, de vocea omului, de fluierat etc. se poate repeta de mai multe ori şi poate fi auzit la mare distanţă. Acest fenomen se datoreşte reflexiei sunetului la lovirea unui obstacol. Sunetele reflectate pot da unui militar cu puţină experienţă impresie falsă asupra inamicului; datorita ecoului el poate trage concluzia eronata că inamicul dispune de mai multe forţe decît în realitate.

Înşelarea optică este provocată de faptul că în regiunile muntoase aerul este foarte transparent, iar crestele şi pantele munţilor sînt luminate în mod variat. În aerul foarte transparent (curat) munţii şi diferitele obiecte locale bine luminate par mai apropiate; de asemenea porţiunile de teren aflate sub razele soarelui par mult mai apropiate decît sînt în realitate.

Partea a II-a. Alpinismul de vara

Capitolul I. Materiale şi echipament alpin

Armata noastră este dotată cu un bogat şi excelent material pentru ducerea acţiunilor de luptă în munţi. Pentru a se acţiona cu succes însă trebuie să se cunoască folosirea corectă şi judicioasă a acestuia, la nevoie nu numai de către vînătorii de munte, ci şi de toţi ceilalţi militari, activi şi de rezervă.

De aceea, în continuare se vor prezenta materialele şi echipamentul alpin.Frînghia de alpinism (coarda) este indispensabilă pentru grupă, atît vara, cît şi iarna (fig. 3). Folosirea unei

frînghii de proastă calitate, uzată, poate avea urmări foarte grave.Fig. 3. Frînghia de alpinism (coarda).De aceea ea trebuie să fie controlată cu cea mai mare atenţie înainte de întrebuinţare.Calităţile care se cer unei frînghii sînt, în general, urmatoarele: să fie uşoară, rezistentă la eforturi şi uzură,

să nu facă bucle şi să nu devină prea rigidă cînd este udă.Dăm mai jos caracteristicile principale ale diferitelor frînghii ce se pot întrebuinţa:

Tipul de frînghia Rezistenţa Greutatea unei frînghii de 40 mMătase 2 000 kg 2,2 kg

Perlon sau reion peste 1 500 kg 2,4 kgManila cablată 800 kg 2,4 kgCînepă cablată 900 kg 4,2 kgCînepă ţesută 600 kg 3,6 kg

Frînghiile de mătase sînt cele mai rezistente şi mai uşoare, dar ele sînt foarte scumpe (din care cauză practic se folosesc mai rar).

Frînghiile de perlon sau relon, în afară de faptul că sînt rezistente şi uşoare, au marele avantaj ca nu-şi schimbă calităţile cînd se udă şi sînt cele mai ieftine. Pe toată lungimea frînghia are un fir de control de culoare vie. Frînghiile pot fi ţesute sau răsucite.

Firul de manila este scurt, mai puţin fin şi mlădios. Comparativ cu frînghia de cînepă, cea de manila este mai uşoară, dar are o rezistenţă mai mica la uzură, se destramă mai repede, iar la umezeală devine ceva mai rigidă. Dintre frînghiile de cînepă cea mai indicată este frînghia cablată, deşi este mai grea decît cea ţesută. Frînghia ţesută are o rezistenţa redusă în special la şocuri şi se usucă greu. De aceea ea nu este recomandată.

Diametrul şi lungimea unei frînghii se stabilesc în funcţie de dificultatea traseelor.Diametrele cele mai potrivite încep cu cel de 10 mm pentru frînghiile de cea mai bună calitate (mătase,

relon) sau cu 12 mm pentru frînghiile de manila şi cînepă cablata. Lungimea frînghiei poate varia între 30 şi 80 m. În munţii noştri cea mai potrivită este frînghia de 40 m.

Rezistenţa frînghiei de alpinism este o altă caracteristică importanta, de care trebuie să se ţină seama.O frînghie elastică se va alungi mai mult, dar nu se va rupe sub o încărcare bruscă, în timp ce o frînghie

mai puţin elastică se va alungi mai puţin, dar se va rupe mai uşor.Ca regulă generală se poate spune că după 100 de ore de întrebuinţare frînghia mai poseda numai 0,5 din

capacitatea sa de lucru, deşi rezistenţa ei statică a scăzut cu 20%, ceea ce se pune pe seama pierderii elasticităţii. Cel puţin la doi ani frînghia de asigurare va trebui înlocuită cu alta nouă şi va fi folosită mai departe pentru scopuri secundare. Pierderea elasticităţii se produce prin încărcări repetate şi de mai lungă durată, cum ar fi coborîri în rapel, manevra la frînghia dublă, funicularul etc. Din acelaşi motiv se recomandă ca frînghia să nu fie întinsă pentru uscare, să nu se strîngă, sau să se împletească cu ochiuri mici.

Folosirea frînghiei are drept scop:— să completeze posibilităţile militarului acolo unde abilitatea şi forţa să sînt insuficiente, să permită aplicarea diferitelor procedee tehnice de urcare, cum sînt manevra la frînghia dublă, urcarea cu ajutorul nodului Prusik, coborîrea în rapel la o diferenţă de nivel de 20 m;— să oprească pe primul căţărător din grupă dintr-o eventuală cădere;— să asigure pe militarii următori, împiedicînd căderea lor sau transformînd-o într-o lunecare laterală sau pendulară;— să permită ajutorarea celor obosiţi;— să înlesnească acţiunile de salvare, transportul greutăţilor etc.

Fiind mijlocul principal de asigurare al militarilor pe timpul executării escaladărilor (ascensiunilor) în teren grea accesibil, în locuri periculoase, frînghia de alpinism este astfel cel mai preţios ajutor, dacă este corect folosită şi bine întreţinută. Prost folosită şi neîntreţinută, ea poate deveni un real pericol; de aceea, de justa ei folosire şi de buna întreţinere este răspunzător fiecare militar din grupă (echipă).

Menţinerea rezistenţei frînghiilor de alpinism depinde în mare măsură de felul cum sînt păstrate. Ele trebuie uscate imediat după folosire. Menţionăm că frînghia nu se usucă niciodată pachet, ci desfăşurata şi întinsă la aer, într-un loc uscat, ventilat, ferit de soare puternic şi mai ales de foc. După uscare se păstrează strînsă în bucle, fără cîrcei, atîrnată la un rastel dispus într-un loc bine aerisit, ferit de căldură, de soare şi mai ales de umezeala.

Frînghia se transportă pe raniţă sau în bandulieră (pe timp frumos) sau în raniţă (pe timp de ninsoare, burniţă). În cursul lucrului se va avea grijă să nu se deterioreze frînghia prin călcarea cu piciorul, tîrîrea ei pe stîncă, lovirea cu ciocanul, pitonul sau colţarul.

Cordelina (fig. 4) este o frînghie din perlon (relon) de 5 m lungime, 6 mm grosime şi 0,109 kg greutate, care revistă la 600 kg/m; ea nu are fir de control. Cordelina intră în dotarea fiecărui militar. Se foloseşte pentru autoasigurare, pentru confecţionarea scăriţei, buclei precum şi pentru diferite transporturi de materiale şi echipament, asigurarea militarilor în deplasările din cursul nopţii etc.

Cînd cordelina are o lungime de 40 m se numeşte frînghie ajutătoare şi se întrebuinţează la transportarea diferitelor materiale alpine pe trasee dificile, precum şi la manevrele de traversare a militarilor şi materialelor cu ajutorul funicularului. Ea se păstrează şi se transportă la fel ca frînghia de alpinism.

Scăriţa este alcătuită din cordelină (cca 5 m). Treptele, de 25-35 cm, se confecţionează fie direct din cordelină (fig. 5 a), fie din lemn sau din aluminiu (fig. 5 b).

Fig. 4. Cordelina.Fig. 5. Scăriţa: a — confecţionată din cordelină; b — confecţionată din cordelină şi cu trepte de aluminiu sau lemn.Scăriţa se foloseşte la escaladări grele, cînd lipsesc prizele de picior. Ea nu mai trebuie utilizată în

momentul cînd se constată că este uzată.Bucla (fig. 6) se confecţionează din cordelină; lungimea este de 1,5-2 m; capetele ei sînt legate şi formează

un ochi. Se foloseşte la transportul materialelor de alpinism, la executarea rapelului pe carabinieră, la întinderea frînghiei cu ajutorul nodului agăţător şi al carabinierei pentru instalarea funicularului.

Fig. 6. Bucla.Fig. 7. Carabiniere: a — de forma ovală, fără siguranţă; b — de alte forme (prima triunghiulară, a doua — cu siguranţă, a treia — ovală).Bucla şi scăriţa sînt materiale individuale; ele se păstrează şi se transportă la fel ca frînghia de alpinism.Carabiniera (fig. 7 a şi b) este un inel de oţel sau dur-aluminiu, care poate avea forme diferite: ovală,

triunghiulară, cu sau fără siguranţă. Iată cîteva caracteristici ale carabinierei: grosimea materialului utilizat la confecţionarea ei 10 mm; diametrul mic al inelului este de 50 mm, iar cel mare, de 100 mm; greutatea carabinierei din oţel laminat nu depăşeşte 120-150 g; inelul rezistă la o forţă de tracţiune de circa l 800 kg; dacă se confecţionează din duralu-miniu greutatea ei este de numai 65 g; cînd are formă triunghiulară carabiniera rezistă la o tracţiune de l 800-2 200 kg.

Carabiniera se utilizează, în principal, pentru a lega (uni) frînghia cu pitonul ibătut în stîncă. Pe timpul lucrului carabinierele se ţin înşirate pe bucla individuală (aşezată în bandulieră), pentru a fi la îndemînă.

Cînd arcul s-a slăbit şi clapa se deschide singură carabiniera nu mai prezintă siguranţa şi de aceea nu se mai utilizează.

Fiecare militar primeşte cîte 2-3 carabiniere, în funcţie de gradul de dificultate al escaladării care urmează să se execute.

După întrebuinţare carabinierele se şterg pentru a nu rugini şi se păstrează înşirate pe o buclă; se transportă în raniţă sau pe militari (înşirate pe buclă). În timpul folosirii ele nu trebuie aruncate pe jos, deoarece pămîntul şi nisipul pătrund la resortul clapei, care se defectează.

Pitoanele sînt confecţionate, de obicei, din oţel moale, deoarece ele se bat în crăpăturile (fisurile) din stîncă şi trebuie să se muleze după forma acestora. Fiecare piton este prevăzut cu inele sau urechi de diferite dimensiuni. În principiu lungimea pitoanelor este cuprinsă între 10 şi 25 cm, iar greutatea lor între 200 şi 300 g.

Fig. 8. Pitoanele: a, b, c — pentru fisuri orizontale (a şi 6 — cu urechi; c — cu inel); d — pentru fisuri verticale; e — pentru rapel.Pitoanele se confecţionează sub diferite forme, în funcţie de fisurile stîncilor, astfel:

— pitonul pentru fisuri orizontale (fig. 8 a, b şi c) este folosit în crăpăturile orizontale.său cînd fisura este dispusă de-a lungul peretelui; pitonul trebuie bătut în aşa fel încît la un eventual şoc urechea să formeze un sprijin suplimentar;— pitonul pentru fisuri verticale (fig. 8 c) are lama n acelaşi plan cu urechea;— pitonul de rapel (fig. 8 d) este ceva mai lung şi mai gros şi este prevăzut cu un inel de oţel de 7-8 mm (diametrul inelului — 60-80 mm). Ei se foloseşte la coborîre;— pitonul tubular are o lungime mai mare (20-50 cm), în funcţie de natura fisurii. Se întrebuinţează în fisurile largi şi adînci;— pitonul-lamuţâ este prevăzut cu un inel de oţel de 5-6 mm (diametrul inelului — 50-60 mm); lama sa, subţire şi lată, se foloseşte în fisurile mai puţin largi;— pitonul pentru gheaţa are lama lungă de aproximativ 25 cm şi lată de 20 mm.

Pitoanele sînt considerate material consumabil, deoarece de cele mai multe ori ele nu mai pot să fie recuperate din stînca unde au fost introduse1. În funcţie de gradul de dificultate al traseului care urmează a fi escaladat, fiecare militar poate fi dotat cu 3-4 pitoane diferite. Pitoanele se păstrează înşirate pe buclă cîte 5-10 bucăţi, iar pe timpul apropierii de locul de unde începe escaladarea se transportă în raniţă.

Toporaşul-ciocan (fig. 9 a şi b) are o coadă din lemn de frasin, cu lungimea de circa 25 cm, întărită cu pene metalice. La capătul cozii este practicat un orificiu pentru cureluşă. Toporaşul-ciocan serveşte pentru fixarea şi scoaterea pitoanelor din stîncă (gheaţă). Pe timpul escaladării şi lucrului el se ţine în bandulieră, cu ajutorul unei

1 Pitoanele recuperate din stînci se pot întrebuinţa numai dacă nu prezintă crăpături.

bucle. Intră în dotarea puşcaşului-mitralior.Ciocanul de alpinism (fig. 10 a şi b) se aseamănă cu to-poraşul-ciocan, în alpinism avînd aproape aceeaşi

întrebuinţare. În locul părţii tăioase, acesta are un doc, care foloseşte la curăţarea stîncii şi a prizelor, precum şi la încercarea fisurilor.

Fig. 9- Toporaşul-ciocan: a - fără port; 6 — cu port de piele.Fig. 10. Ciocanul de alpinism: a — cu port de piele; 6 — fără port.În cadrul grupei este indicat să existe un toporaş-ciocan (la puşcaşul-mitralior) şi un ciocan de alpinism (la

unul din pistolari), ţinînd seama că la un moment dat grupa poate acţiona pe două echipe.Pioletul (fig. 11) se compune din trei părţi: capăt, coadă şi vîrf. Capătul pioletului — alcătuit dintr-un cioc

şi o lopăţică — este metalic, din oţel superior, cu extremitatea ciocului şi a lopeţii călită; pe extremitatea inferioară ciocul este prevăzut cu zimţi. Coada pioletului este din lemn de frasin uscat; ea are secţiunea ovală, iar la extremitatea inferioară, acolo unde pătrunde în zăpadă, este conică. Vîrful pioletului se confecţionează din acelaşi oţel ca şi capătul şi are o lungime de 6-7 cm; el se fixează în partea inferioară a cozii pioletului, întărindu-se la nevoie cu un manşon metalic. Pe coada pioletului este prevăzut un inel de care se leagă o cureluşă. Pioletul trebuie să aibă o greutate cît mai mică, jar lungimea să sa difere în funcţie de înălţimea militarului respectiv. La o grupă sînt necesare două piolete.

Fig- 11. Pioletul.Fig. 12. Colţarii: a — cu patru puncte (reglabili); b — cu opt puncte (la ce] de sus şi cel de jos punctele de sprijin sînt acoperite cu ajutorul unor tuburi de cauciuc — husă, pentru a nu rupe raniţa sau a produce accidente).Pioletul este folositor îndeosebi pe traseele cu zăpadă+gheaţă, fiind utilizat pentru sprijin (întocmai ca un

baston) şi pentru tăierea treptelor. Cînd deplasarea se execută pc schiuri pioletul se transportă în raniţă, prins cu ciochină.

Colţarii (fig. 12 a şi b) constau dintr-o armură ce se fixează la bocanc şi o serie de puncte (vîrfuri), care în timpul mersului se înfig în zăpadă sau în gheaţă. Ei sînt formaţi din două părţi, legate între ele printr-o articulaţie care poate fi reglabilă. Colţarii pot avea 4, 6, 8, 10 şi 12 puncte de sprijin. În mod obişnuit se folosesc colţarii cu 4 sau 8 puncte de sprijin. Punctele, în formă de lame triunghiulare, sînt călite la vîrf şi dispuse în felul următor: la colţarii cu 10 puncte: 6 puncte în plan perpendicular pe axa longitudinală a bocancului (2 în faţă, 2 la mijloc, 2 la spate) şi 4 puncte în plan paralel cu axa longitudinală a bocancului; punctele au cca 40 mm lungime. Greutatea unei perechi cu 4 puncte este în jur de 0,5 kg, iar cu 10 puncte, aproximativ de 1,5 kg.

În funcţie de dificultăţile ascensiunii (şi în special pe gheaţă) şi de misiunea subunităţii, fiecare militar poate fi dotat cu colţari. Colţarii asigură stabilitatea militarului pe pantele cu zăpadă întărită sau gheaţă (uneori se pot folosi pe pantele abrupte acoperite cu iarbă), înlesnind ascensiunea, fără a se tăia trepte. În acest scop este necesar ca colţarii să se fixeze cît mai bine de talpa bocancului, iar cele două puncte din faţă să fie depăşite puţin de rama încălţămintei, înaintea începerii deplasării se verifică dacă colţarii sînt bine legaţi de bocanci, pentru a nu scăpa pe timpul urcării pe panta, deoarece în acest caz se produce un dezechilibru şi militarul poate aluneca prin surprindere. De asemenea, trebuie avut grija să nu se strîngă prea mult curelele colţarilor, întrucît în felul acesta îngreuiază circulaţia sîngelui, ceea ca poate duce (pe timp friguros) la degerarea picioarelor.

Colţarii se transportă pe sau în raniţă, înfăşuraţi într-o husă. Punctele de sprijin se pot ascuţi ori de cîte ori este necesar, iar după întrebuinţare se şterg şi se ung pentru a nu rugini.

Ochelarii de zăpadă pot fi de forme variate. De regulă ei au sticle fumurii şi rame metalice (sau din cauciuc) şi sînt prevăzuţi cu un elastic reglabil după mărimea capului şi cu o aerisire cît mai bună pentru a se evita aburirea; în caz de viscol ochelarii trebuie să nu îngăduie pătrunderea zăpezii în interior. Rama este prevăzută pe marginea care vine în contact cu faţa cu un strat protector, format din piele sau fetru.

Ochelarii de zăpadă intră în dotarea fiecărui militar. Ei apară ochii împotriva radiaţiilor ultraviolete, care produc oftalmiile de zăpadă. Lentilele de celuloid nu sînt recomandabile, deoarece nu absorb razele ultraviolete decît în mică măsură şi, în general, deformează vederea.

După întrebuinţare se şterg cu o cîrpă moale pentru a nu zgîria lentilele. Ochelarii se poartă tot timpul asupra militarilor.

Sfoara de avalanşă se confecţionează din relon; ea are lungimea de 5-10 m şi grosimea de 4-6 mm. Culoarea ei poate fi roşie, albastră, verde (o culoare vie). Intră în dotarea fiecărui militar. Pe timp de iarnă, cînd se traversează Porţiuni de teren cu pericol de avalanşe, fiecare militar este obligat să se lege cu un capăt al sforii de avalanşă (sfoara se ţine în mînă şi în momentul cînd s-a produs avalanşa se arunca). Militarul prins de avalanşă poate fi astfel găsit şi salvat mai uşor, în timp oportun, întrucît sfoara — fiind uşoară — rămîne la suprafaţă. În cursul deplasărilor sfoara se păstrează şi se transportă la fel ca bucla.

Schiurile trebuie considerate ca indispensabile pentru urcarea înălţimilor pe timp de iarnă.Lungimea schiurilor se alege după talia fiecărui militar. Schiurile lungi alunecă mai bine şi se scufundă mai

puţin în zăpadă, drept consecinţă a repartiţiei corpului pe o suprafaţa mai mare; în schimb, ele sînt mai greu de manevrat într-un teren frămîntat şi mai ales în păduri (întoarcerile şi virajele sînt cu mult mai mari decît cu schiurile scurte). Schiul prea scurt alunecă foarte greu, corpul cade cînd brusc pe coada, cînd brusc înainte, făcînd echilibrul longitudinal foarte anevoios.

Ţinînd seama că trebuie să facem faţă cu aceleaşi schiuri tuturor terenurilor pe care le străbatem, este necesar să se aleagă schiurile la o medie corespunzătoare. În general schiurile de 180-190 cm satisfac în munţii noştri pe majoritatea militarilor.

Legăturile schiurilor trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, ca: să fie solide, să nu necesite reparaţii cu

piese de schimb; să nu se deformeze (sa se alungească) la umezeală sau temperatură; să se adapteze perfect la încălţăminte şi să permită întrebuinţarea oricărui fel de bocanc; să fie simple şi uşoare (ca greutate); să permită conducerea schiului şi libera flexiune a genunchilor.

Beţele utilizate trebuie să fie cît mai solide. Cele mai bune beţe s-au dovedit a fi cele din aluminiu, alun sau corn (drepte, bine uscate, cu un diametru de 20-25,mm). Lungimea lor depinde, natural, de talia militarului, însă felul terenului influenţează mult această lungime. În teren şes se folosesc beţe cît mai lungi (150-170 cm), întrucît dau posibilitatea lungirii pasului. În teren muntos beţele trebuie să fie mai scurte (115-150 cm). Cele mai potrivite pentru talia normală a militarului au lungimea de 150 cm.

Rondelele trebuie să fie suficient de largi pentru a ofer un bun sprijin chiar şi prin zăpada afînată.Din experienţă s-a constatat că în ascensiunile efectuate în teren muntos împădurit fiecare grupă trebuie să

aibă asupra să 2-3 vîrfuri de schi de rezervă. Vîrful de schi poate fi confecţionat dintr-un material uşor (aluminiu sau material plastic); el este prevăzut cu 2-3 şuruburi de fixare.

Fig. 13. Rachetă pentru zăpadă.Rachetele pentru zăpadă (fig. 13) sînt confecţionate dintr-o ramă elipsoidală de lemn, în interiorul căreia

sînt încrucişate sfori groase, în genul coardelor de la o rachetă de tenis; în mijlocul acestei împletituri este aşezată o bandă de pînză de cînepă, pe care se aşază piciorul; rachetele se leagă de bocanci cu ajutorul unor curele sau bretele de cînepă (aşa cum s-a arătat la colţari). Legăturile nu trebuie să fie strînse prea tare de bocanci, deoarece picioarele pot degera uşor.

Calităţile necesare rachetelor pentru zăpadă sînt: să fie cît mai uşoare; să nu aibă dimensiuni prea mari, întrucît aceasta ne obligă la un mers cu picioarele prea îndepărtate unul de altul; să aibă legături solide; să se poată transporta uşor pe raniţă.

Materialul de bivuac (cortul izoterm, sacul de dormit, salteaua pneumatică, spirtiera) trebuie să corespundă următoarelor condiţii: să fie uşor; să fie rezistent, întrucît este supus furtunilor, viscolelor şi altor intemperii; să constituie o protecţie eficace împotriva vîntului, împiedicînd pătrunderea aerului rece şi a zăpezii fine; să fie simplu şi uşor de mînuit, deoarece aproape întotdeauna instalarea bivuacului de către militari se face în condiţii de oboseală, de frig, ploaie, viscol etc.

Fig. 14. Cortul izoterm de alpinismCortul izoterm de alpinism (fig. 14) este format din două corturi introduse unul în celălalt. Atît în faţă, cît şi

în spate cortul are un loc liber, unde se păstrează raniţele, armamentul şi materialul grupei. Cortul este închis cu un fermoar şi cu copci; el are lungimea de 3,5 m, iar înălţimea şi lăţimea de 1,5 m; pentru a putea fi întins este prevăzut cu 6 beţe telescopice din aluminiu şi cu 16 ancore de sîrmă. Cortul interior are un aşternut impermeabil şi se închide cu copci. El este prins de cortul exterior cu ajutorul unor chingi dispuse special în acest scop. Greutatea totală a cortului este de 4,5 kg, iar capacitatea de adăpostire — o grupă.

Cortul izoterm este folosit pentru protecţia şi odihna militarilor în teren muntos atît vara, cît şi iarna. Cortul interior, fiind izolat de frig şi ploaie, păstrează în interiorul său o temperatură relativ constantă. Poate fi întins în 5 minute şi strîns în 3 minute. Poate fi transportat într-o raniţă, fiind uşor şi cu volum mic.

Fig. 15. Folosirea sacului de dormit.Fig. 16. Capişonul de lînă.Sacul de dormit (fig. 15) se confecţionează din două straturi de pînză subţire, între care se aplică un strat de

vată. El are o greutate de cca 2 kg, iar lungimea şi lăţimea sînt variabile, în funcţie de talia militarului respectiv (în aşa fel, încît acesta să poată pătrunde cu tot corpul în interior). Sacul de dormit se termină cu o glugă care acoperă în întregime capul şi se strînge în jurul feţei cu un şiret, închiderea sacului se face pe dinăuntru, cu ajutorul unui fermoar de 50 cm lungime. Sacul este folosit la odihna militarilor atît vara, cît şi iarna. Se păstrează uscat; în cazul în care s-a umezit se va usca departe de sursele de căldură. Sacul de dormit se transportă în raniţă.

Salteaua pneumatică se confecţionează, de regulă, din cauciuc. Are avantajul că este uşoară şi cu un volum mic. Înainte de utilizare se introduce aer în interiorul ei.

Spirtiera este un dispozitiv simplu, care funcţionează pe bază de spirt solid. Se foloseşte pentru prepararea hranei din comprimate (pentru o grupă).

Dintre obiectele de echipament indispensabile în munţi enumerăm: capişonul de lînă, mânuşile şi supramănuşile, espadrilele, bluza de vînt, bocancul de munte şi de schi, pufoaica, lanterna, raniţa, accesoriile.

Capişonul de lînă (fig. 16) este o căciulă confecţionată din molton sau din lînă tricotată. Acest obiect protejează de degeraturi faţa, nasul, urechile şi gîtul. El este absolut necesar pe timp de iarnă şi viscol.

Mănuşile pot fi cu 5 degete sau numai cu un deget. Ele trebuie să fie destul de largi spre a nu stingheri mişcarea degetelor şi să aibă o manşetă de cel puţin 10 cm, care să acopere articulaţia mîinii.

Supramănuşile sînt confecţionate din material impermeabil (foaie de cort), pentru a evita umezirea mănuşilor şi, implicit, îngheţarea mîinilor. În ascensiunile de iarnă militarii trebuie să aibă întotdeauna în raniţa o pereche de mănuşi de rezervă.

Espadrilele sînt ghete uşoare din piele, cu talpa de cauciuc, care se folosesc la escaladarea porţiunilor stîncoase mai dificile, unde au aderenţă mare. Trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se muleze perfect pe picior, să nu aibă ramă sau bombeuri. După întrebuinţare se curăţă bine şi se păstrează într-un loc uscat.

Bluza de vînt nu trebuie să lipsească în ascensiuni sau în escaladări, întrucît ea este necesară şi pe timp mai călduros, în cursul haltelor la umbră sau la apariţia unor curenţi reci.

Bocancii de munte trebuie să satisfacă următoarele condiţii: să fie confecţionaţi din piele moale, dar cît mai rezistentă; să aibă talpa destul de groasă, pentru a nu se simţi prin ea colţurile de piatră, însă să fie în acelaşi timp suficient de elastici pentru a nu obosi laba piciorului; să permită încălţarea a două perechi de ciorapi sau

introducerea unei tălpi de plută înăuntru; să nu fie prea mici, încît să împiedice rotirea gleznei, dar nici prea largi, încît să producă rosături.

Bocancii de schi trebuie să apere piciorul de degeraturi, de apăsarea curelelor legăturilor sau de alte presiuni jenante. De asemenea, ei trebuie să favorizeze într-un mare grad alunecarea şi conducerea schiurilor. În satisfacerea acestor condiţii cel mai mare rol îl au materialul din care se confecţionează bocancii şi forma acestora.

Pielea utilizată trebuie să fie groasă, pentru ca să nu se taie în gheaţă, şi impermeabilă, pentru ca umezeala zăpezii ce se topeşte pe bocanci să nu se transmită în interior. Talpa trebuie să fie în primul rînd groasă, tare şi să nu tragă apa, altfel mersul pe schi este un chin, întrucît talpa subţire ori înmuiată se deformează la genoflexiuni, joacă sau iese chiar din legături.

Forma bocancului cea mai potrivită este aceea cunoscuta sub numele de lampar. Aceşti bocanci, cu laturile rectilinii, cu toată talpa făcută să se sprijine pe schi, cu bombeul tare, cu tocul concav la partea posterioară, închizîndu-se cu burduf, au următoarele avantaje: lărgimea legăturilor fixate pe încălţăminte nu depăşeşte urma tăiată de vîrful schiului; direcţia acestuia se poate menţine fără nici un efort, putîndu-se uşor stabili o coincidenţă între axul schiului şi cel al bocancului; piciorul stă foarte comod în bocanci, putîndu-se încălţa 2-3 perechi de ciorapi.

Raniţa, în care militarul îşi pune materialele de alpinism necesare, lucrurile de îmbrăcăminte şi schimb, hrană etc., trebuie să fie de o formă care să nu stînjenească nici mişcările, nici echilibrul şi să aibă în acelaşi timp o capacitate destul de mare. Ea trebuie să fie largă, confecţionată dintr-un material rezistent şi impermeabil (foaie de cort), să aibă înăuntru 3-4 buzunare (pentru a se putea aşeza separat mîncarea, îmbrăcămintea şi materialele de alpinism), iar în afară două buzunare mari, laterale (pentru materialele care trebuie să fie la îndemînă în timpul deplasării). Raniţa este prevăzută cu două bretele late de piele, care permit transportul ei.

Accesoriile purtate de fiecare grupă nu sînt altceva decît uneltele şi sculele de reparat, accesoriile gospodăreşti, diferitele tipuri de ceară pentru schiuri.

Pentru reparat schiurile sînt necesare: toporaşul-ciocan, cuie mici cu gămălia lată, cuie lungi şi subţiri, tablă în fîşii, două vîrfuri de schiuri de rezervă. Orice militar trebuie să fie în stare să-şi repare singur schiurile.

Materialul necesar reparării legăturilor variază după sistemul acestora. În general este nevoie ide un mic sfredel şi de şuruburi potrivite pentru fixarea legăturii la lemn, de piese de schimb ale părţilor metalice şi de curele potrivite sistemului de legătură.

Accesorii gospodăreşti. Militarul, ca şi alpinistul amator, trebuie să ducă în sacul de merinde hrana. Această hrană, pe bază de preparate concentrate, este necesar să fie încălzită; de aceea, în orice împrejurare spirtiera şi spirtul solid nu trebuie să lipsească de la grupă. Fiecare militar mai trebuie să aibă asupra sa: trusa individuală, veselă, chibrituri şi lanternă, un briceag cu linguriţă şi furculiţă.

Antiderapantele sînt mijloace cu care se împiedică alunecarea schiurilor lateral (pe pantă) sau înapoi (la urcuşurile grele); aceste mijloace trebuie să permită însă mersul către înainte (în direcţia vîrfurilor schiurilor). În unele situaţii ele se pot improviza, întrebuinţîndu-se sfoara de avalanşe, legăturile de la colţari sau de la rachetele pentru zăpadă şi chiar cetină de brad (toate aceste materiale se înfăşoară la urcuş în faţa şi în spatele legăturilor de la schi).

Totuşi materialul antiderapant de bază rămîne ceara de schi. Este un lucru foarte important ca militarii să cunoască cum se ceruiesc schiurile, în funcţie de consistenţa zăpezii (care depinde de temperatura înregistrată în momentul în care a nins şi la cîteva zile după aceasta şi nu de temperatura existentă în momentul ceruirii schiurilor, aşa cum greşit consideră şi în consecinţă procedează unii schiori).

Din punctul de vedere al ceruirii schiurilor zăpada se poate clasifica astfel: zăpadă proaspătă (uscată sau moale), zăpadă prăfuita (zăpada geruită mai multe zile în şir, zăpada cartonată de vînt şi zăpada făinoasă) şi zăpezile crustate şi granulate. Pentru aceste trei categorii de zăpezi se folosesc, de regulă, două tipuri de ceară: ceara pentru urcuş şi ceară pentru coborîş (mai există însă şi o serie întreagă de combinaţii ale acestora).

Ceara care este la dispoziţia militarilor se întrebuinţează în special pentru zăpezile prăfuite şi pentru cele moi, care se prind uşor (sub formă de bulgăre de zăpadă) sub talpa schiului, îngreuind considerabil deplasarea. Calitatea cerii constă în posibilităţile ei de a frînă alunecarea schiurilor la urcuş, de a se menţine cît mai mult timp pe talpa schiului şi de a nu permite prinderea zăpezii de acesta.Pentru ascensiunile cu diferenţe mari de nivel, cînd se întîlnesc consistenţe de zăpezi foarte variate, se întrebuinţează combinaţii de ceară, aşa-numitele combinaţii neutre. Acestea se pot prepara de către orice schior, dintr-o ceară pentru coborîre şi o ceară pentru zăpadă moale; peste această combinaţie se poate da, după nevoie şi în funcţie de starea zăpezii, ceară pentru urcuş.

Pentru subunităţi ceara de schi cu cele trei consistenţe — tare, moale (ceară pentru zăpadă proaspăta) şi mijlocie (combinaţie neutră) — este foarte bună, mai ales dacă peste un strat de ceară pentru zăpadă tare se dă un alt strat de ceară, adaptată zăpezii întîlnite.

Este de remarcat că un strat de ceară aşezat bine pe talpa schiului nu se va pierde nici după parcurgerea unei distanţe de 30-50 km. De aceea, acestei operaţii trebuie să i se acorde toată atenţia. Niciodată nu este indicat să se aştepte ştergerea în întregime a cerii de pe talpa schiului şi numai după aceea schiurile să fie din nou unse cu ceară; ceruirea se va efectua întotdeauna înainte ca vechiul strat să se fi şters. Dacă totuşi este necesar să se înlăture un strat de ceară veche, pentru a-l înlocui cu altul, atunci această operaţie se va face răzuind uşor stratul vechi (acelaşi lucru trebuie făcut şi cu schiurile noi, pentru a le lua stratul de gudron care acoperă, de regula, suprafaţa lor de alunecare), întrebuinţarea cerurilor antiderapante are şi marele avantaj de a feri schiurile de umezeală, mărind astfel în mod considerabil durabilitatea lor.

În continuare vom face cîteva recomandări asupra utilizării echipamentului şi diverselor materiale în munţi.

La temperaturi foarte scăzute şi pe viscol echipamentul poate deveni mai călduros dacă i se aduc unele mici îmbunătăţiri: se adaugă manşete, genunchiere, centuri (improvizate din obiecte din lînă); deşi s-ar părea să este un lucru minor, totuşi chiar şi plasarea de ziare între flanelă, veston şi manta, precum şi în bocanci creează straturi izolante, care protejează mai bine corpul şi picioarele împotriva gerului. Mai multe vestminte subţiri păstrează mai bine căldura decît unul gros. Diversele părţi ale îmbrăcămintei nu trebuie să fie prea strînse. Îmbrăcămintea exterioară trebuie să fie impermeabilă. Lenjeria curată păstrează mai bine căldura decît cea care a fost purtată un timp oarecare. Şubele şi pîslarii — sau orice altă îmbrăcăminte protectoare de acest gen — nu se poartă decît numai în situaţii când temperatura este foarte scăzută şi în special de către militarii care îndeplinesc misiuni statice. Nu se folosesc pe timp umed. Înainte de a se încălţa, pîslarii trebuie să se cureţe cu grijă. Costumele de mascare trebuie folosite numai în funcţie de anotimp. Pentru evacuarea răniţilor se poate improviza cu uşurinţă o sanie din schiurile rănitului, ale celui care-l salvează, precum şi cu ajutorul beţelor. Se pot folosi ca traverse 2-3 scînduri sau crengi de brad; acestea se fixează cu ajutorul cordelinei, buclei, sforii de avalanşă (care nu trebuie tăiate decît numai în caz de strictă necesitate). Pentru tractarea săniei pe diferite pante se poate folosi frînghia de alpinism sau frînghia ajutătoare. Raniţa rănitului poatj servi la protejarea capului şi la susţinerea spatelui rănitului. Din foaia.de cort se improvizează o saltea. Sacul de dormit nu trebuie să fie folosit decît în bivuac sub cort sau sub acoperiş improvizat; el nu se utilizează cînd condiţiile de cazare sînt normale, înainte de a intra în sac trebuie să se scoată bocancii. Cînd este ger, bocancii se curăţă cu grijă şi se introduc în sacul de dormit. Pe viscol deschizăturile raniţei se astupă cu ajutorul foii de cort, pentru ca să nu intre zăpadă în interior. Pe timp de ger bidonul trebuie să fie învelit în îmbrăcăminte, care să ferească conţinutul său de îngheţ. Pansamentul individual nu trebuie să fie folosit decît în caz de forţă majoră. Fiecare comandant care acţionează cu subunitatea independent (trebuie să aibă asupra sa: harta raionului respectiv; ghiduri turistice (foarte folositoare pentru orientare); cel puţin două busole; altimetru; cartuşe de iluminare şi semnalizare; lanternă de buzunar; fluier; material pentru jalonare.

Primele cunoştinţe despre materialul alpin şi echipamentul de munte se dau militarilor o dată cu prezentarea armamentului şi a tehnicii de luptă din înzestrarea unităţii. În acest scop se organizează un stând pe ateliere, astfel:

— atelierul 1, materiale alpine şi echipament de munte individual folosit pe timp de vară;— atelierul nr. 2, materiale alpine şi echipament de munte individual utilizat pe timp de iarnă;— atelierul nr. 3, materiale alpine şi echipament de munte colectiv folosit pe timp de vară şi iarnă.

Un rînd de materiale alpine vor fi aşezate pe panouri, iar altul va fi utilizat la demonstrare.Echipamentul de munte se aşază în ordine pe mese sau pe bănci. Cortul izoterm va fi montat în apropierea panoului 3 (lîngă atelierul 3).

Fiecare atelier va fi condus de un ofiţer ajutat de 2-3 militari din ciclul al doilea de instrucţie, care au obţinut rezultate mai bune la instrucţia alpină.

Subunităţile trec la ateliere în ordinea stabilită de comandantul unităţii. Activitatea la fiecare atelier se va reţină numai la prezentarea datelor generale despre materialul alpin şi, respectiv, despre echipamentul de munte (denumirea corectă, destinaţia, în înzestrarea cui intră, cum se poartă la instrucţie şi pe timpul escaladării său ascensiunii).

Prezentarea care se va face de către şeful de atelier va începe prin controlul materialului de alpinism, atrăgîndu-se atenţia că această operaţie trebuie să intre în deprinderea fiecărui militar, în scopul de a evita accidentele.

Şeful de atelier va explica pe rînd, la panou, datele arătate mai sus pentru fiecare material în parte şi va ordona militarilor folosiţi ca ajutoare să demonstreze practic cele expuse.

Pentru a trezi şi mai mult interesul militarilor în însuşirea instrucţiei alpine se recomandă ca această şedinţă să se încheie cu un exerciţiu demonstrativ de căţărare pe stînci, folosind materialul prezentat. În acest scop se selecţionează şi se pregăteşte din timp o echipă formată din cei mai buni alpinişti din unitate. Pe timpul desfăşurării exerciţiului comandanţii de subunităţi explică militarilor mişcările şi acţiunile ce se execută, în scopul ca aceştia să rămînă cu o imagine cît mai clară a celor demonstrate.

La sfîrşit comandantul unităţii sau locţiitorul său arată pe scurt problemele prezentate, importanţa lor practică, învăţămintele rezultate, precum şi sarcinile care stau în faţa tinerilor militari în legătură cu cele demonstrate2. Cu această ocazie se pot arată succesele deosebite obţinute de către militarii din unitate în aplicaţii şi în diferite ascensiuni în teren alpin, ca rezultat al interesului pe care l-au arătat pentru cunoaşterea, întreţinerea şi folosirea corectă a materialelor alpine. Este indicat să fie expuse în apropiere panouri cu fotografiile celor mai buni militari alpinişti, cu diplomele şi capele obţinute la diferite concursuri.

2 Dacă şedinţa se execută în cazarmă, ea poate să se încheie cu demonstraţie de trecere a pistei cu obstacole, specifică vînătorilor de munte.

Cunoaşterea materialelor de alpinism se face în orele prevăzute în program; după aprecierea comandanţilor se poate folosi însă şi o parte din timpul destinat activităţilor practice şi studiului de după-amiază.

Capitolul al II-lea. Tehnica mersului în munte

1. Necesitatea însuşirii tehnicii mersului în munte

Terenul muntos creează greutăţi în organizarea şi executarea deplasărilor, datorită numărului redus de comunicaţii, precum şi din cauza naturii şi stării lor. În plus, condiţiile meteorologice influenţează în mare măsură gradul de practicabilitate a drumurilor.

Dacă la cele arătate mai adăugăm faptul că potecile şi drumurile înguste de munte pot fi uşor blocate prin distrugeri, baraje, avalanşe sau prin doborîrea cu exploziv a stîncilor în locurile înguste, în pasuri, în defileuri, ne putem uşor închipui cîte greutăţi trebuie să învingă militarii pînă la începerea escaladării sau ascensiunii, care de fapt solicită cel mai mare efort.

Apropierea de pantele abrupte se face cu ajutorul autovehiculelor pe drumurile şi căile de acces. Marşul se continuă apoi pe jos, pe poteci cu pante din ce în ce mai abrupte, mărginite de prăpăstii, de pereţi stîncoşi şi cu multe serpentine. Urmează după aceea mersul pe iarbă, pe grohotiş etc., unde este necesar să se aleagă cu atenţie itinerarul şi să se facă uz de mijloacele tehnice de alpinism din înzestrare.

„.Scopul învăţării tehnicii mersului în munte este de a pregăti militarii să execute marşuri lungi cu diferenţe mari de nivel, în teren frămîntat, atît vara, cît şi iarna. Militarii vor învăţa cum să preîntîmpine şi cum să învingă greutăţile pe care muntele le opune observării, orientării, marşului, traiului, luptei. Comandaţii trebuie să ştie să facă faţă oricăror surprize (pericole) din partea elementelor naturii, conducînd subordonaţii la îndeplinirea misiunii în deplinătatea forţelor fizice şi morale. Pregătirea militarilor se asigură printr-un antrenament judicios, prin eşalonarea progresivă în timp a tuturor eforturilor.

După cum se cunoaşte, repetarea şi gradarea sistematică a eforturilor dezvoltă forţa şi abilitatea într-o anumită direcţie, pregătind corpul şi musculatura pentru performanţe maxime: organismul îşi măreşte capacitatea de eliminare a toxinelor, inima se obişnuieşte cu un -lucru mai intens, împingînd o cantitate mai mare de sînge în ţesuturi fără să accelereze netolerabil pulsul, plămînii îşi măresc capacitatea respiratorie, iar respiraţia păstrează un ritm regulat chiar în timpul efortului.

Antrenamentul constă deci în obişnuirea sistemului nervos de a nu reacţiona la oboseală şi în adaptarea funcţionării inimii, plămînilor, a eliminării toxinelor la efort, fără a simţi corpul obosit şi spiritul deprimat, ceea ce ne îngăduie să facem un lucru mai intens ori un timp mai prelungit decît cel normal. Acest antrenament împins însă în mod silit peste anumite limite poate duce la un aşa grad de uzură a organismului, încît intervine surmenajul fizic (somnolenţă şi insomnie, pierderea supleţei muşchilor şi articulaţiilor, apariţia deprimării şi a oboselii).

Înainte de a începe antrenamentul la marşul în munte, militarul trebuie să înveţe cum să meargă. Deşi instinctul suplineşte necunoaşterea, totuşi nu toţi ştiu să meargă cu minimum de efort.

Fig. 17. Schema grafică a mişcării ondulatorii pe verticală.Încercările şi experienţele făcute au dat posibilitatea să se tragă următoarele concluzii privind consumul de

energie locomotoare în mers:— în teren plat mersul nu ar trebui teoretic să ceara nici o cheltuială de energie, întrucît greutatea corpului este dirijată pe verticală, iar traiectoria este orizontală. Acest lucru ar fi adevărat numai dacă muşchii ar constitui o maşină reversibilă, adică dacă ar permite recuperarea energiei cheltuite în timpul unei faze a pasului în faza următoare (de exemplu, dacă energia obţinută prin coborîrea centrului de greutate — vezi schema grafică a mişcării ondulării pe verticală, în figura 17 — ar fi folosită la urcarea cu aceeaşi valoare a centrului de greutate pe curba pe care o descrie acesta în timpul unui pas dublu). Experienţa ne demonstrează însă că nu este tocmai aşa. De pildă, La coborîrea unei pante, potrivit celor relatate, ar trebui să se meargă nu numai fără oboseală, dar chiar să se obţină un plus de energie înmagazinată, care să permită în continuare să se urce o pantă echivalentă fără oboseală; faptul nu este adevărat, se ştie că şi coborîşul este extrem de obositor.— Cronofotografierea arată că în mers plat centrul de greutate al corpului descrie o curbă ondulată, care la fiecare pas se ridică cu 3-4 cm şi coboară tot cu atît. Energia cheltuită cu această ridicare ar fi, în general, rezultatul înmulţirii greutăţii corpului cu valoarea ridicării, adică o persoană cu greutatea de 75 kg ar cheltui la oscilaţia fiecărui picior o energie de: 75x0,04 = 3 kgm sau 1/25 H.P.

Experienţa a dovedit că o bună parte din energia acumulată la coborîrea centrului de greutate al corpului este folosită pentru urcarea acestuia în cadrul următorului pas. Organele de locomoţie îndeplinesc deci, în parte, rolul unui arc, care absoarbe o parte din energia cheltuită cu primul pas, spre a o restitui următorului.

În această ordine de idei se concepe şi rolul pe care-l are natura solului sau a tălpii încălţămintei în randamentul marşului şi anume: cu cît solul este mai elastic, cu atît se transmite mai mult din energia unui pas celui următor. Astfel cel mai slab randament s-a obţinut pe un sol tare cu încălţăminte cu talpă subţire; încălţămintea cu talpă de cauciuc sau mersul pe un trotuar acoperit cu cauciuc duce la micşorarea oboselei cu cca 20%.

Din cele de mai sus se poate concluziona că elasticitatea solului, a tălpii încălţămintei, mersul suplu, fără înţepenirea muşchilor, fără încordare, cu lungimea pasului de cca 75 cm, cu ritmul de aproximativ 130 de paşi pe minut dau maximum de randament energetic mersului în teren şes. În ce priveşte oboseala însă trebuie să se ţină seama şi de efectul pasului asupra sistemului nervos. De exemplu, atunci cînd piciorul intră în contact cu solul în poziţie întinsă, şocul este transmis, cu foarte mică amortizare, întregului organism şi în special sistemului nervos. S-a calculat că anumite vertebre sînt supuse unei presiuni de cel puţin 400 kg cînd cineva cade pe călcîi de la un metru

înălţime cu piciorul înţepenit, întins. De aceea trebuie subliniată importanţa acestui efort, mai ales pentru mersul în coborîre. Chiar dacă nu se ajunge la acest caz extrem (în care rezistenţa scheletului să fie supusă la serioase eforturi), zdruncinăturile provenite în urma contactului greşit al piciorului cu solul dau naştere la neplăcute dezordini fiziologice ale sistemului nervos, care măresc enorm senzaţia de oboseală. De asemenea, mersul pe drumuri cu bolovani, cum sînt cele din lungul pîraielor de munte, cînd la fiecare pas piciorul alunecă cu aproape toată greutatea corpului, de la cîţiva centimetri înălţime, putem deduce cît este de obositor. Iată de ce este necesar ca într-un teren muntos să se privească întotdeauna locul unde se calcă, să se cunoască tehnica mersului în aceste condiţii.

2. Tehnica pasului de munte (în urcuş şi în coborîş)

Pentru a se înţelege tehnica mersului în munte trebuie să se studieze pasul de munte din următoarele puncte de vedere: al lucrului mecanic; al efortului fiziologic suportat de muşchi, inimă, plămîni şi sistemul nervos; al alurei optime (al mecanismului cel mai adecvat condiţiilor specifice ale urcuşului şi coborîşului).

Lucrul mecanic. Să presupunem că un militar cu greutatea de 75 kg se deplasează pe o pantă de 1/4 (25 cm diferenţă de nivel la l m).

Lucrul mecanic dezvoltat la fiecare pas (adică 3/4 dintr-un metru) este:

75 kg X 0,25x3/4 = 75 X 0,19 = 14,25 kgm, adică un lucru de circa trei ori mai mare decît la pasul normal în teren şes.

Deoarece lucrul mecanic efectuat este foarte mare, el trebuie diminuat pentru ca cel care urcă să obosească cît mai puţin. Această diminuare se obţine pe două căi: micşorarea pasului (pentru a se urca mai puţini centimetri la un pas) şi încetinirea cadenţei pasului (pentru a repartiza lucrul mecanic realizat într-un pas pe un timp mai lung). Deci de la început, chiar.numai din punct de vedere mecanic, se desprind două caracteristici ale pasului de munte: pasul trebuie să fie mai mic decît cel normal şi mai rar în urcuş decît în palier.

Efortul fiziologic. La urcuş efortul fiziologic este mult mai intens decît la deplasarea pe orizontală, de aceea nevoia de odihnă se simte aici cu mult mai repede decît la şes. Repausul necesar muşchilor se poate dă fie după ce s-a parcurs o distanţă mai mult sau mai puţin lungă, printr-o oprire de o oarecare durată, fie chiar în timpul unui pas. În urcuşurile lungi, cu pantă mai mare de 25 cm diferenţă de nivel pe metru, nu se recomandă sistemul de a se merge cu pasul mai mult său mai puţin apropiat de cel normal; trebuie să se ţină seama că muşchii nu se pot odihni prin repausuri dese (de exemplu, din 30 în 30 de minute), întrucît produsele de dezasimilaţie, ce se formează în cantităţi mari m muşchi, nu se pot elimina în timpul scurt al unui repaus de 5-10 minute şi în acest caz mersul se continuă cu muşchii deja obosiţi.

Cel mai logic şi binefăcător repaus este cel asemănător muşchilor inimii. Se ştie că inima după un ciclu activ (o sistola şi o diastolă) are un timp egal de repaus; aceasta este cauza principală pentru care muşchii cardiaci nu obosesc, cu toată funcţionarea lor neîntreruptă timp de zeci de ani.

Acest mod de a repauza muşchiul se poate adapta şi pentru mersul în ascensiune şi randamentul său este deosebit de favorabil cînd se urcă multe ore sau chiar zile încontinuu: fiecare pas deci trebuie să aibă timpul său de repaus.

În timpul mişcării de ascensiune inima are şi ea de suportat eforturi neobişnuite: lucrul muscular intens şi mai ales într-o cadenţă susţinută necesită o mare cantitate de sînge în ţesuturi, iar circulaţia îşi accelerează ritmul. Numai cîţiva paşi făcuţi în urcuş provoacă bătăi puternice şi repezi ale inimii; o dată cu ele sîngele din vene aflueşte în mare cantitate în plămîni, unde însă nu mai are timpul necesar de contact cu aerul de acolo pentru a se oxida; plămînii încearcă să satisfacă nevoile oxidării prin inspiraţii adînci, repezi, gîfîitoare, întotdeauna insuficiente şi ele, dînd senzaţia înăbuşirii. Deci diminuarea efortului prin rărirea cadenţei în care se face pasul este impusă nu numai de incapacitatea muşchilor, dar şi de necesitatea fiziologică de a micşora lucrul inimii şi al plămînilor. Nevoia de a asigura regularitatea pulsului şi a ritmului respiraţiei impune dozarea raţională a efortului la fiecare pas, timp îndelungat. Aşadar, pasul de munte va fi rar şi regulat nu numai ca lungime şi cadenţa, dar şi ca efort.

Sistemul nervos. După cum s-a mai arătat, pasul trebuie să evite producerea şocurilor repetate; pentru aceasta abordarea punctului de sprijin pe sol se va face cu genunchiul flexionat.

În urcuş panta nu permite să se abordeze solul cu călcîiul, ci cu vîrful tălpii sau cu toată talpa. Abordarea cu vîrful piciorului este specifică începătorilor deoarece articulaţia gleznei acestora nu este obişnuită cu amplitudinea prea mare dinapoi spre înainte, întrucît la şes piciorul atinge solul în ordinea călcîi-talpă-vîrf. Menţionăm că după 3/5 din perioada totală de sprijin pe pămînt călcîiul, talpa şi apoi vîrful piciorului se ridică treptat şi părăsesc solul. Urcarea pe vîrfuri, cu călcîiul aproape întotdeauna în aer, duce U obosirea muşchilor gambei şi ai coapsei. Prin urmare acest fel de deplasare este epuizant, în special pentru muşchii respectivi.

Abordarea solului cu toată talpa deodată este cea mai avantajoasă, întrucît oferă suprafaţă mare de contact cu solul (deci stabilitate maximă) şi posibilitatea de a calea fără nici o zdruncinătură (căci în timp ce corpul se sprijină solid pe un picior, celălalt, fără a avea greutatea repartizata pe el, se duce înainte şi se sprijină pe talpă, fără nici un şoc pentru corp). La sprijinirea corpului pe toată talpa muşchii gambei nu se încordează decît o foarte mică perioadă din timpul mersului; acest mers permite piciorului un timp de odihnă după fiecare timp de lucru. În acest scop sînt necesare exerciţii pentru a-i obişnui pe militari.cu deplasarea greutăţii corpului fără încordarea muşchilor şi cu acomodarea gleznei prin rotirea gambei dinspre înapoi spre înainte.

În concluzie, pasul la urcuş trebuie să fie: rar şi regulat, mai mic decît în teren şes (cadenţa 60-70 de paşi

pe minut, cu lungimea în raport cu panta — cu atît mai mică, cu cît panta este mai mare), fără încordarea muşchilor, cu genunchii flexionaţi, deplasarea corpului făcîndu-se prin aplecarea mult înainte a centrului de greutate şi nu prin contracţia muşchilor piciorului; contactul cu pămîntul să fie luat cu toată suprafaţa tălpii deodată, fără ca piciorul să aibă pe el greutatea corpului; pe versanţii cu pantă mai mare de 25%, între luarea contactului cu pămîntul şi lăsarea greutăţii pe picior se va realiza un scurt repaus.

Descrierea pasului. Presupunem că greutatea corpului se află în întregime repartizată pe piciorul stîng. Pentru mers se duce piciorul drept înainte, printr-o mişcare fără efort (aproape tîrît) şi se aşază la distanţa voită (în raport cu panta). În această poziţie muşchii piciorului drept sînt complet relaxaţi; se stă o clipă în acest repaus. Greutatea corpului se trece apoi progresiv pe piciorul drept, aplecînd mult corpul înainte şi depiasînd în acelaşi timp piciorul stîng Printr-o mişcare lentă, cu muşchii neîncordaţi înaintea piciorului drept, cu toată talpa pe pămînt, în poziţia de repaus. Greutatea corpului rămîne o clipă pe piciorul drept timp de repaus pentru stîngul), fără să se întindă complet însa nici genunchiul drept. Călcînd pe toată talpa, cu genunchii flexionaţi, cu corpul aplecat înainte, rezervînd fiecărui picior un timp de repaus după timpul de lucru şi mişcînd picioarele lent înainte, pasul de munte capătă aspectul mersului bătrînilor, care nu au de unde cheltui energie de prisos; se adoptă deci mersul cel mai economic din punct de vedere energetic. Considerăm că nu trebuie ignorat aspectul molatic şi legănat al pasului de munte, întrucît numai acest mers menajează forţele fizice.

Mersul în coborîş. Pe pante cu înclinarea pînă la 15% efortul mersului în coborîre nu atinge valoarea lucrului de la mersul în teren şes. Cînd pantele au însă înclinarea de 25% efortul este sensibil egal cu cel al mersului pe orizontală, iar la înclinări mai mari lucrul mecanic în coborîre devine mai mare decît cel în teren şes; pentru cine nu ştie să amortizeze şocul contactului fiecărui pas cu pămîntul sau efectul acceleraţiei gravitaţiei, oboseala în coborîş este mai mare chiar decît oboseala urcuşului aceleiaşi pante. Pe pante cu înclinări mai mari de 50% această oboseală devine accentuată chiar şi pentru militarii cu experienţă.

Dacă s-ar putea păstra regularitatea pasului şi dacă s-ar frînă în întregime la fiecare pas efectul de cădere al corpului la vale, atunci efortul de frînare ar fi egal cu efortul de urcare al aceleiaşi pante. În realitate lucrurile se petrec însă altfel, căci, instinctiv, fiecare simte că nu este economic să frînezi toată energia pe care o produce corpul în căderea să pe planul înclinat al pantei. De aceea cei fără experienţă nici nu încearcă să frîneze deplasarea decît după 5-6 paşi, cînd văd că viteza de mişcare devine periculoasă. Frînarea bruscă supune muşchii la un efort cu mult peste puterile lor; ei se încordează (contractîndu-se) în aşa fel, încît, de multe ori, se pot produce rupturi de fibre, deplasări de tendoane sau cînd frînările se repetă des pot avea loc grave ataxii musculare. În afară de aceasta, la frînare piciorul se înţepeneşte, şocul cu pămîntul nu mai este de loc amortizat, iar senzaţia de zdruncinare a sistemului nervos este extrem de neplăcută şi obositoare. În consecinţă trebuie să se adopte un mers care să nu frîneze total energia produsă de căderea corpului, dar nici să nu permită o acceleraţie intolerabila, care, pentru a fi frînată, cere eforturi mari şi bruşte; în acelaşi timp trebuie să se menajeze la maximum muşchii şi sistemul nervos. Aşadar, mersul în coborîş trebuie să fie din toate punctele de vedere un mers elastic, sistemul locomotor va fi nu un producător de energie, ca în urcuş, ci, dimpotrivă, un amortizor, atît din punct de vedere mecanic — pentru a absorbi energia produsă de cădere —, cît şi din punct de vedere fiziologic — pentru a feri organismul şi în special sistemul nervos de zdruncinături.

Caracteristica mersului în coborîş va fi deci: elasticitatea extremă a tuturor articulaţiilor, fără încordarea muşchilor, mersul prezentîndu-se ca o balansare a corpului cînd pe un genunchi, cînd pe celălalt.

Descrierea pasului în coborîş. Pentru început considerăm că greutatea corpului este repartizată deopotrivă pe ambele picioare. Se lasă greutatea corpului pe piciorul stîng şi se îndoaie mult genunchiul acestuia; în timpul îndoirii se duce piciorul drept înainte şi spre dreapta, de asemenea cu genunchiul îndoit; se deplasează corpul înainte şi în jos, prin flexionarea mare a genunchiului stîng, pînă cînd piciorul drept poate lua contact cu solul pantei, cu toată talpa deodată (contactul călcîi-talpă ca în mersul în teren şes nu este indicat, deoarece provoacă două zguduituri succesive, bine simţite, în special a doua). În clipa luării contactului piciorul drept nu se încordează, ci înlesneşte să treacă „pe lîngă el" centrul de greutate al corpului, căci, spre deosebire de mersul în urcuş, aici greutatea corpului nu se opreşte niciodată complet pe un picior, ci este numai în trecere peste el, într-o mişcare ondulată cît mai regulat, atît în planul vertical, cît şi în planul orizontal. În felul acesta mersul continuă, făcînd cu piciorul stîng un pas cum s-a făcut cu dreptul.

De reţinut că flexionarea genunchilor se face nu în sensul exact al coborîşului, ci puţin către în afară (asemănător pasului de patinaj). Cadenţa mişcării în coborîre poate fi de 120-130 de paşi pe minut (cadenţa mai înceată provoacă, un lucru mecanic mai intens de înfrînare, iar cadenţa mai mare nu mai asigură amortizarea zdruncinăturilor şi mersul devine extrem de obositor pentru organism). Mărimea pasului variază în raport cu panta: pe pante pînă la 15% el poate fi mai mare decît cel normal (75-90 cm), cu condiţia de a fi mai elastic din genunchi. Pe pante mai mari pasul trebuie să fie mai mic decît cel normal.

3. Antrenamentul la mersul în munte

Constă în executarea unor exerciţii care au drept scop.— deprinderea muşchilor şi a articulaţiilor cu mişcările ce trebuie să se facă în urcuş şi în coborîş;— dozarea eforturilor în timpul instrucţiei, pentru a se obţine un judicios antrenament.

Deprinderea muşchilor şi a articulaţiilor se poate face prin exerciţii de gimnastică sau prin scurte exerciţii practice de urcuş şi coborîş în teren (varianta cea mai indicată). Pentru aceasta se alege o pantă cu înclinarea de 25%-50%, care să aibă o lungime de 30-50 m.

Mişcările pregătitoare sînt:

— rotirea gleznei, cu menţinerea tălpii pe sol;— aplecarea corpului înainte, pentru a deplasa centrul de greutate fără contracţia muşchilor picioarelor;— coordonarea paşilor, a mişcării braţelor şi a trunchiului:— ducerea înainte a unui picior prin îndoirea genunchiului rămas în urmă;— balansarea genunchilor pentru a amortiza efectul căderii pe pantă;— deplasarea cu legănarea corpului de pe un picior pe celălalt.

Pentru antrenarea gleznei, în prima zi se exersează astfel: se duce un picior înainte, la 60-70 cm, şi se fandează (pe acest picior), aplicînd greutatea corpului pe genunchi pînă la atingerea pantei cu genunchiul, fără a ridica călcîiul.

De regulă, chiar din prima zi de instrucţie, majoritatea se obişnuiesc cu rotirea corectă a gleznei.Aplecarea corpului înainte pentru a deplasa centrul de greutate fără contractarea muşchilor picioarelor se

exersează de la prima explicaţie a pasului de munte, căutîndu-se a se deprinde apoi treptat înaintarea corpului fără a se împinge cu piciorul din urmă, ci numai prin aplecarea pe piciorul aşezat înainte. Formarea deprinderilor acestei mişcări se face exersînd mersul în urcuş, pe porţiuni scurte de teren, urmărindu-se a se realiza coordonarea aplecării corpului cu mişcarea braţelor. La început cadenţa pasului va fi mult rărită, cei ce se instruiesc oprindu-se ori de cîte ori este necesar în poziţiile care trebuie explicate.

La învăţarea mişcării piciorului înainte în coborîş se va urmări să se obţină îndoirea cît mai pronunţată a genunchiului piciorului din urmă, în aşa fel încît, coborîrea să rezulte din îndoirea genunchiului acestui picior, iar aşezarea celuilalt picior, care păşeşte înainte pe pantă, să se facă de la mică înălţime.

Balansarea genunchilor se exersează imitînd jocul unui arc în plan vertical. Pentru a uşura greutatea suportată de fiecare picior braţele execută o mişcare mult mai amplă decît la mersul normal, tinzînd în mişcarea lor alternativă să ridice greutatea corpului în sus în momentul cînd această greutate se lasă pe piciorul dinainte. Rezultă deci că balansul genunchilor se va face numai în legătură cu balansul braţelor.

Dozarea efortului. După ce s-a deprins amortizarea mişcărilor pentru mersul în munte în urcuş şi coborîş (2-3 şedinţe pe panta de exerciţii) începe antrenamentul la marş. Pentru folosirea raţională a timpului destinat instrucţiei antrenamentul se execută iniţial pe timpul deplasării la şi de la cîmpul de instrucţie. Nu vor trebui deci planificate şedinţe speciale, dar terenul de instrucţie se va alege astfel» încît distanţa străbătută într-o zi şi diferenţa de nivel urcată să varieze între anumite limite, care se vor extinde do la o săptămînă la alta treptat.

Din experienţă recomandăm Următoarea progresie a antrenamentului iniţial (prin alegerea terenului de instrucţie):

— la 2 km cu 150 m diferenţă de nivel;— la 4 km cu 250 m diferenţă de nivel:— la 5 km cu 300 m diferenţă de nivel;— la 10 km cu 400 m diferenţă de nivel;— la 11 km cu 600 m diferenţă de nivel;— la 16 km cu 600 m diferenţă de nivel;— la 20 km cu 600 m diferenţă de nivel;— la 30 km cu l 000 m diferenţă de nivel.

Distanţele şi diferenţele de nivel se referă atît la marşul executat pînă la locul de instrucţie, cît şi la deplasările efectuate în timpul diferitelor exerciţii prevăzute în program în ziua respectivă.

Pentru a se înţelege mai bine cele arătate dăm mai jos o exemplificare a aplicării programului de antrenament:

Săptămînă I. Se vor executa exerciţii pentru obişnuirea cu pasul de munte, apoi prin alegerea terenului de instrucţie în aşa fel încît să varieze cu 150 m diferenţă de nivel pe 2 km lungime la începutul săptămînii şi cu 700 m pe 5 km la sfîrşitul săptămînii, adică o durată de deplasare de la 40 de minute la 2 ore. Cînd nevoile de desfăşurare a diferitelor categorii de instrucţie împart distanţa de parcurs într-o zi în mai multe fragmente, despărţite prin pauze de circa 30-40 de minute (exerciţii statice), atunci distanţa de străbătut în acea zi se poate mări cu 1¼-1½ oră.

Săptămînă a II-a. Exerciţiile se vor executa în fiecare zi a acestei săptămîni pe o distanţă de 10 km cu 400 m diferenţă de nivel, adică o durată de deplasare de 3½ ore din programul zilnic.

Exerciţiile de alpinism, în afară de căţărări şi traversări, contează ca exerciţii de antrenament la marşul în munte.

Săptămînă a III-a. Exerciţiile zilnice trebuie să totalizeze 11 km cu 600 m diferenţă de nivel (4½ ore). În două zile din săptămînă neconsecutive nu se vor executa marşuri, programul acelor zile cuprinzînd categorii de instrucţie care se pot desfăşura în tabăra de munte mai mult static sau cel mult ¾ oră pînă la l oră marş. Aceasta pentru a se evita suprantrenamentul.

Săptămînă a IV-a, Se execută zilnic 16 km cu 600 m diferenţă de nivel (5½ ore). Două zile (de exemplu miercurea 51 sîmbăta) vor cuprinde exerciţii care să nu depăşească 2-2½ ore de marş.

Săptămînă a V-a. Poate cuprinde 3 zile de exerciţii tactice, în care să se facă zilnic 20 km cu 600 m diferenţă de nivel (6½ ore), între două zile în care s-a executat marşul pe 20 km va trebui să fie o zi în care mersul în munte să nu depăşească 11 km cu 600 m diferenţă de nivel.

Săptămînă a VI-a. Doua zile se efectuează, în fiecare din ele, un marş pe 30 km cu l 000 m diferenţă de nivel (10 ore de marş), între cele două zile de efort vor fi 3-4 zile de acomodare şi de efort normal.

De reţinut că exerciţiile arătate mai sus nu au drept scop principal marşul, ci însuşirea temelor diferitelor categorii de instrucţie planificate în programul săptămînii respective. Prin respectarea cifrelor care reprezintă

mărimea efortului (distanţa, diferenţa de nivel, durata marşului) în timpul acelor exerciţii se obţine însă antrenamentul dorit.

4. Tehnica mersului pe pante acoperite cu iarbă

Se numeşte pantă de iarbă orice pantă pe care creşte iarba în mod aproape uniform. Pantele care impun o anumită tehnică sînt acelea a căror înclinare întrece 25%, iar lungimea lor este considerabilă.

Tehnica pe pante de iarbă necesită:— cunoaşterea pasului de munte;— folosirea pioletului şi a colţarilor uneori, precum şi mersul asigurat în echipa de frînghie.

Este necesar să se cunoască că se poate micşora foarte mult efortul de urcat o pantă, mergîndu-se în serpentină. De exemplu, dacă trebuie parcursă o distanţă de 200 m între două puncte A şi B, separate între ele printr-o diferenţă de nivel de 100 m, cu toată tehnica pasului în munte este mai avantajos ca deplasarea să se efectueze nu în linie dreaptă (parcurgînd 200 m), ci după o serpentină (parcurgînd de pildă 400 m), deoarece în acest ultim caz panta se reduce de la 1/2 la 1/4 (fig. 18).

Fig. 18. Mersul pe serpentină.Mersul în serpentina cere o oarecare rutină în aprecierea liniei pe care trebuie să o urmeze deplasarea. În

general trebuie să se ţină seama de următoarea regulă: serpentina va fi aleasă în aşa fel, încît urcuşul să fie cu pantă uniformă, cu cît mai puţine întoarceri. Micile denivelări vor fi parcurse astfel, ca să nu se coboare după ce s-a urcat şi să nu se facă nici un pas cu efort maxim. În consecinţă segmentele serpentinei nu vor putea fi rectilinii decît pe o pantă uniformă şi cu suprafaţa netedă; pe o pantă cum sînt aproape toate cele pe care le întîlnim în munte serpentina va fi alcătuită din segmente neregulate; singurul lucru care trebuie să fie aproape constant este profilul ei. La urcare panta trebuie să nu depăşească 15-20%, iar la coborîre — cca. 25%.

Folosirea pioletului. Este indicată pe unele pante abrupte acoperite cu iarbă. Rolul său este de a crea un al treilea punct de reazem, pentru a avea o mai bună bază de echilibru, precum şi de a repartiza ambelor braţe o parte din lucrul mecanic efectuat de picioare.

Cea mai completă folosire a pioletului se face în mersul în serpentine. La deplasarea pe linia de cea mai mare pantă pioletul nu se poate utiliza decît incomplet.

La întrebuinţarea pioletului se procedează astfel: militarul se aşază cu partea dreaptă (stîngă) a corpului spre pantă, înfige vîrful pioletului în partea urcîndă, aşa fel ca vîrful acestuia să fie cel puţin la înălţimea genunchilor pe pantele mai uşoare şi cel mult la cea a şoldurilor pe pantele grele. Cu mîna dinspre vale se ţine pioletul de capăt, iar cu cea dinspre pantă se prinde coada acestuia de la mijloc. Cînd se face un pas greutatea corpului se apleacă înainte pe piolet, mîna dinspre urcuş, sprijinindu-se puternic pe el, împinse în jos şi uşurează astfel ridicarea corpului; mîna dinspre vale susţine capătul pioletului la înclinarea necesară. În timpul pasului spatele se apleacă în aşa fel, ca greutatea raniţei să vină deasupra pioletului. Corpul se păstrează cît mai vertical, aplecarea mare spre pantă fiind o greşeală, care de cele mai multe ori, în special pe pantele mari, se transformă într-o alunecare la vale. Cu cît unghiul dintre axul longitudinal al corpului şi linia de pantă este mai mare, cu atît şi siguranţa stabilităţii este mai buna. Nu este necesar ca pioletul să se mute la fiecare pas; o înfigere a sa pe pantă se poate folosi pentru 2-3 paşi (în funcţie de înclinarea pantei şi de lungimea braţelor); pe pante foarte repezi, cînd pioletul se ţine scurt, de lîngă armătură, el se poate mută la fiecare pas.

Folosirea pioletului la coborîre pe serpentină se face exact ca şi la urcuş, reţinînd cu ajutorul braţelor greutatea corpului pe piolet în momentul cînd piciorul ia contactul cu pămîntul.

Atunci cînd se coboară direct pe linia de cea mai mare pantă pioletul poate să fie o excelentă frînă. În acest scop vîrful lui este apăsat cu o mînă în pămînt. Mîna dinainte susţine capătul pioletului, dîndu-i înclinarea necesară. Corpul este uşor aplecat înapoi, pentru a se sprijini pe piolet; în schimb, pentru o mai completă amortizare a şocului picioarelor, genunchii se îndoaie mai mult decît normal. La opririle pe pantă pioletul se înfige cu vîrful spre vale şi, stînd cu spatele către pantă, se sprijină cu o parte din greutatea corpului pe capătul pioletului.

Folosirea colţarilor. Pe pantele repezi acoperite cu iarbă cuiele de la bocanci nu mai sînt suficiente pentru a opri alunecarea. Uneori, cînd iarba este mai mare, alunecarea este posibilă şi pe pante cu mult mai uşoare. Iarba uscată de pe pantele mari este mai periculoasă chiar decît gheaţa. Pericolul alunecării devine mare şi cînd iarba este udată de roua dimineţii sau de ploaie. În aceste condiţii colţarii devin indispensabili. Legarea colţarilor la bocanci trebuie să evite jocul dinainte spre înapoi sau invers şi răsucirea lor laterală în timpul mersului. Pasul cu colţarii este ca şi cel normal de munte (se calea cu toată talpa deodată) cu singura deosebire că piciorul trebuie să se ridice ceva mai sus, pentru a se evita împiedicarea.

Mersul asigurat. Pe pante abrupte acoperite cu iarbă, mai ales cînd iarba este udă, uscată sau îngheţată, colţarii nu mai prezintă suficientă siguranţă şi atunci se recurge la ajutorul frînghiei de alpinism. Deplasarea cu ajutorul frînghiei de alpinism se numeşte mers asigurat.

Principiul mersului asigurat este următorul: în timp ce unul din militari se deplasează pe o porţiune periculoasa, ceilalţi, ancoraţi în locuri sigure (stînd pe loc), asigură deplasarea, fiind gata de a opri orice alunecare a celui care merge.

De reţinut că o folosire necorespunzătoare a frînghiei poate fi periculoasă pentru întreaga echipă. Frînghia nu trebuie să se tîrască sau să fie călcată pe timpul mersului; fiecare militar răspunde de porţiunea de frînghie ce se află înaintea sa şi este dator să strîngă în bucle partea de frînghie nefolosită. Frînghia cu lungimea de 40 m poate să fie folosită de o echipă formată din trei militari (doi militari se leagă la capetele frînghiei, iar al treilea, la mijlocul ei). Cînd primul militar este pe punctul să întindă toată porţiunea de frînghie ce-l separă de cel de-al doilea, îşi alege

un loc de unde poate asigura. Aici, fie că asigură cu ajutorul pioletului, înfăşurînd o dată frînghia peste coada acestuia, fie că asigură peste umărul său (vezi capitolul asigurării). Cînd cel de-al doilea militar a ajuns pe locul primului, ancorează şi asigură la fel pe cel de-al treilea militar. Ultimul militar se asigură şi el cînd a ajuns lîngă ceilalţi, iar primul începe din nou urcuşul. Acest mod de a merge se aseamănă exact cu cel al unei rîme (omizi): capul nu pleacă pînă cînd elementul cel din urmă nu a ajuns pe rînd lîngă el.

La coborîre ordinea în echipă este următoarea: întîi coboară militarul care a urcat ultimul ş.a.m.d.La ancorarea şi asigurarea cu ajutorul pioletului pe o panta cu iarbă trebuie să se înfigă bine acesta cu vîrful

în pămînt, iar cu o mînă să se menţină capătul pentru a păstra coada pioletului în poziţie verticală; trebuie să se acorde atenţie ca să nu se smulgă smocurile de iarbă cu pămînt cu tot (aceasta fiind posibil mai ales cînd sub stratul de iarbă, la mică adîncime, se găseşte un bloc neted de piatră).În afară de procedeele de mai sus, la deplasarea pe pantele de iarbă se mai aplică (În funcţie de situaţie): mersul tîrîş — în urcuş şi alunecînd — în coborîş.

În concluzie, tehnica mersului pe pantele de iarbă impune: o judicioasă alegere a serpentinelor; întrebuinţarea cu pricepere a pioletului şi a colţarilor; cunoaşterea şi aplicarea corectă a marşului asigurat în echipa de frînghie.

Fiecare procedeu se utilizează în funcţie de situaţia tactică, de înclinarea pantelor şi de experienţa militarilor la deplasarea în teren muntos. De multe ori comandantul va n pus în situaţia de a aprecia dacă nu este mai avantajos să facă un ocol pentru a evita o pantă care ar consuma multă energie şi ar necesita un timp îndelungat sau, dimpotrivă, dacă nu este mai bine să se atace o pantă grea cu toate mijloacele tehnice de alpinism, pentru a realiza surprinderea şi a ieşi în timp oportun pe un aliniament favorabil.

5. Tehnica mersului pe culoare, grohotişuri şi pante acoperite cu jnepeni

În masivii stîncoşi apa sapă necontenit muchii ascuţite, adîncituri, forme bizare de tot felul. Aceste forme cuprinse între pereţii abrupţi de piatră, cu fundul format din însăşi roca masivului, însă disociată, transformată în bolovani (care nu aşteaptă decît să fie mişcaţi pentru a se rostogoli şi a antrena în salturile lor alte zeci de asemenea bucăţi de piatră), constituie ceea ce numim un culoar.

Pietrele (bucăţile de rocă colţuroase rezultate din sfărîmarea stîncilor) care se desprind mereu din pereţi, ca şi de pe fundul culoarului, din cauza apelor şi a diferenţelor de temperatură, se rostogolesc la vale şi, cînd panta devine mai puţin repede, se opresc, se îngrămădesc unele peste altele, aşezîndu-se în forma unui con, cu vîrful înspre originea culoarului şi baza prelungită şi lăţită în jos. Aceste conuri se numesc grohotişuri, într-un grohotiş pietrele se aşază după mărime; cele care au o masă mai mare se depune către baza conului, iar cele cu masa mai mică se opresc către vîrf.

Grohotişurile nu se întîlnesc numai la partea inferioară a unui culoar, ci se formează şi la poalele oricărui perete stîncos, prin sfărîmarea continuă a rocilor de către agenţii climaterici. Masivii calcaroşi sînt cei mai activ disociaţi de natură; în ei se vor întîlni, aşadar, cele mai numeroase şi mai caracteristice culoare cu grohotişuri.

Caracteristica principală a grohotişurilor este aceea că Pietrele alunecă unele peste altele, curg la vale, imediat ce intervine o schimbare în echilibrul lor, prin adăugarea sau luarea unei greutăţi. Această curgere este mai lentă sau mai repede, în funcţie de panta grohotişului şi de puterea împingerii ce se exercită asupra pietrelor; de asemenea, trebuie reţinut că un grohotiş mărunt curge mai repede decît unul cu pietre mari.

Din sumara expunere de mai sus se pot trage concluzii privind tehnica mersului pe culoare şi grohotişuri. Principalul constă în a se evita mişcarea pietrelor. Pentru aceasta este indicat să se meargă pe lîngă peretele de stîncă, adică în afara talvegului culoarului, căutîndu-se să se aibă — pe cît posibil — în partea de sus un scut, care să protejeze de eventualele pietre dislocate; acest scut, de cele mai multe ori, se găseşte de-a lungul unuia din pereţii culoarului (în asemenea cazuri este indicat să se meargă cît mai lipit de acest perete).

Traversarea culoarului se execută prin locuri unde se găseşte un repaus, o gîtuitură sau o coeziune mai puternică a pietrelor. Este bine ca traversarea să se facă pe cît posibil pe orizontală, adică fără să se urce sau să se coboare în timpul trecerii.

Pe culoare cu panta repede şi cu fundul friabil este indicat (pentru a se evita pericolul dislocării pietrelor şi al alunecărilor) să se părăsească culoarul şi să se continue deplasarea pe una din muchiile adiacente, chiar dacă abordarea muchiei respective este dificilă.

Deplasarea pe grohotişuri trebuie să se facă în aşa fel, încît să nu ducă la alunecarea acestora pe pantă în jos. De aceea se păşeşte cu grijă; înainte de a se lăsa greutatea corpului pe un picior piatra se încearcă, apoi se lasă progresiv greutatea corpului pe acest picior. În urcuş se folosesc mai mult marginile grohotişului, făcîndu-se serpentine numai pe pantele mici. Dacă se merge pe mijlocul grohotişului sau în serpentină cu pantă mare, acesta poate începe să curgă pe pantă în jos şi atunci, deşi se fac paşi în urcuş, înaintarea este totuşi foarte greoaie şi periculoasă întrucît echilibrul pietrelor se schimbă, unele dintre ele chiar se desprind, putînd da naştere la adevărate avalanşe de piatră.

Jnepenii sînt un fel de pini piperniciţi, care cresc în tufe dese, acoperind mari suprafeţe din pantele muntoase. Ei se întîlnesc şi pe stînci, mai ales de la l 400 m pînă la l 800 m altitudine. Crengile elastice, întortocheate, se încolăcesc ca nişte şerpi pe suprafaţa pietrei sau la mică înălţime deasupra ei, constituind unul din cele mai obositoare obstacole şi mai înşelătoare acoperiri ale solului. Atunci cînd situaţia impune deplasarea printr-o zonă acoperită cu jnepeni se aleg cărările care, de regulă, sînt făcute printre tufe fie de la sine, fie de animalele sălbatice, fie de vitele care au păscut vara pe acolo. Dacă asemenea cărări nu se descoperă, mersul peste jnepeni devine obligatoriu, cu tot efortul mare pe care-l cere.

În principiu nu trebuie să se dea la o parte crengile, în scopul de a deschide drum (aceasta ar solicita un efort prea mare); pentru menţinerea echilibrului se agaţă cu mîinile de crengile groase, se calcă, pe cît posibil, pe sol sau pe crengile cele mai groase de pe sol; în mersul printre sau peste jnepeni abilitatea şi supleţea joacă un rol mai mare decît forţa fizică.

Ienuperul creşte, ca şi jneapinul, în tufe dese, care acoperă regiuni întinse deasupra limitei pădurilor, şi, dacă înălţimea lui este mai mică, iar crengile mai subţiri decît ale jnepenului, obstacolul pe care-l opune mersului este tot atît de mare. Dacă se mai adaugă şi faptul că frunzele ienuperului, scurte şi tari, pătrund prin echipament (uneori pînă la piele) şi provoacă înţepături foarte neplăcute, se poate considera că mersul prin aceste zone este chiar mai greu decît prin jnepeniş. Crengile ienuperului nu suportă greutatea unui om şi de aceea mersul se face numai pe sol.

Ori de cîte ori va fi posibil este indicat să se evite porţiunile acoperite cu jnepeni şi ienuperi, mai ales atunci cînd se cunoaşte că nu sînt deschise cărări; în caz contrar trebuie să se ţină seama că pentru cei angajaţi pe un asemenea itinerar timpul necesar deplasării va fi mai mare.

6. Particularităţile itinerarelor de munte, calculul duratei deplasării şi tehnica marşului în coloană pe diferite itinerare

După cum itinerarul urmează o vale, o creastă sau o pantă el va avea avantaje sau dezavantaje caracteristice. Din acest punct de vedere deosebim următoarele itinerare: de vale, de creastă, de pantă şi transversale (peste creste şi văi).

Particularităţile itinerarului de vale. Atît în văile principale largi, cît şi în cele mici, alături de rîul sau pîrîul care Curge de-a lungul lor se găseşte de regulă un drum. Acest drum este mai practicabil cînd leagă sate între ele şi este mai puţin practicabil cînd se depărtează de localităţi, spre originea văilor. Pe unele văi se găsesc linii înguste de căi ferate de exploatare.

Drumurile de vale sînt neîncetat atacate fie de torenţii care coboară de pe pante şi depun la o singură ploaie torenţială zeci de vagoane de bolovani pe locul unde traversează drumul, fie prin revărsarea apei care curge paralel cu drumul; de aceea aceste drumuri sînt deosebit de înguste pe unele zone şi cu foarte mulţi bolovani, pe alocuri confundîndu-se cu albia pîrîului. De-a lungul lor se întîlnesc uneori localităţi, case de pădurar, ferăstraie etc. Apa se găseşte din abundenţă atît în vale, cît şi în izvoarele care ies de sub poalele pantelor învecinate. Vara aceste itinerare sînt răcoroase; iarna zăpadă este mai adîncă pe văi decît pe creste. Cîmpul de vedere este limitat (minim) mai ales pe văile ai căror versanţi sînt acoperiţi cu păduri (de aceea, pentru siguranţă, o atenţie deosebita se acordă crestelor adiacente). Părăsirea drumului pentru mascare împotriva aviaţiei este imposibilă pe anumite porţiuni (mai ales de către animalele aflate în coloană).

În zilele frumoase, vara (de regulă între orele 05,00-08,00), ceaţa acoperă complet văile pînă la o anumită înălţime, care variază după regiune şi oră. Ceaţa începe să se risipească de sus spre fundul văii.

Iarna drumurile de vale sînt puţin favorabile schiorilor, deoarece zăpada este mare, orientarea grea, iar, pe de altă parte, apa pîraielor, greu de evitat, udă talpa schiurilor, făcînd mersul foarte greoi.

Înainte de angajarea pe un itinerar de vale trebuie să se determine în plus faţă de un itinerar obişnuit următoarele date: durata marşului între porţiunile caracteristice; natura şi starea drumurilor, pentru a stabili efectivul maxim ce poate fi angajat pe acel drum; capacitatea drumului (dacă permite trecerea artileriei de munte, a cailor samarizaţi etc.); existenţa grupurilor de cabane, a caselor de pădurar, a localităţilor etc., capacitatea lor de adăpostire, resurse; drumuri prin care se pot atinge crestele vecine; puncte importante pe aceste creste de unde s-ar putea face în cele mai bune condiţii siguranţa aeriană sau terestră pentru coloana din vale; locuri unde mascarea coloanei nu este posibilă decît prin staţionare; stabilirea orei pînă la care durează ceaţa la vale; practicabilitatea drumului pentru schiuri, rachete de zăpada, animale etc.

Particularităţile itinerarului de creastă. Aceste itinerare oferă un cîmp întins de vedere, ceea ce dă o mai mare siguranţă deplasării pe creastă în comparaţie cu deplasarea pe vale; orientarea este şi ea cu mult mai uşoară. Drumurile nu au denivelări, întrucît nu sînt traversate de torenţi (pe creasta unor crupe mult înclinate şuvoaiele de apă sapă însă drumurile). Văile adiacente ale drumurilor de creastă pot să fie stăpînite uşor. Bătaia armamentului se utilizează pînă la distanţa maximă, iar pe pantele lungi, uniforme, poate să fie folosită chiar razanta traiectoriei.

În dimineţile frumoase ceaţa se ridică cu mult mai repede de pe creste decît de pe văi; pe vreme noroasă situaţia se prezintă însă invers: crestele sînt cu mult mai ameninţate de a fi învăluite în ceaţă decît văile. Desfăşurarea forţelor este avantajată pe creste (fie în văile laterale, fie în lungul crestei), iar mascarea — uşor de realizat. În masivii calcaroşi apa lipseşte pe creste, în celelalte se găsesc însă izvoare cu debit mic. Intemperiile (îndeosebi vîntul) sînt foarte violente. Stînele şi cabanele sînt rare, iar localităţi nu există. Iarna oferă schiorilor care se deplasează pe creastă drum bun şi sigur, cu posibilităţi de mişcare în orice parte. Numai cornişele ce se formează în anumite puncte ale crestei periclitează deplasarea.

În concluzie, itinerarele de creastă oferă avantaje tactice şi tehnice (mai ales iarna). Dezavantajele acestor itinerare sînt de ordinul bunului trai şi al igienei (lipsa localităţilor, a adăposturilor, a apei, intemperiile violente etc.).

Înaintea parcurgerii unui itinerar de creastă se vor stabili următoarele date: durata marşului; porţiunile unde legătura cu văile nu se poate face (versanţi abrupţi, păduri dese etc.); locurile unde adăpostirea şi mascarea sînt greu de realizat; izvoarele; punctele favorabile haltelor şi adăpostirii contra intemperiilor; punctele importante de reper; viabilitatea drumului (după sezon); locurile unde se formează cornişe (iarna); punctele unde trecerile pe crestele vecine sînt mai uşoare; panta itinerarului; denivelările maxime ale drumului de creastă.

Particularităţile itinerarului de panta. Siguranţa deplasarii pe aceste itinerare este comparabilă cu aceea pe itinerarele de vale, necesitînd stăpînirea ambelor creste adiacente. Cîmpul de vedere cuprinde doar versantul celălalt al văi. Drumurile, de regulă, sînt rele, fiind atacate continuu de şuvoaie, de ploi sau de torenţi şi sînt cu mult mai lungi decît cele de creastă sau de vale, necesitînd ocolirea a numeroase crupe, vîlcele, origini de văi.

Drumurile de pantă creează condiţii pentru cea mai bună mascare, fiind de obicei împădurite; chiar cînd sînt despădurite coloratura variată a pantelor, infinitul număr de pete de pe ele (tufe, jnepeni, ierburi, blocuri de piatră, mîncături etc.) oferă o bună mascare. Cînd drumul de pantă trece prin vale spre a se continua cu un drum de creastă, de regulă panta este foarte repede, serpentinele sînt dese şi rupte de şuvoaie, viabilitatea itinerarului fiind redusă la minimum. Numeroasele izvoare existente dau naştere pîrîiaşelor, ce se scurg aproape pe fiecare vîlcică umbrită de copaci. De asemenea, se găsesc case izolate, stîne, cabane, grajduri. Potecile pot să fie pierdute uşor, întrucît se încrucişează des.

În concluzie, itinerarele de pantă oferă avantajul uşoarei mascări şi dezavantajul unei slabe viabilităţi.La deplasarea pe aceste itinerare este necesar să se stabilească următoarele date: valoarea pantei pe anumite

porţiuni grele; necesitatea lucrărilor de trecere peste viroagele săpate de torenţi; marcarea drumului sau a potecii; legături spre vale şi spre creastă; durata marşului.

Particularităţile itinerarului peste văi şi creste. Aceste drumuri sînt cele mai grele, solicitînd eforturi deosebite. Ele au pante repezi împădurite, uneori stîncoase, cu distanţe mari între crestele succesive şi cu diferenţe de nivel de asemenea mari, ceea ce face să se fragmenteze coloanele, mai ales cînd au în compunere artilerie hipo şi chiar cai port-samar. Mişcarea, observarea şi legătura întîmpină greutăţi de ordin tehnic aşa de mari, încît compromit complet avantajele de ordin tactic pe care le oferă teoretic crestele succesive.

De aceea, cînd un asemenea itinerar este obligatoriu trebuie să se stabilească: existenţa drumurilor şi a potecilor din fiecare vale la creastă şi din fiecare creastă în vale (natura şi viabilitatea lor, durata marşului); depărtarea în timp şi spaţiu între crestele succesive; descrierea posibilităţilor de observare şi de tragere de pe o creastă pe alta; posibilităţile de desfăşurare şi de legătură în lungul văilor şi crestelor succesive.

Itinerarele transversale se pretează mişcării prin salturi, în zona dealurilor sau regiunilor subcarpatice, dar în munte ele sînt cele mai obositoare şi duc la întîrzierea coloanelor care se deplasează pe jos.

Calculul duratei de deplasare. Dacă în teren obişnuit durata deplasării este determinată în general de raportul dintre distanţa în kilometri şi viteza de deplasare, în teren muntos aceasta mai depinde şi de alţi factori, cum sînt: diferenţa de nivel, anotimpul, starea vremii, organizarea şi înzestrarea subunităţii (unităţii) care execută marşul, existenţa sau absenţa în coloana respectivă a cailor port-samare, grosimea stratului de zăpadă, dacă deplasarea se face pe schiuri etc.

De fiecare dată va trebui să se facă un calcul al timpului necesar pentru parcurgerea itinerarului respectiv, ţinîndu-se seama de fiecare factor în parte. Desigur că transpunerea în cifre precise a tuturor factorilor de mai sus nu este posibilă. Din practică a rezultat însă că se poate face un calcul, care ne ajută să stabilim cu suficientă precizie durata marşului în diferite variante de deplasare.

În raport cu clima în munţi se deosebesc două perioade: prima perioadă, a timpului favorabil, cuprinde lunile mai-octombrie; a doua perioadă, a timpului nefavorabil, cuprinde lunile noiembrie-aprilie. Ca urmare, în cursul unui an calendaristic, circa şase luni vremea este frumoasă, iar în celelalte şase luni, condiţiile meteo sînt mai grele pentru deplasare. Această împărţire a anului, deşi are o importanţă relativă, nu trebuie însă neglijată, deoarece într-o perioadă deplasarea se face pe jos, iar în cea de-a doua — în bună parte pe schiuri (ne referim la itinerarele care nu sînt accesibile autovehiculelor).

În ceea ce priveşte itinerarele, deosebim pe cele cu urcuşul aproape continuu, cum sînt cele mai multe itinerare de creastă şi toate cele de vale (unde pe distanţe mari nu se întîlnesc coborîşuri care să treacă de 100-150 m diferenţă de nivel), şi itinerarele cu alternanţe, cu urcări şi cu coborîri (cele de coastă şi transversale).

Din practică au rezultat următoarele reguli după care se poate calcula durata parcurgerii unui itinerar:1. Urcarea pantelor cu înclinare de 10-35° varaa. Subunităţile întărite (grupa, plutonul) se deplasează cu viteza de 4 km pe oră, viteză raportată la proiecţia

orizontală a itinerarului pe care îl străbat (măsurat pe hartă), la care se adaugă cîte 10 minute pentru fiecare sută de metri diferenţă de nivel.

b. Subunităţile mai mari (de la pluton pînă la maximum un batalion) fără cai port-samar sau cu caii la mînă urcă o sută de metri diferenţă de nivel în 15 minute, iar cu caii port-samar — în 20 de minute.

c. Coloanele mai mari cu cai port-samar se deplasează cu viteze asemănătoare; calculul este acelaşi, dar se adaugă lungimile de coloană şi întîrzierile provenite din aceste lungimi.

II. Coborîrea pantelor cu înclinare de 10-35° varaa. Grupa de pistolari coboară 500-600.m diferenţă de nivel într-o oră.Pentru pantele de 8°-10° se pot considera necesare numai 5 minute pentru fiecare 100 m diferenţă de nivel.b. Coloanele mai mari, pînă la o companie, fără cai port-samar prezintă aceeaşi situaţie.c. Coloanele cu cai port-samar coboară mult mai încet: pe pante între 10° şi 15°, aproximativ 400 m pe oră;

pe pante între 15° şi 35°, maximum 300 m pe oră.d. Cînd pe un itinerar se întîlneşte o pantă de 35° sau mai mare trebuie să se calculeze parcurgerea ei

separat de deplasare.Pentru coborîrea cailor este nevoie uneori de lucrări speciale, care depind de natura solului.Pe pante mai mari de 45° viteza se modifică substanţial, deoarece această înclinare presupune o tehnica de

alpinism.Accesul animalelor nu mai este posibil nici la urcare fără lucrări speciale (poteci sub formă de serpentine

săpate în pantă), iar pe pante de piatră cu înclinări de 60°-70° el este chiar imposibil.III. Deplasarea pe zăpadă mai mare de 80 cma. În teren şes schiorii izolaţi şi grupele antrenate merg cu viteza de 8-12 km pe oră. Se remarcă faptul că

fără schiuri este imposibil să se străbată distanţe mai mari de 1-2 km pe oră, iar cu rachete pentru zăpadă, mai mari de 2-3 km pe oră.

b. Urcarea pantelor mai mari de 10° de către schiori izolaţi sau de grupă-pluton se face într-un timp ce poate fi stabilit astfel:

T = (D[km]/4) + (dif. niv. [metri] x 15')/100Adică se urcă 400-600 m diferenţă de nivel pe oră. Pentru coloanele pe schiuri cu mitraliere, cu armament de însoţire pe sănii relaţia are forma:T= (D[km]/3) + (div. niv. [metri] x 20')/100Adică se poate merge cu viteza de 3 km pe oră şi se pot urca 300-400 m diferenţă de nivel pe oră.Cînd se utilizează rachetele pentru zăpadă calculul se face astfel:T= (D [km]/2) + (dif. niv. [metri] x 15’)c. Coborîrea pantelor scurte de către schiorii buni se poate face cu viteza de 20-80 km pe oră.

Coloanele de schiori coboară cu viteza de 10-30 km pe oră.În teren variat schiorii izolaţi sau grupa-plutonul fac în general 6-10 km pe oră.De regulă, iarna nu se pot stabili norme fixe, din cauză că mersul pe schiuri este condiţionat de consistenţa

şi adîncimea zăpezii, care variază foarte mult. Pe itinerarele transversale sau pe crestele cu denivelări mari durata deplasării se calculează totalizînd separat distanţele cu urcuş şi cu coborîş şi adunînd apoi rezultatele obţinute cu durata coborîşului.

Fig. 19. Calculul duratei deplasării.Iată un exemplu (fig. 19):Distanţa (măsurată pe hartă) între punctele A şi B este de 36 km. Drumul trece peste cota de l 400 m, care

se află la 16 km de punctul A; punctul A are cota de 700 m, iar punctul B de 650 m.Calculul duratei marşului varaa) la urcuş:— grupa-plutonul:T=16/4+700mx10’/100=4 ore şi 70' = 5 ore şi 10';[..]b) la coborîş:— grupa-plutonul:20/4+750x10’/100=5 ore şi 75’= 6 ore şi 15’

Calculul duratei marşului iarna (pe acelaşi itinerar): Admitem că stratul de zăpadă are grosimea de 80 cm. Schiorii izolaţi (grupa) parcurg itinerarul în: 5 ore şi 45' (urcuşul) + l oră (coborîşul) = 6 ore şi 45' (pe zăpadă geruită).

Coloana pe schiuri, cu materialele pe săniuţe speciale va consuma un timp ce se poate stabili astfel:— la urcuş:16/3+ (700x20’/100) = 5 ore 20' + 140' = 7 ore şi 40’— la coborîş: 2 ore (coboară 1 km pe oră);— timpul total pentru parcurgerea distanţei de la A la B este de 9 ore şi 40'.La folosirea rachetelor de zăpadă se consumă:— la urcuş:16/2+(700x15’/100) = 8 ore + 105’ = 9 ore şi 45’— la coborîş:20/2+750x10’/100=10 ore +75’ = 11 ore şi 15’— timpul total pentru parcurgerea distanţei de la A la B este de:9 ore 45' + 11 ore 15' = 21 de ore.

Tehnica marşului în coloană pe diferite itinerare. Orice coloană trebuie să se angajeze pe un drum sau pe o potecă care să-i permită să se strecoare prin locurile cele mai înguste — pe cît posibil — fără să fie nevoită să treacă de la o formaţie de marş la alta; în orice caz, o dată luată o formaţie, este indicat să nu se piardă timpul pentru schimbarea ei. De aceea, pe drumurile de creastă, de pantă, pe poteci şi de cele mai multe ori şi pe drumurile de vale, la altitudini mai mari de 700 m (cînd nu există şosele) formaţia normală de marş este cea în coloană cîte unul (în cadrul subunităţilor). Chiar şi în cadrul unităţilor este avantajos să se păstreze formaţia în coloană cîte unul, dar să se utilizeze mai multe drumuri.

Din punctul de vedere al execuţiei marşului se pot întîlni porţiuni de urcuş continuu, de coborîş continuu, de urcuş alternat cu coborîş şi de urcuş său de coborîş legate de porţiuni plane (terase, platouri).

Urcuş continuu. Calul, ca şi omul, are tendinţa să urce cît mai repede, pentru a nu sta cu muşchii încordaţi fără să profite de încordarea respectivă. De aceea este indicat să se respecte cu rigurozitate cele arătate la „Tehnica pasului de munte (în urcuş şi în coborîş)".

Este greşită fundamental părerea care susţine că la începutul urcuşului cadenţa trebuie să fie rară şi nu trebuie să se ajungă la cadenţă normală decît după 10-15 minute de marş. Această indicaţie nu ţine seama de efortul fiziologic extraordinar pe care îl cere mersul în urcuş în cadenţă normală. În munte nu se va urca niciodată în

cadenţă normala (în afară doar de pantele cu înclinarea sub 5°-6°), ci numai în pasul de munte, aşa cum s-a arătat.În consecinţă, indicaţia că haltele trebuie să fie, pentru respiraţie, dese nu-şi are rostul pentru trupele care

ştiu să meargă în munte, ci numai pentru acelea care nu au mai acţionat vreodată în asemenea teren sau nu au primit nici o îndrumare privind pasul de munte. Cei care posedă bine tehnica mersului în munte este bine să mărşăluiască mult timp, iar opririle să fie cît mai rare, însă mai lungi, pentru ca muşchii să se poată odihni real. Aşadar, este mai avantajos să se meargă în cadenţa pasului de munte 2 ore cu o haltă de 20 de minute decît să se meargă gîfîind cîte ½ oră cu opriri de 5 minute.

O coloană trebuie să urce cît mai uniform, fapt care va face să nu se ivească strîngeri pe cap sau lungiri. Fiecare element al coloanei îşi va regia alura după elementul din cap, iar acesta va păstra o viteză cît mai uniformă. Serpentina trebuie urmată cu exactitate de toată coloana (atît vara, cît şi iarna).

Coborîş continuu. Are exact acelaşi aspect ca şi urcuşul continuu, coloana prin flanc cîte unul mişcîndu-se toată o dată. Ritmul şi lungimea pasului pot fi mărite progresiv, ajungîndu-se pînă la normele prevăzute pentru terenul şes, cu condiţia ca panta să nu fie mai mare de 8°, iar coloana să coboare toată pe acelaşi versant; în caz contrar coloana se poate rupe, oboseala diferă mult de la o subunitate la alta.

Urcuş alternat cu coborîş. Greutăţile de ordin tehnic încep să se manifeste numai cînd urcuşul sau coborîşul încetează de a fi continue. Dacă după un urcuş executat uniform de toată coloana intervine un coborîş, de cele mai multe ori militarii care au început coborîrea (obligaţi acum la un efort mai mic) măresc pasul. În tendinţa de a se ajunge unii pe alţii militarii care coboară grăbesc mişcarea şi se separă prin distanţe din ce în ce mai mari de cei care urcă. Astfel, dacă între doi militari rezultă la un moment dat o mărire de distanţă cu un pas, pe care cel din urmă o reduce imediat, între acesta şi următorul va rezulta distanţa de 2-3 paşi ş.a.m.d., pînă cînd, în cele din urmă, unii militari vor fi siliţi să fugă mai mulţi paşi pentru a reduce din aceste distanţe. Spre coada coloanei fuga nu mai este posibilă: un om nu poate alerga 100-300 m după ce a urcat o panta. Din această cauză vor exista distanţe mari între subunităţi şi chiar între militari.

De aceea, în funcţie de situaţie, este necesar ca:— militarii din capul coloanei, imediat ce au trecut creasta, vor menţine pasul mic, ca şi la urcuş, evitîndu-se astfel mărirea distanţelor; menţinerea cadenţei se poate face şi prin deplasarea în capul coloanei a 2-3 cai de munte, al căror pas la vale este sensibil egal cu cel din urcuş; după ce întreaga coloană a trecut pe versantul de coborîre, caii îşi vor ocupa locul lor în formaţie, iar pasul se va mări progresiv pentru a se coborî în condiţii normale (acest procedeu de a trece creasta se pretează coloanelor de companie-batalion);— după trecerea crestei să nu se încerce să se ajungă militarul din faţă, ci să se meargă în cadenţa normală a pasului de munte (cu distanţa mărită rezultată din trecere). Deşi se ajunge la o mărire progresivă a distanţelor, aceasta se va reduce de la sine la primul urcuş. Procedeul se pretează micilor subunităţi grupă-pluton şi chiar companiei;— militarii care au trecut creasta vor aştepta pe versantul de coborîre pînă cînd va trece tot plutonul; apoi subunitatea va coborî compact, în pas de munte, aşa cum s-a arătat.

Urcuş sau coborîş alternat cu porţiuni plane. În această situaţie — foarte frecventă — se păstrează un ritm uniform al marşului, atît la urcuş, cît şi la coborîş. Cînd schimbările de pantă sînt bruşte, pentru a mu se ajunge la îngrămădiri sau la ruperea coloanei, se foloseşte unul din procedeele indicate mai sus.

Capitolul al III-lea. Lucrul cu frînghia de alpinism. Noduri şi legături

Întrebuinţarea corectă a frînghiei de alpinism are deosebită importanţă, deoarece de multe ori viaţa militarilor din grupă (echipă) poate depinde de rezistenţa şi manevra corectă a acesteia. Frînghia este unul dintre mijloacele frecvente folosite pentru a aborda stînci ce par inaccesibile.

l. Matisarea şi strîngerea frînghiei de alpinism

Matisarea frînghiei de alpinism. Frînghiile confecţionate din mătase, din fire manila sau cînepă se matisează la capete cu ajutorul unei sfori subţiri (fig. 20), pentru a împiedica destrămarea lor pe timpul lucrului.

După matisare se aplică nodul de supralegatură (fig. 21). Capetele frînghiilor confecţionate din perlon sau relon se ard la flacără, pînă cînd firele respective se topesc.

Pentru a uşura manevrarea frînghiei, locul care reprezintă jumătatea lungimii acesteia se marchează printr-un fir subţire colorat. Marcarea nu se face cu cerneală sau cu vopsea, întrucît acestea alterează firele.

Fig. 20. Matisarea frînghiei de alpinism.Fig. 21. Nodul de supralegatură.Strîngerea frînghiei de alpinism (fig. 22 a, b) se face avîndu-se în vedere ca ea să se poată purta uşor şi să

se poată desface fără să se încurce. Strîngerea în ochiuri de forma unui opt nu este indicată, deoarece acest sistem favorizează ruperea fibrelor. Cel mai practic mod de a strînge frînghia.este acela „în coroană" şi anume: frînghia se înfăşoară pe picior (fig. 23) în bucle, iar capetele (unul sau amîndouă) se strîng peste aceste bucle, înfăşurîndu-se în cîteva spirale.

Fig. 22. Sisteme de strângere a frînghiei de alpinism: a – frînghia pentru funcular b — fringhia pentru escaladare.Fig. 23. Strîngerea frînghiei „în coroană".Frînghia trebuie să fie verificată înainte de a se pleca într-un traseu. Pentru aceasta trebuie să se controleze

dacă toroanele sînt întregi şi dacă nu prezintă ciupituri; printr-o uşoară destronare din 50 în 50 cm se cercetează dacă nu cumva în interiorul toroanelor există mucegai. Cînd între fibre sau între toroane a pătruns pămînt sau nisip, frînghia se spală uşor cu peria, eliminîndu-se astfel particulele străine. Apoi ea se usucă departe de sursele de căldură.

2. Noduri şi legături

Nodurile de legătură. Sub această denumire sînt cunoscute buclele de frînghie cu ajutorul cărora alpiniştii se leagă în frînghie sau leagă între ele două frînghii. Buclele trebuie să fie trecute întotdeauna în jurul pieptului, pe sub braţe. Numai în escaladele la frînghie dublă se face excepţie prin legarea frînghiei în jurul taliei. În felul acesta alpinistul care eventual cade nu riscă să basculeze cu capul în jos sau să-şi fractureze coastele (centrul de greutate nu se deplasează în porţiunea superioară a corpului).

Este foarte importantă îndemînarea de a executa nodul potrivit, deoarece acesta nu poate fi făcut oricum, ci trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, printre care enumerăm:

— să fie simplu, pentru a se putea face şi desface cu uşurinţă, chiar pe întuneric sau cînd frînghia este prea strînsă, udă sau îngheţată. Nodul executat necorespunzător se poate desface singur sau poate aluneca sub sarcină şi sugrumă, spre exemplu dacă este vorba de nodul legat peste mijloc;— să posede chiar o elasticitate proprie şi să nu supună firul de frînghie la anumite încovoieri sau la răsuciri periculoase;— să nu jeneze respiraţia.

Poziţia nodului — de dreapta sau de stînga — nu are o importanţă prea mare, totuşi este mai bine ca nodul să se găsească în partea opusă stîncii (se evită frecarea de stîncă şi în felul acesta desfacerea lui).

Se ştie că partea slabă a unei frînghii este la noduri. Instructorii trebuie să insiste asupra executării corecte a nodurilor. Nodurile complicate, executate cu multă fantezie şi consum de frînghie, servesc de foarte multe ori mai puţin decît un nod simplu, dar bine făcut.

În concluzie, nodurile vor trebui să îndeplinească anumite condiţii, în funcţie de întrebuinţarea lor; astfel, unele vor trebui să se desfacă uşor, altele să nu îngăduie strîngerea ochiului format sau să se strîngă cu atît mai mult, cu cît tracţiunea asupra lor este mai mare. Întotdeauna este necesar să se folosească nodurile care convin scopului.

La instrucţia alpină se folosesc mai multe feluri de noduri. Acestea se pot grupa în patru categorii 3: noduri cu întretăierea capetelor celor două frînghii; noduri de ancorare; noduri la jumătatea frînghiei; noduri speciale.

a) Din prima categorie fac parte nodul drept şi nodul dublu:— nodul drept (fig. 24 a) este folosit pentru legarea a două capete de frînghii egale în diametru. Fiecare capăt al frînghiei se asigură cu un nod;— nodul dublu (fig. 24 b) este utilizat pentru legarea a două capete de frînghii care nu sînt egale în diametru.

3 Soldaţii vor învăţa în mod obligatoriu nodul în opt, nodul capului de coardă, nodul de mijloc, nodul dublu cu diagonala şi nodul Prusik; gradaţii şi ofiţerii este indicat să cunoască toate tipurile de noduri.

Fig. 24. Nodurile cu între tăierea capetelor celor două frînghii: a — nodul drept; b — nodul dublu.Se mai poate întrebuinţa şi pentru legarea capetelor mai multor frînghii la capătul uneia singure. Cînd se

leagă două sau mai multe frînghii la capătul alteia se face nodul dublu cu o singură frînghie.b) Din a doua categorie fac parte nodurile de ancorare. Aceste noduri, uşor de executat, sînt folosite pentru

legarea capătului unei frînghii de un obiect. Trebuie avut grijă ca pe timpul lucrului cu frînghia nodul să nu suporte singur toată frecarea (greutatea). În figura 25 a-h se arată trei feluri de noduri de ancorare.

c) Din a treia categorie fac parte nodurile executate la jumătatea frînghiei (fără a folosi capetele acesteia):— nodul-fluture (fig. 26 a), folosit pentru legarea militarului dispus în mijlocul formaţiei (echipei);— nodul dublu (fig. 26 b) utilizat pentru mai multă siguranţă.

d) în categoria nodurilor speciale intră:— nodul Prusik (fig. 27) care este executat dintr-o frînghie mai subţire pe o frînghie mai groasă. Acest nod de legătură poartă numele realizatorului său. El este eficace numai cînd spirele sînt regulat făcute. Nodul are proprietatea de a se putea deplasa uşor cu mîna, dacă nu este sub sarcină, iar la încărcare se fixează strîns şi nu alunecă. Adesea este folosit şi în acţiunile de salvare;— nodul peste mîna este folosit pentru agăţarea mîinii sau pentru micşorarea temporară a capătului unei frînghii;— nodul de rulare este utilizat de ultimul militar din echipă la urcare, pentru a ridica unele materiale sau raniţe care au fost lăsate jos;— nodul în trei ochiuri este folosit în special pentru ancorarea celui de-al patrulea piton şi în evacuări;— nodul în formă de opt este întrebuinţat ca nod de ancorare a unei frînghii fixe;— nodul de transport este utilizat ca siguranţă în instalarea frînghiei.

Fig. 25. Nodurile de ancorare: a, b, c — folosit la legarea în frînghie; d, e, — de ancorare dublu; f, g, h — de ancorare încrucişat.Fig. 26. Nodurile la jumătatea frînghiei: a — nodul fluture; b — nodul dublu.Fig. 27. Nodul Prusik.Fig. 28. a — Nodul de mijloc; b — nodul în formă de 8.Fig. 29. Nodul simplu al capului de coardă.Fig. 30. a, b, şi c — Nodul dublu cu diagonală.Fig. 31. Legarea a două frînghii cu nodul plat.Fig. 32. Legarea a două frînghii cu ajutorul unei carabiniere.Nodurile cele mai des folosite sînt: nodul de mijloc şi cel al capului de coardă (fig. 28 a şi b). De asemenea,

se utilizează frecvent nodul simplu (fig. 29) şi nodul dublu (fig. 30 a, b, c) pentru capul de coardă său pentru ultimul militar din echipă. Nodul dublu are două bucle, dintre care una este petrecută în jurul pieptului şi cealaltă în diagonală, peste umăr Pentru escaladele dificile acest nod este mai bun decît cel simplu, pentru că la o eventuală cădere efectele presiunii şi ale tracţiunii frînghiei sînt repartizate pe o suprafaţă mai mare a corpului. Deci, înainte de a începe escaladarea militarul trebuie să controleze întotdeauna dacă nodul este bine legat, ca să nu devină mobil.

În practică frînghiile se leagă între ele printr-un nod plac (fig. 31) sau prin intermediul unei carabiniere (fig. 32); menţionăm că în ultimul caz unirea şi desfacerea frînghiilor se efectuează foarte repede.

3 Legarea în frînghie

Constituie o măsură de asigurare deosebit de importantă. Ea este impusă, în afară de cazurile cînd militarii execută căţărarea la frînghia simplă şi dublă, ori de cîte ori exista pericolul de cădere: pe stînci friabile; pe pante abrupte cu vizibilitate redusă, acoperite cu iarbă, cu grohotiş sau zăpadă; în teren necunoscut, atunci cînd mersul devine periculos din cauza nopţii sau a cetii; pe viscol, polei sau cînd echipa este sub influenţa subiectivă a oboselii şi a fricii.

A omite legarea în frînghie din cauza comodităţii, neglijenţei sau uşurinţei înseamnă a ne expune la grave accidente. Trebuie reţinut că este mai avantajos ca echipa să se lege în frînghie mai bine mai devreme decît mai tîrziu; legarea în frînghie nu se abandonează decît în momentul cînd toţi militarii din echipă sînt în afară de pericol.

Cînd există un mare pericol de avalanşe sau de căderi de pietre, militarii nu trebuie să fie legaţi în frînghie. În asemenea cazuri echipa trebuie să rămînă grupată, iar după trecerea pericolului să continue deplasarea cu militarii legaţi în frînghie.

Fiecare trebuie să fie capabil să se lege şi să se dezlege din frînghie cu precizie şi rapiditate atît ziua, cît şi noaptea. Pentru aceasta este indicat ca fiecare militar să fie încins pe talie cu o buclă (sau cu o cordelină), iar cu ajutorul unei carabiniere şi al unui nod sa. se poată lega (dezlega) cu uşurinţă în frînghie.

Intervalul la care se leagă militarii în frînghie pe timpul escaladărilor (ascensiunilor) depinde de teren. În cazul unei escaladări grele intervalul trebuie să fie ceva mai mare decît distanţa maximă dintre locurile (platformele) de regrupare care se întîlnesc de-a lungul traseului. De regulă acest interval nu depăşeşte 30 de metri. În principiu distanţele la care se leagă militarii în frînghie sînt: 5-12 metri pe stîncă; 8 metri pe zăpadă tare îngheţată sau pe gheaţă; cel puţin 10 metri cînd se acţionează pe schiuri. În cazul unei escaladări pe un traseu uşor sau pe un teren friabil distanţa se va reduce la minimum.

La ascensiunea pe un teren relativ uşor acoperit cu zăpada toată echipa se poate deplasa deodată, mărind viteza şi cîştigînd astfel timp.

Distanţa între militari poate fi de 6-8 metri; surplusul de frînghie se înfăşoară în jurul pieptului şi se asigură

cu un nod, pentru ca în timpul unei căderi (alunecări) lungimea ei să nu crească prin desfăşurare. Pentru a nu-şi pierde echilibrul la eventualele smucituri ale celor din faţă sau din spate militarul poate purta în mînă cîteva bucle, pe care le eliberează la nevoie. De asemenea, fiecare militar trebuie să aibă grijă de porţiunea de frînghie din faţa sa, să nu fie tîrîtă pe jos, să nu se agate sau să se încurce după bolovani, în vegetaţie etc.

La legarea în frînghie este indicat ca întotdeauna ultimul militar (secundul) să aibă o rezervă de frînghie, în special cînd se acţionează pe itinerare necunoscute şi pe timp de iarnă, cînd pericolul ruperii cornişelor sau al căderii în crevase este mărit. Această rezervă de frînghie este folosită La salvări şi asigurări.

Frînghia ajutătoare este indicat să fie purtată de către secund, care are posibilitatea în felul acesta să intervină, la nevoie, în sprijinul militarilor care-l preced.

Fig. 33. Vesta pentru legarea în frînghie.Un sistem de legare în frînghie care ajută manevra în siguranţă a militarilor pe timpul escaladării este vesta

cu diagonală (fig. 33). Aceasta este alcătuită dintr-o bucata de frînghie (coardă), cu lungimea necesară pentru a înconjura toracele; capetele frînghiei se termină cu ochiuri împletite, care, împreună cu frînghia de asigurare, se strîng între ele cu ajutorul unei carabiniere solide, prevăzută cu siguranţă. O buclă de chingă fixată în cele două ochiuri ale centurii se trece în diagonală peste un umăr.

Pentru traseele de mare dificultate se foloseşte o vestă cu centură pentru talie, care — în afară de diagonala peste umăr — mai are prinsă în cele două ochiuri şi o buclă de coardă cu lungimea necesară trecerii ei pe sub coapse. Cînd militarul vrea să se odihnească la un piton, carabiniera centurii se introduce în piton cu ajutorul unei alte carabiniere; greutatea corpului va rămîne în acest timp în buclă şi în centură, ca într-un scăunel. Acest model de centură înlocuieşte pe deplin şi bucla de rapel.

De regulă, frînghia de asigurare utilizată în munţii noştri are lungimea de 40 m.Cînd echipa este formată din trei militari modul de legare va fi următorul: doi militari se leagă la

extremităţile frînghiei, iar al treilea la mijlocul ei. Întrucît fiecare nod necesită aproximativ 1,5 m de frînghie, între militari rămîne o lungime de circa 18 m. Această distanţă este suficientă pentru escaladele la frînghia simplă. În escaladele de frînghie dublă capul de coardă se leagă la capetele a două frînghii de 40 m, iar ceilalţi doi militari fiecare la cîte un capăt al celor două frînghii. Uneori, pentru trasee de dificultate foarte mare, se pot întrebuinţa frînghii, de. 80 m, care permit efectuarea unor lungimi de coardă mari între platforme. Din cauza greutăţii lor, aceste frînghii se utilizează în cazuri cu totul speciale.

Înainte de a începe escaladarea unei porţiuni este necesar să se verifice dacă lungimea frînghiei dintre capul de coardă şi militarul următor este suficientă pentru regruparea pe o platformă; în cazul că lungimea nu satisface se folosesc frînghii mai lungi, iar atunci cînd există posibilitatea se pot lega între ele două frînghii de 40 m.

4. Manevrarea frînghiei de alpinism

Pe trasee de mică dificultate, cînd toţi militarii echipei se caţără simultan, fiecare se ocupă de porţiunea de frînghie dinaintea să (atît la urcare, cît şi la coborîre). Singurul scop al utilizării frînghiei în asemenea situaţii este acela de a restabili echilibrul unui militar, dacă acesta ar aluneca.

În timpul escaladei frînghia trebuie să fie întinsă, dar să rămînă suplă.Fig. 34. Ţinerea buclelor de frînghie în mînă a — în escaladele grele; b — mai puţin indicat.De reţinut că la instrucţia alpină frînghia serveşte pentru asigurare sau pentru manevre de escaladă

artificială; de aceea militarii nu trebuie să o folosească pentru urcarea pe ea în mîini sau pentru tragerea cu ajutorul ei a oamenilor în pasajele mai dificile. În nici un caz frînghia nu trebuie să atîrne, căci se poate agăţa sau înfăşură după un colţ de stîncă, provocînd astfel blocarea sau căderi de pietre. Spre a evita tîrîrea frînghiei militarii vor avea grijă să strîngă în miîna, dinspre vale, cîteva bucle (pînă la 3 m de frînghie), pe care le vor ţine. În felul acesta frînghia poate fi slăbită sau întinsă, pentru a potrivi distanţa şi a corecta micile inegalităţi în viteza de înaintare, fără a întrerupe avansarea echipei.Frînghia se ţine strînsă numai în bucle regulate (fig. 34 a şi b). După o oarecare experienţă militarul se obişnuieşte să dea drumul instinctiv numărului de bucle necesar pentru a opri întinderea bruscă a frînghiei.

La coborîre este nevoie să se supravegheze permanent frînghia, deoarece în această situaţie pericolul de a se agaţa sau de a se desprinde pietre este mult mai mare.

În timpul opririlor pe platformele de regrupare, pentru a evita încurcarea se adună surplusul de frînghie într-un pachet de bucle şi se aşază în apropierea militarului respectiv.

Capitolul al IV-lea. Căţărarea liberă. Procedeele de asigurare şi autoasigurare

Piatra este întîlnită oriunde în zonele muntoase. Chiar pe pantele acoperite cu iarbă sau pe cele împădurite piatra apare la fiecare pas de sub stratul subţire de pămînt.

În general vom găsi piatră acolo unde asprimea pantelor nu a îngăduit fixarea pămîntului, a ierburilor şi a copacilor. Pantele de piatră sînt prin urmare mult mai înclinate decît pantele de iarbă. Ele apar uneori sub forma unor pante din care răsar nenumărate blocuri de piatră, colţuri, lespezi, bolovani uriaşi, printre care cresc iarbă ori arbuşti piperniciţi. Alteori pantele de piatră apar sub forma unor pereţi mai mult său mai puţin înclinaţi, în care straturile geologice răsturnate sînt rupte fie de propria lor greutate, fie de ape şi de vremuri, formînd aşa-numiţii pereţi de stîncă, ace sau chei etc. Nu rareori sînt întîlniţi adevăraţi giganţi de piatră, cu creste dantelate, care îşi înalţă zimţii la sute de metri sau lasă să se desfacă între ei prăpăstii uriaşe.

Pantele de piatră uşoare se pot urca în serpentină sau pe brîurile de verdeaţă, ca şi pantele de iarbă, folosindu-ne de piolet.

În general însă stîncile de piatră se urcă atît cu ajutorul mîinilor, cît şi cu cel al picioarelor, exact cum ne-am urca pe o scară.

Mersul trebuie să se efectueze pe cît posibil fără ajutorul mîinilor, ţinînd corpul cît mai departe de pantă (vertical); de la înclinări mai mari de 40° panta impune însă şi folosirea mîinilor.

Un om normal poate urca chiar pe verticală dacă are: forţă şi curaj; de ce să se prindă cu mîinile; pe ce să se sprijine cu picioarele.

1. Prizele şi folosirea lor

Punctele pe care se sprijină alpinistul pe timpul căţărării într-un teren greu accesibil se numesc prize; vom avea deci prize pentru mîini şi prize pentru picioare, fără să le diferenţiem prea mult, căci de cele mai multe ori aceleaşi prize servesc, pe rînd, atît pentru mîini, cît şi pentru picioare.

Numeroasele neregularităţi ale suprafeţei pietrei (muchiile, colţurile, înclinaţiile diferite ale unei porţiuni din suprafaţa scobiturii etc.) Constituie bune prize naturale; ele sînt cele mai sigure şi de aceea trebuie căutate întotdeauna. De regulă, la folosirea prizelor nu se trage, ci, dimpotrivă, se apasă pe ele greutatea corpului. Nu trebuie niciodată utilizate ca prize: smocurile de iarbă, buruienile de pe stînci, arbuştii ce îşi au rădăcinile înfipte în crăpăturile stîncilor, muşchiul şi brazdele ce se găsesc pe piatră. Toate acestea nu oferă siguranţă.

Se pot realiza şi prize artificiale cu pioletul, prin ancorarea să în crăpături ale stîncii său după colţuri, cu ajutorul scăriţelor. Indiferent de felul lor, prizele nu se utilizează mai înainte de a se fi încercat rezistenţa lor.

2. Tehnica căţărării libere

De la început trebuie să remarcam faptul că aceasta nu se învaţă teoretic, ci numai prin exerciţii practice.Pe cît posibil căţărarea se face liniştit, fără nici o enervare. Prizele se pipăie încet şi cu prudenţă; în locurile

dificile se distribuie mai întîi bine greutatea corpului, după care se analizează din privire calitatea prizelor, alegîndu-se itinerarul- cu cele mai bune şi mai numeroase prize. Căţărarea nu se face numai cu mîinile şi cu tălpile picioarelor; întreaga musculatură a corpului trebuie să ajute la aceasta, iar echilibrul corpului să fie bine stăpînit.

Mîinile trebuie să fie libere, de aceea armamentul individual se poartă în bandulieră, iar ciocanul de alpinism (toporaşul-ciocan) se ţine agăţat de încheietura mîinii cu ajutorul cureluşei.

Pentru ca echilibrul să fie întotdeauna stabil este necesar să fie asigurat corpul atît în urcuş, cît şi în coborîş pe trei puncte sigure de sprijin (fie pe ambele mîini şi pe un picior, fie pe ambele picioare şi pe o mînă).

De exemplu, la căţărarea pe o stîncă, avînd picioarele şi mîinile bine sprijinite, se caută o altă priză, mai sus, fie cu o mînă, fie cu un picior, în nici un caz deodată cu mîna şi cu piciorul. În timpul acestei căutări corpul are trei puncte sigure de reazem. O dată găsită priza a patra, se sprijină corpul pe ea şi se lasă liberă cealaltă mînă sau celălalt picior, care începe să exploreze suprafaţa pietrei pentru a găsi o nouă priză.

Pentru asigurarea echilibrului este necesar ca prizele să nu fie prea depărtate, obligînd la ridicarea prea mare a piciorului ori la întinderea forţată a mîinii.

Cînd cel ce se caţără deasupra nu găseşte o priză bună, atunci se poate folosi de militarul de jos, care-l poate ridica pe umeri ori îi poate face un sprijin pentru picior din coada pioletului sau chiar din palme (cu condiţia ca cel de jos să aibă o poziţie foarte stabilă pe platforma de regrupare).

Dacă mîna militarului întîlneşte un muşchi (lichen), acesta trebuie curăţat, căci întotdeauna sub el se găsesc prize foarte bune.

Prizele care se mişcă nu se folosesc, iar piatra desprinsă nu se aruncă, căci poate lovi pe militarii aflaţi mai jos sau poate dezlănţui avalanşe. Ea se pune alături şi numai în cazul cînd nu se poate proceda aşa se aruncă, dar după ce s-au prevenit toţi militarii de jos.

Pe stînci de calcar, mai ales cînd piatra este uscată şi nu prezintă multe neregularităţi, se încalţă espadrile.La căţărările grele raniţa şi armamentul greu se urcă cu ajutorul frînghiei de alpinism, după ce militarii s-au

regrupat Pe o platformă. Pe timpul executării acestei operaţii trebuie avut în vedere ca obiectele respective să nu se

agaţe în colţuri de stîncă sau să provoace vreo cădere de pietre. De aceea, militarul numit secund se caţără în urma materialelor (fiind asigurat cu frînghia), în scopul de a supraveghea şi a ajuta la urcarea lor în ordine.

3. Procedeele de asigurare şi autoasigurare

Problema asigurării la instrucţia alpină prezintă o importanţă deosebită, deoarece ea stă la baza tehnicii escaladării. De aceea, orice echipă, indiferent dacă este formală din începători sau din militari avansaţi în tehnica alpinismului, are nevoie de o pregătire prealabilă în acest sens ţi numai după aceea i se poate permite intrarea într-un traseu dificil.

Prin asigurarea în timpul unei escalade se înţeleg toate măsurile ce se iau spre a împiedica alunecările şi eventualele căderi sau — în cazul producerii lor — spre a le atenua efectele.

Prima condiţie pentru o bună asigurare este ca militarul ce asigură să se afle el însuşi într-o poziţie sigură, care să-i ofere şi posibilitatea de a urmări mişcările celui pe care îl asigură. În această privinţă principala grijă a capului de coardă este să aleagă platforme de regrupare cît mai sigure şi mai favorabile efectuării manevrelor de frînghie, chiar în detrimentul vitezei de escaladare.

Sarcina de a asigura un militar din grupă (echipă) revine în mod normal celui care se află deasupra lui; face excepţie capul de coarda, pentru care asigurarea se face de jos. Militarul care se găseşte în mişcare nu trebuie să se preocupe prea mult de frînghie pentru a-şi păstra cea mai mare libertate de mişcare. Frînghia rămîne în permanenţă uşor întindă şi numai la comanda specială „ÎNTINDE" se întinde puternic.

De regulă frînghia de asigurare se întrebuinţează cînd militarul întîmpină dificultăţi care-l obligă să se folosească de mîini pentru căţărare.

În teren uşor toţi militarii grupei (echipei) pot să înainteze în acelaşi timp; uneori este mai bine ca militarii să nu se lege în frînghie, spre a nu încetini ritmul înaintării. Acest lucru însă nu este cu putinţă decît atunci cînd toţi militarii echipei respective cunosc metodele de escaladă. Pentru începători legarea în frînghie este întotdeauna obligatorie.

În teren de dificultate medie cel mai neîndemînatic este plasat în mijlocul formaţiei. Echipa compusă din trei alpinişti poate înainta în doi timpi: capul de coardă urcă primul, apoi asigură şi aduce La sine pe cei doi coechipieri. În acest caz numai al doilea militar — adică cel mai slab — este asigurat în mod eficace; ultimul militar trebuie să fie capabil să se caţăre fără ajutorul frînghiei. Cu toate acestea frînghia va fi întinsă înaintea lui, pentru că în felul acesta se economiseşte timpul de escaladă. Adesea se foloseşte şi metoda de urcare pe rînd a fiecărui militar în parte.

În teren dificil cel mai slab pregătit ocupă locul al doilea în coardă. Secundul rămîne ultimul, avînd sarcina de a aduna carabinierele (fig. 35), de a scoate pitoanele, de a recupera balustrada etc. (se utilizează frînghia dublă). Militarii se caţără rînd pe rînd, primul fiind asigurat de secund şi fiecare de cel care îl precede.

Fig. 35. Secundul adună carabinierele.În teren de mare dificultate, uneori, se poate recurge la echipe formate din doi militari, fiind mai mobile

decît cele din trei. Cînd se foloseşte o astfel de formaţie se recomanda schimbarea prin rotaţie a capului de coardă, la fiecare regrupare. În felul acesta se măreşte viteza de căţărare şi totodată se dă fiecărui militar posibilitatea să se relaxeze alternativ.

Procedeele de asigurare. Procedeele de efectuare a unei asigurări corecte — a capului de coardă de jos în sus şi a celorlalţi militari din echipă de sus în jos — diferă în funcţie de locul în care este plasat militarul care execută asigurarea.

Procedeele de asigurare se împart în două grupe mari concomitente (cînd militarii echipei respective se caţără în acelaşi timp) şi alternative (cînd căţărarea se efectuează pe rînd).

În toate procedeele de asigurare alternativă frînghia se trece, de obicei, dacă nu printr-un piton cu carabinieră (fig. 36), cel puţin de după un colţ de stîncă.

Fig. 36. Introducerea frînghiei în piton prin intermediul carabinierei.Reţinem atenţia asupra faptului că în colţurile tăioase ale stîncii frînghia se poate rupe datorită frecării sau a

şocurilor. În funcţie de forţa cu care frînghia de asigurare este strînsă în mîini şi de frecarea ce se produce la locul ei de contact cu carabiniera său cu colţul de stîncă, efortul din momentul destinderii frînghiei, numit efort de repaus, şi cel de la întinderea ei— efort de mişcare, sînt mai mari sau mai mici.

Este necesar să reţinem că în asigurarea alternativă la piton, buclă sau colţ de stîncă este mai prudent să se facă şi o asigurare peste umăr, mărindu-se astfel coeficientul de siguranţă.

Fig. 37. Asigurarea capului de coardă, de jos, peste umăr.Fig. 38. Asigurarea secundului, de sus, peste umăr (la piton).Dacă în escaladă se întîlneşte o platformă de regrupare confortabilă, suficient de mare, traseul fiind de

dificultate medie, asigurarea se poate face numai peste umăr (fig. 37). Pentru aceasta se trece frînghia de care este legat capul de coardă ce urmează să fie asigurat pe sub braţ, apoi prin spate şi peste umărul opus al secundului. Secundul şi ceilalţi militari din echipă sînt asiguraţi de sus, frînghia fiind trecută întîi peste umăr, apoi prin spate, pe sub braţul celui ce asigură (fig. 38). Firul trebuie să aibă direcţia piciorului pe care se lasă greutatea celui ce asigură, întinderea frînghiei se reglează cu ambele mîini.

Prima condiţie pentru asigurarea corectă peste umăr este aceea ca militarul să aibă o poziţie stabilă, pentru a rezista la o eventuală tracţiune fără să-şi piardă echilibrul. Asigurarea nu se efectuează niciodată ţinîndu-se frînghia numai în mîini, deoarece la o întindere bruscă a ei — provocată de căderea sau alunecarea celui asigurat — frînghia va aluneca repede printre palmele celui ce asigură, provocîndu-i răni şi determinîndu-i să o elibereze.

Pentru asigurarea pe o platformă îngustă şi mai ales pentru asigurările de jos în sus, în traseele de dificultate mai mare se folosesc următoarele procedee:

Cînd este posibil — pentru pasaje scurte — frînghia se trece pe după un colţ de stîncă şi este lăsată să alunece, pe măsură ce militarul înaintează. Pentru ca asigurarea să fie corectă şi deci sigură se alege o proeminenţa tare în stîncă (nu în regiuni friabile), cu marginile rotunjite, ca să nu taie frînghia. După verificarea solidităţii stîncii se începe asigurarea, ţinîndu-se frînghia cu ambele mîini, suficient de depărtate (fig. 39) pentru ca în cazul unei întinderi puternice să nu se producă o rănire a mîinilor, iar frînghia să nu scape din proeminenţă. Frecarea frînghiei fiind, în acest caz, mare, nu se mai trece şi peste umăr.

— Asigurarea prin inelul de frînghie de care se ataşează carabiniera este un procedeu sigur şi nu cere nici un efort special. Inelul de frînghie se agaţă de un colţ de stîncă, iar frînghia se filează prin carabinieră (fig. 40).— Asigurarea la piton cu carabinieră (fig. 41) este întrebuinţată în escaladele dificile şi mai ales în calcar şi în conglomerat, unde proeminenţele stîncilor nu sînt favorabile asigurării după procedeele arătate mai sus. În munţii noştri procedeul este des utilizat în cazul escaladelor de dificultate mai mare; atunci cînd platforma o permite asigurarea la piton trebuie să fie combinată cu asigurarea peste umăr.

Cînd militarii care efectuează asigurarea au de înfruntat trasee foarte grele şi roci friabile, ei nu vor trece la manevrele de asigurare înainte de a-şi face autoasigurarea.

Autoasigurarea. Militarul care are sarcina de a asigura trebuie să înceapă această acţiune prin propria să asigurare pe platforma de regrupare. Aceasta cu atît mai mult, cu cît uneori nu există la dispoziţie o platformă propriu-zisă, ci este nevoie să se folosească drept prize de picior scăriţele.

Fig. 39. Asigurarea după o proeminenţă.Fig. 41. Asigurarea la piton cu carabinieră.Fig. 40. Asigurarea prin inelul de frînghie.Fig. 42. Autoasigurarea la niton cu carabinieră.Procedeele de autoasigurare sînt:

— Prin dubla răsucire a frînghiei de autoasigurare în jurul unui colţ de stîncă (metodă mai puţin sigură).— Printr-un inel de frînghie cu carabinieră sau prin piton cu carabinieră (fig. 42). Această metodă este folosită de cele mai multe ori pentru a feri frînghia de rosături. Militarul care se autoasigură face un ochi din frînghie, cu ajutorul unui nod simplu, şi-l ataşează la carabiniera respectivă, lăsînd o porţiune de frînghie suficient de lungă, pentru a nu-i stînjeni mişcările. Acest gen de autoasigurare este indicat atît pentru capul de coardă, cît şi pentru ceilalţi militari din echipă. Pe timpul cînd nu se caţără militarul trebuie să fie permanent 'n poziţie de autoasigurare. Bucla de autoasigurare mai are rolul de a îngădui capului de coardă — în porţiuni lungi şi dificile de frînghie dublă — să se odihnească, intrînd în autoasigurare, fără a-i obosi pe secunzi, care în această situaţie nu mai sînt obligaţi să ţină frînghiile întinse.

Pentru asigurare şi mai ales pentru autoasigurare nu se foloseşte, afară de cazuri cu totul speciale, bucla de frînghie ori cordelina înţepenită în fisuri prin propriul ei nod, deoarece la un soc nodul poate să scape şi asigurarea să devină defectuoasă.

Asigurarea în traversări. În timpul traversărilor, manevrelor de asigurare trebuie să li se acorde o atenţie mai mare decît în orice alta împrejurare, pentru a se evita pendularea militarului care se deplasează, pendulare care ar putea avea urmări grave. Cînd se execută o traversare asigurarea peste umăr nu este suficientă, deoarece militarul risca să fie scos din echilibru; de aceea, se practică asigurarea prin inel de frînghie sau prin piton.

Militarul dispus în mijlocul echipei nu are întotdeauna nevoie de balustradă, deoarece întinderea frînghiei de ambele capete îl asigură foarte bine. Balustrada efectuată cu frînghia de rapel va fi folositoare îndeosebi ultimului echipier (militar).

Să analizăm cazul executării unei escaladări într-un teren dificil, cînd unul dintre militari urcă, iar ceilalţi asigură.

Fig. 43. Circulaţia frînghiei prin carabiniere: a — foarte rău; b — rău; c — bine.Fig. 44. Asigurarea de josCapul de coardă urcă de-a lungul traseului ales, avînd grijă ca frînghia să fie corect trecută prin carabiniere

(fig. 43), să nu se înţepenească în crăpături sau după bolovani, să nu disloce pietre.În acest timp ceilalţi militari din echipă asigură (fig. 44). Cel care asigură va adopta mai întîi o poziţie

elastică, pentru a nu fi smuls uşor de la locul său în cazul unei căderi a celui care urcă. De asemenea, el va avea grijă să nu stea în bătaia pietrelor care pot fi dislocate de sus. Din figură se observă că poziţia frînghiei va fi astfel aleasă, încît să circule în sus, pe sub braţ, avînd astfel o frecare mai mare.

Militarul care asigură de jos are o mare răspundere, deoarece capul de coardă este cel mai expus căderii. El trebuie să urmărească permanent pe cel care urcă şi să-i elibereze frînghia pe măsură ce acesta avansează, fără a o ţine însă prea întinsă sau a o lăsa prea moale. De asemenea, va avea grijă să nu lase pe frînghie bucle încurcate sau noduri, care se pot agăţa de stîncă sau înţepeni în carabiniere.

O regulă importantă este aceea de a anunţa periodic lungimea aproximativă a frînghiei care a mai rămas, prevenind astfel pe capul de coardă să-şi găsească din vreme un loc de oprire (platformă de regrupare). Nu trebuie să se ajungă niciodată în situaţia neplăcută ca primul militar să rămînă într-o poziţie obositoare, dacă nu chiar periculoasă, din cauza frînghiei care s-a sfîrşit pe neaşteptate. În asemenea cazuri el trebuie să aştepte ca al doilea militar să urce neasigurat, riscînd astfel să obosească inutil sau chiar să fie smuls din locul său.

Nu trebuie comisă imprudenţa de a se dezlega unul sau altul din echipă. Cel mult se admite să se dezlege cel din mijlocul formaţiei, dacă situaţia nu este periculoasă.

Fig. 45. Asigurarea de sus.Fig. 46. Escaladarea militarului următor (la frînghia simplă).Îndată ce capul de coardă a urcat pînă la un loc de odihnă, prima lui grijă va fi să găsească posibilităţi de

as'-gurare pentru el şi pentru ceilalţi militari din echipă care urmează să urce. Pentru aceasta trebuie să se asigure de ceva solid şi stabil, care să poată face faţă la orice eventuală smucitură şi să-i permită să tragă, la nevoie, pe vreunul din tovarăşii săi. Dacă este cazul, el poate bate unul sau mai multe pitoane, de care se va asigura şi de care va agaţa carabiniera pentru frînghie. După ce s-a asigurat — prin unul din procedeele arătate mai sus, în funcţie de teren — şi s-a convins că locul de regrupare este suficient de mare pentru toată echipa lasă pe următorul militar să înceapă urcuşul. Adoptînd o poziţie solidă şi elastică, asigurînd tot timpul frîngh;a (fig. 45), va urmări permanent escaladarea militarului următor (fig. 46), indicîndu-i prizele, dacă este nevoie, ajutîndu-l de sus prin tragerea frînghiei şi fiind gata oricînd să-l oprească din cădere. Frînghia nu se va trage tare, încît să-i oprească celuilalt respiraţia sau să-l facă să-şi piardă echilibrul, dar nici nu se va lăsa moale, deoarece în felul acesta îi poate produce celuilalt neîncredere şi îl poate enerva, iar el însuşi va rezista mai greu la un eventual şoc.

Militarul care urcă asigurat de sus trebuie să folosească pe cît posibil numai forţele sale şi să se lase tras cît mai puţin. A trage pe cineva prea des în frînghie înseamnă a-ţi consuma inutil forţele. Acest fapt nu este plăcut şi pe un traseu mai dificil poate deveni chiar periculos (în special în traversări).

4. Sfaturi practice privind asigurarea şi autoasigurarea

Multe accidente se produc pe traseele cunoscute, pe locurile uşoare sau la coborîre cînd vigilenţa scade ca urmare a satisfacţiei de a fi trecut un obstacol greu sau a lipsei de dificultăţi. De aceea se spune: „Nu te dezlega prea devreme, iar după ce te-ai dezlegat fii de două ori mai atent şi mai prudent".

Cea mai bună asigurare este cea făcută de sus; asigurarea laterală sau cea de jos sînt eficace atunci cînd înălţimea de cădere poate fi redusă la minimum, trecînd frînghia în jurul unui colţ de stîncă, al unui pinten de stîncă sau cînd asigurarea se face la piton.

Cel care înaintează trebuie urmărit permanent. De multe ori este suficientă o uşoară întindere sau tragere a frînghiei de sus pentru a preveni alunecarea.

La înaintare atenţia trebuie concentrată numai asupra alegerii celui mai bun traseu şi a propriei securitate, înţelegerea reciprocă între cel care asigură şi cel care continuă escaladarea trebuie să fie perfectă. Pentru aceasta se folosesc următoarele comenzi:

— cînd e nevoie de frînghie — „LUNGEŞTE COARDA";— cînd frînghia trebuie întinsă — „ÎNTINDE";— cînd au mai rămas 3 metri de frînghie, se avertizează — „3 METRI*;— cînd trebuie să plece următorul — „VINO";— cînd începe mişcarea răspunde — „VIU";— cînd s-a dislocat o piatră avertizează — „PIATRĂ".

Capitolul al V-lea. Escaladarea stîncilor

Posibilităţile de escaladare depind de numeroşi factori, legaţi de structura şi forma stîncii, de timp, de individ şi de acţiunea tactică. Nu pot fi stabilite reguli rigide în ceea ce priveşte comportarea militarilor pe un itinerar. Numai experienţa îi învaţă să aprecieze gradul de dificultate al unui traseu şi să adopte soluţia cea mai potrivita spre a atinge scopul final — escaladarea cu minimum de efort a traseului alpin, realizarea surprinderii inamicului prin căderea în flancul şi spatele acestuia, nimicirea lui printr-un atac impetuos.

Timpul afectat pentru executarea escaladării determină şi el modul de acţiune (comportare) al militarilor. De exemplu, dacă nu s-a prevăzut iniţial odihna militarilor în bivuac, aceştia nu vor porni pe un traseu greu accesibil, care să nu poată fi parcurs pînă la căderea nopţii. Calculul timpului necesar pentru căţărare se face cu cea mai mare atenţie, ţinîndu-se seama şi de eventualele situaţii neprevăzute, provocate de oboseală, intemperii, erori de traseu etc. Pe de altă parte orarul unei escaladări se stabileşte avîndu-se în vedere posibilităţile celui mai slab militar din grupă (echipă), ora de plecare în misiune şi itinerarul de parcurs.

1. Alegerea traseului de escaladare

Alegerea traseului pentru escaladare se face numai după un studiu detaliat al acestuia (cînd este posibil se analizează şi fotografiile aeriene şi terestre ale terenului, descrierile tehnice etc.), precum şi al hărţilor militare şi turistice. De asemenea, dacă se poate, traseul se cercetează de la distanţă cu binoclul.

La studierea traseului se precizează:— durata escaladării, în ore;— posibilitatea de retragere atunci cînd nu se poate escalada pe o porţiune inaccesibila;— gradul de dificultate pe porţiuni atît pentru urcare, cît şi pentru coborîre (la acest punct se studiază porţiunile mai dificile şi metodele ce ar fi necesare pentru escaladarea respectivă, precum şi materialele tehnice);— zonele periculoase şi masurile de siguranţă ce se impun a fi luate în plus;— locurile mai indicate pentru instalarea bivuacului (cînd este cazul).

Înainte de plecare pe traseu o importanţă primordiala trebuie să se dea pregătirii echipamentului, materialelor şi hranei (cînd este cazul). În acest scop se constată dacă materialele alpine şi echipamentul sînt în perfectă stare şi apoi se repartizează pe militari, în funcţie de antrenamentul fiecăruia şi de sarcina pe care o are în grupă (echipă). Obiectele sau alimentele de acelaşi fel se aşază în raniţe diferite, pentru ca pierderea unei raniţe să nu lipsească complet grupa (echipa) de lucruri absolut necesare.

Înainte de a începe escaladarea militarii trebuie să cunoască şi să aplice următoarele reguli:— militarul nu trebuie să pornească într-o escaladă cu gîndul de a stabili un record, ci de a termina traseul în bune condiţii, menajîndu-şi forţele în vederea îndeplinirii misiunii de luptă primite;— porţiunile dificile ale terenului se parcurg folosindu-se toate mijloacele de alpinism absolut necesare, fără a face exces şi fără a brava;— militarii îşi vor menaja forţele pe toată durata traseului, ţinînd seama că dozarea nejustă a efortului face să se resimtă oboseala tocmai la parcurgerea unui ultim obstacol său la întîlnirea cu inamicul. Timpul nu trebuie irosit în mod inutil pe parcurs;— în mod deosebit, în perioada aprilie-mai, cînd începe dezgheţul, escaladările grele se vor efectua numai în primele ore ale dimineţii, în care scop marşul de apropiere de inamic se execută pe timp de întuneric;— mersul este mult uşurat dacă în timpul deplasării se vorbeşte cît mai puţin, dacă nu se bea apă des şi în cantitate mare, dacă nu se mănîncă prea mult şi nu se fumează;— cînd situaţia tactică permite, în punctul de unde începe escaladarea se face o haltă, cu care prilej se procedează la o ultimă recunoaştere a traseului: se stabilesc punctele de reper mai importante, se schiţează drumul care va fi urmat, se apreciază condiţiile de escaladă (stîncă udă, friabilă, uscată etc.), cu alte cuvinte, înainte de a fi escaladat, traseul va fi „urcat" cu privirea, cercetîndu-se cu binoclul porţiunile cele mai dificile. Aceasta recunoaştere este avantajos să se facă din puncte dominante, de unde se poate urmări tot itinerarul.

În principiu se alege itinerarul cel mai uşor şi mai sigur. Creasta unui munte constituie în general drumul cel mai bun pentru a ajunge în vîrful lui. Pantele oferă în schimb adesea posibilitatea de a folosi mai multe trasee pe acelaşi perete. Atunci cînd se deviază de la traseu trebuie să se revină la locul abandonării. Capul de coardă trebuie să privească înapoi pe timpul escaladării, pentru a-şi fixa în memorie aspectul terenului văzut de la înălţime.

Echipele (grupele) care deschid itinerarul marchează trecerile dificile şi le pitonează; subunităţile care urmează sau care se vor angaja ulterior pe acelaşi traseu vor exploata aceasta în avantajul lor.

Pericolul căderilor de piatră trebuie să fie determinant în alegerea traseului. După cum se ştie, căldura, vîntul, ploaia, grindina, dezgheţul, oamenii şi animalele pot declanşa căderi de pietre. Porţiunile cele mai periculoase sînt culoarele şi hornurile. Spărturile recente, de culoare deschisă, conurile de grohotiş şi de pietricele formate la baza culoarelor şi a pereţilor stîncoşi, iată numai cîteva elemente care indică pericolul căderilor de piatră.

Cel mai mare pericol rămîne însă pentru echipa care escaladează în faţă (sau, la coborîre, echipa care coboară în spate) cînd înaintează neglijent, se caţără prin salturi, manevrează frînghia sau pioletul cu imprudenţă etc.

2. Alcătuirea echipei şi a ordinii de deplasare

Alcătuirea formaţiei de urcare (coborîre) depinde de condiţiile impuse de teren şi de situaţia tactică. Echipa poate fi formată din 2, 3, 4 (uneori chiar mai mulţi) militari.

Stabilirea ordinii în care militarii urmează să execute escaladarea în cadrul echipei are o importanţă deosebită. Primul şi ultimul din echipă — aşa cum s-a arătat — trebuie să aibă formate deprinderi de aceeaşi valoare, pentru a se putea susţine şi înlocui reciproc.

În cadrul echipei comunicările se fac prin comenzi. Dar frînghia însăşi nu este numai o legătură materială între militari. Corect manevrată, ea devine oarecum un fir telefonic, prin care militarii se pot simţi şi urmări unul pe altul, evitînd astfel multe strigăte inutile şi uneori periculoase. Se poate afirma că o echipă închegată, experimentată este caracterizată, printre altele, de cît mai puţine strigăte şi zgomote inutile. În cadrul echipei fiecare trebuie să aibă o atitudine modestă, serioasă. Capul de coardă nu trebuie să fie ambiţios, lăudăros, egoist; el trebuie să dea dovadă de simţ de răspundere, de pricepere, de prudenţă şi de autoritate. Fiecare militar trebuie să posede o suficientă tărie morală, care să nu micşoreze încrederea celorlalţi şi să reziste împrejurărilor neprielnice care se pot ivi.

O importantă condiţie pentru reuşita unei escaladări (la frînghia simplă sau dublă) este ca militarul să posede capacitatea de a aprecia chiar de la o oarecare distanţă gradul de dificultate al unui obstacol şi posibilitatea de a-1 învinge.

Pentru a se urca capul de coardă foloseşte diferite trepte, ieşituri, scobituri în stîncă etc. Aceste prize prezintă valoare nu atît prin calităţile lor — formă, mărime, aderenţă —, cît prin poziţiile pe care le au una faţă de alta. O serie de prize plasate unele deasupra altora, ca treptele unei scări obişnuite, nu constituie dispunerea cea mai nimerită. Mult mai avantajoase sînt prizele aşezate oarecum alternativ, la dreapta şi la stînga liniei de escaladare. De aceea, înainte de a începe să urce, capul de coardă alege traseul cu prizele cele mai avantajos plasate, calculează succesiunea de mişcări, cîntărind efortul şi riscul probabil. El nu trebuie să se lase amăgit de prize, crăpături etc. care par excelente, dar care în realitate nu se pot combina între ele pentru a forma un traseu posibil.

După ce planul general a fost înjghebat capul de coardă trebuie să analizeze în special anumite obstacole ce par mai delicate, pentru a aprecia dacă, la nevoie, se pot trece şi în sens invers. El este obligat să stabilească dacă la coborîre întreaga distanţă între punctul de plecare şi cel de sosire se poate face fără a necesita un consum de forţe mai mare decît cel de care dispun militarii din echipă.Tot atît de importantă este grija de a prevedea cu care mînă sau cu care picior trebuie începută mişcarea. Să presupunem că la o traversare către dreapta, cu faţa spre stîncă, drumul este întrerupt de o lespede spălată, iar dincolo prima treaptă apare abia la 1,5 m. Neputînd executa un pas atît de mare, ne vom opri, vom examina atent stînca şi, în cele din urmă, vom descoperi o priză mică, abia cît o cutie de chibrituri, pe care nu încap deodată ambele picioare. Cu care picior vom începe mişcarea ? Dacă începem cu dreptul, vom rămîne într-un picior, fără a putea să continuăm mişcarea mai departe. Dimpotrivă, dacă începem cu stîngul, traversarea este foarte uşoară.

Aceeaşi problemă se pune la urcuş. De exemplu, în cazul escaladării unui horn trebuie stabilit pe care perete este avantajos să se rezeme spatele sau, dacă se urca de-a lungul unei fisuri, cu care mîna, umăr sau picior este preferabil să se intre ş.a.m.d.

Vom vedea mai departe ca, pentru a fi asigurat în cazul unei căderi şi pentru a fi ajutat de tovarăşii săi la trecerea unui obstacol dificil, militarul se leagă cu una sau două frînghii. De regulă aceste frînghii nu se trec după colţurile de stîncă, ci prin urechile a două pitoane.

În cazul cînd dificultatea terenului impune folosirea acestor materiale, înainte de a începe escaladarea capul de coardă stabileşte de cîte pitoane şi carabiniere are nevoie; dacă lungimea frînghiei permite escaladarea pînă la prima platformă de regrupare, el hotărăşte cum vor urca ceilalţi militari din echipă.

Iată deci că momentele premergătoare escaladării trebuie să se caracterizeze prin observarea atentă a traseului, prin calcul şi prudenţă în aprecieri.

Stînca este adesea foarte înşelătoare. Puncte care de departe par imposibil de atins pot fi în realitate foarte uşor escaladate şi invers. Adesea, faţă de difcultăţile şi succesiunea de mişcări imaginate la plecare, terenul introduce unele surprize, care cer modificarea planului. Dar un bun cap de coardă nu se deplasează niciodată pînă cînd nu reflectează asupra mişcărilor necesare pentru a-şi continua drumul. De asemenea, el îşi pune în mod permanent problema dacă obstacolul se poate trece şi în sens invers. După calităţile şi poziţia prizelor, după unghiul de înclinaţie al stîncii, corpul său se lipeşte de stîncă sau se depărtează, înaintînd mereu cu mişcări uşoare, mlădioase, line, calculate. Pe trasee uşoare sau foarte grele el trebuie să meargă la fel de prevăzător şi liniştit, aproape fără să-şi trădeze efortul.

Frecarea corpului de stînca foloseşte uneori la traversarea sau coborîrea uşoară; de regulă însă depărtarea corpului de stîncă dă cea mai mare siguranţă mişcărilor şi aderenţă încălţămintei. Stăpînirea acestui stil de mers se capătă însă prin antrenament.

Stilul de mers depinde, desigur, şi de temperamentul militarului. Unii folosesc mai mult tehnica şi forţa, în special a braţelor. Alţii se bazează pe mişcări uşoare, precaute, greutatea fiind suportată mai mult de picioare. Armonizat cu posibilităţile militarului şi perfecţionat prin antrenament, oricare din aceste două stiluri poate da rezultate bune.

Cei mai bun stil rămîne însă acela care acorda picioarelor rolul principal în suportarea greutăţii corpului, ele avînd, în comparaţie cu braţele, un grup muscular mult mai puternic. Braţele au în primul rînd rolul de a menţine echilibrul corpului şi de a interveni pentru acţiuni de manevrare a frînghiei, de batere a pitoanelor etc.

Tendinţa de a nu avea încredere în picioare este normală numai în cazurile stîncilor alunecoase sau ale

încălţămintei nepotrivite. Mîinile sînt mai sensibile, mai îndemînatice şi mai uşor de supravegheat. Atunci însă cînd stînca este buna şi încălţămintea aderă bine forţa braţelor trebuie păstrata în rezervă.

Care trebuie să fie comportarea militarului pe timpul escaladării stîncilor:Întotdeauna el trebuie să examineze soliditatea locului pe care se sprijină. Fie că este vorba de lespezi sau

de bolovani mari, fie că este vorba de prizele de mînă sau de picior, el nu trebuie să se încreadă în nimic, trebuie să cerceteze mai întîi cu ochii, apoi cu mîna. Această examinare se face cu atenţie, întotdeauna liniştit, pentru a preveni pierderea echilibrului în cazul în care se rupe priza. Dacă nu se poate evita folosirea unei prize slabe, direcţia efortului se va alege în aşa fel, ca priza să nu fie desprinsă, ci presată pe baza ei de sprijin. În felul acesta militarul înaintează fără pericol, dar cu atenţia încordată.

Este cunoscut că escalada unei porţiuni de stîncă înclinate, dar sfărîmicioase poate obosi muşchii şi nervii cu mult mai mult decît parcurgerea aceleiaşi distanţe pe o stîncă verticală, dar solidă, cu prize suficiente.

Paşii nu trebuie să fie prea mari. Tot timpul se vor păstra trei puncte de sprijin — o mînă, două picioare; un picior, amîndouă mîinile. Pietrele mari care s-ar putea desprinde se ocolesc, iar pietrele mici se curăţă cu atenţie pentru a nu lovi pe ceilalţi militari din echipă sau pe cei care tocmai urcă; în acelaşi timp se fereşte frînghia pentru a nu se freca de teren sau încurca.

Prudenţa în tot ceea ce se întreprinde şi calmul trebuie să tempereze avîntul şi înflăcărarea care pe unii militari îi fac să uite cele mai elementare reguli.

Este posibilă însă şi apariţia unor situaţii grele mai ales pe trasee dificile. În asemenea cazuri intervine acel sînge rece, care trebuie dezvoltat cu perseverenţă.

Calculele trebuie făcute precis, emoţia stăpînită, iar retragerea începută din timp, înainte ca forţele să se epuizeze. Aşteptarea prelungită, cramponarea desperată de stîncă slăbesc rapid puterile şi măresc şansele de cădere. Sînt situaţii însă cînd perseverenţa face minuni. De exemplu, pe un perete lipsesc prizele, iar pitoanele nu se pot folosi, fie pentru că nu se găsesc crăpături potrivit de largi şi adînci, fie, mai ales, pentru că stînca este spălată. Perseverînd, se pot descoperi posibilităţi, cărora în primele momente nu li s-a acordat atenţia cuvenită. Chiar ceilalţi militari din echipă pot atrage atenţia asupra prizelor sau crăpăturilor pentru pitoane, dînd sugestii folositoare în acele momente.

3. Tehnica căţăratului pe stînci

Orice traseu de stîncă este alcătuit din porţiuni de diferite forme, pentru a căror escaladare se folosesc o serie de procedee, care pot fi grupate în două mari categorii: procedee de escaladă exterioară şi procedee de escaladă interioară.

Procedee de escaladă exterioarăÎn escalada exterioară căţărarea se face la exteriorul formaţiei stîncoase. Principalele tipuri de formaţii pe

care le recunoaştem în această categorie sînt: pereţii, pintenii, crestele etc.Procedeele normale prin care se escaladează aceste formaţii stîncoase sînt următoarele: efortul vertical,

aderenţa şi opoziţia.Efortul vertical este un procedeu elementar, natural, ce se aplică de regulă în teren uşor; căţărarea se face

întocmai ca la urcarea pe treptele unei scări. Efortul principal este susţinut de picioare, mîinile servind numai pentru menţinerea echilibrului (fig. 47).

Picioarele, fiind mult mai rezistente şi avînd o forţă mai mare decît braţele — datorită faptului că sînt obişnuite să susţină greutatea corpului —, suportă greul căţărării, întrucît picioarele servesc drept puncte de sprijin, este important ca ele să aibă o poziţie stabilă pe prize. Cea mai buna modalitate de utilizare a unei prize este aceea de a aplica piciorul mai mult pe partea lui laterală decît pe vîrf; în felul acesta suprafaţa de sprijin este mai mare. Pentru utilizarea prizelor mici procedeele variază după felul espadrilelor întrebuinţate.

Rolul braţelor este mai puţin important, deşi în multe împrejurări este solicitată şi forţa lor. Mîinile servesc în primul rînd pentru menţinerea echilibrului. Orice tracţiune în braţe trebuie ajutată de o împingere cu picioarele. Mişcarea de tracţiune este prelungită printr-o apăsare pe mîini, care permite piciorului să se înalţe pe o priză nouă fără a utiliza însă genunchii (fig. 48).

Mîinile se ţin la înălţimea umerilor, atît cît este posibil, şi progresarea se face mai mult prin presarea lor pe prize decît prin tracţiune (fig. 49). Prizele prea depărtate trebuie evitate, fiindcă pot scoate din echilibru corpul, ceea ce face ca braţele să aibă o forţă redusă. Pentru a utiliza corect o priză militarul trebuie s-o apuce cu o cît mai mare parte din suprafaţa degetelor; prin aceasta se obţin o repartizare bună a eforturilor, o siguranţă mai mare şi o solicitare minima a forţei (fig. 50).

Niciodată nu se va folosi o priză înainte de a fi siguri de existenţa şi soliditatea următoarei şi nici nu se vor face sărituri pentru a o apuca.

În timpul escaladei corpul se menţine depărtat de stîncă, pentru a putea observa mai uşor prizele şi pentru a reduce frecarea de asperităţile stîncii. De altfel, această poziţie este necesară în primul rînd pentru că măreşte aderenţa picioarelor pe prize. Pentru a obţine o stabilitate mai mare braţele şi picioarele se depărtează puţin lateral. În acest scop se folosesc întotdeauna prizele ce se află în afara liniei de escaladă.

Căţărarea nu se face cu ajutorul genunchilor decît în cazuri extreme, 'întrucît aceştia nu prezintă aderenţă, sînt puncte dureroase şi creează corpului o poziţie nefavorabilă pentru menţinerea echilibrului.

Aderenţa constă în frecarea de stîncă a diferitelor părţi ale corpului în special a mîinilor şi picioarelor, în scopul menţinerii în contact cu suprafaţa înclinată a stîncii, datorita unui sprijin susţinut.

Fig. 47. Efortul verticalFig. 48. Efortul vertical; tracţiunea cu braţe Fig. 51. a, b, e — Folosirea prizelor de mînă.Fig. 49. Efortul vertical: presarea mîinilor pe prize.Fig. 50. Efortul vertical: utilizarea corectă a unei prize.Pentru a utiliza o priză nu este necesar ca aceasta să fie orizontală, deoarece prin apăsare aderenţa se

măreşte şi coeficientul de alunecare scade. De aceea, în cazul prizelor înclinate militarul trebuie să se lase pe spate, depărtat de stîncă, solicitînd mai ales forţa braţelor şi aplicînd tălpile pe suprafaţa prizei (fig. 51 a, b, c). În această situaţie aderenţa mîinilor se datoreşte faptului că în timpul presării pe prize Palmele formează un anumit unghi faţă de braţul care le imprimă forţa de apăsare şi efortul se repartizează deci perpendicular pe suprafaţa stîncoasa. Aderenţa este cu atît mai mare, cu cît stînca este mai puţin alunecoasă. Pe prize uscate şi fără vegetaţie aderenţa sporeşte dacă se folosesc espadrile cu talpă de crep sau cauciuc.

Opoziţia este o aderenţă forţată, obţinută pe o suprafaţa de sprijin oarecare, prin aplicarea a două forţe simetric opuse sau concurente. De exemplu, la utilizarea prizelor întoarse în jos opoziţia este obţinută efectuîndu-se o tracţiune, al cărei scop este de a apropia corpul de stîncă; în acelaşi timp, prin apăsarea picioarelor se tinde să se depărteze corpul de stînca (fig. 52). Tracţiunea cu mîinile şi apăsarea cu picioarele se executa în două sensuri opuse. Cîmpul de aplicare a diferitelor opoziţii este larg, îndeosebi în toate escaladele dificile şi acolo unde lipsesc prizele. Datorită acestui procedeu militarul izbuteşte să depăşească pasaje pentru a căror escaladare, în mod direct, ar fi necesar să se recurgă la eforturi foarte mari sau la situaţii de echilibru complicate.

Principalele procedee de escaladă prin opoziţie sînt următoarele:— opoziţia combinată a mîinilor şi a picioarelor; procedeul este întrebuinţat de preferinţă atunci cînd, în timpul urcării directe, prizele de picioare sînt foarte puţin proeminente sau prea mult înclinate şi alunecoase. În aceste cazuri, pentru a spori aderenţa alpinistul aşază picioarele perpendicular pe stîncă, cît mai sus posibil, iar corpul şi-l lasă cît mai— pe spate. Această poziţie necesită eforturi considerabile, mai aes cînd înclinaţia stîncii este accentuată;— opoziţia mîinilor se realizează prin apăsarea lor pe stîncă sau prin tracţiune laterală. În ambele cazuri prizele se află de o parte şi de cealaltă a corpului la nivelul umerilor (fig. 53 a, b).

Fig. 53. a şi b — Opoziţia braţelor.Fig. 52. Opoziţia.Fig. 54. Opoziţia combinată a rnîinilor: cu una se apasă, iar cu cealaltă se trage.Fig. 56. Opoziţia genunchilorFig. 57 Aderenţa genunchilor; mîinile aderă la rocă prin opoziţie.Uneori se poate recurge la o poziţie combinată apăsînd cu o mînă pe stîncă şi trăgînd cu cealaltă (fig. 54).

În acest caz corpul este aşezat lateral în raport cu linia prizelor;— opoziţia degetelor (cheie) este un procedeu care ajută la folosirea celor mai mici prize (fig. 55 a, b);— opoziţia picioarelor se aplică atunci cînd prizele pentru picioare sînt foarte puţin pronunţate; aceasta se referă numai la poziţia tălpilor (fig. 56). Cînd opoziţia se efectuează cu coapsele aderenţa cu stînca se obţine de fapt prin strîngerea coapselor şi a genunchilor. Această opoziţie poate completată printr-o încrucişare a picioarelor. Cînd escaladarea se execută în felul acesta mîinile aderă la rocă tot prin opoziţie şi nu trebuie să părăsească poziţia de contact cu stînca decît atunci cînd aderenţa genunchilor şi a coapselor în opoziţie este suficientă pentru a suporta greutatea corpului (fig. 57).

Procedeele de escaladă interioarăPrin escalada interioară se înţelege căţărarea pe formaţii stîncoase cunoscute sub denumirea de hornuri şi

fisuri. Escaladarea acestora necesită cunoştinţe tehnice temeinice. Tehnici de escaladă interioară are la bază folosirea opoziţiilor de forţe. Se depun aceleaşi eforturi ca şi la escaladarea exterioară, dar aici ele sînt mult mai puţin obositoare, întrucît constau într-o acţiune de apăsare. Procedeele folosite variază după natura hornurilor şi fisurilor ce se escaladează.

Hornurile. Se prezintă sub forma unor despicături în pereţii stîncoşi şi au o lăţime care variază de la crăpătura în care abia poate pătrunde corpul ji pînă la hornul ale cărui feţe pot fi atinse numai cu vîrful picioarelor mult depărtate lateral. Adîncimea hornurilor variază <i ea, ajungînd pînă la cîţiva metri.

Escaladarea hornurilor reprezintă tipul perfect de escaladă interioară, deoarece corpul alpinistului pătrunde în întregime în formaţiile stîncoase. Pentru înaintare în hornuri se foloseşte procedeul denumit ramonaj, care constă într-o succesiune de mişcări de opoziţie, combinate, ale diferitelor părţi ale corpului, ale picioarelor, spatelui, coapselor, braţelor. Fiecare combinaţie de opoziţie corespunde unui tîmp în mişcarea completă de ramonaj.

Menţinerea echilibrului pe toată durata de căţărare într-un horn necesită ca efectele opoziţiei să nu fie întrerupte, iar opoziţia corespunzătoare unui timp de mişcare să nu fie abandonată decît atunci cînd părţile corpului care vor executa mişcarea sînt pregătite să efectueze o nouă opoziţie. Aceasta presupune o coordonare perfectă a mişcărilor; coordonarea înlătură eforturile inutile şi contribuie în mare măsură la securitatea militarului respectiv. Este bine de reţinut că pentru a urca un horn, în general, nu se va pătrunde prea mult în adîncul său, deoarece acolo hornul se îngustează şi militarul ar putea să se înţepenească. Alpiniştii buni folosesc, pe cît se poate, marginile hornurilor, dar există totdeauna o tendinţă de a pătrunde spre interior, datorită senzaţiei de nesiguranţă care se naşte prin mişcarea în gol. Procedeele de escaladă bazate pe realizarea forţată a aderenţei prin opoziţii de forţe pot fi

aplicate mult mai corect atunci cînd corpul militarului nu este înghesuit în adîncime, ci are perspectiva peretelui şi spaţiu pentru mişcare.

Principalele procedee de ramonaj şi utilizarea lor directă, în funcţie de dimensiunile hornurilor ce urmează a fi străbătute, sînt:

Ramonajul cu spatele, cu picioarele şi cu mîinile. Acest procedeu de ramonaj clasic pentru hornuri largi este folosit atunci cînd există posibilitatea de a întinde picioarele. Mişcarea are trei timpi distincţi.

La timpul întîi (poziţia iniţială — fig. 58 a) alpinistul, sprijinit cu spatele de un perete al hornului, stabileşte puncte de sprijin cu picioarele pe peretele opus. Palmele sînt aşezate la spate, iar punctele lor de sprijin cît mai sus posibil. La timpul al doilea (fig. 58 b) se apasă cu picioarele şi cu palmele în aşa fel, încît spatele este echilibrat, spre a se ridica şi a prinde un punct de sprijin mai înalt. Pentru a uşura această mişcare palmele şi picioarele execută o mişcare de apăsare de sus în jos.

La timpul al treilea (fig. 58 c) are loc opoziţia spatelui şi a unui picior; celălalt picior, eliberat din priza, prinde un punct de sprijin superior. Alpinistul se găseşte într-o poziţie simetric opusă celei iniţiale.

În felul acesta se execută un ciclu complet de ramonaj. La opoziţia spatelui şi a picioarelor, picioarele nu se ridică prea sus. Cea mai mare parte a greutăţii corpului va fi lăsată pe spate, iar avansarea se va face prin mişcări de amplitudine mică. Dacă hornul este foarte larg, numai umerii şi omoplaţii fac opoziţie cu picioarele, dîndu-se astfel picioarelor posibilitatea să prindă cît mai uşor punctul de sprijin pe peretele opus.

Fig. 58. Ramonajul cu spatele, picioarele şi mîinile; a — timpul întîi; b — timpul doi; c — timpul trei.Ramonajul cu picioarele şi mîinile se foloseşte în hornuri mai puţin largi şi se efectueaza în doi timpi.La timpul întîi (poziţia iniţială) echilibrul se menţine prin opoziţia picioarelor. Mîinile sînt ridicate şi se

aplică fiecare pe cîte un perete, în aşa fel încît între ele să existe o opoziţie.La timpul al doilea are loc opoziţia celor două mîini, iar picioarele libere se ridică şi se sprijină mai sus.Ramonajul cu spatele şi genunchii. În hornurile înguste picioarele nu pot fi întinse şi de aceea opoziţia

picioarelor cu spatele se înlocuieşte prin aceea a genunchilor cu spatele (fig. 59).La timpul întîi (poziţia iniţială) echilibrul se menţine prin opoziţia genunchilor cu spatele; palmele se ridică

şi se sprijină la spate.La timpul al doilea are loc opoziţia palmelor şi a genunchilor. Spatele se ridică şi se sprijină mai sus.La timpul al treilea se efectuează opoziţia spatelui şi a unui genunchi. Se ridică astfel alternativ fiecare

genunchi eliberat din opoziţie.În acest procedeu de ramonaj genunchii trebuie să fie sprijiniţi cît mai sus cu putinţă, pentru â beneficia la

sfîrşitul mişcării de avantajul încovoierii spatelui. Dacă atunci cînd se execută această ultimă mişcare vreo asperitate a stîncii stinghereşte deplasarea genunchilor, pentru a-i elibera din presiune se execută cu spatele o uşoară mişcare de rotaţie laterală, în acelaşi timp cu înălţarea sa.

Ramonajul cu spatele, genunchii şi picioarele. Este folosit în hornuri foarte strîmte, în care se merge cu spatele înclinat. Această poziţie nu permite aderenţa genunchilor pe stîncă (fig. 60).

Fig. 59, Ramonajul cu spatele şi genunchii.Fig. 60. Ramonajul cu spatele, genunchii şi picioarele.Pentru a pune în aplicare opoziţia spate-genunchi, conform sistemului folosit în al treilea procedeu, se

ridică piciorul sub coapsă şi se creează astfel o nouă opoziţie între genunchi şi talpa piciorului, apăsînd talpa pe peretele dinapoi.

La timpul întîi se execută opoziţia genunchi-picior şi ridicarea corpului. La timpul al doilea are loc opoziţia dintre mîini şi spate.

La timpul al treilea se efectuează ridicarea alternativă a picioarelor.Ramonajul transversal, prin opoziţia picioarelor şi a mîinilor (fig. 61). Acest procedeu este destinat

hornurilor cu pereţii depărtaţi. Alpinistul nu-şi mai sprijină spatele pe unul dintre pereţi, ci, aflîndu-se cu faţa spre interiorul hornului, începe mişcarea de ramonaj. În mod excepţional este îngăduită şi poziţia cu faţa în afara. Sprijinul se va face pe ambii pereţi, prin partea superioară a corpului, cu opoziţia mîinilor, care presează cu podul palmelor, şi prin partea inferioară a corpului aflată în opoziţie cu picioarele.

Urcarea se execută în mod normal în doi timpi:La timpul întîi se eliberează şi se ridică braţul drept, iar apoi braţul stîng.La timpul al doilea se eliberează şi se ridică picioarele.Fig. 61. Ramonajul transversal — opoziţia picioarelor şi a mîinilor.Opoziţia între braţe trebuie să fie puternică, pentru ca picioarele să poată fi ridicate în acelaşi timp. În

ramonajul transversal sistemul opoziţiilor variază după lărgimea hornului. Opoziţia braţelor se face în condiţii mai bune cînd articulaţiile coatelor sînt îndoite. Avantajul ramonajului transversal îl constituie faptul că el permite folosirea la maximum a prizelor existente în hornuri. Militarul, fiind rezemat cu spatele de perete, poate să vadă mult mai bine prizele ce se află în faţa sa.

Ramonajul cu picioarele şi mîinile. Acest ramonaj este utilizat în hornurile foarte largi. Corpul cu braţele şi picioarele întinse formează o punte; el este menţinut aproape la orizontală cu faţa în jos, printr-o opoziţie combinată cu podul palmelor şi cu tălpile picioarelor. Urcarea se face în patru timpi, fiecare dintre membre mişcîndu-se alternativ. Procedeul este folosit foarte rar.

Principii generale pentru executarea ramonajuluiEforturi necesare în ramonaj. Factorii care determină eforturile depuse în executarea ramonajului sînt

următorii:

Lărgimea hornului. Se poate spune că lărgimea favorabilă este aceea care permite militarului să aşeze mîinile pe feţele hornului, avînd braţele pe jumătate îndoite. Eforturile sînt cu atît mai maxi, cu cît lărgimea hornului create.

Natura rocii. Hornurile cele mai accesibile escaladării sînt acelea ale căror feţe au proeminenţe. Efortul scade mult dacă alpinistul are posibilitatea să utilizeze prize sau mici asperităţi de pe pereţii hornului.

Alegerea modalităţii de ramonaj. Depinde întotdeauna de lărgimea hornului. În cursul escaladei alpinistul este nevoit adesea să schimbe felul de ramonaj, spre a-1 adapta diferitelor dimensiuni ale hornului. Pentru a determina poziţia în care se va efectua ramonajul este necesar ca înainte de a ne angaja într-un horn să alegem peretele pe care vom rezema spatele, iar pentru ramonajul transversal să hotărîm dacă îl vom efectua cu faţa spre interior sau spre exterior; după începerea escaladării este mai dificil să se schimbe poziţia de ramonaj. Pentru a stabili sensul în care urmează să înceapă ramonajul este indicat să se ţină seama de urmatoarele:

— faţa se va aşeza spre peretele cu înclinaţia cea mai aproape de verticală şi se vor evita surplombele pe peretele de care se va sprijini spatele;— faţa se îndreaptă spre peretele care prezintă cele mai multe prize şi puncte de sprijin pentru picior;— spatele se va sprijini de peretele cel mai neted, spre a evita o frecare prea mare.

Executarea ramonajului. La executarea ramonajului alpinistul nu trebuie să piardă din vedere următoarele:— să depună cea mai mare atenţie pentru coordonarea perfectă a mişcărilor, economisind astfel eforturile inutile;— să nu încerce a deplasa o parte a corpului înainte de a anula în întregime opoziţia de forţe existente la un moment dat.

De reţinut că, atunci cînd se constată că prizele dintr-un horn permit aplicarea unui efort vertical în bune condiţii, alpiniştii pot să aplice principiul escaladei exterioare, renunţînd la ramonaj. Totuşi ei trebuie să fie foarte atenţi, întrucît soliditatea blocurilor înţepenite în hornuri este greu de verificat.

Fisurile. Au aspectul unor crăpături foarte strîmte, care nu permit pătrunderea corpului în întregime în interiorul lor. Ele constituie, în general, formaţii greu de escaladat, mai ales cînd au marginile rotunjite. Pentru urcare se foloseşte un procedeu mixt, adică se combină principiile escaladei exterioare cu cele ale escaladei interioare.

Procedeele de escaladare a fisurilor sînt:Sistemul înţepenirii corpului, procedeu tipic pentru escalada fisurilor, înţepenirea nu este altceva decît o

opoziţie efectuată forţat între două suprafeţe de sprijin apropiate, de aceeaşi parte a corpului: braţ, genunchi, talpă, mînă, degete. De regulă acest sistem se utilizează cînd fisura nu are prize bine determinate, înţepenirea poate fi considerată un mijloc oarecum natural (de exemplu, un picior Poate fi înţepenit într-o îngustătură a fisurii). În acest caz bocancii nu se introduc prea adînc în fisură, ca să nu riscăm blocarea lor. De fapt, înţepenirea este rezultatul aplicăm aşa-numitului sistem „cheie" în mod forţat, cu ajutorul unui braţ sau al unui picior îndoit în interiorul fisurii.

Cheia cu ajutorul braţului şi antebraţului. La executarea cheii cu braţul se îndoaie antebraţul şi se sprijină umărul şi braţul din perete, iar palmă mîinii pe peretele opus. Antebraţul se găseşte astfel înţepenit între cot şi palmă (fig. 62 a)

Fig. 62. Executarea cheii: a — cu braţul; b — cu talpa, genunchiul şi coapsa; c — cu bocancul.Cheia executată între talpa, genunchi şi coapsă, înţepenirea pulpei se obţine prin opoziţia forţată între

genunchi şi talpa piciorului. Efectuînd o uşoară răsucire a corpului, se accentuează înţepenirea coapsei (fig. 62 b). Cînd fisurile au lungimea mai mică decît lungimea tălpii, militarul aşază talpa orizontal pe direcţia fisurii, formînd o punte prin poziţia între călcîi şi vîrf (fig. 62 c).

Cheia efectuată cu palma. Acest sistem este posibil numai în fisurile strîmte, de aproximativ 5-10 cm. Se întinde palma şi se introduce în fisura; cu degetele îndoite se apuca puncte de sprijin de pe perete, în aşa fel încît să se creeze o opoziţie între falange şi podul palmei (vezi fig. 55 b).

Cheia cu ajutorul degetelor, înţepenirea degetelor nu poate fi realizată decît în fisurii foarte strîmte, de 2-3 cm. Se introduc degetele în fisură şi se încearcă să se răsucească uşor palma, înţepenirea degetelor poate fi întărită prin acţiunea degetului mare, care se reazemă pe marginea opusă marginii pe care se sprijină celelalte degete (vezi fig. 55 a).

Principii generale privind escaladarea fisurilorProcedeele de escaladare a fisurilor decurg din procedeele folosite pentru căţărarea în hornuri înguste,

înţepenindu-se în mod alternativ membrele superioare şi cele inferioare.Modul de escaladă a unei fisuri este următorul:Timpul întîi. Alpinistul, susţinîndu-se cu ajutorul cheii executate cu braţul stîng, ridică piciorul drept şi-l

sprijină pe marginea exterioară a fisurii.Timpul al doilea. Susţinut, în continuare, de braţul stîng, apasă cu piciorul drept, degajînd piciorul stîng şi

ridicîndu-i mai sus.Timpul al treilea. Susţinut de braţul şi piciorul stîng, eliberează braţul drept şi-l ridică mai sus.

Timpul al patrulea. Echilibrul părţii superioare a corpului fiind menţinut printr-o tracţiune spre exterior cu mîna dreaptă, se presează cu piciorul stîng, ceea ce permite să se înalţe braţul stîng şi să se înţepenească mai sus.

Cu privire la acest ultim timp menţionăm că:— menţinerea corpului în echilibru se efectuează prin cneia executată cu braţul stîng;— ridicarea este asigurată de piciorul stîng;— mişcarea membrelor din partea dreaptă a corpului se e*ectuează folosindu-se escalada exterioară.

Sensul escaladării fisurilor. Fisura este denumită „de dreapta" sau „de stînga", după cum permite introducerea membrelor din partea dreaptă sau din cea stîngă a corpului. Sensul escaladării fisurilor se alege avîndu-se în vedere unele principii oare se apropie de cele ale escaladării hornurilor. Aceste principii însă nu au caracter de lege, întrucît numai practica arată cum să se stabilească sensul de căţărare în fisura.

Acest sens este determinat de anumiţi factori, de exemplu:— natura marginilor fisurii (marginile pot fi colţuroase şi proeminente, oferind posibilităţi pentru prize de mînă şi fiind astfel uşor de folosit de mîna din exterior);— prezenţa surplombelor (spatele militarului nu trebuie să fie îndreptat spre porţiuni surplombate).

Procedeele de escaladare interioară este indicat să se înveţe de către militari mai întîi în poligonul de antrenament la instrucţia alpină sau într-un horn improvizat. Procedeele 5 şi 6 de ramonaj nu se folosesc de începători; aceste procedee se execută numai de către militari cu categorie de clasificare la alpinism.

La escaladarea interioară militarii nu vor avea asupra lor armamentul individual (acesta se va ridica ulterior, cu ajutorul frînghiei). De multe ori este bine ca la urcare să se folosească espadrilele.

Capitolul al VI-lea. Procedeele artificiale de escaladare şi traversare. Funicularul

Materialele de alpinism completează posibilităţile omului de a se căţăra, îi dau siguranţă maximă şi reduc la minimum efortul fizic.

Cînd unele porţiuni de teren nu pot fi escaladate prin procedeele naturale, se recurge la aşa-numitele procedee artificiale care înlesnesc escaladarea atît prin folosirea materialelor tehnice de alpinism, cît şi prin aplicarea metodelor speciale. Baza în instrucţia alpină rămîne însă tot căţărarea liberă, rezultat al însuşirii înnăscute a omului. De aceea militarii trebuie să înveţe mai întîi căţărarea liberă şi apoi escaladarea artificială, tot aşa cum mai întîi trebuie să înveţe mersul pe potecile de munte.

Legătura între procedeele naturale şi artificiale de escaladă o constituie folosirea piramidei.

1. Piramida

Acest procedeu simplu se aplică pentru căţărarea pe o porţiune scurtă lipsită de prize. Piramida trebuie utilizată ori de cîte ori este cazul, deoarece uşurează în mare măsură sarcina capului de coardă, dîndu-i posibilitatea să-şi economisească forţele şi să cîştige timp.

Fig. 63 PiramidaÎn general, în cazul piramidei se procedează astfel:

— unul dintre militari se aşază în poziţie cît imai stabilă, cu picioarele depărtate, sprijinite de iprize şi cu corpul rezemat de stîncă; poziţia aceasta este mai comodă pe platformele de regrupare;— capul de coardă se ridică, păşind mai întîi pe mîinile acestuia tăcute treapta, apoi pe umeri (fig. 63).

2. Tehnica întrebuinţării pitoanelor şi carabinierelor

Tehnica pitonării este aplicată cu precădere în munţii formaţi din calcare şi conglomerate, adică acolo unde dificultatea obstacolelor nu îngăduie căţărarea prin mijloace naturale (căţărarea liberă). Această tehnică, atunci cînd se aplică bine, măreşte securitatea militarului în timpul escaladei, deşi încetineşte ritmul de urcare.

Pitoanele se întrebuinţează pentru:— asigurare şi rapel;— manevre de frînghie şi drept prize artificiale.

Baterea pitoanelor. Pitoanele sînt destinate să fie introduse în fisurile strîmte, unde se înţepenesc prin baterea lor forţată. Mai întîi se studiază roca, pentru a se constata dacă prin introducerea pitonului nu se sparge sau se slăbeşte (roca se încearcă după sunet, prin lovituri uşoare cu toporaşul-ciocan). După aceea se alege un piton potrivit ca dimensiuni pentru fisura respectivă (orizontal sau vertical, lung sau scurt) şi se bate în fisură cît mai adînc posibil, lăsîndu-i afară doar urechea (fig. 64).

Alpinistul trebuie să fie foarte atent la sunetul pitonului pe care îl bate. Un sunet clar, înalt dovedeşte că pitonul este bine înţepenit, în timp ce unul surd este un indiciu că nu a fost bine bătut sau că a nimerit într-o rocă friabilă. De altfel, se spune că un piton bine bătut „cîntă".

În rocă friabilă pitonul se bate cu atenţie, ca să nu disloce blocuri de piatră, care ar putea să taie frînghia sau să rănească pe ceilalţi militari din grupă. În timpul introducerii se verifică roca dacă nu a fost slăbită prin înaintarea pitonului în fisura respectivă (pitonul trebuie să intre lin).

Militarii trebuie să-şi formeze deprinderea de a introduce pitonul cu o singură mînă (dificultăţile escaladei impun de multe ori aceasta) şi la fel de bine cu fiecare mînă în parte, pentru a face faţă diferitelor poziţii, oricît de incomode ar fi.

Fig. 64. Bateria pitoanelor: sus— poziţie foarte bună; mijloc-poziţie bună; jos — poziţie nesigură.Pentru a încerca soliditatea pitonului, militarul prinde frînghia la piton cu ajutorul unei carabiniere şi trage

cu vigoare în fiecare parte (în sus, în jos şi lateral). Dacă are vreun dubiu, repetă operaţia, după care, lovind uşor din nou în piton cu toporaşul-ciocan sau cu ciocanul de alpinism, se convinge dacă acesta şi-a schimbat poziţia. Dacă pitonul nu şi-a schimbat mult poziţia, iar sunetul este strident, îl bate pînă la refuz. În caz contrar introduce pitonul în alt loc.

Cînd pitonul este bătut dinainte, el trebuie încercat şi numai după aceea va putea fi folosit.Ataşarea carabinierelor. După introducerea pitonului se ataşază carabiniera, dacă este posibil cu o

singură mişcare, fără a mai prinde în prealabil pitonul cu mîna. Clapa carabinierei trebuie să rămînă în afară. Pentru a uşura manevra de frînghie şi mai ales pentru a reduce timpul de manevră şi efortul se introduce mai întîi carabiniera pe frînghia de asigurare şi apoi direct în piton, fără alte mişcări suplimentare. Pe de altă pante acest lucru asigură o bună circulaţie a frînghiei prin carabinieră, deoarece aceasta se introduce întotdeauna în poziţia cea mai potrivită. Dacă pitonul este bătut într-o adîncitură a stîncii, frînghia formează un unghi, ceea ce duce la frecarea ei intensă; pentru a evita acest lucru se introduc în piton două sau trei carabiniere, în lanţ, frînghia fiind atacată în ultima.

Recuperarea pitoanelor şi carabinierelor. Recuperarea unui piton se face bătîndu-l cu ciocanul — pe linia fisurii în care se află — pînă începe să se mişte. Cînd pitonul rezistă se execută lovituri şi în sens lateral sau se

sparge stînca împrejur. Pentru ca pitoanele să nu cadă şi astfel să se piardă, militarul care efectuează operaţia de recuperare foloseşte o mică buclă de cordelină, legată de mijloc şi prevăzută cu o carabinieră de dimensiuni reduse, pe care o ataşează la piton înainte de a-l lovi cu ciocanul. Pitonul, o data scos din fisură, se îndreaptă prin lovituri de ciocan şi poate fi întrebuinţat din nou. Pitoanelor recuperate şi apoi folosite trebuie să li se acorde o atenţie deosebită, întrucît la recuperare pitonul poate să crape şi atunci este indicat să nu mai fie folosit.

Carabinierele se scot din inelul pitonului şi se lasă agăţate pe frînghia de asigurare.Operaţia de recuperare a pitoanelor şi carabinierelor cade în sarcina secundului, adică a ultimului militar

din echipă.Utilizarea pitoanelor. Principalele manevre de frînghie oare necesită utilizarea pitoanelor sînt:

— escaladarea directă (la frînghia simplă şi dublă);— traversările (la frînghia simplă, dublă şi prin metoda „S");— folosirea de scăriţe (pentru depăşirea surplombelor).

3. Folosirea scăriţelor

Acest procedeu este întrebuinţat la urcare, pentru trecerea surplombelor sau a porţiunilor de frînghie dublă surplombate şi, în general, pentru porţiunile lipsite complet de prize. După cum s-a mai spus, scăriţele sînt bucle de cordelină ataşate de pitoane prin intermediul carabinierelor. Buclele, bine înnodate la capete şi avînd o lungime de 2-3 m, se împart în 2-3 trepte, prin noduri intermediare. Cele două fire ale fiecărei trepte sînt inegale ca lungime, pentru a nu se închide atunci cînd militarul îşi lasă greutatea corpului pe scăriţă. Scăriţa se ataşează de carabinieră printr-un ochi practicat la capătul opus celui înnodat, pentru ca să nu se rotească în carabinieră. Capătul înnodat al scăriţei formează întotdeauna treapta cea mai de jos. În escaladarea surplombelor foarte dificile se folosesc scăriţe cu 3 sau 4 trepte. Pentru trasee dificile, cînd militarul acţionează timp mai îndelungat în scăriţe, treptele se confecţionează din plăcuţe de lemn său aluminiu, ceva mai mari decît lăţimea unei espadrile, pentru a nu jena piciorul.

Prin analogie cu metoda căţărării la frînghia dublă, scăriţele se folosesc alternativ, după necesitate, îndeosebi ca Prize de picior. Scăriţa se ataşează la piton cu o altă carabinieră decît aceea a frînghiei de asigurare şi înainte de introducerea carabinierei cu frînghia în piton; acest mod de legare evită încurcarea scăriţei cu frînghia în carabinieră sau înfăşurarea scăriţei pe frînghie.

4. Escaladarea directă la frînghia simplă

Acest procedeu constă în urcarea şi menţinerea alpinistului la înălţimea pitonului pe care l-a introdus. Capul de coardă se înalţă prin propriile sale forţe, ajutîndu-se de frînghia de asigurare prin autofilare — după ce aceasta a fost introdusă în carabinieră — sau prin întinderea (filarea) ei de către militarul de la bază, care-l asigură. Acesta din urmă este, de altfel, şi cel care blochează frînghia cînd capul de coardă se opreşte pentru a bate un nou piton.

Avantajele escaladării directe sînt:— înălţarea fără prea multă oboseală, în cazul unei porţiuni cu prize puţine sau în cazul cînd trebuie să se bată un nou piton; oprirea escaladei pentru a da răgaz capului de coardă să se odihnească, în cazul cînd a obosit;— atingerea prizelor depărtate de linia principală a escaladei.

În timpul escaladei capul de coardă baite pitoane de asigurare (dacă prizele lipsesc, acestea folosesc şi la tracţiune) şi introduce frînghia cu ajutorul carabinierelor în ele, lăsînd în urma să puncte de sprijin. Datorita acestora, în eventualitatea unei alunecări capul de coardă este susţinut cu frînghia de către militarii de la baza stîncii care efectuează asigurarea. Militarul care se caţără după capul de coardă scoate frînghia din carabiniera pitonului lîngă care a ajuns şi reintroduce firul frînghiei din spatele său, spre a-şi continua drumul şi a pregăti astfel căţărarea următorului militar. Ultimul din echipă recuperează carabinierele şi scoate pitoanele, în măsura în care este posibil, lăsîndu-le numai pe cele de bază. Escaladarea cu ajutorul frînghiei poate fi utilizată nu numai de capul de coardă, ci şi de cei care vin în urma lui, dar escalada trebuie să respecte toate celelalte reguli care s-au arătat la căţărarea liberă.

Escaladarea directă la frînghia dublă

Acest procedeu de escaladare directă este adoptat cînd urcarea devine extrem de dificilă; el permite capului de coardă să urce pe pereţi verticali, surplombaţi, netezi său lipsiţi complet de prize. Condiţia principală este, în acest caz, existenţa fisurilor pentru introducerea pitoanelor.

Capul de coardă se leagă cu două frînghii, oare se pot distinge uşor între ele datorită unor fire de control colorate diferit sau diametrelor cu dimensiuni diferite.

Urcarea se face în felul următor:— capul de coardă bate un piton cît mai sus, de exemplu spre dreapta, şi se ridică, menţinîndu-se la piton prin tracţiunea din dreapta a frînghiei, trecută prin acesta cu ajutorul carabinierei;— se bate apoi un nou piton spre stînga, de asemenea cît mai sus posibil, prin care se trece frînghia din stînga, partea care era lăsata neîntinsă (liberă); apoi capul de coardă se înalţă şi se menţine tot prin tracţiunea directă a frînghiei;— capul de coardă continuă să bată un nou piton spre dreapta, apoi spre stînga ş.a.m.d.

Pentru a înţelege mai bine tehnica escaladării la frînghia dublă să luăm un exemplu (fig. 65): în poziţia I capul de coarda stă suspendat de piept în unul sau două pitoane. În lipsa prizelor unul sau ambele picioare folosesc la nevoie scăriţa. Din această poziţie militarul bate un piton cît mai sus posibil, în care ataşază o carabinieră şi comandă: „Frînghia B, slăbeşte !"

După ce se slăbeşte frînghia capul de coardă o trage şi o agaţă în carabinieră. Apoi comandă: „Frînghia B, ţine !"

În această situaţie capul de coardă este susţinut de cel mai de sus piton şi se poate dispensa de ajutorul frînghiei A, pentru care comandă: „Frînghia A, slăbeşte !"

Militarul de jos slăbeşte tracţiunea frînghiei A, astfel încît capul de coardă, ajutat de tovarăşul de jos, care întinde progresiv frînghia B, să se poată sălta pînă la ultimul piton.

Aceasta este poziţia a II-a; de aici se porneşte mai departe, bătîndu-se încă un piton, prin carabiniera căruia se trece de astă dată frînghia A ş.a.m.d.

Fig. 65. Escaladarea la frînghia dublă.În sistemul de escaladă la frînghia dublă, rolul militarilor de la baza stîncii este foarte mare, întrucît ei

efectuează tracţiunea directă, respectiv filează şi slăbesc frînghiile după momentele de căţărare (stînga sau dreapta). Astfel, capul de coardă îşi economiseşte mult energia, lăsîndu-se ajutat pentru urcarea unui pasaj în care metoda frînghiei simple nu ar fi fost suficientă. Capul de coardă poate să ajute manevra prin autofilări la piton.

Pentru a preîntîmpina blocarea şi frecarea frînghiilor acestea nu se trec niciodată prin aceeaşi carabinieră.Cea mai potrivită echipă pentru aplicarea metodei de escaladă la frînghia dublă este cea formată din trei

militari, pentru că cele două frînghii pot fi manevrate pe rînd de fiecare membru din echipă. Asigurarea la două frînghii de către un singur militar este mai anevoioasă, în afară de cazul cînd secundul este foarte experimentat. Echipa alcătuită din doi militari se deplasează însă cu o viteză mare.Capul de coardă nu trebuie să se lase filat (ajutat) exclusiv de secund, care trebuie să depună pentru aceasta un efort foarte mare, ci se va ajuta singur prin căţărare, folosind pitoanele ca prize şi autofilarea. Dacă în timpul urcării frînghia s-a încrucişat sau dacă a fost necesară folosirea unui număr prea mare de carabiniere care dau o frecare excesivă, capul de coardă se va lăsa în jos, filat în frînghii, şi va rări carabinierele său va căuta să descurce frînghiile.

6. Traversările

Prin traversare se înţelege, în general, deplasarea aproape orizontală a militarilor pe un perete stîncos, pentru a trece dintr-un loc fără prize favorabile urcării sau coborîrii într-altul cu prize mai bune. Aceste traversări sînt necesare şi pentru a ocoli un anumit obstacol (spre exemplu o surplombă), o lespede lipsită de prize sau pentru a trece într-un traseu de escaladare mai puţin dificil etc.

Traversarea este o mişcare mai delicată, tocmai datorită faptului că se execută într-un teren fără prize, de dificultate mai mare, iar deplasarea laterală pe o stîncă executată la înălţime impresionează mult mai mult şi necesită mai multe riscuri. De aceea, ori de cîte ori este posibil, traversarea se execută fie profitînd de un brîu (prag), fie de anumite prize sau fisuri, fie cu ajutorul frînghiei, pitoanelor şi carabinierelor.

În cursul unei traversări se pune permanent problema modului cum se va acţiona cu mîinile şi picioarele. Un exemplu în această privinţă este dat în figura 66 a şi b. După cum se vede, o mare importanţă are alegerea piciorului cu care se începe traversarea: dacă se începe cu piciorul drept, este posibil să nu se reuşească trecerea; dacă se începe cu piciorul stîng, priza depărtată poate fi atinsă relativ uşor.

Fig. 67. Traversarea simplă.Fig. 66. Traversarea: a — rău; 6 — bine.Cu ajutorul pitoanelor se efectuează traversări oblice şi chiar orizontale pe anumiţi 'pereţi, oare, în mod

normal, adică prin procedeele obişnuite de escaladă, nu permit acest lucru.Există trei procedee principale de traversări:Traversări simple (fig. 67). Se bate un piton într-un punct situat cît mai sus deasupra porţiunii ce urmează

a fi traversată; capul de coardă introduce frînghia în piton şi se menţine în tracţiune directă (frînghia întinsă devine un punct de sprijin), apoi efectuează traversarea, căutînd să prindă prize cît mai depărtate şi, la nevoie, introducînd noi pitoane cu ajutorul cărora îşi dirijează frînghia mai departe. Această traversare se execută la frînghia simplă.

Traversări prin metoda „S". Pe porţiunile fără prize se traversează întocmai ca la frînghia simplă, dar militarul este susţinut printr-un rapel instalat cît mai sus deasupra pasajului ce urmează a fi străbătut şi de aceea traversarea se execută în uşoară coborîre (poziţia de rapel este cea în „S").

Cînd traversarea se execută spre dreapta frînghia de rapel este trecută pe sub coapsa dreaptă, şi pe sub cea stîngă atunci cînd traversarea se face spre stînga. În cursul traversării militarul îşi menţine frînghia de asigurare orizontal faţă de direcţia de traversare, bătînd pitoane acolo unde este posibil, întocmai ca la frînghia dublă. În acelaşi timp picioarele apasă pe stîncă în direcţia opusă traversării, efectuînd opoziţie cu frînghia de asigurare şi de rapel, spre a ajuta la menţinerea echilibrului.

Pentru militarul următor frînghia de rapel se fixează rigid la capătul unde s-a terminat traversarea. În felul acesta el va putea folosi frînghia de rapel drept balustradă pentru mîini sau pentru o buclă trecută în jurul pieptului şi ataşată de frînghia de rapel cu o carabinieră. Asigurarea acestuia se execută tot la frînghia simplă. După ce traversarea s-a terminat frînghia de rapel (balustrada) se recuperează, trăgîndu-se de un capăt, întocmai ca la rapel.

Traversări cu pendulare. Se întrebuinţează pe porţiuni lipsite complet de prize şi de fisuri sau surplombate şi constau în ataşarea unei frînghii de rapel la un piton situat cît mai sus deasupra pasajului respectiv.

Cu cît pitonul este mai sus, cu atît traversarea va fi mai uşoară.Militarul se aşază în poziţie de rapel (de preferat în sistemul opt), blocînd frînghia, deci şi alunecarea, cu o

singură mînă; el este susţinut în acest timp cu frînghia de asigurare. Frînghia de rapel se trece pe sub coapsa exterioară mişcării. Agăţat în frînghii, militarul efectuează mişcarea apăsînd puternic cu picioarele în stîncă, spre a-şi lua elan şi pentru a executa o mişcare de pendulare. Aterizarea se face pe picioare, căutîndu-se o mică platformă cu picioarele sau o priză cu mîna rămasă liberă.

De reţinut că traversarea prin pendulare este indicat să se execute numai de către militari cu categorii de clasificare la alpinism.

7. Funicularul

Se întrebuinţează pentru a trece militarii şi materialele (armamentul, muniţia, alimentele, răniţii etc.) peste o prăpastie, o crăpătură sau o prăbuşire. Funicularul se poate întinde fie la acelaşi nivel, fie dintr-un loc mai sus la unul mai jos sau invers.

Întinderea funicularului constă în ancorarea de partea cealalta a prăpastiei a unei frînghii de alpinism puse în două.

În funcţie de deschizătura prăpastiei se folosesc frînghii de 80 m sau de 40 m. Uneori se pot folosi două şi chiar trei frînghii cu dimensiunile arătate mai sus. Ancorarea se poate face de copaci, de colţuri de stîncă sau de pitoane, după ce acestea au fost verificate în ce priveşte soliditatea lor. Întotdeauna este indicat să se efectueze şi un contra-ancoraj.

Pentru întinderea funicularului capul de coardă ancorează iniţial un capăt al frînghiilor pe unul din versanţi şi trece aipoi frînghia ajutătoare printr-o carabinieră sau pe după un copac, avînd grijă ca să poată fi uşor recuperată. Apoi execută o coborâre şi o escaladare de partea cealaltă a obstacolului, avînd capetele frînghiilor pentru funiculare asupra sa. După ce ajunge pe partea cealaltă execută ancorarea frînghiilor aşa cum s-a arătat mai sus şi rămîne pe loc pînă cînd trec toţi militarii (materialele, armamentul), după care recuperează frînghiile. Este indicat ca frînghiile să fie bine întinse, pentru.a nu se face un balans prea mare.

Pentru trecere fiecare militar se asigură cu o buclă şi cu o carabinieră; de regulă militarul stă cu spatele în jos, iar cu capul pe direcţia deplasării. Ajutîndu-se de forţa braţelor şi picioarelor, el trece de partea cealaltă a prăpastiei. Acest procedeu este denumit trecere prin filare (fig. 68).

Un alt sistem, mult mai rapid şi care consumă energie mult mai puţina, este cel arătat în figura 69 şi care se numeşte paraşută.

Materialele care se trec trebuie să fie ancorate de funicular cu o carabinieră; ele se trag cu ajutorul unei frînghii, care se întinde în acest scop.

Fig. 69. Funicularul — trecerea prin sistemul „paraşută". Caracteristicile principale ale funicularului sînt:

— lungimea maximă — 80 m;— înălţimea maximă — 80 m;— forţa suportată — un militar echipat de luptă (nu este admisă trecerea a doi militari concomitent pe acelaşi funicular);— timpul mediu de execuţie — 10-15 minute;— efective — o echipă formată din 3 militari;— materiale — două frînghii de alpinism, 3-4 pitoane de rapel, l cordelină, 1-2 carabiniere.

Capitolul al VII-lea. Tehnica coborîrii

1. Coborîrea liberă

Pe pantele de mică dificultate coborîrea se execută pe cît se poate cu faţa spre vale, cu picioarele uşor îndoite şi depărtate, cu corpul aplecat puţin înainte, în aşa fel încît să se vadă prizele ce se întîlnesc. Echilibrul este asigurat de mîini. Păşirea se face prin mişcări elastice, pentru a păstra stabilitatea chiar şi atunci cînd mîinile părăsesc punctele de sprijin. Nu trebuie, sub nici un motiv, să se execute saltun sau să se părăsească simultan punctele de sprijin ale mîinilor şi picioarelor.

Cînd traseul devine mai dificil se coboară cu corpul întrTo parte, sprijinind c mînă pe stîncă, pentru a se păstra echilibrul. De regulă acest procedeu de coborîre se practică pe văile alpine. În teren de dificultate mare coborîrea se face cu faţa la stîncă, întocmai ca la urcare, corpul fiind depărtat de perete. Picioarele păstrează o oarecare distanţă între ele; în acest fel prizele de sub alpinist se văd mai bine. Cînd este posibil mîinile se coboară cît mai jos, iar corpul se întoarce uşor într-o parte; greutatea corpului se lasă pe braţe, pe cînd picioarele stabilesc noi puncte de sprijin. De multe ori, în coborîre se recurge la procedee de urcare, ca de exemplu la opoziţie. Oricum, folosirea pitoanelor existente şi frînghiei este indispensabilă.

Cînd coborîrea prin procedeele normale devine în mod practic imposibilă se utilizează rapelul.

2. Coborîrea în rapel

În cursul unei coborîri pe stîncă nu orice obstacol se poate trece prin coborîre liberă, fie din cauza dificultăţii, fie pentru faptul că se pierde prea mult timp. În asemenea cazuri se recurge la ajutorul frînghiei.

Procedeele de coborîre pe frînghie sînt cu mult mai sigure şi mai puţin obositoare. Ele se cunosc sub denumirea generală de coborîri în rapel.

Rapelul este o manevră de frînghie (coardă), care asigură coborîrea celor mai dificile pasaje cu maximum de securitate (fig. 70). În această manevră militarul fixează o frînghie în dublu de un punct rigid (piton, colţ de stîncă) şi coboara de-a lungul ei. După terminarea coborîrii frînghia se recuperează, trăgîndu-se de unul din capete.

Fig. 70. Rapelul în surplombă.Alegerea locului de fixare a rapelului. Pentru ca rapelul să fie bine instalat este necesar să se ţină seama de

urmatoarele condiţii:— Alegerea unui punct solid de fixare. De regulă se alege un colţ de stîncă cu marginile nici prea ascuţite şi nici prea rotunjite, pentru ca frînghia să nu se deterioreze şi să nu scape. Apoi se introduce frînghia într-un inel de cordelină, care se agaţă de colţul de stîncă în aşa fel, încît să nu alunece. Inelul de cordelină trebuie să fie destul de larg, pentru a rămîne stabil, iar partea să inferioară să nu vină în contact cu stînca, pentru a nu stînjeni operaţia de recuperare. Frînghia nu se fixează direct în jurul colţului de stîncă, pentru ca să nu se frece sau să se înţepenească în timpul manevrei de recuperare. De asemenea, nu se întrebuinţează inele de cordelină sau de frînghie veche, deoarece ele nu oferă suficientă siguranţă (rezistenţă). Acest procedeu nu se utilizează în munţi calcaroşi sau de conglomerat, ci numai în cei de granit.

În mod normal, rapelul se efectuează la piton. În inelul pitonului se introduce frînghia pusă în două, întocmai ca în bucla de cordelină, iar cele două fire, la fel de lungi, se aruncă în jos. Cînd nu dispunem de pitoane cu inel sau cînd inelele au un diametru prea mic şi frînghia este udă, deci alunecă greu chiar şi printr-un inel de cordelină, în piton său în inelul de cordelină se introduce o carabinieră, iar în carabinieră — frînghia de rapel. În această situaţie, care survine desigur foarte rar, se renunţă însă la recuperarea carabinierei.— Verificarea lungimii pasajului de coborît, înainte de a începe coborîrea este necesar să se verifice lungimea pasajului ce urmează să fie coborît şi care nu trebuie să depăşească lungimea frînghiei de rapel puse în două. Întrucît la început militarii vor executa rapelul legaţi în frînghia de asigurare, este important ca pasajul pe care-l coboară să nu aibă o lungime mai mare decît cea a frînghiei de asigurare.— Stabilirea platformelor de regrupare. Platformele de regrupare trebuie să permită tragerea frînghiei jos şi strîngerea ei după efectuarea coborîrii sau instalarea unui nou rapel, dacă este cazul.

Instalarea rapelului. În rapelul normal pe frînghie dubla se trece unul din capetele acesteia prin inelul de cordelină său prin inelul pitonului şi se filează pînă la mijlocul ei, care, de regulă, este marcat. Apoi capetele frînghiei — strînse în bucle — se aruncă în adîncime, pentru a ajunge la platforma de regrupare.

Asperităţile stîncii de pe platforma de plecare se înlătură cu ajutorul ciocanului, ca să nu roadă sau să taie frînghia. Pentru rapel pitonul se bate de sus în jos, adică, pe cît posibil, paralel cu linia de cădere a frînghiei. Inelul trebuie să rămînă cît mai departe de stîncă sau chiar liber, pentru ca atunci cînd militarul trage de frînghie, după terminarea coborîrii, aceasta să nu preseze inelul de stîncă şi să se blocheze. De asemenea, se va bate pitonul cît mai sus deasupra capului, evitîndu-se fixarea să laterală faţă de locul de plecare în rapel. În felul acesta se previn efectele pendulării sau plecarea dificilă de pe platformă.

Cînd frînghia este prea scurtă faţă de distanţa dintre două platforme de regrupare, se leagă două frînghii la capete, avîndu-se grijă să se facă noduri de siguranţă. La aşezarea frînghiilor de rapel nodul trebuie trecut sub baza platformei de plecare, asigurîndu-se astfel alunecarea frînghiilor prin inel. Pentru recuperarea frînghiilor după

coborîre se va trage de firul cu nod.Sistemul înnodării frînghiei cu o cordelină, prin introducerea în nod a unui ţăruş, a unui piton sau a altui

obiect care nu permite nodului să treacă prin inelul pitonului, nu este recomandabil, deoarece în cursul operaţiei de recuperare se poate întîmpla să se blocheze frînghia.

La fixarea rapelului trebuie să se ţină seama de următoarele reguli:— capetele frînghiei să atingă platforma de regrupare;— firele frînghiei să fie la fel de lungi;— frînghia să atîrne liberă, fără bucle, fără noduri şi să nu se agate de colţurile stîncii sau de arbuşti;— militarii care execută pentru prima dată rapelul să fie asiguraţi de sus sau autoasiguraţi cu o buclă legată de piept şi prevăzută cu un nod Prusik, care să alunece pe frînghia de rapel.

Aruncarea frînghiilor. Firele frînghiei se aruncă pe rînd; pentru aceasta, după ce frînghia a fost trecută prin inel, se strînge în mici bucle regulate fiecare fir, începînd de un capăt. Apoi fiecare pachet de bucle este azvîrlit cît mai departe de stîncă, în adîncime (folosindu-se sistemul de aruncare a lasoului), pentru ca derularea să se facă în mod normal (fig. 71).

3. Procedee de coborîre în rapel

Deşi există numeroase procedee de coborîre în rapel, este indicat ca fiecare militar să cunoască bine cel puţin unul singur şi să-l execute întotdeauna. Procedeul de coborîre pe frînghie este bun atunci cînd se depune un efort minim, păstrîndu-se maximum de securitate.

Fig. 71. Aruncarea frînghiei pentru executarea rapelului.Fig. 72. Rapelul în „S".Deci, într-un rapel trebuie să se urmărească întotdeauna r — să se realizeze o frînare eficace, reglabilă după

voinţa şi fără oboseală;— să se fixeze frînghia astfel încît să nu se desfacă de pe corp în timpul coborîrii;— să existe pentru cel care coboară o perfectă libertate de mişcare.

Rapelul în „S". Vom descrie procedeul normal de rapel pentru coapsa dreaptă:Alpinistul se află cu faţa la stîncă, în picioare (fig. 72). Frînghia, în două, se trece printre picioare, se apucă

prin spate cu mîna dreaptă şi se trece peste coapsa dreaptă, apoi se ridică în continuare pe umărul stîng, trecîndu-se în diagonală peste piept. Cele două fire care atîrnă în spate se prind cu mîna dreaptă. Cu mîna stîngă se ţine frînghia care vine de sus.

Pentru coapsa stîngă se procedează prin analogie.Rapelul în „8". Frînghia este aşezată iniţial în poziţia pentru rapelul în „S"; cele două fire care la rapelul în

„Siv atîrnă în spate se duc în faţă printre picioare.Acest procedeu, deşi măreşte securitatea celui ce coboara, este mult mai lent decît cel precedent şi se

foloseşte îndeosebi de către începători.Militarul este dator să poată executa rapelul (indiferent de procedeu) pe ambele coapse la fel de bine,

deoarece într-o coborîre oblică, de exemplu, frînghia de rapel trebui? să fie aşezată întotdeauna pe sub coapsa exterioară mişcării (fig. 73 a, b).

Rapelul pe buclă. Acesta se execută, ca şi rapelul în „S" cu singura deosebire că în loc să se mai treacă frînghia pe sub coapsă, ea se ataşează cu ajutorul unei carabiniere la o buclă de cordelină care înconjoară partea superioară a coapselor (fig. 74 a, b).

Fig. 73. Rapelul în „8". a — tehnica coborîrii; b - tehnica aşezării frînghiilor.Fig- 74. Rapelul pe buclă: a - poziţie corectă; b - poziţie incorectă - (lăsat prea pe spate).Fig. 75. Rapelul „pe trei carabiniere": - tehnica coborîrii; b - tehnica aşezării celor trei carabiniere.Cînd frînghia este udă de ploaie sau de zăpadă ea devine rigidă şi în acest caz nu se mai poate aplica nici

unul din primele două sisteme de rapel descrise mai sus, deoarece frînarea va fi mult prea mare. În această situaţie se recurge la sistemul de coborîre în rapel pe buclă, care este cel mai rapid, frecarea şi efortul depus fiind reduse la maximum. În rapelurile scurte el este incomod, dar în coborîrile lungi şi repetate devine necesar.

În cazurile de salvare se utilizează rapelul pe trei carabiniere (fig. 75 a, b).Procedee interzise. Procedeele periculoase, care nu trebuie folosite în nici o împrejurare, sînt cele arătate

mai jos.Coborîrea nu trebuie să se execute niciodată în braţe, nici chiar pentru un pasaj foarte scurt. O durere

musculară sau o slăbiciune cît de uşoară poate provoca, în acest caz, un accident foarte grav.Trecerea frînghiei numai pe sub o coapsă şi peste un braţ, precum şi înfăşurarea frînghiei de rapel în jurul

unui picior sau frînarea cu picioarele nu trebuie să fie utilizate sub nici un motiv. Ele sînt periculoase, deoarece frînghia poate să scape dintre picioare şi militarul rămîne astfel suspendat în mîini.

Executarea rapelului. Momentul plecării în rapel este important pentru executarea corectă a acestuia. O plecare defectuoasă — frînghia este înfăşurată prea larg în jurul corpului, inelul de cordelină alunecă de pe colţul de stîncă, pitonul este insuficient bătut sau neverificat etc. — duce, de regulă, la accidente.

Pentru plecarea corectă în rapel trebuie să se ţină seama de succesiunea operaţiilor ce trebuie executate:— frînghia se prinde cu o mîna, cît mai jos posibil dedesubtul punctului de fixare;— militarul se aşază în poziţia de rapel;— începe coborîrea.

Este preferabil — dacă se poate — ca plecarea să se facă de la început într-o poziţie bună, efectuîndu-se

mişcarea de aşezare în gol, cu faţa la perete şi ţinînd corpul depărtat printr-o uşoară tensiune a picioarelor ce se sprijină de stîncă.

La depărtarea corpului de stîncă în momentul plecării este posibilă slăbirea pitonului, acesta fiind solicitat axial pentru a evita un asemenea lucru se poate porni în rapel cu corpul întors lateral, iar cîţiva metri mai jos se revine în poziţia de bază cu faţa la stîncă.

Pe parcursul coborîrii se impune respectarea următoarelor reguli:— picioarele se ţin pe perete, uşor depărtate; cel pe a cărui coapsă este înfăşurată frînghia trebuie să fie sprijinit mai sus decît celălalt;— coborîrea se face cu viteză constantă (viteza potrivită de coborîre este de circa l ni pe secundă). Mişcarea prea lentă este obositoare, iar cea cu viteza prea mare devine primejdioasă;— în timpul coborîrii se vor evita salturile sau smucitu-rile, care periclitează punctul de sprijin al frînghiei, precum şi coborîrile bruşte, care „ard" mîinile şi coapsele şi care contribuie la pierderea controlului vitezei.

Dacă militarul coboară asigurat trebuie să ţină frînghia de rapel, pentru a evita încurcarea frînghiilor.Coborîrea pe un perete vertical este mult mai uşoară decît pe o faţă puţin înclinată, deoarece militarul nu

mai caută prize pentru picioare, ceea ce ar provoca dislocări de pietre mobile, care ar putea să taie frînghia; în acelaşi timp el nu mai riscă să fie proiectat cu faţa în stîncă, dacă se întîmplă să alunece cu picioarele de pe prize.

Greutatea corpului se lasă pe „scaunul" format de frînghie, adică nu trebuie să fie suportată de mîini, mai ales de cea de sus. Mîna de deasupra are rolul de a menţine echilibrul, iar cea de jos de a regla viteza de coborîre; greutatea corpului este susţinută de frînghia înfăşurata în jurul coapsei şi peste umăr.

Pentru evitarea eventualelor arsuri provocate de frecarea frînghiei de corp se recomandă o îmbrăcăminte mai groasă, iar în situaţia rapelurilor repetate, aplicarea sistemului „pe buclă". În rapelurile scurte şi mai ales în traversări prin metoda „S" este indicat să se folosească rapelul în „S", care asigură o alunecare mai lentă.

Dacă în timpul coborîrii în rapel militarul este nevoit să elibereze o mînă, el trebuie să procedeze astfel: se duc în sus firele frînghiei din mîna de jos, prin faţa frînghiei ce vine de sus, şi se petrec o dată peste umărul opus; se apuca şi aceste fire de frînghie cu aceeaşi mînă cu care le ţine şi pe cele de deasupra. În felul acesta coborîrea este oprită temporar. În cazul în care frînghia se înfăşoară de două ori în jurul corpului rapelul poate să fie întrerupt pentru mai mult timp; corpul militarului rămîne în frînghie, pe loc, ca într-un scaun.

La rapelurile în surplombă răsucirea corpului o dată cu frînghia este premtîmpinată prin mărirea vitezei de coborîre şi prin atingerea permanentă a peretelui cu vîrfurile picioarelor. Pe buza surplombei corpul se lasă mai mult pe spate şi se presează cu picioarele, efectuîndu-se un uşor salt, simultan cu alunecarea rapidă de cîţiva metri. În felul acesta se previn frecarea şi rănirea mîinilor de buza surplombei sau proiectarea militarului cu faţa în stîncă.

Cu toate că rapelul este o manevră simplă de frînghie, care nu necesită decît un efort fizic minim, majoritatea accidentelor survin tocmai în timpul coborîrii, datorită faptului că sînt ignorate unele principii elementare şi anume:

— Rapelul se exersează în prealabil pe teren cunoscut (în poligonul de antrenament) şi numai după aceea pe diferite itinerare şi în situaţii tactice. Dacă nu se cunoaşte perfect sistemul de a înfăşură frînghia pe corp, ea poate să alunece de pe umăr, provocînd accidente.— Rapelul nu se execută decît pe pitoane bine bătute şi verificate, precum şi pe bucle de cordelină în perfectă stare. Inelele de rapel lăsate de echipele precedente trebuie întotdeauna controlate şi completate cu altele noi; în general pitonii utilizaţi pentru rapel nu mai pot fi recuperaţi.— Rapelul nu trebuie început dacă militarul nu este sigur că platforma de regrupare poate fi atinsă de capetele frînghiei. Frînghia nu va avea bucle, noduri şi nici nu va fi lăsată să se agaţe de iarbă sau arbuşti. Atingerea platforme de regrupare prin terminarea coborîrii cu o săritură, chiar şi de un metru (cînd frînghia nu atinge platforma), este periculoasă, deoarece platformele nu sînt niciodată perfect orizontale şi destul de mari, spre a împiedica rostogolirea militarului. La fel de primejdioasă este săritura într-un copac, căci prin ruperea lui accidentarea devine inevitabilă.

Fig. 76 Detaliu la nodul Prusik: a - treaptă pentru picior; b — fixarea buclelor pe frînghie.Dacă în timpul rapelurilor intervine ceva neprevăzut, alpinistul nu trebuie să-şi piardă cumpătul, ci să

rămînă calm şi relaxat, oprind alunecarea prin înfăşurarea frînghiei în jurul corpului, după cum s-a arătat mai sus; astfel, o mîna rămîne liberă şi el va putea să clarifice mult mai uşor situaţia.

Cînd frînghia de rapel a rămas agăţată în piton, militarul va urca înapoi prin metoda nodului Prusik, nu în braţe. Desigur că această acţiune este permisă numai atunci cînd ambele capete ale frînghiei se află jos, pentru a putea fi blocate şi a preveni astfel alunecarea militarului. La urcarea pe frînghie cu ajutorul nodului Prusik se utilizează trei bucle de cordelină de lungimea unor scăriţe (la nevoie pot fi folosite chiar scăriţele). Acestea se ataşează pe unul din firele frînghiei de rapel, în timp ce firul celălalt este blocat într-un piton. Buclele de jos (fig. 76 a), folosesc ca trepte pentru picioare, iar prima de sus, care este mai scurtă, pentru mijloc.

În figura 76 b se vede cum se execută nodul cu care sînt fixate buclele pe frînghie.Nodul Prusik este mobil atunci cînd nu suporta greutatea militarului, putînd aluneca pe firul de frînghie, iar

cînd se păşeşte în pedala buclei el se strînge pe frînghie şi culisarca este oprită. Eficacitatea funcţionării lui depinde însă în mare măsură de regularitatea cu care sînt făcute spiralele.

Fazele urcării prin acest procedeu sînt următoarele (f;g. 77 a, b, c, d): militarul este legat cu o buclă de mijloc, pentru asigurarea şi păstrarea echilibrului, iar picioarele sale se află în două bucle. Se înalţă pe frînghie nodul unei bucle de picior, ridicîndu-se în acelaşi timp şi genunchiul respectiv. Pe acest picior militarul se ridică, eliberînd de greutate celălalt nod şi aducîndu-i mai sus pe frînghie; apoi păşeşte în bucla acestuia şi ridică nodul

buclei de talie. Ciclul acesta se repetă pînă cînd militarul ajunge la pitonul de rapel. În timpul urcării picioarele rămîn tot timpul în bucle; la deplasare se folosesc şi braţele, iar firul de frînghie este ţinut de jos de către un alt militar din echipă, pentru a împiedica pendularea (cînd rapelul este în surplombă) şi pentru faptul ca nodul Prusik alunecă mai uşor pe frînghia întinsă.

La nevoie se pot folosi numai două bucle de cordelină pentru picioare, echilibrul fiind menţinut cu braţele.Sistemul acesta se mai aplică şi pentru coborîrea pe frînghie sau la trecerea surplombelor de către secund,

spre a preîntîmpina o pendulare periculoasă, precum şi în alte cazuri mai rar întîlnite.Primul militar care coboară se va convinge în prealabil dacă regruparea întregii echipe este posibilă pe

platforma respectivă şi dacă se poate continua coborîrea în rapelul următor. Altfel echipa riscă că rămînă blocată pe o platformă, fiindcă nu mai are suficientă frînghie spre a atinge o platformă nouă.

Cîteodată militarul este obligat să efectueze o uşoară pendulare ca să ajungă platforma. Mişcarea este uşurată dacă se aduc capetele frînghiei de jos spre mîna ce ţine frînghia de sus şi se apucă cu aceeaşi mînă. Pentru aceasta se înfăşoară frînghia de doua ori în jurul corpului sau se foloseşte poziţia de rapel în „8". În felul acesta rapelul este oprit prin blocarea frînghiilor cu o singură mînă, cealaltă rămînînd liberă pentru căutarea prizelor.

Recuperarea frînghiei de rapel. După ce coborîrea a fost terminată frînghia trebuie să fie adusă pe platforma de regrupare. Această operaţie de recuperare este foarte importantă; atunci cînd ea se execută necorespunzător, se riscă blocarea şi pierderea frînghiei sau chiar întreruperea coborîrii echipei.

Pentru ca operaţia de recuperare a frînghiei să se facă în bune condiţii este necesar ca:— primul militar care a coborît să controleze dacă frînghia alunecă prin inel;— ultimul militar să vegheze pe parcursul coborîrii ca firele frînghiei să nu se răsucească, separîndu-le prin introducerea între ele a unui deget sau a unei carabiniere, iar după ce a ajuns jos să păstreze în mînă capătul firului de care se trage;— să se imprime frînghiei o mişcare şerpuitoare în timp ce este trasă de un capăt, pentru a preîntîmpina blocarea ei.

Partea a III-a. Alpinismul de iarna

Capitolul I. Generalităţi

1. Îndrumări metodice specifice alpinismului de iarnă

Alpinismul de iarnă se referă la întrebuinţarea tuturor mijloacelor necesare străbaterii regiunilor muntoase în cursul anotimpului friguros. De aceea, în această parte ne vom ocupa nu numai de cunoaşterea mersului pe schi, ci şi de tehnica deplasării în munţi cînd schiul este impracticabil din cauza gheţii, a crustei puternice sau a stîncii goale. În domeniul alpinismului de iarnă mai intră cunoaşterea diferitelor feluri de zăpadă şi a condiţiilor meteorologice deosebite întîlnite pe ger, ceaţă etc. De asemenea, tot atît de important este de ştiut cum să se folosească materialele şi echipamentul pentru a se preveni accidentele.

Greutăţile ivite pe timpul iernii necesită din partea militarilor o bună pregătire fizică, o tehnică perfectă a mersului pe zăpadă şi mai ales o cunoaştere a diferitelor feluri de zăpadă, care constituie un pericol permanent şi un obstacol greu de învins, mai ales dacă a căzut în cantităţi mari. Tehnica ascensiunii pe pante abrupte acoperite cu zăpadă tare şi gheaţa impune cunoaşterea folosirii pioletului (pentru tăierea treptelor), a colţarilor, precum şi legarea militarilor în frînghie (asigurarea).

În ascensiunile pe zăpadă se recomandă formarea echipelor din 3-4 militari. Totuşi ascensiunile de iarna pot fi executate şi de echipe alcătuite dintr-un număr mai mare de militari, cu condiţia ca deplasarea să se facă numai pe trasee ferite de avalanşe.

Pe porţiunile de dificultate mică se recomandă ca fiecare militar să poarte în mînă 3-4 bucle din frînghia de asigurare, pentru a putea elimina — prin eliberarea sau strîngerea lor — inegalităţile în ritmul de mers al militarilor şi mai ales pentru a avea timp să preîntîmpine un şoc care s-ar produce prin alunecarea unuia dintre militari. Pe pantele cu dificultate mai mare înaintarea se face cu frînghia întinsă.

Primele exerciţii de ascensiune se execută pe itinerare recunoscute din timp, care să nu prezinte pericole specifice anotimpului de iarnă. Se va urmări ca militarii să înveţe să analizeze particularităţile itinerarelor, să depisteze pericolele şi modalităţile de a le evita, felul zăpezilor, particularităţile gheţii sau stîncii. În cadrul unor exerciţii se va prevedea modul de salvare a militarilor accidentaţi. Se va insista în cadrul exerciţiilor pentru formarea la militari a deprinderilor de a acţiona după o matură gîndire, cu prudenţă, suportînd vremea rea, oboseala, foamea, setea etc. Pentru aceasta, deosebit de instructive pot fi unele situaţii create de către comandanţi, ca: intrarea în bivuac forţat cu executarea iglou-rilor în zăpadă sau intrarea în bivuac cu întinderea corturilor izoterme şi odihna în acestea, folosind sacii de dormit.

2. Particularităţile iernii în munţii noştri

Cînd ne referim la iarnă în teren muntos este vorba nu numai de anotimpul favorabil practicării schiului, ci de întregul anotimp friguros, care se întinde de obicei aproximativ din luna octombrie pînă în luna mai. Desigur, aceste limite sînt foarte elastice; uneori iarna apare la sfîrşitul lunii septembrie, iar alteori abia către jumătatea lunii decembrie.

În general, după toamnele uscate zăpada întîrzie să cadă în munţi; îndată ce încep însă ploile de toamnă zona alpina îmbracă haina de nea. De regulă, din a doua jumătate a lunii septembrie pînă către sfîrşitul lunii noiembrie zonele muntoase trec de la condiţiile anotimpului de toamnă la acelea care fac practicabile schiurile (adică la cele de iarnă).

După o vară călduroasă, ploile din primele zile ale toamnei pot aduce zăpezi. Este posibil ca aceste prime zăpezi să se fixeze definitiv şi să formeze baza pe care se vor suprapune ninsorile abundente de mai tîrziu. De regulă însă za pezile căzute în lunile septembrie şi octombrie se topesc sub acţiunea unor ploi calde sau a unor vînturi din sud sau sudvest. În munţii noştri zăpada nu cade nici în funcţie de anotimp şi nici chiar de temperatură: ea poate să fie precedată de îngheţuri mari, de călduri, să vină brusc sau să întîrzie.

Formarea norilor plumburii deasupra vîrfurilor înalte prevesteşte ninsorile abundente. Vîntul aduce din ce în ce mai mulţi nori, care se îngrămădesc, coboară pantele şi dau ninsori tot mai jos, spre văi şi spre cîmpie. Această zăpadă are toate şansele să fie definitivă şi să nu se mai topească decît primăvara.

Condiţiile în care se produce prima ninsoare au o mare importanţă pentru siguranţa schiorilor care vor acţiona în munţi. Cînd ninsoarea are loc tîrziu, stratul de pămînt este adînc îngheţat, iar zăpada se va lipi mai greu pe sol. Este important de ştiut dacă această zăpadă a căzut pe o temperatură în jurul lui zero grade sau pe un ger mare, dacă este adusă de un vînt din sud, sud-vest sau unul din nord-vest sau din nord. La temperaturi mici zăpada este moale, primii fulgi se topesc uşor şi formează un strat umed, care în contact cu solul îngheaţă şi realizează o bază solidă pentru straturile de deasupra. Zăpada uscată şi uşoară nu se lipeşte de pămînt, ceea ce favorizează în mare măsură formarea avalanşelor mai tîrziu. Aceste condiţii pot fi recunoscute după culoarea roşcată a ierbii de sub stratul de zăpadă.

Ninsorile durează cîteodată pînă la sfîrşitul lunii decembrie. Cu cît stratul se aşază mai lent, cu atît va fi mai omogen şi mai durabil.

Primele zăpezi nu înseamnă numaidecît începutul sezonului de schi; ele nu fac altceva decît să pregătească

terenul.Trebuie să se lase timp ca zăpada să astupe gropile şi să niveleze terenul cu blocuri de piatră. Acoperite

numai cu un uşor strat de zăpadă, neregularităţile sînt cu mult mai primejdioase decît dacă ar rămîne vizibile; căzăturile în asemenea zone sînt mult mai frecvente şi extrem de periculoase. În special traversarea unei zone de grohotişuri nu trebuie să se facă niciodată pe schi decît după ce zăpada a atins o grosime destul de mare.

Este periculos deci a străbate muntele pe schi înainte ca ninsoarea să se fi depus suficient de gros. De altfel, schiorii l mai experimentaţi cunosc lucrul acesta; începătorii sînt tentaţi însă să iasă pe schiuri la prima zăpadă, care nu acoperă nici iarba în întregime.

O subunitate care urmează să execute o ascensiune în munţi pe timp de iarnă trebuie să facă în prealabil un antrenament în mersul pe schiuri. Pentru acest antrenament se aleg zonele de păşune unde se găseşte suficientă zăpadă, iar denivelările sînt neînsemnate.

În această primă perioadă de ninsori zilele frumoase sînt rare; subunităţile care urmează să iasă în munţi trebuie să ţină seama ca vor putea fi prinse de viscol şi de ceaţă deasă chiar mai multe zile în şir.

Această perioadă a iernii ridică cele mai mari greutăţi pentru ascensiunea în munţi, deoarece nici unul din mijloacele de deplasare pe zăpadă nu este cu adevărat eficace. De multe ori nici schimbarea unor mijloace cu altele nu este suficientă.

Perioada preliminară de înzăpezire durează aproximativ pînă la sfîrşitul anului sau pînă către jumătatea lunii ianuarie, începînd de la această data pînă către sfîrşitul lunii februarie ninsorile devin mai rare şi durata lor mai mică.

În a doua perioadă a iernii timpul se stabilizează de obicei şi de multe ori sînt săptămîni întregi de vreme invariabil frumoasă, în care barometrul staţionează.

În teren şes şi pe văile munţilor temperatura scade. Pe văi şi în defileuri pluteşte o mare de ceaţă, prin care abia se zăreşte discul fără strălucire al soarelui. Pe înălţimi începe însă timpul frumos, timp în care tot ceea ce se ştie despre clima munţilor, comparativ cu aceea din teren şes, nu mai are valabilitate. Astfel, în vreme ce la şes se manifestă din plin gerurile năprasnice, în munţi domneşte o temperatură, putem spune, chiar dulce. Gerul precipită umezeala din atmosferă sub forma unor infime steluţe de zăpadă ce strălucesc în razele soarelui. La acţiunea de uscare a aerului se adaugă şi puterea soarelui. Umezeala se condensează în zonele mai joase, unde formează acea ceaţă după care se poate deduce categoric ca vremea frumoasă s-a stabilit pe înălţimi.

Au fost zile între 25 şi 28 ianuarie cînd, în timp ce la poalele munţilor temperatura varia între -25° şi -30°C, sus pe munte, la înălţimi de peste l 800 m, pe pantele expuse razelor solare, ferite de vînt, termometrul indica +20° şi 4-25°C, cu toate că aerul înconjurător era destul de rece, iar zăpada uscată şi prăfuită. În timp ce ceaţa pluteşte deasupra văilor şi defileurilor, pe vîrfurile munţilor este atîta claritate, încît la depărtări de 150-200 km se văd detalii ale stîncilor descoperite ca şi cum ar fi privite prin binoclu.

Ceaţa formează un fel de strat izolant pentru razele calorice ale soarelui, de aceea pe văi gerul se menţine în tot timpul zilei; în schimb, deasupra cetii razele soarelui pătrund uşor straturile uscate ale atmosferei şi încălzesc straturile de aer vecine cu solul aşa de tare, încît zăpada se topeşte la suprafaţa, formînd cu încetul, prin alternarea topirii cu gerul nopţii, o scoarţă.

Noaptea temperatura coboară foarte mult; media temperaturii din timpul zilei şi nopţii este mai ridicată la altitudini mari (peste l 800 m) şi mai scăzută la altitudini mici (sub 800 m) sau în teren şes.

Este vremea prin excelenţă favorabilă ascensiunilor la cele mai mari înălţimi. Comandanţii de subunităţi trebuie să fie bine informaţi asupra duratei acestui interval de timp, deoarece sînt frecvente situaţiile cînd pot apărea ninsori, după care să se restabilească din nou vremea bună.

O ninsoare scurtă după zile geroase, urmată de o serie de zile frumoase creează condiţii ideale pentru schiat, deoarece stratul nou de zăpadă, care se prăfuieşte sub acţiunea cîtorva nopţi de ger, face ca schiurile să alunece extrem de rapid (chiar şi fără ceară de schi). Aceasta zăpadă este tot atît de bună pentru deplasarea pe schiuri ca şi cea căzută pe timp de ger, primăvara în luna martie sau spre sfîrşitul ei.

Pe timpul iernii un duşman periculos este vîntul. El se face cu atît mai simţit, cu cît contrastul dintre părţile adăpostite şi cele expuse bătăii este mai mare. Vîntul are o influenţă hotărîtoare în forma pe care o ia zăpada. Pe culmi omătul este întotdeauna uscat de frig şi ca atare este lipsit de aderenţă; numai vîntul influenţează aşezarea lui. Soarele nu influenţează starea zăpezii pînă către sfîrşitul lunii februarie; dacă nu ar suflă vîntul, zăpadă ar rămîne mereu prăfuită. Vîntul însă o îndeasă în unele părţi, o crustează, o aşază în valuri de diferite consistenţe, în aşa fel încît pe creste şi la altitudini mari zăpada prăfuita devine o excepţie.

Pantele expuse însă către nord, la înălţimi cuprinse între l 000 şi 2 000 m, constituie cele mai bune pîrtii pentru schiat.

Perioada ianuarie-februarie, considerată toiul iernii, este foarte favorabilă ascensiunilor în munţii noştri, atît pe pan tele acoperite cu zăpadă, cît şi pe pantele de piatră, binc suflate de zăpadă, care în părţile expuse vîntului pot să fie uscate proape în aceleaşi condiţii ca şi vara.

Ultima perioadă a iernii este formată din lunile marţi şi aprilie. De cele mai multe ori luna martie constituie a mai bun timp de schi la înălţimile mijlocii şi mari (de la 1 000 m în sus).

În această lună zăpada înmuiată de căldura soarelui sau de unele vînturi calde, care încep să bată dinspre sud, încărcate de umezeală, se omogenizează, formînd o masă grăunţoasă. Această masă grăunţoasă îngheaţă şi dă naştere aşa-numitei zăpezi întărite. Chiciura nopţilor, depusă peste suprafaţa omogenă, formează un strat în care schiurile adera suficient, încît permite frînări şi ocoliri.

Sînt ani în care în luna martie timpul este destul de stabil, iar sezonul de schi se poate prelungi extrem de favorabil pînă în primele zile ale lunii aprilie (la altitudini sub l 000 m). Alteori însă a doua jumătate a lunii martie

dă semnalul sfîrşitului sezonului de schi (la înălţimi mai mici de l 500 m) Cerul se acoperă cu nori, încep ninsori umede, care topeşte şi zăpada veche, straturile de zăpadă se înmoaie şi schiorul depune cele mai mari eforturi ca să străbată zona acestea; precipitaţii grele, pînă în zona cu zăpadă mai bună, care se întîlneşte mai sus de l 800 m. De altfel, la altitudini mai mici de l 000 m ninsorile nu întîrzie să se transforme în ploi. Dacă timpul se menţine geros însă, luna martie se aseamănă, cu perioada precedentă, înălţimile fiind la fel de uscate, atmosfera avînd aceeaşi claritate, iar clima — la fel de plăcută ca şi în lunile ianuarie-februarie. Căldura zilei fiind ceva mai accentuată, este posibil ca deplasările pe ski să se facă numai în bluza de vînt.

Seriile de vreme frumoasă în luna martie sînt însă mai scurte decît în perioada precedentă, iar ninsorile sînt în cantităţi cu mult mai mari pe înălţimi decît chiar în prima perioada a iernii, care îşi depune zăpada mai mult pe înălţimile mijlocii şi mici. Acest lucru este explicabil prin aceea că zăpada din luna martie, fiind mai umedă decît cea care cade la începutul iernii, aderă mai bine la straturile vechi şi vîntul nu mai poate să o spulbere în voie spre văi.

Luna aprilie constituie intervalul de tranziţie între iarnă şi primăvară. Limita zăpezilor se ridică pînă la l 800 m, iar pe pantele de jos şi în poiene începe să crească iarba; către sfîrşitul lunii fagii încep să înmugurească. Culmile însă rămîn albe pînă la începutul lunii mai sau chiar pînă în luna iunie dacă alte ninsori tîrzii vin să completeze zăpada de pe vîrfuri ce se topeşte.

Luna aprilie nu mai este favorabilă schiului decît dimineaţa şi la înălţimi mai mari de l 800 m. În cursul zilei zăpada se înmoaie şi alunecarea schiului, deşi uniformă, este totuşi prea lentă. De reţinut este faptul că zăpada întărită nu se lipeşte de schi, chiar cînd devine umedă. În această perioadă ascensiunile sînt totuşi foarte grele din cauza extraordinarei instabilităţi a timpului: furtuni, ploi, viscole puternice, ninsori liniştite etc. pot alterna de 4-5 ori în cursul aceleiaşi zile.

Desigur că tot ce s-a arătat mai sus nu se întîmplă aidoma în fiecare iarnă, iar caracteristicile celor trei perioade ale iernii nu sînt despărţite prin bariere care să excludă prelungirea unora în perioada următoare. Nici un an nu se aseamănă cu un altul în ceea ce priveşte condiţiile începutului iernii, cantitatea şi repartiţia ninsorilor, gerurile sau sfîrşitul iernii. Totuşi cele arătate mai sus constituie particularităţi de bază, care pot fi luate ca medie a caracterului pe care iarna îl are în munţii noştri.

Capitolul al II-lea. Cunoaşterea zăpezilor şi avalanşelor

Învingerea greutăţilor ivite pe timpul iernii necesită din partea militarilor o bună pregătire fizică, o tehnică perfectă a mersului pe zăpadă şi gheaţă, precum şi cunoaşterea diferitelor feluri de zăpadă, care constituie 'un pericol permanent şi un obstacol greu de învins, mai ales dacă a căzut în cantităţi mari.

1. Cunoaşterea zăpezilor

Niciodată zăpada nu păstrează consistenţa ei iniţială. Factorii care modifică starea ei sînt: temperatura aerului, vîntul şi soarele.

Cînd ninge pe o temperatură inferioară lui zero grade zăpada este prăfuită. Pe timp de moină (curent cald, înăbuşit) ea devine moale, lipicioasă, apoi udă, iar dacă moina durează, zăpada se topeşte. Vîntul şi soarele schimbă consistenţa zăpezii prăfuite fie acţionînd separat, fie simultan. În urma acestei acţiuni, pe suprafaţa zăpezii apare o coaja cunoscută sub numele de crustă. O dată crustată, zăpada nu mai poate fi influenţată de vînt, ci numai de soare şi de moină. Aceasta din urmă poate topi zăpada crustată, transformînd-o într-o zăpadă udă, foarte grea, care dacă este prinsă apoi de geruri îngheaţă pe toată grosimea ca un singur sloi, formînd aşa-numita zăpadă îngheţată (sau întărită), pe care nu se mai poate merge decît cu colţari sau, pe pantele cu înclinări mari, doar tăind trepte cu pioletul. Coborîrea pe schiuri pe asemenea pante, mai ales cînd sînt lungi sau se termină cu perete stîncos, devine periculoasă din cauza derapărilor frecvente. Sub razele soarelui zăpada crustată se topeşte la suprafaţă şi apoi din ce în ce mai adînc, iar noaptea îngheaţă, îngroşîndu-se tot mai mult crusta. Cînd acţiunea soarelui este puternică şi se prelungeşte mai mult, zăpada se transformă cu încetul în acea zăpadă grunţuroasă, caracteristică primăverii, pe care alpiniştii o numesc nevee.

Aşadar, în munte pot fi întîlnite: zăpezi prăfuite, zăpezi moi, zăpezi crustate (de vînt sau de soare) şi zăpezi grunţuroase.

Zăpezile prăfuite se formează cînd ninge la o temperatură sub zero grade, cu fulgi uşori de cristale hexagonale sau ace. Cînd cade pe un timp calm zăpada este foarte afînată. Cu timpul ea se îndeasă, scăzînd foarte mult în grosime. După 2-3 zile abia dacă mai are 30..40% din grosimea iniţială. Este o zăpadă foarte uşoară: piciorul se poate mişca prin ea fără să se simtă prea multă rezistenţă. În schimb mersul cu rachetele este destul de incomod, din cauză că piciorul se afundă mult, iar sprijinul rachetei pe zăpadă este destul de instabil, zăpada fugind în toate părţile.

Atunci cînd stratul de zăpadă nu este mai gros de 20-30 cm şi se sprijină pe un alt strat mai vechi, zăpada prăfuită este excelentă pentru schiori: este alunecoasă, prinde orice efect de ocolire sau frînare şi nu necesită nici un efort special la urcuş. Ea nu se lipeşte de schiuri decît dacă s-a trecut prin apă sau cînd schiurile au fost prea încălzite la ieşirea din încăpere. În ambele cazuri zăpada se lipeşte de lemn, îngheaţă şi formează pe talpa schiului o aglomerare care împiedică alunecarea.

Dacă nu bate vîntul, sub acţiunea gerului din timpul nopţii sau chiar de peste zi se formează un strat de fluturi din ce în ce mai mare, cu aspect sidefos, foarte alunecos. Fulgii îşi pierd şi mai mult coeziunea şi schiurile parcă alunecă pe un strat imaterial. Este zăpada geruită. Lipsa de coeziune face ca această zăpadă să fie spulberată uşor la cea mai mică adiere sau să alunece în avalanşe pe pantele repezi şi uniforme.

Zăpada prăfuită se depune pe creste, în locurile bine adăpostite, pe viroagele pîraielor, în locurile mlăştinoase din jurul izvoarelor sau în poienele de mesteceni. Datorită vaporilor de apă care se condensează în timpul nopţii, cristalele se măresc treptat, ajungînd uneori la mărimi cît palma. Zonele cu asemenea zăpadă sînt ideale pentru schiat. La alunecarea schiurilor se aude un zgomot caracteristic, ca murmurul de izvoare sau ca un foşnet de frunze uscate. Această zăpadă este cunoscută sub denumirea de zăpada lamelare.

Vîntul transformă repede zăpada prăfuită; de pildă, steluţele se sfărîmă în ace infime, pe care vîntul le spulberă şi le îndeasă peste tot, formînd îngrămădiri. Este ceea ce se cheamă zăpada spulberată.

Moina, la rîndul ei, transformă zăpada prăfuită în zăpadă moale.Zăpezi moi. Zăpada prăfuită se îndeasă îndată ce temperatura creşte peste zero grade. Fulgii se unesc

laolaltă, zăpada este îmbibată cu apă şi se lipeşte foarte uşor de schiuri, rachete, bocanci. Un bulgăre rostogolit prin zăpada moale creşte enorm.

Aşa cum vom vedea mai departe, tocmai trecerea zăpezii de la starea prăfuită la cea moale este cea mai prielnică declanşării avalanşelor.

Menţionăm că moina se datoreşte de obicei curenţilor din sud, sud-est şi uneori chiar sud-vest, care aduc obişnuit, pe lîngă o ridicare a temperaturii, şi o cantitate mare de umezeală. Zăpada care este atinsă de moină prima dată este întotdeauna lipicioasă (ca o pastă moale şi grea); o dată reîn-gheţată se înmoaie, devine apoasă, însă nu se mai lipeşte de schi.

Zăpada pe care a atins-o moina poartă numele de zăpadă lipicioasa sau zăpadă proaspătă moale, dacă ninge pe o temperatură deasupra lui zero grade. Aceasta, reîngheţind, formează la suprafaţă o coajă sticloasă, mai mult sau mai puţin groasa, după adîncimea la care a ajuns topirea favorizată de moină. Zăpada topită şi reîngheţată şi apoi din nou topita sub acţiunea moinei său a soarelui nu se mai lipeşte, dar opune schiului o oarecare rezistenţă. Această zăpadă, spre deosebire de cea lipicioasă, este denumită zăpada udă. Prin îngheţare ea formează o crustă, care cuprinde uneori întreaga grosime a zăpezii. Este zăpadă îngheţată, destul de favorabilă urcuşului pe jos (cu colţari).

Menţionăm că o dată înmuiată, zăpada nu se mai transformă în zăpadă prăfuită; la orice geruri ar fi supusă ulterior, ea devine ori zăpadă crustată, ori zăpadă îngheţată Numai o zăpadă nouă sau chiciura nopţii va mai putea forma pe deasupra un strat prăfuit alunecos.

Zăpezi crustate. De la început distingem două origini ale crustei:— cea formată prin acţiunea de bătătorire a vîntului asupra unei zăpezi prăfuite;— cea rezultată din îngheţarea unei zăpezi înmuiate de soare sau de moină.

Crusta formată prin acţiunea vîntului asupra zăpezii prăfuite poate îmbrăca mai multe forme. Astfel deosebim:

— Zăpada ondulată, care are aspectul suprafeţei unui lac încreţită de un vînt uşor, al norilor stratus sau al valurilor care se formează pe o plajă de nisip bătută de vînt. Unele valuri se formează la suprafaţa zăpezii şi au direcţia generală perpendiculară pe direcţia vîntului. La parcurgerea acestor zone schiul întîmpină o oarecare rezistenţă.— Cînd vîntul bate mai tare sau acţionează mai mult timp zăpada se îndeasă, iar structura ei superficială capătă un aspect făinos, de praf de cretă. Din cauza aderenţei mari, alunecarea schiului este destul de dificilă, mai ales cînd suprafeţele de zăpadă făinoasă alternează des cu cele cu zăpadă prăfuită. Dacă lumina este difuză, pe viscol şi ceaţă este destul de greu să se deosebească la timp zonele cu zăpadă făinoasă.— Zăpada cartonată este tot rezultatul acţiunii vîntului. Cristalele mărunte formează sub presiunea vîntului o suprafaţă întărită, ca o adevărată coajă, a cărei grosime poate ajunge la mai mulţi centimetri. Această crustă are un aspect mat, foarte deosebit de cel al crustei provenite din topire. Ea este destul de alunecoasă, dar în acelaşi timp şi destul de aderentă pentru a nu permite derapajul lateral al schiurilor. Cînd este destul de tare ca să susţină greutatea unui om, crusta sună a gol sub paşi sau sub schiuri. Dacă nu este destul de rezistentă, se rupe la oarecare distanţă de schi său de picior, desfăcîndu-se în lespezi mari, uşoare. Uneori ruperea are loc chiar la păşire sau la coborîrea directă; de regulă se rupe însă la ocoliri sau la frînări.

Zăpada de acest gen se întîlneşte foarte frecvent pe crestele sau pe pantele libere expuse vîntului; dacă nu se depune în valuri pe întinderi mari, ea este destul de bună pentru schiat. În caz contrar însă este deosebit de periculoasă, prin faptul că sub crustă vîntul aduce din altă parte zăpadă, pe care o îndeasă şi o îngroaşă neuniform, cu goluri. Pe o pantă mai înclinată crusta nesprijinită pe o bază solidă se rupe foarte uşor, sub greutatea unuia sau a mai multor schiori, dînd naştere la acele avalanşe cunoscute sub numele de scînduri de zăpadă.— Zăpada în talazuri se întîlneşte numai acolo unde vîntul bate pe o mare întindere cu furie (adică pe platourile înalte cum sînt Mărişel, Balomireasa, în Munţii Apuseni, Spinarea Omului în munţii Bucegi sau pe cîmpiile întinse. De asemenea, ea se formează şi pe crestele fără obstacole paralele cu direcţia vîntului (pe care vîntul le suflă în tot lungul lor).

O suprafaţa cu zăpadă în taluzuri oferă aspectul unei mări răvăşite de furtună: valurile ating înălţimi de cîte 0,50 m şi chiar mai mult. După cum s-a mai arătat, formarea ei se datoreşte atît acţiunii erozive a furtunii asupra zăpezii ondulate (sapă în jurul punctelor mai rezistente ale zăpezii, creînd scobituri), cît şi acţiunii ei constructive de transport şi de depunere a zăpezii (zăpada smulsă este troienită înapoia micilor creste de zăpadă rezistentă).

Este cea mai periculoasă zăpadă pentru schiori, deoarece nici o tehnică nu se mai poate aplica normal. Pe acest fel de zăpada se prinde viteză mare, iar la fiecare pas te poate izbi un nou val. În munţii noştri se întîlnesc rareori întinderi mari favorabile formării acestui fel de zăpadă; ea se întîlneşte în locuri izolate, pe crestele descoperite.

Cruste de soare şi ger. Crusta formată prin acţiunea gerului asupra unor zăpezi topite de soare sau de moină oferă multe forme cu consistenţe şi însuşiri deosebite. Crusta va fi subţire dacă acţiunea de topire a soarelui a fost slabă; ea se îngroaşă cu atît mai mult, cu cît acţiunea soarelui este mai puternică şi este urmată de îngheţare. Acţiunea soarelui depinde însă şi de orientarea şi înclinarea pantei; de exemplu, pantele orientate spre sud şi cu înclinare mai mare primesc razele soarelui sub un unghi apropiat de 90°. Ca urmare, pe aceste pante se vor forma cruste mai groase.

Crusta formată prin acţiunea soarelui (În special cea de scurtă durată) în lunile ianuarie şi februarie nu este rezistentă, fiind una dintre cele mai nepotrivite forme de zăpadă pentru schiori.

Crustele formate prin îngheţarea unei zăpezi atinse de moină sau în urma ploii sînt rezistente şi ajung cîteodată la grosimi egale cu cele ale întregului strat. Astfel deosebim:

— crusta marmorată, foarte periculoasă pentru schiat, care este foarte groasă, tare, alunecoasă; schiurile nu lasă nici o urmă, dar nici nu prind la frînare. Deseori, pe o astfel de crustă se folosesc colţarii şi chiar se sapă trepte cu pioletul;— crusta cu pojghiţă constituie una din cele mai bune zăpezi pentru schiat. Zăpada este solid fixată, nu mai produce avalanşe, iar alunecarea în coborîrile directe este foarte bună.

Zăpada grunţuroasă se formează datorită acţiunii puternice a soarelui de primăvară, care preface zăpada crustată de vînt sau de soare şi ger într-o masă omogenă, compusă din mici cristale granulate.

Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui suprafaţa acestei zăpezi prezintă aspectul crustei marmorate, cu deosebire că suprafaţa ei nu este aşa de gheţoasă, ci mult mai aderentă, din cauza grunjilor pe care muchiile schiurilor îi rad la virajuri. La prînz suprafaţa ei se înmoaie şi schiurile croiesc astfel o urmă uşoară; alunecarea este uniformă şi sigură.

Mersul cu rachetele pentru zăpadă este indicat atunci cînd zăpada este înmuiată de soare; dacă zăpada este întărită, în special noaptea şi dimineaţa, cel mai bun mijloc de deplasare îl constituie colţarii.

2. Avalanşele de zăpadă

Avalanşele sînt mase mari de zăpadă care se desprind şi alunecă de pe pantele munţilor cu o mare viteză, ce creşte continuu.

Numeroase date scot în evidenţă pericolul avalanşelor. Un singur exemplu este edificator: în zilele de 12 şi 13 decembrie 1916 avalanşele din munţii Alpi (frontul austro-italian) au făcut aproximativ 10 000 de victime.

În masivii înalţi ai Carpaţilor româneşti prima zăpadă cade, de obicei, cel mai tîrziu în luna noiembrie, cînd, dacă nu suflă vîntul, ea se aşază uniform, acoperind treptat toate denivelările. Din acel moment producerea avalanşelor este posibilă.

Pericolul declanşării unei mase de zăpadă şi alunecarea ei pe pantă în jos depind de mai mulţi factori, dintre care unii, ca topografia terenului, natura suprafeţei pe care se sprijină stratul mobil de zăpadă, înclinarea pantei, consistenţa zăpezii, condiţiile meteorologice, greutatea specifică a zăpezii, se pot studia teoretic şi se pot cunoaşte mai dinainte. Totuşi, trebuie reţinut că de un mare ajutor în stabilirea pericolului declanşării este acel simţ practic, izvorît din experienţă.

Formarea avalanşelor depinde de: înclinarea şi profilul pantei; netezimea suprafeţei pantei; consistenţa zăpezii şi valoarea legăturii stratului cu baza sa; starea vremii; anotimpul; timpul zilei.

Înclinarea şi profilul pantei. Orice pantă acoperită cu zăpadă, cu înclinarea mai mare de 25° trebuie trecută cu grijă, întrucît oferă posibilitatea declanşării unei avalanşe. Cu cît înclinarea este mai mare, cu atît posibilitatea alunecării stratului creşte.

Fig. 78. Pante: a — nepericuloasă; b — periculoasă; c — foarte periculoasă; d şi e — extrem de periculoasă.Pe pante sub 25° este greu să se declanşeze o avalanşă; totuşi, dacă o avalanşă s-a desprins de pe o pantă

repedr superioară, nimic nu o împiedică să curgă peste pante chiar mai mici de 25° şi chiar împădurite. Trebuie reţinut că stabilitatea zăpezii nu depinde numai de înclinarea existentă la jumătatea pantei, ci şi de înclinarea în punctele superioare şi inferioare ale acesteia. Astfel, o pantă repede, a cărei înclinare scade progresiv, formînd un fel de concavitate (fig. 78 a), oferă cu mult mai multă siguranţă decît o pantă de aceeaşi înclinare, dar care se termină brusc (zăpada nu se mai sprijină pe cea existentă în concavitate, ci, dimpotrivă, exercită o tracţiune asupra celei de pe pantă — fig. 78 b, c).

Panta cu perete stîncos este şi ea foarte periculoasă, întrucît zăpada alunecă cu uşurinţă (fig. 78 d).Felul cum se termină panta are o influenţă hotărîtoare şi asupra şanselor de salvare dintr-o avalanşa: dacă

panta se termină lent, pînă ajunge aproape plană, avalanşa se risipeşte lateral, din ce în ce mai mult, salvarea fiind mai uşoară; cînd se termină într-o vale strîmtă şansele de salvare sînt minime (fig. 79 e).

După ninsori abundente, cînd stratul de zăpadă este mai gros, pantele cu suprafaţă rotunjită şi proeminentă (convexă) devin extrem de periculoase. În masivul Bucegi întîlnim pante periculoase (convexe) în mai multe puncte: Valea Mălăieşti, căldarea superioară; ambii versanţi şi căldarea superioară a Văii Ţigăneşti; porţiunea superioară a Văii Gaura; Valea Cerbului, versantul de sub cerdac; Valea Tîrlelor, porţiunea din amonte de drumul de vară spre Vîrful cu Dor; iar în masivul Făgăraş: coborîrea în căldarea lacului Avrig; traversarea pe versantul sudic al Crestei Sărăţii, pînă în căldarea Berbecilor; urcarea din aceasta către vîrful Negoiu; coborîrea în căldarea Fundul Capra; trecerea de la vîrful Corabia la vîrful Viştea Mare şi altele.

Netezimea suprafeţei pantei poate favoriza sau poate opri alunecarea stratului de zăpadă. Cu cît această suprafaţă este mai uniformă şi mai netedă, cu atît ea oferă mai puţin reazem zăpezii. Pantele de iarbă, cele netede fără iarbă, pantele de piatră netede sau cele ale căror neregularităţi au fost umplute anterior cu un alt strat de zăpadă oferă un mediu foarte bun de alunecare pentru masele de deasupra. Pe de altă parte, orice neregularitate depusă pe suprafaţa pantei sporeşte aderenţa stratului. Astfel, blocurile de piatră, copacii, tufişurile, jnepenii, şanţurile, terasele etc. pot face dintr-o pantă cu înclinare periculoasă o pantă sigură. Pantele împădurite (mai puţin culoarele) oferă o siguranţă aproape completă.

Pantele abrupte acoperite cu iarbă înaltă şi necosită sau nepăscută formează, prin îndoirea păioaselor către vale, un covor alunecos, peste care zăpada porneşte cu uşurinţă, fiind un pericol permanent (pantele din circurile Văii Albe din Bucegi). O situaţie asemănătoare o prezintă: luminişurile prelungi din pădurile de jnepeni sau de arini de munte (cele din zona Refugiului Coştila-Bucegi etc.), precum şi stîncile netede sau cu asperităţi rotunjite (porţiunea dintre vîrful Corabia-vîrful Viştea Mare-Făgăraş, firul final al Văii Ţapului-Bucegi etc.) său stîncile care se suprapun ca olanele (peretele Grdhotişul-Bucegi).

Consistenţa zăpezii şi valoarea legăturii stratului cu baza sa au un rol hotărîtor în declanşarea avalanşei. Zăpada moale, prăfuită, udă, precum şi cea grunţuroasă, cînd se găsesc în topire, au fie o coeziune slabă, fie un contact slab cu suportul lor. Zăpada întărită (udă, apoi îngheţată sau crustată prin topire şi reîngheţare) are un contact mai strîns cu suportul şi în consecinţă va aluneca mai greu. Aderenţa între straturi depinde de temperatura la care a căzut zăpada pe sol. Un strat depus la temperatura de zero grade aderă mai bine la stratul vechi decît unul căzut la o temperatură mai scăzută. În acest din urmă caz vechile şi noile cristale de zăpadă îşi menţin forma şi se desprind între ele la prima ocazie, stratul inferior servind drept suprafaţă de alunecare. Dacă ploua pe zăpada grunţuroasă tare sau, chiar fără ploaie, dacă se depune zăpadă moale pe o temperatură mai ridicată, chiar pe un sol fără zăpadă, în urma gerului, prin îngheţ, se formează un strat nou de zăpadă, care se leagă strîns de suportul său, iar pericolul alunecării este foarte limitat.

Cînd ninge însă (zăpadă moale) pe o temperatură ridicată (care se menţine aşa şi după ninsoare) sau cînd peste o ninsoare proaspătă vine moină, zăpada se îngreunează, iar suportul umezit devine alunecos. În aceste cazuri, cu cît panta este mai mare şi cu cît densitatea (greutatea specifică) a zăpezii creşte, cu atît pericolul avalanşelor devine mai iminent.

Dacă ninge mărunt sau în cristale mici pe ger (zăpadă prăfuită), pe un sol îngheţat, pe stîncă sau pe un strat mai vechi îngheţat sau crustat, coeficientul de frecare este foarte diminuat, iar aderenţa stratului nins este minimă. Stratul nou astfel format alunecă foarte uşor, provocînd avalanşe deosebit de periculoase.

Un alt factor important în desprinderea avalanşelor este grosimea stratului de zăpada. Cu cît grosimea creşte, cu atît creşte şi pericolul. Un strat de cîţiva centimetri nu alunecă său chiar dacă alunecă mi are nici o urmare importantă, mai ales dacă panta este lină. Asemenea alunecări sînt destul de frecvente în timpul unei ninsori pe viscol sau imediat după o ninsoare uşoară, pe ger, peste o crustă tare.

Zăpada cartonată de vînt, mai ales la schimbările de pantă, pierde contactul cu stratul de bază şi formează sub ea un gol; acesta se măreşte cu timpul, fie prin reaşezarea stratului inferior, fie în cursul topirii zăpezilor, prin udarea şi încălzirea aceluiaşi strat. Cartonul rămîne rigid deasupra acestui gol, ca o scîndură sau ca un scut, rupîndu-se foarte uşor sub influenţe exterioare şi dînd naştere la avalanşe numite scînduri de zăpada.

Starea vremii decide şi ea declanşarea avalanşelor. Acţiunea soarelui, furtunile, viscolele, ninsorile, ploile, moina, fac ca pericolul avalanşelor să crească.

Dacă după îndelungi ninsori temperatura scăzuta se menţine, pericolul avalanşelor se prelungeşte foarte mult timp.

Nu totdeauna pantele expuse soarelui sînt mai periculoase decît cele dan umbră. Influenţa soarelui nu poate fi determinantă; datorită unui impuls exterior se poate declanşa avalanşa chiar şi pe versanţii nordici. În lunile noiembrie şi decembrie, cînd ninge foarte timpuriu şi zăpada se depune într-un strat gros, pericolul de declanşare a avalanşelor creşte. Acest pericol scade apoi în lunile geroase — ianuarie, februarie — şi creşte din nou, de regulă, în lunile martie şi aprilie, datorită zăpezilor depuse la temperatura de peste zero grade, care se prind bine pe înălţimi, îngroşînd mult stratul existent.

Luna mai şi, uneori, jumătatea lunii Iunie constituie pe rioada de topire a zăpezilor, acest interval fiind caracterizat prin frecvente avalanşe, cauzate de încălzirea pămîntului şi de înmuierea zăpezii.

Timpul zilei. Avalanşele se desprind mai greu în orele-reci de dimineaţă şi de seara şi mai uşor în orele mai calde ale zilei, cînd zăpada se îngreunează, iar densitatea diferitelor straturi se diferenţiază.

O scădere bruscă a temperaturii, după ce soarele a început mai întîi să încălzească, favorizează declanşarea avalanşelor.

Diferite feluri de avalanşe şi cauzele lor. Din multiplele cauze subiective care determină declanşarea avalanşelor cele mai frecvente sînt: încălzirea, ploaia, vîntul cald sau moina. Acestea dereglează echilibrul maselor de zăpadă aflate în suspensie pe panta, măresc greutatea lor specifică şi provoacă schimbări în densitate ce ajung de la l la 7, coeficient care favorizează declanşarea avalanşelor. De asemenea, echilibrul poate fi stricat şi de influenţe exterioare, cum ar fi bolovanii desprinşi de pe faţa muntelui, împuşcăturile, exploziile, tăierea bazei de susţinere a zăpezii prin traversarea cu schiurile, trecerea unui ciopor de capre negre etc.

Avalanşele se pot clasifica astfel: din punctul de vedere al vechimii stratului de zăpadă (avalanşe de zăpadă veche, avalanşe de zăpadă proaspătă); după aspectul şi consistenţa zăpezii (avalanşe de zăpadă prăfuită, avalanşe de zăpadă cu vînt sau scînduri, de zăpadă cu crustă, de zăpadă moale, de zăpada, măzăriche sau curgătoare, de zăpadă udă sau grea) după felul desprinderii şi alunecării (avalanşe superficiale sau de fund).

Avalanşele sînt constituite, de regulă, dintr-un singur fel de zăpadă, dar ele pot antrena şi straturi de altă consistenţa.

Avalanşele de zăpadă prăfuită. Sînt numite astfel din cauza pulberii de zăpadă care persistă în aer. Alături de zăpadă, ele conţin o mare cantitate de aer, care se simte chiar după ce s-a oprit alunecarea.

Declanşarea se produce îndată ce condiţiile de nestabilitate sînt îndeplinite. Este suficientă cea mai mică presiune externă: bolovani căzuţi sau aruncaţi, presiunea unei împuşcaturi sau explozia unei grenade, săritura unei capre sau o căzătura. Desprinderea zăpezii este fulgerătoare, însoţită de o bufnitură surdă, avalanşa curge învăluită într-un nor de fulgi de zăpadă, ridicaţi de curentul alunecării. De obicei acest tip de avalanşe porneşte de pe pantele cu înclinare de peste 35°, după ninsori mari, pe timp cu temperaturi scăzute sau cînd frigul urmează imediat după o ninsoare moale. Declanşate la orice oră, ziua sau noaptea, ele au o putere de distrugere mare. După ninsori abundente pericolul poate dura 2-3 zile, după care zăpezile care nu s-au desprins se tasează, fixîndu-se pe sol.

Avalanşele de zăpadă moale sînt provocate de topirea superficială a zăpezii prăfuite — din cauza soarelui sau a moinei — şi de greutatea unui strat gros de zăpadă proaspătă depusă la o temperatură de peste zero grade. Avalanşele de zăpadă moale sînt cele mai frecvente în Carpaţii noştri. Ele se desprind de la sine, făcînd un zgomot asemănător loviturii de tun. În zilele însorite ale lunilor martie şi aprilie, la cabana Bîlea-Lac, pe vîrful Paltinului sau pe vîrful Capra pot fi văzute zeci de asemenea avalanşe. După cîteva zile calde pantele acoperite cu zăpadă moale devin sigure, datorită topirii superficiale a zăpezii peste zi şi îngheţului peste noapte. Pe pantele nordice zăpada se tasează şi devine stabilă abia după 4-5 zile.

Moina face extrem de periculoase toate pantele mari şi mijlocii. Fenomenul de umezire şi alunecare a straturilor de zăpadă moale şi a suportului lor este asemănător cu acela care se produce cu zăpadă aflată pe acoperişurile caselor.

Avalanşele de zăpadă udă pot fi superficiale, cînd alunecă pe o crustă veche, şi de fund, atunci cînd zăpada udă alunecă direct pe solul umezit, ducînd cu ea bolovani, copaci şi tot ce găseşte în cale. Aspectul lor este curgător. În timpul deplasării urmează adînciturile cele mai înclinate ale pantei. Aceste avalanşe sînt provocate de mărirea

considerabilă a greutăţii zăpezii — prin topire — şi de umezeala excesivă a suportului, care, astfel, devine foarte alunecos. Sînt avalanşe caracteristice primăverii, dar ele se produc şi iarna.

Cînd dezgheţul primăvăratic începe după geruri care au prelungit iarna pînă către sfîrşitul lunii martie, asemenea avalanşe sînt de aşteptat şi în zona pădurilor, în luminişurile cu pante repezi din interiorul acestora ori în viroage sau văi de torent.

Avalanşele de zăpada cartonată sau de vînt se formează în timpul iernii (decembrie-februarie), după viscole, şi mai puţin primăvara. Pulberea de zăpadă transportată de vînt peste creste şi îngrămădită în locuri adăpostite nu aderă la stratul inferior, făcînd punctele de trecere periculoase (punctul de la cascada Valea lui Carp-Bucegi). Această zăpadă are o culoare gălbuie, fiind amestecată cu particule de nisip şi pămînt. Ea crapă la prima călcare, cu zgomot caracteristic. Prin rupere formează plăci de diferite dimensiuni, ceea ce a determinat şi denumirea de zăpadă-scîndură.

Pantele acoperite cu zăpadă de vînt pot fi degajate iniţial prin mici sărituri făcute pe loc. În acest caz se vor lua măsuri de asigurare, avînd grijă ca avalanşa să nu treacă prin punctul unde ne aflăm.

Avalanşele de zăpadă cartonată sau de vînt se formează în lunile cele mai friguroase ale iernii (decembrie-februarie); ele nu mai au loc dacă soarele înmoaie şi contopeşte zăpadă cartonată cu stratul inferior.

3. Traversarea pantelor expuse avalanşelor

Cînd pericolul de avalanşă este iminent, cel mai indicat este să se evite orice pantă periculoasă sau, dacă situată tactică permite, să nu se părăsească locurile sigure.

Pantele periculoase nu vor fi traversate decît dacă este absolut necesar: cînd situaţia tactică o cere sau cînd se întreprinde o acţiune de salvare.

Înainte de a se angaja într-o regiune periculoasă sau suspectă se iau toate măsurile necesare:Se determină cu exactitate itinerarul de urmat, avînd în vedere următoarele:

— se urcă şi se coboară pe linia de cea mai mare panta, folosindu-se punctele naturale de sprijin (stîncile, copacii, terasele etc.);— Se analizează posibilitatea de declanşare a avalanşei în mod artificial (cu ajutorul explozivului, minelor de aruncător sau călcînd zăpada în zona probabilă de rupere, cu toată prudenţa necesară şi luînd toate măsurile de siguranţă).— Se stabileşte care va fi modul de acţiune în caz de avalanşă.— Se precizează dispozitivul (în coada coloanei este indicat să se dispună echipa de salvare, cu materialele respective, medicul).— Se organizează un post de observare şi de alarmare.— Se desfăşoară sforile de avalanşă.— Se introduce capişonul de lînă pe cap (nasul, gura şi urechile trebuie să fie astupate). Eventual se desfac legăturile la schiuri, iar beţele se ţin fără a se trece curelele prin mînă.— Se aleg distanţele şi intervalele astfel, încît să nu fie expus pericolului decît un singur militar.— Cînd pericolul este apreciat ca foarte mare, este indicat să se scoată schiurile şi să se urce (sau coboare) pe linia de cea mai mare pantă cu rachetele pentru zăpadă. Acest lucru este mult mai avantajos, întrucît:— pasul nu dislocă stratul de zăpadă în două, ca schiul;— chiar dacă a pornit avalanşa, fără schiuri se poate lupta în condiţii mult mai bune pentru menţinerea la suprafaţă decît cu schiurile (care trag la fund).— Pe o pantă ameninţată de avalanşă echipa nu se leagă niciodată în frînghie; o astfel de echipă prinsă de avalanşă nu mai are nici o şansă de a se menţine la suprafaţa, căci frînghia îi trage pe toţi la fund, în vîrtejul zăpezii.— Trebuie să se evite cu desăvîrşire ocolirile în viteză şi căzăturile, chiar pe pantele mai uşoare. La coborîre distanţele trebuie să fie mai mari decît la urcarea aceleiaşi pante; militarii nu trebuie să se întreacă unii pe alţii ci trebuie să se respecte strict distanţele.— Orice pantă periculoasă trebuie să fie traversată cît mai pe sus posibil.— O pantă dominată de stînci este indicat să fie traversată imediat pe sub piciorul stîncilor, unde rămîne, de regulă, o mică pîrtie între perete şi stratul de zăpadă.— Este absurdă credinţa unui schior că ar putea să scape dintr-o avalanşă printr-o coborîre directă cu viteză superioară aceleia a avalanşei. Dacă avalanşa l-a prins de la începutul ei, este bine să-şi scoată schiurile; dacă l-a surprins cînd este în plină rostogolire, atunci şansele de salvare sînt mici.

Trebuie reţinut ca este necesară cea mai strictă disciplină a marşului: distanţele şi intervalele să fie riguros păstrate; fiecare militar să fie atent la ordinele comandantului său şi să le transmită repede; să observe terenul şi să anunţe imediat pe comandant cînd observă ceva deosebit; să nu iasă nimeni, sub nici un motiv, din pîrtie pentru a trece mai sus sau mai jos; (haltele să se facă numai în puncte absolut sigure.

4. Cum trebuie să se acţioneze pentru salvarea din avalanşă

Conduita celor prinşi de avalanşă. Oricare ar fi consistenţa zăpezii sau condiţiile de declanşare, imediat după producerea unei avalanşe stratul de zăpadă alunecă un timp cu o viteza mai mică, apoi din ce în ce mai mare; în acest timp cel surprins se poate menţine uşor la suprafaţă; el trebuie să-şi desfacă sau să-şi taie legăturile de la

schiuri sau de la rachetele pentru zăpadă. Din cauza frecării stratului de deasupra cu baza sa, mişcarea de alunecare a zăpezii se transformă într-o mişcare de rostogolire, ceea ce face ca militarul să-şi piardă echilibrul şi să fie tras către interior. Acum trebuie să intervină sîngele rece şi priceperea: prin mişcări energice de înot trebuie luptat pentru a se menţine la suprafaţă sau pentru a ieşi către marginea torentului.

Dacă avalanşa este formată din zăpadă prăfuită, apare pericolul de asfixiere; în acest caz este necesar să se acopere nasul şi gura cu un fular sau cu o batistă. În momentul în care avalanşa se va opri militarul trebuie să se elibereze prin îndoirea braţelor deasupra capului.

Activitatea celor care nu au fost surprinşi de avalanşă.În situaţia cînd o avalanşă a surprins numai unul sau doi militari, iar ceilalţi militari din echipă (grupă) sau

subunitate au reuşit să iasă în afara zonei periculoase, trebuie să se procedeze astfel:— să se marcheze locul (cît mai precis) unde a fost văzut pentru ultima dată militarul surprins de avalanşă (eventual, locul de intrare în avalanşă);— să se înceapă imediat lucrul pentru salvare. Astfel:— se va numi un observator care să avertizeze operativ echipa de salvare în cazul în care s-ar produce noi avalanşe;— se începe cercetarea pornindu-se de la punctul de dispariţie şi urmîndu-se o linie dreaptă pînă la capătul avalanşei; o atenţie deosebită se acordă teraselor, obstacolelor, marginilor conului de acumulare a avalanşei. Cele mai probabile locuri unde poate fi găsit accidentatul sînt dispuse pe direcţia avalanşei, sub punctul de dispariţie; dacă sînt mai mulţi militari accidentaţi, de regulă vor fi găsiţi în aceeaşi formaţie ca în momentul dispariţiei; denivelările de teren pot modifica distanţele şi intervalele iniţiale;— se continuă cercetările pe părţile laterale ale acestei linii;— se extind cercetările asupra altor puncte ale conului de acumulare, eventual asupra zonei de rupere;— se cercetează cu atenţie suprafaţa zăpezii în raionul unde s-a produs avalanşa, pentru a se descoperi efecte militare, sfori de avalanşe, beţe de schiuri, rachete de zăpadă, raniţe etc. Din cînd în cînd se ascultă cu atenţie. Se marchează locurile unde se descoperă indicii şi apoi se începe imediat sondajul acestora cu ajutorul beţelor de la schiuri (după ce s-au scos rondelele) sau chiar al schiurilor, dacă nu se dispune de sonde speciale;— se trimite un agent pe schiuri, pentru a raporta şi a cere ajutoarele necesare. Acesta este indicat să se deplaseze pînă la cel mai apropiat post telefonic şi să raporteze; data, ora şi locul accidentului; numărul celor dispăruţi; ce materiale de salvare se găsesc la faţa locului; ce rezultate s-au obţinut pînă în momentul raportării. Militarii care au rămas la locul accidentului continuă lucrul.

Sondarea se face cu mijloacele aflate la îndemînă, în mod organizat, nu la întîmplare: la început se executa un sondaj mai sumar (fig. 79 a), iar dacă nu s-au obţinut rezultatele dorite se trece la un sondaj minuţios (fig. 79 b); dacă nici acest sondaj nu a fost eficient, se pot executa tranşee în zăpadă.

Fig. 79. Sondajul zăpezii în raionul unde s-a produs avalanşa: a — sumar; b — minuţios,Lucrările de salvare trebuie întreprinse energic şi continuate cu tenacitate, fără a se renunţa pe motiv că cei

dispăruţi nu pot fi găsiţi. Trebuie reţinut că militarul prins de avalanşă, dacă nu a suferit o rană gravă sau contuziuni periculoase, poate trăi sub zăpadă un timp care poate varia de la 15 minute pînă la cîteva ore.

Primul ajutor trebuie acordat astfel:— se eliberează complet capul accidentatului;— se curată gura şi nasul de zăpadă şi apă;— se eliberează întregul corp de zăpadă, şi se transportă accidentatul într-un loc sigur.

Dacă accidentatul nu şi-a pierdut cunoştinţa:— se protejează împotriva frigului cu ajutorul echipamentului uscat, al păturilor şi băuturilor calde;— se examinează şi i se acordă primul ajutor în caz de rănire;— se evacuează urgent, ţinîndu-l tot timpul sub supraveghere; accidentatul se întinde pe o parte sau pe burtă, pentru a-l apăra împotriva pericolului de sufocare prin vo-mitare (în cazul cînd vomită trebuie întors imediat pe burtă).

Dacă accidentatul şi-a pierdut cunoştinţa, dar mai respira se procedează aşa cum s-a arătat mai sus, fără a i se mai administra însă băuturi.

Dacă accidentatul nu mai dă semn de viaţă (oprirea respiraţiei, a pulsului):— se eliberează căile respiratorii de zăpadă, apă şi de resturile rămase după vomitare;— se efectuează respiraţia artificială, aplicînd procedeul „gură la gură" şi „gură la nas";— se masează pieptul în dreptul inimii;— se iau măsuri de protejare a corpului împotriva frigului;— se continuă respiraţia artificială pînă în momentul în care accidentatul şi-a revenit, pînă cînd soseşte un medic, care indică un alt tratament, sau pînă dînd apar semnele sigure ale morţii (rigiditatea cadaverică);— accidentatul care nu poate respira singur nu se transportă decît dacă i s-a asigurat respiraţia artificială.

Capitolul al III. Tehnica alpinismului de iarna

Această tehnică cuprinde ascensiunile pe zăpadă, pe gheaţa şi pe stîncă. După cum se ştie zonele acoperite cu zăpada pot fi parcurse cu schiurile, cu rachetele pentru zăpadă sau cu piciorul, în funcţie de relieful terenului şi felul zăpezii. Ascensiunea pe gheaţă poate să fie executată cu ajutorul colţarilor şi al pioletului. Urcarea pe stîncă iarna impune şi cunoaşterea tehnicii alpinismului de vară.

Un strat de zăpada, de 2-3 cm grosime nu influenţează de obicei viteza de marş, în schimb sporeşte oboseala prin nesiguranţa pasului, datorită prinderii zăpezii pe talpă şi mai ales pe tocuri. Dacă pămîntul de sub zăpadă este îngheţat. oboseala creşte, iar viteza de marş scade şi mai mult, chiar în teren şes.

Pe un strat de zăpada afînată de 10-15 cm mersul continuu este foarte obositor, iar viteza de marş scade sub 3/4 din cea normală (cea realizată pe acelaşi teren neacoperit cu zăpadă); se impune ca militarii să fie rulaţi la deschiderea pîrtiei.

Marşurile în teren muntos pe un strat de zăpadă de 20-25 cm pun piedici serioase; oboseala şi extenuarea se resimt repede, militarii din capul coloanei trebuie schimbaţi după fiecare 500-1 000 m cu diferenţa de nivel de 50-100 m.

În prezenţa unor straturi de zăpadă cu grosimea de peste 30 cm zăpada opune atîta rezistenţă, încît nu mai este recomandabil să se meargă fără schiuri. La deplasările fără schiuri este necesar ca în faţa coloanei să se bată pîrtii cu ajutorul rachetelor pentru zăpadă.

1. Deplasarea pe zăpadă cu schiurile

Deplasarea militarilor pe schiuri este avantajoasă din următoarele puncte de vedere: viteza de marş este considerabil ridicată; există independenţă faţă de drumuri şi poteci; eforturile fizice sînt relativ mai puţin intense.

Capul de coardă trebuie să ştie să taie drumul cel mai odihnitor, ţinînd seama numai de situaţia tactică şi de evitarea pericolelor, orientîndu-se după itinerarul tras pe hartă, dar cu amendamentele ce se impun, dată fiind situaţia concretă (terenul, zăpada etc.).

Este foarte greu să desprinzi de pe hartă în ce grad pantele sînt viabile pentru schiuri, să determini cu precizie locurile periculoase de pe itinerarul ales sau impus. Acestea nu se pot obţine decît printr-o practică îndelungată. Militarii trebuie să aibă formate deprinderi temeinice în ceea ce priveşte orientarea după hartă, întrucît iarna drumurile nu se văd, potecile se astupă, indiciile de planimetrie rămîn sub zăpadă. Ştiind să se orienteze, militarul se poate deplasa după linia trasată pe hartă la plecare, pe care o poate urma cu precizie pe zăpadă, ondulînd-o după neregularităţile terenului.

Adevărata artă a schiorului alpinist o constituie tăierea serpentinei. Orice schior învaţă să urce în serpentină, dar nu orice schior ştie să facă serpentina care să nu-i răpească eforturi de prisos. Mai mult, atunci cînd se determină panta serpentinei, trebuie să se ţină seama şi de efortul depus de militarii care urmează pe cei care deschid pîrtia (să nu alunece pe pantă în jos, să nu facă eforturi prea mari cu mîinile, cunoscut fiind că cel care face serpentina nu alunecă, zăpada fiind nebătută). Pîrtia trebuie să se „lipească" de formele de teren, să le „înfăşoare ca un şarpe" cu serpentine, care nu este neapărat necesar să fie simetrice.

La schimbările de direcţie ale serpentinei trebuie evitate întoarcerile în zigzag, mai ales cînd pe itinerarul respectiv se deplasează o subunitate mai mare (de la pluton în sus) Acestea consumă inutil energie şi timp (fiecare schior aşteaptă pe loc ca cel din faţă să execute întoarcerea, fapt care produce înghesuială spre coada coloanei şi, în acelaşi timp, măreşte distanţele între militarii din faţă).

Serpentinele ascuţite se taie numai pe porţiuni mari, pe pante repezi, la traversarea viroagelor adînci, cînd acestea nu se pot ocoli pe la capăt, la punctele obligate de trecere, combinînd mersul înainte cu mersul înapoi (fără întoarceri). Schimbările de direcţii se fac prin paşi succesivi, iar pentru a preîntîmpina alunecarea înapoi sau un lucru prea intens al braţelor cu beţele se folosesc antiderapantele.

Pe zăpada întărită (cartonată sau prăfuită) în care schiul nu se scufundă decît 2-3 cm se foloseşte mersul oblic în trepte (mersul numai în trepte nu este recomandabil, fiind prea obositor).

Trecerea crestelor se face prin depresiunile şeilor. În pădure se merge de regulă pe drumurile său potecile existente, evitîndu-se astfel trunchiurile de copaci răsturnate, crengile, lăstărişul etc., care, pe lîngă faptul că sînt greu de trecut, pot produce şi accidente.

Itinerarul de coborîre se alege în funcţie de următorii factori: situaţia tactică, siguranţa coborîrii (înlăturarea pericolelor), consistenţa zăpezii şi tehnica schiorului.

Tehnica coborîrii trebuie să fie temeinic stăpînită. În plus se impune o disciplină ferma din partea tuturor militarilor, întrucît, datorită vitezei mari de deplasare, militarii se ajuns unii pe alţii, se întrec, se împrăştîe, se pot accidenta, într-un cuvînt, nu se mai poate exercita comanda. De aceea instructorii trebuie să imprime de la început o disciplină fermă a pîrtiei.

Coborîrea directă se foloseşte de către militarii izolaţi (echipe de 3-4 schiori) pe pantele care permit aceste coborîri, cu distanţele suficient de mari pentru a nu se ajung unul pe altul.

O subunitate de schiori trebuie să folosească coborîrea directă numai pe pantele mai uşoare, cu distanţe mărite între militari; înainte de depăşire se face atent cel din faţă, pentru ca să iasă din pîrtie, făcînd cîţiva paşi laterali (în dreapta sau în stînga); imediat după depăşire se revine în pîrtie.

Căzăturile inerente în cadrul subunităţii nu trebuie să ducă la accidente: fiecare militar să fie instruit ca

imediat după căzătura să iasă din pîrtie prin rostogolire. Ridicarea din căzătură se face numai în afara pîrtiei; trebuie reţinut că pericolul căzăturii nu constă în căzătura însăşi, ci în aceea că militarul următor, venind în viteză, îl poate lovi grav.

În general coborîrile se fac pe aceeaşi pîrtie, cu distanţe mărite, în serpentine uşoare, pentru a fi accesibile tuturor militarilor. Comandanţii de subunităţi deschid pîrtia în raport cu posibilităţile fiecărui militar. Foarte necesare sînt mişcările de ocolire. Cele mai uzuale ocoliri sînt: cristiana răsucită pentru zăpezile tari, plugul pentru pante nu prea mari şi pe zăpadă normală, combinaţia între plug şi cristiane pentru zăpezi prăfuite şi teren variat, ocoliri prin paşi succesivi, telemarkul sau cristiana trasă pentru zăpezile adînci. De asemenea, folosirea beţelor pentru frînări şi pentru unele ocoliri este deosebit de importantă.

În afară de tehnica urcuşului, coborîrii şi mersul în teren plan (în trei şi patru timpi), militarii trebuie să înveţe în cadrul subunităţilor trecerea de la formaţiile de marş la cele de luptă şi invers, poziţiile de tragere de pe schiuri, de jos în sus, de sus în jos şi de-a lungul pantelor, salturile cu schiurile, mersul tîrîş, ieşirea la creastă, trecerea peste diferite obstacole etc.

Exerciţiile de urcuş şi mai ales de coborîş noaptea sînt de mare importanţă, deoarece zilele scurte de iarnă impun ducerea luptei pe schiuri şi pe întuneric.

În întuneric, de regulă, se exagerează în aşa fel mişcarea, încît Coborîrile simple par a fi făcute în viteze enorme (se rămîne cu impresia, chiar după ce s-au oprit schiurile, că tot se alunecă pe pantă în jos); de aceea, pe întuneric cele mai frecvente căzături sînt cele către înainte. Pe ceaţă aceasta impresie este mai accentuată, mai ales pe înserat, întrucît din masa uniformă a cetii şi zăpezii nu se pot desprinde nici un reper, nici o siluetă după care să se aprecieze viteza coborîrii, mărimea pantei şi durata mişcării. Cele mai grele condiţii sînt pe negură deasă, la căderea serii, pe zăpadă crustată slab.

În nopţile senine coborîrile pe terenuri cunoscute se pot executa fără pericol.În nopţile întunecoase singurul mijloc de a uşura mersul îl constituie iluminarea terenului cu ajutorul

lanternelor (dacă situaţia tactică permite acest lucru).De regulă, pe timp de noapte mersul trebuie să fie încontinuu frînat: schiul-frînă va servi şi pentru a tatona

forma terenului, pentru a opri mişcarea în cel mai scurt timp posibil şi pe minimum de spaţiu. Derapajul lateral, tatonîndu-se cu schiul dinspre vale şi sprijinindu-se cu băţul dinspre pantă, este indicat pe pante mai pronunţate şi pe zăpezi crustate ori cartonate.

În coborîşurile executate pe timp de noapte, în teren necunoscut şi pe pante mari, este bine să se numească un cercetaş al zăpezii. Acesta se deplasează la 20-30 m în capul subunităţii, legat în frînghie cu un alt schior sau asigurat cu ajutorul pioletului. Cînd frînghia s-a întins sau cînd a întîlnit un obstacol, cercetaşul se opreşte şi aşteaptă pînă cînd toată subunitatea coboară pe urmele sale pînă la locul respectiv, după care porneşte mai departe. Mersul pe schi în echipă de frînghie este foarte obositor, deoarece militarii trebuie să fie schimbaţi mai des.

Acest procedeu de deplasare se foloseşte pe gheţari, unde crevasele ameninţă la fiecare pas să se deschidă sub podurile de zăpadă ce le maschează. În munţii noştri poduri de zăpadă nu se formează decît peste viroagele adînci şi strîmte ale unor torenţi sau peste unele crăpături înguste dintre stînci. Primele sînt uşor de recunoscut şi de evitat, iar pe stînci nu ne putem deplasa cu schiurile.

La deplasarea prin pădure sînt mai indicate schiurile scurte, cu care se poate pătrunde mai uşor prin lăstăriş, ocolirile se pot face mai în loc, iar frînarea este mai puţin obositoare. În pădure frînarea obişnuită şi plugul sînt cele nui utilizate. Se merge încet şi în serpentine uşoare.

În pădurile de brad bătrîne şi curăţate de trunchiurile căzute, mersul este în general uşor şi plăcut. O grijă deosebită trebuie să o constituie menţinerea direcţiei de acţiune şi, în acelaşi timp, orientarea.

În pădurile de brad şi fag se întîlnesc locuri greu de trecut, care necesită eforturi mari, în special la coborîre, întrucît mlădiţele de fag sînt ca nişte arcuri, pe sub care şi între care schiurile se încurcă; fagii tineri, nedezvoltaţi din cauza umbrei brazilor, îşi ţes lateral coardele crengilor lor.

În pădurile de fag bătrîne, mai ales pe pante mai pronunţate, rariştea este mai plăcută chiar decît în pădurile de brazi bătrîni; zăpada este mai omogenă în grosime şi de obicei mai puţin afînată decît în pădurile de brad; aceasta se explică prin faptul că printre crengile fagilor soarele pătrunde mai uniform decît printre brazi. Consistenţa zăpezii — pe pantele de sud — este mai omogenă în pădurile de fag comparativ cu cea din cele de brad.

2. Deplasarea cu rachetele pentru zăpadă

Deşi schiul prezintă mari avantaje la deplasarea prin zăpadă, nu trebuie ignorat nici mersul cu rachetele pentru zăpadă, întrucît:

— nu impune o tehnică specială greu de învăţat (cum cere schiul);— sînt ieftine şi uşor de improvizat;— sînt uşoare şi comod de transportat.

Ca dezavantaje se desprind: viteza mică de deplasare comparativ cu cea obţinută pe schiuri; viabilitatea scăzută în raport cu felul zăpezii.

În principiu militarii vor întrebuinţa rachetele pentru zăpadă numai în mod suplimentar la deplasarea pe schiuri. Astfel, cînd schiurile se rup ireparabil, singurul mijloc de continuare a marşului, în special pe zăpadă mare, rămîn rachetele pentru zăpadă. Trebuie reţinut că deplasarea cu rachetele pentru zăpadă constituie un mare avantaj pe zăpada adîncă (pufoasă sau proaspăt căzută). Efortul pentru primii militari este totuşi considerabil atît la urcuş, cît şi la coborîş.

Tehnica mersului cu rachetele pentru zăpadă este foarte simplă. Oricine poate să le folosească, dacă ţine

seama de cîteva particularităţi. În primul rînd trebuie să se dea atenţie modului de legare pe bocanci a rachetelor, în aşa fel încît acestea să nu se desfacă, dar nici să nu jeneze piciorul (legăturile nu se strîng prea tare, întrucît circulaţia sîngelui este împiedicată şi în acest caz degeraturile pot apărea chiar Şi la o temperatură de minus cîteva grade). De asemenea, trebuie să se evite încălecarea rachetelor una peste cealaltă.

Urcuşul cu rachetele pentru zăpadă nu diferă faţă de pasul normal de munte; mersul este totuşi ceva mai lent (din cauza scufundării rachetelor în zăpadă) şi cu o arcuire mai pronunţată a genunchilor (ca să permită trecerea rachetelor una pe lîngă alta fără a se suprapune).

În zăpada adîncă prăfuită rachetele se scufundă mai mult (uneori pînă la genunchi). Pentru ca mersul să nu fie prea obositor nu este necesar să se facă efortul de a se scoate fiecare picior complet din zăpaidă; este de ajuns să se scoată numai puţin racheta din zăpadă cu vîrful înainte şi în sus şi să se păşească.

În zăpada prăfuită cu un substrat rezistent mai vechi mersul este mai uşor, întrucît scufundarea este minimă.

Pe zăpadă slab crustată (care totuşi nu suportă greutatea unui militar), deplasarea pe rachete este mai avantajoasa decît cea cu piciorul; de asemenea, pe zăpada cartonată.

Pe zăpada crustată puternic nu se merge cu rachete, ele nefiind antiderapante; în acest caz se folosesc colţarii.

Zăpezile moi sau ude — mai puţin pretabile schiului --sînt favorabile mersului cu rachetele. Frecvente vor fi cazurile cînd la coborîre va fi preferabil să se meargă cu rachete pentru zăpadă şi nu cu schiuri (în cazul pantelor abrupte sau pe o zăpadă adîncă prăfuită, atinsă prima dată de moină, în care schiurile se scufundă).

În general se poate aprecia că toate zăpezile în care piciorul se scufundă sînt pretabile mersului cu rachetele pentru zăpadă. În practică însă rachetele se folosesc în special la urcuşurile şi coborîşurile grele, pe pantele acoperite cu zăpadă pufoasă, precum şi în caz de forţă majoră.

Mersul cu rachetele pentru zăpadă se aseamănă cu mersul pe trepte. La urcuş, la fiecare pas se caută să se aşeze racheta orizontal, înfigînd întîi vîrful în zăpadă, apoi lăsînd greutatea pe ea. La coborîş se apasă întîi călcîiul în zăpadă, cît mai mult, spre a evita alunecarea.

Rachetele pentru zăpadă se întrebuinţează în mod frecvent pentru deschiderea pîrtiilor în zăpezi mari, pentru coloane de la eşalonul companie în sus care se deplasează pe jos. Astfel, practica a demonstrat că o coloană de valoarea unui batalion trebuie să fie precedată de o companie cu rachete pentru zăpadă, care prin mersul lor pot deschide (bate) în zăpadă o potecă lată de peste 50 cm, suficient de tare pentru a asigura mersul pe jos al restului coloanei batalionului; caii port-samar dispuşi în coada coloanei pot urma apoi fără nici un fel de inconvenient aceeaşi potecă.

Militarii cu rachete din capul coloanei trebuie să se schimbe des, din cauza efortului intens pe care-l depun (normal, la 15-20 de minute). Această rulare se poate face pe grupe constituite; grupa care a fost în cap iese un pas din pîrtie şi aşteaptă apoi să se încoloneze în coada coloanei companiei. Un pluton poate să deschidă o potecă în aproximativ o oră, aşadar rîndul unei grupe din cadrul companiei ar reveni la circa 4 ore.

Pe viscol său la deplasarea peste straturi de zăpadă de peste 50 cm grosime pe pante repezi, grupele nu pot sta în cap mai mult de 5-10 minute.

Poteca deschisă de un pluton în coloană cîte unul este suficientă pentru deplasarea oricărei coloane însoţite de cai port-samar, cu parte din materiale pe săniuţe, dar trebuie ţinută seama că acest pluton nu poate deschide drumul mai mult de două ore fără să nu fie extenuat. De aceea, pe timpul marşului de lungă durată este mai indicat ca la fiecare 3-4 ore poteca să fie deschisă de către o companie dotată cu rachete pentru zăpadă.

3. Procedeele de ascensiune pe zăpadă pe jos (cu picioarele)

De regulă deplasarea pe jos se execută pe distanţe mici şi pe pante care depăşesc 35°; procedeele folosite sînt în funcţie de înclinarea pantelor şi de structura zăpezilor. O clasificare a pantelor valabilă numai pentru instrucţia alpină este următoarea: pante de înclinaţie mică — cele care nu depăşesc 35°; pante de înclinaţie medie — pînă la 45°; pante de înclinaţie mare — cele care depăşesc 45°.

Ţinînd seama de caracteristicile zăpezilor, deplasarea pe jos se face astfel:— Pe zăpadă moale (zăpadă proaspăt căzută, cea înmuiată de soare sau spulberată de vînt, uşor crustată şi neîntărită), urcarea se face cu paşi mai mici sau mai mari, după Profilul pantei (cu cît creşte înclinarea pantei, cu atît paşii sînt mai mici). În acelaşi timp, cu o mînă se înfige pioletul lateral în zăpadă (pe pantele cu înclinaţie mică) sau cu am. bele mîini în faţă (pe pantele mai înclinate) şi se foloseşte ca punct de sprijin.

Echipa se deplasează pe linia de cea mai mare pantă utilizînd urmele făcute de capul de coardă. Pe pantele abrupte se merge în zigzag scurt (2-3 m de o parte şi alta).

Coborîrea şi traversarea se fac, de asemenea, prin paşi de diferite mărimi, în funcţie de înclinarea pantei. Militarii coboară pe rînd, dar nu pe aceeaşi urmă, ci pe direcţii paralele, efectuînd totodată asigurarea între ei, după necesitate. Traversarea se execută totdeauna în uşoară urcare.

— Pe zăpada îndesată (întărită) urcarea se efectueaza făcînd trepte în zăpadă cu rama bocancului. Cu cît panta este mai înclinată, cu atît lovitura cu bocancul trebuie să fie mai puternică.

Pe pantele cu înclinaţie mică militarii urmează linia pantei călcînd cu vîrful picioarelor uşor în afară şi sprijinindu-se în piolet ca într-un baston.

Pe pantele cu înclinaţie medie urcarea se face oblic, călcînd pe marginile laterale ale bocancilor. Pioletul se ţine cu mîna dinspre vale de capătul metalic (cu ciocul orientat înainte), iar cît cealaltă de coadă (aproape de vîrf), în poziţie orizontală, sprijinidu-1 cu vîrful în zăpadă. Greutatea corpului fiind lăsată pe

mîna dinspre pantă, pe vîrful ascuţit, exista posibilitatea unei eventuale alunecări.Pe pantele cu înclinaţie mare se urcă direct pe vîrfurile bocancilor, ţinînd pioletul cu ciocul înfipt

în zăpadă şi cu coada sprijinită pe pantă; în acest fel se formează un pune: de sprijin la înălţimea pieptului (fig. 80).Ancorarea ciocului pioletului în zăpadă tare şi lăsarea corpului pe mînerul pioletului constituie o manevra

primejdioasă şi nu trebuie folosită sub nici un motiv (pioletul astfel fixat are tendinţa de a pendula la cea mai mică mişcare şi de a părăsi punctul sau de sprijin).

Coborîrea pe pantele cu înclinaţie mică şi medie cu zăpadă îndesată se efectuează cu faţa înspre vale, lăsîndu-se greutatea corpului pe tocurile bocancilor. Poziţia pioletului va fi ca aceea descrisă la urcarea pe pantele cu înclinaţie medie, adică pregătit pentru alunecare. Cînd panta are o înclinaţie mare coborîrea se face cu faţa la pantă, ca la urcare.

Fig. 80 Urcarea cu ajutorul pioletului pe pante cu înclinaţie mare.În ceea ce priveşte traversările, ele se fac la fel ca şi pe zăpada moale, adică în uşoară urcare. Astfel, pe

pantele puţin înclinate, se calcă pe marginile laterale ale bocancilor, folosind pentru sprijin pioletul cu mîna dinspre pantă. Cînd se traversează o pantă cu înclinaţie medie se păşeşte cu un picior pe marginea laterală a bocancului, iar cu celălalt pe toc, vîrful fiind orientat spre vale; pioletul se ţine orizontal, cu vîrful sprijinit în zăpadă.

Traversarea pe pante mult înclinate se face călcînd cu un picior pe marginea laterală a bocancului, iar cu celălalt pe vîrful îndreptat spre pantă. Ciocul pioletului va fi înfipt în zăpadă, iar coada sprijinită pe pantă.

— Pe zăpadă tare (îngheţată) procedeele de urcare, coborîre şi traversare sînt aceleaşi ca şi pe zăpada îndesată, cu deosebirea că treptele se taie cu ajutorul pioletului. Cînd înclinaţia pantei este mai mare intervine folosirea colţarilor.

4. Tehnica ascensiunii pe gheaţă

În munţii noştri nu sînt gheţari. Totuşi se ivesc adesea situaţii cînd este nevoie să se aplice tehnica de mers pe gheaţă: de exemplu, pe pantele mari de crustă marmorată sau de zăpadă îngheţată (în Munţii Apuseni mai toate drumurile de panta şi de vale sînt astfel), pe itinerarele care urmează firul unui torent, cu maluri stîncoase îngheţat.

Tehnica ascensiunii pe gheaţă cuprinde aceleaşi procedee ca cele utilizate pe zăpada îndesată şi tare; în acest caz însă folosirea pioletului pentru tăierea treptelor şi asigurare, cît şi utilizarea colţarilor devin obligatorii.

Folosirea pioletului. Pioletul constituie un auxiliar tehnic indispensabil militarilor în ascensiunile pe zăpadă şi gheaţă, fiind utilizat atît pentru sprijin şi asigurare, cît şi la tăierea treptelor.

Despre folosirea pioletului ca mijloc de sprijin pe timpii deplasării pe jos, pe diferite feluri de zăpada s-a vorbit anterior; în acest paragraf se va arăta numai cum se foloseşte pioletul pentru tăierea treptelor, ca mijloc de asigurare şi de coborîre.

În zăpada moale nu este necesar să se taie trepte, deoarece paşii formează de la sine trepte pentru urcare; acelaşi lucru se întîmplă şi în zăpada cu crustă. În zăpadă întărită treptele se taie însă, ţinînd pioletul cu ambele mîini de coadă şi păstrînd echilibrul corpului prin sprijinirea cu un genunchi pe pantă.

Pe măsură ce înclinaţia pantei creşte, pioletul este folosit cu o singură mînă, în timp ce mîna cealaltă păstrează echilibrul corpului, sprijinindu-se pe pantă. Militarul trebuie să se obişnuiască să taie trepte cînd cu o mînă, cînd cu cealaltă, căci deplasarea se poate face în serpentină şi, în acest caz, pioletul este manevrat de obicei cu mîna dinspre vale. Tăierea unei trepte se face izbind întîi suprafaţa zăpezii cu colţul lopăţelei pioletului şi curăţind apoi locul cu toată lopăţica. Atunci cînd zăpada este întărită sau îngheţată prima izbitură se execută cu ciocul pioletului.

Treptele au două forme principale şi anume: trepte orizontale, în care încape întreg bocancul, şi în formă de cupa. În care se introduce numai vîrful bocancului. În punctele unde direcţia de ascensiune se schimbă este nevoie să se taie trepte duble, adică suficient de mari spre a încăpea în ele ambii bocanci. Suprafaţa de bază (de păşire) a treptelor trebuie să fie cît mai orizontală.

Pe pantele foarte înclinate, acoperite cu zăpadă tare, se taie uneori prize de mînă; operaţia se efectuează prin izbirea pantei cu lopăţica pioletului (fig. 81) frontal şi de sus în jos.

Treptele orizontale sînt caracteristice pantelor cu înclinaţie mică şi medie şi se fac la înălţimea genunchiului, urcînd oblic pe linia de cea mai mare înclinaţie (fig. 82 a).

Treptele în formă de cupă sînt specifice pantelor cu înclinaţie mare şi se taie frontal, cîte un rînd de trepte pentru fiecare picior, la distanţa de circa 30 cm una de alta, în linie orizontală. Pentru a urca de pe o treaptă pe cealaltă se foloseşte ca punct de sprijin pioletul (fig. 82 b).

Pentru coborîre se utilizează, de regulă, treptele de la urcare. În cazul cînd situaţia tactică impune se taie noi trepte aplicîndu-se, în principiu, aceeaşi tehnică. Treptele se taie de cîte un militar din echipă (grupă), care se rulează cît mai des, în raport cu efortul solicitat pentru tăierea acestora. Dacă pe acelaşi itinerar urmează să se deplaseze şi alte subunităţi, se folosesc treptele deja tăiate.

Asigurarea. În ascensiunile de iarnă, ca şi în escaladele de vară, se face asigurarea prin legarea militarilor în frînghie.

Fig. 81. Săparea prizelor de mînă cu pioletul.Fig. 82. Forme de trepte: a — orizontale; b — cupă.Cînd echipa se deplasează simultan fiecare militar are grijă de porţiunea de frînghie din faţa sa. În timpul

ascensiunii frînghia trebuie să fie întinsă, dar să rămînă totuşi suplă. În felul acesta se poate restabili cu uşurinţă echilibrul unui militar care ar aluneca. Frînghia nu se tîrăşte prin zăpadă, ca să nu se ude şi să nu îngheţe. Uneori,

cînd se parcurs porţiuni de mică dificultate, frînghia se trece peste umăr. pentru a nu se tîrî pe jos. Iarna, ca şi vara, pe teren de mica dificultate tehnică, militarii din echipă se pot deplasa fără a fi legaţi în frînghie, folosind numai pioletul ca punct de sprijn şi ca mijloc de asigurare individual. În traseele de dificultate medie şi mare (ţinînd seama şi de pregătirea militarilor) legarea în frînghie devine necesară, iar asigurarea se face pe după coada pioletului şi chiar, numai foarte rar, peste umăr.

Metoda constă în înfigerea cozii pioletului în zăpadă cît mai adînc şi în înfăşurarea frînghiei în jurul ei (o singură dată), pe porţiunea rămasă afară şi cît mai aproape de su praf aţa zăpezii. Frînghia nu se înfăşoară de două ori, de oarece la o eventuală alunecare a unui militar, producîndu-se un şoc, prima spirală a frînghiei ar putea să se strîngă peste cea de-a doua, blocînd astfel frînghia şi rupînd coada pioletului, (fig. 83).

Fig. 83. Asigurarea cu pioletul.Asigurarea se face ţinînd cu o mînă frînghia, iar cu cealaltă apasîndu-se pe capătul pioletului, pentru a nu fi

smuls din zăpadă la un şoc provocat de alunecarea unui militar. Firul de frînghie care vine dinspre militarul asigurat se va afla deasupra firului de frînghie care vine din mîna celui care asigură. Prin respectarea acestei reguli se evită alunecarea frînghiei pe coada pioletului şi ruperea cozii la şoc, în cazul cînd nu este destul de adînc înfiptă în zăpadă.

Trebuie ştiut că un piolet înfipt numai pe jumătate în zăpadă, cînd este supus la şoc prin frînghia de asigurare, prezintă o forţă de împotrivire de 6-7 ori mai mică decît atunci cînd toată coada se află în zăpadă.

Asigurarea cu pioletul în zăpadă afînată nu se face decît atunci cînd dedesubt există un strat de bază tare, în care coada pioletului găseşte sprijinul necesar.

Cînd pioletul nu poate fi înfipt cu coada în zăpada foarte tare, asigurarea se face introducînd numai ciocul metalic al acestuia în zăpadă, în timp ce coada este sprijinita de-a lungul pantei, fiind presată cu genunchiul sau cu coapsa. De data aceasta frînghia se trece de două ori în jurul ciocului, între mîner şi pantă; în nici un caz nu se înfăşoară în jurul lopăţelei pioletului.

Coborîrea pe piolet (în poziţia ghemuit). În afară de coborîrea prin păşire, militarii pot să utilizeze un procedeu de coborîre bazat pe alunecarea pe tălpile bocancilor şi sprijinirea pe piolet.

Tehnica coborîrii pe piolet — cînd este bine însuşită - avantajează mersul pe zăpadă, datorită faptului că economiseşte de multe ori un timp preţios. Această tehnică de mers trebuie să se aplice numai pe zăpadă îndesată şi tare, păstrînd o anumită limită de viteză. Coborîrile în poziţia şezînd sînt cu desăvîrşire interzise pe pantele înclinate şi mijlocii. Cînd sînt practicate, pe unele pante foarte puţin înclinate, nici nu necesită o tehnică specială.

Poziţia de coborîre prin alunecare, pe piolet (aceeaşi cu cea descrisă la ascensiunea pe pante de înclinaţie medie) are la bază principiul coborîrii pe schiuri, adică: genunchii şi gleznele sînt moi; echilibrul se păstrează prin intermediul pioletului, ce se sprijină cu vîrful pe pantă (la înălţimea genunchiului), ciocul metalic fiind îndreptat înainte, spre a evita rănirea în caz de cădere. Pioletul serveşte la menţinerea echilibrului şi la frînare, iar alunecarea se efectuează pe tălpile bocancilor (fig. 84).

Pentru a frînă coborîrea militarul derapează lateral pe marginea bocancilor.Fig. 84. Coborîrea pe pante repezi folosind pioletulLa oprire el execută un mic viraj şi aşază picioarele de-a curmezişul pantei, lăsînd o parte din greutatea

corpului pe marginile interioare şi pe tocurile bocancilor, iar o parte pe vîrful pioletului, cu care presează.Coborîrea pe piolet nu se foloseşte decît atunci cînd militarul posedă perfect această tehnică; viteza de

coborîre nu trebuie să fie prea mare.Coborîrea pe piolet nu este posibilă:

— cînd militarul nu vede sfîrşitul pantei sau felul cum se continuă ea (dacă există săritori);— cînd pe panta de zăpadă se află colţuri de stîncă.— cînd panta are porţiuni acoperite cu gheaţă sau crăpături între stîncă şi zăpadă.

Folosirea colţarilor. Cu ajutorul colţarilor militarii pot parcurge pante acoperite de zăpadă tare, cu o înclinaţie pînă la 65°, fără să taie trepte. Cu toate acestea, este o greşeală a aprecia că folosirea colţarilor înlătură în întregime urcarea prin trepte. De aceea militarul trebuie să cunoască mai întîi tehnica tăierii acestora.

În tehnica folosirii colţarilor regula principală este ca militarul să păşească pe toată talpa, în aşa fel încît toate punctele colţarilor să pătrundă în zăpadă. Deşi acest procedeu oboseşte gleznele, el trebuie aplicat în permanenţă, chiar şi atunci cînd înclinaţia pantei este mare. Pentru a nu-şi pierde echilibrul militarul ţine genunchii uşor îndoiţi.

O altă regulă importantă în mersul cu colţarii este păşirea cu picioarele uşor depărtate, pentru a nu agăţa echipamentul (pantalonii) de colţarii prinşi de bocanci.

Din practică a rezultat că cel mai indicat procedeu de folosire a colţarilor este mersul pe linia pantei cu vîrful picioarelor uşor depărtate. Pe pantele mai puţin înclinate, pentru ca gleznele să se poată odihni, este bine să se păşească cu picioarele aproape paralel şi oblic în raport cu panta, iar corpul să fie uşor întors într-o parte.

La urcare metodele variază după înclinaţia pantei şi calitatea zăpezii. De exemplu, pe pantele pînă la 40° se merge urmîndu-se linia pantei, cu vîrfurile picioarelor depărtate.

Pe pantele de 40°-50° se urcă cu vîrfurile picioarelor epartate, unul dintre ele urmînd linia pantei, iar celălalt păşind perpendicular faţă de primul. Corpul este uşor întors spre panta. Pentru a schimba din cînd în cînd poziţia, care este obositoare, se poate înainta cu picioarele paralele, încercîndu-se o apropiere de linia pantei.

Pe pantele de 50°-55°, pentru a evita pendularea corpului sau răsucirea forţată, vîrfurile picioarelor trebuie, de ase-jnenea, să fie depărtate şi anume, unul orientat orizontal pe pantă, iar celălalt întors cu vîrful în jos.

Coborîrea se face, pe cît posibil, cu faţa spre vale, ambele picioare călcînd pe întreaga talpă, paralel cu linia pantei, vîrful picioarelor fiind îndreptate în jos. Cu cît panta este mai înclinată, cu atît paşii sînt mai mici. Paşii mari

şi salturile de pe un picior pe celălalt sînt periculoase.La traversări se aplică acelaşi procedeu de înaintare ca şi la urcare, adică:

— pe pante puţin înclinate se păşeşte cu vîrfurile picioarelor îndreptate în direcţia traversării;— pe pante mijlocii se merge cu picioarele avînd vîrfurile uşor desfăcute şi îndreptate spre vale;— pe pante înclinate se înaintează cu vîrfurile picioarelor desfăcute în unghi drept şi cu faţa spre vale.— încrucişarea picioarelor este primejdioasă fiindcă militarul riscă să se împiedice în colţari.

Tehnica ascensiunii cu colţari prezintă unele greutăţi destul de mari şi, dacă nu este aplicată corect, poate să provoace accidente. În afara degeraturilor cauzate de legăturile prea strînse ale colţarilor, există şi alte inconveniente şi anume:

— încărcarea încălţămintei cu zăpadă şi alunecarea picioarelor din această cauză. În asemenea situaţii colţani trebuie să se cureţe imediat, lovindu-i cu coada pioletului;— căderile sau alunecările pot prilejui răniri grave. În caz de alunecare, pentru a nu se agăţa cu colţarii în zăpada şi a se rostogoli, militarul trebuie să ridice picioarele de pe panta;— pierderea echilibrului. Pe porţiuni stîncoase scurte, parcurse fără scoaterea colţarilor, militarul îşi poate pierde echilibrul. Alteori, în timpul coborîrii cu colţarii, agăţarea echipamentului constituie, de asemenea, o cauză de pierdere a echilibrului şi, totodată, de accidentări grave. În asemenea situaţii, pe porţiunile stîncoase colţarii se scot, iar pentru evitarea pierderii echilibrului este necesar ca militarii să înţeleagă şi să aplice corect tehnica deplasării folosind colţarii.

5. Tehnica ascensiunii pe stîncă

Ascensiunea stîncilor pe timp de iarnă impune, în principiu, aceeaşi tehnică ca şi escaladarea stîncilor vara. Totuşi trebuie să se ţină seama de caracteristicile anotimpului friguros, care îngreuiază ascensiunea; gerul, în general intens, chiar dacă uneori la amiază soarele atenuează frigul; orele de lumină mai puţine; zăpezile abundente şi schimbătoare (care măresc pericolul avalanşelor); condiţiile meteorologice nefavorabile. Astfel, gerul influenţează mult puterea de căţărare, îngheţînd mîinile; zăpada şi poleiul astupă prizele sau se lipesc de stîncă şi o fac alunecoasă.

Pentru învingerea greutăţilor impuse este necesar să se ţină seama de următoarele recomandări:* Ori de cîte ori situaţia tactică permite se va face o recunoaştere amănunţită a itinerarelor ce urmează a fi

parcurse, în scopul de a se stabili:— echiparea militarilor în funcţie de condiţiile meteorologice (se va avea în vedere că acestea se pot schimba brusc şi deci militarii trebuie să dispună de un echipament adecvat tuturor condiţiilor);— dispozitivul de deplasare;— materialele de alpinism necesare;— porţiunile grele şi modul cum acestea vor fi amenajate în vederea ascensiunii;— punctele unde s-ar putea produce avalanşe şi modul de trecere;— jalonarea itinerarului;— locurile cele mai favorabile pentru halte, pentru odihna de zi şi de noapte, precum şi pentru intrarea în bivuac (dacă este cazul);— modul de transportare a materialelor.

* În micile scobituri, între colţurile de stîncă care formează ieşinduri, ca şi în marile escavaţiuni ale pietrei, zăpada se cuibăreşte, ascunzînd multe prize şi locuri sau repausuri bune pentru ancorări, precum şi platforme de regrupare. Uneori piciorul se poate înfunda pînă mai sus de genunchi în asemenea cuiburi de zăpadă. Pentru a găsi sprijinul solid şi siguranţa pe care numai piatra o poate da trebuie să se cureţe zăpada ori de cîte ori prizele care ne stau la dispoziţie la un moment dat nu sînt suficiente. Dacă omătul este proaspăt căzut, se lucrează fără piolet, îndepărtîndu-se de pe prize cu mîna protejată de mănuşi şi supramănuşi; dacă zăpada este îngheţată, se foloseşte pioletul.

* Pe stîncile acoperite de polei este necesar să se cureţe aproape la fiecare pas prizele, atît cele pentru mîini, cît şi cele pentru picioare. Cînd poleiul este gros, lucru ce se întîmplă mai des primăvara, cînd soarele topeşte peste zi zăpada depusă printre stînci, iar apa rezultată îngheaţă în lungul pereţilor de stîncă sau cînd zăpada de la poalele stîncilor formează un strat gros de gheaţă, comparabil cu începutul unei formaţiuni glaciale, accesul este posibil numai tăind trepte numeroase cu pioletul.

* Întotdeauna cînd se pune problema unei ascensiuni pe timp de iarnă, în care se întrevede şi căţărarea pe un perete stîncos, trebuie să se hotărască dacă nu este mai avantajos să se ocolească pe schiuri obstacolul respectiv decît să se scurteze distanţa prin ascensiunea stîncii. Aceasta, bineînţeles, fiind în primul rînd în funcţie de situaţia tactică creată. Trebuie ţinut seama însă că, de cele mai multe ori, căţărarea pe un perete stîncos pe timp de iarnă durează mai mult timp şi conţine mai multe riscuri decît ocolirea pe schi (aceasta fiind însă condiţionată şi de posibilităţile oferite de teren).

* Elemente precise privind calculul duratei (vitezei) de ascensiune nu se pot da, întrucît factorii de care ar trebui să se ţină seama sînt prea mulţi şi variabili. Astfel, durata ascensiunii depinde de: înclinarea pantei, structura rocilor, existenţa şi modul de repartiţie al prizelor pe suprafaţa stîncii, numărul trecerilor grele, posibilităţile de traversare de pe un culoar pe altul, întinderea (ca suprafaţă) a spaţiului de escaladat şi a diferenţei de nivel, gradul de instruire a militarilor, starea vremii etc.

Partea a IV-a. Orientarea, pericolele, igiena, refugiile şi bivuacurile în munţi

Capitolul I. Orientarea în munţi

Orice ascensiune care se execută în teren greu accesibil este legată de o acţiune tactică, de necesitatea de a cădea în flancul sau spatele inamicului, de a realiza surprinderea şi nimicirea totală a acestuia. Dar, fără o analiză temeinică a terenului, fără o judicioasă folosire a acestuia, fără o orientare precisă nu se poate sconta pe reuşita acţiunii. Date fiind acţiunile independente duse uneori de către grupuri izolate de militari, se face simţită necesitatea ca fiecare dintre ei să ştie să se orienteze cu precizie.

În unele lucrări privind lupta în munţi se arată ca într-o regiune muntoasă, mai mult decît în oricare alta, o cunoaştere perfectă a terenului pe care se acţionează este baza hotărîrilor tactice ce urmează a fi luate. Ea se obţine prin observaţia personală a comandanţilor completată prin utilizarea hărţilor, a ghidurilor de sector şi turistice, prin informaţii de la locuitori, crochiuri panoramice, fotografii etc. Citirea hărţilor şi aprecierea distanţelor cer în munte o educaţie specială a ochiului.

De aceea este indicat ca, ori de cîte ori o subunitate se găseşte într-o regiune muntoasă, să fie instruită şi asupra orientării.

Confruntarea hărţii cu terenul trebuie să însoţească întotdeauna orientarea generală în teren.Pentru o bună orientare este necesar în primul rînd să se distingă pe teren liniile caracteristice, apoi să se

stabilească relaţiile spaţiale — depărtarea între acestea nu numai ca distanţă, ci şi în timp.„Formarea ochiului" se face prin dese exerciţii de descriere a terenului. Această descriere trebuie făcută

plecîndu-sc numai de la punctele caracteristice din teren, care izbesc în mod deosebit vederea, spre a determina alte puncte mai puţin caracteristice. Liniile caracteristice sînt: crestele, spinările, pereţii de piatră, văile adînci etc. Punctele caracteristice sînt formate de vîrfurile cu forme ciudate, prăbuşirile de straturi, escavaţiunile în lanţul unei creste, petele colorate distinct etc.

1. Mijloacele practice de orientare

Sînt acele mijloace care dau posibilitatea atingerii scopului într-un timp convenabil, cu o eroare neglijabilă. Cînd mijlocul utilizat este simplu, el poartă numele de expeditiv. Dintre acestea enumerăm: muşchiul de pe copaci, muşuroaiele de cîrtiţă, direcţia ierbii culcate de vînt etc. Menţionăm că în munţi toate aceste mijloace sînt înşelătoare. De exemplu, muşchiul de pe copaci nu are nici o legătură cu nordul; el arată numai direcţia din care se primeşte cea mai multă umezeală, direcţie care poate fi înspre orice punct cardinal (din cauza desimii pădurii şi a formelor de teren care împiedică pătrunderea razelor soarelui).

Simţul de orientare. Există oameni la care acest simţ este atît de dezvoltat, încît este suficient să fi fost o dată într-un punct pentru a se duce apoi în acel punct cu totul pe alt drum sau oameni care se familiarizează repede cu un teren pe care nu l-au parcurs decît în parte.

Nu este desigur un mijloc la îndemîna oricui, dar nimeni nu se poate îndoi cît este de practic atunci cînd îl avem sau putem beneficia de folosirea lui.

Ghidurile turistice sînt broşuri însoţite de hărţi (scheme), în care se găsesc toate detaliile necesare străbaterii anumitor regiuni = drumurile şi potecile de acces; caracterele acestor drumuri, unde duc, cînd nu pot fi utilizate, puncte de reper caracteristice); menţiuni şi schiţe speciale ale drumurilor şi potecilor; itinerarele pentru alpinişti şi schiori; localităţile apropiate, cabanele, stînele sau casele de adăpost etc. Aceste ghiduri este indicat să fie completate cu datele noi ce se obţin în activitatea practică.

Orientarea cu harta şi busola, întrucît acest procedeu este pe larg tratat în manualele de topografie militară, aici reamintim doar că se foloseşte cel mai frecvent la parcurgerea unui itinerar ordonat, ziua şi noaptea şi cînd se întrevede ceaţă. În aceste împrejurări se procedează astfel:

— se fracţionează itinerarul pe hartă în segmente rectilinii (sau aproape rectilinii);— se stabilesc unghiurile de direcţie ale acestor segmente cu linia nord-sud;— se întocmeşte schiţa directoare a itinerarului.

Fracţionarea itinerarului are în vedere trasarea segmentelor rectilinii între punctele de reper.Stabilirea unghiurilor de direcţie dintre punctele alese se face pe hartă; azimutul se determină cu ajutorul

busolei; valoarea obţinută se înscrie în dreptul punctelor respective.Întocmirea schiţei directoare. Oricine a fost în munte îşi poate da seama că este de cea mai mare

însemnătate să ai dintr-o privire — notat pe o hîrtie — tot ceea ce interesează pentru parcurgerea itinerarului ordonat:

— direcţia de marş de la un punct de reper la altul (itinerarul fiind fracţionat în segmente);— distanţele între repere în metri (km), în paşi şi în timp;— înălţimea absolută a punctelor de reper (cota în raport cu nivelul mării);— diferenţa de nivel în metri între capetele fracţiunilor de itinerar (plus sau minus);— obiectele caracteristice (marcante) pe itinerar sau lîngă acesta: stînci, pereţi de piatră, case de adăpost, stîne, origini de văi importante, porţiuni împădurite sau fără vegetaţie, puncte obligate de

trecere etc.;— unele indicaţii pentru schiori (cînd este cazul): urcuşuri sau coborîşuri grele, locurile unde sînt obligatorii serpentinele, locurile periclitate de avalanşe etc.

Folosirea schiţei directoare. De regulă punctul de plecare A este cunoscut şi pe hartă şi în teren. Se vizează în teren, cu busola avînd cadranul pus la gradaţia indicată de azimutul înscris pe schiţă. Direcţia rezultată pe teren se materializează prin repere. Dacă se poate să se aprecieze distantă şi forma terenului, se fixează de la început punctul B în teren; în cazul cînd punctul B nu se vede sau nu se poate recunoaşte se merge pe direcţia materializată în teren, numărînd paşii şi controlînd timpul cu ceasul; cînd s-a atins rezultatul calculului prevăzut pe schiţă ne oprim şi căutăm poziţia punctului B, care trebuie să se afle în apropiere. Un ultim mijloc de control este altimetrul, care ne furnizează informaţii asupra înălţimii absolute a locului unde ne aflăm. Din punctul B gradaţia busolei se schimbă (înregistrînd valoarea azimutului direcţiei BC) şi se vizează direcţia punctului C. Apoi se pleacă, controlîndu-se ceasul, pasul şi altimetrul. Indicaţiile acestora se completează întotdeauna cu detaliile nivelmentului indicate în schiţă şi eventual cu cele planimetrice.

În cursul nopţii schiţa directoare se utilizează, ca şi ziua, cu ajutorul busolei. Pentru marşurile de noapte însă fracţionarea itinerarului se face numai în porţiuni riguros drepte, în aşa fel încît să nu fie nevoie să se părăsească, nici pentru cîţiva zeci de metri, vizarea făcută cu ajutorul busolei.

În nopţile întunecoase se trimit drept repere jalonieri cu lanterne (cel puţin doi militari), care se plasează pe direcţie de către comandantul subunităţii, prin vizarea cu ajutorul busolei.

Cînd anumite considerente tactice nu permit trimiterea jalonierilor se aplică aceleaşi procedee de orientare ca pe ceaţă.

Orientarea pe ceaţa. În teren necunoscut ceaţa constituie cel mai mare pericol pentru orientare. Nu numai că orizontul este redus la cîţiva paşi, că toate lucrurile se vad sub alt aspect, dar de cele mai multe ori dispare şi noţiunea de pamtă: coborîşul în pantă uşoară se poate confunda cu urcuşul slab, iar coborîrea pe schiuri lasă impresia căderii în gol, aproape pe verticală, deşi panta are poate numai cîteva grade; La oprire se mai păstrează cîteva secunde încă senzaţia mişcării şi corpul se pleacă înainte pînă la căderea în faţă; crestele sînt foarte greu de găsit. De aceea, pe ceaţă orientarea în munte se face cu harta, busola, ceasul şi altimetrul. De multe ori este necesar să se facă apel la toate mijloacele de orientare cunoscute.

Pentru orientarea cu harta pe ceaţă, de cea mai mare importanţă este să ştii precis pe hartă locul unde te găseşti în teren. De aceea este indicat — indiferent cum se prezintă timpul — ca din cînd în cînd să se reprezinte pe hartă punctul de staţie din teren.

Transpunerea direcţiei în teren se face cu ajutorul a 2-3 jalonieri.Orientarea fără busolă se poate face: după poziţia soarelui; cu ajutorul lunii; cu ajutorul sitelei polare; cu

ajutorul ceasului etc.După poziţia soarelui. În zilele cu cer senin poziţia punctelor cardinale se poate determina cu destulă

precizie, cunoscînd că în timpul verii soarele ocupă pe bolta cerească următoarele poziţii: la ora 6 dimineaţa — est; la ora 12 — sud; la ora 18 — vest. În funcţie de anotimp, orele vor varia după cum se arată în tabelul de mai jos:

Poziţia soarelui Vara, la ora Primăvara şi toamna, la ora Iarna, la oraest 6 7 8

sud-est 9 9 ½ 10sud 12 12 12

sud-vest 15 14½ 14vest 18 17 16

Cu ajutorul lunii. În nopţile cu lună plină, la ora 6, aceasta se află spre vest, la ora 18 către est, iar la ora 24 la sud. Cînd luna e în creştere apare pe boltă în formă de seceră, întoarsă către est şi are forma literei D. Cînd descreşte ia forma literei C şi se îndreaptă către vest.

Fig. 85. Orientarea cu ajutorul Stelei PolareCu ajutorul stelei polare se determină nordul geografic. Pentru a identifica uşor steaua polară vom proceda

în felul următor: pornim de la ultimele doua stele ce formează roţile din spate ale Carului Mare şi, mergînd pe o linie imaginară, la de 5 ori distanţa dintre cele două roţi descoperim steaua polară la capătul oiştei din constelaţia Carului Mic. Stînd cu faţa către steaua polară, vom avea nordul în faţa noastră, sudul în spate, la dreapta estul şi la stînga vestul (fig. 85). Steaua polară este uşor de recunoscut după strălucirea ei vie.

Cu ajutorul ceasului. Se aşază ceasul în poziţie orizontală, cu limba mică (orarul) înspre soare.Linia care împarte în două jumătăţi egale unghiul format de limba mică şi cifra 12 de pe cadran ne indică direcţia nord-sud.

După direcţiile crestelor muntoase. Dacă se cunosc direcţiile generale ale crestelor, ale cursurilor de apă sau ale marginilor pădurilor ele pot fi folosite pentru orientare.

2. Marcarea drumurilor şi potecilor

Fig. 86. Semne folosite la marcarea drumurilor şi potecilor.Drumurile şi potecile mai circulate sînt marcate cu semne distinct colorate, care sînt trecute şi pe harta

turistică. De regulă aceste semne sînt vopsite pentru fiecare drum într-o culoare anumită şi constau din puncte,

cercuri, cruci, triunghiuri, pătrate etc. (fig. 86).Dar marcări pot efectua şi subunităţile (unităţile) care acţionează mai mult timp într-o regiune muntoasă.În unele situaţii, cînd timpul la dispoziţie este foarte redus, se poate recurge la marcări expeditive. Astfel,

cu pioletul se pot tăia diverse semne în scoarţa copacilor.Pe stînci marcarea trebuie să fie cu mult mai minuţioasă, arătîndu-se cele mai bune platforme de regrupare

şi prizele sigure. La urcuş se poate face şi marcarea pentru coborîre de către secund, după indicaţiile capului de coardă (care, fiind mai sus, vede cum se va prezenta semnul la coborîre). La coborîre marcarea se face de către capul de coardă (el fiind ultimul care coboară).

Pe piatră marcarea se execută, de regulă, cu vopsele: pentru un timp scurt şi pe vreme uscată se poate face şi cu var, cărbune, cretă colorată, păcură etc. De multe ori va fi necesar să se pună săgeţi care să arate direcţia de la un semn la altul.

Pe pantele acoperite cu iarbă se efectuează grămezi de pietre sau se sapă semne cu lopata, cu pioletul şi se indică cu săgeţi şi cu indicatoare de lemn (ţăruşi, pari, crengi etc.) direcţia de la un semn la celălalt.

Ca o regulă generală trebuie reţinut că la bifurcările de poteci, la nodurile orografice, la ieşirile din pădure, în poieni, la locurile obligatorii de trecere se indică neapărat prin semne distincte direcţiile itinerarului de urmat.

3. Sfaturi practice

• La începutul iernii şi primăvara orientarea se poare face şi după cantitatea de zăpadă existentă pe pante; astfel, pe pantele orientate spre nord există mai multă zăpada decît pe cele orientate spre sud.• Cuiburile, culcuşurile şi vizuinele animalelor au în general intrarea îndreptată spre sud.• În teren greu (regiune frămîntată, în păduri, între stînci, în defileuri etc.), unde cîmpul de vedere este redus se recomandă ca pe timpul deplasării să se însemne itinerarul parcurs, aceasta pentru a avea posibilitatea de a-l folosi şi pentru întoarcere. În acest scop se taie coaja de pe copaci, se împletesc sau se rup crengi, se apleacă lăstarii spre sol, se fac mici moviliţe de piatră, se fac noduri pe iarba mai înaltă etc.• Unele obiecte care se întîlnesc în cale, cu forma caracteristică (un copac trăsnit, o stîncă sau o piatră marcată de o formă neobişnuită etc.), vor fi memorate pentru ca pe baza lor itinerarul să poată fi recunoscut.• După ce se trece de un obiect este indicat să fie privit pentru a vedea cum se prezintă şi din spate.• Cea mai grea problemă în munţi — atît noaptea, cît şi ziua — este păstrarea direcţiei după unghiul de marş. Pentru acest motiv se fac opriri dese şi se verifica, cu ajutorul busolei şi al reperelor de orientare, direcţia de deplasare. Se recomandă să nu se înceapă o deplasare către reperul de orientare următor, pînă ce nu s-a găsit cel precedent (ultimul). Deplasarea se va continua numai după ce s-a studiat bine terenul ce urmează a fi parcurs. Pentru ca pe timpul acţiunilor în munţi să nu se piardă direcţia este necesar să se păstreze o disciplină severă, o vigilenţă şi o ordine desăvîrşită.• Noaptea, pe ceaţă, pe viscol etc., cînd orientarea este mult îngreuiată, trebuie să se folosească lanterne speciale, indicatoare luminoase, obiecte fosforescente, frînghii întinse pe marginea prăpăstiilor (drept parapet). Cînd vizibilitatea este foarte redusă, pe spatele sau braţele militarilor direcţionali se poate coase o fîşie albă de pînză.• Determinarea altitudinii se face cu ajutorul altimetrului. Altimetrul poate servi şi ca barometru. Altimetrul se citeşte de la dreapta la stînga, iar barometrul de la stînga la dreapta.• Iarna trebuie avut în vedere că aspectul nivelmentului se schimbă mult prin astuparea văilor, prin umplerea rîpelor, prin schimbarea (pantelor, prin lăţirea sau îngustarea crestelor, prin prelungiri ciudate ale diferitelor profile, prin adăugiri de cornişe etc.• Marcarea drumurilor şi potecilor care duc în punctele obligate de trecere (fig. 87 a şi b) trebuie să fie vizibilă şi pe timp de noapte.

Fig, 87. Puncte obligate de trecere: a — pentru militari; b — pentru cai port-samar.

Capitolul al III. Pericolele în munţi

1. Pericole şi cauze

Escaladările în teren muntos pot fi îngreunate de pericolele existente în aceste raioane. Pericolele pot avea cauze subiective, care decurg din însăşi comportarea militarului, sau cauze obiective, legate de factori independenţi de voinţa militarului.

Cauze subiective. Imprudenţa şi suprăprecierea proprii lor forţe; necunoaşterea tehnicii mersului în munte; lipsa de cunoştinţe în ceea ce priveşte orientarea în munţi, alegerea itinerarului, caracteristicile geologice ale masivului în care acţionează, agenţii meteorologici obişnuiţi în regiunea de străbătut; slăbirea organismului, oboseala, un slab simţ al echilibrului, frica etc.

Cauze obiective. Friabilitatea rocilor, agenţii meteorologici (furtuna, ploile mari, descărcările electrice, ceaţa), lipsa de rezistenţă a materialului ajutător (a frînghiei, carabinierelor, pitoanelor etc.).

În alpinism se poate spune că „imprudenţa şi neglijenţa se plătesc cu viaţa". În adevăr, dacă ne gîndim că din imprudenţă sau neglijenţă nu se iau — la plecarea în marş — toate materialele necesare, că din imprudenţă se calea cele mai elementare reguli de igienă în munte, putem concluziona că acestea ameninţă în mod direct sănătatea sau cel puţin creează o indispoziţie; iar omul afectat de indispoziţie organică este cel dintîi ameninţat de accidente.

Accidentele mai frecvente provin din nerespectarea următoarelor reguli:— nu te sprijini într-o priză pînă cînd nu ai încercat dacă se mişcă; în consecinţă nu sări niciodată de pe o piatră pe alta, nici cînd îţi lasă impresia de stabilitate, ci mergi liniştit, calculat, cu sînge rece;— nu da drumul la pietre nici atunci cînd, mişcînd o priză, ai rămas cu ea în mînă; pune-o alături sau, cînd nu este posibil, anunţă pe cei de jos şi aruncă piatra în afara direcţiei periculoase pentru ei;— uită-te bine unde calci, spre a nu te împiedica de bolovanii, care te fac să aluneci pe pantă şi care încep apoi să se rostogolească la vale;— de cîte ori aştepţi jos urcarea unui tovarăş sau asiguri de jos nu sta în acelaşi plan vertical cu el, ci, dacă este posibil, adăposteşte-te de pietrele care eventual s-ar desprinde de sus;— gîndeşte-te mereu că imprudenţa ta nu te ameninţă numai pe tine, ci pe toţi cei care se găsesc mai jos de tine sau sînt legaţi în aceeaşi frînghie.

În rezumat, imprudenţa poate provoca răceli, alunecări, prăbuşiri, dezorientări şi rătăciri celui imprudent şi, în plus, alte accidente celor cu care imprudentul se află în echipă.

Lipsa de cunoştinţe în ceea ce priveşte tehnica mersului în munte, alegerea itinerarelor, orientarea, caracteristicile geologice ale regiunii respective provoacă: eforturi mari zadarnice, pierderi de timp, angajări pe itinerare periculoase din punct de vedere alpinistic, surprize neplăcute şi, în plus, îngreunarea situaţiei tactice.

În ceea ce priveşte diferitele afecţiuni organice, menţionăm că sînt periculoase numai cele care nu se pot constata decît în momentele critice. De pildă, frica apare în momentele grele ale activităţii desfăşurate (la un punct greu al căţărării, la o traversare pe un brîu, la o coborîre pe un culoar etc.); în faţa unui pericol iminent fricosul îşi pierde cumpătul, se contractă mai mult decît este necesar; aceste contracţii îl istovesc sau îl fac să comită imprudenţe. Chiar şi cei curajoşi pot să-şi piardă cumpătul într-un moment greu de căţărare. De aceea este indicat ca pe timpul executării exerciţiilor de alpinism să se urmărească îndeaproape comportarea fiecărui militar şi să nu se înceapă niciodată exerciţiile în teren dificil decît după ce s-au făcut destule încercări şi exerciţii în poligonul de antrenament, cu toate masurile de siguranţă.

Militarii care nu-şi pot forma deprinderi temeinice în poligonul de antrenament, care nu au încredere în sine nu vor fi selecţionaţi pentru a deveni cap de coardă sau secunzi, întrucît aceştia pot periclita şi pot primejdui securitatea celorlalţi militari din echipă (grupă). Ei vor fi întotdeauna dispuşi la mijlocul formaţiei echipei (grupei), insistîndu-se cu perseverenţă pe eliminarea unor neajunsuri care-i caracterizează.

Oboseala mare, datorată efortului prelungit, lipsei de antrenament sau rarefierii aerului, poate constitui, de asemenea, cauza unei serii de accidente.

Dintre cauzele obiective friabilitatea rocilor poate provoca cele mai multe accidente, din care cităm: alunecarea de pe stîncă, desprinderea pietrelor, formarea grohotişurilor şi a culoarelor de pietre, care pot declanşa lavine de pietre etc. În cadrul acestei lucrări am arătat gradul de friabilitate al diferitelor roci care formează structura munţilor noştri şi care trebuie să fie comportarea militarilor pe timpul escaladărilor în diferite împrejurări.

Lavinele de pietre. Pietrele de pe culoare şi cele de pe grohotişuri pot fi antrenate în mişcare foarte uşor de o capră care a sărit peste ele, de căderea unei pietre care s-a desprins din peretele vecin, de un om care le-a împins imprudent cu piciorul etc.

Privind de sus o lavină, ni se înfăţişează un spectacol de o rară şi sălbatică frumuseţe. Dar este cu totul neplăcută şi periculoasă situaţia celui care se află jos în calea ei. Este aproape imposibil să te fereşti de bolovanii care sar în toate părţile cu aceeaşi furie. Dacă te găseşti mai aproape de originea lavinei, te poţi feri de bolovanii izolaţi pîndindu-le ultimul salt şi ferindu-te din calea lor numai la ultima săritură; dacă te fereşti mai devreme este zadarnic, întrucît bolovanii se rostogolesc în zigzag neregulat şi te pot prinde tocmai acolo unde te-ai refugiat. Pe pantă în jos nu există scăpare decît dacă pereţii oferă undeva o curbură sau o firidă în care te poţi adăposti.

Lavinele de pietre pot fi provocate şi în mod voluntar, adică sînt dezlănţuite la momentul voit. Aşa ele au fost folosite din cele mai vechi timpuri, în special în apărare sau pentru interzicerea (blocarea) unei comunicaţii de vale. Astfel, în timpul trecerii lui Hanibal peste Alpi triburile locale le-au folosit cu iscusinţă; în 1809 tirolezii au

decimat trupele Confederaţiei Rinului cu ajutorul acestora; în 1913 austriecii au interzis continuu o şosea numai prin lavine artificiale; în munţii noştri, la Posada, oastea lui Carol Robert a fost decimată, fiind surprinsă într-o ambuscadă cu lavine de pietre.

Experienţa a dovedit că acest mijloc de apărare natural este eficace adeseori — în special cînd este utilizat în ambuscade — pentru a încetini ritmul ofensivei, pentru a opri temporar sau pentru a respinge un atac inamic, precum şi pentru a interzice o comunicaţie. El prezintă următoarele avantaje:

— necesită un consum minim de muniţie;— oferă apărătorului posibilitatea de a lupta în siguranţă, în afara focului ochit al inamicului, mascat după acoperiri;— pe timp de vizibilitate redusă (ceaţă, ninsori şi ploi abundente, noaptea etc.) inamicul nu se poate feri de lavinele de pietre şi efectul acestora este cu mult mai mare;— oferă posibilitatea de a lovi şi spaţiile moarte. Pentru a obţine avantajele de mai sus este necesară o temeinică şi minuţioasă pregătire, care constă în:

— stabilirea exactă a drumului pe care-l va urma lavina, pentru a satisface cît mai bine scopul propus. Pentru aceasta se dă drumul la cîte o piatră, urmărindu-se direcţia pe care o va lua lavină şi obstacolele eventuale dispuse în lungul pantei, care ar putea determina o schimbare a direcţiei ei sau o încetinire a mersului pietrelor;— amenajarea pantei, cunoscîndu-se că înclinarea minima necesară unei bune lansări este de cel puţin 25°; neregularităţile care ar împiedica rostogolirea pot fi eventual înlăturate prin lucrări adecvate;— pietrele se adună şi se fac grămezi în funcţie de realizarea scopului fixat; grămezile de pietre trebuie să fie prevăzute cu bariere, prin a căror înlăturare lavina să fie lansată cu uşurinţă; bariera poate consta dintr-o scîndură sau trunchi de copac ancorat cu ajutorul frînghiilor sau al sîrmelor; de asemenea, poate fi folosit un gard de nuiele său un zid de pietre; în scopul lansării se pot folosi şi mine cu contact electric sau se pot tăia ancorele care menţin bariera;— în fiecare grămadă de pietre este mai indicat să se adune pietre multe şi mici decît una singură mare; aceste grămezi trebuie astfel aşezate, încît să lovească pe inamic nu numai frontal, ci şi de flanc; acest lucru este deseori posibil, întrucît cele mai obişnuite poziţii în munte sînt cele care cuprind o şa sau un nod de creste, din care se desfac două sau mai multe creste. Firul văii, care-şi are originea în să sau între cele două creste, este linia naturală de adunare al pietrelor lansate de pe mameloanele sau de pe crestele adiacente, iar inamicul care s-ar angaja pe flancurile ei va putea fi lovit cu lavine de front şi de flanc;— nu este necesar ca panta pe care vrem să lansăm lavine să fie ea însăşi un culoar de pietre sau să aibă bolovani mulţi pe ea; pietrele se adună din altă parte şi se depozitează numai pe panta care ne interesează (care trebuie să fie suficient de înclinată, cît mai uniformă şi despădurită):— grămezile de pietre nu se înşiră pe o singură linie paralelă, ci se dispun în adîncime pe mai multe coloane. Pentru fiecare coloană este indicat să fie numiţi cîte doi militari, care să manevreze 2-5 lavine din coloana destinată lor. În fiecare coloană lavinele se numerotează de jos în sus, în aşa fel încît la o comandă sau la un semnal să poată fi elibera lavina voită (de exemplu: „coloana III, lavina 1 — drumul !");— se folosesc toate mijloacele posibile pentru a atrage pe inamic în raza cea mai eficace a lavinelor, la nevoie chiar şi prin luptă.

Lansarea lavinelor reclama cîteva echipe foarte bine instruite; cei care sînt destinaţi fiecărei coloane trebuie să ştie ce au de făcut la comanda (semnalul) stabilită, pentru ca lavina să pornească oportun.

Lavinele pot fi lansate şi cu ajutorul grenadelor de mîna, aruncate pe grămada de pietre sau pe bariera care le reţine.

Grămezile de pietre trebuie să fie minuţios mascate, pentru ca să nu fie descoperite de inamic şi dislocate de focul artileriei acestuia.

Agenţii meteorologici. În afară de acţiunea distructivă pe care o au asupra rocilor, ei sînt direct periculoşi şi pentru om. Am arătat în detaliu pericolele cauzate de agenţii meteorologici şi care trebuie să fie comportarea militarilor faţă de acestea.

Lipsa de rezistenţă a materialelor de alpinism, cum ar fi ruperea frînghiei de alpinism, ieşirea unui piton din locul în care a fost bătut, ruperea unei carabiniere etc., poate fi fatală. De aceea se impun controlul minuţios al acestor materiale înainte de folosire, încercarea (verificarea) lor chiar pe timpul întrebuinţării, respectarea cu stricteţe a regulilor de folosire şi în special respectarea regulilor de asigurare şi autoasigurare. Cînd este posibil, întotdeauna este bine să se ia măsuri de asigurare prin mijloace suplimentare, mai ales cînd se execută rapelul, traversarea punctelor obligate de trecere cu ajutorul funicularului, căţărarea la frînghia dublă etc.

Cele mai mari pericole pe timp de iarnă sînt: avalanşele, cornişele de zăpadă şi ceaţa.În ceea ce privesc avalanşele, în afară de pericolul de a acoperi în rostogolirea lor mici echipe de schiori

său samare, ele sînt periculoase şi prin faptul că pot interzice accesul pe anumite drumuri, pot ameninţa legăturile şi aprovizionările în regiunile înalte, în baracamente sau adăposturi aflate în contrapantă.

În partea a III-a, la capitolul al 2-lea, „Cunoaşterea zăpezilor şi avalanşelor", se arată în detaliu în ce constă pericolul avalanşelor şi cum trebuie să acţionăm pentru salvarea din acestea. În plus trebuie arătat că în anumite

situaţii (raioanele în care se staţionează un timp mai îndelungat, pe timpul recunoaşterii itinerarelor, în apărare etc.), în locurile ameninţate de avalanşe se pun placarde pe care se scrie „PERICOL AVALANŞE" şi între ce ore sau pe ce vreme este periculos să se treacă pe acolo.

Fig. 88. Lucrări pentru zădărnicirea declanşării avalanşelor.Fig. 89. Lucrare pentru protejarea adăposturilor împotriva avalanşelor.Uneori este necesar să se întreprindă lucrări de apărare contra avalanşelor, cum ar fi cele pentru

zădărnicirea declanşării avalanşei, pentru ameliorarea efectelor celor ce se deprind, precum şi pentru a asigura o comunicaţie peste o zonă de avalanşe. Astfel:

— pentru zădărnicirea declanşării avalanşei: garduri, reţele, pari, grămezi de pietre etc. dispersate pe zona respectivă şi.situate în planuri cît mai variate, dispuse oblic pe direcţia.avalanşei (fig. 88);— pentru anihilarea efectelor avalanşelor asupra adăposturilor de odihnă: pinteni împotriva avalanşei, colţi dispuşi în prelungirea pantei (fig. 89);— pentru asigurarea comunicaţiilor: tunel în zăpadă. Comunicaţia se îngroapă la adîncimea de 2-3 m în punctul expus, iar avalanşa poate curge pe deasupra tunelului (acesta rezistă dacă este bine construit). Tunelul se construieşte, de regulă, pe sub îngrămădirea de zăpadă revărsată de o avalanşă veche peste o comunicaţie.

Militarii trebuie să cunoască bine aceste lucrări şi să ştie cum să le amplaseze în funcţie de teren şi de scopul urmărit.

Cornişele sînt acumulări de zăpadă, depusă de vînt în formă de streşini uriaşe, ce prelungesc panta expusă bătăii vîntului peste linia crestei. Ele sînt formate prin acţiunea vîntului la creastă său la o schimbare bruscă a pantei (viroagă, stîncă etc.). Vîntul construieşte din zăpada pe care o aduce un fel de balcon ieşit deasupra pantei sau prăpastiei.

Cînd temperatura este scăzută ele prezintă oarecare rezistenţă, deşi sînt formate din zăpadă cu densitate mijlocie; dar în perioadele de încălzire aceste uriaşe balcoane, ce pot atinge cîţiva metri, se rup şi cad pe pantele acoperite cu zăpadă, provocînd — mai întotdeauna — avalanşe.

Din partea adăpostită ele sînt uşor de recunoscut, deci trebuie evitate său luate măsurile de precauţie. Dar din partea din care suflă viatul este imposibil, de cele mai multe ori, să fie recunoscute la timp. Aspectul suprafeţei lor este acelaşi ca al zăpezii din jur. Numai sondarea cu pioletul poate da indicaţii asupra prezenţei cornişei.

Pericolul mare este acela al desprinderii cornişelor atunci cînd grupa (echipa) — fără să ştie — se află pe o asemenea streaşină. De aceea, în ascensiunea pe creste se merge pe panta expusă vîntului, puţin sub linia crestei, iar, dacă un militar va trebui să iasă pe cornişă, asigurarea lui se face cu o deosebită atenţie. În cazul cînd grupa (echipa) a urcat pe o vale închisă, La ieşirea la o cornişă care nu poate ii ocolită capul de coardă, asigurat lateral, de sub cornişă, va săpa cu pioletul un tunel vertical în tavanul ei, iar apoi va urca, asigurînd de pe versantul opus pe ceilalţi militari. Niciodată nu se va încerca escaladarea unei cornişe pe vreme favorabilă ruperii ei (vînt cald, moina, soare etc.).

Dacă traversarea unei cornişe devine obligatorie, atunci aceasta se face peste marginea în care ea are cea mai mică dezvoltare. Abordarea marginii se face întotdeauna oblic faţă de cornişă, pentru ca o eventuală desprindere să nu surprindă nici pe cel care o abordează, nici pe cei de sub el.

Viscolul este pericolul cel mai frecvent şi de temut. Consta în vînt puternic, rece, care spulberă atît zăpada deja căzută, cît şi pe cea care este în curs de cădere, amestecîndu-le într-o ceaţă îngheţată, care pătrunde în ochi, urechi, nări, prin haine etc. Prin mişcare continuă, prin îmbrăcarea bluzei de vînt peste îmbrăcăminte groasă, prin punerea capişonului de lînă, prin micşorarea intervalelor sau strîngerea rîndurilor putem să ne apărăm împotriva viscolului.

Pe viscol pericolul cornişelor este mult mărit, atît prin faptul că acesta favorizează formarea lor, cît şi prin faptul că limitează extrem de mult cîmpul de vedere.

Ceaţa constituie un pericol prin limitarea vederii, atît din punctul de vedere al orientării, cît şi din punctul de vedere al imposibilităţii de a cunoaşte oportun diferitele pericole: avalanşe, cornişe etc. Pentru evitarea acestora trebuie să se meargă prudent, sondînd zăpada.

2. Sfaturi practice

• Vara, o grupă (echipă) care a intrat într-o vale stîncoasă nu trebuie să înceapă căţărarea dacă mai jos se află o altă grupă (echipă), pe mijlocul aceleiaşi văi. Militarii trebuie să urce cît mai aproape unul de altul, ca să blocheze mai uşor pietrele desprinse şi să nu se afle prea departe în traiectoria acestora.

Cînd deplasarea echipei se execută pe grohotiş, la urcare militarii folosesc, ca punct de sprijin pentru picioare, porţiunile cu blocuri mari ale conului grohotişului, iar pentru coborîre, pantele acoperite cu grohotiş fin.

• Dacă temperatura este foarte scăzută, haltele prelungite pe itinerar sînt periculoase, mai ales pentru militarii obosiţi. Cînd militarul simte degetele înţepenite de frig şi nu mai are siguranţă în mîini, escaladarea trebuie întrerupta. Militarul obosit, care simte în corp senzaţia de frig nu se aşază pe zăpadă, chiar dacă este copleşit de oboseală şi de somnolenţă. Dacă degetele, urechile, nasul etc. Încep să îngheţe, se freacă uşor cu o mănuşă uscată de lînă şi execută cît mai multe mişcări.

• Pe timp de furtună, cînd grupa (echipa) a fost surprinsă în curs de escaladare a unui traseu dificil, fiind departe de orice adăpost, procedează astfel: părăseşte înălţimile stîncoase, vîrfurile, crestele şi coboară pe versant. Cînd furtuna este însoţită de descărcări electrice militarii nu trebuie să alerge, deoarece trăsnetul se canalizează mult mai uşor prin curentul de aer provocat de deplasarea în fugă. În pasajele dificile echipa rămîne legată în frînghie,

înaintînd încet, cu asigurare foarte atentă, întrucît descărcările electrice pot să producă o detentă musculară violentă, cu proiectarea unuia sau a mai multor militari la depărtări mari. De asemenea, se evită folosirea materialelor metalice (pitoane, ciocan, carabiniere), ele introducîndu-se, dacă este posibil, în raniţă.

Adeseori urmările descărcărilor electrice sînt destul de grave: sincope, arsuri, leşinuri sau chiar moartea. În caz de accidentare a unui militar, ca primă măsură i se fricţionează extremităţile membrelor, i se administrează băuturi calde şi dacă este cu putinţa i se face o injecţie cu cofeină sau ulei de camfor, aplicîndu-se tratamentul obişnuit pentru cazurile de asfixiere, adică respiraţie artificială. Chiar dacă accidentatul nu mai respiră trebuie să i se acorde primul ajutor, întrucît de cele mai multe ori ne găsim în faţa unei morţi aparente.

• La instrucţia alpină fiecare militar este necesar să cunoască metodele de a prevedea pericolul căderilor. Pe de o parte, căderea se produce cu o repeziciune atît de mare, încît lasă foarte puţin timp de gîndire; pe de altă parte, împrejurările în care survine căderea sînt atît de complexe, încît nu pot fi formulate reguli generale avînd drept obiect crearea unei tehnici a căderilor. Totuşi se ştie că în timpul unei căderi, în cele mai multe cazuri, militarul rămîne lucid, fapt ce-i îngăduie să-şi comande mişcările voluntare cu mare repeziciune. Prin urmare militarul este necesar să fie iniţiat în anumite reguli, care să-i permită limitarea urmărilor unei alunecări sau ale unei căderi; totodată, el trebuie să ştie ce anume este de făcut cu un accidentat după cădere. Cînd capul de coardă a scăpat de pe toate prizele, secundul sau secunzii care asigură vor trage puternic şi cît mai repede frînghiile de asigurare, scurtînd astfel distanţa dintre piton şi cel care cade. Dacă şocul este puternic, trebuie să elibereze cîţiva metri de frînghie, chiar în momentul producerii lui, spre a amortiza smucitura, dar fără să supună frînghia, pitonul şi carabiniera la un efort prea mare. Apoi se blochează frînghia, reţinîndu-se în loc militarul căzut şi se încearcă ajutarea acestuia pentru a-l readuce în poziţia de echilibru. Dacă se constată că cel căzut şi-a pierdut cunoştinţa, se blochează complet frînghia la piton şi se întreprinde o manevră de salvare. În cazul alunecării secundului, care este asigurat de sus, căderea nu va avea urmări prea grave, ea fiind foarte mică. Fac excepţie alunecările din timpul traversărilor (cele mai periculoase), deoarece se produc cu pendulare într-o parte. Esenţial este ca în toată această operaţie de salvare să se păstreze calmul şi să se acţioneze cu sînge rece.

Pentru o eventuală cădere este bine ca militarul să cunoască următoarele reguli:— cînd căderea se produce în pereţi cu înclinaţie medie militarul trebuie să se lase să alunece pe feţe, întrucît frecarea micşorează viteza de cădere. În pereţi verticali militarul, conştient că se desprinde de pe punctele de sprijin, va executa un salt înapoi, apăsînd puternic cu picioarele în stîncă, descriind în cădere un arc de cerc, cu spatele spre vale, şi va ateriza pe picioare cît mai elastic, sprijinindu-se în mîini. Condiţia principală în acest caz este însă ca asigurarea să fie perfectă. După cădere, militarul care asigura va aduce la sine pe cel căzut sau îl va coborî cu frînghia pînă cînd va atinge o platformă pe care să poată rămîne. În nici un caz nu trebuie lăsat mult timp suspendat în frînghie, întrucît aceasta îl oboseşte peste măsură şi este posibil să fie sufocat de frînghie;— în cazul alunecării pe o pantă de zăpadă sau gheaţă cel mai important lucru pentru un militar este să nu scape pioletul din mînă. De asemenea, indiferent de poziţia în care a ajuns, se va întoarce, prin diferite mişcări ale corpului, cu faţa în jos şi după aceea va înfige uşor ciocul pioletului în zăpadă, ajungînd, prin apăsarea treptată a acestuia în pantă, la poziţia de alunecare cu picioarele înainte. Apoi, presînd puternic cu greutatea întregului corp pe piolet, va înfige ciocul mai adînc, iar alunecarea va fi oprită. Dacă militarul are colţarii în picioare, îi va ridica de pe suprafaţa de alunecare, pentru a evita agăţarea lor şi rostogolirea sa.

• Comportarea militarilor dintr-o echipă pe timpul atacării unei cornişe trebuie să se caracterizeze printr-o perfectă disciplină, prudenţă şi tovărăşie. De îndată ce un militar din echipă se deplasează paralel cu cornişa, ceilalţi merg împreună cu el, uşor eşalonaţi spre înapoi, pentru a nu se găsi toţi în acelaşi timp pe cornişa (pe aceeaşi punte de zăpadă). Ei menţin frînghia mereu întinsă, perpendiculară pe sensul longitudinal al cornişei; chiar în timpul haltelor se păstrează distanţele între ei şi frînghia întinsă.

Sondarea cu pioletul în zăpadă se face atît pentru a descoperi cornişele sau golurile pe care ele le ascund, cît şi pentru a determina consistenţa şi rezistenţa zăpezii: la fiecare pas se sondează înfigînd pioletul vertical, cam la un pas înainte, acolo unde se va pune piciorul. Dacă pioletul se afundă brusc, fără rezistenţă, în toată lungimea sa, putem presupune că acolo este o cornişă; se sondează atunci lateral, pentru a determina sensul cornişei, deschiderea şi calitatea streşinii (punţii) de zăpadă, apoi se hotărăşte dacă trebuie trecut peste puntea de zăpadă asigurat în frînghie, dacă trebuie traversată sau înconjurată. Pentru a se lua o hotărîre justă este necesar să se privească rezistenţa punţii dintr-o parte (lateral) sau să se privească deschizătura cornişei. Apropierea de capul de coardă (care este cel mai avansat) se face cu multă prudenţă, după ce în prealabil s-a sondat platforma de regrupare şi s-a stabilit că aceasta este un loc sigur sau după ce capul de coardă a trecut peste cornişă. Se avansează cîte unul, cît mai uşor posibil (fără salturi), încercînd să se repartizeze, fără mi scări bruşte, greutatea corpului pe zăpadă (eventual se înaintează tîrîş). Imediat ce capul de coardă a trecut, el sondează locul pe care se găseşte şi-i asigură pe ceilalţi militari care urmează să treacă (militarii dispuşi la mijlocul formaţiei se găsesc, în felul acesta, asiguraţi din două părţi). Asigurarea capului de coardă trebuie să fie făcută cu multă prudenţă, deoarece, în cazul cînd alunecă, ceilalţi militari pot fi uşor atraşi o dată cu el (dacă militarii se aflau pe schiuri, acestea trebuie scoase pe timpul trecerii).

Dacă cornişa are o deschidere foarte mică şi capul de coardă s-a hotărît să o sară, el avertizează dinainte pe cel care urmează, pentru ca acesta să se apropie, să pregătească frînghia necesară şi să-l asigure.

De multe ori, pentru a depăşi cornişe largi, capul de coarda va fi obligat să coboare în cornişă, în rapel, şi să escaladele peretele opus printr-un loc favorabil. Pentru a cîştiga timp se poate întinde un funicular, cu ajutorul căruia să treacă cei care urmează (mai ales dacă pe direcţia respectivă se deplasează întreaga subunitate). În aceste cazuri, de cele mai multe ori este indicat să se taie (sa se rupă) streaşina de zăpadă cu ajutorul pioletului şi al

frînghiei de alpinism. Această operaţie se execută de către capul de coardă cu multă prudenţă, fiind asigurat lateral; o atenţie deosebită trebuie acordată momentului dînd cornişa se rupe, evitînd să fie atras de ea în cădere.

Fiecare militar din echipă trebuie să observe cu atenţie şi continuu pe cel care-l precede; el trebuie să fie gata să pareze în orice moment o tracţiune din spate. Dacă militarul din faţă se hotărăşte să treacă peste o porţiune de drum care impune prudenţă, fără a se opri el trebuie să avertizeze oportun pe tovarăşii săi. Adesea este posibil să se evite căderea sau alunecarea militarului din faţă. Dacă cel care urmează acţionează spontan, îl reţine printr-o tragere bruscă de frînghie, în felul acesta îl poate scoate din cornişă mai înainte de a cădea înăuntru.

Dacă unui militar i se înfundă un picior într-o cornişă, el nu trebuie să se redreseze pe celălalt picior; se lasă să cadă în genunchi său se aruncă înainte, întinzînd braţele pentru a încerca să atingă cealaltă margine a cornişei.

Pentru salvarea militarilor căzuţi în cornişă se procedează astfel:— cel care cade trebuie să încerce să frîneze căderea, căutînd să se oprească la locurile înguste ale celor două margini ale cornişei; are grijă să nu scape pioletul, străduindu-se, dacă este posibil, să taie trepte şi prize; se leagă în frînghia de deasupra lui şi se degajează (cît mai repede posibil) de legăturile care pot să-i împiedice în mod periculos respiraţia:— cel care asigură trece repede frînghia în jurul pioletului şi îl înfige adînc în zăpadă, apăsîndu-l cu toată greutatea corpului; atunci cînd această manevră nu reuşeşte (zăpada este prea afînată şi nu ţine sau pioletul nu a pătruns datorită gheţii) sau cînd cel care asigură nu poate să-şi treacă frînghia pe deasupra umerilor, el trebuie să-şi reţină tovarăşul trăgînd direct de frînghie, încercîndu-se toate mijloacele, în aşa fel, încît cel care a căzut să nu cadă mai jos, spre fundul cornişei. Pentru aceasta, chiar dacă şocul a fost violent şi cel care asigură se găseşte aruncat la pămînt şi chiar antrenat în alunecare, el trebuie să caute să-şi înţepenească corpul într-o fisură, să se agate de sol, să bătătorească zăpada pentru a avea un sprijin, luptînd cu toate forţele pentru a-şi reţine tovarăşul (se foloseşte de piolet pentru a frînă alunecarea aşa cum s-a arătat mai sus; dacă dispune de schiuri, le aşază în unghi drept în raport cu direcţia de tracţiune);— dacă cel care asigură a reuşit să reţină singur pe cel căzut în cornişă, cel de-al treilea militar se deplasează prudent, sondînd cu pioletul, şi asigură marginea cornişei să nu se rupă, iar frînghia să nu se afunde prea mult în zăpadă; pentru aceasta introduce pe marginea cornişei, sub frînghie, un obiect (schiurile, lopata, raniţa, echipamentul etc.);— apoi se îngrijesc.de starea celui căzut; i se aruncă frînghia de asigurare, scăriţa şi bucla; se controlează rezistenţa locului unde urmează să se efectueze operaţia de salvare, iar după ce accidentatul a fost asigurat se face o recunoaştere a cornişei, pentru a se stabili dacă cel căzut se poate salva singur (asigurat de sus cu ajutorul pioletului şi al colţarilor, el poate ieşi cu propriile forţe din cornişă sau, lăsîndu-se pe fundul acesteia, poate ieşi prin altă parte);— dacă cel căzut nu se poate descurca prin propriile forţe şi mijloace, el este ajutat de restul militarilor din echipă; mai întîi se încearcă procedeul cel mai simplu, tragerea directă cu ajutorul frînghiei de alpinism; în acest caz cel căzut trebuie să ajute acţiunea săltîndu-se prin forţa braţelor şi cu ajutorul nodului Prusik. Dacă salvarea nu dă rezultate prin tragerea directă, se face uz de o frînghie de alpinism care se pune în două, la mijlocul ei avînd o carabinieră, de care se leagă militarul căzut în cornişă (după ce frînghia este lansată în cornişă);— dacă se consideră necesar ca cel căzut să fie scutit de anumite greutăţi, se pot recupera la început schiurile, beţele, armamentul şi eventual raniţa;— eficacitatea salvării depinde de multe ori de rapiditatea cu care se execută; trebuie să se ţină seama că cel căzut poate uneori să fie rănit şi atunci va fi necesar ca unul din militari să coboare în cornişă, să-l asigure, să-i acorde primul ajutor şi să-i ia armamentul şi celelalte obiecte mai grele; după aceea, împreună cu ceilalţi militari din echipa (grupă), îl scoate pe cel căzut, cu ajutorul frînghiei duble.

Capitolul al III-lea. Igiena în munţi

1. Principii generale

Dacă în viaţa de toate zilele menţinerea sănătăţii impune anumite reguli igienice, cu atît mai mult aceste reguli trebuie să fie mai temeinic cunoscute şi respectate în viaţa în munte, unde eforturile sînt cu mult mai mari şi mai prelungite, iar condiţiile meteorologice mai aspre.

Eforturile mari, cazarea lipsită de confort, dificultăţile de aprovizionare şi evacuare, pericolul prezentat de înălţimi, izolarea sînt toţi atîţia factori care măresc efortul fizic şi moral cerut trupelor.

Comandanţii de subunităţi care duc acţiuni de luptă în munţi, precum şi militarii în termen trebuie să cunoască şi să aplice regulile de igienă, pe baza cărora vor putea să-şi menţină sănătatea şi să preîntîmpine diferitele maladii caracteristice zonelor muntoase.

Greutatea intervenţiei medicale impune ca fiecare militar să ştie:— să aplice regulile de igienă în toate împrejurările;— să ştie să acorde primul ajutor cînd este necesar;— să-şi dozeze eforturile în raport cu starea de antrenament fizic şi condiţiile igienice specifice muntelui;— să poată suporta privaţiunile şi eforturile fizice.

Celui care practică alpinismul i se cere un organism sănătos, capacitate respiratorie mare, inimă deosebit de sănătoasă, musculatură dezvoltată, simţ al echilibrului nealterat de vreo leziune organică, să nu fie predispus la ameţeli, să fie familiarizat cu lipsurile şi pericolele.

Orice tînăr din ţara noastră, dar mai ales cei din regiunile de munte, îndeplinesc aceste condiţii. Se impun însă consolidarea şi dezvoltarea însuşirilor respective prin antrenamente.

Altitudinea şi felul de compartimentare al terenului influenţează aerul astfel:Elementele constitutive ale amestecului respirabil cu cît altitudinea creşte, cantitatea de oxigen din aer se

diminuează; astfel dacă la nivelul mării aerul conţine normal aproximativ 21% (în volum) oxigen, la 2 000 în el se reduce la 15%, iar la 5 000 m — la 10%; de asemenea bioxidul de carbon: la 350 m aerul conţine normal 0,03%, iar la l 900 m — 0,017%; cantităţile reale inspirate din aceste gaze reducîndu-se, oxidarea sîngelui se face incomplet; sîngele stagnează mai mult în plămîni, dînd naştere la respiraţii adînci, gîfîitoare şi la slăbire cardiacă.

Temperatura aerului scade cu 1 °C la cca 170 m. Se înţelege că chiar primăvara, vara şi toamna, şi mai ales noaptea, temperaturile sînt scăzute, însă starea higrometrică, acţiunea soarelui, natura terenului (gol, pietros etc.), precum şi regimul curenţilor modifică substanţial temperatura normală, dînd loc la mani şi bruşte variaţii de temperatură. Temperatura, foarte joasă noaptea, scade şi mai mult în zori, creşte pînă la prînz, descreşte încet pînă la apusul soarelui, pentru a scădea brusc o dată cu înserarea.

Starea higrometrică. Uscăciunea aerului creşte direct proporţional cu altitudinea, exceptînd numai infiltraţiile de curenţi. Pe vreme frumoasă, chiar în zilele de iarnă, acţiunea soarelui este mai puternică pe înălţimi decît în văi; aerul rarefiat se debarasează mai uşor de vaporii ce-l încarcă şi se usucă. Aceşti vapori se condensează în văi, dînd loc la acea mare de ceaţă care este semnul vremii frumoase. În aerul uscat sudoarea este mai abundenta, dar tinde să se evaporeze imediat, ceea ce poate provoca răceli dacă nu se iau măsuri preventive.

Aerul uscat este mai rău conducător de căldură, suprapunîndu-se în straturi de temperaturi mult diferite; aceasta favorizează variaţiile bruşte de temperatură. De asemenea, razele luminoase şi calorice (ultraviolete) îl străbat mai uşor şi dau naştere la insolaţii sau grave iritaţii ale ochilor (oftalmii de diferite grade). De aceea, la înălţimi, pe vreme frumoasă şi mai ales pe zăpadă portul ochelarilor devine obligatoriu. În aerul uscat există zone umede, în care subunitatea este expusă să intre pe neaşteptate. Deci îmbrăcămintea trebuie făcută din materii rele conducătoare de căldură şi de umezeală.

Presiunea. Cu cît altitudinea creşte, cu atît greutatea coloanei de aer pe unitatea de suprafaţă scade, ceea ce se traduce printr-o scădere progresivă a presiunii. Astfel, dacă la nivelul mării presiunea normală este de 760 mm, la 2 000 m ea este numai de 603 mm, adică mai mică decît presiunea care există în cîmpie pe timpul celor mai mari uragane.

Această scădere de presiune se resimte într-un organism neantrenat prin zvîcnituri puternice în tîmple sau vîjîituri. Rarefierea aerului dă loc la fenomene de asfixie şi la răul de munte. Pe de altă parte, chiar şi hemoragiile sînt mai periculoase, întrucît diferenţa între presiunea sanguină şi presiunea externă împinge în afară, chiar prin cele mai mici zgîrieturi sau tăieturi, o cantitate neobişnuita de sînge.

Din cauza presiunii scăzute apa fierbe la o temperatură mai mică decît 100°. Pentru a obţine fierberea la o temperatură mai ridicată se folosesc vase de fiert închise, în care vaporii înşişi creează presiune.

Curenţii. Altitudinea influenţează şi formarea curenţilor. La înălţimi mijlocii şi mari se întîlnesc în permanenţă curenţi reci. La înălţimi mari vînturile sînt puternice, încît pe unele tăieturi înguste ale terenului prin care se canalizează curentul de aer nici nu se poate merge. Iarna, mai ales vînturile de nord şi nord-est au o mare violenţă, încît răscolesc totul, provocînd viscole de mare intensitate.

Condiţiilor atmosferice specifice enumerate li se adaugă:Climatul specific. Fiecare masiv muntos îşi are caracteristicile lui climaterice, pe care toţi comandanţii

trebuie să le cunoască şi să le studieze. În general însă orice munte este caracterizat prin temperaturi excesiv de variabile; de la l 500 m în sus anotimpurile se îmbină în două sezoane mai distincte (vezi capitolul „Particularităţile

iernii în munţii noştri").Apa. În munţi apa este repartizată în raport cu permeabilitatea rocilor, iar în acelaşi masiv, în funcţie de

altitudine. În zonele cu roci granitice sau şisturi cristaline apa este abundentă în văi. În zona păduroasă se găsesc

multe izvoare, dar în zona de peste l 500 m izvoarele, încă dese, au un debit prea mic, iar în timpul verii dispar.În cei mai mulţi masivi izvoarele se află pînă la creasta, iar în regiunile pînă la 2 000-2 500 m se găsesc

lacuri în urmele foştilor gheţari (apa din lacuri nu e potabilă).În podişurile calcaroase, chiar în zone sub l 500 său l 000 m, apa este foarte rară, izvoarele foarte sărace,

apa infiltrîndu-se uşor prin crăpături şi doline, ieşind undeva departe, la poalele masivului.În munţi se găseşte, de regulă, apă potabilă, cu condiţia să nu fie băută imediat ce iese din pămînt

(neaerată) sau după ce a trecut prin localităţi (infectată). Fac excepţie anumite regiuni ale munţilor de origine vulcanică, unde se găsesc ape mineralizate. Astfel: Munţii Căliman, Harghita, Ciuc etc. şi regiunile din munţii sedimentari în care sînt zăcăminte de săruri marine (clorură de -sodiu, de potasiu, sulfaţi de magneziu, de calciu etc.).

De asemenea, în unele regiuni muntoase apa poate provoca endemic de strumă (guşă), cum ar fi unele zone din Munţii Apuseni şi Făgăraş. Apele nepotabile pot fi cunoscute imediat: de exemplu, cele încărcate cu oxizi metalici sînt colorate în roşu, galben, verde, negru etc.; cele acidulate se cunosc după gust etc.

Cel mai practic mijloc de a steriliza apa este fierberea sau tratarea ei cu hiperclorit de sodiu.Se va ţine seama că apa provenită din topirea zăpezilor este lipsită de săruri; aşadar, apa de primăvară a

izvoarelor şi pîraielor este o apă indigestă; de asemenea şi apa rece băută în cantităţi mari. Ambele pot produce epidemii de diaree.

Hrana şi echipamentulÎn munţi eforturile sînt intense şi prelungite, militarilor li se asigură un regim alimentar care este capabil să

dea atît caloriile necesare lucrului muscular, cît şi refacerii ţesuturilor musculare; echipamentul este adecvat climatului caracteristic regiunilor muntoase. De aceea ne vom rezuma numai la unele sfaturi practice.

Alimentele trebuie să fie nutritive, uşor de purtat, cît mai consistente, consumabile fără a fi preparate cu cantităţi mari de apă, uşor asimilabile, plăcute la gust. Deci — bogate în calorii, dar cu volum mic.

Îmbrăcămintea este necesar să îndeplinească următoarele condiţii: să fie uşoară; să permită să se desfacă şi să se închidă uşor; să se opună răcelii; la deschizături (mîneci, picioare, gît) să nu pătrundă pulberea de zăpadă; să ferească de umezeală; să se dispună de mai multe schimburi.

2. Igiena şi primul ajutor

Igiena marşurilor înseamnă a şti cum să se dozeze efortul, a se obţine maximum de folos din orice efort şi a se evita accidentele şi slăbirea forţelor trupei prin oboseli zadarnice său măsuri nepotrivite. Antrenamentul este necesar atît pentru executarea marşurilor lungi cu diferenţe mari de nivel, cît şi pentru că fără antrenament nu se pot evita accidentele, care uneori pot fi foarte grave.

Pregătirea marşului în munţi trebuie să se facă cu cea mai mare grijă, aceasta referindu-se la pregătirea omului, a încălţămintei, a materialelor şi animalelor.

Cu o zi înainte corpul se curată prin îmbăiere (apă caldă la +36° sau, la nevoie, numai cu apă rece şi săpun). Picioarele se îngrijesc în mod amănunţit (se taie unghiile şi se scot bătăturile etc.), încălţămintea se unge pentru a fi moale; se îmbracă două perechi de ciorapi (una de bumbac şi una de lînă) chiar pe timp de vară; de asemenea se pregătesc ciorapi (cel puţin două perechi) pentru schimb (în raniţă); pentru ca piciorul să nu simtă asprimea drumului se poate pune înăuntrul bocancului o talpă de plută sau de păr de capră (ciorapul nu trebuie să facă dungi, deoarece acestea produc rosături).

Raniţa se controlează spre a cuprinde tot ce-i necesar în marş; se ajustează curelele pentru a nu fi prea largi sau prea strînse.

Animalele se pregătesc curăţîndu-le amănunţit în ajun şi înaintea plecării, hrănindu-le bine, dîndu-li-se gustarea de grăunţe şi făcîndu-se toaleta copitelor. Se revizuiesc şi se completează din timp potcoavele; se pregăteşte şi se ajustează harriaşanientul, se verifică încărcăturile samarelor şi panerelor.

Pentru a evita ameţelile şi ataxiiile musculare, de la începui se impune respectarea a două reguli: ritm constant (cu eforturi musculare minime) şi respiraţie regulată (vezi capitol III „Tehnica mersului în munţi").

Accelerarea pasului nu creează avantaje; niciodată nu ajunge mai repede sus cel care face pasul iute său mare; cel care merge rar, sigur şi uniform îşi păstrează respiraţia normală şi muşchii neîncordaţi, cheltuind forţă mai mică.

În munţi condiţiile iniţiale de marş sînt de foarte scurtă durată. Ele variază în raport cu timpul cînd se execută marşul la o altitudine constantă, iar cînd se trec diferenţe mari de altitudine ele variază în raport şi cu altitudinea, fiecare altitudine putînd să ofere condiţii deosebite de cele ale înălţimilor imediat inferioare sau superioare.

Marşul pe jos la altitudini mari de 2 2 000 m în sus este influenţat de: aerul rarefiat şi uscat; razele solare puternice, bogate în raze ultraviolete; lipsa de apă; curenţii puternici; temperatura scăzută.Pentru diminuarea efectului acestora asupra trupelor şi tehnicii se recomandă:

— ritm încetinit şi prudenţă mare, spre a se evita eforturile inutile (la altitudini mari respiraţia este mai accentuată);— prevenirea şi înlăturarea accidentelor ce pot fi provocate de avalanşe de pietre, de răniri prin

tăieturi, hemoragii etc., întrucît evacuările sînt foarte dificile (presiunea internă, fiind mai mare decît presiunea atmosferică, împinge afară o cantitate mai mare de sînge într-un timp dat);— economisirea apei; în acest scop este recomandabil să se ţină în gură sîmburi de prună uscată, bomboane, fir de iarbă uscată etc.;— haltele să se facă pe pante ferite de vînt, de curenţi de aer;— să se evite expunerea directă a capului la razele solare, iar militarii să poarte ochelarii de protecţie; să nu se execute deplasarea în cămaşă, chiar dacă căldura este insuportabilă; se permite numai deschiderea vestonului la gît;— urcarea pantelor de către cai să se facă încet şi uniform.

Marşul pe jos pe temperaturi scăzute face ca efortul militarilor să crească în special la urcuş. În scopul asigurării unor condiţii de deplasare cît mai bune se recomandă:

— nici o parte a corpului să nu fie strînsă, în special încheieturile şi extremităţile (degetele mîinilor şi degetele picioarelor să se mişte în mănuşi, respectiv în încălţăminte);— să nu se strîngă excesiv curelele de la schiuri, de la rachetele pentru zăpadă sau de la colţari şi de la raniţă;— să se îmbrace două rînduri de rufe de corp (două cămăşi subţiri ţin mai cald decît una groasă; de asemenea, două perechi de ciorapi de lînă);— efortul mersului să fie dozat cît mai uniform, spre a se evita transpiraţia corpului, alternativ cu răcirea sa;— marşul să se execute fără manta (în veston), iar aceasta să fie îmbrăcată pe timpul haltelor;— să nu se bea apă rece şi să nu se mănînce zăpadă; apa să se înlocuiască cu ceai sau cafea rece, care să se bea numai în înghiţituri rare (ţinîndu-se în gură înainte de a o înghiţi) — să se numească deschizători de pîrtii înaintea coloanelor de schiori şi să se ruleze cît mai des;— să nu se stea jos sau în nemişcare pe timpul haltelor mici; haltele mari să se facă numai în cabane, grajduri, stîne etc.

Marşul pe jos pe viscol este foarte greu. Din cauza viscolului respiraţia este îngreuiată, iar praful de zăpadă şi gheaţă pătrunde prin deschizăturile echipamentului, biciuind dureros în special faţa şi mîinile.

Psihologic viscolul are o acţiune deprimantă asupra moralului celor neobişnuiţi cu asemenea furii ale naturii. Voinţa şi energia sînt solicitate la maximum.

Pentru desfăşurarea marşului în condiţii optime se recomandă:— deplasarea să fie continuă şi să nu se facă pe partea de itinerar adăpostită de vînt; dacă zăpada este troienită, formînd cornişe (streşini de zăpadă), este mai avantajos să se meargă pe partea bătută de viscol, unde militarul are de luptat numai cu viscolul, nu şi cu pericolul înnameţirii sau surpărilor de cornişe; haltele să fie mult reduse sau chiar suprimate, pentru a se evita răceala;— coloanele să se deplaseze cît mai compact, cu distanţele între subunităţi micşorate;— să se efectueze o supraveghere continuă a militarilor de către încheietori (aleşi dintre cei mai voinici şi energici militari), pentru a nu rămîne nimeni în urmă;— să se depisteze la timp semnele de degerătură;— cînd viscolul se dezlănţuie prin surprindere, peste echipamentul de iarnă se încheie foaia de cort; capişonul de lînă se trage peste ochi şi urechi şi se astupă nasul cu partea de jos, spre a se evita inspirarea prafului de zăpadă, care poate provoca congestii grave;— ochii se protejează cu ochelari, iar mîinile cu mănuşi şi supramănuşi;— se consumă suplimente consistente.

Marşul pe călduri mari sau pe soare puternic. În zilele senine şi mai ales în 'regiunile stîncoase, fără vegetaţie, căldurile sînt aproape insuportabile. Cu cît mai mare este înălţimea, cu atît mai tare este soarele (razele ultraviolete), deşi temperatura aerului este mai scăzută. În aceste condiţii pericolele sînt: insolaţie de toate gradele, leşinuri, transpiraţii, opărelii.

Pentru evitarea lor se recomandă următoarele:— dacă situaţia tactică permite, nu se mărşăluieşte între orele 11 şi 14;— se admite aşezarea băştii „pentru soare", cu o batistă la ceafă (dacă se dispune de vegetaţie, este indicat să se mascheze capul cu aceasta);— să se evite găvanele (cazanele) stîncoase lipsite de curenţi;— să se meargă cît mai mult posibil prin pădure (umbră) sau pe creste (curenţi);— nu se bea apă multă; transpiraţia abundenta provoacă sete, dar aceasta nu se potoleşte cu apă; se poate bea des însă cîte puţină apă, gargarisind fiecare înghiţitură; este mai indicat să se bea ceai neîndulcit din bidon şi ţinînd în gură o bucată de zahăr sau o bomboană;— se desface vestonul sau cămaşa, mai ales la piept;— contra arsurilor de soare se ung faţa şi mîinile cu vaselină;— haltele se aleg în locuri umbrite, lîngă izvor, ferite de curenţi; nu se bea apă imediat la oprire, ci numai înainte de a porni iarăşi; transpiraţia se şterge cu un prosop ud.

3. Accidente şi maladii frecvente în munţi

Pe timpul gerurilor mari de iarnă se produc degeraturi, care, după gravitatea lor, sînt de 3 grade.În degeraturile de gradul I ţesuturile se albesc şi se întăresc, pielea îşi pierde sensibilitatea şi apar dureri;

după tre-care porţiunea degerată se înroşeşte şi se simt arsuri. Tratamentul constă în frecarea atentă a părţilor degerate cu o bucata de stofă, pînă la înmuierea lor şi înroşirea pielii; se şterge apoi toată suprafaţa degerată cu alcool şi se unge cu grăsime.

În degeraturile de gradul al II-lea partea degerată a corpului prezintă băşici. Se tratează cu un masaj uşor, pentru a nu rupe băşicile, şi după aceea se aplică un pansament, steril cu iodoform sau hipermanganat de potasiu.

Degeraturile de gradul al III-lea se caracterizează prin distrugerea ţesuturilor, a părţilor moi ale corpului (necroză). În acest caz se aplică iodoform, pansament steril uscat şi se transportă imediat accidentatul la medic. Ca tratament intern se recomandă ceai fierbinte, cafea şi stimulente.

Pentru a preveni degeraturile este necesar ca porţiunile periferice slab alimentate cu sînge — degetele, nasul, urechile — să fie apărate împotriva frigului. De asemenea, în cazul că încălţămintea şi îmbrăcămintea se udă este nevoie să se schimbe şi să se usuce.

Pentru prevenirea degeraturilor se recomandă unsoarea constituită din două părţi camfor şi o parte glicerina. Se înmoaie o bucată de vată în această unsoare şi se aplică pe părţile care sînt expuse degerăturii.

Îngheţul. Dacă în timpul gerurilor mari militarul rămîne izolat, fie din cauza viscolului puternic, fie din cauza întunericului, el va trebui să lupte din toate puterile cu oboseala, care apare întotdeauna şi care este însoţită de dorinţa imperioasă de a se odihni. Dacă oboseala şi somnul îl înving într-o astfel de împrejurare, apare o stare în care respectivul se simte bine. Dar sîngele năvăleşte în cantitate mare în organele interne, funcţiile circulatorii scad la periferie, iar forţa musculară se reduce. În ultima fază, funcţiile respiratorii şi circulatorii scăzînd, poate surveni moartea.

Aceşti accidentaţi pot fi readuşi la viaţă prin transportarea lor într-un loc adăpostit şi neîncălzit; niciodată cel îngheţat nu trebuie să fie adus direct de la frig la căldură. Dezmorţirea începe pornind de la segmentele centrale (de exemplu, de la coapsă, nu de la laba piciorului). După dez-morţirea membrelor superioare se face respiraţie artificială. Se fac frecţii cu apă rece şi — dacă este posibil — cea mai bună metodă este baia prelungită la o temperatură pînă la 15°-16°. Bolnavului îngheţat i se dau lichide călduţe (nu calde) şi alcool în cantitate mică. Îngrijirea continuă timp îndelungat.

Arsurile provocate de soare sînt de două grade. Arsurile de soare de gradul I se manifestă prin înroşirea pielii, dureri, uneori inflamare.

Tratamentul constă în aplicarea unui şerveţel muiat în alcool sau în soluţie tare de hipermanganat de potasiu sau de carbonat de sodiu; după aceea se ung părţile arse cu uni, Canină, lanolină sau vaselină.

În arsurile de gradul al II-lea apar băşici. În acest caz arsurile se tratează aplicînd un şerveţel muiat în alcool, hipermanganat de potasiu sau soluţie de tanin 4%.

Congestia poate surveni în urma unui efort exagerat, făcut sub razele prea puternice ale soarelui său în timpul iernii, pe viscol. Simptomele ei se recunosc uşor: ameţeli, învineţirea figurii, leşin. În asemenea cazuri vom face frecţii cu alcool sau oţet şi, la nevoie, respiraţie artificială.

Contuziile. Zdrobirea ţesuturilor musculare datorită unor lovituri, comprimări bruşte ale părţilor moi ale corpului între două planuri tari dă naştere la contuzii. În urma unei contuzii se produce adesea un hematom, o acumulare de sînge provenit din ruperea vaselor capilare. Durerea este acută, pielea se înroşeşte, apoi devine vînătă.

Contuziile se îngrijesc aplicîndu-se comprese reci, chiar cu gheaţă sau zăpadă, timp de 10-20 de minute şi pansament compresiv imobilizator. În cazuri mai grave vom face masaje uşoare şi băi călduţe la 45°.

Entorsa este ruperea sau întinderea ligamentului unei articulaţii, cu alte cuvinte este urmarea pierderii contactului normal al vaselor şi tendoanelor cu oasele articulaţiei. O mişcare greşită în timpul mersului, o cădere, o lovitură puternică pot fi cauza unei entorse. O durere acută îl imobilizează pe cel accidentat. Articulaţia respectivă se umflă, mişcările devin greoaie. După cîteva ore regiunea se face vineţie, din cauza sângelui scurs din vase pe sub piele.

Măsuri: Se impune un repaus absolut. Apoi se vor aplica comprese cu apă rece, schimbîndu-le de îndată ce s-au încălzit. Se va face apoi un pansament compresiv imobilizator, cu o faşă elastică. După o zi-două durerea încetează şi încheietura se poate masa uşor. Dacă culoarea vînătă a pielii şi durerile nu încetează, vom apela la medic.

Fractura este ruperea unuia sau a mai multor oase în urma unei lovituri sau căderi. Fracturile pot fi închise sau deschise. Dacă în urma accidentului osul rupt nu a străpuns ţesutul pentru a ieşi prin piele, avem de-a face cu o fractură închisă, care se va vindeca mult mai uşor. Dacă, dimpotrivă, osul a străpuns muşchiul şi a provocat o rană, pericolul este cu mult mai mare. În acest caz poate surveni o hemoragie, nefiind exclusă nici infectarea locului respectiv. Avem de-a face cu o fractura deschisă. O asemenea fractura netratată cu grijă poate duce la pierderea braţului sau a piciorului rupt.

La fractura deschisă, accidentatul va resimţi o durere profundă, imposibilitatea de a mişca braţul sau piciorul fracturat, nu se va mai putea sprijini pe el. În locul în care s-a produs ruptura oasele joacă libere, iar aspectul membrului se modifica: ţesutul din jur se umflă, vasele de sînge, rupte şi ele, lasă sîngele să se scurgă, pielea se învineţeşte. În acest caz cunoştinţele de prim-ajutor vor fi deosebit de preţioase Cum procedăm ?

Nu vom mişca accidentatul din locul unde s-a produs fractura. Deplasarea lui înainte de acordarea primelor îngrijiri îi va provoca dureri mari şi poate genera complicaţii grave, îl vom linişti dîndu-i să bea o băutura caldă; dacă este necesar îi vom face o injecţie tonicardiacă sau, în lipsă, îi vom da un calmant. La dureri intense, dacă avem posibilitatea, îi vom administra o injecţie cu morfină sau vom aplica comprese reci cu gheaţă său zăpadă. Vom degaja membrul, fără să-l mişcăm, eventual desfăcînd cusăturile hainei sau tăind ciorapul. În nici un caz nu vom încerca să redresăm devierea osului rupt. Aceasta nu o poate face decît un medic de specialitate.

Dacă avem de-a face cu o fractură deschisă, vom opri hemoragia şi vom trata rana, aplicînd un pansament

steril. Apoi vom aşeza membrul în poziţia cea mai nimerită, astfel ca oasele să nu se frece între ele sau să zgîrie ţesutul înconjurător. Imobilizăm apoi braţul sau piciorul cu ajutorul atelelor (scîndurele sau cartoane tari, destul de lungi, pentru a cuprinde încheietura de deasupra şi cea de dedesubtul rănii). În lipsa atelelor se vor folosi crengi de copac cojite, linii, benzi de tablă, sîrmă groasă, paie sau fîn făcute sul, înfăşurate toate, înainte de aplicare, în pînză, vată, lînă, cîlţi, pentru a nu jena locul rănit. Bandajarea se face uşor, cu multă grijă, pentru a evita mişcarea osului rupt, care la cea mai mică atingere provoacă dureri acute. Putem folosi feşi de tifon sau, în lipsă, batiste, cravate, şervete, curele etc.

După ce durerea încetează, bolnavul va putea suporta transportarea la cel mai apropiat spital. Dacă nu se poate deplasa pe propriile-i picioare, vom improviza o targa din crengi, din beţe de schi etc. Targa trebuie să fie plată şi rigidă. E indicat să fie purtată de 4 militari, care să-şi potrivească pasul în aşa fel, încît să evite cît mai mult posibil balansul.

În cazul unei fracturi închise singura măsură eficientă pe care o putem lua este să imobilizăm cît mai bine membrul sau partea fracturată şi să transportăm în grabă accidentatul la medic.

Dăm mai jos cîteva indicaţii privind felul de a imobiliza diverse fracturi:Fractura braţului. Se imobilizează braţul fie întins, fie îndoit din cot, aplicîndu-i-se o atelă pe partea

dinafară, de la cot pînă la umăr, iar cealaltă pe partea dinăuntru, de la subsuoară pînă la cot. E indicat ca atela exterioară să depăşească ambele încheieturi (umărul şi cotul). Se fixează prin înfăşurare.

Fractura antebraţului. Se imobilizează prin aplicarea unei aţele pe partea dinafară, de la vîrful degetelor întinse pînă mai sus de cot. A doua se aşază pe partea dinăuntru a mîinii, de la vîrful degetelor la încheietura cotului. Atelele se fixează, de asemenea, prin ture de faşă. Mîna se leagă de gît cu o bucată de pînză, fular sau faşă.

Pentru o imobilizare totală braţul fracturat, îndoit din cot, se poate fixa pe piept cu ajutorul cîtorva ture de faşă.

Fractura piciorului. Se vor desface şireturile bocancului, dar acesta nu se va scoate din picior. Se va imobiliza glezna. Atelele se vor aplica lateral, aşa încît să depăşească încheieturile gleznă-genunchi, dacă este vorba de fractura oaselor inferioare, şi genunchi-şold, în cazul unei fracturi a femurului. În lipsa atelelor, se poate imobiliza piciorul rupt legîndu-1 de celălalt, bineînţeles după ce am umplut spaţiile cu obiecte moi: fulare, mănuşi, batiste (fig. 90 a).

Fractura coapsei. Se imobilizează prin aplicarea primei aţele pe partea dinăuntru a piciorului, pînă la călcîi, iar a celei de-a doua pe partea dinafară, de la subsuoară pînă la gleznă. Se fixează cu fese late (fig. 90 b).

Fractura claviculei. Se imobilizează braţul respectiv în eşarfă şi se prinde de gît ca la orice fractură de antebraţ.

Fractura coastelor. Nu se aplică aţele. Se bandajează strîns tot pieptul, avînd însă grijă ca în cazul cînd există şi rană deschisă să nu comprimăm prea tare (fig. 91 a).

Fig. 90. Imobilizarea piciorului şi a coapsei fracturate: a — imobilizarea piciorului; b — imobilizarea coapsei.Fig. 91. Cum se procedează în cazul fracturării coastelor sau a coloanei vertebrale: a — bandajarea pieptului; b — imobilizarea coloanei vertebrale.Fractura coloanei vertebrale. O recunoaştem cîteodată după paralizia membrelor şi după dureri în regiunea

rinichilor şi în spate. În nici un caz accidentatul nu va fi ridicat, nu i se vor mişca umerii şi capul, nu i se va îndoi spatele. Pentru a-l imobiliza cît mai complet vom strecura sub el, de-a lungul, o scîndură cît mai lată, de care îl vom lega bine (fig. 91 b). Operaţia trebuie executată cu mare atenţie, deoarece orice mişcare îi poate fi fatală. Trebuie ridicat cu o singură mişcare şi transportat cu grija, fără zdruncinături, pînă la cel mai apropiat spital.

Fractura craniului. Uneori este însoţită de scurgeri de sînge pe nas, gură sau urechi. În general, dacă sîngele nu este în cantitate prea mare, nu trebuie oprit. Rănitul trebuie ţinut cu capul ridicat, dacă faţa îi este roşie şi cu capul mai jos decît corpul, dacă are faţa palidă. Trebuie evitat orice şoc.

O fractură de craniu poate să nu prezinte semne exterioare de îndată ce s-a produs şi să nu se manifeste decît după cîteva ore sau chiar după cîteva zile. Este bine ca un accidentat care a primit o lovitură puternică la cap să fie supravegheat îndeaproape timp mai îndelungat.

Hemoragiile. Sînt pierderi de sînge provocate de ruperea vaselor sanguine. Ele pot fi capilare, venoase sau arteriale.

La hemoragia capilară sîngele apare sub formă de picături care se opresc spontan. Este suficient să aplicăm un tampon de vată îmbibat într-o soluţie antiseptică.

La hemoragiile venoase sîngele se prelinge încet şi are culoare roşie închisă.Hemoragiile arteriale se caracterizează prin culoarea roşie deschisă a sîngelui, care ţîşneşte din rană

sacadat, în ritmul bătăilor inimii. Acestea sînt cele mai periculoase.În cazul unei hemoragii uşoare, survenite în urma unei răni nu prea grave, vom trata rana antiseptic şi vom

aplica un pansament compresiv, care va opri şi hemoragia.Pentru a opri o hemoragie provocată de o rană la extremităţile inferioare sau superioare ale membrelor vom

îndoi puternic din articulaţie piciorul sau braţul rănit. Dacă totuşi sîngele curge din abundenţă, vom apăsa cu degetul înfăşurat într-o compresă sterilă vasul de deasupra rănii, pe traiectul dintre rana şi inimă.

Hemoragiile arteriale cer o intervenţie promptă. Ca măsură provizorie putem comprima artera, apăsînd cu degetul în locurile unde ea trece aproape de os. Dacă însă este vorba de o hemoragie puternică, la nivelul extremităţilor, va trebui să aplicăm chiar de la început, deasupra rănii, un garou (tub de cauciuc) sau, în lipsă, o curea, un cordon, o frînghie şi vom strînge bine.

În caz de hemoragii ale mîinii, garoul se va aplica pe treimea superioară a braţului; pentru cele survenite la

picioare, pe treimea superioară a coapsei. Sub garou se va aşeza un strat de vată, o batistă sau orice ţesătură moale, pentru a proteja tegumentele (exterioare). Garoul poate fi menţinut maximum două ore. După 4-5 ore riscăm să apară cangrena. Să nu uităm să notăm ora fixării garoului. Nu vom folosi acest procedeu decît în cazuri extreme (adesea un pansament bine strîns este suficient).

Transportarea rănitului se face cu grijă, fără ca acesta să depună efort cît de mic, mai ales în cazul hemoragiilor arteriale. Este bine să fie cerută intervenţia medicului chiar dacă hemoragia s-a oprit.

Hemoragia nazală. Cea mai frecvent întîlnită. Ea poate fi oprită prin comprimarea timp de 5 minute a nării respective cu ajutorul unui tampon de vată sau al unui tifon îmbibat în oţet, care se va introduce adînc în nas (nu este permis să se sufle nasul); pe frunte şi pe ceafă se aplică comprese reci; piciorul şi mîna opuse nării sîngerînde se vor introduce în apă caldă. Dacă hemoragia nu se opreşte după circa 10 minute, este indicat să intervină medicul.

Înţepăturile. Pot fi provocate de un ghimpe, o aşchie, un cui. Cu ajutorul unui ac, al unui vîrf ascuţit de briceag (dezinfectate) scoatem aşchia sau ghimpele rămas în piele. Stoarcem bine rana pînă cînd sângerează; o tamponăm cu alcool, iod sau benzină iodată şi aplicăm un strat de aureomicină sau praf de sulfamidă, după care pansăm.

Înţepăturile de insecte (viespe, albină, păianjen etc.). Dacă acul a rămas în rană, îl scoatem cu băgare de seamă şi stoarcem apoi locul între două comprese, pînă cînd rana sîngerează; fricţionăm cu amoniac, apă sărată sau oţet (putem folosi şi procedeul popular de a freca înţepătura cu o frunza de pătlagină). Dacă locul se umflă, aplicăm comprese, iar dacă umflătura persistă, e roşie şi dureroasă, facem un pansament steril cu praf de sulfamidă sau aureomicină pomăda.

Insecte în ureche. Nu vom folosi în nici un caz un obiect tare şi ascuţit pentru a scoate o insectă intrată în ureche. Vom spăla mai întîi urechea cu apă caldă, apoi vom picura cîteva picături de ulei sau de glicerina şi insecta va ieşi în exterior. Un alt procedeu este de a ţine urechea deasupra unui vas cu lapte fierbinte; aburii calzi vor face insecta să iasă.

Luxaţia constă în deplasarea capetelor articulare ale unuia sau ale mai multor oase. Cea mai frecventă este aceea a umărului. Resimţim o durere acută, articulaţia se umflă şi îşi schimbă forma, membrul respectiv îşi pierde puterea de a se mişca şi se scurtează său se lungeşte, în funcţie de poziţia osului ieşit de la locul său. Se recomandă repaus absolut, se aplică comprese reci, membrul se imobilizează printr-un pansament.

Muşcăturile de animal. Se dezinfectează rana cu alcool, iod sau benzină iodată, se aplică praf de sulfamidă sau aureomicină pomăda şi se pansează uscat. Asistenţa medicală urgentă este obligatorie, deoarece animalul poate fi turbat.

Muşcăturile de viperă, într-o asemenea împrejurare trebuie acţionat cu extremă urgenţă, deoarece în cîteva minute se produce cangrenarea locului, iar în 1-2 ore cel muşcat de viperă poate sucomba.

Măsurile imediate; accidentatul se întinde în poziţie orizontală. Pentru a împiedica pătrunderea veninului în sînge facem o legătură strînsă deasupra rănii, care va opri circulaţia sîngelui; stoarcerii bine rana pînă cînd sîngerează: dacă avem la îndemînă aplicăm o ventuză, care o dată cu sîngele va trage şi veninul; dacă nu avem această posibilitate, un militar care nu are nici o rană în gură, după ce va face o deschidere mai mare a rănii, va suge puternic muşcătura şi apoi va scuipa veninul o dată cu saliva (este cunoscut faptul că saliva este unul din cei mai buni dizolvanţi ai veninului de şarpe); cu un fier sau cu un ac înroşit vom cauteriza apoi rana, după care vom spăla locul cu o soluţie slabă de permanganat de potasiu sau de amoniac. Se recomandă totuşi şi intervenţia medicului.

Otrăvirea cu ciuperci. În general semnele unei otrăviri cu ciuperci apar prea tîrziu ca măsurile de prim-ajutor să mai fie eficace. Ele se produc la 10-15 ore după ce am consumat ciupercile otrăvite, uneori chiar şi mai tîrziu. Otrava a trecut între timp, prin stomac, în intestinul subţire şi de aici în sînge. De aceea efectele sînt cu atît mai puternice. Ca simptome menţionăm: dureri de pîntece, greaţă şi arsuri, diaree, ameţeli, dureri de cap, apoi, într-un stadiu mai avansat, frisoane, palpitaţii cu transpiraţie abundentă, vărsături, tulburări de vedere, delir.

Trebuie luate măsuri drastice. Vom căuta în primul rînd să provocăm vărsături (dîndu-i bolnavului să bea apă caldă sau faină de muştar — o lingură la un pahar de apă). Se administrează 1-2 linguri de unt de ricin sau glicerina. Se fac clisme dese, cu apă în care s-au adăugat două linguri de unt de ricin şi săpun. Se aplică comprese calde pe abdomen şi se face o baie caldă, generală. Se dau ceaiuri fierbinţi de floare de tei şi cafea neagră, cîteva picături de eter pe zahăr său în apă; de asemenea, vin fiert sau rachiu.

Dacă totuşi intoxicatul nu-şi revine, trebuie apelat de îndată la ajutorul unui medic.Fig. 92. Moduri de pansare: a — înfăşurarea circulară; b — înfăşurarea în spirală; c — înfăşurarea în „8": d — înfăşurarea oculară: e — înfăşurarea în căpăstru.Pansamentele. În cazul oricărui fel de rănire este necesar ca după ce am tratat rana antiseptic să facem un

pansament. După locul şi mărimea plăgii vom folosi unul din următoarele feluri de fixare a pansamentului:— înfăşurarea circulară se foloseşte pentru fixarea unui pansament pe o rană mică, uşoară, la mînă, picior, cap sau frunte. Ţinem sulul feşii în mîna dreaptă, cu ruloul în sus. deasupra, iar capătul liber în mîna stîngă. Faşă se înfăşoară de la stînga la dreapta, începîndu-se chiar de dedesubtul rănii. Şirurile feşii se suprapun (fig. 92 a);— înfăşurarea în spirală se foloseşte atunci cînd rana acoperă o suprafaţă mai mare (la braţ, piept, picior sau abdomen). Faşă trebuie înfăşurată astfel încît fiecare tur al ca să acopere o jumătate din lăţimea turului anterior. La întoarcere vom evita formarea buclei, printr-o răsucire a fesei (fig. 92 b);— înfăşurarea în 8 se foloseşte la fixarea unui pansament la cot, umăr sau genunchi, pentru a lasă liberă mişcarea articulaţiei (fig. 92 c);— înfăşurarea oculară se aplică la fixarea unui pansament pe ochi (fig. 92 d);— înfăşurarea în căpăstru se foloseşte pentru a fixa un pansament la nas sau bărbie (fig. 92 e).

Din schiţele prezentate se poate vedea clar felul înfăşurării unei fese pentru fixarea pansamentelor indicate.Ca recomandare generală:

— înfăşurarea la mînă sau picior trebuie începută întotdeauna de jos, adică de la partea subţire a membrului spre cea groasă;— faşă trebuie să fie suficient de strînsă, ca să nu alunece, dar destul de lejeră, pentru a nu împiedica circulaţia sîngelui şi a nu provoca dureri;— legătura feşii — nodul — nu se va face niciodată peste rană.

Rănile, jupuiturile, zgîrieturile. Pot surveni în urma unor căderi, loviri sau zdrobiri cu un corp tare. Dacă nu sînt tratate cu grijă, plăgile sînt destul de periculoase. Ele pot provoca hemoragii sau se pot infecta uşor. De aceea se recomandă manipularea aseptică a feşilor, a compreselor etc.

În primul rînd o rană nu trebuie atinsă cu mîna; vom curăţa-o cu un tampon îmbibat în apă oxigenata, benzină iodată, iod sau, în lipsă, cu apă şi săpun, de la centru spre margine. Apoi se pudrează rana cu praf de sulfamidă sau se unge cu pomăda de aureomicină, se aplică o compresă sterilă şi se pansează. Operaţia se reînnoieşte în fiecare zi, Procedîndu-se în acelaşi fel. În cazul cînd plaga sîngerează abundent vom opri hemoragia, urmînd indicaţiile date la paragraful respectiv. În cazul plăgilor uşoare compresa sterilă, peste care am aplicat un tampon de vată, poate fi fixată şi cu două benzi de leucoplast.

Răul de munte. Lipsa de oxigen în aerul respirat pe munte provoacă tulburări fiziologice complexe, care generează acea stare specială denumită „rău de înălţime" sau „rău de munte". Este cunoscut faptul că, pe măsură ce urcăm, presiunea atmosferică scade, lipsa de oxigen atrage o micşorare a arderilor din ţesuturi, drept urmare în organism se formează un surplus de substanţe toxice. Sub acţiunea lor rinichii îşi încetinesc treptat funcţionarea normală, din care pricină toxinele nu mai pot fi eliminate şi ia naştere un întreg proces de intoxicare a organismului.

Prin urmare, starea de pierdere a forţelor, hipostenia, este un fenomen de autointoxicare. În plus, la înălţime debitul respirator este redus, iar circulaţia în plămîni suferă o diminuare accentuată.

Antrenînd treptat organismul, el se poate adapta cu succes la scăderile de presiune ale atmosferei. Numărul de globule creşte şi compensează scăderea cantităţii de oxigen d:n aerul respirat. Hiperglobulina face să crească capacitatea sîngelui de a reţine oxigenul şi astfel efectele atmosferei montane pot fi suportate cu uşurinţă.

Simptomele răului de munte: starea de toropeală, însoţită de oboseală generală, paloarea feţei, dureri de cap, vîjîit în urechi, ameţeli, vărsături, hemoragii, pierderea cunoştinţei. Multe din aceste simptome sînt provocate sau agravate de efectul muscular intens.

Măsuri: mai întîi se va încetini ritmul de mers, i se vor da suferindului cîteva bucăţi de zahăr, i se va lua raniţa din spate. Dacă aceste măsuri nu sînt suficiente, cel atins de rău de munte va fi culcat la umbră, i se vor desface hainele la gît şi centură, i se va da puţină cafea neagră sau ceai, zahăr sau ciocolată. Se vor masa muşchii picioarelor, ai spatelui, ai abdomenului. În cazuri mai grave se pot face injecţii cu cofeina 25 ctg. sau ulei camforat. După circa un sfert de oră bornavul supus acestor îngrijiri îşi va reveni. Pe timp de iarnă vom lua măsuri ca el să fie ferit de frig sau degeraturi.

Respiraţia artificială. Din diverse motive (asfixierea prin avalanşe, intoxicaţii etc.) respiraţia normală se tulbură sau se opreşte complet. Sincopa mai poate fi provocată de o emoţie puternică, de insolaţie sau epuizare fizică. Lipsa de oxigen rezultată în urma opririi respiraţiei produce în organism perturbări grave, în special la nivelul sistemului nervos; de aceea, în asemenea cazuri trebuie procedat cu maximum de urgenţă.

Respiraţia artificială trebuie practicată cu forţă, fără întrerupere, timp de mai multe ore dacă este nevoie. În acest timp, fără a încetini său întrerupe mişcările, un alt militar va putea face accidentatului frecţii său chiar o injecţie intra-venoasă sau intramusculară cu un tonic cardiac. Să nu dăm niciodată bolnavului să bea.

În cazul în care acesta are faţa palidă este vorba de o sincopă de scurtă durată şi în mod obişnuit el îşi revine repede. Cîteva palme pe obraz, gîdilarea nărilor şi a laringelui sînt eficiente.

În caz că accidentatul are faţa roşie, congestionată, este indicat să-i luăm sînge (circa ¼ 1) bineînţeles dacă nu a suferit o hemoragie.

Există mai multe metode de a face respiraţie artificială:— Accidentatul se aşază pe spate, cu capul întors într-o parte, cu o pătură pliantă fixată sub mijloc. Cel ce acorda primul ajutor, în genunchi, la capul accidentatului, îi prinde bine antebraţele, le aduce pe piept şi apasă puternic; prin această mişcare se elimină aerul din plămîni. Braţele accidentatului se desfac apoi larg şi se aduc pe lîngă cel ce acprdă primul ajutor. În felul acesta este uşurată pătrunderea aerului în plămîni.— Accidentatul este aşezat cu faţa în jos, cu capul întors într-o parte şi sprijinit de unul din braţe, care este îndoit, celălalt fiind întins pe lîngă corp. Cel ce acorda primul ajutor se aşază pe coapsele accidentatului, cu mîinile sprijinite pe spatele acestuia, la nivelul ultimelor coaste. Prin apăsare se elimină aerul şi se produce expiraţia; prin oprirea apăsării toracele revine la poziţia iniţială, favorizînd pătrunderea aerului, şi astfel se produce inspiraţia. Ritmul mişcărilor este de 16-18 pe minut.— Accidentatul este aşezat cu faţa în sus, cu capul în hiperextensie. Cel ce acordă primul ajutor execută o respiraţie profundă, pe care o insuflă în gura sau nasul accidentatului. Pentru a se împiedica ieşirea aerului, dacă insuflarea se face pe gură, se vor strînge nările accidentatului, iar dacă insuflarea se face pe nas, se va închide gura. Ritmul insu-flaţiei este de 10-14 pe minut.

Rosăturile sînt provocate de încălţămintea noua, prea strîmtă sau prea largă, de o cută a ciorapului, de mersul îndelungat. Băşicile cu lichid sau rana provocată se spală mai întîi cu o soluţie antiseptică, benzină iodată, alcool, iod, apă oxigenată, apoi se presară cu praf de sulfamidă şi se pansează uscat. Pansamentul se reînnoieşte zilnic în acelaşi fel.

Vertijul sau ameţeala înălţimilor. Este provocat de starea specială a sistemului nervos central, care se manifestă prin repulsia sau atracţia faţă de vid şi prin impresia penibilă că nu mai poţi aprecia noţiunile de verticalitate şi orizontalitate.

Vertijul apare în general la militarii lipsiţi de antrenament. El poate fi remediat dacă-i vom înconjura cu atenţie pe cel cuprins de vertij, îi vom distrage atenţia de la zona periculoasă, îi vom insufla încredere în forţele proprii.

Capitolul IV-lea. Cantonamente, refugii şi bivuacuri în munţi

1. Cantonamente

Staţionarea trupelor în munţi trebuie să se facă întotdeauna cu luarea unor măsuri severe de asigurare sanitară, deoarece, din cauza lipsei de spaţiu, cantonamentele vor fi concentrate pe suprafeţe restrînse.

În ceea ce priveşte posibilităţile de cantonament, munţii noştri se împart în trei zone:Zona l — pînă la 800 m — permite cantonamentul în localităţile din văile înalte;Zona a 2-a — 800-1 800 m — dă posibilitate de intrare în cantonament (cabane, stîne, staule de vară)

numai detaşamentelor mici;Zona a 3-a coincide cu zona de vegetaţie pitică: jnepeni, muşchi, iarbă de munte sau numai piatră goală. În

munţii noştri, în această zonă cabanele sînt mai rare, iar stînele nu se găsesc decît la limita de jos a zonei, la marginea pădurilor.

Cantonamentele, cabanele sau stînele se pregătesc astfel:— se analizează starea sanitară şi veterinară a localităţii şi calitatea apei (fîntînile cu apă nepotabilă sînt indicate prin placarde speciale);— încăperile se curăţă şi se aerisesc; încălzirea camerelor se face cu ferestrele deschise, pentru a se provoca o ventilaţie mai intensă;— se curăţă echipamentul şi armamentul, iar materialele care ocupă volum mare se lasă sub pază afară, în ordine, acoperite cu prelate;— deşi în zonele l şi a 2-a din pădurile de fag se găseşte suficient mangal, nu este indicat să se ardă în încăperi, întrucît generează pericolul de intoxicare cu bioxid de carbon;— în stînele la care focul se face în vatră se asigură ieşirea fumului;— se numesc plantoane care să vegheze focul şi să evite incendiul; fumatul este interzis în încăperi;— W.C.-urile se construiesc departe de cabane şi de izvoare;— aerisirea se face zilnic;— simptomele de îmbolnăvire se comunică imediat pentru a se lua măsurile de evacuare sau de profilaxie;— o atenţie deosebită se acordă mascării.

2. Refugii şi bivuacuri

Pe timpul staţionării trupelor în munţi acestea sînt nevoite să aleagă între utilizarea refugiilor existente şi construirea, cu mijloacele proprii, a unor adăposturi în care să poată bivuaca (corturi, nişe şi iglouri construite în zăpadă). Din lipsă de spaţiu, adesea vor fi situaţii cînd pe lîngă refugiul existent se vor construi bivuacuri cu ajutorul corturilor izoterme, iar pe timp de iarnă chiar şi iglouri.

Înainte de a începe acţiunile comandanţii trebuie să culeagă informaţii precise asupra: refugiilor pe care ar putea să le întîlnească în raioanele respective; capacităţii acestora; itinerarelor de urmat pînă acolo (puncte de reper pentru noapte sau pe vreme rea); existenţei mijloacelor de încălzire; înzestrării cu cazarmamentul necesar şi cu materiale de prim-ajutor. La părăsirea refugiului militarii au datoria să arunce resturile de mîncare în locul rezervat special, să lase în ordine inventarul refugiului, să stingă focul în sobă, să închidă ferestrele şi uşa.

În cursul organizării bivuacului în munţi trebuie să se ţină seama de următoarele particularităţi:— în timpul nopţii lumina poate fi văzută de la mari distanţe de pe vîrfurile munţilor, ceea ce impune o mascare perfectă a acesteia. Focul pentru prepararea hranei se poate face într-o mică depresiune acoperită cu creste înalte;— instalarea bivuacului nu se amînă niciodată pînă la căderea nopţii; uneori el se instalează în condiţii atmosferice nefavorabile, pe platforme nepotrivite, iar militarii pot fi obosiţi, ceea ce impune o vizibilitate suficientă ca să poată fi instalat cît mai bine;— valoarea unui bivuac depinde în cea mai mare măsură de materialul folosit şi de alegerea locului de amplasare; această alegere se face cu o deosebită atenţie, întrucît orice greşeala poate atrage consecinţe grave.

Bivuacul se instalează în următoarele condiţii:— la adăpost de pericolul căderilor de pietre şi de avalanşe. Pentru aceasta bivuacul nu se plasează la baza văilor, vîlcelelor sau a culoarelor şi a pantelor foarte înclinate. De asemenea, nu se aşază la baza pereţilor friabili sau a pantelor de pe care se scurge apa;— la adăpost de curenţi. Bivuacul nu se instalează pe culmi şi creste, ci în locuri ferite de vînt, pe contrapante;— cît mai aproape de itinerarul ce va fi urmat. Spre a cîştiga timp subunitatea îşi face bivuacul cît mai sus posibil la urcare şi cît mai jos la coborîre. La traversările de creste se recomandă ca pentru instalarea bivuacurilor să nu se piardă prea mult din înălţime;— pe o suprafaţa cît mai netedă, care să permită întinderea cortului şi amenajarea unei mici terase la intrare. Această terasă uşurează instalarea cortului şi înlătură posibilitatea alunecării pe pantă a obiectelor. Cînd sînt mai multe corturi, acestea se grupează cît mai aproape, pentru a fi mai bine

protejate împotriva vîntului şi a frigului;— pe o platformă curăţată de zăpadă. În timpul iernii, dacă stratul de zăpadă nu e prea gros, este bine ca el să fie înlăturat de pe platforma aleasă, spre a evita umezirea.

Montarea cortului. Pregătirea platformei pe care se întinde cortul se face în funcţie de dimensiunile acestuia, pre-văzîndu-se spaţiul pentru platforma de intrare şi pentru fixarea ţăruşilor de susţinere.

În teren stîncos se face o platformă netedă şi orizontala, uşor ridicată deasupra nivelului terenului dimprejur.

Cînd stratul de zăpadă este subţire se curăţă mai întîi terenul de zăpadă, se aşterne un strat de cetină sau fîn, după care se întinde cortul.

Dacă stratul de zăpadă este mai mare, se sapă o groapă de dimensiunile cortului, adîncă de 30-40 cm, se aşterne un strat de cetină sau de fîn, gros de 20 cm, după care se întinde cortul. Instalarea cortului se face fără grabă, fixîndu-l cît mai trainic, spre a rezista la rafalele puternice ale vîntului sau la greutatea zăpezii ce se poate depune iarna. Este mai bine ca grupa (echipa) să prelungească operaţia de montare cu cîteva minute, decît să pregătească în grabă cortul şi în toiul nopţii să fie nevoită să întărească ţăruşii de ancorare sau întinzătoarele ori să coasă pînza sfîşiată de vînt. La instalarea corturilor în teren stîncos se ţine seama de faptul că ţăruşii de ancorare nu pot fi înfipţi în mod stabil între bolovani. De aceea întinzătoarele se ancorează cu ajutorul pitoanelor.

O regulă importantă este următoarea: cortul nu se fixează cu deschiderea şi părţile laterale în direcţia de unde bate vîntul, ci cu suprafaţa cea mai mică.

După montarea cortului militarii îşi aşază raniţele şi armamentul în locul destinat, curăţă bocancii şi echipamentul şi se pregătesc pentru a doua zi.

Veşmintele de dormit trebuie să permită circulaţia sîngelui. Bocancii este bine să fie introduşi în sacul de dormit. La plecare corturile se strîng în ondine, iar cînd situaţia permite se curăţă şi se usucă (dacă sînt ude).

În afară de corturi, uneori militarii folosesc şi adăposturi construite din zăpadă, întrucît zăpada este rea conducătoare de căldură, adăposturile construite astfel asigură o protecţie eficace împotriva gerurilor şi a viscolelor. Temperatura medie din interiorul unui adăpost de zăpadă neîncălzit, dar locuit oscilează în jurul a zero grade. Viscolul nu are nici un efect asupra unui adăpost bine situat şi bine construit. Felul adăpostului se alege de la caz la caz, în funcţie de timpul de care dispune subunitatea, de grosimea stratului de zăpadă şi de consistenţa acestuia.

Ţinînd seama de factorii amintiţi mai sus militarii au posibilitatea să construiască două feluri de adăposturi: nişe, săpate direct în stratul de zăpadă; iglouri, făcute din blocuri de zăpadă. Stratul de zăpadă trebuie să fie suficient de gros, adică de 1,50-2 m pentru nişe şi de minimum 30 cm pentru iglouri. De asemenea, zăpada trebuie să aibă o anumită consistenţă, pentru a nu se pulveriza în timpul lucrului.

Nişe subterane. Principiul construirii nişelor este următorul: cînd numărul militarilor nu depăşeşte efectivul unei grupe se sapă în zăpadă o tranşee sau un puţ. Apoi, pornind din fundul tranşee, se sapă pe linie orizontală nişe individuale, în care militarii se pot culca. Dimensiunile sînt următoarele: tranşeea sau puţul trebuie să aibă minimum 1,5 m adîncime, iar nişa cel puţin 50 cm înălţime, adîncimea depinzînd de talia militarului.

Tranşeea se acoperă cu o foaie de cort. În interiorul acestui adăpost militarul se odihneşte fie şezînd pe o mică banchetă săpată în nişă, fie şezînd întins pe fundul acesteia. Înainte de a ocupa nişa militarul îşi îmbracă efecte mai groase şi apoi intră în sacul de dormit.

Nişele se construiesc foarte repede şi sînt indicate în cazul bivuacurilor forţate. Singurul inconvenient este că adeseori stratul de zăpadă nu are grosime suficientă (peste 2 m). Săparea nişei se face cu ajutorul uneltelor genistice, în evacuarea rapidă a zăpezii se poate face cu o foaie de cort. Nişa poate avea o formă alungită său de cupolă. Dimensiunile ei depind de numărul militarilor.

Igloul este un adăpost în formă de cupolă, construit cu ajutorul blocurilor de zăpadă, suprapuse ca nişte cărămizi (fig. 93).

Fig. 93. Igloul (coliba de zăpadă)Pentru construirea unui iglou se alege un teren mai neted, mai ferit de vînt şi puţin ridicat deasupra

nivelului terenului înconjurător. Apoi se trasează pe zăpadă, cu ajutorul unei sfori de avalanşă, locul de amplasare, circumferinţa variind între 2-2,5 m. Circumferinţa trasată va indica linia interioară a igloului.

Spre a obţine un ritm de lucru mai rapid în construirea iglourilor grupa (echipa) îşi repartizează sarcinile în felul următor: 1-2 militari decupează blocurile de zăpadă; 1-2 militari le transportă; 1-2 militari clădesc.

Blocurile de zăpadă se taie cu ajutorul lopeţilor şi trebuie să aibă aproximativ dimensiunile 40x30x15 cm.Decuparea blocurilor se face în apropierea amplasamentului; primele blocuri de zăpadă se taie însă chiar

din interiorul cercului.Înainte de a începe construcţia locul circular pe care se va sprijini zidul se bătătoreşte cu picioarele.

Militarul care are sarcina să construiască peretele se aşază în interiorul cercului. El potriveşte circular blocurile de zăpadă, unul lîngă celălalt, după ce — cu ajutorul baionetei — le-a dat forma unor trunchiuri de piramidă. Cupola se realizează prin înclinarea uşoară a blocurilor spre interior. Aşezarea blocurilor de zăpadă se face în spirală, cele superioare avînd o grosime mai mică decît cele de la bază, ca să nu fie prea grele. Construcţia spiralei se va efectua în sensul acelor ceasornicului, ţinînd blocul cu mîna stîngă şi folosind baioneta cu mîna dreaptă, spre a îndrepta nepotrivirile dintre blocuri. Cînd spirala se apropie de sfîrşit tavanul cupolei se închide cu un bloc de zăpadă cu suprafaţa mai mare şi potrivit deschizăturii rămase. O dată cupola terminată, militarul din interior îşi taie o ieşire la baza peretelui de zăpadă, în partea cea mai ferită de vînt; această ieşire trebuie să fie cît mai strîmtă cu putinţă.

La exterior igloul se tencuieşte cu zăpadă pe locurile unde se constată că nu a fost bine încheiat; de obicei se acoperă în întregime cu un strat subţire de zăpadă. Deschiderea se prelungeşte cu un culoar îngust, care să poată fi uşor închis printr-un bloc de zăpadă mare sau cu o foaie de cort. Dedesubtul cupolei se face, cu ajutorul cozii

pioletului, o mică deschidere pentru aerisire. Această deschidere nu este absolut necesară, căci ventilaţia se face şi prin peretele Igloului.

Suprafaţa peretelui interior se netezeşte în întregime, pentru a înlătura toate acele neregularităţi care ar permite picaturilor de apă — provenite din condensarea vaporilor respiraţiei — să cada peste militari. Apoi se scoate toată zăpada rămasă în interior de la construcţie. Se aprinde spirtiera, pentru ca — prin încălzirea aerului — să se înmoaie zăpadă care leagă blocurile şi apoi, prin reîngheţare după stingerea spirtierei, să se facă o sudură perfectă a blocurilor între ele.

3. Sfaturi practice

• În apropierea bivuacului este indicat să se găsească apă potabilă sau zăpadă curată care să poată fi topita.• Armamentul, muniţia şi materialele trebuie să fie de pozitate astfel: în corturile izoterme, în compartimentul special destinat — armamentul individual şi muniţia; în corturile confecţionate din foi de cort (sau prelate) — armamentul greu, muniţia respectivă şi; separat, materialele de tot felul aranjate ordonat şi pe categorii (pe timp de iarnă, în lipsa altor materiale, se pot construi nişe speciale în apropierea igloului, în locuri adăpostite). În acest fel se evita pierderea sau degradarea materialelor, chiar dacă situaţia impune ridicarea bivuacului pe timpul nopţii.• Schiurile se folosesc fie pentru a izola de zăpada corpul militarului pe timpul odihnei, fie pentru ancorarea mai binc a cortului izoterm (în acest scop pot fi folosite şi beţele de schi); hîrtia de tot felul este un foarte bun izolant.• Pe timpul lucrului (la instalarea corturilor, la confecţionarea nişelor sau a igloului) militarii trebuie să fie echipaţi mai uşor; după aceea se îmbracă lenjerie uscată şi caldă: efectele ude se întind deasupra sacului de dormit sau peste pătură (căldura degajată de corp peste noapte le va usca); părţile corpului care vin în contact cu solul este bine să fie izolate (în special în dreptul rinichilor); pentru izolare se pot folosi frînghiile de alpinism, cordelinele, buclele, saci de merinde etc.; îmbrăcămintea trebuie să fie cît mai lejeră, să nu strîngă nici o parte a corpului; pentru încălzire se pot folosi pietre mari încălzite şi bidoane umplute cu apă fierbinte.• Plantoanele trebuie să controleze periodic existenţa oxigenului în corturi, în special în cazul bivuacului în zăpadă; pentru aceasta vor aprinde o lumînare în adăpost, la înălţimea de 0,50 m; dacă flacăra este normală înseamnă că aerul respirat conţine suficient oxigen; dacă flacăra se face mică, aerul trebuie împrospătat; o atenţie deosebită se impune atunci cînd se întrebuinţează pentru încălzirea adăposturilor combustibili chimici cu ardere incompletă.• în adăposturile de zăpadă căldura corpului este suficientă pentru a ridica temperatura aerului peste zero grade; o încălzire intensivă ar acoperi pereţii cu gheaţă, care uşurează formarea picăturilor de apă; în plus, militarii se odihnesc în sacii de dormit, unde temperatura poate ajunge la peste plus 10°C atunci cînd în adăpost se menţine la zero grade.• Cînd militarii au intrat într-un bivuac forţat (impus), în condiţii dificile (cu echipament ud, pe ger puternic, în lipsa materialului adecvat, epuizaţi etc.), trebuie să se ajute între ei, să se trezească din timp în timp, pentru a nu amorţi şi îngheţa; ei trebuie să consume, în repetate rînduri, mici cantităţi de băuturi calde şi hrană bogată în calorii; pentru a nu îngheţa este indicat să se mişte continuu şi să se controleze reciproc; dacă este posibil, intrarea în aceste condiţii în bivuac trebuie evitată.• Peşterile, grotele, partea deschisă a stîncilor surplombate care formează jumătăţi de nişă, unele mici vîlcele, gropi, mici crevase etc. pot fi amenajate cu puţine materiale (material lemnos din zonă, foi de cort şi prelate ancorate în pioleţi, ziduri de pietre etc.) şi cu mic efort, în adăposturi bune.• Adăposturile în zăpadă trebuie să fie marcate distinct, pentru a putea fi reperate cu uşurinţă, chiar în caz de ninsoare abundentă sau pe viscol.

Indicaţii pentru aprinderea focului. Pentru a face focul sînt necesare pricepere şi îndemînare. Aprinderea focului presupune cîteva măsuri de precauţie:

— focul se aprinde la cel puţin 5 m distanţă de orice copac sau cort, după cercetarea prealabilă a locului şi curăţarea terenului pe o rază de 1-2 m de tot ceea ce ar putea propaga focul; se va ţine seama şi de direcţia vîntului;— locul unde se face focul va fi săpat, iar brazdele de pămînt cu iarbă, în formă de cărămizi, vor fi aşezate în partea dinspre care bate vîntul. Desigur că e de preferat un foc cu vîlvătaie mică. Supravegherea sa continuă trebuie să fie o grijă de căpetenie;— dacă se stîrneşte un vînt ce prevesteşte furtună, focul se va stinge imediat (vîntul puternic poate lua cu sine bucăţi întregi de cărbuni aprinşi, incendiind corturile şi pădurea); în nici un caz nu se va părăsi locul pînă ce focul nu s-a stins complet (brazdele de pămînt se reaşază pe locul de unde au fost scoase);— pentru întreţinerea focului lemnele trebuie aşezate în aşa fel, încît între ele să pătrundă cît mai mult aer, întrucît oxigenul întreţine arderea.

Focul piramidal, (fig. 94 a). Lemnele, lungi de cîte 2 m, se aşază vertical, rezemate în vîrf unele de altele. Ele dau o flacără puternică, luminînd o suprafaţă mare (acest sistem nu se foloseşte în prezenţa inamicului).

Focul în stea. (fig. 94 b). Lemnele se aşază în stea, ca spiţele unei roţi şi, pe măsură ce ard, se împing spre centru. Un asemenea foc nu face flacără şi nici nu dă fum; de aceea este cel mai indicat.

Rugul (fig. 94 c), focul obişnuit al pieilor roşii, nu este indicat, deoarece necesită mai multe lemne decît focul piramidal sau în stea.

Focul polinezian (fig. 94 d). Se sapă o groapă mai largă la gură şi mai îngustă spre fund (între diametrele celor două cercuri — de la suprafaţă şi fund — trebuie să fie o diferenţă de 10-20 cm); adîncimea gropii va fi proporţională cu lărgimea (la o adîncime de 20-30 cm — o lărgime de 30-40 cm). Fundul gropii se pardoseşte cu

pietre, care, după ce s-au înfierbîntat, pot servi şi drept plită pentru vasul în care se fierbe eventual mîncare. Lemnele se aşază în picioare şi focul se alimentează de la sine, pe măsură ce arde. Focul dă multă căldură, iar jeraticul se păstrează timp îndelungat.

Fig. 94. Modul de aprindere a focului: a — piramidal; 6 — în stea; c — rugul; d — polinezian; e - canadian.Focul canadian (fig. 94 e). Se aprinde pe vînt sau cînd se face în faţa cortului, pentru a reflecta căldura în

direcţia acestuia. Se folosesc lemne lungi, care se aşază spre partea în care bate vîntul sau paralel cu intrarea în cort. În nopţile reci este un mijloc bun pentru a avea căldură. Lemnele cele mai indicate pentru acest foc sînt cele de salcîm şi brad, care ard şi verzi.

CUPRINS

PARTEA INOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND PRACTICAREA ALPINISMULUICapitolul IGeneralităţi1. Scurt istoric al alpinismului2. Necesitatea însuşirii alpinismului3. Indicaţii metodice de bază4. Primele măsuri elementare de siguranţăCapitolul al II-leaParticularităţile regiunilor muntoase1. Influenţa exercitată de terenul muntos asupra acţiunilor de luptă2. Scurtă privire asupra reliefului patriei noastre3. Structura stîncilor4. Clasificarea reliefului muntos5. Particularităţile aerului, climei, condiţiilor meteorologice şi vegetaţiei6. Semnele de schimbare a timpului, ecoul şi înşelarea opticăPARTEA a II-a ALPINISMUL DE VARACapitolul IMateriale şi echipament alpinCapitolul al II-leaTehnica mersului în munte1. Necesitatea însuşirii tehnicii mersului în munte2. Tehnica pasului de munte (în urcuş şi coborîş).3. Antrenamentul la mersul în munte4. Tehnica mersului pe pante acoperite cu iarbă5. Tehnica mersului pe culoare, grohotişuri şi pante acoperite cu jnepeni6. Particularităţile itinerarelor de munte, calculul duratei deplasării şi tehnica marşului în coloană pe diferite itinerareCapitolul al III-leaLucrul cu frînghia de alpinism. Noduri şi legături1. Matisarea şi strîngerea frînghiei de alpinism2. Noduri şi legături3. Legarea în frînghie4. Manevrarea frînghiei de alpinismCapitolul al IV-leaCăţărarea liberă. Procedeele de asigurare şi autoasigurare.1. Prizele şi folosirea lor2. Tehnica căţărării libere3. Procedeele de asigurare şi autoasigurare4. Sfaturi practice privind asigurarea şi autoasigurarea.Capitolul al V-leaEscaladarea stîncilor1. Alegerea traseului de escaladare2. Alcătuirea echipei şi a ordinii de deplasare3. Tehnica căţăratului pe stînciCapitolul al VI-leaProcedeele artificiale de escaladare şi traversare. Funicularul1. Piramida2. Tehnica întrebuinţării pitoanelor şi carabinierelor.3. Folosirea scăriţelor4. Escaladarea directă la frînghia simplă5. Escaladarea directă la frînghia dublă6. Traversările7. FunicularulCapitolul al VII-leaTehnica coborîrii1. Coborîrea liberă2. Coborîrea în rapel3. Procedee de coborîre în rapelPARTEA a III-aALPINISMUL DE IARNĂ

Capitolul IGeneralităţi1. Îndrumări metodice specifice alpinismului de iarnă.2. Particularităţile iernii în munţii noştriCapitolul al II-leaCunoaşterea zăpezilor şi avalanşelor1. Cunoaşterea zăpezilor2. Avalanşele de zăpadă3. Traversarea pantelor expuse avalanşelor4. Cum trebuie să se acţioneze pentru salvarea din avalanşăCapitolul al III-leaTehnica alpinismului de iarnă1. Deplasarea pe zăpadă cu schiurile2. Deplasarea cu rachetele pentru zăpadă3. Procedeele de ascensiune pe zăpadă pe jos (cu picioarele)4. Tehnica ascensiunii pe gheaţă5. Tehnica ascensiunii pe stîncăPARTEA IV-aORIENTAREA, PERICOLELE, IGIENA, REFUGIILE ŞI BIVUACURILE ÎN MUNŢICapitolul IOrientarea în munţi1. Mijloacele practice de orientare2. Marcarea drumurilor şi potecilor3. Sfaturi practiceCapitolul al II-leaPericolele în munţi1. Pericole şi cauze2. Sfaturi practiceCapitolul al III-leaIgiena în munţi1. Principii generale2. Igiena şi primul ajutor3. Accidente şi maladii frecvente în munţiCapitolul al IV-leaCantonamente, refugii şi bivuacuri în munţi1. -Cantonamente2. Refugii şi bivuacuri3. Sfaturi practice

Redactor: Colonel I. MARINESCUBun de tipar 17.06.1971. Apărut 1971. Hîrtie tip II A de 63 g/m'. Format 540X840/16. Coli de tipar 18. B. 138

Tiparul executat sub comanda nr. 1369 la întreprinderea Poligrafică„13 Decembrie 1918", Str. Grigore Alexandrescu nr. 89-97 Bucureşti, Republica Socialistă România.

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Radu Hera