Călugăriţa lui Denis Diderot, roman social, roman-memoriu considerat azi unul dintre marile romane ale secolului al XVIII-lea, este povestea unei adolescente de 16 ani pe care părinţii o obligă să intre-n mânăstire. Neavând deloc vocaţie religioasă însă, Suzanne, personajul principal, va încerca în mod repetat să părăsească lumea închisă a mânăstirilor, şi pe măsură ce firul naraţiunii avansează, înţelegem, alături de copilă, situaţia complexă care a dus-o implacabil printre călugăriţe. Ea îşi va scrie memoriile în care descrie păţaniile prin care trece în diversele mânăstiri în care s-a aflat la un moment sau altul, ocazie pentru autor de a ne zugrăvi portretul acestora. La un moment dat, ea declară bine-făcătorului ei :

<<Urăsc viaţa solitară, simt cu toată fiinţa mea c-o urăsc, şi simt c-o voi urâ câte zile voi avea. Nu voi reuşi să ma conformez tuturor acestor nimicuri care fac viaţa unei pustnice: sunt toate un ţesut de puerilităţi pe care le dispreţuiesc. Mi-aş fi schimbat deja optica, dacă aş fi putut s-o fac! Mi-am impus de sute de ori să reuşesc să fiu precum celelalte, însă n-am reuşit… I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea imbecilitatea voioasă a colegelor mele; n-am obtinut-o, şi nu mi-o va acorda vreodată: am făcut totul strâmb şi am zis totul prost. Lipsa de vocaţie se iveşte din fiece acţiunea a mea, se vede asta cu ochiul liber. Insult în fiece moment viaţa monastică prin doar prezenţa mea într-o mânăstire. Lipsa mea de vocaţie e numită însă "orgoliu" şi sunt umilită de colege pentru asta. Greşelile şi pedepsele se ţin lanţ, iar zilele mele trec măsurând din ochi înălţimea zidurilor.>> [aici e necesar citatul din ediţia românească; cel de mai sus este o traducere dintr-o ediţie în limba originală]

Povestea poveştii însă are şi ea farmecul ei, şi merită cu siguranţă a fi cunoscută, ideal chiar înainte de a proceda la lectura romanului: Intr-o seară de vară târzie a anului 1760, literatul baron Melchior von Grimm (cel care a înfiintat şi condus "Correspondance littéraire") îşi vizitează amicul francez pentru a afla ultimele noutăţi din saloanele pariziene. Îl găseşte plângând la masa de scris şi îl întreabă surprins ce s-a întâmplat. Filozoful răspunde astfel: "Il y a que je me désole d’un conte que je me fais!" ("Mă-ntristez de ce scriu").

Ironia destinului este că exact ceea ce s-a vrut iniţial o glumă colectivă, o farsă a unor literaţi parizieni ce viza un nobil (marchizul De Croismare), avea să sfârşească ca serios roman epistolar în toată regula. Pe scurt, povestea este asta: Marchizul, care era un obişnuit al diverselor saloane pariziene, decide să se retragă prin 1759 la castelul său din Caen. Amicii săi apropiaţi decid să intervină pentru a-l readuce la viaţa mondenă a capitalei, unde considerau ei că-i e locul, şi pentru asta speculează o afacere juridică în care nobilul se implicase cu toată influenţa de care dispunea, anume un proces care făcuse deja să curgă multă cerneală în acei ani, şi care era chemat să hotărască dacă unei tinere călugăriţe i se poate accepta ruperea legământului monastic ("mariajul" său cu Hristos) sau nu.

Mai exact, este vorba despre celebrul caz al Margueritei Delamarre, născută în 1717 şi plasată-n mânăstire de către părinţi de la vârsta de trei ani. După moartea tatălui ei, aceasta îndrăzneşte să conteste validitatea declaraţiei de legământ, cerând anularea ei. La data de 28 august 1756, cererea primeşte finalmente decizia autorităţilor judiciare care respingeau până şi caracterul valid al ideii de rupere de legamânt. Tânăra nu se declară învinsă şi face apel la Parlament, moment din care afacerea capătă un caracter public şi alură de scandal naţional. În această etapă cauza ei a primit sprijin de la diverse persoane aflate în poziţii influente, cum este şi marchizul De Croisemare. Sentinţa iniţială este însă reconfirmată la data de 17 martie 1758: călugăriţa n-are încotro decât să se împace cu soarta pe care nu şi-a ales-o şi pentru care nu avea vocaţie, ea trăind după acest moment înca 32 de ani de călugărie forţată, despre care istoria n-a mai înregistrat însă nici un detaliu notabil. Pentru prezentarea romanului se impune o descriere a chestiunii călugăriei în epocă, ca şi a situaţiei care explică anume cutume ce azi ne pot p[rea absurde, barbare şi criminale chiar.

Chiar şi până în secolul al XVIII-lea, omenirea suferea (Europa de vest inclusiv) de aceeaşi mare şi tragică problemă ce afecta drastic speranţa de viaţă a populaţiei, anume mortalitatea infantilă. În toată această perioadă neagră a omenirii dinaintea dezvoltării tehnicilor medicale ce-au rezolvat această gravă problemă sanitară, un copil avea la naştere o speranţă de viaţă de aprox. 40 de ani. Această cifră şocantă este totuşi înşelătoare, căci odată depăşită perioada critică după naştere şi până la adolescenţă (adică copilăria, în special cea fragedă), speranţa de viaţă devenea aproape echivalentă cu aceea pe care o avem şi noi azi, asta în ciuda decalajului enorm în materie de tehnică medicală între epoci (dovadă că medicina n-a avansat pe cât credem . . .). Ce ne interesează aici este că mortalitatea infantilă făcea înainte ravagii chiar şi în familiile avute, şi această situaţie este principala responsabilă de decalajul şocant între speranţa de viaţă la naştere în epocă şi aceea contemporană. Secolul al XVIII-lea este totuşi un secol în care lucrurile sunt pe punctul de a se îmbunătăţii; progresele în materie de nevoi primare (de ex. constanţă şi disponibilitate a produselor alimentare), legate toate de tehnica în agricultură şi industrie, produseseră deja în 3 ultimele secole o creştere remarcabilă a populaţiei pe continent, de aceea secolul al XVIII-lea nu este nicicum secolul în care se produce explozia demografică care va face din Occident rezervorul de populaţie ce va coloniza şi parţial popula 5 continente, căci această evoluţie era deja amorsată începând cu secolul al XVI-lea, şi cum s-a precizat mai sus, îsi are cauzele nu în îmbunătăţirea în materie de medicină, ci în eficienţa crescută a agriculturii, care la rândul ei era posibilă datorită uneltelor şi tehnicilor de mai bună calitate (plugul de fier, de ex., apărut în secolul al 14-lea şi care s-a impus încet-încet, în aprox. 3 secole după apariţie, pe tot continentul). Asistăm deci la o situaţie în care exista o creştere rapidă a populaţiei datorită scăderii mortalităţii infantile, dar şi a capacităţii crescute de hrănire a populaţiei de către o aceeaşi suprafaţă de teren, graţie mai bunei stabilităţi şi previzibilităţi alimentare. Asta, din păcate, se traduce prin mai mulţi copii decât părinţii pot înzestra ("dota", la dot = zestre) financiar şi material, fapt ce face ca mânăstirile să se umple cu fete nobile sau din medii de extracţie mai joasă, puse acolo cu forţa de către părinţii ce nu-şi permiteau să le înzestreze (cei mai norocoşi puteau să-şi mărite 2 fete). "Excedentul" uman era aşadar călugărit, căci asta asigura un destin privit ca decent de către familie, în timp ce tânăra avea cel puţin asigurat un rost social, un "cămin", o securitate alimentară şi un mediu presupus având un nivel moral acceptabil în epocă. Însă chiar şi pentru a pătrunde într-o mânăstire trebuia facută o mică zestre (în comparaţie cu cea necesară măritişului), iar mânăstirile însele se înscriau într-o ierarhie care le facea pe unele preferabile altora. Apăruse un adevărat "comerţ" cu călugăriţe între mânăstiri şi o adevarată concurenţă între familiile "posesoare" de pretendente pe de-o parte, şi între mânăstiri pe de cealaltă, cum exista şi o puternică tendinţă a mânăstirilor de a "capitaliza" individul, care reprezenta o sursă lunară de venit sigur pentru mânăstire, deci o sursă de existenţă şi eventual prosperitate colectivă de unde tendinţa spre abuz, adică de reţinere cu forţa în mânăstire. În romanul prezentat aici sunt descrise la un moment dat situaţiile aberante şi socante ce decurg din aceasă tendinţă. Dar istoria concretă (reală) a tinerei Delamarre este chiar mai tragică şi denotă o imoralitate chiar mai mare decât aceea descrisă de romanul însusi, căci aceasta este sacrificată de fapt pentru bani: tatăl ei a cumparat o functie publică de la monarhie (acesta era sistemul: funcţionarii îşi cumpărau funcţiile pe sume de bani imense, după care prin exercitarea acesteia se asigura o sursă constantă de venit şi eventual se putea recupera cheltuiala făcută; merită menţionat de asemenea că unele dintre aceste funcţii presupuneau şi înnobilarea automată a cumpărătorului), astfel familia nemaiavând bani să facă bietei nefericite o zestre. În mod automat, în epocă, soluţia era călugărirea tinerei. Şi asta se întâmpla unicului lor copil rămas (restul de 2 murisera)!

Revenind la roman şi autorul lui, ştim că iniţial Diderot, Mme. D’Epinay (scriitoare) şi baronul F.M. Grimm, compun o scrisoare către De Croisemare, ca şi cum aceasta a fost scrisă de biata călugăriţă Delamarre, care cerea disperată ajutor de la nobil, anunţându-l că a evadat din mânăstire (acestea erau adevărate puşcării, înconjurate fiind de ziduri şi permanent încuiate; a existat de altfel o epocă în care fetele de moravuri mai uşoare (curvele) erau "internate" cu forţa

în mânăstiri), şi solicitând adăpost şi ceva de muncă. Astfel, amicii sperau să-l aducă în capitală pe al lor Marc-Antoine-Nicolas. Doar că soarta le joacă feste, căci marchizul ordonă tinerei să vină la Caen, unde sigur va fi ferită de orice necaz, cel puţin pentru un timp. Glumeţii atunci schimbă strategia şi rescriu anuntându-l pe nobil că religioasa este bolnavă, fapt ce o împiedică să călătorească. Vor exista în final 19 scrisori (toate compuse de Diderot) care au fost schimbate de grupul de amici şi marchiz. Ultima, cea mai lungă, reprezintă practic corpul romanului de astăzi, pe care critica îl consideră în primul rând un roman psihologic (Arthur Wilson), căci Diderot arată o cunoaştere fină a psihologiei umane, a individului cât şi a grupului (gloatei), însă ce entuziasmeaza cel mai mult comentatorii este dovada remarcabilă a înţelegerii psihologiei feminine de către un bărbat. Romanul este pentru noi şi o remarcabilă frescă socială.

Nu este de mirare că Diderot, filozof deist al Luminilor, s-a ataşat repede cauzei bietei călugăriţe strivită de mecanismul legal al timpului, căci ce-i demarca pe "oamenii Luminilor" este exact convingerea că omul trebuie să-şi găsească şi construiască aici, pe pământ, fericirea, aşa cum o întelege fiecare individ. (ştim că şi alţi filozofi ai Luminilor se vor implica activ în diversele cauze din epocă, luând apărarea celor nedreptăţiţi de un regim şi o viziune despre lume încă aberante din perspectiva noii morale care se năştea. Totuşi, asta nu poate explica efortul si angajamentul complet al lui Diderot în această afacere: lucrurile sunt un pic mai complicate decât atât, căci enciclopedistul scrie în definitiv romanul atunci când ştia de mult timp deja că orice scriere a lui va fi interzisă de cenzura monstrului bicefal (ecleziastic şi monarhic): în 1749 publicase "Scrisoare despre orbi" şi atunci a fost arestat, anchetat şi băgat în puşcărie; din acel moment el va continua să scrie, însă nu va mai publica niciodată (majoritatea scrierilor lui au fost publicate postum, şi niciodată de atunci până acum doar câteva decenii, fără riscuri şi probleme. Asta nu împiedică însă existenţa a 73 de ediţii în franceză, 19 în germană, 10 în italiană, 7 în engleză şi 7 în spaniola. Spune doar că toate acele "prime ediţii" au avut loc mult timp de la scriere şi de la moartea autorului; de ex., romanul "Călugăriţa" a fost complet publicat prima oară în 1796, adică la 12 ani de la moartea autorului şi la 36 de ani de la terminarea romanului. În ciuda credinţei unora dintre noi, care încă îşi închipuie că "literatura de sertar" a apărut spre finele secolului XX, undeva prin estul roşu al Europei, aceasta este de fapt de veche tradiţie, şi ea n-a apărut din cauza ideologiei comuniste în Europa de est a celei de-a doua jumatăţi a secolului trecut, ci în Occident şi din cauza altui totalitarism, de data fiind vorba despre unul care a dominat aproape 2 milenii (şi mai domină încă şi azi în anumite colţuri de lume), anume creştinismul institutional şi politic). De altfel, destinul va persecuta indirect acest roman al filozofului chiar şi în Franţa democratică a anilor 1966, când cenzura va interzice, sub André Malraux la ministerul culturii, o vreme, filmul lui Jacques Rivette al cărui subiect este Călugăriţa lui Diderot…

Revenind la chestiunea mobilurilor ce l-au facut pe Diderot să se angajeze atât de pasionat în ceea ce a început de fapt ca o glumă, dar care reprezenta o chestiune foarte reală şi serioasă, mai merită amintit că istoricii au găsit în biografia filozofului indicii şi piste interesante, căci Diderot a fost el însuşi închis la vârstă adultă (28 de ani mai exact) într-o mânastire, şi asta la ordinul tatălui său, atunci când tânărul decisese să se căsătorească iar chestiunea moştenirii crease animozităţi în familie. El evadeaza atunci din "puşcărie" şi se căsătoreşte cu aleasa inimii. Problema moştenirii, banilor şi surghiunului în mânăstire le regăsim şi în romanul discutat aici. Pe de altă parte, ştim că sora lui cea mai mică, pe nume Angélique, va fi călugărită în ordinul ursulinelor şi va muri la vârstă tânără nebună, în 1748. Filozoful a fost profund marcat de aceasă tragedie îm familie; fiica lui, de altfel unica supravieţuitoare din cei 4 copii pe care filozoful i-a avut, va purta numele acestei nefericite (Marie-Angélique). În roman regăsim tema nebuniei ("isteriei") produsă de suprimarea naturii din om, prin recluziune şi abstinenţă sexuală. De altfel, într-o scrisoare către Mme. d’Epinay datată noiembrie 1760, el recunoaşte că există brodate în textul romanului o seamă de experienţe personale, " care îl fac să scrie uitând de sine, zi şi noapte ". Se consideră de asemenea că Diderot a crezut că răscolirea afacerii prin demersul

colectiv al lui şi al amicilor, fie asta şi cu o farsă, va antrena un sprijin întru evadarea şi ocrotirea bietei călugăriţe Delamarre.

Romanul se vrea elogiu adus sutelor de mii de victime umane, în special tinereor fete sacrificate pe altarul religiei timp de prea multe sute de ani. Cititorul va reţine suferinţa şi nefericirea personajului principal Suzanne, ca fiind aceea a tuturor femeilor sacrificate "mirelui" lipsă. Istoric vorbind s-a demonstrat prin numărul mare de memorii, în special acelea ale abaţiei Port-Royal, că aceste situaţii nefericite descrise în roman şi care vor marca cu siguranţă cititorul, erau suficient de frecvente pentru a nu fi nişte excepţii. Ca formă de manifestare a isteriei provocată de călugărie, ne este descrisă în roman, printre altele, şi homosexualitatea (feminină), care în psihologia comportamentului este numită " de circumstanţă "; e vorba despre una dintre stareţele mânăstirilor prin care s-a perindat Suzanne, personajul principal. Dar cazuistica isteriei apare de fapt la mai fiece stareţă, Diderot atribuind această cauză comună tuturor manifestarilor particulare: vaporii mistici, sadici şi aberant-erotici îşi au cauza, după el, în mediul monahal care le privează pe tinere de propriul lor corp şi de funcţiile naturale ale acestuia; ele sunt niste isterice la care corpul "vorbeşte" în locul lor, căci nu-i putem lega "limba"; el exprimă majestuos partea revendicată de carnea care suntem şi pe care n-o putem "adormi". Romanul se face astfel mărturie caracterului social şi biologic al omului.

Mai merita remarcat un fapt, care are şi el, sigur, importanţa lui: şi Diderot, ca şi Voltaire, se naşte într-o familie burgheză, în afara castei nobililor. În cazul lui Diderot ascendenţa burgheză este dublă, atât din partea mamei cât şi a tatălui, în timp ce Voltaire avea totuşi din partea mamei şi sânge nobil.

Este util să mai facem câteva precizări în legatură cu reglementările călugăriei: La sinodul din Trent, în 1563, a fost ridicată vârsta legamântului la 16 ani; evident, total insuficient pentru a fi siguri că decizia este una liberă. Rămâne de reţtinut că înainte de aceasta dată, se permitea "legarea" de la vârste chiar mai mici. In 1768, probabil ca urmare a înmulţirii scandalurilor gen Delamarre, vârsta este din nou ridicată, ea devenind 18 ani pentru fete şi 21 de ani pentru băieţi. Rămâne apoi ca punct durerors chestiunea dotei, zestrei, cerute de mânăstiri pentru a primi o tânără. Aici reglementările sunt încă o dată şocante : o calugăriţă handicapată fizic sau cu sănătate fragilă trebuia să aibă o zestre dublă faţă de una "întreaga"! Existau apoi mânăstiri unde populaţia monastică era nobilă, şi unde zestrea reprezenta o mica avere ... În legătură cu autorul merită precizată şi ascendenţa sa filozofică: se află sub influenţa lui Spinoza, care la rândul lui stă sub influenţa lui Descartes.

Cartea prezentată este o lecţie de viată, o lecţie de istorie, o lecţie de curaj şi o lecţie de demnitate umană. În acelaşi timp este o mărturie a purităţii feminine, plus un avertisment tuturor celor care cred că omul trebuie să fie mai puţin sau mai mult decât … un om. Romanul este, fapt poate surprinzător pentru unii, o lecţie de credinţă nestrămutată în Dumnezeu. Se citeşte uşor deşi nu este scurt, smulge, celor sensibili, şi câte o lacrimă din loc în loc, însă satisfacţia intelectuală produsă de citirea unei opere în care se pune atât de amplu în evidenţă talentul scriitoricesc al autorului, compensează caracterul trist al povestirii. Poate la asta s-a gândit Voltaire când îi spunea acestuia, în 1760, că "vă consider un om necesar, născut pentru a lumina lumea şi a strivi fanatismul şi ipocrizia".

Rezumat referat Calugarita - Denis Diderot

Călugăriţade Denis Diderot

Filosoful, scriitorul şi esteticianul francez Denis Diderot (1713-1784) este unul dintre cei mai de seamă iluminişti. Deplină măsură a geniului realist al lui Diderot se oglindeşte in opera sa de povestitor şi romancier. Oprea de prozator a lui Diderot inseamnă un moment culminant in istoria realismului francez şi, fără indoială, in cea a literaturii mondiale. Scrisă prin 1760-1761, după cum rezultă din Corespondenţa literară a lui Grimm, cat şi dintr-o scrisoare a lui Diderot către domnişoara Volland (datată 10 septembrie 1760), Calugăriţa a văzut lumina tiparului abia după treizeci şi cinci de ani mai tarziu şi a fost ţinta atacurilor inverşunate ale criticilor şi ale moraliştilor, care s-au străduit din răsputeri să nimicească opera lui Diderot, din pricina ideilor inaintate conţinute in ea. Călugariţa infătişează chinurile şi lupta Suzannei Simonin impotriva comunitaţilor mănăstireşti in care a fost tarată fară voia ei, drama ei constituindu-se in cel dintai roman al lui Diderot. Că Diderot a luat din viaţă faptelele infricoşătoare descrise in romanul sau ne-o spune nu numai existenţa, neindoielnică, a Suzannei Saulier-Simonin, care a intentat un proces mănăstirii din Longchamp, ci şi mărturiile vremii şi, printre ele, memoriile Marie Lemonnier publicate, in parte, pe la anul 1845.Propunandu-şi să infăţişeze in toată goliciunea lui misticismul catolic, acolo unde el domnea nestingherit, Diderot şi-a adus la capăt sarcina in mod exemplar. Dar nu s-a mulţumit numai cu biciurea acestui aspect pe dinaintea ochilor cititorilor se ivesc şi figurile laice ale vremii, hibrizi monstruoşi ieşiţi din impreunarea misticismului cu morala burgheză. Familia Suzannei Simonin, pivotand intre bani şi pioşenie, e un exemplu izbitor in acest sens. Geneza operei este interesantă pentru că subliniază umorul lui Diderot, ca şi izvorul de inspiraţie al romancierului: lumea cu intamplările ei mari şi mărunte. Călugăriţa a fost rezultatul unei păcăleli puse la cale de Diderot, Grimm, sotii d�Holbach şi doamna d�Epinay prietenului lor, marchizul de Croismare. in 1759, o tanără călugăriţă, Marguerite Delamarre, se adresase justiţiei pentru a desface un legămant impus de familie, impotriva propriei voinţe. Marchizul, prietenul lui Diderot se interesează de soarta nefericitei călugariţe, insă in ciuda implicării sale, Marguerite pierde procesul, rămanand in mănăstire. Cu un an mai tarziu pe cand marchizul era in Normandia, Diderot şi Grimm ii scriu in numele protejatei sale, care era aparent evadată şi ii cerea sprijinul. Corespondenţa continua intre cei doi glumeţi şi marchizul, insă Diderot nemaiştiind cum să termine farsa, ii scrie acestuia din partea unei vaduve aducandu-i la cunoştinţă moartea călugăriţei. Cu mult mai tarziu aflase marchizul de păcăleala ce ii fusese pusă la cale. Sora Suzanne Simonin se născuse din realitate şi devenise şi mai vie in imaginaţia realistă a romancierului. Povestea ei patetică Diderot a scris-o cu manie şi cu dragoste, cu acea participare intensă, vibrantă care dă autenticitate marilor creaţii artistice. Persecutată de familia ei, ca rod al unei iubiri necinstite a doamnei Simonin, Suzanne e trimisă la mănăstire de părinţii haini care vor să scape de grija zestrei. Intrată cu de-a sila in lumea mohorată şi innebunitoare a călugăriţei, sora Suzanne cunoaşte pe rand viaţa din trei mănăstiri. Cunoaşte acolo umilinţa şi teroarea, ipocrizia şi pocăinţa, corupţia moravurilor şi alienarea tuturor valorilor umane, nebunia şi minciuna, lacrimile şi singurătatea care ucid sufletul. La Arpajon, in ultima mănăstire, sora Suzanne poate să vadă in fiinţa stareţei efectele schivniciei: contracupiscenţa şi desfraul chinuie inchipuirea şi trupul acesteia; firea ei pătimaşă o duce in cele din urma la nebunie. Dar sora Suzanne, care, ca şi Marguerite Delamarre, a pierdut procesul, izbuteşte să rămană cinstită şi neintinată, păstrandu-se intactă puritatea morală care o mai fac incă să nădăjduiască. Fugind din mănastire sora Suzanne e adapostită in cele din urmă de o lenjerească milostivă, doamna Moreau-Madin, care-l informează pe Croismare de ultimele nenorociri ale călugăriţei, şi mai apoi de moartea ei.