UNIVERSITATEA “AL.I.CUZA” IASI

FACULTATEA DE ISTORIE

Invăţământ la distanţă

ACTUL DE CTITORIRE ÎN EVUL MEDIU ROMÂNESC

Curs special de istorie medievală a românilor

Autor: Lect.univ.dr. Maria Magdalena SZÉKELY

ANUL II

SEMESTRUL II

2006 - 2007

SUMAR

I. Actul de ctitorire şi dreptul de ctitorire.................................. ...........3 1. Asocierea la gestul ctitoricesc. Studiu de caz:

mănăstirea Humorului........................................................................................ 5 2. Preluarea dreptului de ctitorire. Studiu de caz: bisericile

Sfânta Vineri şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul din Iaşi ............ 9 II. Funcţia şi semnificaţia ctitoriilor ................................................... 11

1. Ctitorii – locuri de memorie. Studiu de caz: mănăstirea Putna .............................................................................................. 11

2. Ctitorii – chivote pentru sfinte moaşte. Studiu de caz: mănăstirea Pătrăuţi ........................................................................................... 22

3. Ctitorii – depozitare ale unor manifeste de putere. Studiu de caz: mănăstirea Probota .................................................................. 30

4. Ctitorii – reşedinţe ecleziastice. Studiu de caz: mănăstirea Trei Ierarhi..................................................................................... 35

III. Ctitorii ale femeilor ....................................................................... 37 IV. Vocaţia de ctitor. Studiu de caz: Movileştii ................................ 45 V. Ctitorii, înrudiri şi cult al morţilor. Studiu de caz:

mănăstirea Golia............................................................................................... 48 Bibliografie ......................................................................................50

2

ISSN 1221-9363

I. ACTUL DE CTITORIRE ŞI DREPTUL DE CTITORIRE

Din punct de vedere juridic, „ctitoria, care se plasează în domeniul dreptului privat, se bazează pe două elemente componente: pe o voinţă particulară care se manifestă printr-un act juridic unilateral sui generis, indicând creaţiunea unui organism social, şi pe un act patrimonial de dispoziţiune, care transmite un patrimoniu noii ctitorii create” (Gheorghe Băileanu). Dreptul de ctitorire, „unul din cele mai interesante şi bogate sectoare de contact instituţional româno-bizantin”, „este un drept de patronat de stil ortodox, diferit de patronatul occidental, şi care se îmbină cu o întemeiere sau fundare de aşezământ” (Valentin Al. Georgescu).

Sociologul Henri H. Stahl a caracterizat ctitoria ca fiind „un contract” întemeiat pe drepturi şi obligaţii. „În schimbul donaţiei, mănăstirea donatară îşi lua obligaţii multiple: de a înmormânta pe ctitor şi pe urmaşii lui în cuprinsul bisericii, de a-l înscrie în pomelnicul mănăstirii, de a-l pomeni la sfântul jertfelnic, de a-i face anume slujbe speciale, atât în viaţa lui cât şi după moarte, de a-i organiza distribuirea pomenilor sub forma unor praznice, sau a unor bolniţe, adăposturi de călători şi ospătării […]. Între neamul ctitorilor donatori şi mănăstirea donatară se încheie deci un contract de ctitorie, prin care neamul ctitorului e socotit a fi un fel de «patron» al mănăstirii, cu dreptul de a se amesteca în administraţia patrimoniului bisericii şi cu datoria de a priveghea în continuare la bunăstarea ei”.

Drepturile ctitorului au fost definite şi de Gheorghe Cronţ, după cum urmează: „a) dreptul la inscripţia numelui pe pietrele şi plăcile comemorative ale fundaţiilor, drept de care se bucurau nu numai întemeietorii, ci şi reînnoitorii; b) dreptul de a li se păstra chipul în tablourile sau picturile edificiilor fundaţionale; c) dreptul de pomenire la serviciile religioase, drept ce se extindea şi asupra membrilor familiilor lor; d) dreptul de a lua parte sub diferite forme la administrarea bunurilor fundaţionale; e) dreptul de a recomanda clerici pentru fundaţiile religioase; f) dreptul de a primi alimente în caz de sărăcie; g) dreptul consfinţit prin practică de a fi înmormântaţi în interiorul edificiilor consacrate cultului”. Dreptul de ctitorire nu se stingea, el fiind moştenit de urmaşii celui care împlinise un act de ctitorire. Însă celui socotit „rău ctitor” i se putea retrage calitatea.

Nu numai cel care construise un lăcaş de rugă era considerat ctitor, ci şi cel care contribuise, în orice formă, la înzestrarea lui, întrucât „de la stăpânirea diferitelor tehnici de construcţie până la performanţele artistice – manifestate prin măiestria de prelucrare a pietrei, lemnului, realizării învelişului pictural, a broderiilor cultice etc., de la cunoaşterea filosofiei creştin-ortodoxe până la mânuirea subtilităţilor limbii române (tradusă sau nu în limba slavonă); de la extragerea şi transportarea materialelor de construcţie până la finisarea edificiilor de cult – totul în viaţa medievală românească, materială sau spirituală, socială sau politică, cu caracter laic, militar sau religios, ţesut în componente de o infinită varietate, îşi găseşte exprimarea concretă în fenomenul ctitoricesc” (Voica Puşcaşu). Pentru a se face, totuşi, o distincţie între cel care construise o biserică şi cel care dăruise, de pildă, o parte de sat, primul era adesea numit „mare ctitor” sau „întâi ctitor”.

Conceptul medieval de „ctitorire” avea, aşadar, o accepţie foarte largă. El desemna un ansamblu complex de acţiuni cu finalitate spirituală, care cuprindea nu numai înălţarea de aşezăminte religioase, ci şi sprijinirea lor cu bani, înzestrarea cu moşii, daniile în cărţi şi obiecte liturgice, răscumpărarea de manuscrise, închinarea unor mănăstiri la Locurile Sfinte. Orice dar făcut unui lăcaş de închinăciune atrăgea după sine includerea donatorului în rândul ctitorilor. Când, la 1611, două jupânese au dăruit mănăstirii Bisericani „părţile lor de avere şi de vite”, ele „de bună voia lor s-au dat ctitoriţe”1. Câţiva ani mai târziu, o altă cneaghină, dăruind mănăstirii Sfântul Nicolae din ţarina Iaşilor o prisacă, a fost scrisă „la svăntul poménicul cel mare, cu titorii cei bătrâni”2. Răscumpărarea unor datorii mănăstireşti era considerată tot act ctitoricesc; astfel, doamna Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu a devenit „pentru a doua oară ctitor” al mănăstirii Dochiariu de la Muntele Athos, fiindcă scosese de sub poprire odoarele amanetate ale aşezământului3. Închinarea mănăstirilor la Locurile Sfinte o putea face numai ctitorul, adică cel ce construise mănăstirea sau un urmaş al său. Dacă domnul ţării dorea să facă o închinare, el trebuia să ceară acordul familiei de ctitori. Aşa s-a întâmplat, de pildă, la închinarea Galatei, act pentru care s-a solicitat „încuviinţarea doamnei Maria, fiica ctitorului”, răposatul Petru Şchiopul4. Închinarea aducea, de drept, autorului său, înscrierea „în sfântul pomelnic acel mare, să să pomenească deopotrivă împreună cu ceilalţi sfinţi ctitori”5.

Un act ctitoricesc putea fi împlinit de un singur individ, de o familie sau de o comunitate (o breaslă, un sat etc.). Ctitorii erau cu toţii oameni liberi şi deţinători de bunuri. Ei puteau fi, în egală măsură, bărbaţi şi femei, laici şi reprezentanţi ai Bisericii, domni şi boieri, negustori şi orăşeni. „Pilda cea bună” în materie de ctitorire trebuia să vină, însă, de la domni.

Motivaţia actului ctitoricesc era multiplă. În multe cazuri, actul de ctitorire era menit să afirme şi să consolideze prestigiul politic, social sau economic al celui care îl împlinea. Dar ctitorirea avea, în primul rând şi mai presus de orice, o dimensiune religioasă şi soteriologică, ctitorii acţionând „cu convingerea că întemeierea şi întreţinerea de biserici le vor aduce mântuirea” (Maria Crăciun). „Donaţia pioasă era, fără îndoială, gestul fundamental de pietate al unei creştinătăţi foarte primitive şi care trăia strivită de sentimentul unei culpabilităţi permanente”, scria Georges Duby, referindu-se la Europa medievală catolică. Aceeaşi concepţie caracteriza şi lumea ortodoxă. În Europa medievală nu existau credincioşi şi necredincioşi. Necredincioşi erau doar adepţii altor religii. Creştinismul era „atmosfera în care omul îşi trăia întreaga sa viaţă – nu numai viaţa intelectuală, ci şi cea particulară, cu numeroasele ei acte, viaţa sa publică cu ocupaţiile-i diverse şi viaţa sa profesională, oricare ar fi fost cadrul ei” (Lucien Febvre). Apartenenţa la acest univers spiritual şi mental trebuia exprimată şi în forme materiale, anume prin ctitorii. Dar nu era numai atât.

1 Documente privind istoria României, seria A. Moldova, XVII/3, p. 38, nr. 62 (în

continuare, DIR). 2 Ibidem, XVII/4, p. 383, nr. 487. 3 Ibidem, XVI/2, p. 236, nr. 247. 4 Ibidem, XVII/4, p. 363, nr. 460. 5 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, editate de Ioan Caproşu şi Petronel

Zahariuc, Iaşi, 1999, p. 95, nr. 66.

4

S-a remarcat faptul că secolul al XVI-lea aduce o modificare în atitudinea faţă de actul ctitoricesc. Or, aceasta este tocmai vremea când, în întreaga Europă, fie ea catolică, ortodoxă şi, mai târziu, protestantă, se manifesta o frică patologică şi contagioasă de Apocalipsă. Ca urmare, literatura religioasă începuse să pună accentul mai ales pe sfârşitul lumii. În pictura bisericească, scene de dimensiuni foarte mari, reprezentând Judecata de Apoi, îşi făceau loc în biserici, pentru a fi bine văzute de oameni. „Credinciosul n-avea cum să nu vadă cântarul Judecătorului şi infernul negru şi roşu din care iese un balaur uriaş” (Jean Delumeau). În concluzie, teama de Apocalipsă şi de pedeapsa Domnului pentru păcatele lumeşti poate constitui şi ea o explicaţie pentru fervoarea cu care domni, boieri, negustori sau orăşeni din Ţările Române s-au dedicat activităţii de ctitori. Construind biserici, închinând moşii, bani şi obiecte liturgice, ei căutau nu numai să-şi ispăşească păcate, ci se şi pregăteau sufleteşte pentru sfârşitul pe care-l credeau foarte aproape. „Aceste excese de smerenie nu pot fi înţelese decât dacă le situăm într-o vastă istorie a păcatului” (Jean Delumeau).

1. ASOCIEREA LA GESTUL CTITORICESC. STUDIU DE CAZ: MĂNĂSTIREA HUMORULUI

„[…] am dat şi am întărit de la noi, în Ţara noastră a Moldovei, ale lor

drepte ocini, ce-au dat şi au lăsat panul Toader Boboioh logofătul, la moartea sa, sfintei noastre mănăstiri Humor, pe care el a înnoit-o şi a zidit-o şi a înfrumuseţat-o şi a întărit-o şi unde a şi fost înmormântat, şi a dat toate moşiile câte le-a avut din privilegii, din danie şi din cumpărătură, ce a avut el în Ţara noastră a Moldovei”, spune un uric de la Alexandru Lăpuşneanu, reconstituind latura cea mai cunoscută a activităţii ctitoriceşti desfăşurate de Toader, marele logofăt al lui Petru Rareş: înălţarea, pictarea şi înzestrarea noii biserici de la Humor6.

Pe pârâul Humorului (Homor, în documentele medievale), exista, încă de la începutul veacului al XV-lea, o mănăstire cu hramul Adormirii Maicii Domnului, ctitorită de Ion (Oană) vornicul. Aşezământul avea proporţii destul de reduse; ruinele lui s-au păstrat până în zilele noastre. Era, totuşi, o mănăstire cu viaţă de obşte, cârmuită de egumeni (numele unora dintre ei sunt cunoscute) şi înzestrată cu sate şi preţioase cărţi de cult. Deşi ctitorie boierească, Humorul s-a bucurat de la început de atenţia şi grija domnilor de la Suceava. În 1415, Alexandru cel Bun îi făcea o danie „pentru pomenirea sfântrăposaţilor părinţilor noştri şi pentru pomenirea şi sănătatea domniei mele şi a copiilor domniei mele”7. Fiul lui, Ştefan al II-lea, va face un gest asemănător, „pentru sănătatea nostră şi pentru sufletul sfântrăposaţilor noştri părinţi”8, scutind de vamă carele cu peşte ale mănăstirii. Călugării de la Humor au avut a se ruga şi pentru Petru vodă Aron şi părinţii săi, în schimbul unei noi scutiri de vamă la peşte, acordată la 6 octombrie 1454. Şi Ştefan cel Mare, încă din primii ani de domnie, se va îngriji de acest aşezământ: la 30 august 1459, el dădea un obroc anual de cinci buţi de vin „întru pomenirea sfântrăposaţilor noştri părinţi şi

6 Moldova în epoca feudalismului, II, Chişinău, 1978, p. 296, nr. 94. 7 Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, I, volum întocmit de C. Cihodaru, I.

Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1975, p. 58, nr. 40 (în continuare, DRH). 8 Ibidem, p. 366, nr. 258.

5

pentru sănătatea noastră, ca să întărim mănăstirea noastră numită Homor”9. În 1473, din porunca aceluiaşi domn, ieromonahul Nicodim copia şi împodobea cu miniaturi un splendid Tetraevanghel pentru mănăstirea Humor, îmbrăcat, câţiva ani mai târziu, într-o ferecătură de argint cu bogate ornamente. Cartea aceasta, care ascundea, între scoarţele ei, celebrul portret al lui Ştefan cel Mare, va fi adesea părtaşa unor momente tragice din viaţa Moldovei sau a domnilor ei. Reconstituirea istoriei Tetraevanghelului de la Humor i-a oferit profesorului Emil Turdeanu prilejul de a scrie: „În 1538, pe când sultanul Suleyman pătrunse «în biata Ţară a Moldovei» […] cu mare mulţime de oşti, ca să pedepsească pe ambiţiosul Petru Rareş, călugării de la Homor trimit în grabă cartea la Ciceu, în cetate. Aci o găseşte Petru Rareş, după fuga sa atât de pitoresc descrisă de Ureche şi, în ceasurile lungi de aşteptare, cu inima învăluită de planuri îndrăzneţe, va fi privit adesea chipul tătâne-său, «bătrânul Ştefan vodă», din fruntea Tetraevanghelului. Apoi, când ceasurile aşteptării s-au împlinit şi voievodul a izbutit să-şi croiască drum spre Constantinopol, el a luat cu sine cartea care-i trezea, în rugă şi în ambiţii, icoana părintească. Întors în domnie în 1541, Petru Rareş aşeză iarăşi cartea la hramul său, ca prinos veşnic pentru amintirea lui Ştefan vodă şi a sa”.

Este cunoscută şi o danie făcută de un boier mănăstirii lui Oană: un Minei pe luna februarie (probabil, dintr-o serie de 12), închinat de logofătul Ioan Tăutul, la 25 ianuarie 1492.

Daniile domneşti de sate, scutirile de vămi şi, în sfârşit, închinarea Tetraevanghelului cu portretul lui Ştefan cel Mare sunt dovezi că Humorul avea un statut special, privilegiat, faţă de celelalte mănăstiri boiereşti „de familie”. Şi erau multe din acestea în pământul Moldovei, construite de oameni ale căror nume nu ne mai spun astăzi nimic, aşezăminte risipite în vâltoarea vremilor. Gesturile domnilor faţă de mănăstirea Humor trădează faptul că aceştia se considerau copărtaşi la actul ctitoricesc. După atenta cercetare a sigiliului lui Oană vornicul, Leon Şimanschi a ajuns la concluzia că „posesorul său aparţinea […] familiei domneşti”. Probabil, această înrudire explică atenţia domnilor faţă de ctitoria lui Oană.

Petru Rareş a avut faţă de mănăstirea Humor aceeaşi atitudine, ca şi înaintaşii săi. Pisania noii biserici spune: „Cu bunăvoia Tatălui şi ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh, din voinţa şi cu ajutorul binecinstitorului domn Petru voievod, fiul bătrânului Ştefan voievod, s-a început şi s-a zidit acest hram în numele Cinstitei Adormiri a Preacuratei şi Prea Binecuvântatei Stăpâne a noastre, de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioară Maria, cu dania şi osteneala robului lui Dumnezeu, jupan Theodor mare logofăt, şi ale soţiei sale, Anastasia. În anul 7038 <1530>, luna august 15. Şi sub egumenia lui kyr Paisie”10.

Lucrările de construcţie s-au pornit în primele patru luni ale anului 1527, foarte probabil la începutul primăverii (martie–aprilie). Aceasta înseamnă că, la puţin timp după urcarea sa pe tron, Petru Rareş şi-a exprimat „voinţa” de a avea o biserică nouă la Humor. La dorinţa lor sau la poruncă domnească, Toader şi Anastasia au devenit ctitorii aşezământului, terminat la 1530 şi pictat în 1535. Faptul că Toader logofătul a construit o biserică nu pe o

9 Ibidem, A, II, volum întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi

Dumitru Agache, Bucureşti, 1976, p. 123, nr. 86. 10 Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina, Viena, 1903, p. 29, nr. I.

6

ocină strămoşească, ci preluând un vechi drept de ctitorire de la un neam cu urmaşi în viaţă constituie un serios indiciu al originii sale străine.

Noii sale biserici, logofătul i-a făcut o catapeteasmă demnă de o ctitorie domnească. Ea „prezintă in situ structura originală din lemn sculptat, pictat şi aurit, cu uşile împărăteşti şi friza Marea Deisis” (Marina Ileana Sabados). Icoanele împărăteşti ale iconostasului, aflate, acum, în pronaosul bisericii, înfăţişează pe Arhanghelul Mihail, pe Maica Domnului cu Pruncul, scena Deisis cu Apostolii şi Adormirea Maicii Domnului – hramul bisericii. Cele patru icoane au fost „concepute în spiritul modelelor bizantine ale secolului al XIV-lea” şi „înfăţişează, în primele trei cazuri, «portrete» monumentale, proiectate într-un spaţiu transcendental (sugerat de fondul auriu), având menirea de a conserva intact sentimentul «prezenţei în har» a persoanei sfinte căreia i se adresează rugăciunile” (Marina Ileana Sabados).

Nu sunt cunoscute cărţi şi obiecte liturgice dăruite de Toader Humorului, deşi au existat, cu siguranţă. La 1555, Dan hatmanul, al doilea ctitor al acestei mănăstiri, „a ferecat şi un Tetraevanghel frumos şi scump”11. În scrisoarea de mărturie a egumenului Eftimie nu se spune că Dan ar fi făcut un Tetraevanghel, ci doar că a ferecat unul, ceea ce înseamnă că manuscrisul fusese copiat mai de demult. La Humor se păstra vechiul Tetraevanghel al lui Ştefan cel Mare, dat mănăstirii lui Oană vornicul, dar acela avea ferecătura lui, cu care a ajuns până în zilele noastre. Nu rămâne a presupune decât că manuscrisul ferecat de Dan era Tetraevanghelul închinat Humorului de Toader logofătul, căci nu se putea închipui un act de ctitorire împlinit fără închinarea unui Evangheliar. Poate că Toader nu mai apucase să îmbrace manuscrisul în scoarţe bogate, lucrate în metal preţios şi bătute cu pietre scumpe şi atunci îşi va fi luat Dan asupra sa ducerea la bun sfârşit a gestului de închinare. Scrisoarea egumenului Eftimie este singurul izvor care atestă existenţa, la Humor, a încă unui Tetraevanghel în afara aceluia copiat din porunca lui Ştefan cel Mare.

Un document muntenesc, de prin 1534–1535, din care au ajuns până la noi doar două treimi, atestă că Vlad Vintilă vodă a dăruit mănăstirii Humor un sălaş de ţigani, „ca să fie sfintei mănăstiri de întărire şi cinstiţilor şi dumnezeieştilor ieromonahi pentru odihnă şi în ascultare, iar domniei mele şi părinţilor domniei mele de veşnică pomenire”12. Editorul acestui act, Damian P. Bogdan, credea că domnul Ţării Româneşti a dăruit ţiganii Humorului în urma unei solii a călugărilor de la această mănăstire. Mai aproape de adevăr, Nicolae Grigoraş a pus dania lui Vlad Vintilă în legătură cu drumul logofătului Toader în Ţara Românească, în 1534: „Reprezentantul lui Petru Rareş, logofătul Teodor, a acţionat astfel nestingherit încă de la intrarea împuternicitului sultanului [Aloisio Gritti] pe teritoriul Ţării Româneşti, cea mai bună dovadă constituind-o dania – una dintre puţinele de acest fel – pe care Vlad Vintilă o va acorda în anul următor tocmai ctitoriei logofătului Teodor de la Humor”. Interpretând semnificaţia gestului lui Vlad Vintilă, Ştefan Andreescu scria: „Cea mai elocventă probă a strânsei lor [a Moldovei şi Ţării Româneşti] apropieri o reprezintă un hrisov de danie al lui Vlad Vintilă vodă pentru mănăstirea Humor din Moldova, fără dată, dar alcătuit după toate probabilităţile în răstimpul septembrie 1534 – iunie 1535. Actul în sine este

11 DIR, A, XVI/2, p. 98–99, nr. 89. 12 DRH, B. Ţara Românească, III, volum întocmit în cadrul Seminarului de

paleografie slavă condus de Damaschin Mioc, Bucureşti, 1975, p. 298, nr. 181.

7

deosebit de important, fiind din câte ştim cea dintâi mărturie de acest fel păstrată până astăzi, în contextul istoriei legăturilor dintre Ţara Românească şi Moldova”. Dania lui Vlad Vintilă are, de fapt, o semnificaţie mai adâncă. Nefiind o danie importantă, de dimensiunile altor danii domneşti, înseamnă că adevărata ei valoare nu era cea materială. Darul acesta trebuie să fi fost, mai degrabă, expresia legăturilor personale dintre ctitor – logofătul Toader – şi domnul muntean. Cu siguranţă, el a fost făcut în 1534, cu prilejul călătoriei lui Toader în Ţara Românească. La vremea aceea, biserica de la Humor era construită şi-şi aştepta doar veşmântul de culoare. O danie domnească nu se făcea, însă, la întâmplare. Este de presupus, aşadar, că relaţiile dintre Toader şi Vlad Vintilă nu erau acelea obişnuite între un suveran şi sfetnicul vecinului său. Un început de explicaţie pare să vină din direcţia ipotezei originii sârbeşti şi a refugiului lui Toader în Ţara Românească, probabil împreună cu familia Brancovicilor. În acest context, trebuie spus că domnul care le-a oferit găzduire nefericiţilor urmaşi ai ţarilor sârbi şi celor care-i însoţeau a fost Radu cel Mare, adică tocmai părintele lui Vlad Vintilă.

La 17 decembrie 1556, ieromonahul Eftimie, egumen al mănăstirii Humor, şi întregul sobor al acestui aşezământ „arătau şi întocmeau” precum „ca să aibă pomenire şi rugăciune neschimbată şi veşnică în această sfântă mănăstire şi lăcaş […] boierul Daniil hatman şi pârcălab de Suceava până ce se va afla în viaţă şi va petrece în această lume, iar noi să fim datori a ne ruga […] în toate zilele şi să cânte rugăciunile paraclisului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu peste săptămână, în toate sâmbetele, seara spre duminică, în sobor. Iar după trecerea unui an de la moartea lui, după plecarea lui din această lume, să i se facă pomenire din an în an, în ziua Întâmpinării Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, cât va fi mănăstirea, mai sus spusului al doilea ctitor al acestui sfânt hram, Daniil hatman şi soţiei sale, Teodosia, şi copiilor lor, pentru că această binecinstitoare ramură, care s-a aprins de dorinţă dumnezeiască şi al doilea ctitor al acestei sfinte noi mănăstiri mult s-a nevoit şi s-a trudit întru Hristos pentru sfânta mănăstire şi pentru binecuvântarea şi veşnica lui pomenire […]. Şi a îmbunătăţit şi a înfrumuseţat această sfântă dumnezeiască, sobornicească biserică […] cu sfeşnice şi lumânări şi avere. Şi a ferecat şi un Tetraevanghel frumos şi scump şi cu cădelniţă şi chivot bun şi patrahir şi aurar şi stihar, toate podoabele bisericeşti alese şi pocrovăţ”13.

Scrisoarea de mărturie a egumenului şi a soborului de la Humor îl numeşte pe hatmanul moldovean Dan, „al doilea ctitor” al mănăstirii, continuator, adică, al operei lui Toader logofătul. Dan apare tot ca „al doilea ctitor” şi în inscripţia tabloului votiv adăugat peste fresca pictată cu cheltuiala lui Toader logofătul, în pronaos, în partea dreaptă a uşii, spre camera mormintelor: „Aici, al doilea ctitor şi a înfrumuseţat … pan Daniil hatman şi pârcălab al Sucevei … în anul 7063 <1555>, luna … 20”.

Dan şi Todosia sunt înfăţişaţi în straiele specifice mijlocului de veac XVI, el – cu capul acoperit cu bonetă, ea – cu pălărie. Dan poartă în mâini un chivot, despre care scrie şi egumenul Eftimie în documentul din 1556. Inscripţia, parţial ştearsă, datează daniile în 1555, adică tocmai în anul când Dan şi Todosia dăruiau mănăstirii Humor sate, părţi de sate şi robi ţigani14.

Dan hatmanul a ales Humorul ca loc spre care să-şi îndrepte dania (devenind, astfel, copărtaş la actul ctitoricesc), în virtutea faptului că jupâneasa

13 DIR, A, XVI/2, p. 98–99, nr. 89. 14 Teodor Balan, Documente bucovinene, I, Cernăuţi, 1933, p. 51–53, nr. 20.

8

lui, Todosia, era, prin mama ei, descendentă a ctitorului vechiului Humor – Oană vornicul.

2. PRELUAREA DREPTULUI DE CTITORIRE. STUDIU DE CAZ: BISERICILE SFÂNTA VINERI ŞI

TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL DIN IAŞI

Până la 1879, pe locul actual al halelor din Iaşi s-a aflat o masivă şi impunătoare biserică de zid, cu hramul Sfânta Paraschiva (Sfânta Vineri). Era cea de-a doua ctitorie – după mănăstirea Secu – a lui Nestor Ureche, mare vornic al Ţării de Jos. Boierul moldovean înălţase biserica Sfânta Vineri pe temeliile alteia mai vechi, din lemn, cu acelaşi hram, preluând dreptul de ctitorire de la „marele ctitor Samson”, pe când acela era încă în viaţă. Samson îi dăduse „bună învoire ca să facă această biserică din zid de piatră, iar acea sfântă biserică de lemn să aibă tot el însuşi să o îngrijească şi să-i mute locul, să-i fie iarăşi pomană şi amintire lui Samson şi casei lui”15. După moartea lui Samson, reconfirmându-i-se dreptul de ctitorire de către soţia defunctului, Agafia Samsonova, şi fiicele sale, Tecla, Marica şi Nastasia, vornicul a făcut biserica de piatră, „iar biserica de lemn a mutat-o în Târgul Nou, în Iaşi, şi a sfinţit-o cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, ca să fie iarăşi pomană vechilor ctitori”. Apoi „a cumpărat împrejmuirea ei, cu bani gata […], pentru lărgirea locului sfintei biserici dinspre toate părţile şi mai întâi în fruntea târgului, cu locuri de dughene, şi le-a îngrădit cu garduri tari”16.

La 1610, când călugării de la Muntele Sinai au venit în Moldova şi s-au plâns lui Constantin vodă Movilă de sărăcia şi lipsurile pe care le îndură, domnul l-a chemat pe Nestor Ureche şi l-a îndemnat „pentru harul şi bunătatea lui Dumnezeu spre miluirea acelui sfânt loc. Şi el, iubitor de Dumnezeu şi milostiv şi având din vremea veche bună osârdie către sfânta mănăstire a Sinaiului, a fost ascultător, în totul, bunului nostru sfat şi săritor la cererea de binefacere cu harul dumnezeiesc”17. Împreună cu întreaga familie, Nestor Ureche a transformat biserica în mănăstire „şi a închinat-o mai sus-scrisei mănăstiri a Sinaiului”, împreună „cu toate câte trebuie în ea şi cu dughenele şi cu toate câte se văd şi cu viile şi satele şi vitele şi cu toate câte trebuie unei sfinte mănăstiri”. Actul închinării este datat 21 decembrie 1610: la vremea aceea, biserica Sfânta Paraschiva era deja terminată.

Când, în 1655, Paul de Alep a trecut prin Iaşi, a găsit la Sfânta Vineri „o biserică frumoasă”, în care „fiecare iconostas are icoana Sfintei Ecaterina şi celelalte icoane. Uşile altarului şi chipurile apostolilor au fost făcute în Rusia. Pe zidul uşii bisericii se văd picturi înfăţişând muntele lui Dumnezeu, muntele Sinai, mănăstirea, muntele lui Moise, unde acesta a vorbit cu Creatorul, muntele Sfintei Ecaterina şi celelalte mănăstiri din acest ţinut, cu beduini şi altele de acest fel. Ai crede că vezi aceste locuri aievea”18.

Familia lui Nestor Ureche a fost foarte legată de acest aşezământ. Ataşamentul descendenţilor marelui vornic se concretizează nu numai în

15 DIR, A, XVII/2, p. 336, nr. 450. 16 Ibidem. 17 Ibidem, p. 337, nr. 450. 18 Călători străini despre Ţările Române, VI, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 66.

9

daniile făcute acestei ctitorii, ci şi în desemnarea ei, repetată, drept „biserica moşului lor, Ureche vornicul”. Chiar şi după patru generaţii, legătura continua să dăinuie: înainte de plecarea în Rusia, Gheorghiţă spătarul, soţul unei urmaşe a lui Nestor Ureche, va lăsa mănăstirii Sfânta Vineri o parte din lucrurile sale mai de preţ, printre care un exemplar din Divanul lui Dimitrie Cantemir, Psaltirea lui Dosoftei, un Liturghier, o pereche de călimări, vase şi veşminte.

Stingându-se neamul Urecheştilor, mănăstirea a început să decadă. Cutremurul din 1803 a afectat grav zidăria, dar slujbele au continuat să se desfăşoare până la 1860. În 1874, un incendiu a distrus acoperământul bisericii, pentru ca, în timpul războiului de la 1877, edificiul să fie transformat în depozit rusesc de medicamente. După plecarea ruşilor, avea să se constate că aceştia luaseră ca „suveniruri” argintăria care mai rămăsese pe la icoane. Ajunsă într-o stare avansată de degradare, în lipsa unor fonduri pentru restaurarea ei, biserica lui Nestor Ureche a fost demolată la 1879, locul altarului fiind marcat cu o cruce de piatră, mutată odată cu amenajarea noilor hale.

Actul ctitoricesc al lui Nestor Ureche ridică multe semne de întrebare. Samson nu este, deocamdată, cunoscut documentelor. Nici biserica înălţată de el la Iaşi nu este atestată înainte de intervenţia lui Nestor Ureche. Apoi, este neobişnuită toată mişcarea pe care vornicul Ureche o face: în loc să construiască o biserică de zid în Târgul Nou, el preferă să mute acolo biserica de lemn a lui Samson şi, în locul ei, să facă o biserică de zid. Noua ctitorie păstrează hramul bisericii lui Samson, în timp ce biserica din lemn este sfinţită cu un hram nou, anume Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, acelaşi cu al mănăstirii Secu. După 1610, urma bisericii de lemn dispare iarăşi din documente.

Târgul Nou (numit şi Târgul de Sus) luase naştere în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, prin extinderea către nord a oraşului Iaşi. Vatra veche de locuire a rămas să fie numită Târgul Vechi sau Târgul de Jos. Uliţa care separa Târgul Nou de Târgul Vechi era Uliţa Strâmbă (actuala stradă Dancu). Între Târgul Vechi şi Târgul Nou aveau să apară pieţe în care se vindea peştele, de unde şi numirea locului: „în (la) Măji”. În Târgul Nou, în această mahala a Măjilor, Miron vodă Barnovschi a început a construi o biserică pe care n-a ajuns s-o termine. Ea a fost continuată de Vasile Lupu, care a zidit-o de la ferestre în sus şi a sfinţit-o la 9 noiembrie 1635. Hramul ei: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Identitatea acestui hram cu acela al bisericii lui Nestor Ureche, ca şi situarea acestor două lăcaşuri în Târgul Nou dovedesc faptul că biserica de zid începută de Miron Barnovschi este succesoarea bisericii de lemn a lui Samson şi a vornicului Ureche. Altfel spus, Miron Barnovschi a înlocuit biserica de lemn cu o construcţie de zid, păstrând, însă, vechiul hram ales de Nestor Ureche.

Nu sunt cunoscute motivele pentru care Miron vodă a devenit nou ctitor al bisericii Sfântul Ioan Botezătorul. Cronicarul Miron Costin spune că „bisérica lui Sfetii Ioanu, iară aicea în oraşu [Iaşi]”, este „de îmmă-sa făcută”19, adică de mama domnului, Elisabeta. Mărturia aceasta este mai presus de orice îndoială, căci Miron Costin, apropiat al neamurilor Barnovschi şi Movilă, va fi ştiut din familie poveşti despre biserica din Iaşi. Totuşi, din consemnarea lui nu se înţelege prea bine dacă mama lui Miron Barnovschi a fost aceea care a început construcţia sau cea care a continuat-o un timp, după moartea lui Miron,

19 Miron Costin, Opere, ediţie critică de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 94.

10

potrivit testamentului acestuia. Fără îndoială că Miron vodă a preluat dreptul de ctitorire asupra bisericii Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul în virtutea unei legături de rudenie (prin sânge şi prin alianţă) cu Nestor Ureche. El a preschimbat construcţia de lemn a lui Samson şi a vornicului Ureche într-o construcţie solidă, pe care avea să o ducă la bun sfârşit Vasile Lupu, domnul care, în temeiul aceluiaşi drept de ctitorire, avea să repare şi zidurile şi turnurile de apărare ale mănăstirii Secu, înălţate de acelaşi vornic Nestor Ureche.

II. FUNCŢIA ŞI SEMNIFICAŢIA CTITORIILOR

1. CTITORII – LOCURI DE MEMORIE. STUDIU DE CAZ: MĂNĂSTIREA PUTNA

Biserica mănăstirii Putna adăposteşte, astăzi, în pridvor, pronaos şi

naos, 12 pietre tombale. Din etapa veche a înmormântărilor la Putna, cuprinsă între 1477 (anul morţii doamnei Maria Asanina Paleologhina) şi 1529 (anul morţii doamnei Maria, soţia lui Petru Rareş), au rămas zece lespezi funerare. În ceea ce priveşte mormântul doamnei Maria Despina, soţia lui Radu cel Frumos şi soacra lui Ştefan cel Mare, mormânt a cărui lespede nu s-a păstrat, existenţa lui este atestată de letopiseţe20 şi confirmată de elegantul acoperământ din catifea albastră, păstrat în muzeul mănăstirii. Raportul făcut de austrieci în 1856, în timpul săpăturilor parţiale din biserica Putnei, descrie nouă morminte: cinci în pronaos şi patru în naos.

Lespedea tombală a Mariei Asanina Paleologhina, o placă de gresie cu un splendid decor de inspiraţie renascentistă, a ajuns până la noi în condiţii foarte bune, adăpostită în partea stângă a naosului, într-un arcosoliu. Decorul din câmp şi literele inscripţiei marginale par neatinse de trecerea vremii. Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre acoperământul de mormânt al acestei doamne (Fig. 1). Comparând dimensiunile pietrei de mormânt cu acelea ale acoperământului, se observă că zonele de tocire mai intensă corespund cu muchiile pietrei, pe care ţesătura de mătase le depăşea cu câţiva centimetri.

Acoperământul de mormânt al doamnei Maria nu a fost o simplă operă de artă, menită să înfrumuseţeze necropola de la Putna. În Bizanţ, tradiţia acoperirii mormintelor imperiale cu ţesături scumpe era foarte veche, mărturii despre această practică existând încă în scrierile autorilor latini. Din păcate, nici o stofă de acest gen n-a ajuns până la noi. Au supravieţuit, însă, câteva acoperitori pentru mormintele sau relicvariile sfinţilor, iar pentru alte câteva avem atestări în surse scrise. Spre deosebire de acestea, însă, acoperământul de la Putna conţine şi portretul brodat al defunctei, ceea ce face din el, după opinia lui André Grabar şi a altor specialişti, cel mai grăitor exemplu de gisant brodat din arta bizantină şi postbizantină. Gisantul, îndeobşte sculptat, dar şi turnat în metal, s-a bucurat de o oarecare răspândire în spaţiul ortodox, de moştenire sau influenţă bizantină. Cea mai veche mărturie a existenţei unui gisant brodat în Bizanţ priveşte o efigie a Sfântului Dimitrie mort, adusă în 1149 de Manuel Comnenul de la Salonic la Constantinopol; nu se ştie, însă, dacă această broderie va fi acoperit cu adevărat mormântul sfântului. Orişicum, este sigur că

20 Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 22, 65.

11

pentru bizantini şi, mai târziu, pentru ruşi, gisantul era rezervat doar mormintelor de sfinţi, ceea ce explică şi raritatea unor asemenea opere. Spre deosebire de Europa orientală, în Occident exista obiceiul de a se aşeza un gisant sculptat pe mormântul mai tuturor persoanelor de o anumită însemnătate, fie din lumea laică, fie din cea ecleziastică. Dintre ţările ortodoxe, doar Bulgaria, Serbia, Bosnia şi Ţările Române au cunoscut gisantul (sculptat sau brodat) pe mormintele monarhilor. Gisantul brodat, piesă rară în arta bizantină şi postbizantină, a fost pus în legătură cu epitaful, broderie liturgică înfăţişându-l pe Iisus Hristos mort, aşezat pe spate. Epitaful, scos în procesiune în Vinerea Mare, se aşază, în Sâmbăta Mare, pe masa altarului, unde se păstrează până la Înălţare, altarul fiind asimilat cu mormântul Mântuitorului. În această formă, epitaful apare la finele secolului al XIII-lea, adică la începutul epocii paleologe. Epitaful evoca, în plan simbolic, Sfântul Mormânt şi făcea legătura între lumea aceasta şi Rai. În ceea ce priveşte locul în care el se păstra în tot cursul anului, s-au avansat două ipoteze: fie era pus deasupra mormântului donatorului său, fie era atârnat în biserică într-un loc anume, care devenea, prin aceasta, locus sanctus.

Acoperământul de mormânt al doamnei Maria are vădite trăsături specifice artei Bizanţului. Broderia conţinând imaginea doamnei plasată sub arcadă aminteşte o seamă de piese cu reprezentări similare ale unor împărătese şi împăraţi bizantini. Totodată, trebuie adăugat faptul că artiştii bizantini i-au înfăţişat adeseori pe sfinţi sub o arcadă, fie în frescele bisericilor, fie în miniaturile manuscriselor, fie în pictura icoanelor, fie în sculpturi, fie în ţesături sau broderii – modalitate de subliniere a unei calităţi: majestas deorum. Comparaţia cu aceste piese dovedeşte că reprezentarea doamnei Maria sub o arcadă nu s-a făcut din raţiuni artistice sau estetice, ci cu scopul vădit de a exprima ideea de maiestate.

Destinaţia acoperământului de mormânt de la Putna trădează o evidentă influenţă apuseană. Efigia suveranului aşezată deasupra mormântului său constituie, în fond, o expresie a concepţiei politice despre „dublul corp al regelui” (Ernst Kantorowicz). Originea acestei concepţii se regăseşte în Antichitate, când a fost lansată maxima dignitas non moritur, aplicată, în cazul suveranilor medievali, sub forma regia majestas non moritur. Gânditorii medievali occidentali au pornit de la ideea că Iisus Hristos fusese rege şi Hristos (cu sensul de „uns”) prin propria sa natură. În acest caz, monarhul pământean, ca reprezentant al lui Iisus, era rege şi Hristos (uns) prin graţie. El era o gemina persona, adică în trupul lui se regăseau două personalităţi: una umană şi cealaltă divină. Monarhul nu era o gemina persona prin natura lui, ci devenea astfel prin ritualul ungerii. Dubla natură a monarhului îi asigura acestuia eternitatea (rex qui nunquam moritur), altfel spus, continuitatea dinastiei şi imortalitatea demnităţii sale de suveran. În fapt, nu regele ca persoană era nemuritor, ci regalitatea sa, adică ceea ce primise prin graţia divină.

Este greu de spus dacă acoperământul de mormânt al doamnei Maria Asanina Paleologhina va fi fost un gisant sau o efigie, în sensul în care sunt definite acestea pentru Europa apuseană. În tot cazul, chiar dacă el nu a avut, în cadrul ceremoniei funerare, rolul pe care efigia îl juca la înhumarea regilor Franţei sau ai Angliei, un lucru este sigur: broderia de la Putna reprezintă – prin caracteristicile sale care ţin de arta occidentală, ca şi prin acelea specifice

12

artei bizantine – o expresie a concepţiei medievale despre eternitatea instituţiei monarhice.

Soclul mormântului doamnei Maria Asanina Paleologhina din biserica Putnei este constituit dintr-o lespede împodobită cu un decor gotic, absolut identic aceluia care apare pe balustrada pridvorului de la turnul-clopotniţă al bisericii din Bălineşti (Fig. 2). La rândul său, balustrada de la Bălineşti a fost asemuită cu aceea descoperită în „cursa de şoareci” de la cetatea Sucevei, iar aceasta din urmă – cu balustrada capelei castelului de la Hunedoara. Totodată, ornamentaţia balustradei de la Bălineşti a mai fost comparată şi cu ornamentaţia logiei refectorului fostei mănăstiri franciscane din Cluj. La aceste exemple se mai poate adăuga unul, chiar dacă nu întru totul identic: fragmentul de balustradă cu decor gotic descoperit în ultimii ani, în cursul săpăturilor arheologice de la mănăstirea Probota. Atât soclul mormântului doamnei Maria, cât şi balustrada de la Bălineşti, sunt netraforate, ca şi, parţial, balustrada de la Hunedoara. La o privire mai atentă, se constată că decorul de pe soclul mormântului Mariei Asanina Paleologhina este închis într-un chenar care, în partea stângă (la capul defunctei), lipseşte, în locul lui observându-se clar o veche tăiere pentru o îmbinare „în coadă de rândunică” (Fig. 3). Aceasta înseamnă că aşa-zisul soclu este, de fapt, un fragment dintr-o balustradă care continua cu alte plăci decorate la fel, îmbinate între ele în sistemul „coadă de rândunică”. Fragmentul de balustradă, cu dimensiuni apropiate de acelea ale lespezii tombale, va fi fost recuperat, cândva, din rămăşiţele de piatră ale unor construcţii demolate sau distruse din cuprinsul mănăstirii Putna. Pietre cu profile lucrate în stil gotic au fost, de altfel, scoase la lumină şi în timpul săpăturilor arheologice efectuate pe latura de sud a incintei mănăstirii, unde au fost descoperite urmele aşa-zisei case domneşti. Este dificil de reconstituit felul în care va fi arătat soclul iniţial al mormântului doamnei Maria. Dat fiind faptul că acoperământul nu avea poale care să cadă până la nivelul pardoselii, este de presupus că soclul era decorat. O posibilă paralelă o oferă mormintele din vechea necropolă domnească de la Rădăuţi. Pietrele funerare ale primilor domni ai Moldovei au fost sculptate şi aranjate în cuprinsul bisericii din porunca lui Ştefan cel Mare, în anii 1479–1480, adică la scurt timp după moartea doamnei Maria Asanina Paleologhina. Soclurile unora dintre morminte au păstrat vizibile urme de pictură (Fig. 4 a, b), cu motive foarte asemănătoare, dacă nu chiar identice, cu acelea de pe veşmintele membrilor familiei domneşti din tabloul votiv de la Rădăuţi (Fig. 5). Or, dacă acceptăm că acest tablou votiv aparţine, şi el, vremii lui Ştefan cel Mare, înseamnă că soclurile mormintelor au fost pictate tot atunci, poate chiar în momentul în care au fost aşezate şi lespezile funerare. Nu întâmplător decorul soclurilor aminteşte veşmintele de la curte: mormintele pictate astfel apăreau privitorului ca şi cum ar fi avut acoperăminte din stofe grele, ţesute cu fire de aur şi mătase.

Piatra de mormânt a fiilor lui Ştefan cel Mare, Bogdan şi Petru, aşezată pe pardoseală, alături de sarcofagul doamnei Maria, prezintă urme de tocire pe toată lungimea, ceea ce înseamnă că ea nu a fost niciodată supraînălţată. Dispunerea zonelor de tocire indică faptul că piatra s-a aflat întotdeauna în partea stângă a camerei mormintelor, acolo unde, de altfel, se găseau, sub pardoseala bisericii, şi mormintele propriu-zise. Dată fiind starea proastă de conservare a lespezii, este greu de spus dacă ea a avut vreodată un acoperământ. În muzeul mănăstirii Putna există, însă, o ţesătură italiană de catifea roşie, decorată cu vrejuri, cu fructe de rodie, cu frunze şi flori, de

13

dimensiuni apropiate cu acelea ale pietrei. Stofa prezintă uşoare urme de tocire pe o parte, aproximativ în acelaşi loc în care şi lespedea copiilor este puternic tocită. Dacă nu va fi fiind la mijloc o pură coincidenţă, catifeaua ţesută cu fir de aur şi de mătase ar putea fi acoperământul pentru piatra de mormânt a lui Bogdan şi Petru.

Lespedea funerară din marmură, a doamnei Maria Voichiţa, dispusă în partea dreaptă a naosului, este netocită, iar stricăciunile ei sunt nesemnificative. Însă, ca şi în cazul Mariei Asanina Paleologhina, acoperământul de mormânt – o ţesătură italiană de catifea – este destul de deteriorat. Câmpul central este ceva mai bine păstrat, dar bordura de mătase roşie pe care au fost cusute slovele inscripţiei poartă urmele unei folosiri efective şi îndelungate.

În dreapta naosului, într-un arcosoliu, se află sarcofagul lui Ştefan cel Mare. Între mormintele de la Putna, acesta este singurul sarcofag confecţionat din marmură. Fireşte că alegerea materialului nu a fost întâmplătoare. În Evul Mediu, marmura era „l’apanage de l’empire byzantin”, iar în afara imperiului, „son utilisation se fait en référence à l’Empire, dont on veut s’affirmer soit le fidèle serviteur, soit le continuateur légitime” (Jean-Pierre Sodini). Este cert că, pregătindu-şi locul odihnei veşnice în sarcofag de marmură, Ştefan cel Mare n-a dorit numai să-şi înfrumuseţeze necropola, ci să exprime, prin aceasta, o anume concepţie politică. Atât piatra tombală, cât şi soclul mormântului lui Ştefan sunt bogat împodobite cu decoruri vegetale. Soclul este sculptat numai pe laturile de vest şi nord; latura de est nu are şi nu a avut niciodată decor. Prin urmare, în dispunerea iniţială a mormintelor, partea de răsărit a sarcofagului nu era vizibilă, accesul la ea fiind împiedicat de un obstacol, poate de zidul care despărţea camera mormintelor de naos. Totuşi, această latură estică a sarcofagului nu era cu totul lipită de zid, întrucât inscripţia de pe lespedea de mormânt, ieşind din câmpul propriu-zis al pietrei, continuă pe muchea ei, tocmai în partea de la picioare. Că sarcofagul nu a fost lipit de zidul dinspre naos o confirmă şi acoperământul de mormânt, cu trei poale, pentru laturile de vest, de nord şi de est. Dintre aceste poale, s-a păstrat în bune condiţii doar cea corespunzând laturii nordice a mormântului. Din celelalte au rămas numai fâşii. Acoperământul a avut canafuri de mătase – din care s-a păstrat doar unul –, ceea ce înseamnă că ţesătura nu cobora până la pardoseală, spaţiul rămas liber fiind acoperit de aceşti ciucuri.

După amplasare şi după inscripţiile pietrelor tombale, austriecii au identificat în pronaosul Putnei mormântul lui Bogdan al III-lea, al lui Ştefăniţă, al Mariei (Cneajna) şi al doamnei Maria, soţia lui Petru Rareş. În ceea ce priveşte un al cincilea mormânt, autorii raportului de săpătură l-au atribuit lui Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare. Mai târziu, profesorul Petre Ş. Năsturel avea să se întrebe dacă nu cumva respectivul mormânt va fi aparţinut doamnei Maria Despina, soacra lui Ştefan cel Mare. Nici una dintre aceste presupuneri nu este întemeiată: a austriecilor, pentru că Alexandru a fost îngropat la mănăstirea Bistriţa, iar a profesorului Năsturel, pentru că persoana înmormântată era, după descrierea veşmintelor, un bărbat. O cercetare recentă, aparţinând istoricului Ştefan S. Gorovei, a pus în legătură acest mormânt cu fragmentul de lespede funerară descoperit la Putna şi care, odinioară, a acoperit mormântul lui Iuga, vistiernicul lui Ştefan cel Mare.

Astăzi, pietrele tombale din pronaos sunt aranjate în următoarea ordine, de la nord spre sud: a Mariei, doamna lui Petru Rareş, a lui Ştefăniţă, a Mariei (Cneajna), a lui Bogdan al III-lea şi a lui Iuga vistiernicul (aceasta din urmă,

14

montată lângă peretele care desparte pronaosul de naos). S-a remarcat demult faptul că lespedea doamnei Maria ocupă o poziţie oarecum nefirească faţă de aceea a lui Ştefăniţă vodă: acesta din urmă, mort în 1527, ar fi trebuit să fie înhumat el lângă zidul bisericii, iar soţia lui Petru Rareş, trecută în lumea drepţilor la 1529 – alături. Spre comparaţie, în partea dreaptă a pronaosului, lângă zid se află piatra de mormânt a lui Bogdan al III-lea († 1517), iar alături, lespedea Mariei Cneajna († 1518). Inversarea pietrei tombale a lui Ştefăniţă cu aceea a doamnei Maria – petrecută la o dată care nu se poate preciza, poate chiar în momentul amenajării respectivelor morminte21 – trebuie să aibă o explicaţie. Este posibil ca dispunerea de acum a lespezilor să nu urmărească dispunerea mormintelor de sub pardoseală, altfel spus, mormântul lui Ştefăniţă să se găsească, totuşi, lângă perete, iar al doamnei Maria, spre interiorul bisericii. Dar se poate şi ca înmormântările să se fi făcut cronologic, de la sud către nord, astfel încât Ştefăniţă să fi fost înhumat alături de mătuşa sa, Maria (Cneajna), iar doamna Maria a lui Petru Rareş – în locul rămas liber între mormântul lui Ştefăniţă şi zidul de nord; în acest caz, ordinea pietrelor ar indica, totuşi, ordinea înmormântărilor.

Piatra tombală a lui Ştefăniţă şi aceea a doamnei Maria au fost făcute din porunca lui Petru Rareş. Amândouă sunt din gresie de aceeaşi grosime – circa 25 cm (prin aceasta, ele sunt cu mult mai groase decât toate celelalte pietre din biserica Putnei, care au grosimi cuprinse între 12 şi 18 cm) şi au inscripţii similare. Probabil, au fost făcute odată. În acest moment, lespedea Mariei este aşezată într-un arcosoliu, pe un soclu înalt, zidit, fără decoruri. Pe acest soclu, în locurile unde tencuiala cea nouă a crăpat, se mai pot observa urme de vopsea roşie, poate resturi ale unei vechi picturi, ceea ce duce din nou cu gândul la soclurile pictate ale mormintelor domneşti de la Rădăuţi.

Nu sunt cunoscute acoperăminte din ţesături scumpe, cu inscripţii, pentru mormântul Mariei sau al lui Ştefăniţă. Piatra lui Ştefăniţă este unică la Putna prin forma ei trapezoidală. În tezaurul mănăstirii se păstrează o bucată de stofă italienească, din catifea roşie, cu un frumos decor vegetal, din fir de aur şi mătase, întruchipând flori de lotus, de garoafă şi fructe de rodie. Ţesătura provine de la un veşmânt domnesc. Iniţial, bucata de stofă a fost de formă dreptunghiulară. Răspunzând, desigur, unor necesităţi practice, ea a fost prelungită prin adăugarea unei alte bucăţi, din aceeaşi ţesătură, la un capăt, iar dreptunghiul a fost transformat în trapez prin adăugarea unui clin pe o latură. Piesa de formă trapezoidală care a rezultat nu poate fi nici văl de tâmplă, nici acoperământ pentru amvon – cum s-a crezut –, dar nici acoperământ de tetrapod sau de pristol, ceea ce îndeamnă la presupunerea că ea a fost folosită drept acoperământ de mormânt. Şi cum singura piatră de mormânt trapezoidală de la Putna îi aparţine lui Ştefăniţă, se poate considera că acesta este acoperământul mormântului său. De altfel, dimensiunile presupusului acoperământ depăşesc cu numai câţiva centimetri dimensiunile pietrei de mormânt.

În partea dreaptă a pronaosului, se află lespedea de mormânt a lui Bogdan al III-lea, aşezată într-un arcosoliu, pe un soclu. Alături, pe pardoseală, se găseşte piatra tombală a Mariei (Cneajna). Soclul de piatră al

21 S-a presupus şi că „în anul 1901, cu ocazia lucrărilor de restaurare a mănăstiri Putna, executate sub conducerea arhitectului Karl Romstorfer, poziţia lespezilor a fost schimbată una în locul celeilalte” (Epifanie Norocel, Mormintele din biserica mănăstirii Putna, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLII, 1966, 7–8, p. 580).

15

mormântului lui Bogdan al III-lea este sculptat cu un frumos decor vegetal care îl împodobeşte în întregime. S-a observat că decorul acestui soclu este identic cu acela de pe piatra de mormânt a surorii lui Bogdan, Maria (Cneajna). Partea superioară a soclului, pe o înălţime de circa 24 cm, este mult mai erodată decât partea inferioară, ca şi cum soclul ar fi fost cândva parţial îngropat22, apoi degajat, desfăcut şi aşezat invers, cu partea de jos (care stătuse în pământ), în sus. Bogdan şi Maria au murit la numai un an distanţă, iar inscripţiile similare de pe pietrele lor tombale, precum şi repetiţia decorului amintit arată că cele două lespezi au fost aşezate odată, poate în domnia lui Ştefăniţă, poate în aceea a lui Petru Rareş.

Potrivit letopiseţelor, Maria Despina, doamna Radului vodă, a murit la 11 mai 1500 şi a fost înhumată „cu cinste” la Putna23. În biserica mănăstirii nu există, însă, piatra ei tombală, iar cercetările întreprinse de austrieci, la mijlocul veacului al XIX-lea, nu au dus la aflarea mormântului propriu-zis. Singura dovadă materială că doamna Maria Despina a fost cu adevărat îngropată la Putna este acoperământul ei de mormânt, din catifea albastră, brodată cu fir de aur (Fig. 6). Câmpul acestuia este ocupat de o mare cruce cu trei braţe, înconjurată de litere slave şi greceşti, prescurtare a formulei „Iisus Hristos Nika, lumina lui Hristos se arată tuturor”. Sub cruce se află inscripţia brodată cu fir de aur şi mătase. Câmpul este înconjurat de un chenar cu motive vegetale. Petre Ş. Năsturel a observat că „marea cruce care acoperă mai tot câmpul vălului nu-şi găseşte asemănarea pe lespezile mormintelor din Moldova, ci pe unele pietre din Muntenia, ca de pildă cele de la biserica mănăstirii Argeşului”. Această observaţie – adăugată la faptul, cel puţin bizar, că piatra tombală a Mariei Despina lipseşte din necropola de la Putna – naşte o întrebare: nu cumva soacra lui Ştefan cel Mare a fost îngropată într-un mormânt fără lespede cu inscripţie, locul acesteia fiind ţinut de acoperământ – piesă tipic moldovenească, decorată, însă, precum lespezile mormântale munteneşti ? Această presupunere ar da o explicaţie pentru lipsa pietrei, dar nu şi pentru lipsa mormântului. Cu excepţia unor pete de ceară, catifeaua din care a fost croit acoperământul se află într-o stare foarte bună de păstrare. Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, şi despre marginile sale. Căci acest acoperământ are, de jur împrejur, o bordură din mătase albă, care lasă impresia că, la un moment dat, a fost necesară o consolidare a piesei. Numai că de această mătase este prins, în partea de la picioare, un ciucure – singurul păstrat –, asemănător ciucurilor de pe epitrahilele de la Putna, dăruite de Ştefan cel Mare. Aşadar, bordura din mătase nu reprezintă o adăugire târzie, în scopul unei reparaţii, ci este parte integrantă a acoperământului Mariei Despina. Demn de semnalat este faptul că aceeaşi mătase albă a fost utilizată pentru a prelungi sau a consolida dvera Bunei Vestiri, din 13 iunie <1483>, precum şi dvera Adormirii Maicii Domnului, dăruită Putnei de Ştefan cel Mare, la 5 mai 1485. Bordura albă a acoperământului este tocită, pătată şi arsă pe partea dreaptă, ceea ce înseamnă că mormântul pe care l-a acoperit cândva se afla în partea

22 Din păcate, nu se poate stabili momentul unei asemenea intervenţii. În 1843, descriind mormintele Putnei, Sevastian Georgiescul indica doar înălţimea soclului mormântului lui Ştefan cel Mare („2 şuhuri şi 2 ţoluri” = circa 68,46 cm) şi a soclului Mariei Asanina Paleologhina („1 şuh, 10 ½ ţoluri” = circa 59,21 cm), mărginindu-se să spună că mormântul lui Bogdan III are un „postament [...] rădicat mai sus de pardoseala bisericii” (Sevastian Georgiescul, Mormintele, odoarele, inscripţiile şi clopotele monastirei Putna din Bucovina, în „Arhiva Românească”, II, ediţia a II-a, Iaşi, 1862, p. 303–304, 307).

23 Cronicile slavo-române, p. 22, 65.

16

dreaptă a bisericii. Cum în partea dreaptă a gropniţei loc pentru un alt mormânt nu există, este de presupus că groapa Mariei Despina trebuie căutată pe latura de sud a pronaosului.

* În forma ei actuală, biserica Putnei are patru arcosolii: la mormântul

Mariei Asanina Paleologhina, la mormântul lui Ştefan cel Mare, la mormântul lui Bogdan al III-lea şi la acela al doamnei Maria, soţia lui Petru Rareş. Dar vor fi existat, oare, arcosolii şi în Putna cea veche ?

Arcosoliul a fost deosebit de popular încă de la începuturile creştinismului. A fost utilizat în arhitectura bizantină, în măsuri diferite de la o epocă la alta, şi mai târziu, în arhitectura sârbească. La început, arcosoliile au fost decorate cu scene din ciclul Patimilor şi al Învierii, pictate sau lucrate în mozaic. După unele opinii, biserica mănăstirii Studenica ar fi cea dintâi în care, în nişa de deasupra sarcofagului, a fost reprezentat portretul ctitorului. Tabloul îl înfăţişează pe Ştefan Nemanja închinând modelul bisericii sale Mântuitorului, având-o ca intercesoare pe Maica Domnului. Tipul acesta de reprezentare avea să se răspândească apoi destul de repede, el putând fi regăsit pe o arie geografică largă, de la Constantinopol la Mistra şi din Georgia în Bulgaria. Foarte adesea, în imediata vecinătate a chipurilor de ctitori apare scena Deisis sau tronul Hetimasiei. În paralel cu reprezentarea ctitorilor, a continuat şi vechea tradiţie a pictării în arcosolii a unor chipuri sfinte sau a unor scene religioase. După părerea altor specialişti, obiceiul de a picta chipul defunctului în arcosoliul care-i adăpostea sarcofagul este mult mai vechi, mergând până în veacul al IX-lea.

În Bizanţ, unele arcosolii erau decorate în exterior cu splendide sculpturi. Nu o dată, arheologii au descoperit arhivolte provenind de la arcosolii, împodobite cu monogramele defuncţilor sau cu capete de apostoli sculptate, unele conţinând şi inscripţii. Dovada indirectă că şi în Putna veche a existat cel puţin un arcosoliu cu portret funerar o oferă neobişnuita inscripţie de pe mormântul lui Ştefan cel Mare: „Binecinstitorul domn, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitor şi ziditor al sfântului locaşului acestuia, care aici zace. Şi s-a strămutat la veşnicele lăcaşuri în anul 7000..., luna... şi a domnit ani...”24. Lipsită de formulele consacrate – „acesta este mormântul lui...” sau „acest mormânt şi l-a înfrumuseţat sieşi...” –, inscripţia pare a fi mai degrabă legenda unei imagini.

În acest context, se cuvine a analiza situaţia din biserica Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, ctitorită de portarul de Suceava Luca Arbure, în 1502. La Solca (Arbore), în afara tabloului votiv din naos, care îl reprezintă pe ctitor însoţit de familia sa, oferind Mântuitorului macheta bisericii, mai există un tablou, în arcosoliul din pronaos, pe peretele de sud, unde Luca Arbure îşi pregătise locul de îngropăciune încă din timpul vieţii. Acest din urmă tablou, inclus pe bună dreptate în categoria tablourilor funerare, îl înfăţişează pe portarul de Suceava – împreună cu soţia sa şi cu doi copii – ţinând pe palme macheta bisericii, pe care o înfăţişează Mântuitorului (Fig. 7). În ambele tablouri, intercesor este Sfântul Ioan Botezătorul, iar în tabloul funerar apare, în plus, şi Maica Domnului. Compoziţia tabloului funerar de la Arbore este foarte asemănătoare aceleia a tablourilor funerare din spaţiul sârbesc, unde ctitorii

24 Eugen A. Kozak, op. cit., p. 75, nr. VI.

17

sunt înfăţişaţi închinând Mântuitorului macheta bisericii, avându-l ca intercesor pe sfântul căruia îi era dedicat respectivul aşezământ.

Pe de altă parte, s-a constatat că în Serbia mormintele regale constituiau, de fapt, un complex, alcătuit din mormântul propriu-zis, aflat sub pardoseala bisericii (sepulcrum), un monument deasupra pardoselii (monumentum) şi un portret funerar.

Aceste paralele şi comparaţii determină presupunerea că la Putna, deasupra sarcofagului lui Ştefan cel Mare, era pictat, într-un arcosoliu, portretul ctitorului, care-l arăta pe acesta oferind lui Iisus Hristos macheta bisericii, având-o ca intercesoare pe Maica Domnului. Foarte probabil, pe lângă acest tablou funerar, exista şi un tablou votiv, dispus în naos, pe peretele de vest.

În afara arcosoliului care adăpostea mormântul lui Ştefan cel Mare, la Putna trebuie să mai fi existat şi altele: biserica aceasta fusese gândită de la început ca necropolă a ramurii dinastice întemeiate de Ştefan. Or, în lumea ortodoxă – şi Bizanţul oferă şi de această dată cel mai clar exemplu – asemenea lăcaşuri erau prevăzute de la început cu nişe pentru viitoarele morminte ale familiei ctitorilor.

* Cele opt lespezi funerare păstrate întregi în biserica Putnei sunt

adăpostite, două câte două, sub câte un baldachin, după cum urmează: sub baldachinul din stânga naosului – piatra doamnei Maria Asanina Paleologhina şi a celor doi copii; sub baldachinul din dreapta naosului – sarcofagul lui Ştefan cel Mare şi piatra doamnei Maria Voichiţa; sub baldachinul din stânga pronaosului – piatra doamnei Maria şi a lui Ştefăniţă şi, în sfârşit, sub baldachinul din dreapta pronaosului – piatra lui Bogdan al III-lea şi a Mariei (Cneajna).

Baldachinul este succesorul anticului ciborium, o construcţie cu coloane (de obicei, în număr de patru), care marca mormântul sau racla cu moaşte a unui sfânt. El apare adeseori menţionat în surse scrise şi este reprezentat în miniaturile din manuscrise, în fresce sau pe broderii liturgice, uneori ca semn distinctiv pentru mormântul Mântuitorului. Din secolul al XIII-lea, mormintele bizantine încep să fie frecvent adăpostite de ciboria.

După părerea lui G. Balş, baldachinele din Moldova sunt expresia unei înrâuriri occidentale: „asemenea baldachine se văd foarte des în Occident, în veacurile al XIV-lea şi XV-lea, şi e destul să ne amintim acele care acoperă la Wawel din Cracovia mormintele regilor Poloniei, între altele acel al lui Cazimir IV-lea Jagielo, contimporanul lui Ştefan cel Mare, mort în 1492”.

La rândul său, Virgil Vătăşianu observa: „obiceiul de a aşeza mormintele mai de seamă în arcosolii e în Moldova poate mai vechi decât ne închipuim”, mormântul „aşezat într-o nişă, sub un baldachin” provenind „din regiunea sud-germană, unde se îngână goticul cu Renaşterea”.

În Moldova, singurul baldachin contemporan epocii lui Ştefan cel Mare păstrat într-un lăcaş neafectată de refaceri şi amenajări târzii – precum Putna –, care să poată fi luat ca reper şi ca termen de comparaţie, este cel din biserica de la Arbore. În dreapta pronaosului, pe peretele de sud, portarul de Suceava, Luca Arbure, şi-a pregătit locul de îngropăciune sub un baldachin „lucrat în stil gotic terţiar” (G. Balş), decorat cu muluri înscrise într-un arc în acoladă şi cu o rozetă, toate de factură gotică (Fig. 8).

18

Baldachinul din stânga naosului Putnei, care se înalţă astăzi deasupra pietrelor de mormânt ale doamnei Maria Asanina Paleologhina, Bogdan şi Petru, a fost supus, cu timpul, la tot soiul de intervenţii care au avut darul de a-l mutila. În 1926, G. Balş l-a descris astfel: „un chivot răzămat de perete într-o parte şi susţinut în partea cealaltă de două coloane. E de o piatră albă mai moale. Profilele capitelelor sunt aproape la fel ca la chivotul lui Ştefan cel Mare”. După părerea lui Virgil Vătăşianu, bazele şi capitelurile simple ale stâlpilor duc cu gândul la consolele gotice din Transilvania mijlocului de veac XV, în timp ce arhivolta de deasupra stâlpilor este de factură renascentistă. Analiza elementelor arhitectonice confirmă faptul că baldachinul de deasupra mormântului doamnei Maria este contemporan vremii lui Ştefan cel Mare. Stratul superficial de tencuială aplicat pe piatră a căzut în foarte multe locuri, scoţând la lumină urme de veche zugrăveală, în culorile roşu (două nuanţe) şi ocru.

Şi baldachinul care adăposteşte pietrele de mormânt ale lui Bogdan al III-lea şi Maria (Cneajna) a fost, cândva, pictat. Partea interioară a pereţilor a păstrat urme destul de consistente de zugrăveală: câte un cap de sfânt, cu aureolă, pe fond albastru, deasupra cărora se distinge o dungă roşie, separând acest registru de pictură de un altul, din care nu se mai văd decât rămăşiţe ale fondului albastru. Resturile acestea au fost atribuite vremii lui Iacov Putneanul sau unei etape chiar mai noi. Dar fondul albastru pe care sunt redate chipurile sfinţilor, ca şi dunga de separaţie a scenelor, de un roşu aprins, duc cu gândul la pictura secolelor XV–XVI. De altfel, în cursul săpăturilor arheologice din curtea mănăstirii Putna au fost descoperite resturi de tencuială cu frescă, „colorată în roşu şi albastru [...], însoţită uneori de fragmente pe care se disting urme de foiţă de aur” (Ion Nestor, Gh. Diaconu, M. Matei, T. Martinovici, N. Constantinescu, Şt. Olteanu). Arheologii au presupus, pe bună dreptate, că „renovatorii bisericii din secolul al XVII-lea au scos acest material din interiorul şi exteriorul bisericii şi l-au împrăştiat în preajma acesteia, cu prilejul refacerii”. Scutul conţinând stema Moldovei prins pe arcul în acoladă al baldachinului lui Bogdan al III-lea aminteşte monogramele Paleologilor de pe arhivolte descoperite la Istanbul şi, mai cu seamă, stema lui Luca Arbure de pe arcul baldachinului din biserica de la Arbore. În plus, micul decor gotic al coloanelor este asemănător cu acela care separă două plăci din balustrada de la Bălineşti. Analogiile acestea îngăduie datarea baldachinului lui Bogdan al III-lea la sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul veacului al XVI-lea.

În acest punct, se impune o nouă privire asupra baldachinului din biserica de la Arbore. El a fost acoperit în întregime cu zugrăveală roşie: coloanele, bolta (în exterior) şi chiar decorul gotic păstrează încă urme clare de culoare. Interiorul baldachinului a fost decorat astfel: în centrul bolţii – Hetimasia, cu câte doi serafimi, de o parte şi de cealaltă; în registrul următor, de-a stânga şi de-a dreapta – câte două personaje aureolate şi cu cărţi în mâini (Evangheliştii); în ultimul registru, aflat la acelaşi nivel cu tabloul ctitorilor de pe peretele de sud – două personaje aureolate în stânga (un ierarh şi un diacon) şi trei în dreapta (un sfânt, un ierarh şi un diacon). Pictura nu are şi nici nu pare să fi avut inscripţii cu numele sfinţilor reprezentaţi. Semnificaţia funerară a compoziţiei (aluzie la A Doua Venire) este evidentă. Într-o altă biserică, anume cea de la Dolheştii Mari, în marea nişă din dreapta pronaosului, deasupra mormintelor ctitoriceşti, se distinge încă, într-un medalion de pe arhivoltă, Hetimasia, iar pe pereţii nişei – chipurile celor patru Evanghelişti (în primul

19

registru), al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, însoţiţi de câte doi episcopi (în al doilea registru) şi ale unor mucenici (în al treilea registru). Comparând resturile de frescă de la baldachinul lui Bogdan al III-lea cu pictura baldachinului lui Luca Arbure, se constată că, şi într-un caz şi în celălalt, decorul pictat se desfăşura pe mai multe registre suprapuse şi că scenele nu aveau inscripţii. Aceste similitudini sugerează faptul că baldachinul lui Bogdan al III-lea a fost împodobit cu frescă încă din momentul amenajării sale şi că cele două capete de sfinţi care se mai văd încă provin din acest decor. Altfel spus, resturile de pictură de la mormântul lui Bogdan sunt singurele urme păstrate din vechea frescă a Putnei. Foarte probabil, ca şi în cazul mormântului lui Ştefan cel Mare, lespedea tombală a lui Bogdan al III-lea era adăpostită într-un arcosoliu şi avea deasupra un decor pictat, din care făceau parte nu numai chipuri de sfinţi, ci şi un tablou funerar. Contrar opiniei că baldachinul lui Bogdan ar fi „mai nou” (Epifanie Norocel), este de presupus că refacerea zidurilor exterioare ale bisericii, în secolul al XVII-lea, nu a afectat construcţia acestuia. De altfel, săpăturile arheologice au dovedit că biserica nouă „a fost dispusă în teren în aşa fel încât să cuprindă, la interiorul ei, în întregime, aria interioară a primei biserici şi o felie din lăţimea fundaţiei zidurilor sale laterale, care să protejeze mormintele existente, pe timpul fundării construcţiei şi funcţionării bisericii noi” (Nicolae N. Puşcaşu). Pe de altă parte, comparaţia între baldachinele de la Putna şi cel de la Arbore dovedeşte că partea exterioară a acestor construcţii din piatră a fost zugrăvită în roşu, culoare care, în anumite cazuri, a fost utilizată şi pentru decorarea soclurilor unor morminte (de pildă, la mormântul doamnei Maria a lui Petru Rareş).

În ceea ce priveşte baldachinul lui Ştefan cel Mare, G. Balş constata în 1926: „La Putna, chivotul lui Ştefan cel Mare e acuma desfăcut (bucăţile sunt în exonartex) şi înlocuit printr-un fel de dulap de sticlă. E de marmoră albă şi destul de simplă ca formă. Sunt stâlpi subţiri de secţiune octogonală, care susţin acoperimentul boltit, prin capitele cu un profil gotic”. Baldachinul fusese demontat de austrieci în 1856, cu prilejul săpăturilor arheologice efectuate în biserică. Într-o fază intermediară, el a fost înlocuit cu o copie din ipsos. Avea să fie refăcut, utilizându-se şi bucăţile din baldachinul vechi păstrate în mănăstire, abia după o sută de ani, când s-au obţinut de la Viena releveele lui Karl Romstorfer. Bolta baldachinului se sprijină pe două coloane, ale căror capiteluri sunt foarte asemănătoare cu cele ale baldachinului Mariei Asanina Paleologhina. Din acest motiv, baldachinul lui Ştefan cel Mare a fost considerat „o replică a celui de peste mormântul Mariei de Mangop” (Virgil Vătăşianu). Cele trei arhivolte ale baldachinului (pe părţile de est, nord şi vest), toate din marmură, sunt împodobite cu decoruri sculptate, complet diferite între ele. Dintre toate, doar decorul arhivoltei dinspre vest este asemănător aceluia de pe soclul sarcofagului. S-ar zice că, la un moment dat, cu prilejul unei refaceri, au fost utilizate trei bucăţi de marmură diferite dintre care una singură, şi anume aceea de la cap, ar putea proveni din vechiul baldachin al lui Ştefan cel Mare.

Astăzi, toate cele patru baldachine de la Putna sunt adosate zidului. Nu este, însă, obligatoriu ca în biserica lui Ştefan cel Mare ele să fi fost dispuse la fel. Cel mai adesea, un ciborium avea patru coloane şi era aşezat la o oarecare distanţă de zid, uneori chiar spre mijlocul bisericii. Un asemenea baldachin a fost înălţat, de pildă, deasupra mormântului împăratului Trapezuntului Alexios al IV-lea Mare Comnen († 1429), în afara bisericii Chrysokephalos.

20

* Mormântul lui Ştefan cel Mare a fost amenajat în partea dreaptă a

gropniţei, spre peretele de sud. Această dispunere a mormântului ctitorului avea să fie respectată şi în necropole domneşti ulterioare Putnei. În schimb, în primele necropole ale domnilor Moldovei (Rădăuţi şi Bistriţa) nu pare să fi existat o atare regulă. Nu la fel stăteau, însă, lucrurile în Serbia şi în Bulgaria, unde aşezarea mormintelor în biserică era supusă unor reguli stricte. Aproape toate mormintele regilor sârbi – începând cu cel al lui Ştefan Nemanja din biserica mănăstirii Studenica – se aflau pe latura de sud a bisericilor, de obicei în colţul de sud-vest. Obiceiul acesta s-a păstrat şi după stingerea dinastiei Nemanizilor. În Bulgaria, mormintele ţarilor Ivan Asan al II-lea şi Ivan Alexandru au fost descoperite tot pe latura de sud a două biserici din Târnovo. Acelaşi amplasament l-a avut şi mormântul ctitorului bisericii Sfântul Nicolae de lângă Staničenje, un Constantin, altminteri greu de identificat, pictat în tabloul votiv îmbrăcat într-un veşmânt împodobit cu medalioane conţinând vulturi bicefali. Din păcate, nu se poate afirma cu certitudine, în acest moment, că Ştefan cel Mare a cunoscut şi aplicat, la rându-i, regulile după care se făceau înmormântările suveranilor sârbi sau bulgari ori ale domnilor din Ţara Românească. Abia viitoarele cercetări – privitoare la modelele politice urmate de Ştefan cel Mare – ar putea lămuri această chestiune.

* Putna a fost construită de Ştefan cel Mare ca necropolă a familiei sale.

Scopul acestui act de ctitorire a fost, în primul rând, unul soteriologic şi escatologic. Dar Ştefan cel Mare era domn al Moldovei şi, ca orice suveran, uns al lui Dumnezeu, trebuia să se îngrijească nu numai de propria sa mântuire, ci şi de mântuirea supuşilor săi. Prin aceasta, locul său de odihnă veşnică nu avea cum să fie o biserică oarecare. Felul în care Ştefan şi-a împodobit ctitoria („tot cu aur poleită, zugrăvala mai mult aur decât zugrăvală”25), chipul în care şi-a pregătit mormântul, grija cu care a adunat, între zidurile acestei biserici, atâtea manifeste de putere dovedesc faptul că Putna nu a fost doar un „simbol al gândirii religioase a lui Ştefan cel Mare” (Paul Henry), ci şi al ideologiei sale politice. Aşezând lespezi funerare pe mormintele înaintaşilor săi la Rădăuţi, la Bistriţa sau la Probota, poruncind să se alcătuiască letopiseţul Ţării Moldovei, construind biserici pe locul unor crâncene confruntări militare şi povestind, în pisaniile acelor biserici, desfăşurarea luptelor, Ştefan s-a dovedit un veritabil creator de memorie istorică. Locul îngropării sale – biserica mănăstirii Putna – nu putea fi conceput altfel decât ca un loc de memorie.

Păstrând proporţiile, Putna cu mormântul lui Dragoş vodă, cu sarcofagul de marmură al lui Ştefan cel Mare, cu tablourile funerare din arcosolii, cu efigia brodată a doamnei Maria Asanina Paleologhina, cu stofele scumpe acoperind lespezile funerare, cu stemele familiei domneşti împodobind mormintele celor doi fii ai lui Ştefan morţi nevârstnici, precum şi mormântul lui Bogdan al III-lea, se poate asemui, sub raportul semnificaţiei ideologice, cu catedrala din Palermo sau cu catedrala Saint-Denis. Iar dacă se ţine seama de faptul că mormântul lui Ştefan cel Mare avea să fie desfăcut pentru prima oară în 1758, adică în acea jumătate de veac XVIII când au fost deschise – din alte motive, însă – şi mormântul împăratului Frederic al II-lea de la Palermo (1784)

25 Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel,

Bucureşti, 1982, p. 163.

21

şi mormintele regilor Franţei de la Saint-Denis (1793), comparaţia aceasta începe să devină încă şi mai grăitoare.

2. CTITORII – CHIVOTE PENTRU SFINTE MOAŞTE. STUDIU DE CAZ: MĂNĂSTIREA PĂTRĂUŢI

În 1241, împăratul latin de la Constantinopol, Baudouin al II-lea,

trecând printr-o mare criză financiară, i-a vândut vărului său, regele Franţei, Ludovic al IX-lea (care avea să devină, mai târziu, cel Sfânt), o parte din lemnul Adevăratei Cruci. Imperiul Bizantin şi mai cu seamă Constantinopolul erau pline, la vremea aceea, de sfinte moaşte, între care de departe cele mai preţioase erau relicvele legate de viaţa şi patimile Mântuitorului. Coroana de spini, lăsată în gaj veneţienilor de baronii latini din Constantinopol, fusese deja răscumpărată de Ludovic al IX-lea, cu doi ani înainte, pentru o sumă uriaşă şi fusese întâmpinată cu mare fast la Paris. Regele Franţei a mai adus apoi şi alte relicve, care au fost adăpostite, pentru o vreme, în capela Saint-Nicolas a palatului regal. Se cuvenea, însă, ca ele să fie aşezate într-un loc pe măsura însemnătăţii lor. Pentru aceasta, regele Ludovic a construit la Paris, în Île de la Cité, o capelă palatină, ajunsă până în zilele noastre: la Sainte-Chapelle.

Biserica a fost sfinţită la 26 aprilie 1248. Scumpele dovezi ale Patimilor au fost puse într-un relicvar uriaş, întruchipare a Ierusalimului Ceresc. De fapt, la Sainte-Chapelle însăşi fusese gândită ca un relicvar, construit pe două niveluri: cu o capelă la parter (rezervată servitorilor, gărzilor, ostaşilor) şi cu o capelă suprapusă, aflată în legătură directă cu cea de jos, dar şi cu apartamentele regale şi care adăpostea relicvele. Capela de sus a fost închinată Sfintei Coroane şi Adevăratei Cruci, iar cea de jos – Maicii Domnului; slujbe speciale se oficiau la 3 mai (în ziua Aflării Sfintei Cruci) şi la 14 septembrie (în ziua Înălţării Sfintei Cruci), dar şi în amintirea datelor la care relicvele ajunseseră la Paris sau a datei la care fusese sfinţit locaşul.

O bucată destul de mare din lemnul Sfintei Cruci se afla deja în occidentul Europei, încă din anul 802, în biserica lui Carol cel Mare de la Aix-la-Chapelle (Aachen). Dar cele mai multe fragmente din lemnul sfânt au fost aduse de cavalerii cruciaţi. Unele dintre ele s-au păstrat, în somptuoase relicvarii, în chiar bisericile unde au fost aşezate de donatorii lor ori în muzee şi colecţii particulare; altele s-au pierdut, dovada existenţei lor rămânând numai în inventarele unor aşezăminte. Împăraţi şi regi, cavaleri întorşi cu bine din cruciade sau feţe bisericeşti au dăruit bucăţi din Sfânta Cruce unor edificii religioase care erau fie capelele lor de curte, fie biserici de familie, fie propriile lor ctitorii, fie lăcaşuri în care îmbrăcaseră haina monahală. Vaticanul şi Muntele Athos erau, de asemenea, locuri unde, de-a lungul secolelor, se adunaseră preţioase moaşte, dintre care lemnul Sfintei Cruci nu avea cum să lipsească.

Se întâmpla adesea ca posesorul unei asemenea relicve să împartă fragmente din ea unor apropiaţi, în felul acesta explicându-se răspândirea lor pe o arie geografică largă şi într-un timp scurt. De multe ori, bucăţi din Sfânta Cruce erau trimise în dar unor suverani şi aceasta pentru că relicvele nu erau numai obiecte ale veneraţiei, ci adevărate simboluri ale puterii, importanţa unui suveran medieval fiind apreciată şi în funcţie de numărul şi valoarea moaştelor pe care le primea sau pe care, la rândul său, le dăruia. De pildă, fragmentul din

22

Adevărata Cruce primit de regele sârb Ştefan Primul Încoronat de la tatăl său, Sfântul Simion, „doit confirmer la démarche purement politique de la désignation de Štefan comme héritier […]. Mais la Croix renvoye aussi à une symbolique du pouvoir, donc à une affirmation du caractère monarchique du pouvoir/gouvernement serbe comme aux formes de piété populaire pour la Croix très répandues dans le christianisme oriental” (Petre Guran). Cultul relicvelor era, în fond, şi o formă de manifestare a puterii. „Posséder des reliques fait partie de la fonction impériale ou royale: en accumulant les corps saints, le prince se forge comme un bouclier sacré de son pouvoir et de son royaume”. „Qui détient les reliques est lui-même un roi christique et le roi des rois de ce monde” (Colette Beaune).

Pe de altă parte, exista o strânsă legătură între cultivarea idealului de cruciadă şi adunarea de relicve. În 1247, încercând să-l convingă pe regele Angliei să pornească o cruciadă, patriarhul de Ierusalim i-a trimis picături din sângele Mântuitorului. Regele Henric al III-lea – contemporan al lui Ludovic cel Sfânt – a aşezat relicva în catedrala Westminster Abbey. Ea a fost privită ca un instrument menit să contrabalanseze importanţa covârşitoare a relicvelor de la Paris şi să-l aşeze, sub raportul suveranului ideal, pe Henric al III-lea alături de Ludovic al IX-lea. Aceasta se vede şi din faptul că noua catedrală însăşi fusese construită după modelul capelei palatine de la Paris.

În ceea ce priveşte Adevărata Cruce, ea a fost nu numai un însemn militar, ci şi un element de propagandă extrem de eficient în vederea proclamării cruciadei. Prezenţa sa este menţionată îndeobşte în legătură cu luptele împotriva duşmanilor credinţei creştine. Calitatea Crucii de aducătoare a biruinţei era cultivată într-o măsură atât de mare încât, în vremea cruciadelor, „a military failure could be attributed to the absence of the Holy Wood”, iar „the presence of the relic in the royal expeditions became soon quite normal and expected” (Giuseppe Ligato). Această legătură a deţinătorilor puterii cu Sfânta Cruce este evidentă nu numai pentru vremurile de război, ci şi pentru cele de pace, când relicva era folosită în cadrul unor ceremonii. De pildă, la încoronarea regilor Poloniei se utiliza un fragment din lemnul sfânt, primit din Bizanţ de Vladislav Jagiello, în 1420.

Informaţii directe despre existenţa în Moldova secolului al XV-lea a vreunui fragment din lemnul Adevăratei Cruci nu există. Vechile noastre izvoare narative nu pomenesc niciodată eventuala aducere în ţară a unei asemenea relicve. Dar nu trebuie să ne mire: aceste izvoare nu relatează nimic nici despre aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava, ceea ce nu înseamnă că evenimentul nu s-a petrecut.

S-a remarcat, în repetate rânduri, atenţia pe care Ştefan cel Mare a acordat-o zilei de 14 septembrie, zi în care se prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci. În ultimii 30 de ani de domnie, Ştefan a lăsat suficiente indicii despre importanţa pe care o dădea acestei sărbători. În 1473, considerat „an-cheie” (Dumitru Nastase; Ştefan S. Gorovei) al domniei lui Ştefan cel Mare, principele a încetat să mai plătească tribut Porţii şi l-a scos din tronul Ţării Româneşti pe filootomanul Radu cel Frumos. Tot în acelaşi an, domnul a fost pictat în genunchi în faţa Maicii Domnului cu Pruncul, în Tetraevanghelul de la Humor, manuscris în a cărui însemnare dedicatorie donatorul este numit „împărat”. Dar evenimentele din 1473 fuseseră precedate de căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Maria din neamul Asanilor şi Paleologilor de la Mangop. Cununia s-a oficiat chiar la 14 septembrie 1472, în ciuda faptului că aceasta

23

este o zi de post, în care, deci, nu se fac nunţi. Fireşte că oficierea cununiei nu a fost întâmplător rânduită pentru ziua aceea, unirea principelui moldovean cu urmaşa împăraţilor bizantini fiind anume pusă sub semnul Înălţării supremului simbol al creştinismului. Este un adevăr care nu mai are nevoie de demonstraţie acela că locul unde se înalţă Crucea devine Centru al Lumii, al împărăţiei creştine prin excelenţă. O asemenea idee pare să se fi născut în mintea lui Ştefan cel Mare înainte de căsătoria sa cu Maria Asanina Paleologhina. La 12 aprilie 1470, domnul Moldovei dăruia ctitoriei sale – mănăstirea Putna – o cădelniţă care transpunea în metal scump imaginea Ierusalimului Ceresc. Întocmai ca şi Crucea, Ierusalimul Ceresc evoca şi el Centrul Lumii, ceea ce înseamnă că Ştefan îşi vedea ţara în chip de centru al împărăţiei creştine cu mult înainte de 14 septembrie 1472. Judecând acest lucru în contextul politicii pontice a lui Ştefan cel Mare, este de presupus că domnul a început să socotească Moldova centru al lumii creştine în 1465, odată cu luarea Chiliei, „fapt de o deosebită însemnătate sub raport economic şi strategic [...], aflat la originea principalelor conflicte externe ale ţării timp de aproape un sfert de secol” (Şerban Papacostea).

În 1487, când etapa marilor confruntări militare cu Imperiul Otoman se terminase, Ştefan cel Mare a construit biserica de la Pătrăuţi, cu hramul Cinstitei Cruci, hram despre care s-a crezut că ar fi acelaşi cu Înălţarea Sfintei Cruci. În pictura bisericii din Pătrăuţi se întâlneşte o scenă, cunoscută sub numele de „Cavalcada împăratului Constantin” (Fig. 9). „O compoziţie amplă grupează o întreagă oaste de sfinţi militari, călărind sub arme şi cu mantiile fâlfâind, în frunte cu Sfântul Constantin şi cu Arhanghelul Mihail, într-o direcţie indicată, din cer, de o cruce. După cum a arătat A. Grabar, evocând victoria câştigată în numele Crucii de împăratul Constantin cel Mare asupra duşmanilor săi păgâni, această compoziţie nu făcea decât s-o invoce pe cea a moldovenilor asupra turcilor [...]. Biserica din Pătrăuţi şi compoziţia ei alegorică trebuiau să spună limpede că pacea nu fusese acceptată decât în fapt, ca o provizorie «încetare a focului», de către domnescul ctitor, care se socotea virtual în război, apelând la forţele cereşti cele mai calificate în vederea declanşării lui efective” (Dumitru Nastase). Un an mai târziu, tot la 14 septembrie, se sfinţea biserica mănăstirii Voroneţ, având ca hram pe Marele Mucenic Purtător de Biruinţe Gheorghe. În fine, spre sfârşitul domniei, în 1500, Ştefan cel Mare începea construcţia bisericii de la Volovăţ, sfinţită în ziua Înălţării Sfintei Cruci. Hramul ei, chiar Înălţarea Sfintei Cruci, „nu reprezintă, însă, decât o reluare – şi o precizare – când lupta reîncepe, a hramului căruia îi fusese dedicată cu 13 ani în urmă, când ea se întrerupea, biserica din Pătrăuţi” (Dumitru Nastase).

Această ctitorie a lui Ştefan cel Mare merită o atenţie specială. Tabloul ei votiv a fost repictat, pe un strat nou de tencuială (Fig. 10). Teodora Voinescu era de părere că actualul tablou votiv de la Pătrăuţi are „toate caracteristicile picturii timpului şi acelaşi stil cu restul ansamblului”. Răzvan Theodorescu socotea că „tabloul votiv din naos, cu ctitorul zugrăvit după model, aşezat în faţa lui Hristos are ceva din atmosfera de curte a Bizanţului” şi remarca „fineţea desenului, până la redarea unor amănunte ale fizionomiei de nobleţe clasică”. Tereza Sinigalia considera tabloul votiv de la Pătrăuţi „o piesă de excepţie, potenţată şi de încercarea de portretizare a lui Ştefan în primul rând”. Încercând să explice motivul pentru care a fost nevoie de repictarea tabloului, Maria Ana Musicescu a avansat două ipoteze: „ori că în cuprinsul lui se afla o

24

greşeală sau o inabilitate de execuţie care a făcut necesară repictarea; ori că în cursul pictării monumentului a intervenit schimbarea în situaţia lui Bogdan, ceea ce a avut drept urmare punerea în concordanţă a tabloului cu noul rang pe care îl deţinea singurul fiu al lui Ştefan”. Reluând discuţia, Tereza Sinigalia a mers cu ipotezele şi mai departe: „biserica ridicată de Ştefan cel Mare în 1487 a fost pictată la unu-doi ani după construirea sa, conform uzanţelor canonice, dar şi tehnice. Un tablou votiv amplu, traducând realităţile momentului, a fost desfăşurat pe ambii pereţi. În mod normal în acest tablou votiv figurau atât Alexandru, fiul cel vârstnic, asociat la tron, cât şi Bogdan-Vlad, mezinul având în jur de 10 ani, şi posibil încă o fetiţă. În acest context, locul lui Alexandru s-ar fi cuvenit a fi imediat după tatăl său, celelalte personaje urmând. Schimbarea poziţiei lui Bogdan în stat, după moartea lui Alexandru, la 29 [sic !] iulie 1496, a determinat repictarea tabloului votiv numai în zona în care imaginea nu mai corespundea realităţilor istorice ale momentului: apariţia unui nou asociat la tron, deci a unui nou moştenitor al coroanei”.

Tabloul votiv de la Pătrăuţi nu a putut fi, însă, repictat în vremea lui Ştefan cel Mare, ci într-o etapă ulterioară. Spre deosebire de figura Sfântului Constantin, aflat în postura de intercesor, pe peretele de vest al naosului (Fig. 11), feţele ctitorilor sunt umflate, turtite, iar trupurile sunt îngroşate, lipsite de supleţe. Coroanele pe care ei le poartă sunt grosolane, neavând nimic de-a face cu coroanele pictate, bunăoară, la Voroneţ. Este un semn clar că pictura datează din vremea în care domnii Moldovei nu mai purtau coroane şi pictorii nu mai acordau atenţie reprezentării acestor obiecte. În afară de aceasta, nici unul dintre personajele din tablou nu are nume. Or, din nici o imagine votivă în frescă, păstrată în forma lăsată de Ştefan cel Mare, nu lipseşte numele personajelor. Cel care a refăcut tabloul de la Pătrăuţi s-a mărginit, de fapt, la a picta ceea ce văzuse în tabloul vechi: un bărbat cu macheta bisericii în mâini, un tânăr şi o femeie însoţită de două fetiţe. Şi a făcut-o cu atâta inabilitate, încât G. Balş credea că Ştefan cel Mare apare însoţit de două femei ! Din toate aceste motive, cea de-a doua ipoteză formulată de Maria Ana Musicescu – şi preluată de Tereza Sinigalia – nu poate fi luată în consideraţie.

În exterior, biserica lui Ştefan are un singur perete pictat: cel de vest, cu o singură compoziţie – Judecata de Apoi (Fig. 12). S-a presupus că această frescă ar fi mai târzie, dar pisania, neobişnuit de mică şi de îngustă, total diferită de pisaniile bisericilor contemporane Pătrăuţilor (Milişăuţii, Sfântul Ilie–Suceava şi Voroneţul) trădează intenţia vădită a ctitorului de a avea un perete cu cât mai mult spaţiu liber, necesar desfăşurării ciclurilor iconografice. O viitoare cercetare amănunţită a picturii de pe peretele de apus al bisericii din Pătrăuţi ar putea oferi argumente noi în favoarea ipotezei privind începutul picturii exterioare moldoveneşti în vremea lui Ştefan cel Mare, susţinută, cu destul temei, în anii din urmă.

În interiorul bisericii, Sfântul Împărat Constantin este reprezentat de trei ori: o dată ca intercesor în tabloul votiv, a doua oară ţinând crucea, împreună cu mama sa, Sfânta Elena (pe peretele de vest al naosului) şi a treia oară în marea scenă numită îndeobşte „Cavalcada împăratului Constantin” (pe peretele de vest al pronaosului, deasupra uşii de intrare).

Despre semnificaţia aşa-numitei „Cavalcade” s-a scris mult. Meritul de a fi încercat o primă interpretare a scenei îi revine lui André Grabar. El a remarcat că armata sfinţilor reprezentată acolo este condusă de Arhanghelul Mihail, căruia îi urmează Sfântul Împărat Constantin, Sfinţii Gheorghe şi

25

Dimitrie, apoi, în grup mai mare şi mai dificil de identificat, Sfinţii Theodori, probabil Sfântul Procopie, Sfântul Mercurie, Sfântul Nestor, Sfântul Artemie şi Sfântul Eustratie. Undeva, în dreapta, indicând sensul de mers, se distinge o cruce pe fondul albastru al cerului. După părerea lui Grabar, această cruce explică, în fond, scena: plecarea împăratului Constantin la lupta care va aduce victoria credinţei creştine. Istoricul de artă francez a atras atenţia că imaginea nu apare în nici o erminie, ea trebuind să aibă raţiuni speciale. Şi află aceste raţiuni în lupta împotriva necredincioşilor a lui Ştefan cel Mare – „Nou Constantin”, prezumtiv comandant de cruciadă –, procesiunea sfinţilor militari sub semnul Crucii având un sens clar alegoric.

La rândul său, Sorin Ulea a adăugat: „pe peretele de vest al pronaosului bisericii din Pătrăuţi e zugrăvită o vastă friză care ocupă întreaga lăţime a peretelui şi-l înfăţişează pe împăratul Constantin călare pe un cal şarg, conducând o impozantă cavalcadă de sfinţi militari, în frunte cu Sfinţii Gheorghe şi Dimitrie. Împăratul e precedat de Arhanghelul Mihail, conducătorul oştilor cereşti, care deschide simbolic drumul, arătându-i lui Constantin, cu mâna întinsă, o cruce albă apărută pe cer, în extrema dreaptă a compoziţiei, deasupra unui munte. Este vorba, aşadar, de transpunerea iconografică a faimoasei legende povestită de Eusebiu în Vita Constantini, după care Constantin, pornit la luptă pentru apărarea Creştinătăţii, ar fi văzut, în drumul său spre Roma, deasupra soarelui în asfinţit, o cruce luminoasă însoţită de cuvintele: […] «Învinge prin aceasta» [...]. Zugrăvită chiar deasupra uşii de ieşire din biserică şi ocupând întreaga lăţime a pronaosului, această compoziţie avea, în chipul cel mai evident, menirea să rămână în ochii tuturor celor care ieşeau din biserică, o imagine care să se graveze în memorie; un exemplu care să ţină mereu trează în conştiinţa lor ideea fundamentală a vremurilor în care trăiau: lupta împotriva cotropitorului otoman şi încrederea în victoria finală”.

I. D. Ştefănescu, Răzvan Theodorescu şi acum, în urmă, Ştefan Andreescu au găsit asemănări între scena de la Pătrăuţi şi ciclul Legenda Crucii pictat de Piero della Francesca în biserica San Francesco din Arezzo, la 1452–1466.

Termenul „cavalcadă” folosit pentru definirea compoziţiei de la Pătrăuţi nu pare potrivit, întrucât, pe de o parte, caii sfinţilor nu sunt înfăţişaţi alergând, ci mergând la pas. Pe de altă parte, personajele nu au înfăţişarea războinică pe care o scenă menită să îndemne la luptă permanentă împotriva necredincioşilor ar fi presupus-o. Îndeobşte, când aceşti sfinţi militari erau pictaţi în locul care li se cuvenea, în naosul bisericii, ei purtau diverse arme: săbii, arcuri şi tolbe pline cu săgeţi, lănci, cuţite, precum şi scuturi mari de apărare şi coifuri. La Pătrăuţi au doar lănci şi scuturi. Ceea ce ni se înfăţişează în fresca bisericii lui Ştefan pare a fi mai mult o paradă, decât o pornire la luptă propriu-zisă.

Spre deosebire de scenele de la Arezzo, compoziţia de la Pătrăuţi nu reproduce nici o luptă; dimpotrivă, ea degajă o atmosferă de seninătate şi linişte, mişcarea însăşi fiind abia sugerată. Caii împăratului Constantin şi ai celor 11 sfinţi militari care-i urmează au fost pictaţi în gri, ocru (mai multe nuanţe) şi roşu (mai multe nuanţe). Prin nuanţe de ocru, pictorii medievali reprezentau pământul şi, în general, tot ceea ce ţinea de materie. Roşului îi erau conferite semnificaţii bogate, unele chiar contradictorii; culoare a sângelui, el simboliza, în primul rând, viaţa. Zugravii de la Pătrăuţi au folosit, aşadar, în reprezentarea cailor, culori „bune”, optimiste, în aşa fel încât compoziţia să

26

transmită un mesaj de încredere şi speranţă. Fără îndoială că tot de aceea s-a evitat utilizarea negrului, care exprima lipsa luminii, absenţa a toate, moartea.

Din întregul grup pictat în biserica lui Ştefan cel Mare se detaşează silueta Arhanghelului Mihail, singurul care călăreşte un cal alb. Pentru oamenii Evului Mediu, albul semnifica puritatea, calmul, lumina, bucuria, fiind „culoarea care exprimă în mod direct lumea dumnezeiască” (Egon Sendler). Cum, „în cadrul unei picturi, albul domină imaginea prin strălucirea sa” (Egon Sendler), înseamnă că zugravii de la Pătrăuţi au vrut să sugereze – prin folosirea acestei culori – că cel mai important personaj din întregul grup este Arhanghelul Mihail, şi nu împăratul Constantin. În fine, între frescele de la Arezzo şi cele de la Pătrăuţi mai există un element deosebitor: în biserica din Moldova, Arhanghelul Mihail nu-i apare în vis Sfântului Constantin, ci călăreşte, puţin înaintea lui, având chiar aerul că i-ar spune ceva.

Este evident că, aşa cum au remarcat André Grabar şi istoricii de artă care au mers pe urmele lui, scena de la Pătrăuţi este o alegorie, neîntâlnită ca atare în erminii, şi care trebuie explicată numai după ce i se identifică sursele. Cum Vita Constantini a lui Eusebiu este destul de puţin probabil să fi servit drept sursă, mai apropiat rămâne Panegiricul împăraţilor Constantin şi Elena, scris de patriarhul Eftimie al Târnovei şi copiat de ieromonahul Iacov la Putna, întâmplător sau nu, în 1473–1474. În vechea traducere românească a Panegiricului, se spune că împăratul Constantin, înaintea confruntării cu Maxenţiu, „temându-se de înşelăciune meşterşugită, chiema pre Dumnezeu al tătâni-său întru ajutor să se aréte lui cine iaste. Şi îndată ce doriia au nemerit, că primblându-se el într-un câmp oareunde, cu oastea, şi pre Dumnezeu întru cuget chiemând spre ajutoriu, să arătă sămnul lui Dumnezeu întru amiazizi, mai vârtos decât razăle soarelui strălucind, în chip de cruce arătându-se şi cu sămnare de stéle şi cu slove râmleneşti zicând: «Cu aceasta vei birui, Constantine». Iar împăratul uimindu-se de aceasta, şi întrebă pre cei ce era cu dânsul: «Au vedeţi şi voi ceva ?». Şi toţi cu un glas mărturisiră aşijderea că văd, iar împăratul să mira văzând acea videnie şi toată zioa trecu înfricoşat”26.

Prin urmare, în text, apariţia semnului Crucii înaintea luptei de la Podul Milvius nu se leagă în nici un fel de Arhanghelul Mihail sau de vreun sfânt militar, ceea ce înseamnă că nu Panegiricul a fost sursa frescei de la Pătrăuţi. În schimb, el a avut acest rol pentru o compoziţie pictată pe peretele de vest al naosului, în biserica de la Arbore (Solca), ctitorită de portarul Sucevei, Luca Arbure. Spre deosebire de Pătrăuţi, dar întocmai ca în Panegiric, la Arbore, împăratul Constantin nu este condus de nimeni, ci se află el însuşi în faţa grupului de ostaşi. Aceşti ostaşi nu sunt sfinţi militari, ci oameni în carne şi oase. Scena are un vădit conţinut istoric, ea fiind populată de personaje reale, pământeşti.

Caracterul istoric al compoziţiei de la Arbore (reprezentare, după Panegiric, a apariţiei miraculoase a semnului Crucii înaintea luptei dintre Constantin şi Maxenţiu) şi caracterul religios al compoziţiei de la Pătrăuţi (în care împăratul Constantin este condus de o putere fără de trup şi este urmat de sfinţi militari) fac imposibilă susţinerea ideii că scena pictată la Pătrăuţi a fost reluată în biserica de la Arbore şi, cu atât mai puţin, la Bălineşti, în biserica logofătului Ioan Tăutu.

26 G. Mihăilă, Tradiţia literară constantiniană de la Eusebiu al Cezareei la Nichifor Calist Xanthopulos, Eftimie al Târnovei şi domnii Ţărilor Române, în idem, Cultură şi literatură română veche în context european. Studii şi texte, Bucureşti, 1979, p. 339.

27

În literatura noastră de specialitatea s-a vorbit puţin despre o scenă, se pare asemănătoare aceleia de la Pătrăuţi, pictată la 1355 într-o biserică bizantină din satul cretan Kritza. Aproape ignorată a fost şi compoziţia din biserica Sfinţii Constantin şi Elena de la Ohrida, în care împăratul Constantin pare a fi urmat de sfinţi militari şi precedat de un alt cavaler, probabil Arhanghelul Mihail, din care nu se mai poate vedea mare lucru. Comparată cu scena de la Pătrăuţi, aceea pictată la Ohrida a fost considerată „la première représentation connue de ce thème” (Miltiadis-Miltos Garidis), aluzie la luptele antiotomane ale lui Skanderbeg şi la revolta de la Ohrida, din 1466. Şi aceasta, în vreme ce la noi s-a spus că „această temă, ilustrată pentru prima oară la biserica din Pătrăuţi (1487), este caracteristică numai pentru pictura murală din Moldova” (Vasile Drăguţ).

Semnul Crucii, Arhanghelul Mihail, Sfântul Constantin şi sfinţii militari se regăsesc laolaltă numai în viziunile legate de Judecata de Apoi. În Evanghelia după Matei, se spune: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei, 24, 30). „Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (Matei, 24, 31). Apariţia Crucii reprezintă, aşadar, ultimul semn care prevesteşte pogorârea lui Hristos ca judecător şi începerea judecăţii. Crucea este cheia care deschide porţile Raiului pentru credincioşi. Arhanghelul Mihail, „figură majoră a escatologiei în apocaliptica iudaică, apoi creştină” (Monique Alexandre), este cel în a cărui grijă cade deşteptarea morţilor şi conducerea tuturor sufletelor la judecată.

Altfel spus, compoziţia de la Pătrăuţi pare să reproducă momentul care precede începerea Judecăţii de Apoi: odată ce semnul Fiului Omului a apărut, Arhanghelul Mihail conduce sufletele spre locul unde va pogorî Judecătorul. Semnificaţia escatologică a scenei capătă şi mai multă consistenţă dacă ţinem seama că, pe acelaşi perete de vest al bisericii, dar în exterior, se află pictată chiar Judecata de Apoi. Aplicând principiul potrivit căruia pictura din interiorul şi din exteriorul bisericilor „se determină reciproc, exact ca faţa şi dosul unei mănuşi” (Sorin Dumitrescu), se poate spune că, la Pătrăuţi, credincioşii vedeau, la ieşirea din biserică, un „serial” în două episoade: primul episod (aflat chiar deasupra uşii) îl constituia pregătirea pentru judecată prin apariţia semnului Crucii, iar al doilea episod (de care oamenii luau cunoştinţă afară, când se întorceau cu faţa spre altar pentru o ultimă metanie şi închinare), era judecata propriu-zisă.

În Evul Mediu, orice lucru avea, în acelaşi timp, mai multe semnificaţii, uneori chiar contrare. Citim în erminie, la descrierea Judecăţii de Apoi: „Şi împreună cu ei [cu Apostolii], fă toate cetele a toţi sfinţii, spre partea cea dreaptă a lui Hristos, ţinând fiecare în mâini, ca nişte stâlpări sau ramuri verzi, faptele lor cele bune, după orânduială, stând în trei stări, într-acest chip: în întâia stare, ceata strămoşilor, a patriarhilor şi a proorocilor; în starea a doua, ceata ierarhilor, a mucenicilor şi a sihaştrilor; în starea a treia, ceata drepţilor împăraţi, a femeilor mucenice şi a cuvioaselor”27. Compunându-se la Pătrăuţi o scenă-prolog pentru Judecata de Apoi, nu s-a ales nici un grup din prima „stare”; din „starea” a doua s-au ales mucenicii, iar din a treia numai monarhul

27 Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, Bucureşti, 2000, p. 216.

28

creştin ideal: Sfântul Împărat Constantin. Faptul că în această compoziţie n-au intrat nici strămoşi, nici patriarhi, nici prooroci, nici ierarhi, nici sihaştri, nici femei nu poate fi întâmplător.

Semnificaţia scenei de la Pătrăuţi poate fi studiată şi dintr-o altă direcţie, urmărind contextul cronologic în care se plasează construirea acestei biserici de către Ştefan cel Mare. Toate ctitoriile aparţinând anilor 1487–1488 transmit, într-un fel sau altul, mesaje escatologice. Aluziile la lupta cu Antihristul, la sfârşitul lumii, la Judecata de Apoi şi la înviere sunt evidente şi ele nu pot fi rodul unor simple coincidenţe.

Textul pisaniei bisericii de la Pătrăuţi este extrem de laconic: „Io Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a început să zidească acest hram în numele Cinstitei Cruci, în anul 6995 (1487), luna iunie 13”. André Grabar a observat că bisericile închinate Sfintei Cruci sunt rare în ţările ortodoxe. Acest hram neobişnuit a fost, însă, echivalat cu acela al Înălţării Sfintei Cruci, mai cu seamă că, în inscripţia dedicatorie a Tetraevanghelului dăruit Pătrăuţilor în 1493, de doamna Maria, se vorbeşte de „mănăstirea de la Pătrăuţi, unde este casa Înălţării Cinstitei Cruci”28.

Pentru spaţiul ortodox, hramul Pătrăuţilor, aşa cum apare el în pisanie, este unic. În schimb, în lumea catolică, el se întâlneşte destul de des. Biserici datând din secolul al X-lea până în secolul al XVI-lea, risipite în întreaga Europă, între care şi la Sainte-Chapelle din Paris, au hramul Sfintei Cruci, între ele existând şi un alt element de legătură: toate au fost înălţate ca relicvare pentru adăpostirea unor fragmente din lemnul sfânt. Mai mult decât atât, s-a constatat că, în Franţa, biserica lui Ludovic cel Sfânt se bucura de un prestigiu aşa de mare, încât şi alţi ctitori au vrut să-i preia modelul. Pentru a-l folosi, însă, ei au trebuit să se asigure mai întâi că pot face rost şi de fragmente din relicvele Patimilor. Cu alte cuvinte, dacă în zilele noastre un grup de emigranţi americani îşi poate construi o bisericuţă cu hramul Adevăratei Cruci, fără ca ea să posede vreo aşchie măcar din lemnul sfânt, în Evul Mediu acest lucru era imposibil. Gestul era dintre acelea care intrau în categoria uzurpărilor.

Bisericile cu hramul amintit – dintre care cele mai multe sunt capele palatine, de dimensiuni reduse – nu erau închinate, precum alte edificii de cult, unei sărbători sau unui sfânt din calendar, ci unui obiect: relicva Sfintei Cruci. Totuşi, întrucât şi aceste biserici trebuiau să aibă o sărbătoare de hram, era aleasă fie ziua de 14 septembrie (Înălţarea Sfintei Cruci), fie ziua de 3 mai (Aflarea Sfintei Cruci). Situaţia Pătrăuţilor este absolut similară: biserica era consacrată Sfintei Cruci ca obiect, iar prăznuirea hramului se făcea la 14 septembrie – în ziua celei mai importante sărbători legate de Sfânta Cruce. Dacă Ştefan cel Mare ar fi vrut să construiască la Pătrăuţi o biserică având hramul Înălţării Sfintei Cruci, ar fi construit-o, cum avea s-o facă în 1500, la Volovăţ. De o necunoaştere a semnificaţiei hramului fireşte că nu poate fi vorba, după cum nici o tentativă de uzurpare a unui asemenea hram nu poate fi avută în vedere. Nu rămâne decât presupunerea că biserica de la Pătrăuţi a fost închinată cu bună ştiinţă Sfintei Cruci, pentru că ea adăpostea un fragment din lemnul sfânt. Altfel spus, biserica aceasta, de mici dimensiuni, cu inscripţiile picturilor în limba greacă, era o capelă-chivot.

28 Virgil Cândea, Comori de artă din vremea lui Ştefan cel Mare, în volumul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atlet al credinţei creştine, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 16–17 (notă de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely) şi fig. 17, 18.

29

Mai mult decât atât nu putem şti deocamdată. Istoria nu a fost deloc îngăduitoare cu biserica de la Pătrăuţi: documentele, toate câte vor fi fost, au dispărut fără urmă, iar dintre odoare doar despre două mai avem ceva informaţii.

Acceptând prezenţa unei bucăţi din Cinstita Cruce în Ţara Moldovei, am avea, în sfârşit, o explicaţie mai coerentă şi mult mai nuanţată pentru respectul constant şi profund manifestat de Ştefan cel Mare faţă de acest martor tăcut al Patimilor Mântuitorului. În acest context, şi frescele din biserica Pătrăuţilor se mai îmbogăţesc în semnificaţii. Sub protecţia relicvei scumpe, marea scenă a sfinţilor călări poate fi văzută ca o amplă rugăciune a lui Ştefan cel Mare, adresată acestor purtători de Cruce (fie că era vorba de Sfântul Împărat Constantin, fie de sfinţii mucenici), atât pentru lupta cu necredincioşii din această lume, cât şi pentru bună călăuzire spre scaunul Dreptei Judecăţi. Asemenea rugăciunii pe care domnul Moldovei avea s-o adreseze unuia dintre sfinţii militari pictaţi la Pătrăuţi – Marele Mucenic Gheorghe –, şi care a fost cusută pe steagul de luptă ajuns la mănăstirea Zografu de la Muntele Athos: „O, Răbdătorule de Patimi şi Purtătorule de Biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe, care în nevoi şi nenorociri eşti grabnic apărător şi cald ajutător şi celor necăjiţi bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăciune, a smeritului robului tău, domnul Ioan Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, păzeşte-l neatins în acest veac şi în cel viitor, cu rugăciunile celor ce te cinstesc, ca să te proslăvim în veci, amin”29.

3. CTITORII – DEPOZITARE ALE UNOR MANIFESTE DE PUTERE.

STUDIU DE CAZ: MĂNĂSTIREA PROBOTA

În registrul inferior de pictură al naosului bisericii Sfântul Nicolae a mănăstirii Probota, pe peretele de nord, este zugrăvit un sfânt militar, al cărui nume s-a şters în cursul veacurilor. Este lizibilă o singură literă a numelui său, un R slav. Sfântul este înfăţişat din semiprofil dreapta. Este îmbrăcat în armură uşoară, cu coiful lăsat pe spate. Pe umărul drept i se reazemă o suliţă. La şoldul drept îi atârnă tolba de săgeţi. De cel stâng îi este prins arcul. Cu ambele mâini ţine o săgeată (cu mâna stângă de vârf şi cu mâna dreaptă de coadă), pe care o priveşte, de-a lungul. Pe umărul stâng poartă un scut oval, căruia i se vede doar jumătatea superioară a interiorului (este desenată, cu o trăsătură subţire de penel, chiar şi cureaua de prindere, de pe faţa interioară). Inima scutului conţine reprezentarea unui vultur bicefal gri – poate, în chip de argint – pe fond roşu. Păsării i se disting clar cele două capete încoronate, corpul, aripa stângă în întregimea ei şi doar o parte a celeilalte şi, tot aşa, numai o parte a cozii. Restul este acoperit de trupul sfântului (Fig. 13).

Pentru a descifra rostul vulturului bicefal pictat la Probota, trebuie mai întâi identificat sfântul în discuţie. Ceilalţi sfinţi militari din naos, ale căror nume se pot citi sunt: Iacob Persul, Theodor Tiron, Theodor Stratilat, Dimitrie, Nistor, Lup şi Gheorghe, Agaftonic, Nechita şi Artemie. Între Iacob Persul şi sfântul purtător al scutului mai este un personaj, cu nume ilizibil, care ar putea fi Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, în ipostază militară.

29 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare,

Bucureşti, 1958, p. 302–303, nr. 94 (subl. mea).

30

În bisericile noastre, se poate vedea adesea, în rândul mucenicilor militari, un sfânt care-şi priveşte săgeata şi care, de cele mai multe ori, ţine rezemată, pe umărul drept, o suliţă. Reprezentarea aceasta se întâlneşte şi în alte biserici din spaţiul ortodox. De fiecare dată, sfântul înfăţişat în acest chip este Mercurie. În concluzie, purtătorul scutului cu vultur bicefal de la Probota este Sfântul Mercurie.

Zugravii l-au pictat pe Sfântul Mercurie purtând trei tipuri de scuturi: rotunde, alungite şi dreptunghiulare, împodobite cu ornamente în formă de cruce, cu motive geometrice, cu motive florale sau cu capul Gorgonei. O bucată din scutul (sau, mai bine zis, din ceea ce trece drept scutul) Sfântului Mercurie s-a păstrat în mănăstirea athonită Pantocrator. Stéphane Binon a descris-o, după lucrări mai vechi, accesul direct la piesă fiindu-i refuzat. Scutul rotund conţinea reprezentarea Maicii Domnului pe tron, cu Pruncul în braţe şi ţinând o floare în formă de cruce. Mai sunt înfăţişaţi şi Regii magi, Evangheliştii, David, Moise şi Sfântul Ioan Teologul. În nici unul din cazuri, pe scutul Sfântului Mercurie nu apare vulturul cu două capete.

Erminiile fac o descriere sumară a înfăţişării sfântului şi a veşmintelor sale: „tânăr cu începere de barbă”30, „mare la trup, cuvios şi frumos la faţă, strălucind de rumeneala ce avea în obraz, plavoş la păr”31. Cel mai adesea, Sfântul Mercurie este înfăţişat ucigându-l pe împăratul Iulian, dar sunt destul de cunoscute şi alte ipostaze. În nici una dintre ele pasărea imperială nu însoţeşte, sub nici o formă, reprezentarea sfântului.

Potrivit Sinaxarului, Marele Mucenic Mercurie din Cezareea s-a născut în anul 255, în vremea împăratului Decius, ca fiu al unui Gordian. Era de neam scit şi era militar. Odată, i s-a arătat în vis Arhanghelul Mihail şi, din acel moment, Mercurie a început să-l mărturisească pe Iisus Hristos. Judecat şi condamnat la chinuri, a fost decapitat în Cezareea Cappadociei. O legendă hagiografică târzie pune pe seama Sfântului Mercurie uciderea împăratului Iulian Apostatul, la porunca Maicii Domnului. O altă legendă îl aşază, alături de Gheorghe şi Dimitrie, între sfinţii veniţi în ajutorul cavalerilor creştini care asediau Antiohia în timpul celei dintâi cruciade (1098). Cultul lui a luat naştere în Cappadocia, s-a răspândit în Egipt, în rândul copţilor şi apoi în tot Orientul bizantin. Sfântul Mercurie este prăznuit la 25 noiembrie, deodată cu Sfânta Mucenică Ecaterina.

În nici una din biografiile Sfântului Mercurie şi în nici una din legendele hagiografice nu se face vreo legătură între existenţa sa şi însemul cu care este zugrăvit la Probota; în concluzie, prezenţa vulturului bicefal pe scutul mucenicului nu se raportează la un episod din biografia acestuia.

Într-o biserică din Grecia, Învierea lui Hristos, din satul Verria, pictorul Gheorghe Kalliergis l-a zugrăvit, la 1315, pe Sfântul Dimitrie ţinând în mâna dreaptă o lance şi în stânga un scut rotund, decorat cu un vultur bicefal roşu pe fond alb. Spre deosebire de cel de la Probota, vulturul lui Kalliergis nu poartă coroană pe capete, iar imaginea sa este zugrăvită chiar pe faţa scutului. E greu de spus ce semnificaţie va fi avut vulturul bicefal al Sfântului Dimitrie. Kalliergis venea din Tesalonic, oraşul care îl avea ca patron pe Marele Mucenic Izvorâtor de Mir şi poate aşa s-ar explica atenţia specială care i-a fost acordată acestui sfânt. Dar de ce a fost reprezentat pe scut tocmai vulturul bicefal ? Anul 1315, când a fost zugrăvită biserica, aparţine domniei

30 Dionisie din Furna, op. cit., p. 154, nr. 6. 31 Ibidem, p. 191, sub data de 25 noiembrie.

31

împăratului Andronic al II-lea Paleologul, iar pajura cu două capete era, la acea vreme, emblema Paleologilor. Pe de altă parte, Sfântul Dimitrie era patronul şi ocrotitorul Paleologilor. Tatăl lui Andronic, Mihail al VIII-lea, îl socotea, între ceilalţi sfinţi, „mare protector”, un adevărat „zid de apărare” al vieţii sale şi al imperiului, luptând „fără încetare pentru el”, un ambasador pe lângă Dumnezeu. În împrejurări dificile, împăratul cerea ajutorul sfântului şi avea întotdeauna dovada „evidentă şi vie a sprijinului său”. Iată de ce Paleologii s-au simţit datori să-i aducă dovezi de recunoştinţă şi să-i arate dragostea lor adâncă. Strămoşul lui Mihail al VIII-lea, Gheorghe Paleologul, construise în capitala imperiului o biserică închinată Sfântului Dimitrie, făcută, însă, una cu pământul de stăpânitorii latini. Venit la tron, „cu mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul Sfântului Mucenic Dimitrie”, Mihail al VIII-lea a refăcut biserica, redându-i splendoarea de odinioară şi a întemeiat acolo o mănăstire pe care a înzestrat-o cu proprietăţi şi surse de venit îndestulătoare. Mănăstirea aceasta va fi cunoscută ca „mănăstirea Sfântul Dimitrie a Paleologilor”. Acolo era comemorată de către împărat şi curtea sa ziua mucenicului. Ataşamentul Paleologilor faţă de Sfântul Dimitrie este probat şi de numărul mare de monede cu chipul acestuia pe care le-au emis. În timpul ultimei dinastii bizantine, viaţa, martiriul şi miracolele Sfântului Dimitrie au format unul dintre cele mai vaste cicluri de reprezentare, devenind prototip pentru frescele din restul lumii ortodoxe, mai cu seamă din Serbia.

Foarte probabil, reprezentarea pe care Kalliergis a dat-o Sfântului Dimitrie la Verria ţine de legăturile dintre artist şi oraşul Tesalonic, dintre oraş şi patronul său şi dintre Sfântul Dimitrie şi dinastia Paleologilor.

Mercurie şi Dimitrie nu sunt singurii sfinţi reprezentaţi în compania vulturului cu două capete. În frescele mai multor biserici şi în o seamă de icoane, unii sfinţi sunt îmbrăcaţi în veşminte imperiale, decorate cu pajura bicefală. Sunt, în primul rând, fireşte, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, apoi sfinţii militari şi, în sfârşit, Drepţii din Vechiul Testament. Reprezentările sunt diferite: în unele cazuri, vulturii apar pe faţa mantiei cu care sunt îmbrăcaţi sfinţii; în altele, pasărea este figurată în interior, pe căptuşeala veşmântului. Sunt şi situaţii în care vulturul este pictat pe ambele feţe ale mantiei. Pictarea Sfinţilor Constantin şi Elena în costume imperiale este normală, după cum normală este, potrivit mentalităţii vremii, figurarea pe aceste costume a unei embleme eminamente imperiale – vulturul bicefal. În schimb, ceilalţi sfinţi, cu puţine excepţii, nu aveau nici o tangenţă cu familia sau puterea suverană. S-a observat că acest tip de reprezentare a sfinţilor militari, în veşminte de curte, bogat împodobite, este foarte frecvent în pictura murală din Macedonia, în regiunea Ohridei, mai cu seamă în secolul al XIV-lea. A fost interpretată fie ca un rezultat al influenţei isihaste, fie ca o transpunere artistică a unui verset dintr-un Psalm.

Şi Sfânta Ecaterina (prăznuită în chiar aceeaşi zi cu Sfântul Mercurie – 25 noiembrie) este înfăţişată, uneori, cu o mantie împodobită cu un vultur bicefal. Fiică de împărat (sau de rege, după alţi autori), născută la Alexandria, foarte instruită, a fost convertită la creştinism. A fost condamnată la supliciul pe roată dar, pentru că rănile i se vindecau în chip miraculos, a fost decapitată, în timpul împăratului Maxenţiu sau Maximinus. În secolul al X-lea, moaştele sale au fost aduse pe Muntele Sinai. Ca fiică de suveran, Sfânta Ecaterina a fost reprezentată cel mai adesea în veşminte imperiale. Odată cu pictorul cretan Ieremia Palladas, autorul icoanelor din catapeteasma bisericii Sfânta Ecaterina

32

de la Muntele Sinai, pe veşmântul acesteia începe să apară vulturul cu două capete. Aşa va fi zugrăvită de mai toţi pictorii secolului al XVII-lea şi ai începutului de veac XVIII. S-a spus că atributele cu care este pictată Sfânta Ecaterina (pupitrul, cărţile, sfera), precum şi costumul său (mantia căptuşită cu hermină şi brodată cu vulturul de aur) ar fi de inspiraţie italienească, lucru explicabil dacă ţinem seama de originea cretană a lui Palladas şi a urmaşilor lui.

Icoanele şi frescele înfăţişând sfinţi cu vulturi bicefali aparţin unor artişti cunoscuţi: Kalliergis, Tzanes, Catellanos, Palladas. Despre Kalliergis s-a spus că ar putea fi cretan de origine, căci numele se întâlneşte în istoria insulei, dar, ca pictor, el aparţine Macedoniei. Tzanes era cretan şi şi-a petrecut o bună parte a vieţii la Veneţia. Catellanos se născuse la Teba, dar maniera sa de lucru este aceea a succesorilor lui Teofan Cretanul. Palladas era din Creta, iar urmaşii lui, care au pictat frumoasele icoane ale Sfintei Ecaterina, se formaseră, toţi, în stilul artei cretane. Kalliergis este singurul care nu aparţine acestei arte, dar reprezentarea Sfântului Dimitrie cu vulturul bicefal pe scut în biserica pictată de el la Verria are, probabil, altă semnificaţie.

În cele patru secole şi jumătate cât insula Creta s-a aflat sub dominaţie veneţiană (1204–1669), pictorii de aici au îmbinat tradiţia bizantină cu influenţele occidentale. Pictori de icoane la început, artiştii cretani sunt chemaţi, de prin al treilea deceniu al secolului al XVI-lea, să împodobească pereţii bisericilor de mănăstiri la Muntele Athos, în Grecia continentală şi în Balcani. Este perioada marilor ansambluri de pictură murală de la Meteore, de la Marea Lavră, de la Molivokklissia, Cutlumus, Xenofon, Stavronikita, Dionisiu, Sfântul Pavel, Dochiariu sau Iviron. Ei erau artiştii care au pictat sfinţi militari pe ale căror veşminte apar vulturi cu două capete. În acest context, se ridică întrebarea dacă nu cumva prezenţa vulturului imperial pe piesele de îmbrăcăminte ale unor sfinţi nu poate fi un element de identificare a pictorilor proveniţi din Creta.

* Petru Comarnescu – se pare, singurul autor care a remarcat acest

amănunt – scria că Sfântul Mercurie din fresca Probotei poartă „pe scut o stemă, se pare a Paleologilor”. „Stemă a Paleologilor” pe scutul Sfântului Dimitrie, la Verria, ar fi de acceptat, dar ce să caute această stemă pe scutul Sfântului Mercurie, în biserica lui Petru Rareş ?!

Aproape concomitent cu zugrăvirea Probotei se lucra la încă un ansamblu de pictură în Moldova – cel din vechea biserică mitropolitană din Suceava. Şi acolo, în naos, în rândul sfinţilor militari apare Sfântul Mercurie, în exact aceeaşi atitudine ca şi la Probota şi având interiorul scutului decorat cu un vultur bicefal. De data aceasta, cele două capete ale păsării nu mai poartă, fiecare, câte o coroniţă, ci amândouă sunt aşezate sub o coroană mare, deschisă, cu trei fleuroni. Vulturul din biserica mitropolitană este mai complet, pentru că scutul este mai înclinat decât la Probota şi zugravul a avut mai mult loc pentru desfăşurarea desenului. Se poate vedea şi aripa dreaptă în întregime şi cele două picioare şi aproape toată coada.

În lumea bizantină şi post-bizantină, Marele Mucenic Mercurie este cel mai şters „în glorioasa falangă a sfinţilor militari” (Stéphane Binon), iar difuzarea legendei uciderii împăratului Iulian n-a făcut ca acesta să capete o importanţă mai mare. Totuşi, ca frecvenţă a pictării, el ocupă cel de-al şaselea loc, după Sfinţii Gheorghe, Dimitrie, Procopie, Theodor Tiron şi Theodor

33

Statilat. O cercetare atentă vădeşte că, prin intermediul reprezentării acestui sfânt, s-au transmis mesaje adânci. Unul dintre acestea se poate întrezări în frescele de la Dragalevci, în Bulgaria. Când vechea ctitorie a ţarului Ivan Alexandru a fost renovată şi pictată, la 1475–1476, pe faţada de vest a fost zugrăvită o scenă cel puţin impresionantă. În câmpul superior apare Sfântul Gheorghe călare, ucigând cu lancea balaurul căzut sub copitele calului său. În câmpul median, despărţit în două părţi de o uşă, au fost pictaţi, la stânga, Sfântul Dimitrie călare, ucigându-l pe ţarul bulgar Ioan Caloian şi, la dreapta, Sfântul Mercurie, cu sabia ridicată deasupra capului, avându-l între picioarele din spate ale calului pe împăratul Iulian Apostatul. S-a remarcat faptul că cei trei sfinţi cavaleri, surprinşi în luptă cu inamicii lor, sunt, în fond, simbolul creştinilor în luptă cu duşmanii credinţei lor, în special cu turcii. Acesta a fost, fără îndoială, cel mai adânc sens al venerării Sfântului Mercurie în spaţiul ortodox. După cum tot aşa se poate explica atenţia şi importanţa acordată moaştelor acestui sfânt. La Muntele Athos se păstrează cel mai mare număr de asemenea moaşte. Mănăstirile Caracalu, Vatoped, precum şi Marea Lavră adăpostesc, fiecare (!), capul sfântului, iar mănăstirea Dionisiu are, şi ea, un fragment de cap. La Iviron, la schitul Prodromu, la schitul Sfântul Pantelimon, la Pantocrator, Xeropotamu, Zografu, Dochiariu şi Xenofon se găsesc părţi din trup. Coiful este la Caracalu, iar o bucată din scut – la Pantocrator.

O interesantă pagină din Viaţa Sfântului Nifon confirmă, din perspectivă literară, interpretarea care s-a dat scenei cu cei trei sfinţi cavaleri de la Dragalevci. Povestind despre uciderea lui Mihnea vodă cel Rău de către Dumitru Iacşici, în 1510, Gavril Protul scria: „Şi veni mâniia lui Dumnezeu pre Mihnea vodă, al doilea Iulian, şi fu rănit de viteazul Dumitru Iacşici şi muri; pre carele trimisese Dumnezeu ca şi pre Sfântul Mucenic Mercurie asupra păgânului Iuliian. Şi ca Sveatâi Nistor de au ucis pre Liia cu ruga lui Sveatâi Dimitrie, aşa şi acest Dumitru Iacşici, pentru ruga lui Sveatâi Nifon, au rănit şi au omorât pre urâtul muncitoriul, pre Mihnea”32. S-a remarcat foarte bine că protosul Sfântului Munte a ales comparaţia lui Dumitru Iacşici cu Sfântul Mercurie pentru că acesta era un simbol al apărării credinţei răsăritene, o întruchipare a militantismului ortodox. Şi tot aşa se explică de ce biserica mănăstirii Plătăreşti, ctitorită în Ţara Românească de Matei Basarab, are ca sfânt protector pe Mercurie. „Necredinciosul Iulian” putea fi, în mentalitatea vremii, în egală măsură, un păgân, un catolic sau un reformat.

Asupra prezenţei şi semnificaţiei vulturului cu două capete ca simbol heraldic „prin excelenţă imperial” în Ţările Române, a atras atenţia în mai multe rânduri d-l Dumitru Nastase. Pentru Moldova, domnia sa cita, drept cele mai vechi exemple de vulturi bicefali, păsările care decorează cahle din secolul al XV-lea, precum şi vulturul „de import” care împodobeşte acoperământul de mormânt al Mariei Asanina Paleologhina, soaţa lui Ştefan cel Mare. Dintre domnii moldoveni, Alexandru Lăpuşneanu este primul de numele căruia s-a legat semnificaţia unui vultur bicefal, datorită „blazonului comemorativ” aşezat pe zidul bisericii de la mănăstirea Slatina de egumenul Nil, la 1582. Vulturul

32 Viaţa şi traiul sfinţiei sale, părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, care au

strălucit între multe patemi şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenească, scrisă de Chir Gavriil Protul adecă mai marele Sfetagoriei, în volumul Literatura română veche (1402–1647), introducere, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, I, Bucureşti, 1969, p. 83–84.

34

bicefal de la mănăstirea Probota îl precedă, însă, pe acesta cu 50 de ani şi, în plus, el este contemporan cu domnul de personalitatea căruia se ataşează.

Vulturul lui Petru Rareş este unul „camuflat” (Dumitru Nastase): el a fost pictat într-o biserică, „unde este acoperit prin calitatea pe care o are, de altfel, de emblemă ecleziastică” (Dumitru Nastase), într-un loc aparent accesibil, dar care nu atrage atenţia. A fost zugrăvit pe scutul unui sfânt militar, într-un context care, bine interpretat, indică foarte clar personalitatea ctitorului. Mai importantă decât camuflarea vulturului este, însă, afirmarea intenţiei de disimulare. Dacă pasărea ar fi fost pictată pe platoşa sfântului, pe coif, pe tolba de săgeţi sau chiar pe faţa exterioară a scutului, trebuia remarcată doar încercarea de a ascunde acest simbol. Numai că vulturul a fost pictat – fără îndoială, intenţionat – pe faţa dinlăuntru a scutului (tot aşa cum, în alte locuri, a fost zugrăvit pe căptuşeala mantiei unor sfinţi), transmiţând, astfel, un mesaj mult mai complex: acela că simbolul pe care vulturul bicefal îl reprezintă a fost anume ascuns şi lucrul acesta trebuie să se ştie. Un atare mesaj se adresa, evident, unui număr restrâns de iniţiaţi.

La o primă vedere, s-ar zice că vulturul de la Probota este un ornament. El nu a fost reprezentat într-un scut heraldic, ci în scutul militar al Sfântului Mercurie. Zugravii veacului al XVI-lea ştiau, fără nici o îndoială, că scutul heraldic derivă din scutul militar. Iar dacă la Probota vor fi lucrat şi meşteri şcoliţi în zone de influenţă occidentală, atunci, cu siguranţă, aceia vor fi cunoscut dubla semnificaţie pe care putea s-o capete scutul Sfântului Mercurie.

Vulturul bicefal al lui Petru Rareş trebuie pus în legătură cu o piesă contemporană lui: pocrovăţul închinat, în 1536, de Elena, doamna lui Petru vodă, mănăstirii Putna. A fost socotită o „piesă interesantă prin originalitatea tematică, străină de arta moldovenească” (Maria Ana Musicescu, Ana Dobjanschi), pentru că broderia înfăţişează vulturi bicefali cu coroane pe creştete şi cruci între capete. Profesorul Petre Ş. Năsturel a avansat, însă, ipoteza că pocrovăţul a fost confecţionat dintr-o bucată de veşmânt scump, aparţinând doamnei Elena.

Pasărea imperială de la Probota ar putea fi văzută ca un manifest de putere al ctitorului dar, deopotrivă, şi ca o „marcă” a pictorilor care au lucrat aici şi, desigur, şi la biserica Sfântul Gheorghe din Suceava. Cum Sfântul Mercurie era „asociat cu virtuţi militare” (Florin Curta) şi cum şi vulturul bicefal era un simbol al renaşterii împărăţiei creştine, este posibil ca ei să fi fost anume aleşi să figureze împreună pentru a transmite un mesaj, poate o chemare la luptă împotriva duşmanilor Ortodoxiei.

4. CTITORII – REŞEDINŢE ECLEZIASTICE.

STUDIU DE CAZ: MĂNĂSTIREA TREI IERARHI

Cândva, în cursul anului 1640, mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi primea între zidurile sale un somptuos alai în care se distingeau figurile mitropoliţilor Ioanichie de Heracleea, Partenie de Adrianopol şi Teofan de Paleopatras, ale mitropolitului Moldovei, Varlaam, şi ale familiei domneşti. Înalţii ierarhi din Orient aduceau cu ei racla conţinând preţioasele moaşte ale Sfintei Paraschiva.

La începutul deceniului cinci din veacul al XVII-lea, Patriarhia de la Constantinopol se găsea într-o mare criză financiară. Patriarhul Partenie I i-a cerut ajutorul lui Vasile Lupu. Domnul Moldovei a acceptat să trimită banii

35

solicitaţi, punând, însă, nişte condiţii: activitatea administrativă şi economică a Patriarhiei să fie reglementată de o comisie de epitropi, aleşi de Sinod; Patriarhia trebuia lăsată, timp de şase luni, în seama lui Vasile vodă, ca „să văd şi eu de aş putea cumva să îndrept ceva”; pe viitor, Patriarhia era împiedicată de la contractarea altor datorii; se suprima „cererea” patriarhală care se lua, prin eparhii, de la clerul întreg; se retrăgea chezăşia impusă arhiereilor, păstrându-se numai „haraciul împărătesc”; numele lui Vasile vodă şi ale familiei sale trebuiau pomenite la slujbe. Patriarhia şi Sinodul au acceptat condiţiile, mai ales că domnul Moldovei vărsase din vistierie suma de 2.500.000 de aspri. „Ca răsplată pentru cele dăruite din belşug – scria N. Iorga – se hotărăşte de Marele Sinod a se da Moldovei rămăşiţele Sfintei Paraschiva”. La 1653, Paul de Alep consemnase, însă, următoarele despre acest eveniment: „Sf. Paraschiva cea nouă din Bulgaria [...] a fost adusă de la Constantinopol de la biserica Patriarhiei, din cămara relicvelor sfintelor [...]. S-au plătit la Patriarhie peste două sute sau trei sute de mii de piaştri, pentru ca moaştele să fie predate în bună stare, dar nu a fost cu putinţă [...]. Când prelaţii i-au adus trupul, domnul a desemnat pe capugiii săi pentru a-l însoţi, spre a-i face mai multă cinste şi pentru a-i spori, prin aceasta, faima”33. Informaţia lui Paul de Alep că domnul a mai plătit o sumă mare „pentru ca moaştele ei să fie predate în bună stare” este foarte importantă. Ea confirmă ştirea din alte izvoare că Vasile Lupu a achitat, pentru răscumpărarea de la turci a sfintei, patru poveri şi 68.000 de aspri. Aceasta înseamnă că aducerea în Moldova a sacrelor relicve nu a fost un simplu cadou al Patriarhiei, aşa cum s-a lăsat să se înţeleagă: „darul” l-a constituit doar încuviinţarea de a se aduce moaştele de la Constantinopol la Iaşi. Valoarea lor şi cheltuielile de transport au fost plătite de Vasile Lupu peste suma de bani dată Patriarhiei, la cererea acesteia.

În veacul al XVII-lea, Moldova adăpostea, pe lângă relicve mărunte, şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou, aduse încă în vremea lui Alexandru cel Bun. Ele erau depuse în biserica Sfântul Gheorghe din Suceava – sediul Mitropoliei Moldovei. Destul de puţin semnificativ în calendarul ortodox, Sfântul Ioan cel Nou devenise, totuşi, patronul întregii Moldove, numele său fiind inseparabil legat de acela al supremei instituţii ecleziastice a ţării. De altminteri, fusese supranumit „de la Suceava”. Aducerea în Iaşi, la mănăstirea Trei Ierarhi, a moaştelor Sfintei Paraschiva a fost un act prin care Vasile Lupu a dorit să asigure ctitoriei sale un ascendent faţă de biserica mitropolitană din Suceava. Motivul pentru care a făcut acest lucru îl aflăm într-o scrisoare a domnului, din 13 septembrie 1638, adresată consilierului Feodor Feodorovici de la biroul ambasadorilor din Moscova. În 1638, Vasile Lupu reînnoia rugămintea către ţar „pentru pictori, căci în ţara noastră nu se află de aceştia”. Preocupat de terminarea ansamblului de la Trei Ierarhi, domnul Moldovei îl ruga pe consilier să mijlocească pe lângă ţar „să ne dea pictori buni şi iscusiţi şi să aibă voie meşterii noştri a face catapeteasma şi Răstignirea după obiceiul nostru bisericesc [...], iar noi vom ţinea neuitat în minte binefacerea şi ajutorul Măriei Tale iubitoare de Dumnezeu şi se va aminti numele Domniei Tale în această Mitropolie a noastră nou zidită”34. Aşadar, biserica din Iaşi trebuia să devină sediu al Mitropoliei Moldovei. Dar mutarea sediului mitropolitan trebuia bine

33 Călători străini despre Ţările Române, VI, p. 49. 34 Silviu Dragomir, Contribuţii privitoare la relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în

veacul XVII, în „Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria II, tom. XXXIV, 1912, p. 1157, anexa X.

36

justificată. Primul argument era acela că întâiul păstor spiritual al poporului trebuia să se afle în acelaşi loc cu stăpânul laic. Sau, după formula lui Carlrichard Brühl, curţile episcopale trebuiau să se afle „între criteriile topografice ale unei capitale medievale”. Cum capitala Moldovei se stabilise în Iaşi încă de la mijlocul veacului al XVI-lea, era absolut normal ca şi Mitropolia să-şi fixeze sediul aici, mai ales că mitropolitul rezida la Iaşi în cea mai mare parte a timpului. Al doilea argument putea să fie acela că moaştele de la Trei Ierarhi ale Sfintei Paraschiva, sfântă venerată în întreg spaţiul balcanic, erau mai importante decât moaştele din biserica Sfântul Gheorghe de la Suceava ale Sfântului Ioan cel Nou, patronul Moldovei din vremea aceea.

Încercarea lui Vasile Lupu de a fixa sediul celei mai înalte instituţii ecleziastice în Iaşi nu a fost doar un vis ambiţios al domnului cu „hire împărătească”. Gestul lui se înscrie într-un plan mai larg, de ridicare a Iaşilor la aspectul şi însemnătatea capitalelor europene. Din păcate, tot acest proiect, din care nu lipseau încercările de „urbanizare” nu şi-a mai găsit niciodată desăvârşirea.

Hărăziţi, dintru început, să devină necropolă domnească, Trei-Ierarhii au avut şi un alt rost, mult mai înalt şi mai important: acela de sediu mitropolitan. Din motive necunoscute, dorinţele lui Vasile Lupu nu s-au materializat în timpul domniei lui. Dar, mai târziu, în 1677, sub Antonie Ruset, Mitropolia şi-a fixat definitiv scaunul la Iaşi, în biserica Sfântul Nicolae Domnesc, cu vremea, Sfânta Paraschiva şi-a adjudecat rolul de patroană a ţării şi, în sfârşit, astăzi, relicvele ei sunt adăpostite de catedrala mitropolitană a Moldovei.

III. CTITORII ALE FEMEILOR

Ctitorii evului nostru de mijloc – fie ei domni, boieri, negustori sau orăşeni – au avut adesea, alături de ei, copărtaşe la actul ctitoricesc, femei din familie: mame, soţii, surori, fiice. Sunt, însă, şi destule cazuri în care actul ctitoricesc a fost împlinit exclusiv de femei, fără a avea alături un bărbat, sau de femei însoţite de bărbaţi, dar păstrându-şi, ele, calitatea de prim ctitor.

Doamne-ctitor Cea dintâi doamnă a Moldovei despre care se ştie că a îndeplinit

singură un act de ctitorire este Margareta-Muşata, mama fraţilor Petru I şi Roman I. În a doua jumătate a veacului al XIV-lea, ea a înălţat o biserică catolică în Siret, pentru Ordinul Dominicanilor, alegându-şi acolo şi locul de îngropăciune. Fiul său, Petru I Muşatinul, a confirmat prin hrisov domnesc acest act în 1384, acordând şi anumite privilegii călugărilor de acolo.

Una dintre soţiile lui Alexandru cel Bun, doamna Ana, intră şi ea în categoria ctitorilor prin dania în sate pe care a făcut-o, înaintea morţii sale, mănăstirii Moldoviţa.

Doamna lui Ştefan al II-lea, descendentă a familiei de boieri moldoveni Limbădulce a adăugat de la sine, la o danie făcută de voievodul Ştefan mănăstirii Neamţ, în 1446, trei cântare de icre negre. Apoi, în 1447, când acelaşi Ştefan al II-lea avea să acorde nişte venituri mănăstirii Moldoviţa, el pune şi vama spre Ardeal, „jumătate din Vadul Călugăresc şi cu o jumătate de vamă, şi cu o jumătate din vama de trecere, şi cu o jumătate din iezerele ce

37

ascultă de această vamă şi cu o jumătate din tot venitul, partea cneaghinei noastre”35.

Maria Asanina Paleologhina, soţia lui Ştefan cel Mare, se ilustrează în domeniul ctitoricesc prin icoana Maicii Domnului dăruită mănăstirii Grigoriu de la Muntele Athos.

În anul 1493, Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos al Ţării Româneşti şi soţia lui Ştefan cel Mare, „arzând de dragoste şi fiind iubitoare a cuvintelor lui Hristos, cu râvnă a dat”36 să se scrie şi să se împodobească un Tetraevanghel pentru biserica de la Pătrăuţi. Şi tot ea, doamna Maria, văduvă de puţine luni, avea să ofere, în toamna lui 1504, mănăstirii Putna, un acoperământ pentru tetrapod.

Ruxandra doamna, fiica lui Mihnea cel Rău al Ţării Româneşti şi soţia lui Bogdan al III-lea, şi-a îndreptat actul său de danie către mănăstirea Putna, care a primit de la ea un sat „pentru pomenirea ei şi pentru pomenirea sfântrăposaţilor ei părinţi, ca să-i fie pomenire, ei şi părinţilor ei, neclintit în vecii vecilor”37.

Activitatea ctitoricească a doamnei Elena, fiica despotului sârb Iovan Brancovici şi soţia lui Petru Rareş, a îmbrăcat aspecte dintre cele mai variate. În timpul vieţii lui Petru voievod, prin 1535–1536, ea a dăruit mănăstirii Putna un pocrovăţ croit dintr-o stofă împodobită cu vulturi bicefali. Rămasă văduvă, doamna Elena a continuat şi a dus la bun sfârşit reparaţiile începute de soţul său la mănăstirea Dionisiu de la Sfântul Munte. Apoi, în 1548, împreună cu Petru Vartic, hatman şi pârcălab al Sucevei, a dăruit mănăstirii Probota un Tetraevanghel aflat, astăzi, în Rusia. În 1550, doamna Elena a mai comandat un asemenea manuscris, fără ca în notiţa lui dedicatorie să se precizeze cărei biserici îi era destinat. Profesorul Emil Turdeanu a presupus că lăcaşul care a beneficiat de acest dar a fost biserica Învierii Domnului din Suceava, ale cărei lucrări de construcţie, finanţate de aceeaşi doamnă, s-au încheiat în ianuarie 1551. La Muntele Sinai se păstrează un Tetraevanghel, copiat şi ferecat din dorinţa „Elenei Despotovna a răposatului domn Io Petru voievod şi mama lui Iliaş voievod”38 şi care a fost dăruit mănăstirii Probota. În toamna aceluiaşi an 1551, bogat în acte ctitoriceşti, doamna Elena a văzut încheiată şi construcţia bisericii domneşti din Botoşani, cu hramul Sfântul Gheorghe. De numele soţiei lui Petru Rareş se leagă şi înălţarea, în vechiul ţinut al Hârlăului, a aşa-numitei mănăstiri „a doamnei”, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Doamna cu cea mai intensă activitate de ctitor a fost Ruxandra, fiica lui Petru Rareş şi soţia lui Alexandru vodă Lăpuşneanu. Ea a clădit, în 1569, biserica Precista din Roman şi, în acelaşi an, a ferecat un Tetraevanghel al mănăstirii Putna, „din argintul cel vechi de la bătrânul Ştefan voievod”39. În afară de acestea, însă, doamna lui Lăpuşneanu s-a dovedit o asiduă sprijinitoare a aşezămintelor monahale de la Muntele Athos. Mănăstirii Zografu i-a răscumpărat metoacele de pe Struma. La Dionisiu a dăruit un iconostas (1560), a renovat şi mărit trapeza construită de Petru Rareş, a înălţat o bolniţă, a plătit

35 DRH, A, I, p. 386, nr. 272. 36 Virgil Cândea, op. cit., p. 17. 37 DIR, A, XVI/3, p. 47, nr. 63. 38 Emil Turdeanu, Oameni şi cărţi de altădată, I, ediţie îngrijită de Ştefan S. Gorovei

şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, 1997, p. 320. 39 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p.

398, nr. 149.

38

datoriile mănăstirii şi a răscumpărat bunurile amanetate. Mănăstirii Caracalu i-a achitat datoria faţă de administraţia otomană, gest pentru care călugării athoniţi se obligau, pe la 1569, să-i slujească şase pomeni anual. Mica avere pe care doamna Ruxandra o strânsese pentru nevoile ei a dăruit-o mănăstirii Dochiariu, „pentru ajutorarea datoriei şi a lucrurilor mişcătoare şi nemişcătoare, întru veşnică pomenire”. În schimb, „ieromonahii şi monahii de acolo să fie îndatoraţi să săvârşească în fiece an praznicul Sfântului Nicolae şi privegherea, porunca, în veci întru pomenirea acestei doamne şi stăpâne a noastre”40. Un inventar de prin 1590 al darurilor făcute de familia lui vodă Lăpuşneanu la Athos înregistrează un „potir de argint suflat cu aur, închinat Bisericii celei Mari de Ruxandra, soţia lui Alexandru voievod a toată Moldovlahia, în anul 7072, o sută nouăzeci şi cinci de dramuri”41.

Doamna Maria a lui Petru vodă Şchiopul este autoarea unei danii către mănăstirea Galata din Iaşi, căreia îi închina, la 1584, un sat.

De Muntele Athos se leagă şi actele ctitoriceşti ale doamnei Elisabeta, fiica grecului Gheorghe Kataratos, pârcălabul Hotinului, şi soţia lui Ieremia vodă Movilă. Prin 1597–1598, ea a împodobit, la mănăstirea Dochiariu, mormântul mitropolitului Moldovei, Teofan, „mândră a-i fi rudă” acestui ierarh, retras în ultimii ani ai vieţii la Sfântul Munte. Câţiva ani mai târziu, la 5 iunie 1605, soaţa lui Ieremia vodă va „înfrumuseţa” un vechi Tetraevanghel (secolul al XII-lea) şi-l va trimite mănăstirii Cutlumus, împreună cu un potir şi două cruci de argint aurit.

Cumnata Elisabetei Movilă, doamna Marghita, fiica marelui logofăt Gavrilaş Hâra, soţia lui Simion vodă Movilă, şi-a îndreptat dovezile de pioşenie către mănăstirea Suceviţa – ctitoria Movileştilor –, căreia îi va dărui un epitrahil şi o tipsie de argint.

Cea de-a doua doamnă a lui Vasile Lupu, Ecaterina, coborâtoare din neamul cerchezilor, şi-a concretizat activitatea ctitoricească prin răscumpărarea, în 1653, de la cazaci, a unui manuscris religios miniat de mitropolitul Anastasie Crimca. Răpit din mănăstirea Dragomirna, căreia îi fusese hărăzit, Liturghierul mitropolitului-artist s-a reîntors între zidurile acestui locaş prin bunăvoinţa şi cheltuiala doamnei Ecaterina, aflată la grea încercare în toamna anului 1653.

Învins şi detronat, Vasile Lupu a părăsit tronul şi Ţara Moldovei în favoarea fostului său mare logofăt, Gheorghe Ştefan. Soţia acestuia, doamna Safta, descendentă a familiei boiereşti Boul, este cunoscută, în privinţa activităţii ctitoriceşti, prin mai multe momente. În 1654, ea a cumpărat un Tetraevanghel, i-a refăcut legătura prin mâna călugărului Ipifane de la Pângăraţi şi l-a dat într-o biserică având hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril (probabil, Agapia). Doi ani mai târziu, doamna Safta va dărui mănăstirii Neamţ un loc de prisacă, pentru pomenire. În fine, după două decenii, la 1677, doamna Safta, văduvă, împreună cu vărul ei, Pătraşco pitarul, fiul lui Dumitraşco spătar, avea să închine la Sfântul Mormânt mănăstirea Bistriţa, „care s-a întemeiat de străbunii noştri cei buni şi vechi” şi care ajunsese în „stare de desăvârşită stricăciune, risipă şi lipsită nu numai de tot felul de podoabe, ci şi de sfinţitele veşminte scumpe, de multele scule şi de însemnatele ei moşii, încă şi de robii săi ţigani ce i-au fost dăruiţi şi întăriţi de prea înălţatul

40 DIR, A, XVI/2, p. 236, nr. 247. 41 Hurmuzaki–Iorga, Documente, XIV/1, p. 88, nr. CLVII.

39

de veşnică amintire Alexandru voievod zis cel Bun şi Bătrân, carele zace înmormântat acolo, cu doamna şi fiii lor”42.

Nu mult după acest moment, la 1678, o altă doamnă moldoveancă ridicată dintr-un neam de boieri (Jora), Dafina Dabija, avea să dăruiască mănăstirii Bârnova, unde este înmormântat soţul ei, Istratie vodă Dabija, mai multe sate lăsate de el cu limbă de moarte. Pe la 1680, aceeaşi Dafina dădea sate, vii şi ţigani mănăstirii Bârnova, arătând că acest aşezământ fusese început de Miron Barnovschi, dar neterminat, rămânând în această stare „până la vreme domniei Măriei Sale răposatului mieu domnu, ce scrie mai sus, lui Evstratie Dabija vodă, carile dinpreună şi cu noi, dintru bună dumnezeiască îndemnare apăcându-se, am zidit biserica până în desăvârşitu, iar cu alte, câte să cade sfintei mănăstiri podoabe şi aşezături fiind de l-au apucare moarte, n-au apucat să o înpodobească şi să o temeeze, ce noi în vieaţa noastră, când am avut vreme, am nevoit şi am înpodobit şi o am întemeiat după putinţă cu de toate, câte trebuiescu unii sfinte mănăstiri”43.

La acelaşi sfârşit de veac XVII, doamna Anastasia Duca (născută Buhuş) refăcea din lemn Agapia Veche, ctitoria lui Petru Rareş, refăcută şi de Petru Şchiopul, „risipită” în vâltoarea vremurilor. Şi tot ea, Anastasia, avea să înalţe şi Biserica Albă din Iaşi, sediu al Mitropoliei Moldovei.

Domniţe-ctitor Activitate ctitoricească au desfăşurat, după modelul părinţilor, şi unele

domniţe moldovence. Şirul lor începe cu Anastasia, fiica lui Laţcu vodă, care a dăruit Episcopiei din Rădăuţi satul Coţmani. În inscripţia pietrei ei de mormânt, aşezată de Ştefan cel Mare în pronaosul bisericii Sfântul Nicolae a Episcopiei, se spune că Anastasia „a dat Coţmanul acestui locaş”44. Calitatea Anastasiei de ctitor la Rădăuţi este relevată nu numai de înmormântarea în această biserică, ci şi de pictarea ei pe peretele de răsărit al pronaosului, în stânga, într-un frumos tablou funerar.

Chiajna, fiica lui Alexandru cel Bun şi a doamnei Marina, a dăruit la 1470, în domnia nepotului său, Ştefan cel Mare, mănăstirii Neamţ, o prisacă „pentru sufletul părintelui ei, Alexandru voievod, şi pentru sufletul mamei ei, Marina, şi pentru sufletul şi sănătatea ei”45.

Fiica lui Bogdan al III-lea, domniţa Marica, lăsa, la moartea ei, nişte bani mănăstirii Dobrovăţ, „pentru pomenirea sa”46.

Maria, fata lui Petru Şchiopul, însoţită cu grecul Zotu Ţigara, a ctitorit mănăstirea Hlincea de lângă Iaşi, pe care a închinat-o mănăstirii Dionisiu de la Muntele Athos. Apoi, în timpul domniei lui Radu Mihnea, când domniţa Maria s-a întors în Moldova, a găsit „mănăstirea noastră de la Hlincea pustie şi toate satele răshirate şi pustiite, căci că de la mănăstire de la Dionisiiaţe, călugării n-au mai venit, nici au mai purtat grijă de metoh şi de sate, ci au lăsat tot de s-au pustiit”47. Aşa stând lucrurile, actul de danie a Mariei, din 1616, se va îndrepta spre un alt aşezământ, mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi, care va primi o selişte.

42 Ibidem, p. 221, nr. CCCVIII. 43 Paul Mihailovici, Documente moldoveneşti găsite la Constantinopol, în „Cercetări

Istorice”, X–XII, 1934–1936, 1, p. 105, nr. 38. 44 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p.

262, nr. 68. 45 DRH, A, II, p. 246, nr. 165. 46 DIR, A, XVI/1, p. 571, nr. 510. 47 Ibidem, XVII/4, p. 72–73, nr. 102.

40

Cam la aceeaşi vreme, fiica lui Petru Şchiopul va face un dar şi mănăstirii Galata, dar documentul care consemnează acest fapt este atât de deteriorat, încât nu se mai poate înţelege în ce anume a constat dania. La 1619, Galata va fi închinată Patriarhiei de Ierusalim, cu încuviinţarea domniţei Maria. Actul închinării s-a făcut fiindcă „întâmplatu-s-au şi aceştii sfânte mănăstiri de s-au prădat în multe rânduri, una de multe răutăţi ce s-au întâmplat ţărăi, alta de oameni răi şi fără Dumnezeire răi călugări ce au fost lăcuind întra acea sfăntă mănăstire, că lor milă nu le-au fost să socotească bucatele sfăntei mănăstiri, ce numai cine cumu au putut a lua şi a răsipi în toate părţile toate sculele şi arginturile sventei mănăstiri le-au răsipit şi le-au furat, numai cine cum au putut lua aşé au făcut”48. Fiica Mariei şi a lui Zotu Ţigara, Rozanda (călugărită Romila), s-a remarcat şi ea prin ajutoarele în bani şi veşminte liturgice date mănăstirii Sfântul Andrei din insula Chefalonia. De altfel, acest lăcaş de închinăciune păstrează în tezaurul său o icoană pictată pe muşama, datând din 1693, în care apar şi figurile donatorilor: Maria, Zotu şi Rozanda.

Una dintre fiicele lui Ieremia Movilă, Maria, căsătorită Potocki, este cunoscută din documente ca donatoare la Schitul Mare din Mamova (Galiţia). Acestui aşezământ, Vasile vodă Lupu avea să-i închine, la 1648, mănăstirea Suceviţa, „considerând dorinţa Mariei, fiica lui Ieremia Movilă vodă, fiind mănăstirea Suceviţa, din cauza multor neorânduieli, aproape de pustiire”49. În plus, se mai cunoaşte o Evanghelie a Movileştilor, dăruită de Maria Potocki bisericii ortodoxe din Liov.

Sora Mariei, măritată tot cu un nobil polon, Firley, a dăruit mănăstirii Sfântul Nicolae din ţarina Iaşilor o sută de lei pe an, „ca să mă pomenească la sfintele daruri, pe mine şi pe părinţii mei”50.

Ultima domniţă din veacul al XVII-lea despre care se ştie că a desfăşurat activitate ctitoricească este Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu. În timpul domniei tatălui său, pe când mitropolitul Grigore de Laodiceea a vizitat Iaşii, Ruxandra i-a dăruit un frumos epitrahil având ca motiv Arborele lui Ieseu, epitrahil păstrat la mănăstirea Vatoped. Prin testamentul redactat în 1667, văduva cazacului Timuş Hmielniţchi a lăsat mănăstirii Vatoped trei moşii în Moldova.

În sfârşit, la lista domniţelor-ctitor se mai cuvinte adăugată Elena, fiica Ducăi vodă, soţia logofătului Nicolae Costin (fiul cronicarului), care, neavând copii, dăruia, în 1714, un sat mănăstirii Neamţ, pentru a i se scrie numele în pomelnicul ctitorilor.

Jupânese-ctitor Nici soţiile boierilor moldoveni, descendente din familii mai mari sau

mai mici, mai însemnate sau mai puţin cunoscute, nu s-au lăsat mai prejos în domeniul ctitoririi.

În 1458, de exemplu, Maruşca, fata lui Andrieş Slujăscul, jupâneasa lui Negrilă, dădea mănăstirii Bistriţa mai multe sate, în schimbul cărora călugării bistriţeni trebuiau să o treacă în pomelnic.

După aproape un veac şi jumătate, la 1601, Anghelina, fiica lui Cornea fost brănişter, dăruia mănăstirii Neamţ o prisacă în branişte, pe Bohotin.

48 Ibidem, p. 361–362, nr. 459. 49 Dimitrie Dan, Mănăstirea Suceviţa, Bucureşti, 1923, p. 204, nr. 1. 50 Hurmuzaki–Iorga, Documente, XIV/1, p. 173, nr. CCLIV.

41

Sora, soţia lui Grigorie Lelea Şoimar, a dăruit, în 1602, mănăstirii Secu un loc de dughene în Iaşi, „ca să-i fie ei pomenire, în veci, pentru sufletul său şi al părinţilor săi şi pentru sufletul sfântrăposatului ei soţ”51.

Mănăstirea Râşca era, la 1603, beneficiara unei danii în sate, argint şi ţigani, făcută de Agahiia, fiica lui Ion logofătul. Acest Ion logofătul a îndeplinit, alături de Toader Băloş logofătul, rolul de ispravnic al construirii Râşcăi, ceea ce ar explica legătura familiei sale cu această mănăstire şi, implicit, dania Agahiiei.

În tabloul jupâneselor-ctitor figurează, în prim plan, zugrăvit în frumoase culori, şi chipul Annei, cneaghina lui Ion Golăi mare logofăt. Această femeie, rămasă de tânără văduvă cu doi copii mici, a definitivat construirea, pictarea şi înzestrarea ctitoriei lor din Iaşi (numită, apoi, mănăstirea Golia), aşezământ neterminat în momentul morţii neaşteptate şi tragice a soţului ei. Când, printr-un uriaş efort financiar, biserica a fost încheiată, Anna a înzestrat-o cu sate, locuri de prisacă, mori, un loc de case în Iaşi, un loc de dughene, un loc de berărie, vii, livezi şi familii de ţigani. În schimb, călugării trebuiau să facă două pomeniri mari pe an, „cu paraclisuri şi colive şi prin dare de băut fraţilor monahi la trapeză”52. La începutul anului 1606, „soţia răposatului boieri Ioan Golii ce au fost logofăt mare şi cu fiiul ei, Mihail”, au închinat mănăstirea lor la Vatoped53. Dintre toate odoarele cu care Anna şi-a înzestrat ctitoria, a ajuns până la noi doar un orar, păstrat în tezaurul mănăstirii Putna.

O altă broderie liturgică de o deosebită valoare este şi pocrovăţul donat, la 1611, de Mitrofana Ureche mănăstirii Secu.

Un document de prin 1611, păstrat doar într-un rezumat românesc, povesteşte cum „au venitu în sfănta mânăstâre Besericanii giupâniasa Dumitra şi cu fata ei Cârstina, giupâniasa lui Samuilă din satu din Porceşti din ţinutu Niamţului, şi mai înnainte de moarte loru, de a loru bună voia au căzutu cu rugă înnaintea părinţilor de Besericani şi s-au făcut ctitoré şi au datu numitei mânăstâre moşiia, parte lor din satu din Orbicu şi o moară cu heleştiu în apa Orbicului, şi altă moară în apa Bistriţii şi o viia la Bacău şi toate dobitoacelé lor căte s-ar alegé parte loru. Şi au scrisu 4 nume în pomelniculu celu maré ca să să pomenească”54. Într-o reîntărire domnească a acestei danii, făcută la 1612, se precizează că Dumitra era soaţa lui Ciolpan monahul, iar fiica lor, Cârstina, era jupâneasa lui Samoil paharnicul.

Câţiva ani mai târziu, în 1614, clucerul Constantin Corpaci dăruia mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi o jumătate din via sa de la Copou. La puţină vreme, urmându-i exemplul, sora lui, Nastasia Varticoaia, închina aceluiaşi aşezământ partea ei din via de la Copou, „pentru sufletul părinţilor noştri şi a bunicilor noştri şi pentru păcatele noastre şi pentru sufletele noastre, să ne pomenească pururi în sfântul jertfelnic”55.

Lista jupâneselor-ctitor continuă cu Anna Musteţoaia, soţia lui Dragoş Mustaţă postelnic, care a dat mănăstirii Sfântul Nicolae din ţarina Iaşilor „o prisacă cu pomi şi cu tot hotarul ei, pentru sufletul giupânului său şi pentru

51 DIR, A, XVII/1, p. 61–62, nr. 93. 52 Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937,

p. 36–37, nr. 21. 53 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, editate de Ioan Caproşu şi Petronel

Zahariuc, Iaşi, 1999, p. 94, nr. 66. 54 DIR, A, XVII/3, p. 38, nr. 61. 55 Ibidem, p. 216, nr. 316.

42

sufletul ei, ca să le hie pomanâ de véci”. Pentru această danie, călugării de la mănăstirea Aroneanu le-au înscris numele în „poménicul cel mare, cu titorii cei bătrâni”56.

Însemnate danii, la mănăstiri din ţară sau la Locurile Sfinte, a făcut jupâneasa Mărica, sora doamnei Elisabeta Movilă şi soaţa postelnicului Dumitrache Chiriţă Paleologul, mort în împrejurările dramatice ale anului 1612. Întoarsă din Polonia la opt ani după moartea postelnicului, Mărica va începe o impresionantă activitate ctitoricească, împărţindu-şi averea rămasă în Moldova între diferite mănăstiri. Suceviţei, Bisericanilor, Probotei, Galatei, Agapiei şi mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi le-a lăsat fiecăreia câte un sat, „pentru sufletul dumisale a giupânu-mieu şi pentru sufletul mieu”.

La 1625, Maria, jupâneasa lui Gheorghiţă Jora, a lăsat cu limbă de moarte mănăstirii Sfântul Nicolae din ţarina Iaşilor o falce de vie.

Mănăstirea Probota a beneficiat de o danie din partea Păscălinei, soţia marelui logofăt Luca Stroici. Pregătindu-şi locul de îngropăciune în această mănăstire, Păscălina a „miluit-o” cu nişte vii, ca să i se facă pomenire din an în an.

O altă Păscălină, de data aceasta soţia lui Iacomi, pârcălabul Hotinului, a fost ctitor al schitului Ruşi, căruia, la 6 august 1647, îi dăruia pământuri în hotarul unui sat.

În ianuarie 1668, Antimia, jupâneasa lui Radu fost mare pitar, împreună cu fiicele ei, Maria şi Dochiţa, lăsau mănăstirii Sfântul Nicolae din ţarina Iaşilor un loc într-un sat, ca să le facă pomenire.

În ceea ce o priveşte pe Safta, fiica marelui paharnic Ion Caraiman şi soaţa lui Dumnitraşco Şoldan marele vornic, ea s-a numărat printre ctitorii Trei-Ierarhilor, mănăstire căreia i-a dat, la 22 octombrie 1669, un loc rămas de la tatăl ei, între mănăstire şi temniţa domnească din Iaşi.

În afara jupâneselor menţionate până aici, despre care se poate spune că aparţineau, prin naştere sau prin căsătorie, unor neamuri destul de însemnate ale Moldovei medievale, izvoarele vorbesc şi despre multe femei-ctitor din rândul neamurilor de mici stăpâni de pământ, de negustori sau meseriaşi.

* Femeile din evul nostru de mijloc şi-au legat numele de construirea,

definitivarea, înzestrarea sau închinarea unor mănăstiri, de importante danii făcute comunităţii monahale de la Muntele Athos, de copierea, ferecarea sau răscumpărarea unor manuscrise, de comandarea unor superbe broderii liturgice. Actul lor ctitoricesc a îmbrăcat forme deosebite, dar a izvorât din aceeaşi pioşenie şi credinţă nestrămutată în ceea ce se află mai presus de fire. Un inventar succint pune în evidenţă faptul că cele mai multe acte de ctitorire îndeplinite de femei s-au materializat în danii de sate, selişti, vii, prisăci, livezi, păduri, heleşteie. Dar şi numărul de construcţii religioase edificate de femei este destul de mare. Amândouă aceste tipuri de acte ctitoriceşti au fost duse la îndeplinire, atât de doamne şi domniţe, cât şi de jupânese, mai mari sau mai mici. Tot la fel stau lucrurile şi în cazul broderiilor liturgice. Mărturiile despre manuscrise comandate, scoase din robie sau refăcute nu conţin, însă, decât nume de doamne sau domniţe; nu au fost până acum identificate cărţi religioase care să aibă ca donator soţia vreunui boier, orăşean sau preot. Închinarea unor mănăstiri la Locurile Sfinte a fost un act de ctitorire dus la bun sfârşit de femei

56 Ibidem, XVII/4, p. 383, nr. 487.

43

din toate categoriile sociale; în acest caz, apartenenţa femeii respective la familia ctitorului era suficientă şi determinantă în luarea unei asemenea hotărâri. În schimb, actele de ctitorire îndreptate spre Muntele Athos sunt, toate, opera doamnelor şi domniţelor Moldovei. Daniile în bani ocupă un loc modest în acest inventar, ca şi daniile în vase liturgice sau icoane; acestea aparţin, toate, doamnelor şi domniţelor. În concluzie, din şirul de acte ctitoriceşti îndeplinite de soţiile de boieri şi de celelalte femei, de condiţie mai modestă, lipsesc, până acum, manuscrisele, daniile la Athos (care ar putea să fi fost, totuşi, un drept exclusiv domnesc), darurile în vase de cult şi în icoane.

Cel puţin pentru femeile din familia domnitoare a Moldovei, a existat o adevărată vocaţie de ctitor: domniţele care au desfăşurat activitate ctitoricească sunt, cu foarte puţine excepţii, fiicele unor doamne-ctitor. Aşa, bunăoară, Ruxandra Lăpuşneanu era fiica doamnei Elena Rareş, Maria Ţigara – a doamnei Maria Amirali, fiicele lui Ieremia vodă Movilă erau copilele doamnei Elisabeta, domniţa Ruxandra era fiica circazienei Ecaterina, iar Elena Costin – a doamnei Anastasia Duca.

În anumite cazuri, se observă preluarea unor exemple de la rude apropiate în materie de danii: Cârstina Ciolpan îşi urmează mama, pe Dumitra, în acţiunea de înzestrare a mănăstirii Bisericani. Nastasia Varticoaia a dăruit viile sale din Copou mănăstirii Sfântul Sava, după ce fratele ei, Constantin Corpaci, făcuse un gest similar.

Nu este lipsită de interes încercarea de a afla motivul pentru care o femeie a ales un anume aşezământ pentru o danie. Doamna Ana a lui Alexandru cel Bun a ales ca beneficiară a actului de danie mănăstirea Moldoviţa, pentru că era ctitorită de soţul ei. Maria Voichiţa a făcut o danie Putnei, adică mănăstirii unde îşi dormea somnul de veci măritul său soţ, dar şi Pătrăuţilor, ctitorie tot a lui Ştefan cel Mare. Elena, doamna lui Petru Rareş a ales Probota, dar şi Putna, unde odihneau tatăl şi fraţii lui Petru vodă. Tot la fel se explică şi daniile Ruxandrei Lăpuşneanu către Putna; dar, oare, să nu fi făcut ea, doamna Ruxandra, nici o danie mănăstirii Slatina, adică aşezământului înălţat de soţul ei ?! Marghita Movilă a oferit daruri Suceviţei fiindcă era ctitorie a Movileştilor. Mai greu de explicat este motivul pentru care Safta lui Gheorghe Ştefan a ales ca beneficiară a daniei mănăstirea Agapia; în schimb, Bistriţa a închinat-o, împreună cu vărul ei, fiindcă ei coborau din „ctitorii cei mari” ai mănăstirii, adică din Alexandru cel Bun. În sfârşit, Dafina Dabija a făcut daruri mănăstirii Bârnova pentru că acolo era îngropat Istratie vodă.

În ceea ce le priveşte pe domniţe, prea puţine dintre ele au închinat daruri unor ctitorii părinteşti. Procedează aşa Maria Ţigara cu Galata tatălui său şi Marica, fiica lui Bogdan al III-lea cu Dobrovăţul început de Ştefan cel Mare, dar isprăvit de Bogdan vodă. În schimb, domniţa Chiajna a lui Alexandru cel Bun a făcut danii la Neamţ, o fiică a lui Ieremia Movilă – la Aroneanu, Ruxandra lui Vasile Lupu – la Agapia, iar Elena Duca – la Neamţ.

În cazul jupâneselor, doar puţine fac danii unor mănăstiri în virtutea legăturilor pe care famiile lor le aveau cu aşezământul respectiv: Agahiia, la Râşca (unde tatăl său, Ion logofătul, fusese ispravnic), Anna Golăiasa – la Golia şi Mitrofana Ureche – la Secu.

Când femeile împlineau un act ctitoricesc, indiferent în ce formă, ele solicitau o pomenire din partea beneficiarilor daniei. Cercetarea unora dintre pomelnice dovedeşte că donatorii au fost cu adevărat înregistraţi în rândul ctitorilor. Bunăoară, în pomelnicul Bisericanilor, apar Cârstina şi Dumitra din

44

familia Ciolpan, autoarele daniei din 1611. În acelaşi pomelnic sunt trecuţi şi jupâneasa Mărica şi soţul său, Dumitrache Chiriţă Paleologul, în urma daniei făcute de postelniceasă la 1620.

Informaţiile despre rolul de ctitor jucat de doamnele, domniţele şi jupânesele moldovene arată că actul ctitoricesc în Evul Mediu nu era un apanaj masculin, el putând fi îndeplinit, cu aceleaşi drepturi şi obligaţii, şi de femei.

IV. VOCAŢIA DE CTITOR. STUDIU DE CAZ: MOVILEŞTII

Despre acte ctitoriceşti ale tatălui fraţilor Movilă, marele logofăt Ion

Movilă, nu avem ştiri. Dimitrie Dan amintea un clopot de 50 kg, dăruit de vistiernicul Movilă, în anul 1539, mănăstirii Suceviţa. Ar fi vorba, fireşte, de vechea mănăstire de la Suceviţa. Dar anul daniei nu corespunde cu anul ocupării, de către Ion Movilă, a dregătoriei de vistiernic, lucru petrecut la 1546; ca urmare, fie clopotul nu a fost darul său, fie textul a fost prost citit, înainte de topirea clopotului, în 1878. În egală măsură, este posibil ca textul să fi fost, totuşi, bine citit şi, în 1539, Ion Movilă să fi fost cu adevărat vistiernic, dar de rang mai mic. Menţiunea despre clopotul din 1539 ar susţine ipoteza existenţei unei biserici anterioare la Suceviţa (aflată, poate, în afara incintei mănăstirii de astăzi, pe locul bisericii mici, sub a cărei construcţie ar trebui să se afle şi rămăşiţele bisericii lui Gheorghe Movilă, cu hramul Botezul Domnului), al cărei ctitor a fost (şi) Ion Movilă. Atribuirea aceasta este sprijinită şi de faptul că, în 1552, hatmanul Ion Sturza şi jupâneasa lui, Ana, dăruiau mănăstirii Suceviţa o Evanghelie. Beneficiar al daniei era aşezământul cel vechi, desigur, iar semnificaţia gestului ar putea fi căutată în anii celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş, când Ion Sturza şi Ion Movilă au fost împreună pârcălabi la Hotin. Slujba năştea o solidaritate între cei care o deţineau şi poate că pe temeiul acestei solidarităţi Ion Sturza a închinat Evanghelia la mănăstirea Suceviţa. Calitatea de ctitor a lui Ion Movilă ar explica de ce el apare în scena care face pandant tabloului votiv, în naosul Suceviţei. Fiii lui l-au pictat acolo, în veşminte monahale, la o vreme când era demult trecut în lumea drepţilor, nu ca părinte al lor, ci în calitate de ctitor.

Vocaţia de ctitori a Movileştilor se dezvăluie, în formele ei depline, la generaţia copiilor lui Ion Movilă. Numele celui dintâi fiu, Toader, se leagă de mănăstirea Burdujeni din Suceava – numită, după el, şi Todireni –, cu hramul Înălţarea Domnului, pe care a refăcut-o şi a înzestrat-o bogat, prin ultimii ani ai veacului al XVI-lea. Într-un uric de la Ieremia vodă Movilă, se arată cum „s-a sculat fratele lui, Toader Movilă, care a zidit din nou sfânta mănăstire şi la săvârşirea sfintei mănăstiri a dat tot avutul său şi multe sate ce au fost dreptele lui ocine”57. La Burdujeni, Toader a pus să se dăltuiască în piatră stema Movileştilor – săbiile încrucişate –, iar în interiorul bisericii s-a pictat, după obicei, în tabloul votiv. Când inscripţiile s-au şters, călugării greci care vieţuiau aici, după închinarea Burdujenilor mănăstirii Sfântul Pavel de la Muntele Athos, au scris deasupra capului său numele lui Miron Costin, „fiindcă ştiau că acesta a închinat mănăstirea la Locurile Sfinte” (N. Iorga). Cum Toader Movilă a murit fără urmaşi, dreptul de ctitorire la Burdujeni a fost moştenit de nepoţii

57 Ibidem, XVII/3, p. 41, nr. 67.

45

săi. Se vede aceasta şi din formulele cuprinse în actul de închinare a mănăstirii, din 1664. Eustratie vodă Dabija povesteşte cum „ne-am înţeles cu ctitorii săi, şi anume cu boiarul nostru Miron Costin pârcălabul Hotinului, ginerele lui Ioan Movilă, şi cu celelalte rude ale lui Movilă, nepoţi şi strănepoţi ai lui Teodor Movilă postelnicului, ctitorul mai sus-zisei mănăstiri, noi, cu învoirea lor, am închinat zisa mănăstire Teodorenii mănăstirii Sfântului Pavel de la Muntele Athos […], văzând că câţiva călugări sârbi de la zisa mănăstire a Sfântului Pavel de la Aton se găsesc aicea, cu învoirea ctitorilor, carii cu deplina lor consimţire au închinat şi consacrat această sfântă mănăstire celei a Sfântului Pavel”58. Toader Movilă a ajuns ctitor şi la Dragomirna, căreia i-a dăruit un sat din moştenirea de la Ion Movilă. În urma acestei danii, a fost înscris în pomelnicul cel mare şi cel mic al Dragomirnei.

Fiica logofătului Ion Movilă, Ana-Şcheauca, şi soţul ei, hatmanul Melentie Balica, au zidit la Iaşi, pe locul actualei mănăstiri Frumoasa, o biserică având hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Prima sa menţiune documentară este din 10 aprilie 1587, dar construcţia s-a încheiat cel mai târziu în 1586, anul în care a trecut în lumea drepţilor hatmanul Balica. Ctitorii au închinat-o la Locurile Sfinte, anume mănăstirii Schimbarea la Faţă de la Muntele Sinai. Foarte probabil, în acest aşezământ de rugă şi-a aflat Melentie Balica locul de odihnă veşnică. Mănăstirea a fost înzestrată nu numai de Melentie şi de fiul său, Isac Balica, ci şi de rudele lor: mitropolitul Gheorghe, Ieremia vodă Movilă şi patru dintre fiii lui Simion vodă. Rămasă văduvă, jupâneasa Ana a împlinit, singură de data aceasta, un nou gest de pioşenie. La mănăstirea Neamţ se afla un Tetraevanghel scris din porunca mitropolitului Teoctist al II-lea, egumen altădată al mănăstirii, martor al împrejurărilor în care se construise şi se sfinţise acest lăcaş. Dar din 1512, când grămăticul Dimitrie isprăvise copierea manuscrisului, trecuse multă vreme şi Tetraevanghelul începuse a se strica. O însemnare adăugată pe marginea inscripţiei originale, în afara chenarului, spune: „Această Evanghelie a fost stricată şi a dres-o Şcheauca cneaghina, pentru sufletul şi iertarea păcatelor bărbatului ei, Melentie Balica, fost hatman, 7094 <1586>, noiembrie 9”59.

Paraclisul de la Dobrovăţ, în care a fost îngropat fiul nevârstnic al lui Simion vodă, Pavel, mort la 24 mai 1607, este tot opera Movileştilor. S-a presupus că această biserică a fost construită înaintea Suceviţei, „înmormântarea acolo a lui Pavel Movilă intervenind ca un eveniment cauzat de împrejurări neprevăzute” (Voica Maria Puşcaşu).

Dar ctitoria în jurul căreia s-a manifestat cel mai pregnant solidaritatea Movileştilor este, fără doar şi poate, mănăstirea Suceviţa, cu cele două biserici ale sale, biserica mică, având hramul Botezul Domnului, şi biserica mare, cu hramul Învierea Domnului. Clădită de mitropolitul Gheorghe Movilă cu sprijinul lui Ieremia vodă şi înzestrată de toţi copiii lui Ion Movilă, dar şi de vărul lor drept, Dumitru Moviliţă, Suceviţa este un model de ctitorie familială. Unii dintre Movileşti îşi dorm somnul de veci în biserica mare a mănăstirii. După trecerea în lumea drepţilor a lui Ieremia şi Simion, pe mormintele lor au fost aşezate splendide acoperăminte brodate, înfăţişându-i pe cei doi domni răposaţi. Tot la Suceviţa se păstrează, ca o scumpă relicvă, cosiţa doamnei

58 Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 317–318.

59 Elena Linţa, Lucia Djamo-Diaconiţă, Olga Stoicovici, Catalogul manuscriselor slavo-române din Bucureşti, Bucureşti, 1981, p. 22, nr. 2.

46

Elisabeta, trimisă de pe drumul robiei spre Stambul. Stema Movileştilor a fost pictată pe pereţii bisericii, a fost cioplită în marmura pietrelor tombale şi a fost gravată pe metalul preţios al unor vase liturgice.

Ieremia Movilă a fost unul din cei mai însemnaţi domni-ctitori pe care i-a dat pământul Moldovei. Darurile lui – şi nu este vorba aici de obişnuitele reîntăriri domneşti ale unor danii mai vechi –, precum şi scutirile de dări au sporit zestrea multor aşezăminte, de la Suceviţa familiei sale la mănăstirile Agapia, Balica din Iaşi, Bisericani, Bistriţa, Galata, Iţcani, Neamţ, Probota, Râşca, Secu, Sfântul Sava din Iaşi şi Vânători, de la Episcopia Huşilor la mănăstirile athonite Marea Lavră, Stavronichita şi Zografu, la mănăstirea sinaită Sfânta Ecaterina sau la biserica ortodoxă din Liov. Dar, deşi a căutat să-şi arate în felurite chipuri descendenţa din familia domnitoare a Moldovei, în mod cu totul ciudat, Ieremia vodă nu şi-a îndreptat niciodată atenţia către mănăstirea-necropolă a străbunicului său, anume Putna. Soţia lui, doamna Elisabeta, a dăruit mănăstirii Iţcani o moară. În 1605, a „înfrumuseţat” un Tetraevanghel din veacul al XII-lea, pe care l-a trimis la Cutlumus, împreună cu un potir şi două cruci de argint aurit. La Dochiariu, aceeaşi doamnă a împodobit mormântul mitropolitului Teofan al II-lea, ruda sa. În timpul refugiului din Polonia, Elisabeta a ajutat mănăstirea Zadovschi, de pe moşia Zadovsca şi, în mai multe rânduri, biserica ortodoxă din Liov.

Simion Movilă a făcut şi el danii la mănăstirile Balica şi Sfântul Sava din Iaşi, la Neamţ şi Secu, dar şi la Mitropolia Moldovei şi la Episcopia de Roman sau la biserica Adormirii din Liov. Doamna Marghita s-a ilustrat prin frumoasele odoare închinate Suceviţei: acoperământul de mormânt al soţului său, un epitaf, un epitrahil, un aer, o perdea pentru uşile împărăteşti, o cădelniţă de argint aurit şi o tipsie de argint.

Aceeaşi aplecare spre acte ctitoriceşti se constată şi în generaţia nepoţilor lui Ion Movilă. De pildă, Constantin vodă, fiul lui Ieremia, a înzestrat şi scutit de dări mănăstirile Aroneanu, Dragomirna, Galata, Probota, Secu, Sfântul Nicolae din Deal (Iaşi), Sfântul Sava din Iaşi, Suceviţa şi Vânători, precum şi biserica Frăţiei ortodoxe din Liov. Surorile lui, măritate peste graniţă, s-au îngrijit deopotrivă de Suceviţa, de biserica din Liov, dar şi de alte aşezăminte ortodoxe din pământul catolic al Poloniei. Irina a sprijinit mănăstirea Hustinski din Volhinia şi, la 1619, a dat bani spre a se tipări Evanghelia cu învăţături, la Rahmanov. Maria a închinat, în 1648, mănăstirea Suceviţa Schitului Mare din Galiţia, a trimis bani mănăstirii Aroneanu, a reparat mănăstirea ortodoxă din Buczacz şi i-a făcut danii în bani. Stana, membră a Frăţiei din Liov, a dăruit bisericii ortodoxe din acest oraş o Evanghelie slavonă a Movileştilor. Copiii lui Simion vodă au înzestrat mănăstirea Balica şi unul dintre ei, Ion Movilă, a preluat dreptul de ctitor la Burdujeni.

Vreme de două generaţii (ba chiar trei, dacă am adăuga aici şi pe Ileana, fiica lui Ion Movilă, împreună cu soţul său, cronicarul Miron Costin), Movileştii au făcut bogate danii la biserici şi mănăstiri din Moldova, din Polonia sau de la Locurile Sfinte şi au manifestat o grijă solidară pentru ctitoria neamului lor – Suceviţa –, dar şi pentru mănăstirile zidite de către un membru sau altul al familiei. Vocaţia de ctitori a Movileştilor constituie o expresie a conştiinţei genealogice şi, în egală măsură, a unui mod anume de a înţelege obligaţia faţă de cele sfinte.

47

V. CTITORII, ÎNRUDIRI ŞI CULT AL MORŢILOR.

STUDIU DE CAZ: MĂNĂSTIREA GOLIA

Printr-o „diată grecească de la Manoil Paleologul”, datată 18 aprilie 1609, acesta lăsa mănăstirii Golia din Iaşi viile lui de la Şorogari, „la locul din gios, unde iaste grădină şi prisacă cu 30 stupi”60. Un document cam de la aceeaşi vreme, anume din 1607, vorbeşte despre viile de la Şorogari pe care un anume Pavel Paleologul, „dregătoriu târgului Ieşului”, le dădea mănăstirii Golia, „pentru sufletul lui, aproape de vie sfintei mănăstiri Sfete Nicolai şi lângă a popii Ieremii, care îi era cumpărătură, una de la Ionaşco şi alta de la Marica Hristoaie, şi aşijdere şi cu locul care au cumpărat de la Petre Ungurul, aflându-să şi acel loc alăture cu acele vii”, precum şi două dughene şi o casă cu pivniţă, asemenea cumpărături. Zapisul în care s-au consemnat toate acestea a fost scris în limba greacă61. Aşadar, un Pavel şi un Manoil, absolut contemporani, purtau numele Paleolog, aveau vii la Şorogari şi făceau danii aceleiaşi mănăstiri Golia, prin acte scrise în limba greacă. Existenţa unei legături de rudenie între ei este aproape certă.

Manoil Paleologul a avut o fiică, Agafia, căsătorită cu Dumitraşco Cujbă. Aceştia au fost părinţii vornicului Ionaşco Cujbă. La 1639, Ionaşco Cujbă, „sân lui Dumitraşco Cujbă şi a Agafii, fata lui Manole”, dădea mănăstirii Golia, „pentru sufletul părinţilor lui”, o falce de vie la Şorogari în Dealul Bătrân, „care i-au fost rămas de la maica Agafie”62. Prin urmare, fata, ginerele şi nepotul lui Manoil Paleologul aveau să rămână ataşaţi de mănăstirea Golia. Probabil că măcar unii dintre ei au fost chiar înmormântaţi în biserica acestei mănăstiri, în calitate de ctitori.

Dacă despre Manoil Paleologul datele documentare sunt destul de sărace, cele cu privire la Pavel sunt ceva mai consistente. La 27 martie 1599, Ieremia Movilă îl trimitea în solie la Vilna, purtând veşti despre relaţiile domnului Moldovei cu Poarta. În acelaşi an, avea să-l reprezinte pe Ieremia vodă la nunta fiului lui Cristofor Radziwiłł, voievod de Vilna şi mare hatman al Lituaniei. Stanislav Chański, aflat la acea vreme în Moldova, îi relata lui Cristofor Radziwiłł cum Ieremia Movilă, „neputând, din pricina depărtării locului, veni la acest act demn de laudă, la care a fost poftit de luminăţia voastră [de Cristofor Radziwiłł], binevoieşte să trimită în locul său pe domnul Pavel Paleolog, om dintr-o familie mare [subl. mea], iar ca valoare în sine, un tânăr oştean bun şi virtuos, exprimându-şi bunăvoinţa şi plăcerea cu care este gata la slujbele luminăţiei voastre”63. La 17 decembrie 1602, Pavel Paleologul, pârcălab de Cotnari, scria din Iaşi lui Lawrin Piaseczyński informându-l despre turcii care au intrat în Transilvania.

Pavel şi Manoil nu au fost singurii Paleologi care au făcut danii mănăstirii Golia. La 1631, Moise vodă Movilă confirma stăpânirea Goliei, metoh al mănăstirii Vatoped, asupra unui sat, danie de la Chiriţă postelnicul, care, la rândul lui, îl avea danie de la Constantin Movilă. În 1620, după opt ani de refugiu, Mărica, jupâneasa răposatului postelnic Dumitrache Chiriţă

60 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, p. 124, nr. 91. 61 Ibidem, p. 104, nr. 72; p. 109, nr. 77. 62 Ibidem, p. 361, nr. 279, 280. 63 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone.

Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 398, nr. 208.

48

Paleologul, dăruia, la rândul ei, Goliei mai multe proprietăţi, dintre care unele „ca să fie la bolniţa care au făcut-o pentru săracii calici la sfânta mănăstire, în numele lui Dumnezeu”64. Acest pasaj lasă să se întrevadă că bolniţa de la Golia fusese făcută chiar de donatoare, de Mărica adică, şi de soţul ei, postelnicul Dumitrache Chiriţă Paleologul, pomenit în mai multe rânduri în documentul analizat. Interesant este că Mărica numeşte Golia „a sa sfântă mănăstire din târg din Iaşi”65, ceea ce înseamnă că soţii Paleolog aveau calitatea de ctitori acolo.

În 1604, Anna Golăiasa, văduvă de mulţi ani a logofătului Ion Golăi, făcea o foarte însemnată danie mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos, danie constând în sate, vaduri de moară, locuri de prisacă, livezi, locuri de case şi de dughene în Iaşi, vii şi robi ţigani, pentru sufletul înaintaşilor ei şi ai soţului ei, pentru sufletul răposatului logofăt şi al copiilor lor morţi. Călugării trebuiau să le facă, în schimbul daniei, două pomeniri mari pe an şi să-i treacă în pomelnic. În cazul în care donatoarea ar fi ajuns săracă sau bolnavă ori ar fi rămas fără copii, călugării trebuiau să o îngrijească şi să o întreţină şi să-i facă două rânduri de haine pe an, unul de iarnă şi altul de vară. După doi ani, aceeaşi jupâneasă avea să închine la Vatoped chiar ctitoria sa, mănăstirea Golia, cu toate casele, satele şi viile ei. În mărturia dată cu acel prilej, la 20 ianuarie 1606, de mitropolitul Teodosie Barbovschi şi de cei trei episcopi se spune: „aşa feliu au închinat-o împărăteştii [subl. mea] sfintei monastiri numită Vatopedu de la Sfântul Munte Athos”66. Din acel moment mai departe, Golia începe să fie numită frecvent „Vatoped”. Atributul de „împărătească” pe care ierarhii moldoveni de la 1606 îl acordă mănăstirii athonite nu este gratuit: el este atestat în documentele bizantine încă din 1287, fiind, se pare, legat de venirea la putere a dinastiei Paleologilor, prin împăratul Mihail al VIII-lea. Împăratului Andronic al II-lea Paleologul i se datorează, în parte, pictarea bisericii, dar şi – mai cu seamă – închinarea unor preţioase odoare. În rândul ctitorilor de la Vatoped mai figurează şi alţi împăraţi din familia Paleologilor. Prin urmare, ctitorii „împărăteşti” ai Vatopedului au fost Paleologii. Şi iată că, în 1620, Mărica, văduva postelnicului Dumitrache Chiriţă Paleologul, făcând o danie mănăstirii Vatoped de la Sfântul Munte, scria că aceasta „iaste de moşie moşului giupânu-mieu, lui Paleolog”67. Prin urmare, mănăstirea Vatoped era socotită „moşie” a strămoşilor Paleologi ai lui Dimitrie postelnicul. Pe de altă parte, Golia reprezenta „Vatopedul” din pământul Moldovei.

Aşa stând lucrurile, devine de înţeles de ce Mărica şi Dumitrache postelnicul au făcut o bolniţă la Golia, de ce Mărica, văduvă, a făcut danii aceleiaşi mănăstiri, devenită mănăstire „a sa”, de ce Pavel Paleologul, Manoil Paleologul şi urmaşii acestuia din neamul Cujbă au făcut, de asemenea, danii. Altfel spus, a fi ctitor la Golia însemna a fi ctitor la Vatoped, cu toate drepturile şi datoriile care decurgeau de aici.

În categoria expresiilor conştiinţei genealogice din Europa de apus se înscrie şi necropola de familie, „biserica unde se roagă membrii săi, decorată cu faimosul blazon, altare, capele, morminte, ce cristalizează devoţiunea

64 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, p. 189, nr. 139. 65 Ibidem. 66 Ibidem, p. 94–95, nr. 66. 67 Ibidem, p. 188, nr. 138.

49

familială în jurul aceloraşi sfinţi, aceloraşi ceremonii sau defuncţi”68. Dar asemenea biserici de familie au existat şi în lumea ortodoxă şi, în planul mental, rolul lor trebuie să fi fost acelaşi ca şi în Occident. Închinarea în faţa icoanelor făcute de strămoşii comuni, admirarea portretului votiv cu chipurile ctitorilor (care juca, aici, rolul portretului de strămoşi, atât de important ca formă de manifestare a conştiinţei genealogice în Occident), înmormântările succesive în acelaşi lăcaş, lumânările aprinse la aceleaşi morminte contribuiau, fără îndoială, la perpetuarea ideii de rudenie

Omul medieval, preocupat de soarta propriului suflet după moarte, se îngrijea şi de sufletele membrilor morţi ai familiei sale. Astfel se explică atenţia acordată parastaselor şi pomenirilor, daniile făcute unor aşezăminte monahale pentru pomenirea înaintaşilor, înscrierile în pomelnice, refacerea unor morminte, împodobirea lor cu pietre de mormânt. Cultul morţilor, strâns legat de actul de ctitorire însuşi, nu avea numai raţiuni creştine, ci era şi o expresie a conştiinţei genealogice.

BIBLIOGRAFIE

Gheorghe BĂILEANU, Dreptul de ctitorie în Moldova, extras din „Buletinul Institutului de Istoria Românilor «A. D. Xenopol»”, 3, 1942.

Maria CRĂCIUN, Orthodox Piety and the Rejection of Protestant Ideas in XVIth Century Moldavia, în volumul Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, Edited by Maria Crăciun and Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, 1995, p. 70–91.

Eadem, Piety and Individual Options in Moldavian Donation Deeds 14th to 16th Centuries, în volumul Church and Society in Central and Eastern Europe, Edited by Maria Crăciun and Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, 1998, p. 319–338.

Eadem, Semnificaţiile ctitoririi în Moldova medievală. O istorie socială a religiei, în volumul Naţional şi universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1998, p. 137–171.

Gheorghe CRONŢ, Dreptul de ctitorire în Ţara Românească şi Moldova. Constituirea şi natura juridică a fundaţiilor din Evul Mediu, în SMIM, IV, 1960, p. 77–116.

Jean DELUMEAU, Frica în Occident (secolele XIV–XVIII). O cetate asediată, I–II, traducere, postfaţă şi note de Modest Morariu, Bucureşti, 1986.

Georges DUBY, Vremea catedralelor. Arta şi societatea. 980–1420, ediţia a II-a, revăzută, traducere de Marina Rădulescu, Bucureşti, 1998.

Valentin Al. GEORGESCU, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1980.

Voica PUŞCAŞU, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2001.

Henri H. STAHL, Vechi probleme patrimoniale bisericeşti, în idem, Studii de sociologie istorică, Bucureşti, 1972, p. 162–189.

68 Istoria vieţii private, III, traducere de Maria Berza şi Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1995, p. 282.

50

Fig. 1

Acoperământul de mormânt al doamnei Maria Asanina Paleologhina (Mănăstirea Putna)

Fig. 2

Balustrada de la Bălineşti

Fig. 3

Soclul mormântului doamnei Maria Asanina Paleologhina (Mănăstirea Putna)

51

Fig. 4 a, b Socluri de mormânt pictate

(Biserica Sfântul Nicolae, Rădăuţi)

Fig. 5 Detaliu de veşmânt domnesc

(Biserica Sfântul Nicolae, Rădăuţi)

52

Fig. 6 Acoperământul de mormânt al doamnei Maria Despina

(Mănăstirea Putna)

Fig. 7 Tabloul funerar din biserica de la Solca (Arbore)

53

Fig. 8 Baldachinul din biserica de la Solca (Arbore)

Fig. 9 „Cavalcada împăratului Constantin”

(Biserica din Pătrăuţi)

Fig. 10 Tabloul votiv

(Biserica din Pătrăuţi)

54

Fig. 11 Sfântul Constantin intercesor

(Biserica din Pătrăuţi)

Fig. 12 Judecata de Apoi

(Biserica din Pătrăuţi)

55