Facultatea de Sociologie i Comunicare șDepartamentul de Ştiinte sociale i ale comunicării ș Program de studiu: Sociologie Anul de studiu: IIDisciplina: Sociologie juridică

Referat

Tema : Individ, societate şi stat în Constituţia viitoare

Bra ov 2013ș

Cuprins:

1.România interbelică 1.1 Unitate i diversitate (hartă)...............................................................................................1ș 1.2 Constitu ia din 1923...........................................................................................................1ț - Prevederile Constitu iei..................................................................................................2ț - Urmările Constitu iei......................................................................................................4ț 1.3 Rela iile interna ionale........................................................................................................5ț ț

2. Teoriile asupra naturii statului……………………………………………………………...7 2.1 Statul este totul – Statul nu este nimic…………………………………………………...8 3.Via a politică..........................................................................................................................10ț 3.1 . Formele politice fundamentale reflectate de individualism:anarchism, machiavelism, contractualism i declara ia drepturilor naturale ale omului……….......11ș ț 3.2 Parlamentul........................................................................................................................13 3.3Doctrina Liberală...............................................................................................................14 3.4 Doctrina ărănistă.............................................................................................................15Ț 3.5 Partidul Conservator..........................................................................................................15 3.6 Partidul Social Democrat...................................................................................................17 3.7 Extrema dreaptă.................................................................................................................17 3.8 Extrema stângă...................................................................................................................18

4.Via a socială i i ț ș șeconomia..................................................................................................19 4.1 Via a țsocială.......................................................................................................................24 4.2 Caracteristicile economiei .Concluzii................................................................................27 4.3 Agricutura..........................................................................................................................27 4.4 Industria.............................................................................................................................28 4.5 Comer ul............................................................................................................................29ț 4.6 Societatea românească.......................................................................................................29

5. Cultura interbelică.................................................................................................................36 5.1 Trăsături generale...............................................................................................................36 5.2 Mediile intelectuale............................................................................................................37 5.3 Cultura de mase..................................................................................................................40 5.4 Institu ii de cultura.............................................................................................................40ț

6.Individ i societate (ș Arhiva monografică . Individ i societate în satul Fundul Moldovei )ș De Traian Herseni 6.1 Observa ii țintroductive.......................................................................................................44 6.2 Individul în via a de famlie i via a de ț ș țstat........................................................................46 -Via a publică i via a privatăț ș ț - Individul în raport cu statul

2

6.3 Individualizare i socializare ( analiza vie ii ș țreligioase)....................................................47 6.4 Dimitrie Gusti – viziuni despre stat...................................................................................48 -Concluzie................................................................................................................................49

Bibliografie...............................................................................................................................50

1. România interbelică

1.2 Constitu ia din 1923ț

Realizarea unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României Mari) a impus adoptarea unei noi constitu ii care să reflecte noile realită i economico-sociale, politice, etnice iț ț ș institu ionale. În general, consolidarea unităţii naţionale reclama dotarea României cu o nouăț Constituţie. Toate partidele au fost de acord cu adoptarea Constituţiei, dar modul în care au procedat liberalii a nemulţumit celelalte partide. Liberalii, după revenirea la putere, în ianuarie 1922, au proclamat Adunarea Constituantă i au organizat alegeri care au fost câştigate de ei.ș În acest context se va vota noua Constituţie în martie 1923, care a preluat integral sau parţial

3

circa 60 % din textele Constituţiei din 1866 i reformele votate la Ia i în 1917. ș ș Reformele din 1917, votate de cele două camere ale Parlamentului i semnate de regeleș Ferdinand, modificau articolele 19, 57 i 67 din Constitu ia din 1866 prin introducereaș ț principiilor generale de expropriere i instituirea votului universal. Însă, din cauza războiului,ș legea agrară i a votului universal au fost adoptate mai târziu, în 1918 i 19121. ș ș Proiectul Constituţiei a fost supus dezbaterii Parlamentului dominat de liberali, fiind contestat de principalele partidele de opozi ie, Partidul Na ional Român i Partidul ărănesc, care nuț ț ș Ț au participat la votarea Constitu iei pe care au declarat-o „ț nulă i nevenităș ”. Constituţia este adoptată de Parlament, la 28 martie 1923, după care a fost promulgată de regele Ferdinand I. În cele din urmă, noua Constitu ie este acceptată i aplicată de toţiț ș reprezentan ii politici, deoarece contestarea ei nu privea conţinutul, ci procedura de adoptareț care nu ar fi garantat reprezentarea voinţei libere a tuturor membrilor naţiunii. Constitu ia avea 138 de articole, cuprinse în 8 titluri,ț 76 fiind preluate din vechea Constitu ie (circa 60% din texte) fără nici o modificare. Ea se prezintă ca o realizareț metodică, judicios structurată, ce con ine prevederi ce se referă la elementele constitutive aleț statului, organizarea şi funcţionarea puterilor statului, alcătuirea şi funcţionarea sistemului electoral, organizarea financiară, armată, administrativă etc.

Cele 8 titluri ale Constituţiei sunt : 1) Despre teritoriul României 2) Despre drepturile românilor 3) Despre puterile statului 4) Despre finanţe 5) Despre puterea armată 6) Dispoziţii generale 7) Despre revizuirea Constituţiei 8) Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare

- Prevederile Constitu ieiț

Constituţia din 1923 precizează mai bine (art. 1) decât Constitu ia din 1866, principiulț suveranităţii naţionale, declarând România „stat naţional, unitar şi indivizibil”, al cărei teritoriu este „inalienabil” şi care nu poate fi colonizat cu populaţii ori grupuri etnice străine. Forma de guvernământ, proclamată de noul a ezământ constitu ional, este ș ț monarhie constitu ionalăț . Dreptul de proprietate nu mai este un drept absolut, ca în 1866, interesele colectivităţii sociale primând asupra intereselor individuale. Era admisă exproprierea pentru cauză de utilitate publică (art. 17), fiind redefinite noţiunile de „domeniu public” (prin includerea căilor de comunicaţie, spaţiului atmosferic, apelor navigabile etc.) şi „bunuri publice” (cuprind apele ce pot produce forţa motrice şi pe cele care pot fi utilizate în interes obştesc). De asemenea, zăcămintele miniere şi bogăţiile de orice natură deveneau proprietatea statului (art. 19). Principiul separaţiei puterilor în stat consacra independen a celor trei puteri una de alta,ț fiind prevăzute o serie de prescripţii care le dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în atribuţii :

4

■ independenţa legislativului faţă de executiv era asigurată prin imunitatea parlamentară a deputaţilor şi senatorilor (art. 54, 55); ■ independenţa executivului faţă de legislativ era garantată prin recunoaşterea puterilor constituţionale ale regelui ca fiind ereditare şi declararea persoanei acestuia ca inviolabilă; ■ independenţa puterii judecătoreşti a fost garantată prin inamovibilitatea judecătorilor (art. 104).

Puterea legislativă urma să fie exercitată de rege şi reprezentanţa naţională (Parlament bicameral : Senatul şi Adunarea Deputaţilor), puterea executivă de rege şi guvern, iar cea judiciară de către instanţele judecătoreşti (Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie). Puterea legislativă avea dreptul de a limita atribuţiile puterii executive în privinţa votării şi adoptării bugetului preventiv şi de gestiune a veniturilor şi cheltuielilor statului, cât şi prin dreptul parlamentarilor de a adresa interpelări miniştrilor (art. 52). Adunarea Deputaţilor era constituită prin alegerea deputaţilor prin votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret al cetă enilor majori (de peste 21 de ani), cu scrutin de listă, prinț recunoaşterea principiului reprezentării minorităţilor, renun ându-se la sistemul cenzitar şiț capacitar. Membrii Senatului erau de două categorii :

● aleşi – (din 4 categorii electorale) în baza aceluiaşi vot dintre cetăţenii români bărbaţi care au împlinit vârsta de 40 de ani; ● de drept – moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, reprezentanţi ai înaltului cler, preşedintele Academiei Române, foşti preşedinţi de Consiliu de miniştrii, fost miniştrii, generali în rezervă, etc.

Nu au fost admişi să-şi exprime opţiunea politică militarii i femeile, a căror situa ie se vaș ț reglementa prin elaborarea unei legi speciale, care s-a realizat în 1926. Legile după ce erau discutate şi aprobate liber de către majoritatea membrilor ambelor adunări trebuiau supuse sancţionării regale.

Atribuţiile regelui cuprindeau: dreptul de a convoca parlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi un nou guvern, de a numi şi revoca miniştri. Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de a numi ori confirma în funcţii publice, crea noi funcţii în stat, este şeful puterii armate, are dreptul de a bate monedă, acordă decoraţii şi grade militare, gra ieri etc. De asemenea, regele poate să încheieț convenţii în materie de comerţ şi navigaţie cu statele străine, care apoi trebuiau ratificate de puterea executivă. Puterea executivă se exercita de către guvern în numele regelui. Guvernul este format dintr-un număr neprecizat de miniştri, care alcătuiesc împreună Consiliul de Miniştri, condus de un preşedinte însărcinat de rege cu formarea guvernului. Consiliul de Miniştri delibera asupra celor mai importante probleme, dar nu putea emite decizii care să producă efecte juridice. Avea dreptul să propună regelui proiecte de lege sau decrete care urmau să fie înaintate spre dezbatere şi votare Parlamentului. Miniştrii puteau participa la dezbaterea proiectelor de lege în Parlament, însă nu puteau vota pentru că ei nu erau membri. Membrii puterii executive puteau să răspundă politic, penal i civil pentru toate actele îndeplinite înș exercitarea puterii. Puterea judecătorească este exercitată de organele judecătore tiș , cea mai înaltă institu ie fiind ț Curtea de Casaţie şi Justiţie. Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele regelui. Curtea de Casaţie şi Justiţie prime te atribu ii măriteș ț

5

fiind investită cu dreptul de a examina constituţionalitatea actelor legislative: „numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiei .”

Principiul inamovibilităţii judecătorilor asigură independenţa şi obiectivitatea judecătorilor. Constituţia prevedea cenzurarea legalităţii actelor administrative de către instanţele judecătoreşti fiind prevăzută interdicţia constituirii unor „comisii sau tribunale excepţionale, în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale sau în vederea judecării anumitor persoane”. De asemenea, cre te competenţa organelor judecătoreşti şi în materie deș contencios administrativ prin acordarea fiecărei persoane a dreptului de a se adresa justi ieiț dacă a fost lezată în drepturile sale de un act administrativ de autoritate, de un act de gestiune emis cu încălcarea legilor şi a regulamentelor, ori prin abuzuri ale organelor administrative. Drepturilor românilor sunt cuprinse într-o serie de principii specifice funcţionarii democraţiei: ■garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie : „deosebirea de credin e religioase i confesiuni, de origine etnică i deț ș ș limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile i politice i a leș ș exercita.” (art.7); ■egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor; ■libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului ş.a.

Constitu ia permite statului să intervină în rela iile dintre patroni i muncitori, acordândț ț ș tuturor factorilor produc iei o egală ocrotire, iar muncitorilor asigurări sociale în caz deț accidente. Drepturile minorită ilor ț au fost garantate în conformitate cu noile tendin eț interna ionale i în func ie de angajamentele României făcute la tratatele de pace de la Parisț ș ț („fără deosebire de origine etnică, de limba i de religie”).ș Alte prevederi ale Constituţiei din 1923 : ■cenzurarea legalităţii actelor administrative de către instanţele judecătoreşti; ■ în acest caz de pericol de stat „se poate introduce starea de asediu general sau parţial”. ■ Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în stat, dar se acorda drepturi i celorlalteș culte.

- Urmările Constitu ieiț

Constituţia din martie 1923 a avut un rol important în consolidarea statului român unitar, a independen ei i suveranită ii sale, definind mai precis trăsăturile i con inutul regimuluiț ș ț ș ț politic din România. Noul a ezământ constitu ional a fost o lege fundamentală consideratăș ț printre cele mai avansate din Europa interbelică.Constitu ia a contribuit la crearea cadrului de func ionare regimului politic institu ional,ț ț ț format dintr-un ansamblu de institu ii statale, partide i grupări politice, organisme sociale,ț ș ob te ti i culturale. Ea a facilitat manifestarea liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şiș ș ș formaţiunilor politice i accesul la via a politică pentru categorii sociale foarte largi.ș ț

6

Constitu ia din 1923 a consfinţit monarhia şi continuitatea ei, apreciată în epocă factor alț stabilităţii statului, al păstrării intereselor tuturor categoriilor sociale, al menţinerii unităţii statale depline. În ciuda criticilor aduse de forma iunile politice aflate în opozi ie laț ț momentul elaborării ei, ea a fost acceptată de acestea în momentul când au venit la guvernare.

Critica vie ii politice interbelice dezvăluie că în ciuda creării posibilită ii manifestării uneiț ț autentice democra ii într-un cadru constitu ional generos, respectarea Constitu iei, i a altorț ț ț ș legi, nu a fost pentru partidele venite la guvernare o normă obligatorie de conduită, fiind consemnate numeroase inconsistenţe şi chiar abateri de la litera şi spiritul Constituţiei. Respectarea legii era cerută doar când se aflau în opozi ie, nu i când veneau la putere.ț ș Totu i, șperioada în care această Constituţie a reprezentat legea fundamentală a României, regimul democratic a cunoscut o adevărată înflorire. După 1923, au fost luate i alte măsuri legislative care urmărea să completeze procesulș unificării instituţionale, administrative, politice, economice, culturale etc. a României Mari :

■ în iunie 1925 s-a dat legea pentru unificarea teritoriului, ara fiind împărţită în judeţeț conduse de prefecţi, judeţele împărţite în plăşi conduse de pretori, după care urmau, comune urbane, reşedinţe de municipii sau de reşedinţe de municipii, comune rurale şi sate conduse de primari ■ în 1926, legea electorală stabilea „prima electorală” potrivit căreia partidul care obţinea 40 % din totalul voturilor primea 50 % din locurile din Parlament. Cealaltă jumătate era împărţită celorlalte partide care au obţinut pragul parlamentar de cel puţin 2 %. Doar dacă nu se obţineau 40 % din voturi atunci împărţirea nu se făcea proporţional. La Senat s-a aplicat principiul majorităţii relative. Toate mandatele dintr-o circumscripţie revenind partidului ce a obţinut cele mai multe voturi. Dreptul de vot era acordat doar bărbaţilor majori (peste 21 de ani), referitor la femei urmând să se decidă prin legi speciale (ceea ce s-a întâmplat în 1939 când o lege electorală a dat drept de vot femeilor).

■ în 1931, legea pentru suspendarea execuţiilor silite; ■ în 1932, legea conversiunii datoriilor agricole (statul prelua o parte din datoriile ţăranilor); ■ în 1924, legea privind învăţământul primar (a prelungit învăţământul primar obligatoriu la 7 ani, adăugând 3 ani complementari celor 4 obligatorii în Vechiul Regat; devin obligatorii

i cursurile pentru analfabeţi până la vârsta de 18 ani);ș ■ în 1928, legea privind învăţământul secundar (prevedea un liceu cu şapte clase şi două cicluri, renunţându-se la clasa a VIII-a). Constitu ia din 1923 a fost în vigoare până la 29 februarie 1938, când a fost promulgatăț Constituţia carlistă, care a înlocuit regimul parlamentar reprezentativ cu supremaţia puterii regale. Carol al II-lea a urmărit instaurarea propriului său regim politic, sacrificând partidele politice şi activitatea parlamentară, guvernele devenind simple instrumente.

1.3 Rela iile interna ionale ( România în rela iile interna ionale 1920-1930)ț ț ț ț

A fost marcată de tendinţa revizuirii tratatelor semnate cu ţările învinse, proiectul eşuat al „Confederaţiei danubiene” lansat de Ungaria prin care se preconiza refacerea vechii monarhii

7

dualiste prin revenirea la tron a ultimului împărat Carol de Habsburg şi refacerea de fapt a Ungariei milenare;- încă din august 1920 România, Cehoslovacia şi Iugoslavia în egală măsură ameninţate au ajuns la un acord de principiu în privinţa cooperării, întârziat de speranţa cooptării pe o largă platformă antirevizionistă a Poloniei şi Greciei;

- Take Ionescu în călătoria diplomatică la Paris, Londra şi ulterior Varşovia a precizat că preconiza o alianţă în cinci, care va constitui o barieră atât în calea Germaniei cât şi în cea a unei eventuale alianţe a acesteia cu Rusia Sovietică. Se mai menţiona că alianţa este deschisă şi Austriei şi Ungariei;- reacţia favorabilă la Paris şi Londra a contracarat „Confederaţia danubiană” şi a asigurat succesul forţelor ce se opuneau revizuirii tratatelor.- la Varşovia s-a convenit ca alianţa să fie completată cu un tratat polono-român semnat la 3 martie 1921 la Bucureşti:

Mica înţelegere se va forma în scurt timp:

- la 22 aprilie 1921 şi 7 Iunie 1921 când erau definitivate convenţiile de alianţă defensivă româno-cehoslovacă şi româno-iugoslavă;- în septembrie 1921 un act similar se încheia la Praga între Cehoslovacia şi Polonia.- noul organism reprezenta cea mai sigură garanţie a păcii şi securităţii în această zonă a Europei iar Ungaria era descurajata în tendinţele ei revizioniste;- România nu a putut rezolva contenciosul ei cu Uniunea Sovietică, deşi au fost şi unele semne încurajatoare:- la începutul anului 1920 guvernul român arată că nu va ataca Uniunea Sovietică;- contactele de la Copenhaga (februarie 1920) şi Varşovia (octombrie 1921) ;- 1922 conferinţele în care România a manifestat o atitudine favorabilă faţă de U.R.S.S. la Geneva, Odesa, Haga:- convorbirile de la Tiraspol legate de restabilirea ordinii în zona de frontieră:- în 1924 tensiunile cu Rusia Sovietică au crescut în urma recunoaşterii U.R.S.S. de state din Europa şi America, fapt ce reprezenta o presiune asupra României de a relua relaţiile diplomatice cu această ţară. Convorbirile româno-sovietice de la Viena deschise pe 25 martie 1924 sunt făcute publice pe 28 martie:- reprezentantul român arată că reluarea relaţiilor reciproce este condiţionată de recunoaşterea frontierelor răsăritene;- şeful delegaţiei sovietice a arătat că se ţine cont numai de dreptul de autodeterminare a popoarelor şi a propus un plebiscit în Basarabia;- reînnoite la 2 aprilie, propunerile sovietice au fost respinse întrucât punea discuţie tratativele de pace;- punctul de vedere al delegaţiei sovietice coincidea cu teza impusă de conducerea Internaţionalei a III a Partidului Comunist din România pe care acesta a popularizat-o prin organele sale de presă în februarie 1924;- la 8 august 1924 era alcătuit, din iniţiativa Internaţionalei Comuniste, planul de declanşare a operaţiunilor revoluţionare în România, având drept centru zona de sud a Basarabiei şi Tatar Bunar;- între 12-17 septembrie 1924 în această zonă s-au desfăşurat înfruntări sângeroase între forţe infiltrate din U.R.S.S., dublate de simpatizanţii locali şi trupe ale armatei române, care s-au soldat cu morţi şi răniţi:

8

- consecinţele imediate ale eşecului sovietic au fost constituirea la 12 octombrie 1924 a Republicii Autonome Sovietice Moldoveneşti în stânga Nistrului, subordonată R.S.S. Ucrainiene. - Ca urmare a acestei politici antinaţionale îndreptată împotriva Marii Uniri, Parlamentul României a hotărât ilegalizarea P.C.R.;- România şi Polonia au reînnoit vechiul lor acord din 1921 semnat în 1926, pentru păstrareaintegrităţii şi independenţei politice;- sub presiunea noilor înţelegeri româno-poloneze (reînnoite şi în 1931) după aproape doi ani de negocieri ţara noastră a semnat tratatul de amiciţie cu Franţa, prin care se garanta sprijinul în cazul unei conflagraţii generale;- la 16 septembrie 1926 se semna la Roma tratatul de amiciţie şi colaborare cordială româno-italiană. Speranţele Italiei de a încorpora România în sfera hegemoniei sale economice nu s-au realizat, tratatul a fost denunţat de guvernul Mussolini în 1934- spre sfârşitul deceniului III, România s-a alăturat Societăţii Naţiunilor, al cărui lider autoritar a fost la începutul anilor 30 marele diplomat român N. Titulescu şi care a acţionat pentru dezamorsarea treptată a conflictului cu U.R.S.S.

2. Teoriile asupra naturii statului

Cuvântul stat are două accepţiuni şi anume:

1. În sens larg, prin stat este înţeleasă suma a trei elemente: teritoriul, populaţia, (naţiunea) şi suveranitatea. În această accepţie statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile, etc. 2. În sens restrâns, prin stat se înţelege o formă organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accepţie strict juridică. Strict juridic statul este un ansamblu de organe de stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie, închisori. În cadrul acestor autorităţii lucrează demnitari, funcţionari public şi agenţi publici. Prin acestea statul se impune, este receptat şi acceptat, de bună voie sau de nevoie. Democratic sau nu statul se impune, pentru că el implică organizare şi ordine.Deşi, paradoxal, statul „ ca unitate nu poate fi văzut, nici auzit, nici pipăit” ( Hans Kelsen), este un concept şi o realitate care, se spune adeseori, exprimă ordinea din natură, o copiază o reproduce.Rolul statului pentru societate constă în soluţia unică şi optimă pentru dezvoltarea sa materială şi spirituală şi pentru conservarea valorilor umane.

- Cum poate fi caracterizat statul ?

Potrivit lui Hans Kelsen, statul poate fi caracterizat ca: a) ordine de conduită a oamenilor, ordine juridică de constrângere, b) putere de comandă, c) voinţă, distinctă de voinţa indivizilor, fiind mai mult decât suma voinţei individuale, ea situându-se deasupra lor.Pentru a caracteriza statul trebuie reţinut că el este şi persoană juridică, în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii ( raporturi de drept civil, succesor al moştenirilor vacante, primire de donaţii şi legat cei sunt adresate). - Care sunt funcţiile statului ?

9

Statul are o serie de funcţii care sunt de regulă examinate sub mai multe ipoteze. Astfel pot fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională; funcţii interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale, funcţii sociale, funcţii represive etc. Cei care compun aparatul de stat ( demnitari, funcţionari, agenţi) se bucură de autoritate şi protecţie statală aparte.

- Care este legitimitatea statului ?

Legitimitatea statului, adică legitimitatea puterii unora de a comanda altora, reprezentă o problemă teoretică de mare importanţă, căreia i s-au căutat multe răspunsuri şi care totuşi a rămas fără răspuns. Cum se explică existenţa sa milenară deşi a fost nu numai acceptat, ci şi dezavuat. Ca o variantă de răspuns la problemă, s-ar putea considera că statul rămâne rezultatul convenţiilor sociale, pentru că până la urmă a convins că este un rău necesar, mai necesar ca multe alte lucruri şi bune şi rele.Statul este o construcţie pe care toţi, sau cei mai mulţi, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa,libertatea sau averea lor sunt puse în pericol. Statul crează unora speranţă, produce altora durere, nemulţumire şi chiar un sentiment al revoltei. El este ţinta răzmeriţelor şi insurecţiilor.Oameni dărâmă state pentru a le înlocui tot cu state. Statul este o mistică.

2.1 Statul este totul – Statul nu este nimic

Statul este organiza ia care de ine monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu delimitatț ț de frontiere. Statul este titular al suveranită ii i personifică din punct de vedere juridicț ș na iunea. Din punct de vedere social, statul nu trebuie confundat cu societatea, el fiind oț institu ie separată care poate să reflecte mai mult sau mai pu in interesele societă ii. O teorieț ț ț pe deplin satisfăcătoare despre stat nu există nici în acest moment, dezbateri despre natura, formele, func iile statului existând i astăzi în cercurile speciali tilor din variatele domeniiț ș ș (politologie, drept, sociologie, filozofie) care cercetează i analizează via a socială.ș ț

În privinţa naturii statului, se cunosc un labirint de teorii, de unde însă se desprind două grupuri caracteristice: unul al apostolilor entuziaşti, altul al duşmanilor pasionaţi şi al detractorilor înverşunaţi ai statului. După unii, statul este un monstru acapărător şi atotînghiţitor, este un Leviathan, spune Hobbes, ce nu permite o manifestare independentă în afară de el; dupa alţii, statul este, dimpotrivă, ceva inofensiv, neexistent, din domeniul fabulei.

Statul este totul, spun unii; omul nu se poate concepe decât trăind în stat, iar ceea ce este în afară de stat este, cum spun filozofii politici eleni, Dumnezeu sau animal. Statul nu este nimic, afirmă alţii; el este, în cazul cel mai bun, o invenţie pretenţioasă şi, mai ales, interesantă, izvorâtă din simpla dorinţă de dominare a unora asupra altora.

Statul este tot, spun acei care concep statul ca un organism. Statul este un organism, ca şi un organism animal, şi noi, indivizii, suntem celulele şi formăm, prin diferite instituţii, organele acestui organism. Statul este o funcţie socială constructivă, de o îndoită însemnătate: statul este o funcţie socială regulativă a categoriilor economice şi cultural ale unei societăţi şi este,

10

în acelaşi timp, o funcţie socială organizatoare a elementelor care compun societatea şi care sunt tocmai individual şi grupurile sociale.

Daca teoriile care cred ca statul este totul greşesc, pentru că statul nu poate fi un organism care să înghită societatea şi nici o persoană mistică, existând în afară de societate, tot atât de mult greşesc şi teoriile care cred că statul nu este nimic, ori că va dispărea vreodată. Statul este etern, pentru că eterne sunt necesităţile vieţii sociale de a fi organizată şi reglementată într-un mod sau altul, din punct de vedere juridic şi de a fi organizată, din punct de vedere politic.

Punctul culminant în negarea statului, în toate consecinţele ei ultime, se datoreşte doctrinei anarhiste.Doctrina anarhistă trebuie bine distinsă - ceea ce de obicei nu se face de anarhismul practic politic, aşa zisa propagandă defapt; căci teoria anarhistă operează cu argumente sentimentale, şi nu cu bombe. Anarhismul, ca doctrină, este una dintre cele mai fermecătoare teorii şi una dintre cele mai inofensive; el este poezie generoasă, un sentimentalism intelectual exagerat, este necesitatea sufletului omenesc de a se hrani cu iluzii şi speranţe, este credinţa într-o perfecţiune şi perfectibilitate infinită ale omului, pentru că anarhismul crede că noi dacă astăzi, aşa cum suntem, avem nevoie de stat şi în special de legi de ocrotire a existenţei de toate zilele, aceasta este pentru că ne aflăm într-un grad inferior de evoluţie.

În viitor însă vom atinge perfecţiune, din care va decurge în mod firesc armonia spontană şi desăvârşită a intereselor şi drepturilor tuturor, încât fiecare nu va dori decât ceea ce este bine pentru semenul lui şi va munci nu din silă, ci pentru că munca îi va fi o placere; atunci nu va fi nevoie de legi de ocrotire, pentru că nu va fi ce să ocrotească; nu va fi nevoie de autoritate, de constrângere juridică, nu va fi nevoie deci de stat, care tocmai este caracterizat prin această constrângere juridică.

Concepţia anarhistă este foarte răspândită astăzi; ea este îmbrăţişată, în afară de anarhiştii propriu- zis, şi de sindicalism, bolşevism teoretic şi de liberalismul extrem.

Berth unul dintre cei mai straluciţi teoreticieni ai sindicalismului, a dat următoarea formulă anti – etatismului: „În Franţa s-a produs acest lucru enorm, acest eveniment de consecinţe incalculabile, moartea acestei fiinţe fantastice, care a ţinut în istorie un loc atât de colosal – statul este mort .”

Teoria anarhistă mai este adoptată şi de unii dintre marxişti. Este ştiut că în sufletul unui marxist se luptă două concepţii: este evoluţionism al societăţii, materialismul istoriei şi anarhismul politic. Cred că în această privinţă suntem cu totii de acord că afirmarea bolşevismului este profund greşită, pentru că esenţa marxismului nu poate consta în fanteziile, în visurile generoase ale lui Marx din tinereţe (şi aceasta este tocmai anarhismul politic), ci în marea şi importanta contribuţie pe care el a adus-o ştiinţei sociologice, anume recunoaşterea procesului necesar de evoluţie şi de transformare a societaţii capitaliste de astăzi într-o societate viitoare socialistă.

11

Exagerările liberalismului lui H.Spencer conduc la aceleaşi concluzii anarhiste. Aşa, de pildă, când Spencer vorbeşte de un om ideal menit de a trăi în societatea ideală, adică într-o asociaţie de oameni liberi şi perfecţi.

Statul este o o funcţie socială constructivă, de o îndoită însemnătate: statul este o funcţie socială regulativă a categoriilor economice şi culturale ale unei societăţi şi este, în acelaşi timp, o funcţie socială organizatoare şi care sunt tocmai individul şi grupurile sociale.

3.Via a politicăț

Perceput ca apogeul ideologiei liberale, actul constituţional din 1923 a fost punctul maxim al unui sistem politic. Abrogată de Constituţia din 1938, ea va fi repusă parţial în vigoare la 31 august 1944, rezistând până în 1947, când a fost proclamată Republica Populară Română. Constituţionalismul românesc are o istorie pe cât de zbuciumată, pe atât de interesantă.

Vizibil, timid, încă de pe vremea lui Constantin Mavrocordat, care publica în ”Mercur de France” un proiect de constituţie, ideea unui sistem constituţional se regăseşte şi în baza programatică a revoluţiei din 1821, conduse de Tudor Vladimirescu. Pentru prima dată, problema unui act de căpătâi pentru Principate, s-a pus la 1829, când Tratatul de la Adrianopol era însoţit şi de ”Actul Osăbit”, în fapt un set de reglementări, care pregătea drumul spre Regulamentele Organice, impuse de Rusia, ca preludiu al anexiunii. A urmat apoi revoluţia paşoptistă, cu efemera proclamaţie de la Islaz, apoi Convenţia de la Balta Liman, când autonomia internă a Principatelor era grav prejudiciată. Izbucnirea războiului Crimeii şi înfrângerea Rusiei au făcut determinat concertul european, întrunit la Paris, în 1856, să ia în calcul unirea Principatelor şi, pe termen mediu, să elaboreze prevederi constituţionale, aşa cum a fost Convenţia de la Paris din 1858. Aflate sub suzeranitate oromană şi sub garanţia colectivă a marilor puteri ale Europei, Principatele au reuşit să pună Europa în faţa ”faptului împlinit”, reuşind să aleagă un domn în ambele Principate, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, care în 1864, pentru a putea implementa reformele cu caracter modernizator, a instituit un regim autoritar, dând în 1864, un aşezământ constituţional, numit Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care introducea Senatul, în calitate de corp ponderator, inaugurând bicameralismul. Acest act, după o luptă diplomatică intensă, a fost acceptat ca Act Adiţional al Convenţiei de la Paris, Europa apreciind eforturile făcute de România (numită în cate interne astfel din 1862) şi reliefând neajunsurile actului de la 1858.

Înlăturarea lui A.I.Cuza a fost urmată de venirea în ţară a prinţului străin dorit de Adunările Ad-Hoc, în persoana prinţului Carol de Hohenzollern Sigmaringen. Acesta a promulgat în vara lui 1866 Constituţia, prima constituţie românească, inspirată din cea belgiană, care va fi actul de căpătâi al României, până la 1923 (cu amendamente legate de articolul 7, dobândirea independenţei, modificarea legii electorale, ridicarea României la rangul de Regat). În 1923, după Marea Unire, când România devenise un stat de mărime mijlocie, cu o populaţie aproape triplă şi o suprafaţă aproape dublă faţă de 1914, puternicul nucleu angrenat în jurul liberalilor lui Ion I.C. Brătianu, câştigător al alegerilor din 1922, a ajuns să impună votarea Constituţiei din 1923, de către Senat, la 26 martie 1923 şi de către Camera Deputaţilor, la 27 martie 1923. Actul constituţional din 1923 definea România ca Regat, având 8 titluri (împărţite în capitole şi secţiuni) şi 138 de articole. Nu voi intra în amănuntele legate de prevederile Constituţiei (puterea legislativă aparţinea Parlamentului, Regele – cap al armatei- exercitând puterea

12

executivă prin guvern, cea judecătorească fiind exercitată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), mă voi mărgini în a spune că actul fundamental a fost publicat în ”Monitorul Oficial” nr.282/29 martie 1923. S-a afirmat că 78 de articole adică peste jumătate din cele 138 proveneau din vechea constitutie din 1866. De ce la 1923 a fost apogeul unei epoci? Monarhia constituţională era o realitate din 1881. La 1923 clasa politică românească era formată din urmaşii paşoptiştilor, ajunşi ei înşişi la vârsta deplinei maturităţi politice, asemeni iluştrilor lor înaintaşi la 1859-1878. Liberalii dominau autoritar viaţa politică, pe fondul dispariţiei conservatorilor. Fapt demn de luat în seamă, liberalii au guvernat perioada 1922-1926 într-o legislatură completă. Chiar când nu au avut prim-planul (perioada frământată dintre anii 1918 şi 1922) ei au manevrat din culise formaţiuni gen Liga Poporului, condusă de generalul (ulterior mareşalul) Alexandru Averescu. Liberalii înfăptuiseră mult aşetptata reformă agrară la 1921, promisă de Regele Ferdinand, introduseseră votul universal (cu unele excepţii), apoi după adoptarea Constituţiei, adoptaseră o lege a împărţirii administrativ-teritoriale, o reformă monetară. Totuşi, deşi reglementa normele succesiunii, ”criza dinastică” provocată de instabilitatea prinţului moştenitor Carol a făcut ca situaţia să scape de sub control, după moartea Regelui Ferdinand şi a primului ministru Ionel Brătianu în 1927. Regenţa constituită pentru domnia regelui Mihai, minor la acea dată, fiul prinţului Carol (devenit Carol Caraiman şi trimis în exil) şi al principesei Elena a funcţionat după principiul ”racul, broasca şi cu ştiuca”, adică nu a făcut nimic palpabil. Cei trei ani de guvernare au fost marcaţi de instabilitate politică, liberalii neavând un braţ puternic de talia lui Ionel Brătianu. În schimb, ţărăniştii lui Ion Mihalache au fuzionat în 1926 cu Partidul Naţional Român al lui Iliu Maniu, lider ardelean, artizanul unirii Transilvaniei cu România, formând Partidul Naţional Ţărănesc. Din păcate, pe cât de mare a fost ca unificator, pe atât de neinspirat a fost Iuliu Maniu ca om politic la Bucureşti. Supranumit Sfinxul de la Bădăcin, Iuliu Maniu a deschis calea venirii prinţului Carol, în 1930, Regenţa terminându-se cu încoronarea Regelui Carol II. Intrat în conflict cu regele Carol II, Iuliu Maniu a făcut un joc destul de ambiguu, preferând să alterneze implicarea la guvernare cu opoziţia fiind prim ministru de trei ori, între 1928 şi 1933. S-a opus acaparării puterilor constituţionale de către Regele Carol II, care în 1938 a dat ţării o nouă constituţie redactată de Istrate Micescu. Constituţia din 1923 va fi paţial repusăîn vigoare prin decret regal la 31 august 1944 şi până la căderea monarhiei din 30 decembrie 1947, când ca urmare a abdicării regelui Mihai, s-a proclamat Republica Populară română.

3.1 Formele politice fundamentale reflectate de individualism: anarhism, machiavelism, contractualism i declara ia drepturilor naturale ale ș ț

omului.

Individualism - teorie care consideră individul drept valoare supremă în toate domeniile vie iiț (economie, politică, morală). Tendin ă de a proteja valorile i drepturile individului rupt deț ș societate. Atitudine a celui care se preocupă în mod exclusiv de propria persoană, ignorând interesele altora.

Individualismul are patru forme:

• Anarhism

• Machiavelism

13

• Contractualism

• Drepturile naturale ale omului

• Anarhismul – preconizează libertatea absolută a individului, în legatură cu cultul

sentimental al eului si cu acea formulare a singurului altar în faţa căruia avem sa ne închinăm, care este individul.

• Machiavelismul – întrebuinţarea libertăţii absolute petru a domina; se prezintă sub

diferite forme în viaţa socială, s-a manifestat în domeniul economic sub forma capitalismului, care nu este altceva decât succesul celui mai tare asupra celui mai slab, în aşa-zisa concurenţă liberă.

• Contractualismul (contractul social) - reprezintă starea naturală a omului,

caracterizată prin domnia brutală a instinctelor şi deci printr-o luptă de sfâşiere socială, datorită raţiunii, care impune o autodeterminare a instinctelor prin reciproc de salvare a păcii sociale.

• Drepturile naturale ale omului – individualismul culminează, ca principiu politic, în

aşa- zisa “Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului ”, care înseamnă o faza decisivă în istoria sistemul constituţional.

Individualismului existent sub formă de : anarhism, machiavelism, contractualism şi a drepturilor naturale ale omului, i se opune o concepţie cu totul deosebită, teoria atotputernicii societaţi. Societatea este totul după această teorie, iar individul nu este nimic. Individul este un simplu strop de rouă, cazut în imensitatea apelor oceanului; el nu contează absolut nimic, fiindcă este o ficţiune, pentru că adevarata realitate este numai societatea, individual fiind o creaţie din domeniul fabulei.

Deasemenea, individualismul şi-a găsit expresia în Constituţia revoluţiei franceze, în Declaraţia drepturilor omului, succesul politicii teoriei societaţii a outrance şi-n Constituţia rusă sovietică.”Constituţia Republicii Socialiste Federative Ruse a Sovietelor”, cum se întitulează, este aceea care recunoaşte numai drepturile societăţii şi desconsideră, dispreţuieşte cu totul drepturile individului, după cum reiese din articolul 3 al ei.

Din acest punct de vedere fără însa a se crede ca noi suntem partaşi ai unei prejudecăţi în dreptul politic şi ştiinţa politică – putem afirma ca această Constituţie este monstruoasă nu numai între constituţiile prezente pe care le avem, dar şi între cele posibile, pentru că desconsideră total drepturile cele mai elementare şi mai vitale ale naţiunii. Constituţia sovietică proclamă cu o energie salbatică, drepturile unei clase, a aşa-zisei clase uvriere*; de aceea această Constituţie introduce inovaţia de a nu vorbi deloc de “Drepturile omului”, ci de

14

“Declaraţia dreptului poporului uvrier exploatat”. Ea nu este nici macar o Constitutie care sa consacre sincer drepturile uvriere, pentru ca, dupa dispozitiile Constitutiei sovietice si mai ales dupa practical or, clasa se reduce la un partid care este partidul communist, iar acesta se reduce defapt la cativa conducatori, sau pentru a intrebyuinta o expresie obisnuita, oligarhi bolsevici.

De altfel, Constituţia sovietică prezintă, prin noutaţile pe care le contine un deosebit de mare interes teoretic. Din punctul de vedere al aplicării ei, trebuie însa spus, chiar cu riscul de a anticipa tot ce se va mai întâmplă în sec. XX – că Constituţia sovietică va rămâne cea mai mare minune politică şi de drept public din acest veac, pentru că ea nu s-a aplicat cu sinceritate, în nici una din dispoziţiile ei esenţiale, dupa cum nici nu se va aplica vreodată, din simplu motiv că este inaplicabilă.

Raportul dintre individ şi societate, îşi găseşte expresia politică în constituşiile noi europene, care nu se mărginesc numai de a enumera într-un număr mai mare sau mai mic de paragrafe principiile juridice individualiste, considerate în toate ţările civilizate ca drepturi evidente şi naturale ale omului; constituţiile noi se deosebesc de cele vechi, tradiţionale, prin faptul că adaugă pe lângă “drepturi” şi “Obligaţiuni”(Constituţia germană, partea II: Drepturi şi Obligaţiuni ale germanilor; Constituţia iugoslavă, partea II: Drepturi şi obligaţiuni fundamentale ale cetăţenilor). Constituţiile inspirate din doctrina individualistă vorbesc numai de drepturile individului, statul neavând decât a-şi limita drepturile sale şi a nu da nimic pozitiv individului, dupa cum individual nu cere nimic statului. Constituţiile noi se inspiră însa din teoria sociologică, după care individul, împlinind o funcţiune socială, trebuie să se pună în serviciul societăţii; drepturile şi libertăţile individului trebuie deci completate cu oligaţiunile lui faţa de colectivitate.

“Orice german, dupa art. 163, al.1 al Constituţiei germane, are datoria morală fără a prejudicia libertatea sa personală, de a întrebuinţa forţele sale intelectuale şi fizice, după cum le relamă interesul colectivităţii.”

Dacă drepturile individului sunt îngrădite de obligaţiile pe care el le are făţă de stat, statul la rândul său îşi impune obligaţii pozitive faţă de indivizi (individul are datoria de a munci, de aici însă decurge datoria din partea statului de a-i procura şi proteja munca).

3.2 Parlamentul

Reprezentanţa Naţională, sau Parlamentul, avea structură bicamerală: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. - deputaţii erau aleşi pe baza votului universal, egal, obligatoriu şi secret al alegătorilor români. - senatul era format din membrii aleşi, cetăţeni români care aveau minim 40 ani şi de drept (reprezentanţii înaltului cler, preşedintele Academiei Române, foşti preşedinţi ai Consiliului de Miniştrii, ai corpurilor legiuitoare, ai Înaltei Curţii de Casaţie, generali în rezervă etc.).

15

- reprezenta puterea legislativă în cadrul regimului democratic;- articolele 33 şi 42 din Constituţia din 1923 au prevăzut că puterea emană de la naţiuni şi că membrii Parlamentului reprezentau naţiunea;- în 1926 sistemul electoral din România a dobândit forma aproape finală. Dreptul de vot, printr-o lege electorală, era acordat doar bărbaţilor majori (peste 21 de ani), referitor la femei urmând să se decidă prin legi speciale (ceea ce s-a întâmplat în 1939 când o lege electorală a dat drept de vot femeilor;

- legea electorală din 1926 înlocuia la Camera Deputaţilor principiul reprezentării proporţionale a partidelor cu principiul reprezentării primei parlamentare. Cei care obţineau peste 40 % din totalul mandatelor primea prima parlamentară: 50 % din totalul mandatelor. Cealaltă jumătate era împărţită celorlalte partide care au obţinut pragul parlamentar de cel puţin 2 %. Doar dacă nu se obţineau 40 % din voturi atunci împărţirea nu se făcea proporţional.- la Senat s-a aplicat principiul majorităţii relative. Toate mandatele dintr-o circumscripţie revenind partidului ce a obţinut cele mai multe voturi. - funcţia de preşedinte al Parlamentului reprezenta o încununare a unei îndelungate activităţi social-politice şi culturale: Nicolae Iorga, Duiliu Zamfirescu, D. Pompei, Alexandru Lapedatu;

3.3 Doctrina Liberală

Liberalismul interbelic a preluat de la liberalismul românesc anterior cel puţin trei elemente definitorii: - ideea proprietăţii private ca temelie a întregii organizări social-economice a ţării- ideea modernizării ţării şi a protejării acesteia- ideea priorităţii intereselor întreprinzătorilor autohtoniDoctrinarii liberali au propus câteva inovaţii: a) accelerarea rolului statului în industria ţării şi dezvoltarea întreprinderilor private autohtone b) luarea în colimator a unor probleme sociale care s-au ivit datorită efectelor negative ale economiei de la vremea respectivă: şomajul, inegalitatea în venituri, menţinerea unor vestigii feudale.Principalii emisari ai doctrinei neoliberale: M. Manoelescu, şt. Zeletin, I.G. Duca, V. Slăvescu, I. Anghelescu, Vintilă I.C. Brătianu. I.G. Duca spunea: „Doctrina liberală este ca un templu susţinut de patru coloane: ordinea în stat, colaborarea cu străinătatea, armonia socială, dezvoltarea forţelor naţionale.”Doctrina neoliberală este favorabilă dezvoltării capitalismului în România după tiparul grafic occidental, bazat pe capitalul autohton şi pe intervenţia statului (fie una masivă, fie una limitată). Acest deziderat este ilustrat de sintagma lui V. Brătianu „Prin noi înşine”, care rezolva locul de căpetenie a capitalului autohton.Desigur, nu se punea problema excluderii capitalului străin, ci doar aceea a priorităţii capitalului autohton, asigurarea burgheziei (a climatului din PNL), care stăpânea Banca Naţională. După unii liberali colaborarea cu capitalul străin trebuia să se limiteze la avansuri financiare pentru acoperirea unor investiţii ce nu beneficiau de suficient capital autohton. Acestea trebuiau să se materializeze mai ales în natură. Capitalul străin era apreciat astfel:- cel de care statul român avea neapărat nevoie pentru înzestrarea sa, căruia să i se permită pătrunderea în ţară

16

- cel destinat valorificării bogăţiilor naturale, cu acces limitatAceastă doctrină a vizat refacerea şi dezvoltarea economiei prin valorificarea resurselor interne, prin protejarea avuţiei naţionale, prin sporirea forţei naţiunii, prin posibilitatea acumulării de capital, prin faptul că ea cântărea cu atenţie înlesnirile aduse capitalului străin (răsplata ce putea fi adusă acestuia), şi de asemenea urmărea garantarea şi securitatea ţării.

În politica agrară liberalii apreciau că exproprierea marii proprietăţi este o formulă de progressocial, dar că nu trebuia să depăşească ideea de proprietate individuală.Limitele sintagmei liberale, „Prin noi înşine”, consta în faptul că ei urmăreau şi satisfacerea intereselor proprii, căutau să rămână principalii beneficiari ai avuţiei naţionale, să se menţină la guvernare, să-şi îndepărteze concurenţa (PNŢ care prin doctrina sa afecta interesele capitalismului liberal). Liberalii sperau că economia va dobândi un caracter agrar industrial.

3.4 Doctrina ărănistăȚ

În anul 1926 Partidul Ţărănesc, al lui Ion Mihalache, fuzionează cu Partidul Naţional Român dihn Transilvania, după care se adoptă un nou program. Printre conducătorii şi doctrinarii PNŢ îi pomenim pe Iuliu Maniu, I. Mihalache, N. Lupu, Pantelimon Hallipa. Prin programul lor au pus accentul pe agricultură ceea ce i-a situat în opoziţie faţă de liberali. Se remarcă Virgil Madgearu prin lucrările doctrinare: „Doctrina ţărănistă” (1923), „Noua politică a României”, „Agrarism, capitalism, imperialism”.- se nega existenţa condiţiilor favorabile transformării României într-un stat industrial. - proprietatea burgheziei săteşti era apreciată drept agrariană şi nu capitalistă.- considera că România se deosebeşte fundamental de ţările dezvoltate, ceea ce făcea inadecvată atât doctrina liberală, cât şi pe cea socialistă. - în economia naţională erau numeroase deficienţe: existenţa unei suprapopulaţii româneşti la sate, tehnica rudimentară, datoriile băneşti ale ţărănimii. El a stabilit câteva obiective ţintă :- dezvoltarea agriculturii prin pluricultură (diversificare)- trecerea la o agricultură intensivă cu sprijinul statului- misiunea ştiinţelor agricole care trebuia să creeze diverse tipuri de cooperative (de credit, de consum). Ţărăniştii vedeau posibilă dezvoltarea economică a ţării prin asocierea efortului privat autohton cu avuţia statului prin: arendă, concesiune, regie cooperatistă. La această asociere trebuia chemat capitalul străin. - curentul economic ţărănist este exprimat prin sintagma „porţilor deschise”. - ei susţineau că legile propuse de liberali contravin statului român şi sunt menite doar să asigure interesele personale ale acestora. - doctrina ţărănistă este parte a gândirii ce conţine elemente de mare valoare şi este componentă a gândirii economice mondiale.

3.5 Partidul Conservator

Partidele conservatoare

17

Evoluţia economică şi socială a influenţat după anul 1918 şi mişcările partidelor politice, unele dispărând, altele reapărând în haine noi şi cu denumiri noi.În această perioadă partidele conservatoare au dispărut de pe scena istoriei

Partidul Conservator Progresist :

- reprezenta interesele marilor proprietari funciari- era condus de Alexandru Marghiloman, iar ca organ de presă avea „Steagul” - conservatorii au fost afectaţi de reforma agrară din 1921 cu consecinţele ei social-economice şi de faptul că nu aveau organizaţii pe tot cuprinsul ţării- introducerea votului universal şi reforma agrară din 1921 au hotărât soarta partidului.- la alegerile din 1921 nu a obţinut nici un loc în Parlament Partidul Conservator Democrat- fondat în 1908,- condus de Take Ionescu - exponentul proprietarilor agricoli interesaţi de aspectele noi ale dezvoltării economice- organ de presă „Românimea”- în 1919 îşi schimbă denumirea în Partidul Democrat- Take Ionescu ajunge prim-ministru în 17 decembrie 1921, iar în 18 ianuarie 1922 primeşte vot de neîncredre în Parlament- în 1922 formaţiunea a fuzionat cu Partidul Naţional

Partidul Naţionalist-Democrat :

- condus de Nicolae Iorga- a căutat să activeze şi după 1918- organ de presă „Neamul Românesc”- grupează mica burghezie, intelectualitatea democrată- se pronunţă pentru sprijinirea tronului- rivalitatea între Nicolae Iorga şi A.C. Cuza a dus la retragerea lui Cuza din partid şi formarea Partidului Naţionalist-Democat-Creştin- 1923 A.C. Cuza a format Liga Apărării Naţional Creştină

Liga Poporului :

- s-a constituit la Iaşi în aprilie 1918- liderul său Alexandru Averescu - numit în 1930 mareşal al României- organ de presă „Îndreptarea”- în 1920 devine primul partid cu reprezentare pe întregul cuprins al ţăriiGuvernul Averescu (1920-1921) adoptă o serie de măsuri importante pentru dezvoltarea României:- legile de reformă agrară;- unificarea monetară, reforma financiară;- prunul buget al României întregite;- disensiunile din interiorul partidului duc în 1925 la fuzionarea cu resturile Partidului Conservator Progresist;

18

- 1932 se desprinde gruparea condusă de Octavian Goga ce a pus bazele Partidului Naţional Agrar, ziarul său se intitula „Ţara Noastră”; a promovat o politică de centru dreapta; în 1935 a fuzionat cu Liga Apărării Naţional Creştine, formând Partidul Naţional Creştin.

3.6 Partidul Social Democrat

În noiembrie 1918 Partidul Social Democrat din România a adoptat denumirea de Partidul Socialist.- mai 1919 a avut loc la Bucureşti Conferinţa Partidelor Socialiste din România şi din regiunile unite cu patria-mamă ca for de conducere s-a format un Consiliu General.- şedinţa forului general a avut loc la 30 ianuarie 3 februarie 1921 şi a hotărât soarta stângii în ţara noastră- reprezentanţii care s-au retras din Consiliu au format în iunie 1921 Federaţia Partidelor Socialiste din România- în 1927 s-a constituit Partidul Social Democrat- deosebirile de concepţia politică, tactică şi strategie au dus la frământări în cadrul partidelor- în 1928 s-a desprins o grupare ce a pus bazele Partidului Socialist al Muncitorilor din România, care s-a intitulat în 1932 Partidul Socialist Independent, în anul următor s-a unificat cu Partidul Socialist din România C. Popovici şi au constituit Partidul Socialist Unitar- existenţa organizaţiilor de femei, tineret şi sindicatelor a generat o veritabilă rivalitate între socialişti şi elementele de extremă stânga pentru controlul asupra lor (majoritatea sindicatelor se aflau sub influenţa P.S.D.);- cu stânga vieţii politice româneşti au acţionat o serie de organizaţii politice (devenite apoi auxiliare ale politicii comuniştilor) ca: Frontul Plugarilor, Madoszul, Blocul Democratic, Patronajele Populare;- instaurarea dictaturii fasciste în Germania pune problema unei noi tactici de luptă a mişcării socialiste din România;- iunie 1933 PSD a ales o nouă conducere: Iosif Jumanca, Ioan Fluieraş, Lothar Rădăceanu, Constantin Titel Petrescu, şi alţii.- socialiştii au acţionat împotriva creşterii pericolului fascist prin:- campanii de presă- demonstraţii şi acţiuni antifasciste- participarea la reuniuni antifasciste internaţionale între 1934 şi 1939 la Paris şi Bruxelles- într-un spectru foarte larg elementele de dreapta şi stânga au însoţit evoluţia social-economică şi politică a României în perioada interbelică

3.7 Extrema de dreapta

Mişcarea legionară

19

- teoria „purificării prin moarte” exacerba misticismul a provocat ura, intoleranţa, a făcut apologia crimei.- duceau o politică de segregaţie rasială ce viza exterminarea populaţiei evreieşti- membrii erau recrutaţi din rândul micii burghezii, mai ales preoţi, studenţi, ţărani, lucrători ruinaţi;- arma lor principală era terorismul politic- în 1923 AC. Cuza a fondat Liga Apărării Naţional Creştine (LANC) ce avea ca organ de presă „Apărarea Naţională”- dispunea de o organizaţie paramilitară „lăncierii”- lupta contra partidelor politice, pentru reorganizarea Parlamentului- pentru alianţa ţării noastre cu Italia fascistă- a fuzionat cu Partidul Naţional Agrar condus de Octavian Goga- în cadrul LANC se conturează gruparea condusă de Corneliu Zelea Codreanu, care în 1927 pune bazele unei noi organizaţii fasciste, Legiunea Arhanghelului Mihail;- gruparea condusă de C. Zelea Codreanu a ucis la Iaşi în incinta Tribunalului pe prefectul Poliţiei Constantin Manciu.

Legiunea Arhanghelului Mihail

- conducătorul său se numea căpitan.- membrii se numeau legionari.- în aprilie 1930 Legiunea Arhanghelului Mihail s-a intitulat „Garda de Fier”.- ea a prezentat sub conducerea unor politicieni ca: generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino Grăniceru, Ion I. Moţa, C. Papanace un program eclectic, confuz cu o tentă antidemocratică şi antisemită.- răspândeşte o politică xenofobă, foarte periculoasă prin ziarele: „Buna Vestire”, „Cuvântul”, „Sfarmă Piatră”, „Axa”.- în decembrie 1933 avea 28.000 de membrii şi era finanţată de Germania şi Italia- la 9 decembrie 19331, Gh. Duca interzice Garda de Fier printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri;- în 1934 organizaţia reapare sub numele de „Partidul Totul pentru Ţară” condusă de generalul Cautacuzino-Grăniceru.- în 1935 se desprinde o grupare condusă de Mihail Stelescu şi a format „Cruciada Românismului”.- la Congresul Studenţilor din 2-5 aprilie 1936 la Târgu Mureş s-au constituit „echipele morţii” şi liste cu numele celor ce urmau a fi ucişi- printre cei ce urmau a fi lichidaţi erau: dr. Nicolae Lupu, Victor Iamandi, Elena Lupescu, Armand Călinescu, Virgil Madgearu- la alegerile din noiembrie 1937 legionarii erau pe locul al treilea.Carol al II-lea întemniţează şi apoi execută pe Codreanu şi 12 legionari.- criza sa de autoritate şi presiunile Germaniei hitleriste l-au determinat la o reconciliere cu legionarii în vara anului 1940.

3.8 Extrema de stânga

- în extrema stângă a vieţii politice interbelice s-au aliat comuniştii.- Partidul Comunist din România a activat ca o secţie a Cominternului.- în cadrul Partidului Socialist în 1920 a existat o confruntare între opinia:

20

- constituirii unui partid comunist şi afilierii la Comintern.- şi unificării întregii mişcări muncitoreşti şi afilierea la Comintern.- toamna 1920 o delegaţie a socialiştilor români au vizitat Rusia Sovietică pentru a discuta condiţiile afilierii la acest organism comunist internaţional.- Iosif Jumanca, Ioan Fluieraş, G. Grigorovici au fost excluşi din conducerea socialistă pentru neacceptarea acestor condiţii.- la 8 mai 1921, extrema stângă a pus bazele Partidului Comunist.- Partidul Socialist s-a disociat de acesta.- au fost arestaţi unii participanţi la Congresul de constituire.- în 1922 a avut loc totuşi la Ploieşti Congresul al 13-lea la care au participat 34 delegaţi- în 1923 comuniştii români au adoptat şi susţinut teza cominternistă, dezvoltată de Buharin, privind dreptul popoarelor la autodeterminare, mergând până la despărţirea destat.- România era considerată „un stat multinaţional”, o creaţie a „imperialismului apusean”.- au instigat cu sprijinul sovietic unele tulburări în Basarabia, în 1924 la Tatar-Bunar, Cişmele, Nicolaevsca, Neruşai, Galileşti, care au grăbit scoaterea comuniştilor în afara legii prin Ordonanţele Corpului 2 Armata din 5 aprilie 1924 şi 23 iulie 1924.- măsurile contra comuniştilor au fost legiferate prin:- Legea persoanelor juridice din 6 februarie 1924- Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice din 19 decembrie 1924.- Comuniştii au acţionat in ilegalitate până în 1944 (august).

Doctrina partidului

- comuniştii, fără o legitimitate istorică în ţara noastră au dezvoltat o grupare extremistă şi conspirativă.- în 1923 numărau circa 2.000 persoane.- în 1041-1944 sub 1.000 persoane.- România era etichetată drept „un stat imperialist multinaţional” o „temniţă a popoarelor”- comuniştii şi-au propus drept obiectiv cucerirea puterii politice, au acceptat compromisuri spre a se strecura în vârful piramidei politice în spatele unor alianţe;- la nivelul conducerii centrale au fost: Gheorghe Cristescu (1921-1924), Elek Koblos (1924-1928), Vitali Holostenko (1928-1931), Alexandru ştefanski (1931-1935), Boris ştefanov (1935-1938), ştefan Foriş (1940-1944) conducerea se afla sub presiunea unor centre de conducere din ţară, de la Berlin, Fraga, Moscova.- Partidul s-a confruntat cu existenţa şi activitatea paralelă a două fracţiuni:- cea din interior (Lucreţiu Pătrăşcanu, Bela Breiner, Alexandru Sencovici) .- cea din exterior (Lenuţa Filipovici, A. ştefanski, Vanda Nicolski, E. Iacobovici) Ana Pauker a acţionat pentru a reface gruparea din exterior, pe care a pus-o la dispoziţia lui Stalin. Unii lideri au pierit în U.R.S.S.: Alexandru Dobrogeanu Gherea, Eugen Rozvan, Ecaterina Arbore, Timotei Marin, Marcel Pauker, David Fabian, Ion Dicescu, Pavel Tcacenko.- salutând pactul germano-sovietic din 1939, comuniştii subliniau ca dificultăţile survenite în urma începerii războiului mondial să fie folosite pentru declanşarea unei „revoluţii sociale”.

4.1 Viaţa socială

21

Dupã 1918, societatea a cunoscut un proces de separare, oamenii diferenţiindu-se radical datoritã spaţiului de locuire, a stãrii materiale, dar şi a mentalitãţii. Astfel, se formeazã douã cadre sociale, unul fiind cel de la oras şi celãlalt cel de la sat.Primul cuprinde acea parte a populaţiei legatã de modern şi de Occident, iar celãlalt este format din oameni care-şi trãiesc viaţa dupã tradiţie şi obicei. Deşi majoritatea populaţiei trãia la ţarã, cele mai importante schimbãri se petrec la oraş, unde modernitatea are cea mei mare influenţã.

Şi acum, ca şi înainte, se disting clase sociale diferite, cu probleme diferite şi cu un stil de viaţã propriu. Cea mai importantã clasã socialã din aceastã perioadã este burghezia. Ea este clasa conducãtoare, liberalismul fiind cea mai infleuntã ideologie a vremii. Aceştia erau constituiţi în douã ramuri: cea tradiţionalã(burghezi formaţi în secolul al XIX-lea, cum ar fi fam. Assan, Costinescu, Alexandrescu, Stirbey, etc.), şi cea de primã generaţie(burghezii apãruţi dupã 1918, dintre care cel mai important este Nicolae Malaxa, proprietarul întreprinderii Malaxa din Bucureşti). Burghezii, indiferent de momentul formãrii, au jucat, pe tot parcursul perioadei interbelice, un important rol atât economic, cât şi politic, consolidându-şi puterea datoritã cât şi în sprijinul dezvoltãrii economice. Partea care a dominat, ca numãr, a fost burghezia micã şi mijlocie, acei întreprinzãtori mici, care au reuşit sã ridice economia româneascã la standarde europene. Totuşi, marea burghezie a fost cea cu cea mai mare inflenţã politicã, o parte din aceştia formând, în jurul regelui Carol al II-lea o grupare influentã numitã camarila regalã. Moşierimea, categorie socialã tradiţional româneascã, aflatã, înaintea primului rãzboi mondial, în vârful societãţii, dispare acum, datoritã reformei agrare. Investind banii primiţi ca despãgubire, moşierii au devenit burghezi. Unii dintre ei au pãstrat pãmânturile rãmase, însã majoritatea au abandonat complet agricultura. În schimb, numeroşi burghezi au cumpãrat moşii pe care le arendau. Cu timpul, deţinerea unei moşii, practicã a burgheziei, a devenit un motiv de mândrie, un blazon, un titlu nobiliar. Cei care şi-au pãstrat pãmânturile au beneficiat de posibilitatea cumpãrãrii de unelte şi maşini noi, fapt ce a ajutat la dezvoltarea agriculturii. O altã clasã care s-a impus a fost cea a intelectualitãţii. Puţin numeroşi, şi înscrişi la recensãminte ca funcţionari sau burghezi, intelectualii epocii au avut o infleunţã remarcabilã asupra mentalitãţii epocii. Majoritatea acestor învãţaţi era formatã din cadre didactice, care, în general, aveau o situaţie financiarã bunã. Dintre aceştia se detaşau profesorii universitari, cãci funcţia din Universitate aducea cu sine siguranţã financiarã, aşa cum aratã şi Iorgu Iordan în memoriile sale: „O catedrã în învãţãmântul superior din România veche valora –acesta-i termenul exact- cât o moşie bunã, cu avantaje în plus faţã de aceasta. Cãci, în afarã de „glorie”, posesorul ei se bucura de un frumos venit material, care era asigurat fãrã teama pe care o avea moşierul, cã o secetã sau altã întãmplare asemãnãtoare îl poate ruina” ¹ .Totuşi, noii intelectuali au început sã punã la îndoialã vechile valori, unii practicând un modernism agresiv(de exemplu, artiştii ca Brâncuşi, Ion Vinea, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Eugen Ionescu, G. Enescu, etc.). Mulţi dintre învãţaţi aveau simpatii pentru mişcãrile de stânga, sau de dreapta. In genere, simpatizanţii universitari ai Legiunii, ca Nae Ionescu sau Nichifor Crainic, respingeau ideile modernismului, cãutând sã defineascã o spiritualitate românã, şi crezând cu tãrie în acea Românie o tradiţiilor, pe care ei o considerã pierdutã. Pe de altã parte, intelectualii tradiţionali, ca Nicolae Iorga, pierd respectul studenţilor şi chiar a colegilor, datoritã ideilor prezentate de aceştia, considerate, în general, depãşite. Scriitorii formau o categorie aparte, trãind cu convingerea cã reprezentau „ceva”, şi cã slujba e degradantã. Ei considerau cã rolul lor era acela de a observa lumea, şi nu de a face parte din ea. În acelaşi timp, s-a format o intelectualitate tehnicã, şi a noilor ştiinţe sociale. Dintre aceştia, se remarcã personalitãţi ca Dimitrie Gusti(fondatorul unei şcoli sociologice),

22

Virgil Madgearu, Victor Slãvescu, Mihail Manoilescu şi Gheorghe Zane(ultimii patru fiind fondatorii gândirii economice române).În principal, intelectualitatea românã din perioada interbelicã s-a plasat pe poziţii progresiste, şi a cunoscut o creştere numericã şi calitativã remarcabilã. Trebuie, de asemenea, observat cã Universitatea din Bucureşti, în privinţa numãrului de studenţi şi a gradului de pregãtire, se afla printre primele trei universitãţi din lume. Una dintre noile grupãri apãrute a fost muncitorimea, clasã apãrutã ca urmare a industiralizãrii masive din perioada studiatã. Mihail Manoilescu afirma:” Industria nu eşte numai cheia bogãţiei statelor moderne, dar este în acelaşi timp marea şcoalã a popoarelor[...]. In industrie existã o multitudine de specialitãţi tehnice şi ştiinţifice, ea trezeşte în om însuşiri latente şi nebãnuite. Pãstoritul corespunde pe plan cultural cu analfabetismul, agricultura cu şcoala primarã şi industria cu gimnaziul şi liceul” . Astfel, muncitorimea aparţinea unui nivel relativ ridicat(bineînţeles, în comparaţie cu ţãrãnimea) de cunoştinţe.Condiţiile de muncã difereau în functie de întreprindere. Astfel, întreprinderile mici şi atelierele erau, de regulã, insalubre, lipsite de condiţii igienico-sanitare, iar întreprinderile mari aveau condiţii mai bune, fiin dotate cu utilaje moderne, salã de baie şi cantinã.Pentru încheierea contractelor de muncã şi impunerea respectãrii lor, muncitorii erau, asemeni statelor vestice, organizaţi în sindicate, care luptau prin acţiuni multiple, inclusiv greve. Ca urmare, grevele au avut intensitate mai ales pe timp de crizã(19218-1920 şi 1929-1933). Au avut loc, în aceste perioade, numeroase greve, cum ar fi grevele muncitorilor tipografi din Bucureşti, reprimate de guvernul liberali la 13/26 decembrie 1918, greva generalã din octombrie 1920, înfrântã de guvernul Averescu, greva minerilor de la Lupeni din august 1929, grevele petroliştilor din valea Prahovei, grevele ceferiştilor din Bucureşti din ianuarie-februarie 1933, înãbuşite în sânge de ţãrãnişti, etc. Deşi grevele din perioada 1934-1937 au fost dispersate, şi în general au dus la satisfacerea totalã sau parţialã a revendicãrilor, şi la angajarea în activitatea industrialã a femeilor, ele au afectat 1708 întreprinderi, implicând 45,8% din totalul salariaţilor. Constanta comparaţie între muncitorime şi ţãrãnime conduce la inevitabila observaţie cã muncitorii trãiau, în general, mai bine decât compatrioţii lor de la sate, cãci, în ciuda temerii şomajului, aceştia nu aveau responsabilitatea de a vinde produsele, şi nici de a întreţine întreprinderile. Deasemenea, ei aveau posibilitatea de a avansa în cadrul întreprinderii, şi o mai mare deschidere cãtre modernitate şi posibilitãţi de îmbogãţire. Un alt grup social era constituit de funcţionari. Acestia au cunoscut o constantã crestere numericã datoratã modernizãrii aparatului de stat şi a necesitãţilor resimţite de unele provincii. Conform statului, ei earu cei care un serviciu public permanent într-un oficiu al cãrui buget era supus aprobãrii Parlamentului, Guvernului sau consiliilor judeţene şi comunale. Lucrãtorii publici beneficiau de imavomabilitate, şi aveau drept de vot. Totuşi aceştia nu aveau dreptul de a declara grevã, sau de alua decizii politice, şi nici nu puteau fi aleşi decât dacã demisionau din funcţie.În ciuda faptului cã partidele cereau reducerea numãrului lor, acestea cãutau sã-şi punã în funcţie un numãr cât mai mare al partizanilor proprii.Ţãrãnimea, principala forţã de muncã din România interbelicã, constituiau majoritatea populaţiei, fiind subiectul celei mai largi reforme agrare din Europa Rãsãriteanã. Totuşi, trãind cu o mentalitate conservatoare, şi fiind incapabili ca întreprinzãtori, aceştia au rãmas una dintre cele mai sãrace categorii sociale. Reforma agrarã a dus, fãrã îndoialã, la imbunãtãţirea vieţii ţãranului şi la uniformizarea distribuţiei proprietãţii agrare. Într-adevãr, un ţãran împropietãrit câştiga de douã ori mai mult decât unul fãrã pãmânt. Astfel, au apãrut in zonele rurale noi construcţii racordate la condiţii moderne. Pe de altã parte, proprietãţile nou-formate de 5ha nu erau viabile economic, mãsura fiind luatã doar din interes electoral. Apare fenomenul înstrainãrii loturilor primite. Cauzele sunt simple: pãmântul puţin şi obligaţiile pentru achitarea pãmântului, la care se adaugã creşterea taxelor şi impozitelor şi scãderea preţurilor la produsele agricole, toţi acesti factori au facut ca ţãranul de rând sã nu-şi poatã permite unelte şi maşini moderne, care sã-l ajute sã producã atât cât sã poatã trãi in

23

condiţii bune. Ca urmare, mulţi ţãrani au migrat la oraş, sperând la o viaţã mai bunã; însã oraşul nu-i putea absorbi, formându-se astfel o suprapopulaţie ruralã, constând în mânã de lucru foarte ieftinã, care a pus o frânã în calea dezvoltãrii agriculturii. Astfel, ţãranii veniţi la oraş au fãcut parte din categoria marginalilor, a celor care cu greu trãiau de pe-o zi pe alta. Aceastã grupare aflatã la marginea societaţii era constituitã din numeroşi oameni defavorizaţi, cum ar fi orfanii, infirmii, oamenii foarte în vârstã şi lipsiţi de sprijin, vãduvele, cerşetorii şi prostituatele. O categorie aparte dintre aceştia o constitiau victimele de rãzboi, plãgi deschise rãmase în urma rãzboiului în adâncul societãţii. Deşi s-au înfiinţat, în iulie 1921 legi pentru a stopa vagabondajul şi cerşetoria, şi s-au creat colonii de muncã, şcoli de corecţie şi aziluri pentrubãtrâni si infirmi, aceştia rãmâneau o parte vizibilã şi apãsãtoare a oraşelor. Dintre marginali, prostituatele au reprezentat cel mai bine moravurile epocii. Cea mai veche meserie din lume se practica legal, în case de toleranţã cu aprobare de la primãrie şi sub control medical şi legal. Fetele aveau un nivel intelectual foarte scazut şi un vocabular trivial, însã nu practicau meseria la vedere, şi nu aveau un comportament public imoral. Era, totusi o meserie foarte raspândita, din care se putea supravieţui.

Viaţa cotidianã dupã primul rãzboi mondial a constituit un stil de viaţã relativ modern, cu multe facilitãţi pentru unii şi cu mult neplãceri pentru alţii. În general, se manifestã un caracter diferenţiat al condiţiilor de viaţã, cât şi a mentalitãţii, în funcţie de zona locuitã, existând diferenţe clare între mediul urban si cel rural.Oraşul interbelic a reprezentat mediul propice dezvoltãrii unei vieţi civilizate şi moderne. Aşezãrile urbane ar putea fi sistematizate în patru zone funcţionale: zona centralã, cea a mahalalelor, cea industrialã, şi cea agricolã. Prima era formatãdin principalele clãdiri urbane, cum ar fi primãria, liceul, tribunalul, cinematograful, teatrul, etc., fiind o zonã constituitã din clãdiri cu faţade impozante şi bulevarde largi. Zona mahalalelor era formatã din casele marginalilor, joase, si înconjurate de curţi şi grãdini. Apoi, zona industrialã era formatã din fabrici şi antrepozite, casele muncitorilor, şi vilele personalului tehnic superior. În sfârşit, zona agricolã aparţinea persoanelor particulare sau primãriei.Confortul era la nivelul la care se aflau majoritatea oraşelor Occidentale ale vremii. Existau reţea de apa curentã, strãzi asfaltate, iluminat public(iniţial cu gaz aerian, spre sfârşitul perioadei interbelice, introducându-se iluminatul electric; zonele periferice n-au beneficiat în aceastã perioadãde iluminat public), servicii de salubritate(deficitare în mahalale) şi transport în comun. Transportul public era realizat prin mai multe cãi. Astfel, existau tramvaiul electric, care l-a înlocuit pe cel tras de cai, troleibuze(apãrute mai întãi în Timişoara în 1921, şi apoi în Bucureşti în 1929), autobuze şi birjele sau trãsurile(preferate pentru cã ofereau mai multe comoditãţi, asemãnãtoare cu cele de la taxiurile de azi).Strada oferea un adevãrat spectacol datoritã firmelor iluminate, şi a vitrinelor încãrcate. Existau, pe lângã acestea, vânzãtori ambulanţi ce ofereau adevãrate spectacole prin strigãtele şi zgomotele pe care le fãceau pentru a-şi vinde produsele. Oraşul oferea o imagine diversã din numeroase puncte de vedere, existând aici cetãţeni de diferite nivele sociale şi intelectuale. Cei mai dinamici dintre aceştia erau burghezii, care aveau o condiţie socialã importantã, şi care trãiau într-o relaţie de interdependenţã cu statul. Viaţa orãşenilor, era influenţatã de dezvoltarea industriei, comerţului şi serviciilor. Astfel, bunãstarea orãşenilor depindea de dezvoltarea economiei, afirmarea industriei având consecinţe benefice asupra societãţii urbane.În consecinţã, oraşul a cunoscut o relativã stare de bine, datoritã dezvoltãrii industriei şi a progreselor în învãţãmânt de dupã 1918(în 1930, trei sferturi din orãşeni ştiau carte).Guvernele liberale au fãcut eforturi pentru dezvoltarea învãţãmântului, triplând bugetul instrucţiunii publice. Deasemenea, în 1924 s-a dat legea învãţãmântului, crescând numãrul de clase pentru şcoala generalã obligatorie la 7 clase(în loc de 4) şi instaurându-se pedepse pentru pãrinţii care nu-şi trimiteau copiii la şcoalã. În acelaşi timp, se înregistreazã o dinamicã ridicatã a învãţãmântului

24

universitar, numãrul studenţilor crescând încontinuu. Ca urmare, apare o nouã generaţie de intelectuali, cu viziuni noi, moderne, şi interesati de noi ramuri ştiinţifice. Nivelul intelectual şi starea financiarã au fost cele care au generat caracteristici specifice locuinţelor, diferenţiindu-se astfel clasele sociale. Marea burghezie, gruparea cea mai influentã a acestei perioade, avea locuinţe în centrul oraşului, ce beneficiau de toate elementele confortului urban. Interiorul era amenajat şi decorat sub influenţa curntelor europene, într-un stil încãrcat care genera o atmosfera încarcatã. Existau în cadrul acestei clase şi oameni care trãiau într-un apartament la bloc amenajat cu mobilã simplã într-un stil modernist.Burghezia mijlocie trãia în zona medianã a oraşului, beneficiind de majoritatea elementelor confortului urban. Elementele prezente întotdeauna într-o astfel de casã erau ceasul de perete, oglinda, lampa de masã, şi alte astfel de obiecte cu rol decorativ.

Micii comercianţi trãiau în case cu parter de 2-3 camere, care nu aveau nici luminã electricã, nici apã curentã, şi nici canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un contrast puternic cu cele din centru.Creşterea populaţ de 2-3 camere, care nu aveau nici luminã electricã, nici apã curentã, şi nici canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un contrast puternic cu cele din centru.Creşterea populaţiei şi nivelul scãzut al veniturilor, a generat o problemã nouã: nevoia de locuinţe cu chirie. Însã acestea valorau mult, populaţia sãracã abia reuşind sã plãteascã chiria lunarã. Cu timpul, în jurul acestor apartamente cu chirie s-a creat un cerc vicios, cãci chiriaşul nu avea banii pentru locuinţã, iar proprietarul nu primea destui bani pentru a investi. S-au dat legi pentru stimularea construirii de locuinţe ieftine, astfel încât, cei care vroiau sã construiascã erau scutiţi de impozit pe 10 ani, aveau reduceri de taxe pentru transportul materialelor, şi facilitãţi la cumpãrarea de terenuri. Cu timpul, fenomenul supra populãrii va fi atenuat, însã niciodatã înlãturat.O alta problemã legatã de locuinte a fost fenomenul construcţiilor instantanee. Oraşele erau supuse unor planuri de sistematizare, însã adesea s-a construit la voia întãmplãrii şi în grabã pentru a scãpa de plata taxelor aferente. Acest tip de construcţii era caracterizat printr-o calitate inferioarã a materialelor de construcţie, lipsa lucrãrilor edilitare, şi lipsa normelor de aliniere urbanisticã.O altã parte a vieţii cotidiene este alimentaţia, factor care diferã în funcţie de venituri. Deşi produsele agricole erau relativ ieftine, perioadele de crizã au dus la inflaţie. Ca urmare, orãşenii cu venituri mici cereau salarii care sã reflecte nivelul inflaţiei. Pe de altã parte, localurile ca restaurantele, birturile şi bodegile constituiau simbol pentru categorii sociale, şi locuri de întãlnire pentru oameni de acelaşi nivel financiar. Ca urmare, la restaurantele de lux clientela era din elitã, iar atmosfera era una liniştitã cu o muzicã discretã, restaurantele de categoeia a doua erau locuri de întãlnire pentru negustori, fãcându-se aici afaceri, şi incheindu-se contracte verbale. Apoi, birturile si bodegile erau create pentru categoria a treia, aici fiind o atmosferã întunecoasã, înnecãcioasã şi zgomotoasã. Un alt element care reflecta starea socialã era îmbrãcãmintea. Aceasta era mai îngrijitã cu cãt clasa socialã era mai înaltã, burghezia purtãnd hainele cele mai scumpe, iar marginalii pe cele mai ieftine. În ceea ce priveşte moda femininã, trebuie menţionat cã aici apar schimbãri drastice, datoritã mişcãrii feministe, care presupunea o femeie activã, snergicã, şi puternicã. Astfel, fustele au devenit mai scurte, rochiile mai vaporoase, iar pãrul mai scurt. În zonele urbane majoritatea cetãţenilor aveau mai mult timp liber decât cei din zonele rurale. Astfel, au apãrut noi forme de petrecere a timpului liber. În afarã de cititul presei sau ascultarea radioului, existau, ca metode de relaxare, plimbãrile prin parcuri(în peioada 1929-1933, în jurul Bucureştiului au fost construite lacuri, înconjurate de grãdini şi parcuri publice).

25

Deasemenea, a apãrut practica vizitelor de sfârşit de sãptãmânã, când se discuta despre artã, literaturã, afaceri, sau politicã.O atenţie specialã aveau sãrbãtorile naţionale, cum ar fi ziua de 10 mai, ziua naţionalã, când se organizau parade şi jocuri de artificii. În oraşele mici, un eveniment important mai era şi turneul unor trupe de teatru.Oraşul a fost expresia modernitãţii, a dezvoltãrii, însã, în acelaşi timp, a fost şi imaginea unui stat format din contraste, o reprezentare miniaturalã a întregii societãţi.Cealaltã parte, cea a tradiţionalului, se afla în spaţiul rural, unde schimbãrile se petreceau greu iar mentalitãţile erau pãstrate de secole. Aici, problema locuinţei era mai puţin presantã, neexistând acea supra populaţie urbanã. O singura locuinţã putea adãpostii atât familia(inclusiv bunicii şi copiii cãsãtoriţi) cât şi animalele(adãpostite, în general, pe timpul iernii). Mobilierul era minim, iluminatul se fãcea fie cu gaz lampant, fie cu lumânarea, încãlzitul se facea pe bazã de lemne sau de coceni, iar apã curentã nu exista(era luatã de la fântânã), cum nu exista nici canalizare. Exista diviziunea muncii în cadrul familiilor ţãrãneşti, femeile lucrând acasã(mâncare, tors, ţesut, împltetit), iar bãrbaţii „afarã”(îngrijeau animale, tãiau lemne, etc.).Alimentaţia era deficitarã, fiind bazatã pe porumb. Existau neajunsuri datorita repartiţiei alimentare inegale, cãci deşi iarna alimentaţia era sãnãtoasã, vara, vorbim de subnutriţie. Din punct de vedere religios, ţãranii ţineau toate posturile anului. Aceste probleme de hrãnire au generat numeroase victime ale unor boli ca rahitismul şi xeroftalmia. Existau foarte puţini doctori în aceste zone(unu la 17000), iar ţãranii refuzau sa meargã la doctor. Ei nu ştiuau de bacterii, microbi sau boli infecţioase, rãmânând lângã bolnav indiferent de boalã. Ca urmare a acestor factori, mortalitatea era foarte ridicata la sate, nou-nãscuţii abia supravieţuind primelor 7 luni de viaţã.Pe de altã parte, ţãranul de dupã 1918 este mult mai interesat de politicã, şi de principalele evenimente din ţarã. Înainte de rãzboi, se citea câte un ziar la bisericã o datã la câteva luni, şi de multe ori, informaţiile prezentate în aceste ziare erau destul de vechi. Însã, pe timpul rãzboiului,interesul pentru ziare a crescut, pentru cã acestea publicau numele mortilor de pe front. Dupã 1918, s-a pãstrat tradiţia de a citi ziarul, şi de a discuta politicã. Ţãranul nu mai este total rupt de ceea ce se întamplã în ţarã. El are opinii, şi vederi politice, şi începe sã îşi lãrgeascã orizonturile.

4.2 Caracteristicile economiei

Din punct de vedere economic, România interbelica este o poveste de decãdere şi de succes.Primul razboi mondial a însemnat secãtuirea industriilor, asemãnãtor majoritãţii celorlalte state beligerante, dar, în acelaşi timp, rezultatul luptelor a fost favorabil românilor, asigurând Marea Unire, şi creînd o mai mare piaţã internã, devenitã premiza dezvoltãrii de mai târziu.România interbelicã a cunoscut 4 etape, cele de criza fiind urmate de cele de dezvoltare, într-un lanţ de evenimente strâns legate de cele externe.

Prima parte, cuprinsã între anii 1918 şi 1922 a fost una de refacere, în care se urmãrea redresarea României dupã o luptã grea, care a cerut ca tribut cheltuieli foarte mari, şi exploatarea teritoriului ocupat de cãtre inamici. Pierderile materiale considerabile, dezorganizarea transporturilor(lucru care ducea, invariabil, la îngreunarea comerţului intern şi, în consecinţã la lipsa mãrfurilor de consum), sporirea continuã a inflaţiei, agravarea datoriilor interne şi externe, precum şi problemele din agriculturã au impus aceastã refacere ca o primã necesitate.

26

Aceasta s-a realizat prin amplificarea neîntreruptã a activitãţii bancare şi industriale datoritã sporirii numãrului societãţilor anonime şi a capitalurilor investite, precum şi consolidãrii burgheziei. Nu trebuie uitat cã în aceastã perioadã partidul naţional liberal, creat de şi pentru burghezie, a fost cel care a deţinut puterea, membrii sãi fiind direct interesaţi de dezvoltarea economiei. Aceştia, ghidându-se dupã doctrina ”prin noi înşine”, au început micşorarea intervenţiei capitalurilor strãine, încurajând întreprinzãtorii locali. Cea mai radicalã mãsurã luatã a fost, fãrã îndoialã, reforma agrarã, care, la final, a însemnat expropierea a 66% din teritoriile agrare. În fapt, aceastã reformã a fost legiferatã treptat, incepând cu 1917, (când Parlamentul refugiat la Iaşi a inclus în Constituţie dreptul de expropiere) şi încheind cu 1921 când Parlamentul a votat legea agrarã. Ca urmare, structura proprietãţii a fost schimbatã total, România devenind o ţarã a micilor proprietari. Marile moşii au fost drastic reduse, moşierimea dispãrând treptat din peisajul social. Totuşi, fãrã capital, inventar corespunzãtor, sau cunoştinţe de agriculturã, şi datoritã divizãrii treptate a teritoriilor şi a crizei economice, ţãranii nu fãceau faţã la noua lor independenţã. Deşi creaţia PNL, în perioada 1922-1928, guvernele liberale s-au dezinteresat total de situaţia agriculturii. Creditele acordate de Banca Naţionalã nu corespundeau necesitãţilor ţãranilor, iar guvernele au impus taxe foarte ridicate pentru exportul de cereale. În acest context, ţãrãnimea a cunoscut un proces de sãrãcire accentuatã, luptând din greu pentru pâinea zilnicã.Pe de altã parte, industria a cunoscut un progres continuu într-un ritm relativ ridicat. În viaţa politicã, au apãrut discuţii pe marginea problemei industriei şi industrializãrii. Astfel, s-au format douã tabere distincte, cu idei opuse. Prima era cea a liberalilor, care susţineau politica „prin noi înşine”(ce susţinea industrializarea pe cãi interne şi fãrã capital strãin), şi cea de-a doua aparţinea partidului ţãrãnist, care susţinea politica „porţilor deschise”(favoriza pãtrunderea capitalului strãin în economia româneascã). Partidul cu cea mai mare influenţã în aceastã perioadã a fost cel liberal, impunându-şi politica protecţionistã activã prin legi protecţioniste, şi apãrând efectiv industria naţionalã. Astfel, importul scade, iar industria cunoaşte un ritm accelerat de dezvoltare. Acest sistem de încurajare a capitalurilor interne a fost denumit neoliberalism. Urmãrind accentuarea rolului industriei, creşterea rolului statului prin planuri economice, exploatarea bogãţiilor solului şi limitarea capitalului strãin, reprezentanţii acestui nou curent au luat mai multe mãsuri legislative(cum ar fi legea pentru retragerea din circulaţie a coroanelor şi rublelor din 1920 sau legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului din 1924). Transporturile au fost, deasemenea afectate de rãzboi, impunându-se acum luarea de mãsuri pentru refacerea cãilor ferate şi a şoselelor. Astfel, a fost introdus transportul interurban cu autobuzul(1921), şi au fost construite numeroase cãi ferate cu utilaj feroviar produs la întreprinderile Malaxa şi Reşiţa. În privinţa transportului aerian, s-a format în 1920 Direcţia Aviaţiei din cadrul Ministerului Comunicaţiilor. Deasemenea, România s-a numãrat printre primele state cu transport aerian de cãlãtori pe rutele interne. Activitatea comercialã a fost învioratã abia în1924 datoritã noilor tarife vamale protecţioniste, impuse de liberali. Sistemul bancar a avut partea lui de dificultãţi, cunoscând o constantã, în ciuda mãsurilor luate. Totuşi, leul era o monedã liber convertibilã, care participa la operaţiile bursiere din lume. Rolul cel mai imoprtant, în acest sector, îl avea Banca Naţionalã a României. Alte bãnci importante erau Banca Româneascã, Banca Românã, Banca de Credit Român, etc.

Urmãtoarea perioadã, cuprinsã intre anii 1922 şi 1929 a fost una de avânt economic. Acum s-au elaborat cele patru legi ale economiei organice de exploatare a bunurilor statului şi bogãţiilor naturale(1924). Astfel, s-a elaborat legea privind comercializarea întreprinderilor economice ale statului (6 iunie), legea regimului apelor(23 iunie), legea energiei(1 iulie) şi legea minelor(4 iulie). Aceste mãsuri favorizau evident factorii româneşti constând în în

27

capital, muncã şi iniţiativã, stabilind restricţii pentru activitatea capitalurilor strãine.

În 1928, la putere vine partidul naţional ţãrãnist al lui Iuliu Maniu, care-şi impune programul porţilor deschise”.Pânã în 1929, economia româneascã cunoaşte o dezvoltare accentuatã datoritã lãrigirii pieţei interne, a încheierii refacerii postbelice, a consolidãrii poziţiei burgheziei autonome, a intervenţiei statului, şi a politicii protecţioniste.

Perioada cuprinsã între anii 1929-1933 a fost una de puternicã crizã, ce a afectat toate sectoarele vieţii economice. Situaţia precarã a maselor, caracterul predominant agrar al economiei, dominaţia capitalului strãin, accentuarea datoriei publice externe, comerţul extern deficitar( se exportau materii prime ieftine şi se importau produse industriale scumpe) sunt doar câţiva dintre factorii care au accentuat criza.Acum s-au manifestat mai multe efecte nocive asupra societãţii, cum ar fi scãderea masivã a preţurilor, numeroase falimente, concedieri, sãrãcirea ţãranilor prin ruinarea a mii de gospodãrii ţãrãneşti, amplificarea şomajului, mişcãri de revoltã reprimate cu asprime, presiunea capitalului strãin, închiderea a numeroase întreprinderi, scãderea masivã a producţiei, falimentul a numeroase banci, ş.a.m.d. Apogeul a fost înregistrat în 1932, când registrele arãtau 300 000 de şomeri.În agriculturã, aceastã perioada a însemnat scãderea suprafeţei cultivate şi a preţului la produsele agrare. Astfel, ţãrãnimea, grav afectatã de sãrãcie, a fost nevoitã sã in noi împrumuturi pe care nu le puteau restitui, fiind, în final, nevoiţi sã-şi vândã pãmânturile. Deşi statul a încercat ajutorarea acestei pãturi sociale, prin încurajarea învãţãmântului agricol, şi prin legile de conversiune a datoriilor, ţãranii vor rãmâne una dintre cele mai defavorizate pãturi sociale.În industrie, problemele economice s-au manifestat prin scãderea productivitãţii industriale şi a preţului la produse, prin creşterea numãrului de someri, şi prin falimentul a circa 1000 de întreprinderi.Profunzimea şi gravitatea acestei crize a demonstrat nevoia luãrii de noi mãsuri în urma cãrora sã se reorganizeze economia. Au fost fondate Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Inzestrãrii Armatei şi Ministerul Corpului Superior de Control. S-au fãcut investiţii de capital prin comenzi de stat, şi au fost încurajate noile ramuri şi subramuri.

Anii 1934-1939 sunt simbolul unei relansãri economice fãrã precedent. Aceasta este perioada în care România se afirmã ca o ţarã puternicã şi capabilã de a ieşi bine din orice context.Industria a cunoscut acum un mare avânt , dezvoltându-se, în principal, industriile petrolului, metalurgicã şi textilã. Industria naţionalã este încurajatã iar tarifele la import sunt ridicate. Totuşi, se manifestã interesul partidului liberal pentru a instaura dirijismul economic. Prin finanţare intensivã, protecţie vamalã şi controlul cartelurilor, burghezia liberalã şi-a consolidat rolul în scara socialã. Deasemenea, Ministerul Economiei Naţionale, organ creat pentru refacerea economiei, a urmãrit concentrarea şi centralizarea capitalurilor şi impunerea monopolului, în acelaşi timp în care a consolidat sistemul bancar, transporturile şi sistemul finanţelor publice.Aceste mãsuri au funcţionat exact aşa cum trebuia, cãci în 1938 s-a înregistrat momentul de vârf al economiei interbelice româneşti. Dupã acest an, România a avut locul 1 în Europa la producţia de petrol, locul 2 la producţia de gaze naturale şi aur, şi locul 4 la producţia de grâu. Deasemenea, am avut, în perioada dintre anul amintit mai sus şi al doilea rãzboi mondial, locul 6 în lume pentru nivelul economiei în general.

28

Economia româneascã din perioada interbelicã, este strâns legatã de viaţa de zi cu zi a fiecãrui cetãţean. Vorbim aici de o interdependeţã evidentã şi logicã între societate şi economie. Astfel, cei realizaţi din punct de vedere economic(industiaşi, bancheri şi oameni de afaceri, cum ar fi Nicolae Malaxa sau Ion Gigurtu) au fost realizaţi şi din punct de vedere social, iar„cei nerealizaţi economic (cei fãrã avere şi fãrã nume: ţãranii, muncitorii, ş.a.m.d.) nu au fost realizaţi nici social.

Concluzii

Societatea interbelicã este în acelaşi timp aceea care a încurajat dezvoltarea economiei, cât şi aceea care a generat ideologii şi fanatisme care au dus la al doilea rãzboi mondial. România nu este o excepţie. La noi mişcarea legionarã s-a dezvoltat cu ajutorul unor oameni respectabili, cum ar fi intelectualitatea, pentru ca odatã ajunsã ideologie de masã, sã înceapã o serie de crime odioase.Totuşi, România interbelicã a avut sistemul cel mai democratic de pâna acum. În aceastã perioada omul de rând a devenit liber sã gândeascã şi sã acţioneze dupã propria conştiinţã. Viaţa socialã a perioadei interbelice depindea atât de poziţie, cât şi de avere. Avem de-a face cu o societate de tip capitalist, în care este rãsplãtitã atât munca, cât şi deschiderea spre nou. Modernismul, din punct de vedere economic şi social, câştigã în defavoarea tradiţionalismului, creîndu-se o societate plinã de orizonturi. Bineînţeles cã spaţiul românesc interbelic este unul dominat de contraste, dar aceasta are loc pentru cã România din 1918 era încã legatã de Evul Mediu. A fost nevoie de nişte oameni inteligenţi şi capabili de a vedea dincolo de interesele proprii pentru a crea o societate legatã de Epoca Modernã.Totuşi aceastã nouã creaţie a românilor va cãdea rãpusã de comunism, în doar câţiva ani. Rezultatul a fost o economie slabã, şi pierderea libertãţii gândului.

4.3 Agricultura

Marea Unire din 1918 a creat posibilităţi reale pentru folosirea unui potenţial economic divers creat prin reunirea tuturor bogăţiilor.

Constituirea statului naţional unitar român a marcat începutul unei noi etape în evoluţia economică a României, etapa caracterizată prin creşterea mai rapidă a forţelor de producţie, îndeosebi a celor din industrie prin lărgirea limitelor pieţei naţionale şi sporirea puterii ei de absorbţie. Relaţiile capitaliste se manifestă diferit în agricultură.

Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al ţării, a creat condiţiile necesare fructificării la scara naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei, potenţialul industrial crescând mai mult decât dublu.

A crescut considerabil suprafaţa arabilă a României, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum şi patrimoniul silvic al ţării. Suprafaţa acoperită cu păduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.După primul război mondial agricultura se afla într-o situaţie deosebit de grea; datorita slabei înzestrări tehnice si a lipsei vitelor de muncă. La sfârşitul războiului numai exista stoc de cereale, astfel încât nu se mai putea asigura nici sămânţa pentru culturi si nici hrana pentru

29

populaţie. Ca urmare în ţară era o mare criză alimentară. Exportul de cereale a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar să se exporte cereale şi alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. În 1919 peste 26% din suprafaţa cultivată cu cereale a ţării a rămas nelucrată.La aceasta se adăugau nedreapta împărţire a pământului si persistenta unui sistem anacronic în relaţiile dintre marii proprietari si ţărani. Este semnificativ faptul că în anul 1921, un număr de aproximativ un milion de familii ţărăneşti deţineau abia 46,7% din terenul cultivabil al ţării, în timp ce numai 171 de mari proprietari stăpâneau 42,5%.Toate acestea au făcut ca problema agrară să constituie principala problemă a societăţii româneşti în anii imediat postbelici, rezolvarea ei impunându-se ca o necesitate.După datele Anuarului internaţional de statistică agricolă, în media perioadei 1934-1938 în Europa se produceau 126,3 milioane tone cereale, din care României îi reveneau 10,5 milioane, respectiv 8,3%. În aceeaşi perioadă, continentul nostru importa anual 41,4 milioane tone cereale şi exporta 10,9 milioane tone. România conta cu 3,9% în importul continentului şi cu 14,7% în exportul sau. Consumul Europei în acelaşi interval de timp reprezenta 157,1 milioane tone, iar al României era de 10,3 milioane tone, adică 6,6% din consumul continentului. Suprafaţa arabilă creşte de la 38% ( în 1921- 1925) din totalitatea ţării la 47,2% în 1937, prin punerea în circuit a unor terenuri nefolosite până atunci şi prin reducerea fânaţelor naturale şi a păşunilor.

Din recensământul pe 1941 reiese că 11,6% din suprafaţa agricolă era lucrată numai cu muncitori salariaţi, iar 24,8 % cultivate de membrii familiilor respective. Se practică şi darea în arendă mai ales pământurile boiereşti dar şi o serie de proprietăţi mijlocii şi mici.

Caracterul extensiv al agriculturii se explică prin fărâmiţarea proprietăţilor – venituri foarte reduse, slaba mecanizare a lucrărilor, lipsa unei industrii producătoare de maşini agricole, folosirea sporadică a îngrăşămintelor chimice. S-au efectuat şi ameliorări funciare –irigaţii dar pe arii restrânse. Specialiştii sunt puţini şi sunt formaţi în câteva şcoli şi trei facultăţi de agricultură şi anume la Bucureşti, Cluj şi Iaşi. Prin marea fărâmiţare a suprafeţelor, veniturile ţăranilor rămân foarte mici. Situaţia fiind agravată şi de criza capitalistă. Pentru a evita ruina producătorilor şi grave convulsii în lumea satelor, guvernul liberal adoptă în 1934 Legea conversiunii datoriilor agricole şi astfel datoriile sunt reduse la jumătate.

Apreciind, în general evoluţia economică a României după Marea Unire se constata ca, deşi nu au fost valorificate pe deplin condiţiile si posibilităţile favorabile oferite de făurirea statului naţional unitar român, s-a înregistrat un curs ascendent în dezvoltarea tuturor ramurilor economice, s-a asigurat o creştere a producţiei bunurilor materiale ceea ce s-a reflectat în sfera vieţii sociale, politice si culturale.

4.4 Industria

30

Industria a înregistrat un ritm de creştere ridicat, atingând nivelul maxim în 1938. Nivelul de la care pornise în 1918 era foarte scăzut. Pe ansamblul României Mari, producţia industrială a anului 1919 era de aproximativ 25% faţă de nivelul producţiei anului 1913. După război, se confruntă două poziţii în jurul problemei industriei şi a industrializării: cea PNL şi aceea a PNT . În practică a învins poziţia PNL, care controla cea mai mare parte a sistemului de credit şi Banca Naţională a României. Astfel, partea capitalului străin pe ansamblul economiei a scăzut de la 36% în 1929, la 21% în 1918.

Criza economică a întrerupt temporar această rapidă dezvoltare, iar producţia industrială a scăzut în anul de vârf al crizei, 1932, cu 57% faţă de anul 1929.După 1933, procesul de creştere este reluat, stimulat de diferitele măsuri de încurajare a industriei.

În intervalul 1923-1938, industria românească s-a dezvoltat intr-un ritm de 5,5% pe an, unul dintre cele mai ridicate din lume. În perioada interbelică, România ocupa primul loc în Europa şi locul şase în lume la producţia de petrol, locul doi în Europa la extracţia de aur, acelaşi loc la extracţia de gaze. În 1938 producţia autohtonă satisfăcea 80% din necesităţile de produse industriale ale României.

4.5 Comer ulț

Structura comerţului a fost influenţată de transformările structurale ale economiei şi de evoluţia situaţiei internaţionale.

Importul şi exportul au fost dominate iniţial de Franţa şi de Anglia (1918-1929). Ulterior, şi-a schimbat orientarea, îndreptându-se spre Germania, interesată dupa 1933 de achiziţionarea materiilor prime şi a cerealelor. Dezvoltarea industriei a modificat şi structura importurilor. A crescut ponderea materiilor prime în defavoarea produselor fabricate. În perioada 1930-1939 importul de produse finite a scăzut de la 65% la 33% din totalul cantităţilor importate.La sfârşitul acestei perioade,România Mare încetase să mai fie un stat agrar, devenind un stat agrar industrial.

31

4.6 Societatea românească . Familia i locuin aș ț

Întemeierea unei familii începe odată cu căsătoria.Românii erau familişti convinşi.Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut moral, studii. Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite; un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete ca aveau o dotă de peste un milion de lei.Legea pentru căsătoria militarilor, din 9 aprilie 1931, prevedea că militarii se puteau căsători numai cu consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară, după ce au împlinit 25 de ani; pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40.000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare). Se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze; certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale; de asemenea, părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate. Restricţii existau şi pentru preoţii ortodocşi, care aveau nevoie de aprobarea episcopiei pentru a se căsători (tot cu fete de familie bună şi onorabilă).

De regulă, fetele de la ţară se căsătoreau la 14–15 ani; acelaşi obicei era şi în mahalalele oraşelor. În familiile burgheze, fetele se căsătoreau după terminarea pensionului (17–18 ani) sau a facultăţii (21–22 ani). Băieţii de la ţară se căsătoreau înainte de a pleca să-şi satisfacă stagiul militar (21 ani), astfel că la “liberare” aveau deja 1–2 copii. Mai întâi se întâlneau părinţii, care stabileau zestrea pentru viitorii soţi, apoi urma logodna, care dura 1–2 luni. Dacă acordul era deplin, tinerii se cununau civil, apoi religios. Nunta era un adevărat spectacol. La ţară şi în mahalaua oraşelor, aceasta dura trei zile, în timp ce în “lumea bună” se încheia într-o singură zi.

Darul de nuntă îi ajuta pe tinerii căsătoriţi în viaţa de familie. La ţară, darul consta din cereale (grâu, porumb), vite (cai, viţei, oi), păsări (găini, raţe) etc. Mireasa venea cu “lada de zestre”, unde avea plapumă, perine, cuverturi etc. De regulă, mirele avea casa “ridicată”, pe care urma să o termine împreună cu tânăra soţie; ei erau ajutaţi de rudele apropiate şi de vecini. La oraş, darul de nuntă consta în bani, mobilier, veselă, obiecte de artă etc.

Familia românească tradiţională era de tip lăstar: pe măsură ce feciorii creşteau şi le venea vremea căsătoriei, ei plecau din casa părintească; pe cel proaspăt căsătorit, tatăl îl înzestra cu un lot de pământ şi, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, îl ajuta să-şi construiască o casă nouă. În casa bătrânească rămânea cel mai mic dintre feciori, care o moştenea, cu obligaţia de a-i întreţine pe părinţi până la moarte şi de a le face apoi slujbele bisericeşti şi pomenile, potrivit tradiţiei din localitatea respectivă.

Natalitatea în România era extrem de ridicată, mai ales în mediul rural. Dar şi mortalitatea, mai ales cea infantilă, făcea adevărate ravagii. Comparativ cu alte state europene, situaţia era următoarea:

Ţara Natalitatea Mortalitatea Mortalitatea infantilă (sub 1 an)

32

România 33,4 20,5 17,4

Iugoslavia 32,4 18,5 16,7

Grecia 29,8 17,5 12,9

Bulgaria 27,4 15,6 14,4

Polonia 22,5 14,5 12,8

Ungaria 20,1 15,8 13,6

Cehoslovacia 16,8 13,8 12,7

Olanda 21,4 8,9 3,9

După cum se observă, în România rata natalităţii era foarte mare, depăşind-o pe cea a ţărilor din jur şi fiind cu 12 % mai mare decât în Olanda; dar şi la mortalitate, mai ales la cea infantilă, România deţinea un adevărat record european.

În sate, femeile năşteau “câţi copii dădea Dumnezeu”; ele nu cunoşteau anticoncepţionalele, iar întreruperea de sarcină era considerată un mare păcat. Asistenţa la naştere era asigurată de moaşa comunei, de regulă o femeie mai în vârstă, fără pregătire medicală. O statistică din 1937 arăta următoarea situaţie (în procente):

Naşteri la spital

Naşteri acasă

cu medic cu moaşă

diplomatăcu moaşă fără

diplomăfără asistenţă Nespecificat

0,1 0,8 35,2 58,8 4,9 0,2

Aşadar, mai puţin de 1 % dintre femeile de la ţară năşteau la spital şi cu medic, în timp ce aproape 5 % năşteau fără nici o asistenţă medicală.

Copiii de la ţară creşteau “singuri”, neexistând o preocupare specială pentru educaţia lor. În timpul muncilor agricole, copilul mai mic de un an era luat pe câmp, unde mama îi dădea să sugă de trei-patru ori pe zi. Cei de 2–5 ani erau lăsaţi acasă, în grija fraţilor sau surorilor mai mari.

În oraş, femeile de bună condiţie năşteau la spital, sub supravegherea medicului. Cele de la mahala erau asistate de moaşe improvizate. În procente, situaţia de prezenta astfel, în 1937:

33

Naşteri la spital

Naşteri acasă

Cu medicCu moaşă diplomată

Cu moaşă fără diplomă

Fără asistenţă

Nespecificat

15,9 2,5 57,8 19,1 4,2 0,5

Ponderea cea mai mare o aveau naşterile cu moaşă diplomată, în timp ce naşterile fără asistenţă (ale femeilor din mahala) erau aproape egale cu cele din mediul rural.

Botezul era un eveniment, atât la ţară, cât şi la oraş. De regulă, copilul era botezat de naşii care i-au cununat părinţii. Ceremonia se desfăşura la biserică, după care urma masa acasă sau la un local public, cu participarea rudelor apropiate.

Viaţa de familie era puternic influenţată de mediul de locuire şi de condiţiile materiale. La sate, viaţa curgea relativ simplu, după calendarul muncilor agricole.În zilele de sărbătoare, soţul şi soţia mergeau la biserică. La întoarcerea acasă, bărbatul rămânea la cârciumă, pentru a sta de vorbă cu oamenii din sat, iar femeia mergea acasă pentru a avea grijă de gospodărie. În familie exista o “diviziune a muncii”; bărbatul se ocupa de treburile din curte (îngrijirea vitelor, tăiatul lemnelor, diverse reparaţii), iar femeia de cele din interior (bucătărie, spălatul rufelor, tors, împletit, ţesut etc.). Vara, toţi cei valizi (inclusiv copiii de 6–7 ani) mergeau la muncă pe ogor, de unde se întorceau pe înserate.

În oraş, viaţa de familie era mai diversificată. În “familiile bune”, soţul pleca la servici, de unde se întorcea pe la orele 15–16, pentru a lua masa împreună cu familia. Doamna se scula mai târziu (pe la 930–10) şi, după ce servea ceaiul, făcea o plimbare prin oraş (cel mai adesea pe la magazinele de modă). Copiii mici erau crescuţi de doică, iar cei mari de "nemţoaică", al cărei rol era, pe lângă cel de a le face educaţie, şi acela de a-i învăţa o limbă străină. În familiile de muncitori, de regulă, numai soţul avea servici, în timp ce soţia se ocupa de gospodărie şi de copii.

Fidelitatea era o virtute, căsătoria fiind considerată de romni o instituţie sacră. La sate, infidelitatea feminină era aspru sancţionată, astfel că persoana în cauză era nevoită să părăsească localitatea. Infidelitatea bărbaţilor era tolerată, iar concubinajul cu o femeie văduvă nu genera prea multe discuţii.

La oraş exista mai multă “libertate” din partea soţilor. În lumea artiştilor şi scriitorilor, dar şi a politicienilor, infidelitatea era un fapt aproape obişnuit. A fi amanta unui “domn ministru” era chiar o virtute, deoarece astfel se deschideau anumite uşi şi se obţinea – pentru soţ, rude, amant – un post în aparatul administrativ sau unele înlesniri în domeniul economic (credite, permise de export etc.). Existau şi infidelităţi “dezinteresate”. Astfel, regina Maria a avut mai mulţi amanţi. Se pare că tatăl principesei Ileana era Barbu Ştirbey. Nici regele Ferdinand nu era prea fidel soţiei sale. Dar cel care a făcut din viaţa personală o adevărată problemă de stat a fost principele Carol, care în 1925 şi-a părăsit soţia şi copilul (principesa Elena şi principele Mihai), pentru a trăi alături de o femeie cu o moralitate dubioasă (Elena Lupescu). Unele soţii de ofiţeri se “plictiseau” stând mereu acasă şi de aceea trăiau cu ordonanţa sau cu vreun student care le medita copiii.

34

În mediile modeste, fidelitatea soţilor era mult mai mare. Bărbatul îşi trata nevasta ca pe un bun personal, iar cel care atenta la “onoarea” lui putea sfârşi tragic.

Numărul divorţurilor a crescut, comparativ cu perioada antebelică; cele mai multe se înregistrau în primii cinci ani de căsătorie, când soţii ajungeau la concluzia că nu pot alcătui o familie temeinică. Existenţa copiilor contribuia la sudarea relaţiilor dintre soţ şi soţie, orizontul vieţii lor căpătând noi dimensiuni.

Locuinţa – spaţiul privat al unei familii sau al unei persoane – constituia un element al vieţii cotidiene. Distrugerile din timpul primului război mondial, creşterea demografică, precum şi migraţia forţei de muncă de la sat spre oraş au impus constituirea unui mare număr de locuinţe.

La sate o locuinţă adăpostea, de regulă, o familie, dar nu erau puţine cazurile când în aceeaşi casă locuiau bunicii şi copiii căsătoriţi. Cele 14.420.718 persoane care tăiau la ţară locuiau în 3.232.434 clădiri, ceea ce însemna o medie de 4,5 suflete într-o clădire.

Calitatea acestora era foarte diferită. De regulă, în Transilvania şi Bucovina casele erau din piatră şi din cărămidă, la munte din lemn, iar în vechiul Regat şi Basarabia, din chirpici sau paiantă. Unele erau acoperite cu ţiglă (mai ales în Ardeal), altele cu şindrilă (draniţă) – în Moldova, cu paie (Oltenia) sau stuf (Dobrogea). Statistica locuinţelor, făcută din iniţiativa Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale în 1929 – singura la nivelul ţării în perioada interbelică – a găsit în mediul rural următoarea situaţie în privinţa locuinţelor: din cele 3.078.830 imobile rurale, 774.594 erau construite din cărămidă, 169.881 din paiantă, 1.022.566 din lemn, restul din chirpici; 887.613 aveau podele de lemn, iar la 2.188.287 pardoseala era din pământ bătut; un număr de 663.800 locuinţe aveau o singură încăpere, cu ferestre fixe; 388.169 case erau acoperite cu paie, iar 456.251 cu ţiglă. În unele zone, mai ales în Bucovina, casele erau frumos decorate cu crestături în lemn şi cu vopsele atrăgătoare (roşu, albastru, roz, verde); nu lipseau decoraţiunile exterioare (reprezentând păsări, flori, animale etc.)

Deşi o casă aveau două–trei camere, toţi membrii familiei trăiau doar într-una; nu erau puţine cazurile când – mai ales iarna – în această cameră erau găzduiţi şi viţelul, mielul sau chiar purceii abia născuţi; de regulă, cloştile aveau amenajat cuibarul sub pat. Ferestrele nu se deschideau, pentru a nu intra frigul; pe sobă se uscau obielele şi încălţămintea; gunoiul se strângea în spatele uşii şi era “dus afară” la două-trei zile. Mobilierul consta din unul sau două paturi, două-trei scaune, eventual şi o măsuţă. În tindă, aflată de obicei între camera “de zi” şi cea “de curat”, se afla vatra, pe care se gătea în ceaune de tuci sau oale de pământ. În camera “de curat” se aflau lada de zestre, patul acoperit de velniţe ţesute în casă, pe care erau aşezate perine mari şi mici, masa cu faţa de masă din in sau borangic, scaunele pentru musafiri. Această cameră era deschisă la momente deosebite: nuntă, botez, înmormântare, sau atunci când venea preotul în Ajunul Crăciunului, de Bobotează sau de Paşti. Iluminatul locuinţelor se făcea cu lumânări din ceară sau său de oaie; familiile mai înstărite aveau lămpi cu petrol. Curentul electric era aproape necunoscut în mediul rural. Pentru încălzit se foloseau lemne (în zonele de deal şi de munte), coceni, paie, tizic, (în cele de câmpie), mangan (în Valea Jiului), gaz de sondă (în Valea Prahovei); în câteva localităţi din Transilvania se utiliza gazul metan. Iarna, soba se încălzea puternic seara, ajungându-se la o temperatură de 36–40° C, dar în cursul nopţii camera se răcea până la 6–10° C. Evident, asemenea oscilaţii aveau consecinţe grave asupra stării de sănătate a ţăranilor.

35

În aproape fiecare sat era şi câte un conac, aparţinând moşierului sau altei persoane înstărite din oraş, care venea aici din când în când pentru odihnă sau creaţie. Între conacele renumite, se remarca cel de la Florica (jud. Argeş), aparţinând familiei Brătianu, de la Butoieşti (jud. Mehedinţi), proprietatea lui Constantin Rădulescu – Motru, de la Valea Mare (jud. Argeş) construit de Liviu Rebreanu, de la Vînători (jud. Neamţ), unde se retrăgea Mihail Sadoveanu etc.

La oraşe, locuinţele erau mai diversificate. Cei 3.632.178 locuitori din mediul urban trăiau în 560.558 clădiri. În Transilvania şi Bucovina o clădire revenea la 7,2 persoane, în vechiul Regat la 6,1, iar în Basarabia la 6,8. Cea mai mare aglomeraţie era în Bucureşti – 9,8 locuitori într-o clădire.

Dimensiunile şi calitatea locuinţelor depindeau de starea materială şi de nivelul intelectual al proprietarului. Marea burghezie – potrivit Enciclopediei României – era compusă din resturile boierimii şi ale latifundiarilor, din statul major al partidelor politice, din conducătorii culturali (profesori universitari, academicieni, scriitori, artişti cu reputaţie), diplomaţi, ofiţeri superiori, conducători de mari administraţii de stat, secretari generali, liberi-profesionişti cu mare reputaţie: avocaţi, medici, arhitecţi, din conducători economici – avea, de regulă, locuinţa în centrul oraşului.

O asemenea locuinţă beneficia de toate elementele confortului urban, era amenajată şi decorată în interior sub influenţa curentelor europene, supu-..nându-se fluctuaţiilor modei. Acest tip de locuinţă se regăsea în mai micile sau mai marile palate aflate pe unul din bulevardele centrale, în vilele din cartierele aristocratice sau de-a lungul străzilor din imediata vecinătate a centrului. Cele mai multe fuseseră construite înainte de 1918; ele aveau camere înalte, mobilier de bună calitate, realizat în ateliere occidentale, covoare scumpe de provenienţă stăină - de la cele orientale până la cele franceze, italiene sau germane – perdele şi draperii grele din catifea verde, maron sau de culoarea vişinei, adesea cumpărate din ţări europene sau asiatice. Plafonul era realizat din lemn sculptat sau acoperit de picturi. Deşi era alcătuit din piese extrem de scumpe şi cu reale valenţe estetice, interiorul acestui tip de locuinţă crea o atmosferă încărcată, greoaie şi întunecoasă.

Noile case – vile construite în perioada interbelică aveau camere mai puţin înalte şi erau luminoase; s-a renunţat la draperiile de catifea şi au fost eliminate piesele greoaie de mobilier; culoarea tapetului era rozul sau albastrul deschis, pentru a mări senzaţia de lumină.

Locuinţele marii burghezii beneficiau de canalizare, apă curentă, încălzire centrală sau cu sobe de teracotă, crematoriu pentru gunoi, de radio, telefon şi alte asemenea comodităţi. Una dintre cele mai reprezentative locuinţe de acest fel se afla pe strada Ştirbei Vodă din Bucureşti (la intrarea în Cişmigiu): avea două apartamente, unul la parter şi celălalt la etaj; la parter era un hol mare, în jurul căruia se aflau: salonul cu sera (grădina de iarnă), biroul cu biblioteca, un salonaş, sala de mese cu oficiu, un dormitor mare, baia. Scara principală urca la etaj; aici se găsea un apartament, având aceeaşi grupare în jurul holului, cu excepţia salonului mare. Scara de serviciu ducea în curtea de serviciu şi la subsol; acesta cuprindea bucătăria, pivniţele şi depozitele de combustibil. La înălţimea terasei s-a amenajat o sufragerie de vară şi un fumoar. Intrarea secundară ducea spre curtea de serviciu, unde se aflau garajul, spălătoria şi camerele pentru personalul de serviciu. Alături de salonul mare, frumos decorat, biblioteca era mândria proprietarului; cărţile erau legate în piele, aşezate cu multă grijă, după dimensiuni şi conţinut. În asemenea locuinţe, eticheta se afla la mare cinste, iar invitaţii erau datori să se conformeze fără nici o abatere unor reguli specifice lumii mondene.

36

O parte din marea burghezie locuia în apartamente la bloc. Un asemenea apartament avea, de regulă, două–trei camere, bucătărie, baie, unul sau două holuri. Mobila era simplă, perdele subţiri şi transparente, camerele luminoase, ceea ce dădea impresia de spaţiu. Proprietarul avea la dispoziţie radioul, telefonul, frigiderul şi alte asemenea comodităţii ale vieţii moderne.

Negustorii en-gros, proprietarii de ateliere mari şi alţi oameni bogaţi aveau case cu mai multe încăperi, uneori cu 15–20 camere. Dacă imobilul avea etaj, camerele de sus se foloseau ca locuinţă, iar cele de la parter ca prăvăli sau depozite de mărfuri. Dacă nu avea etaj, camerele de locuit se aflau în spatele încăperilor pentru prăvălie sau atelier, acestea aflându-se întotdeauna la stradă, iar depozitele în “fundul curţii”.

Burghezia mijlocie – formată din ofiţeri inferiori, funcţionari superiori din instituţiile de stat, funcţionari din întreprinderile particulare, liber-profesionişti de rând, membri corpului profesoral şi ai corpului medical, comercianţi cu bună stare şi meşteşugari de frunte – locuia, de regulă, în zona mediană a oraşului. Locuinţele aveau canalizare, baie, apă curentă, lumină electrică. O parte a acestei burghezii beneficia de telefon şi firgider. Cel mai adesea, locuinţele burgheziei mijlocii erau destul de încărcate, imitând pe cele ale aristocraţiei. Nelipsite erau ceasul de perete (pendula), oglinda, lampa de masă, aplicele, lustra de metal nichelat sau din alamă bătută cu sticlă mată cu un singur abajur, perdelele cu plasă rară şi franjuri în partea de jos, vase Gallé şi Daum, obiectele de argint cizelat. Camera principală era destinată servirii mesei de prânz, având un rol important în reunirea familiei. În dormitor se afla mobilier din lemn masiv; patul avea tăblii în faţă şi în spate, bogat ornamentate; dulapul (şifonierul) avea două sau trei uşi, iar pe una dintre ele se afla o oglindă.

Locuinţele micilor comercianţi, meseriaşi, lucrători erau case cu parter, aveau două-trei camere, bucătărie, holuri şi diverse dependinţe. De regulă, erau construite din materiale ieftine (chirpici, paiantă), nu dispuneau de lumină electrică, apă curentă, de canalizare. Mobila era foarte simplă, fără valori estetice: pat de lemn sau de metal, masă de bucătărie, scaune, dulapul (şifonierul) pentru haine, făcut din lemn (mai ales de brad). Aceste locuinţe, aflate la periferia oraşului, contrastau puternic cu cele amplasate în zona centrală. Ele erau încălzite cu lemn, rumeguş, paie, iar iluminatul se realiza cu lumânări sau cu lampa cu gaz.

Creşterea populaţiei şi nivelul scăzut al veniturilor marii majorităţi a acesteia a făcut ca mulţi orăşeni să nu-şi poată construi o casă şi de aceea locuiau cu chirie. Valorile pe care le atingeau chiriile se ridicau la sume mari, care cu greu puteau fi plătite de populaţia săracă. În cartierele mărginaşe ale Bucureştilor, dar şi în oraşele Constanţa, Cluj, Cernăuţi, Iaşi, Chişinău sau Timişoara, valoarea chiriei pe o cameră şi bucătărie varia între 700 şi 2.500 lei lunar, în funcţie de cartier, iar închirierea unui apartament modest cu trei camere şi dependinţe în zona mediană costa 2.500–3.500 lei pe lună. Statul a promovat o politică de protecţie a chiriaşilor, astfel că s-a adoptat practica prelungirii contractelor de închiriere, cu anumite sporuri determinate de inflaţie. S-a creat un cerc vicios: pe de o parte chiriaşul nu avea bani să-şi cumpere locuinţa, iar pe de alta proprietarul obţinea o chirie prea mică pentru a putea investi în construcţia altei case.

Au existat mai multe legi privind stimularea construcţiei de locuinţe ieftine (având până la 5 camere şi 250 m2) sau populare (cu trei camere de locuit, bucătărie, sufragerie, baie, pivniţă, pod, şopron pentru combustibil, cu o suprafaţă de 150 m2). Cei care se angajau să-şi construiască asemenea locuinţe erau scutiţi de impozit pe timp de 10 ani, beneficiau de reducere de taxe pentru transportul materialelor, primeau facilităţi la cumpărarea de terenuri. S-a înfiinţat Casa Construcţiilor de Locuinţe, care acorda împrumuturi pe 20–30 de ani, cu o

37

dobândă de 1–2 % pe an; în Bucureşti, construcţiile se efectuau prin Societatea Comunală de Locuinţe Ieftine, creată încă din 1910. Rezultatele au fost modeste: în intervalul 1918 – 1938 au fost construite în capitală doar 16.400 locuinţe; în Cluj – 3.300; în Cernăuţi – 1.800; în Timişoara – 3.200; în Chişinău – 300. Criza locuinţelor a fost o caracteristică a marilor oraşe din România, ca şi din alte state europene. Pentru a-şi stabiliza forţa de muncă, unele întreprinderi, regii, societăţi, ministere au procedat la construirea de locuinţe, care erau închiriate sau chiar vândute salariaţilor proprii, la preţuri relativ mici.

Pentru cei cu venituri mari, s-au construit blocuri şi vile luxoase. În Bucureşti s-a extins cartierul Cotroceni şi a apărut cartierul Dacia, cu locuinţe (vile) ce rivalizau, prin lux şi confort, cu cele din zona centrală. De asemenea, s-au construit locuinţe ieftine (muncitoreşti) în cartierele Vatra Luminoasă, Lacul Tei, Drumul Sării.

Conform legii, fiecare oraş trebuia să aibă un plan de sistematizare, dar în fapt cel mai adesea s-a construit la voia întâmplării, cu deosebire în zonele periferice. Tehnicienii primăriilor nu şi-au dat silinţa să întocmească planuri temeinice, astfel că din cele 81 proiecte de alinieri şi deschideri de străzi, trimise în anii 1923–1926 la Consiliul Superior Tehnic din cadrul Ministerului de Interne (care se ocupa cu administraţia locală), au fost avizate doar şapte, iar din 38 proiecte de sistematizare s-au aprobat numai două. Până la sfîrşitul perioadei interbelice nici măcar 10% din totalul oraşelor României nu aveau planuri de sistematizare, aşa cum prevedea legea.

De această situaţie au profitat multe persoane, mai ales cele care se mutau de la sat în oraş.A apărut fenomenul locuinţelor “instantanee”, ridicate în câteva zile în mare grabă, mai ales în preajma şi în timpul sărbătorilor religioase, perioadă când oficialităţile nu vizitau zonele respective. Graba cu care se ridicau aceste locuinţe se datora lipsei auorizaţiilor de construcţie. Ele se caracterizau prin calitatea inferioară a materialelor folosite: lemn, pământ, rogojini bulgărite cu pământ, chirpici, vălătuci, paiantă pentru pereţi, şindrilă sau stuf pentru acoperiş. Autorităţile acceptau faptul împlinit, astfel că numai în Bucureşti existau, în 1938, peste 20.000 de asemenea locuinţe.

Aşadar, societatea românească în perioada interbelică era extrem de mozaicată, dar, în esenţă, a evoluat dinspre tradiţionalism spre modernitate. Oraşul – în zona sa centrală şi mediană – a constituit, atât în ceea ce priveşte familia, cât şi locuinţa, mediul cel mai prielnic pentru o viaţă modernă, cu adevărat europeană.

5. Cultura interbelică. Trăsături generale

38

România interbelică i ora ul care a reprezentat-o cel mai bine,ș ș Bucure tiul, nu a fost nici pe departe o lume perfectă.ș Începutul perioadei interbelice (1918) a dezvăluit o lume vie i imperfectăș a unui Bucure ti mutilat, surprins în încercarea sa deș revenire. Bucure tiul interbelic nu era o lume atât de diferită de universul cosmopolit alș prezentului, cu boga i i săraci, cu intelectuali i oameni de rând, cu o arhitecturăț ș ș strălucitoare alăturată unor construc ii dărăpănate. Diferen a esen ială era atunci acea poftăț ț ț nestăvilită de via ă a unor oameni abia scăpa i din ghearele crunte ale Primului Războiț ț Mondial i a căror îngrijorare constantă era ziua de mâine i frica izbucnirii unui nou război.ș ș În ciuda tuturor acestor temeri, oamenii de atunci erau descătu a i de frică i lipsi i de povaraș ț ș ț prejudecă ilor absurde. Articolul de fa ă vă propune o redescoperire a trecutului i oț ț ș accentuare a importan ei culturale a acelei epoci.ț

Perioada interbelică (1918 – 1944) s-a caracterizat, pe plan european, prin înfrângerea Germaniei, prăbu irea Imperiului Austro-Ungar i revolu ia din Rusia, iar pe plan local prinș ș ț promovarea unită ii na ionale i a integrării în ritmul european de modernizare.ț ț ș

În literatură, tendin elor umaniste democratice care domină perioada li se opun forme deț ideologie rasistă, fascistă i reac ionară. În acest univers literar scindat de conflicte iș ț ș polemici violente se impun scrierile unor personalită i ale literaturii române precum ț Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi,Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Vianu i ș Eugen Lovinescu.

În perioada interbelică, disputele literare se dau pe terenul modernismului iș tradi ionalismului. Modernismul apare în literatura secolului al XX-lea i se opuneț ș tradi ionalismului prin proclamarea unor noi principii ale crea iei, prin sus inereaț ț ț sincronizării literaturii na ionale cu cea europeană, prin promovarea tinerelor talente, prinț eliminarea decalajului în cultură i trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una deș inspira ie urbană. Modernismul a promovat teoria imita iei, cultivarea prozei obiective iț ț ș evolu ia poeziei de la epic la liric i a prozei de la liric la epic.ț ș

Încep să apară numeroase reviste literare precum Via a românească ț , publicată pentru prima oară pe data de 6 martie 1906, la Ia i, sub conducerea lui Constantin Stere i Paul Bujor. Dinș ș 1915, revista este condusă de Garabet Ibrăileanu, critic literar i scriitor, cunoscut publiculuiș larg prin celebrul roman Adela. Valorile promovate în paginile revistei au fost autenticitatea

i specificul na ional, în eles ca dimensiune socială, europenizarea, percepută ca asimilare aș ț ț spiritului na ional, repudierea decadentismului acelei perioade i simpatia tot mai accentuatăț ș pentru ărănime. Revista a reprezentat un important punct de pornire pentru dezvoltarea unuiț nou curent literar: poporanismul.

39

Printre scriitorii de la Via a românească ț amintim de Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu i ș Ionel Teodoreanu.

O altă revistă de renume din acea epocă este Sburătorul care apare la Bucure ti între 1919-ș1922 i 1926-1927, sub atenta îndrumare a lui ș Eugen Lovinescu. Printre colaboratorii acestei reviste se numără Ion Barbu, Ilarie Voronca i Tristan Tzara.ș

Opus modernismului, tradi ionalismul perioadei interbelice preluase ideea că istoria iț ș folclorul sunt modele relevante ale specificului unui popor. Acesta a fost reprezentat de revista Gândirea care apare la Cluj în 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu. În 1922 revista se mută la Bucure ti sub conducerea lui Nechifor Crainic. Scriitorii tradi ionali ti au căutatș ț ș să surprindă în operele lor particularită ile sufletului na ional prin valorificarea miturilorț ț autohtone, a situa iilor i a credin elor na ionale. Dintre scriitorii tradi ionali ti amintim deț ș ț ț ț ș Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu i ș Mateiu Caragiale.

Anii interbelici s-au caracterizat în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului care, în scurt timp, atinge nivelul valoric european. Romanul românesc î i lărge teș ș tematica, cuprinzând medii sociale diferite i problematici mai bogate i complexe. Înș ș romanul interbelic se continuă inspira ia rurală prin operele lui ț Mihail Sadoveanu i ș Liviu Rebreanu. Acum apar i romanele citadine ale lui ș Camil Petrescu, George Călinescu iș Hortensia Papadat Bengescu. Tot în această perioadă, romanul interbelic cunoa te i alteș ș orientări precum cea lirică, din opera lui Ionel Teodoreanu, cea estetizantă i simbolică, a luiș Mateiu Caragiale i cea fantastică a lui ș Mircea Eliade.

Pe lângă roman, în proza interbelică se dezvoltă nuvela (Gib Mihăescu), reportajul literar (Geo Bogza) i proza originală a lui Urmuz, deschizătoare de drumuri pentru literaturaș următoarelor decenii.

5.2 Medii intelectuale

Deschiderea spre cultura EuropeiO parte a fenomenului cultural românesc se află dincolo de limitele punerii în valoare a specificului naţional- „avangarda”:- mişcări angajate în ruperea de tradiţie, de negarea ei şi, uneori, de înlocuirea cu noi forme culturale- fenomenul de detaşare faţă de tradiţionalism nu aparţine numai avangardiştilor, ci tuturor creatorilor care îşi caută făgaşe proprii, fără a se preocupa de negarea tradiţiei sau de imitarea ei- revista „Sburătorul” - îndrumată de Eugen Lovinescu; - în paginile ei publică: Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Anton Holban, Ilarie Voronca şi alţi scriitori sau critici precum: Tudor Vianu, George Călinescu, Vladimir Streinu şi Eugen Lovinescu.- valori ale literaturii interbelice care se desprind de căutarea specificului naţional au fost operele marilor creatori: Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, George Bacovia, după cum o orientare opusă manifestă operele lui Mihail Sadoveanu sau Octavian Goga

40

- scriitori de origine română care îşi publică operele în limba franceză: Elena Văcărescu şi Anna de Noailles, principesa Bibescu şi Panait Istrati.- un loc aparte îl ocupă revista „Contemporanul” sau apariţiile de mai scurtă durată („Integral”, „Unu”, „75 H.P.”) .- mişcarea apărută în primii ani ai războiului mondial, când Tristan Tzara (român de origine) participă la naşterea dadaismului în Zürich, asociază tendinţele suprarealiste dar şi cubiste, nu cunoaşte o largă audienţă în rândul publicului românesc, mai predispus la receptarea formelor tradiţionale ale culturii.- arhitectura: cubismul bazat pe concepţia funcţionalistă.- tipul de construcţii: block-house (blocul ARO - arh. Horia Creangă) sau imobile mal mici, vile - arh. Marcel Iancu.

- artele plastice:- în pictură curentul modernist, (Marcel Iancu şi M.H. Maxy) şi suprarealismul (Corneliu Mihăilescu şi Victor Brauner, Mattis Teutsch) pictorii depăşesc limitele figurativului ajungând în domeniul artei abstracte. În sculptură C. Brâncuşi - ansamblul monumental de la Târgu Jiu (Coloana Infinitului, Poarta Sărutului. Masa Tăcerii).- pictorul Nicolae Dărăscu foloseşte alternativ formule impresioniste, cubiste, expresioniste.- au lăsat o moştenire valoroasă pictorii români Gh. Petraşcu, Theodor Pallady, N. Tonitza, Iosif Isser, Al. Steriadi, Cecilia Creţulescu - Storck şi alţii.- sculptura: C. Brâncuşi, Ion Jalea, C. Medrea, Fr. Storck şi alţii.- statui şi monumente în marile oraşe ale ţării: Monumentul eroilor aerului, Statuile lui Constantin Brâncoveanu şi M. Kogălniceanu (Oscar Han), statuia regelui Carol I, monumentul Regelui Ferdinand, Monumentul eroilor CFR şi altele, monumente în amintirea localnicilor căzuţi în luptă în Bucureşti, Monumentul Geniului (Leul), Monumentul Eroilor Sanitari, Monumentul infanteriei dispărut. Monumentul lui Eminescu din Iaşi autor Richard Hette.

Artele spectacolului

- cunosc o înflorire în perioada interbelică.- Teatre Naţionale: Bucureşti, Cluj. Iaşi, Chişinău, Cernăuţi. Craiova. - Opere: Bucureşti, Cluj.- nume reprezentative ale scenei teatrale interbelice: George Vraca, Aurel Storin, Lucia Sturdza Bulandra.- Constantin Tănase - geniul revistei, - balet clasic - Elena Penescu Liciu. - balet modern - Floria Capsali.- mari artişti lirici pe scena Operei Române: Margareta Metaxa, Valentin Creţoiu, Dinu Bădescu, şerban Tassian, Petre ştefănescu Goangă, alţii originari din România cântă pe marile scene ale lumii: Florica Cristoforeanu şi Pia Igy;- cinematografia - ecranizarea piesei „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, regizor Jean Georgescu, protagonişti: Al. Giugaru, Radu Beligan, George Demetru;- muzica:- George Enescu - compozitor, dirijor, violonist;- Dinu Lipatti - compozitor, pianist;- Cella Delavrancea - pianist (dar şi prozator);- muzică uşoară: Ion Vasilescu, Ionel Fernic, Claude Romano;- muzică populară: Maria Tănase, Grigoraş Dinicu.

41

Mari sinteze şi mari precursori

- caracteristic este efortul de sinteză, deşi demersurile analitice nu lipsesc.- George Călinescu – „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”.- Eugen Lovinescu – „Istoria civilizaţiei române moderne”:- Tudor Vianu – „Arta prozatorilor români”.- N. Bagdasar – „Istoria filozofiei româneşti”, - în estetică şi istorie literară:- Mihail Dragomirescu (1868 - 1942) „ştiinţa literaturii”.

- Liviu Rusu (1901 - 1985) „Essay sur la création artistique. Contribution a une esthétiquedynamique”.- erban Cioculescu (1903 - 1959) , matematician, poet, estetician („Les rythmes commeȘ introduction physique a l'estetique”) .- C. Matila Ghyka - cercetări de estetică cu mijloace matematice. Publică în 1931 „Le Nombre et rythmes pythogoriciens dans le devoloppment de la Civisation occidentale”.- domenii ale cercetării umaniste sau în zonele de interferenţă cu ştiinţele exacte: - tefan Lupaşcu: „La physique macroscopique et raport.ee philosophique”.Ș- tefan Odobleja: Psihologie consonantistă. Ș- sinteza interpretată ca un reflex al culturii germane:- Constantin Rădulescu-Motru: „Personalismul energetic” - 1927.- Lucian Blaga: „Trilogia cunoaşterii” - 1931-1934.- P.P. Negulescu: „Geneza formelor culturii” - 1934.- Eugeniu Speranţia: „Psihologia gândirii” - 1922- Ion Petrovici: „Teoria naţiounilor”- Mircea Florian: „Arta de a suferi” - 1920- Tudor Vianu: „Estetica” - 1934 - 1936 - gânditori formaţi ia şcoala franceză: D.D. Roşca, Dan Bădărău, I.D. Gherea

5.3 Cultura de mase

- debutează după înfăptuirea Marii Uniri şi se încheie odată cu instalarea regimului comunist.- apare un „al doilea clasicism”, cu un caracter stabil, durabil nu prin opţiunea stilistică deloc omogenă, uneori chiar modernistă.- moment de explozie a culturii de difuzare a ei în toate mediile sociale, are argumente pe plan istoric şi în domeniul psihologiei sociale:

Manifestările culturale istoric au fost pregătite prin:

- obligativitatea învăţământului primar, mişcarea culturală la sate.

42

- activitatea unor asociaţii şi societăţi culturale.- după 1928, radio-ul îşi exercită funcţia socială.- cinematograful începe să-şi facă simţite efectele.- apariţia căminelor culturale la sate.- factorii obiectivi sunt secondaţi de motivaţii subiective: - sentimentul mândriei naţionale.- conştiinţa valorii individului (creşte prin dobândirea diferitelor libertăţi democratice).- procesul de „aculturaţie”:- complexul fenomenelor rezultate din contactul direct şi durabil între grupurile având culturi diferite.- includerea mediilor ţărăneşti în viaţa culturală este un factor de progres, dar şi un început de înstrăinare faţă de valorile culturii tradiţionale româneşti, - oamenii de cultură încearcă să studieze şi să salveze elementele culturii tradiţionale.- organizarea unor studii sistematice de sociologie şi etnografie: - organizarea Muzeului statului din Bucureşti.- apariţia unor societăţi pentru cultivarea artei naţionale.

5.4 Instituţii de cultură

- învăţământul:

- se organizează şi se diversifică:

- şcoli primare, licee, instituţii de învăţământ superior;

- şcoli normale, şcoli de arte şi meserii;

- concursuri şcolare organizate de „Tinerimea Română”;

- învăţământ în limbile minorităţilor naţionale;

- 1920-1939 numărul de profesori şi elevi din învăţământul primar creşte de patru ori.

- viaţa editorială:

- s-au înfiinţat edituri pe lângă Bucureşti şi în alte oraşe mari, centre universitare, chiar şi în centre urbane de mai mică importanţă (Vălenii de_Munte sub îndrumarea lui N. Iorga) .

- cele mai importante edituri: „Cartea Românească”, „Casa şcoalelor”, „Cugetarea”, „Fundaţia pentru literatură şi artă Carol al II-lea”, „Scrisul Românesc”

- presa:

- cunoaşte un proces de mare diversificare (1919 - 1924 apar 3400 periodice) ;

- „Universul” - cotidian de informaţie;

43

- „Adevărul” şi „Dimineaţa2 (de orientare centru-stânga) ;

- „Cuvântul”, „Curentul” (de orientare centru-dreapta) ;

- publicaţii ale partidelor politice: „Dreptatea” (PNŢ), „Viitorul” (PNL), „Îndreptarea” (Partidul Poporului) ;

- Reviste de cultură: „Adevărul literar şi artistic”, „Viaţa Românească”, „Gândirea”,

- radioul:

Radiodifuziunea, începuturile din 1928, printre pionierii săi inginerul Konteschweller

- formă de răspândire a informaţiilor;

- îşi diversifică emisiunile şi deci publicul căruia i se adresează

- teatrul:

- cunoaşte o epocă de dezvoltare şi îmbogăţire stilistică;

- teatre la: Bucureşti, Iaşi, Craiova, Cernăuţi, Chişinău,

- teatrul liric:

- cunoaşte un repertoriu variat pe scenele operelor din Bucureşti, Timişoara, Cluj

- cinematograful:

- devine forma cea mai accesibilă şi mai populară.

- muzica şi artele plastice şi-au alcătuit cadru propriu:

- „Sindicatul Artelor Frumoase” susţinea interesele plasticienilor.

- grupări pe temeiul afinităţilor estetice „Tinerimea Artistică”.

- „Astra” îşi continuă activitatea

- fundaţii: Fundaţia Carol I, Fundaţia Principele Carol, Fundaţia Regele Ferdinand. –„Fundaţiile Regale”, „Fundaţia I.C. Brătianu”, „Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol al II-lea”

- promovează valorile naţionale

- tipăreşte operele de mare valoare aparţinând unor mari oameni de cultură: N. Iorga, N. Cartojan, Noica, Cioran, Eliade, Ralea, Călinescu, Bacovia, Blaga, Perpessicius, Mateiu Caragiale, Emil Bolta, Goga, Arghezi.

44

- tot aici au publicat Zaharia Stancu, George Lesnea, Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu.

- se publică Biblia - în traducerea lui Gala Galaction

- se dezvoltă unele instituţii educaţionale polivalente numite „cămin cultural”

- cel mai înalt for cultural în perioada 1918-1948 a fost Academia Română în cadrul căreia au activat: istorici, N. Iorga, Vasile Pârvan, C.C. Giurescu. Savanţi români cu contribuţii de- învăţământul:

- se organizează şi se diversifică:

- şcoli primare, licee, instituţii de învăţământ superior;

- şcoli normale, şcoli de arte şi meserii;

- concursuri şcolare organizate de „Tinerimea Română”;

- învăţământ în limbile minorităţilor naţionale;

- 1920-1939 numărul de profesori şi elevi din învăţământul primar creşte de patru ori.

- viaţa editorială:

- s-au înfiinţat edituri pe lângă Bucureşti şi în alte oraşe mari, centre universitare, chiar şi în centre urbane de mai mică importanţă (Vălenii de_Munte sub îndrumarea lui N. Iorga) .

- cele mai importante edituri: „Cartea Românească”, „Casa şcoalelor”, „Cugetarea”, „Fundaţia pentru literatură şi artă Carol al II-lea”, „Scrisul Românesc”

- presa:

- cunoaşte un proces de mare diversificare (1919 - 1924 apar 3400 periodice) ;

- „Universul” - cotidian de informaţie;

- „Adevărul” şi „Dimineaţa2 (de orientare centru-stânga) ;

- „Cuvântul”, „Curentul” (de orientare centru-dreapta) ;

- publicaţii ale partidelor politice: „Dreptatea” (PNŢ), „Viitorul” (PNL), „Îndreptarea” (Partidul Poporului) ;

- Reviste de cultură: „Adevărul literar şi artistic”, „Viaţa Românească”, „Gândirea”,

- radioul:

Radiodifuziunea, începuturile din 1928, printre pionierii săi inginerul Konteschweller

45

- formă de răspândire a informaţiilor;

- îşi diversifică emisiunile şi deci publicul căruia i se adresează

- teatrul:

- cunoaşte o epocă de dezvoltare şi îmbogăţire stilistică;

- teatre la: Bucureşti, Iaşi, Craiova, Cernăuţi, Chişinău,

- teatrul liric:

- cunoaşte un repertoriu variat pe scenele operelor din Bucureşti, Timişoara, Cluj

- cinematograful:

- devine forma cea mai accesibilă şi mai populară.

- muzica şi artele plastice şi-au alcătuit cadru propriu:

- „Sindicatul Artelor Frumoase” susţinea interesele plasticienilor.

- grupări pe temeiul afinităţilor estetice „Tinerimea Artistică”.

- „Astra” îşi continuă activitatea

- fundaţii: Fundaţia Carol I, Fundaţia Principele Carol, Fundaţia Regele Ferdinand. –„Fundaţiile Regale”, „Fundaţia I.C. Brătianu”, „Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol al II-lea”

- promovează valorile naţionale

- tipăreşte operele de mare valoare aparţinând unor mari oameni de cultură: N. Iorga, N. Cartojan, Noica, Cioran, Eliade, Ralea, Călinescu, Bacovia, Blaga, Perpessicius, Mateiu Caragiale, Emil Bolta, Goga, Arghezi.

- tot aici au publicat Zaharia Stancu, George Lesnea, Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu.

- se publică Biblia - în traducerea lui Gala Galaction

- se dezvoltă unele instituţii educaţionale polivalente numite „cămin cultural”

- cel mai înalt for cultural în perioada 1918-1948 a fost Academia Română în cadrul căreia au activat: istorici, N. Iorga, Vasile Pârvan, C.C. Giurescu. Savanţi români cu contribuţii de seamă în perioada (1918 - 1948): Gh. Longinescu (chimie), Lazăr Edeleanu (petrochimie), ştefania Mărăcineanu şi ştefan Procopiu (fizică), Vintilă Mihăilescu (geografie), Elie Radu (hidroconstrucţii), D. Leonid (electrotehnică) .

46

- au luat fiinţă institutele de seruri şi vaccine, de sănătate publică, zootehnie, de cercetări în domeniile: economiei, energiei, statisticii, institute de istorie naţională, istorie universală, studii bizantine şi sud-est europene.

Datorită intensei dezvoltări culturale în perioada interbelică, România intră în marea familie a spiritualităţii europene.

6. Individ i societate. Informa ii introductiveș ț

(Arhiva monografică . Individ i societate în satul Fundul Moldovei )ș De Traian Herseni

Discutată şi discutabilă, problema raporturilor dintre individ şi societate ne apare în istoria sociologiei, ca o problemă de căpătâi. Toate sistemele mari s’au construit pe problematici care şi-au scos temeiul din neliniştea acestor preocupări. Şi, poate că numai posibilitatea redusă de combinare a celor doi termeni a limitat cu barierele unei logici de fier, numărul sistemelor fundamentale şi a împiedecat la timp sociologia în alunecuşul catastrofal pe panta unor desbateri sterpe şi de pură închipuire. Dar a înpins-o totuş până la cea depe urmă graniţă permisă, dând cuprinsului ei înfăţişarea tristă a unui domeniu de împăciuire prin contra-dicţie sau, ceeace e de o potrivă de exact, de interminabilă şi mereu justificată controversare. De aici apare, metodologic, dreptul unei întrebări: nu cumvaînsăş problema e vinovată? Nu cumva în majoritatea apariţiilor ei istorice problema aceasta est e pur şi simplu o problemă aparentă? Nicolai Hartmann lămureşte conştiinţa problemei ca un fapt de nepotrivire a ceeace cunoaştem cu ceeace avem de cunoscut. Nepotrivirea aceasta nu naşte numai din existenţa iraţionalului care ne înconjoară, acel abis, hiatus sau « nimic » din filozofia veacului alui Martin Heidegger, în faţa căruia omul trăeşte spaima, neliniştea metafizică, ci şi din nesocotirea realului, căci subiectul are posibilitatea să-şi creeze singur obiectul, închipuirea există şi ea ca obiect şi totuş obiectului nui corespunde nimic exterior conştiinţei, de unde un izvor veşnic de eroare. (In acest punct e criticabilă fenomenologia cum o înţelege Edmund Husserl, faţă de care a apărut chiar n interiorul şcolii nevoia unei corectări: fenomenologia existenţială heideggeriană. Problema individ şi societate e un exemplu tipic în sociologie de îndepărtare de realitate şi deci de felul în care o problemă nu trebuie pusă. In locul existenţei s-a plasat o plăsmuire cu aerul de existenţă. Othmar Spann clasifică sistemele sociologice în două mari categorii: universaliste şi individualiste, după cum dau prioritate (logică, existenţială, istorică, funcţională) societăţii sau individului. In mare parte clasificarea e justă, numai că Spann nu pune la universalism toate curentele care îşi au locul în această clasă, iar dacă le punem noi, strângem în aceeaş categorie sisteme profund diferite; aşa individualiste ar fi: contractualismul, psihologismul, relaţionismul, iar universaliste: sociologismul, integralismul, noologismul şi mai vechiu, organicismul. Dar din punctul nostru de vedere, clasificarea e justă şi utilă. Reduse la fondul comun, curentele individualiste concep societatea ca o sumă de indivizi, deci elementul ultim, factorul explicativ prim este individul; cele universaliste dimpotrivă, atribue primatul societăţii pe care o concep în afară de indivizi şi e ireductibilă la aceştia. Dar amândouă curentele pleacă dela raporturile dintre individ şi societate . Numai că fiecare susţine importanţa altui termen. In ultimele lor consecinţe individualismul neagă societatea, iar universalismul, individul. Şi cu toate acestea, analiza individului duce cu necesitate la o determinare a lui ca pe o fiinţă socială, iar angajaţi în cealaltă perspectivă, studiul societăţii ne sileşte la un moment dat să recunoaştem şi importanţa individului. Nu surprindem aici o urmă

47

sigură spre adevăr? Realitatea nu ne prezintă individul şi societatea ca pe doi termeni în prezentă intraţi într’o relaţie, ci ca pe una şi aceeaş realitate. Individul este prin esenţă social, societatea nu se poate realiza decât prin indivizi, între ei legătura e deci de natură existenţială: numai împreună fac realitate. Se poate vorbi de un primat logic al societăţii, se poate desprinde prin operaţii logice de abstractizare individul de societate, ele ajută şi condiţionează multe lămuriri, dar realitatea rămâne aceeaş: individul şi societatea sunt două înfăţişări de perspectivă ale aceleeaş realităţi, o intuiţie globală ni-o prezintă ca pe un acelaş tot. Acestei existenţe nimic nu i se aseamănă în întregul univers. Analogiile cu pădurea sau alte concepte colective n'au nici o valoare de lămurire. Realitatea socială este o existenţă sui generis fără nici un corespondent în altă parte, ceeace îndreptăţeşte pe deplin încercarea unei ontologii regionale sociologice în sensul lui Husserl revizuit de Heidegger. E drept că individul nu e întrebuinţat pretutindeni cu acelaş înţeles. De aici confuzia apare, cu necesitate. Uneori se vorbeşte de om în carne şi oase, alteori de valoarea de om, alteori de funcţiunea îndeplinită de om. Câteva precizări se impun. Putem lucră cu conceptul de om în sociologie? Dar care om? Homo naturalis al antropologilor? El aparţine regnului animal. Acest om nici nu e om, ci animal. Atunci omul spiritului? Personalitatea creatoare de valori culturale? Fără îndoială. Dar acest om este definisabil în esenţa lui? Adevăratul om este o trecere, o năzuinţă, el nu este numai ceeace este,ci şi ceeace ar trebui să fie. Existenţa lui e supusă idealului, el nu-şi deţine măsura în sine însuş ca celelalte existenţe. Scheler spune foarte bine că esenţa omului este tocmai de a nu fi definisabil. Iar profesorul D. Guşti, pune personalitatea umană în centrul eticii sale, ca ideal social (ceea ce trebuie să fim), nu în sociologia sa (ceea ce suntem). În materie de omenesc noi înţelegem ceeace este,prin idealul spre care tinde, în vraja de realizare acăruia e cuprins, căci în sine nu-i decât o cale, o punte de a se depăşi, o tendinţă veşnică de a se întrece. Sociologia mai face uz, şi pe drept, de om ca valoare socială. Dar acesta e un rezultat târziu al civilizaţiei, e un produs social istoric, în fazele primitive el nu există. Dar, noi discutăm problema raporturilor universal existenţiale dintre societate şi individ. Şi totuş, sociologia a lucrat până acum mai mult cu aceste două concepte (de om pur şi simplu şi de valoare). Cu adevărat însă aici nu poate fi vorba decât de individ ca funcţiune. Aşâ cum ar puteâ fi interpretat Aristotel şi înţelege decurând Th. Geiger. Omul în sine este substanţă dar ca atare nu este obiect al sociologiei, ci al filozofiei. Ştiinţa modernă devine din ce în ce mai funcţionalistă. Omul ne apare. în societate ca îndeplinind o funcţiune (prin însuşiri tot funcţionale ; şi atunci lucrurile se simplifică. Societatea ne apare ca o realitate structural funcţională, iar indivizii nu sunt decât funcţiuni sociale. Raportul e de parte la tot (la întreg), de interdependenţă funcţională.

6.2 Individul în via a de famlie i via a de statț ș ț

Viaţa publică şi privată Viaţa publică şi viaţa privată, iată cele două planuri prin care îşi asigură societăţile diferenţiate existenţa echilibrată. Formele tipice de instituţionalizare: Statul şi familia, unităţi sociale de o deosebită importanţă. Familia, cu atât mai mult familia ţărănească, e dată mai

48

întotdeauna ca un exemplu tipic de comunitate. Lucrul nu este cu necesitate aşa, încât constatarea că avem de a face cu o familie ţărănească nu ne scuteşte de a mai cerceta. In comunitate individul are o situaţie complet subordonată, el e constrâns să trăiască după cele mai severe prescripţii tradiţionale. Comunitatea socială îşi impune voinţa sa tuturor membrilor; chiar când un conducător (pater familias, rex, imperator) are puteri discreţionare, el acţionează totuşi după legea comunităţii. Faţă de indivizi totul e prestabilit, preexistent. Societatea apare aici într-adevăr ca o realitate exterioară indivizilor şi îndreptată coercitiv împotriva lor. E caracteristica mai tuturor societăţilor primitive. Din studiul acestora a definit Durkheim societatea ca un lucru exterior şi coercitiv, definiţie cunoscută şi greu de admis.

Individul în raport cu statul Să urmărim raporturile cu Statul, un exemplu de dependenţă cu totul de altă natură. Dacă familia e un tip de unitate socială, restrânsă şi privată, Statul reprezintă viaţa socială generală şi publică. Situaţia omului faţă de Stat este alta decât cea faţă de societate . Aici mecanismul de constrângere este exterior şi ajutat de forţă. Dacă nu se poate vorbi decât cu totul excepţional de o antinomie între individ şi societate, ea există din plin între individ şi Stat. Pentrucă omul în deplinătatea facultăţilor nu poate trăi decât în societate, el nici ca experiment mental nu se poate socoti detaşat cu desăvârşire de societate. Robinson este un izolat (de societate), nu un asocial. Aristot spune frumos că cine nu trăeşte în societate trebue să fie sau zeu sau brută. (Ceeace cercetările psihiatrice moderne sunt gata să confirme, în sens de maladie. Cu Statul, lucrurile se pot barem gândi altfel. Anarhismul fundat etic al lui Kropotkin cu asemănări curioase în etica autonomă a lui Kant, face la un moment dat inutil Statul. La fel în concepţia pedagogică a Statului la Fichte (« scopul oricărei guvernări e să facă inutilă guvernarea) », Statul îşi pierde în esenţă primatul faţă de societate. încât indivizii (chiar dacă faptul este ştiinţific, o absurditate, rămâne ca posibilitate de grupare şi orientare politică, existenţa anarhismului e o dovadă), dacă nu pot luă faţă de societate decât o atitudine reformatoare, de înlocuire a tipului prezent de societate prin altul, faţă de Stat pot luă atitudini de negare cu desăvârşire, de desfiinţare. In faptul acesta de natură ideologică trebuie căutată poate originea fenomenului că niciodată viaţa socială nu e criticată cu vehemenţa criticilor împotriva Statului. Intr’un sat ca Fundul-Moldovei, lucrurile însă sunt cu totul reduse şi ate-nuate. Nici urmă de anarhism propriu zis, dar nemulţumirile sunt pe faţă şi destul de multe. Gospodarul Niculae Ciumău «exprimă o vie nemulţumire contra organizaţiei actuale în ceeace priveşte impozitele. Felul cum se face dreptate poporului iarăş îl nemulţumeşte. îl revoltă faptul că toţi aceia cari fac atâtea nelegiuiri sunt nepedepsiţi, mulţumită faptului că sunt la putere, pe când ţăranul la cea mai mică graşală e urmărit şi pedepsit aspru. Oare legea există numai pentru ei? »Alt monografist îşi rezumă discuţiile avute cu un grup de gospodari: «Ţăranii relevă lipsa de interes a conducătorilor Statului pentru interesul lor. — Avocaţii se ceartă la tribunal pentruca să-ţi iâ parale, oamenii politici fac acelaş lucru ce costă pe spinarea noastră—Ţara este guvernată foarte rău, sătenii sunt lăsaţi în părăsire, răul provine din cauza necinstei şi neresponsabilităţii conducătorilor Statului ». Altă fişă redactată în 17.VII.928, constatâ: «Există o mare nemulţumire în rândurile sătenilor de felul cum se percep birurile, care, după părerea lor, întrec cu mult posibilităţile lor bugetare. Mi s’au plâns foarte mulţi că s’au impus cu sume mari (până la 400 lei) falcia de râpă, care nu produce nimic, iar dacă produce într’un an, trebuie în urmă să stea zece până să crească iar arborul care să poată fi exploatat. Nu se sfieşte nici unul să spună că în timpul stăpânirii austriace birurile erau mai uşoare, pentrucă aveau la bază criteriul rentabilităţii unei proprietăţi ». Iată şi păreri mai potolite, Ion Poenaru (56 ani), spune : « Statul este părintele nostru, noi sântem copiii lui,

49

datoria noastră este să ascultăm şi să facem voia Statului, dar şi Statul să se îngrijească de noi, ca un tată de copiii săi. — Nu prea avem încredere în oamenii politici, căci fiecare promite mult şi nu se ţine de cuvânt, aşâ că am ajuns la vorba: Vie cine o veni că tot una e.—To- tuş e mulţumit că e linişte în ţară şi pentru aceasta doreşte multă sănătate Regelui şi Stăpânirii ». Caterina N. Căileanu, fiind întrebată dacă a fost mai bine sub Austriaci decât acum, răspunde(i): « Cu toate că birurile sânt acum mai grele, decât atunci, mult mi-e drag şi voe să văd Români de departe, căci grăesc mol- doveneşte şi nu sânt fuduli. Egreâ viaţa, dar trebuie să o trăim cum ne-o dâ Dumnezeu, laolaltă ». Iar Moş Vasile Şuiu este « mulţumit că acum e stăpânirea împărăţiei române, te poţi înţelege cu toţi domnii din toată ţara(2) ». —Nistor Şandru afirmă că « ţăranului care are vite şi pământ poţi să-i ceri biruri şi poţi să-l chemi la răsboi, pentrucă va plăti şi se va luptă cu bucurie(3) ». Orest Ţâmpău susţine: « Peste tot sânt oameni de tot felul şi mai culţi şi mai proşti. Şi la sat şi la oraş e grâu şi buruiană. După ce Bucovina a trecut la România, a fost un 0111 care a fost bătut cu patruzeci la dos, fără vină. Dece asta? Dece? Eu sânt om şi pot să fac ce-mi place. Iată, nu mi-au plăcut jidanii şi i-am scos din sat cu prietenii mei. Acum plătesc 80.000 de lei cu procesu, dar nu-mi pare rău, am dus şase ani proces şi-am stat şi o lună în închisoare, am plătit şi nu-mi pare rău. — Altfel sântem foarte mulţumiţi, trăim foarte bine în România-Mare, însă numai bacşişul acela şi dările sânt cam prea multe. Camăta ne ucide pe noi şi ucide ţara. —Un Stat puternic trebuie să aibă ţărani puternici, dacă sânt eu slab şi vita mea e slabă, Statul întreg e slab. Ţăranul tânjit, este tânjită şi puterea ţării şi coşarca Domnului e goală ». (Influenţa propagandei politice se resimte).

6.3 Individualizare i socializare ( analiza vie ii religioase)ș ț

Dacă din cele expuse până acum, antinomia individ-societate sau confor- mism-inovaţie, cel puţin în satul ce studiem, nu există, primul raport apărându-ne ca un raport al unei singure realităţi faţă de sine însăş, al doilea ca o integrare în acelaş proces, — să vedem în ce constă mecanismul de transformare al celor două aspecte (tot şi parte), sub influenţa unuia asupra celuilalt. Socotim indivizii singulari faţă de societatea totală din care fac parte (dacă am înţelege toţi membrii unei grupări, am aveâ chiar societatea empirică, aşâ cum ni se prezintă la prima înfăţişare, unitatea e o problemă de esenţă, ea există pe o potrivă, dar se intueşte, nu se induce).

întreg mecanismul de desfăşurare a vieţii sociale din punctul de vedere în care ne-am plasat, se întâmplă pe linia a două mari procese care se împletesc şi apar împreună întregindu-se: procesul de individualizare şi socializare. Ce anume înţelegem prin aceşti termeni? Omul se naşte fără îndoială cu posibilităţi formale de a trăi în societate şi cu nevoi precise în acest sens, dar pregătirea pentru un anumit tip de societate el nu are, trebuie deci să i se facă. Aici e rolul, deosebit de important, al educaţiei sociale (fie intenţionat sau nu). La naştere omul găseşte o societate formată, care nu-1 poate primi decât iniţiat în felul ei de trai, deaceea individul trebuie să-şi însuşească valorile societăţii în care va trăi. Acesta este înţelesul social al iniţierilor la primitivi sau al minoratului la noi (plus obligativitatea învăţământului primar). Această trecere a valorilor sociale depe planul colectiv în sufletul individual care dă viaţă şi trăinicie societăţii, este ceeace numim aici proces de individualizare. Prin acesta morala devine moralitate, individul o conştiinţă morală, ştiinţa devine cunoştinţă, iar individul un cunoscător, dreptatea sentiment de dreptate, iar individul un om drept, etc. Societatea obiectivă şi preexistentă trăeşte pe plan individual, ea s-a interiorizat: procesul de

50

individualizare nu e decât un proces de interiorizare al socialului. Pe de altă parte, individul combinând după posibilităţile sale proprii valorile culturale, devenind prin- tr’un proces a cărui taină ştiinţa o cunoaşte atât de puţin, creator, inovator, împărtăşind grupului trăirile sale personale, grupul poate să-l accepte şi să-l menţină în creaţiile sale, atunci iâ naştere procesul invers. Valorile individuale se socializează, spiritul subiectiv se obiectivează, asistăm la un proces de exteriorizare al individualului. Religiozitatea devine religie, instituţionalizându-se devine biserică, filozofarea devine filozofie şi se instituţionalizează în şcoli, universităţi, academii,—talentul devine artă, cunoştinţa ştiinţă, etc. Mecanismul devenirii sociale se desfăşoară întrucât se datoreşte raportului pe care-1 studiem (pentrucă mai sunt şi altele: natură-cultură, trecut-actualitate, viaţă-cultură), prin acest flux şi reflux neîncetat între cei doi poli ai realităţii sociale: grupul şi individul. Prin procesul de interiorizare, societatea îşi asigură trăinicia (ea trăeşte prin indivizi), prin cel de exteriorizare îşi asigură o desvoltare continuă, dar amândouă sunt procese sociale şi ca atare le studiază sociologia (de individul psihologic nu ne ocupăm aici). Toată discuţia ce o aducem aici e pe un plan strict sociologic, — putem vorbi chiar ontologic de un plan social de existenţă, tot ceeace e prins în acest curent este social sau socializat şi numai întru atât ne interesează. Societatea e de natură structural-funcţională, ea nu se repauzează pe substanţe, ci pe structuri, totalitatea, elementul de bază al sociologiei nu e o substanţă, ci o structură. In interiorul structurii totul e proces funcţional. Veşnica scurgere şi mişcare funcţională se petrece în structuri imuabile de răspândire deosebită. Structura nu se schimbă, ea poate fi însă părăsită sau înlocuită, societatea veche dispare, alt tip de societate îi iâ locul, structura care nu e o realitate materială, ci un gen de existenţă aparte, rămâne ca posibilitate, ca plan de realizat, ea nu se distruge, dar îşi pierde prezenţa putând fi realizată în altă parte sau în alt timp.

6.4 Dimitrie Gusti – viziuni despre stat

Viziunea liberală despre stat:

Ideea generală a liberalismului din care decurge întreaga sa argumentare împotriva implicării statului în binele concret este libertatea individuală.

Liberalismul sus ine că fiecare individ este capabil să- i urmărească propriul scop în via ă ț ș ți să ac ioneze în func ie de resursele de care dispune pentru a- i îndeplini dorin ele. Statul ș ț ț ș ț

nu trebuie să- i propună asigurarea fericirii tuturor cetă enilor i, de altfel, nici nu ar putea să ș ț șducă la îndeplinire acest deziderat, spun liberalii. Ceea ce poate asigura statul este un climat bazat pe reguli formale (institu ionale), iar în acest climat individul trebuie să aibă țposibilitatea să- i ducă la îndeplinire propriile dorin e i proiec ii asupra viitorului său, în ș ț ș țfunc ie de capacită ile i resursele de inute.ț ț ș ț

Cadrul formal amintit are o reprezentare în planul economic prin economia de pia ă. țConform viziunii liberalismului acest gen de economie este singurul capabil să ofere libertatea individului, necesară urmării interesului personal. În această ecua ie, statul trebuie țsă se implice doar pentru a asigura anumite reguli ale jocului, care să fie identice pentru to i țcei care formează societatea. Din acest motiv pentru liberalism statul este un arbitru care veghează la respectarea regulilor jocului, iar dacă aceste reguli nu sunt respectate să apeleze la constrângeri pentru a impune respectarea legilor. În viziunea liberală aceste premise au ca rezultat pentru individ libertatea, utilă în urmărirea propriului scop. Singura îngrădire a libertă ii individului apare atunci când individul recurge la încălcarea libertă ii celorlal i ț ț țpentru satisfacerea propriilor nevoi.

51

Viziunea anarhistă despre sta

Apărut în secolul XIX, anarhismul nu s-a bucurat de o prea mare sus inere de-a lungul țtimpului, existând în rândul gânditorilor un oarecare consens în ceea ce prive te șnevoia unei guvernări. Chiar dacă aplicarea lui în realită ile sociale este destul de țdificilă, ca doctrină i ca exerci iu teoretic, anarhismul este necesar, căci este ș țrăspunsul negativ la întrebarea: Trebuie să existe stat . Ca doctrină, anarhismul a apărut ca reac ie împotriva teorieiț statului minimal, acesta fiind perceput de anarhi ti șca o entitate care nu se îngrije te de nevoile propriilor cetă eni. Principalele direc ii ș ț țdinspre care au fost atacate teoriile care sus in statul pot fi exprimate prin două idei: țorice stat este tiranic, el împiedică libera exprimare socială a individului sau, din contră, statul este pasiv fa ă de nevoile individului.ț

Viziunea Marxista despre stat:

Marxismul, ca doctrină de stânga, împrumută o parte din ideile anarhiste despre stat. Karl Marx accentuează ideea anarhi tilor conform căreia statul este un instrument de lupta de șclasă, el reprezentând interesele clasei aflate la guvernare i nu interesele cetă enilor, în ș țschimb trece în umbră ideea acestora despre libertatea absolută a indivizilor. Doctrina marxistă sus inea nevoia implicării statului în ac iuni care să compenseze lipsa de resurse a ț țcelor defavoriza i, prinț redistribuire veniturilor. Spre deosebire de anarhism, marxismul proclama necesitatea existen ei statului, dar cu o transformarea acestuia din reprezentant al țunei minorită i, adică a celor privilegia i, în reprezentant al majorită ii defavorizate i lipsite ț ț ț șde resurse. Toate acestea fiind necesare pentru a putea îndeplini un ideal al indivizilor, conform marxismului, i anumeș egalitatea pe toate planurile: politică, juridică, socială, economică.

Concluzie

a) Diviziunea clasică a unităţilor sociale, datorită lui F. Tonnies, în societăţi şi comunităţi, nu se poate susţine decât într’o anumită interpretare, ceeace a încercat recent Th. Geiger(i) şi suntem determinaţi de fapte să afirmăm şi noi. Societate şi comunitate nu sunt tipuri de unităţi sociale, ele nu definesc esenţa acestora, ci sunt principii de organizare socială. Aceasta înseamnă că aceeaş unitate poate să treacă prin amândouă aceste forme, de ex., satul din tip comunitar să treacă în tipul societar de organizare, fără ca să-şi schimbe natura sa, fără să devină altă unitate, sau în acelaş timp o unitate socială mai cuprinzătoare să-şi organizeze subunităţile diferit, societar şi comunitar, observaţie pe care a făcut-o mai de mult G. Richard;

b) Conformism şi inovaţie nu sunt lucruri care se exclud. Cel dintâiu este un principiu mai larg şi putem spune un principiu necesar şi universal de existenţă al oricărei vieţi în societate. Chiar şi inovaţia îl presupune. El este pe o potrivă de stăpânitor în regimul cutumiar, cât şi în regimul modei. Nu trebuie înţeles însă ca o constrângere pur exterioară, omul este social prin însăş esenţa sa, încât conformismul corespunde întotdeauna şi unei nevoi interioare; c) Procesul de individualizare a socialului, adică interiorizarea valorilor sociale, însemnează întotdeauna o întărire a societăţii generale. Gradul de interiorizare ne dă precis măsura

52

trăiniciei unui tip de viaţă socială. Omul modern, de pildă, format în nouile idealuri plin de nouile valori, este expresia cea mai fidelă a epocei sale, el este elementul care asigură existenţa acestei epoci. Declinul se cunoaşte din părăsirea acestor valori ale societăţii de către indivizii cari o compun. I'iecare societate îşi are oamenii formaţi anume pentru nevoile sale. Insă pentru unităţile sociale precise, individualizarea poate să poarte pericole, pentrucă prin acest proces cresc şi nevoile interioare, care la un moment dat pot întrece puterile de satisfacţie ale unităţii. Aşâ am văzut că religiozitatea prea mare face neîndestulătoare biserica d) Previziunea în sociologie câştigă un nou temei. Ea este posibilă din confruntarea cadrelor cu manifestările, primele indică posibilităţile de desvoltare ale vieţii sociale. Am arătat că o altă posibilitate apare, prin confruntarea vieţii spirituale subiective şi individuale cu valorile obiective şi sociale menite să o satisfacă. Dacă previziunea nu se face în chip matematic e din cauza complexităţii elementelor determinate pe care nu le putem descoperi cu uşurinţă. Nici meteorologia nu prezice cu siguranţă absolută, psntru aceleaşi motive, deşi e o ştiinţă pozitivă necontestată. De altfel, numai în laborator se poate vorbi de un calcul precis al desvoltării unei experienţe, pentrucă am izolat fenomenul şi l-am situat în împrejurări mai dinainte cunoscute.

Bibliografie :

1.UNIVERSITATEA EUROPEANĂ "DRĂGAN" DIN LUGOJ FACULTATEA DE

53

DREPT DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE

2.CADRU PSIHOLOGIC Individ i societate în satul Fundul Moldovei de Traian Herseniș

3.Dinu C.Giurescu - Istoria Ilustrată A Românilor, Editura Sport –Turism, Bucureşti 1981

4. http://www.preferatele.com/docs/economie/4/evolutia-economiei-r7.php

5. http://www.lovendal.net/wp52/romania-n-a-fost-niciodata-granarul-europei/

6. http://www.free-referate.ro/referat-Perioada-interbelica-referat-3657.html

7. http://istoria-dacia.blogspot.ro/2011/05/industria-romaniei-in-perioada.html

8. http://forum.softpedia.com/lofiversion/index.php/t535036.html

9. Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, [1938].

10.Manoilescu Mihail Rolul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, [1942].

11.Measuicov I., Asistenţa medicală, în ,,Sociologie românească“, nr. 6 din iunie 1936.

12.Ministerul sănătăţii, Probleme şi realizări, vol. I, Bucureşti, 1939.

13.Scurtu Iioan, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, 2001.

14.Şandru D., Satul românesc între 1918 şi 1940, Iaşi, 1996.

15. 60 de sate româneşti, vol. V, Bucureşti, 1940.

16. http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/perioada-interbelica-in-cultura-romaneasca/

17. http://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/ist_ro_045cult.html

18. Statica şi dinamica socială ale lui Aug. Comte

54

55