2

COLEGIUL DE REDACŢIE

PREŞEDINTE Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA,

Arhiepiscopul Craiovei, Mitropolitul Olteniei şi Decanul Facultăţii de Teologie a Universităţii din Craiova

MEMBRI

Î.P.S. VARSANUFIE, Arhiepiscopul Râmnicului P.S. NICODIM, Episcopul Severinului şi Strehaiei

P.S. SEBASTIAN, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor P.S. Lect. Univ. Dr. EMILIAN LOVIŞTEANUL,

Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului Acad. Pr. Prof. Univ. Dr. MIRCEA PĂCURARIU

Acad. Prof. Univ. Dr. ION DOGARU Pr. Prof. Univ. Dr. JOHN BRECK (Franţa)

Pr. Prof. Univ. Dr. PAUL NADIM TARAZI (USA) Prof. Univ. Dr. NICOLAE RODDY (USA)

Prof. Univ. Dr. ARISTOTLE PAPANIKOLAOU (USA) Pr. Prof. Univ. Dr. VIOREL IONIŢĂ (Elveţia)

Prof. Univ. Dr. PAVEL CHIRILĂ Pr. Prof. Univ. Dr. CONSTANTIN PĂTULEANU

DIRECTOR

Pr. Conf. Univ. Dr. PICU OCOLEANU

REDACTOR ŞEF Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN BOLDIŞOR

COORDONATOR REVISTĂ

Diac. Asist. Univ. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE

CORECTOR REVISTĂ Pr. Drd. CĂTĂLIN DAN

TEHNOREDACTARE/PREGĂTIRE PENTRU TIPAR

VALENTIN CORNEANU

Revista Mitropolia Olteniei este recunoscută CNCS în categoria B

3

CUPRINS STUDII Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei Mântuitorul Iisus Hristos, începutul şi sfârşitul, Cel Ce va veni să judece viii şi morţii.................................................................................................... 9 P.S. Conf. Univ. Dr. NICODIM NICOLĂESCU Episcopul Severinului şi Strehaiei Mândria în scrierile Sfinţilor Părinţi (I)..................................................... 34 Pr. Prof. Univ. Dr. ION POPESCU Christianisme et hellénisme. Une approche théologique et philosophique…. 46 Diac. Prof. Univ. Dr. IOAN CARAZA Preocupări patristice în Teologia ortodoxă actuală (II)............................. 57 Pr. Conf. Univ. Dr. CONSTANTIN BĂJĂU Biruinţa morţii prin Hristos, perspectivă a vieţii veşnice, în gândirea Sfântului Grigorie al Nyssei........................................................................ 78 Pr. Conf. Univ. Dr. MARIN COJOC Legi imperiale în contextul disputelor sud-dunărene………………..….. 105 Pr. Lect. Univ. Dr. NICOLAE RĂZVAN STAN Concepţia Părintelui Dumitru Stăniloae cu privire la dezvoltarea dogmatică............................................................................... 120 Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN BOLDIŞOR Dialogul interreligios la cea de a 10-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Busan, Coreea de Sud.................................. 136 Pr. Lect. Univ. Dr. DANIEL BUDA Noţiunile de „creştin” şi „creştinism” în tradiţia patristică antiohiană până la Sfântul Ioan Gură de Aur...................................................................... 156 Lect. Univ. Dr. ION MARIAN CROITORU Canoanele Sinodului I Ecumenic. Traducere nouă după ediţiile critice greceşti............................................ 168

4

Pr. Lect. Univ. Dr. ION REŞCEANU Justifiable War in the Context of Israel's Collective Responsibility (Judges 19-21)……………………………………………………..……. 191 Dr. TOMA RĂDULESCU Pr. Prof. Dr. Ion Popescu-Cilieni, donator la Muzeul Olteniei al unei importante colecţii de numismatică antică, medievală şi modernă – catalog................................................................ 203 Prof. DRAGOŞ-IONUŢ ECATERINESCU Constantin Brâncoveanu – martir al creştinătăţii europene..................... 229 Pr. Drd. CĂTĂLIN CONSTANTIN DAN Rolul Împăratului Constantin cel Mare la Sinodul I Ecumenic de la Niceea............................................................... 243 Pr. Drd. MARIAN UNGUREANU Teologia euharistică în viziunea Mitropolitului Ioannis Zizioulas……... 256 Dr. ADRIANA GABRIELA MARDALE Starea de conservare şi metodologii de restaurare pentru fondul iconografic de excepţie al Mănăstirii cu hramul „Sfânta Treime” - Trivale, Piteşti... 265

TRADUCERI ŞI DIORTOSIRI Mistica lui Ioan Sabba de Dalyatha în confluenţă cu Asketiconul Avvei Isaia Pusnicul şi Omiliile Macaniene. Scrisorile XVIII-XXIV Traducere Diac. Asist. Univ. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE.................. 272 PREDICI, COMENTARII, MEDITAŢII Prof. Dr. ION FRASIN Cuvânt la sărbătoarea Sfinţilor Constantin Voievod Brâncoveanu, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache................................ 293 Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN IVAN Despre datoria care nu se iartă: iubirea aproapelui – Omilie exegetică la Duminica a XI-a după Rusalii (Mt. 18, 23-35)......................................... 299

5

CĂRŢI ŞI REVISTE, LANSĂRI EDITORIALE ŞI RECENZII Diac. Asist. Univ. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA, Mitropolitul Olteniei, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2013, 934 p.………………….……… 308 Pr. Lect. Univ. Dr. ION REŞCEANU Petre Semen, Meditaţii la Psalmi, vol. 1, Ed. Sf. Mina, Iaşi, 2014, 331 p....................................................... 316

6

CONTENTS STUDIES His Eminence Acad. PhD Prof. IRINEU POPA Archibishop of Craiova and Metropolitan of Oltenia The Saviour Jesus Christ, the Beginning and the End, the One Who Will Come to Judge the Leaving and the Dead..................................................... 9 His Eminence Senior Lecturer NICODIM NICOLĂESCU Bishop of Severin and Strehaia The Pride in the Writings of the Fathers..................................................... 34 Fr. Prof. PhD ION POPESCU Christianisme et hellénisme. Une approche théologique et philosophique... 46 Deacon Prof. PhD IOAN CARAZA Patristic Concerns in the Current Orthodox Theology (II)......................... 57 Fr. Senior Lecturer PhD CONSTANTIN BĂJĂU Victory on Death with the Help of Christ, Perspective of Eternal Life, in Thinking of Saint Gregory of Nyssa........................................................ 78 Fr. Lecturer PhD MARIN COJOC Southern Danubian Territories Danube and Jurisdictional and Ecclesiastical Debates at the Beginning of the 5th Century....................... 105 Fr. Lecturee PhD NICOLAE RĂZVAN STAN Father Dumitru Stăniloae’s View Regarding to Dogmatic Development............................................................................. 120 Fr. Lecturer PhD ADRIAN BOLDIŞOR Interreligious Dialogue at the 10th General Assembly of the World Council of Churches, Busan, South Korea.............................................................. 136 Fr. Lecturer PhD DANIEL BUDA Christian and Christianity in the Patristic Tradition of Antioch until Saint John Chrysostom.............................................................................. 156

7

Lecturer PhD ION MARIAN CROITORU The Holy Canons Given at the First Ecumenical Council. New Translation by Critical Editions of the Greek................................... 168 Fr. Lecturer PhD ION REŞCEANU Justifiable War in the Context of Israel’s Collective Responsibility (Judges 19-21)…………………………………………………………... 191 PhD TOMA RĂDULESCU Priest PhD Ion Popescu-Cilieni, Important Donour at the “Oltenia” Museum...................................................................................................... 203 Prof. DRAGOŞ-IONUŢ ECATERINESCU Constantin Brâncoveanu - Martyr of European Christianity………….... 229 Fr. CĂTĂLIN CONSTANTIN DAN The Roll of Emperor Constantine the Great in the First Ecumenical Council from Nicaea............................................................................................... 243 Fr. MARIAN UNGUREANU The Eucharistic Theology in the Vision of Metropolitan Ioannis Zizioulas………………………………………..………………. 256 PhD ADRIANA GABRIELA MARDALE The Conservation Estate and Restoration Techniques for the Iconographical Background of the Monastery “Saint Trinity” – Trivale, Piteşti.............. 265 TRANSLATIONS John Sabba of Dalyatha’s Mysticism in Confluence with the Askheticon of Abba Isaiah the Hermit and with the Macarian Homilies. The Letters XVIII-XXIV Translation by Deac. Assist. PhD IONIŢĂ APOSTOLACHE................. 272 HOMILIES, COOMENTS, MEDITATIONS Prof. PhD ION FRASIN Sermon on the Feast of Saints Constantine Brâncoveanu, Constantine, Stephan, Radu, Matthew and the Counselor Ianache................................ 293 Fr. Lecturer PhD ADRIAN IVAN About the Non-forgiven Duty: the Love of Neighbor – Exegetical Sermon at the Eleventh Sunday after Pentecost.......................................................... 299

8

BOOKS, MAGAZINES, AND REVIEWS EDITORIAL LAUNCH Deac. Assist. PhD IONIŢĂ APOSTOLACHE Professor PhD Irineu Popa, the Metropolitan of Oltenia, The Oikonomia of the Fullness of Time in Jesus Christ, Publishing House Mitropolia Olteniei, Craiova, 2013, 934 p..………….………….……… 308 Fr. Lecturer PhD ION REŞCEANU Petre Semen, Meditation on the Psalms, vol. 1, Publishing House Saint Mina, Iaşi, 2014 (331 p.).......................................................................... 316

9

STUDII Mântuitorul Iisus Hristos, începutul şi sfârşitul,

Cel Ce va veni să judece viii şi morţii

Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA1 Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

Cuvinte cheie: Iisus Hristos, Mântuitorul, Înviere, Judecata de Apoi Keywords: Jesus Christ, The Saviour, Resurrection, The Judgement

Anumiţi teologi au cuprins prin „eshatologie” numai „lucrurile ultime” sau evenimentele eshatologice legate de sfârşitul lumii (Parusia, Judecata, învierea generală şi desăvârşirea chipului actual al lumii) şi cele legate de sfârşitul individului (moartea, judecata, Raiul şi iadul). Aceştia considerau că cei doi termeni „eshatologic” şi „apocaliptic” ar fi aproape sinonimi. Dar lucrurile nu stau întocmai cu gândirea lor. Astfel, adjectivul „apocaliptic” este folosit în cel puţin trei moduri diferite: a) cu referire la un anumit gen de literatură (apocaliptică), b) cu referire la un anumit tip de eshatologie (eshatologie apocaliptică) şi c) cu sensul de mişcare istorică preocupată în mod prioritar de sfârşitul lumii şi semnele prevestitoare (apocalipticism). Având în minte această definiţie, Părintele Stăniloae scria: „Spre deosebire de învăţătura creştină în general şi de interpretările ei amintite, care văd în principiu incompatibilitatea între eshatologie şi istorie, sunt unele concepţii care văd eshatologia ca un eveniment ce se produce în cadrul acesteia, adică în partea finală a ei. Ele împacă într-un mod imposibil relativul ei cu absolutul apărut în ea. Ele văd Parusia lui Hristos ca un eveniment de la finea lumii, dar nu dincolo de ea”.2 Cum se poate constata, Părintele Stăniloae, prin eshatologia universală, înţelege un ansamblul de evenimente eshatologice care vor avea loc la sfârşitul lumii (Parusia, Judecata, învierea generală şi desăvârşirea chipului actual al lumii). Acest lucru reiese şi din faptul că el vorbeşte despre eshatologie „ca de un eveniment”. De aici şi critica sa orientată împotriva acelora care consideră că Parusia va avea loc undeva în cadrul istoriei şi nu la sfârşitul ei. Prin urmare el nu respinge posibilitatea suprapunerii istoriei şi eshatologiei, ci respinge categoric posibilitatea ca evenimentele viitoare ale sfârşitului ordinii actuale a 1 Decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Craiova. 2 Pr. prof. D. STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă (TDO), vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 250.

10

lucrurilor (Parusia, Judecata, învierea generală şi desăvârşirea chipului actual al lumii) să pătrundă în cadrul istoriei, adică să aibă loc undeva în istoria omenirii, înainte de un sfârşit al acesteia.3 În alt loc el mai adaugă ceva interesant, cum că: „pentru creştini, planul eshatologic, sau viaţa eternă de după moarte nu e însă numai ceva viitor; ea a început prin şi în Hristos, Care a înviat ca om din morţi”.4 Tot în această idee el citează pe Sfântul Simeon Noul Teolog, care spune: „fiindcă Dumnezeu a rânduit să ne dea prin moarte şi Înviere şi nestricăciunea şi viaţa veşnică, ne facem încă de aici în chip neîndoielnic părtaşi ai bunătăţilor viitoare, adică incoruptibili şi nemuritori şi fii ai lui Dumnezeu şi fii ai luminii şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, având-o pe aceasta înlăuntrul nostru”.5 Ca atare, critica Părintelui este întru totul justificată şi o astfel de pătrundere a eshatonului în istorie nu găseşte niciun fel de justificare scripturistică.6 Drept aceea „sensul istoriei nu se poate descoperi în istorie, judecata asupra ei nu se poate rosti în cuprinsul ei, căci aceasta ar însemna că ea a ajuns la capăt cât încă ea durează, ceea ce este imposibil”.7 De fapt, cum sublinia părintele Georges Florovsky: „eshatologia nu este doar o parte separată a teologiei creştine, zis tematice, întrucât baza şi fundamentul ei, principiul ei director şi inspirator se află cuprins în ansamblul învăţăturii creştine. Creştinismul este eshatologic în esenţa sa, iar Biserica este, de fapt, o comunitate eshatologică”.8 Deci, „un creştinism, care nu este în totalitate şi definitiv eshatologic nu are în totalitate şi definitiv nimic de-a face cu Hristos”.9 Ca atare, eshatologia este „ochiul furtunii’ în teologia timpului nostru,10 făcând mai degrabă o constatare decât o afirmare a acestui fapt eshatologic al cerului nou şi al pământului nou.11

3 Pr. prof. D. STĂNILOAE face aici o critică competentă a milenismului sau hiliasmului. Pr. prof. D. STĂNILOAE, TDO III, p. 250-255. 4 Pr. prof. D. STĂNILOAE, TDO II, p. 143. 5 Luca 17, 3; Pr. prof. D. STĂNILOAE, TDO II, p. 190. 6 O astfel de concepţie susţin teologii premilenişti. Pentru o prezentare a principalelor grupări mileniste şi o critică competentă a poziţiilor acestora, vezi A. HOEKEMA, Biblia şi viitorul, Ed. Cartea Creştină, p. 168-244. 7 Pr. prof. D. STĂNILOAE, TDO III, p. 251. 8 Pr. G. FLOROVSKY, Collected Works, IV, Belmont, MA, p. 63; după C. BOC, Accepţiunea creştină privind timpul şi eshatologia, în Altarul Banatului XVI (2005), nr. 1-3, p. 24. 9 K. BARTH, Der Romerbrief, 2nd ed.; Munchen: Kaiser, 1922, p. 298; după W. PANNENBERG, Constructive and Critical Functions of Christian Eschatology, in Harvard Theological Review, 1984, vol. 72, nr. 2, p. 119. 10 HANS URS VON BALTHASAR, „Eschatologie”, Fragen der Theologie Heute, Feiner, Trutsch, Bockle, Zürich – Köln, 1958, p. 403-421. 11 Isaia 65, 17; 32, 15; 35, 17; 11, 6-8.

11

Deci, sensul istoriei este legat de sensul eshatologic al lumii prin faptul că Dumnezeu nu este doar Împărat al istoriei lui Israel, ci şi Împărat al întregului pământ.12 Sfântul Prooroc Daniel dezvolta această concepţie a Împărăţiei care va să vină, realizând o legătură între venirea Răscumpărătorului şi aşteptarea lui Dumnezeu. Astfel, noul legământ va avea o nuanţă eshatologică,13 Împărăţia fiind văzută ca o restaurare a lumii în armonia desăvârşită.14 Prin urmare, profeţii, prin aceste vestiri şi imagini, reprezentau Împărăţia lui Dumnezeu, subliniind dimensiunea spirituală a Împărăţiei mesianice.15 Dacă Dumnezeul istoriei este unicul Dumnezeu, Creator al cerului şi al pământului,16 Care conduce lumea,17 rezultă că istoria şi cosmosul sunt într-o legătură evidentă cu El,18 teofaniile biblice arătându-L ca Făcător al cerului şi al pământului, prezent în istorie şi în manifestările cosmice.19 În acest caz, dacă eshatologia Vechiului Testament este una a profeţiilor, cea a Noului Testament este una a împlinirilor, aceasta din urmă fiind descrisă de tensiunea dintre deja şi nu încă.20 Bineînţeles că prin venirea Mântuitorului Hristos a început deja vremea împlinirilor profetice21 din Vechiul Testament şi certitudinea începutului celei de a doua veniri.22 De acum Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în mijlocul oamenilor prin Mântuitorul Hristos, El Însuşi fiind propovăduitorul ei şi învăţându-i şi pe ucenici să o transmită mai departe.

Aşadar, Împărăţia lui Dumnezeu are o dimensiune interioară23 şi o realitate tangibilă, exterioară, prin faptul că fiii Împărăţiei pot fi recunoscuţi după un anumit mod de a fi.24 Ea nu e identică cu Biserica, dar nici nu e separată de ea,25 împrejurările istorice nedeterminând o relaţie aparte între Biserică şi Împărăţia lui Dumnezeu. Totodată, Împărăţia trăieşte sub forma Bisericii în cadrul condiţiilor relative ale temporalului, supusă vicisitudinilor 12 Psalmul 28, 10; 46, 2; 95, 1; 144, 11-13. 13 Ieremia 31, 31. 14 Iezechiel 36, 29-30; Isaia 32, 15; Ioil 4, 18; Isaia 11, 6-8, 11; Miheia 4, 3-4. 15 ADRIAN LEMENI, Sensul eshatologic al creaţiei, Ed. Asab, Bucureşti, 2004, p. 350-351. 16 Psalmul 56, 7; 112, 5-6; Deuteronom 4, 36; 26, 15; Înţelepciunea lui Solomon 5, 17; 16, 19-25; 19, 6. 17 Psalmul 32, 13; 101, 20; 112, 5; 137, 6; 147, 13-14; Iov 2, 7-15; 22, 12; Isaia 50, 2-3; 51, 6; Psalmul 101, 27. 18 Ieremia 32, 17-20; Psalmul 73, 13-14; 32, 4-10; Isaia 41, 4. 19 Judecători 5, 4-5; Ieremia 10, 13; 51, 16; Psalmul 143, 5-7; 17, 8-16; 76, 17-21; Ioil 2, 10; Iezechiel 38, 20-23. 20 Matei 2, 5-6; 14-15; Ioan 1, 11; 19, 34. 21 Galateni 4, 4; I Corinteni 10, 11. 22 Faptele Apostolilor 1, 11; Evrei 9, 27-28; Tit 2, 11-13. 23 Luca 17, 21; Matei 13, 44; Ioan 6, 29, 47. 24 Matei 10, 32. 25 Ioan 18, 36; 15, 19.

12

istorice, a înălţărilor şi căderilor, a biruinţelor şi înfrângerilor. În acest caz, Biserica are rolul fermentului care trebuie să transfigureze viaţa cea nouă începută odată cu Înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Faptul că Domnul a venit în lume şi a inaugurat Împărăţia Sa, aceasta n-a însemnat că El ar fi oprit timpul istoric, ci, dimpotrivă, l-a transfigurat pentru o nouă dimensiune şi pentru o nouă viaţă veşnică. Deci, Biserica, ca eveniment, trăieşte această tensiune eshatologică în timp,26 ziua a opta marcând ţinta eshatologică a acestei Împărăţii. Sfântul Evanghelist Ioan prezintă acest aspect hristologic în Apocalipsă, unde în unirea mistică dintre Mirele Hristos şi mireasa Sa, Biserica, se cuprinde noul Ierusalim. Starea de unire scoate în evidenţă atât dimensiunea hristologică a Ierusalimului ceresc, cât şi răscumpărarea întregului cosmos. Şi Sfântul Apostol Pavel ilustrează această viziune a noii creaţii care uneşte elanul istoriei cu devenirea cosmosului. Este de la sine înţeles că în gândirea Apostolului, afară de această prezenţă a lui Dumnezeu nu există decât disperare, moarte şi chin veşnic. Prin urmare, sensul existenţei umane şi a cosmosului rămâne centrat numai în Mântuitorul Hristos pentru toţi oamenii şi pentru întreaga creaţie.27

După cum s-a putut vedea mai sus, moartea „n-a fost creată de Dumnezeu, ci noi, prin voinţa noastră rea, am atras-o asupra noastră”, cum spune Sfântul Vasile cel Mare. „Astfel, Dumnezeu a îngăduit desfacerea trupului ca să nu se păstreze pentru noi nemuritoare boala, întocmai ca un olar care nu vrea să bage un vas stricat înainte de a îndrepta, prin refacerea lui, stricăciunea pe care o are”.28 Şi Sfântul Grigorie ne învaţă că „Dumnezeu n-a făcut moartea,29 ba chiar a împiedicat-o să apară de la cei făcuţi de El cu voie liberă. El a dat mai înainte un sfat pricinuitor de nemurire şi o poruncă prin care asigura de mai înainte sfatul său de viaţă făcător. Deci a vestit de mai înainte în chip vădit şi a ameninţat, declarând că nesocotirea poruncii care dă viaţă, va fi moartea. Aceasta a dat-o ca oamenii să fie păziţi de experienţa morţii, fie prin dragoste, fie prin cunoştinţă, fie prin frică”.30 Dar, omul, datorită păcatului, trăieşte o moarte îndelungată sau mai bine zis parcurge nenumărate morţi, una urmând alteia, până ce va ajunge la moartea din urmă. La această clipă se ajunge şi din

26 I Corinteni 15, 28. 27 Vezi şi Ierom. MIHAIL STANCIU, Sensul creaţiei. Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul, Aşezǎmântul Studenţesc Sfântul Apostol Andrei, Slobozia, 2000, p. 141-145. 28 Sf. VASILE CEL MARE, Omilii şi cuvântări. Omilia a XVII-a, 1, trad. Pr. prof. D. Fecioru, PSB 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 443. 29 Proverbe 1, 8. 30 Sf. GRIGORIE PALAMA, 150 Capete despre cunoştinţa naturală, Filocalia VII, trad. Pr. prof. D. Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 451.

13

cauza faptului că „niciodată nu suntem aceiaşi, chiar dacă părem să fim aceiaşi celor ce nu iau aminte”.31 Ca urmare a acestui fapt, moartea ca pedeapsă pentru păcat este şi un mijloc de îmbunătăţire a vieţii morale, cum subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur. Tot Sfântul, meditând asupra urmărilor păcatului originar, demonstrează cum „dintru început a făcut Dumnezeu pe om nu ca să-l piardă, ci ca să-l îndrume spre nestricăciune. Chiar dacă El a îngăduit moartea, a îngăduit-o cu gândul ca prin această pedeapsă să-l înţelepţească şi, ajungând mai bun, să poată să fie adus iarăşi întru nemurire”.32 Fireşte, prin această iconomie, Dumnezeu a dat omului o lecţie divină, fără să-l părăsească şi fără să-i pună capăt existenţei sale create. În această relaţie dintre om şi Dumnezeu se aşează, cum era şi normal, relaţia dintre istorie şi eshatologie. Această relaţie cuprinde în sine timpul în desfăşurarea lui, de la un „început” spre un „sfârşit”, segment coordonat de voia lui Dumnezeu, care dirijează toate prin providenţa Sa divină ca ele să meargă spre împlinirea scopului lor ultim. Istoria apare, în acest program divin, ca o derulare raţională şi logică a planului lui Dumnezeu,33 ea fiind considerată de Biserică, cum am spus mai sus, ca o „istorie a mântuirii în Duhul Sfânt”.34 Rădăcinile acestui timp sunt categoric cuprinse în revelaţia divină şi în promisiunile făcute de Dumnezeu celor din Vechiul Testament şi împlinite în Fiul lui Dumnezeu înomenit. Deci, în primul rând, „Istoria mântuirii” vorbeşte despre istoria omenirii, timp în care Dumnezeu este prezent prin iconomia Sa mântuitoare, credinţa creştină fiind însăşi martorul fidel al acestora.35 Logosul Tatălui lucrează prin evenimente istorice, cum ar fi Taina venirii Sale în lume sau Taina Pogorârii Duhului Sfânt la Cincizecime. Din acest punct de vedere, Biserica, iluminată de Duhul Sfânt, mărturiseşte că Dumnezeu este Domnul istoriei, care lucrează în lume şi în istoria ei pentru a o conduce la scopul final, fixat de El, Împărăţia cerurilor.36 Ca atare, Dumnezeu domneşte peste toate făpturile Sale şi peste

31 IBIDEM, p. 460. 32 Sf. IOAN GURĂ DE AUR Cuvânt despre învierea morţilor, 8, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, trad. Pr. prof. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 134. 33 O. CULLMANN, Salvation in History, trad. S.G. Sowers, New York: Harper, 1967, p. 74-78. 34 Conceptul „istorie a mântuirii” „Salvation History” a fost introdus de O. CULLMANN, un reprezentant de marcă a ceea ce se va numi mai târziu Şcoala Istoriei Mântuirii. El este de fapt o traducere a cuvântului german Heilsgeschichte (Vezi The New Dictionary of Theology, Editors S.B. FERGUSON, D.F. WRIGHT, Inter Varsity Press, 1988, p. 612 ş.u). 35 Pr. GEORGE FLOROVSKY consideră că teologia creştină ar trebui construită ca o Teologie a Istoriei (Pr. G. FLOROVSKY, Biblie, Biserică, Tradiţie – Trupul viu al lui Hristos, traducere Florin Caragiu şi Gabriel Mândrilă, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, p. 293). 36 J. DANIÉLOU, Reflecţii despre misterul istoriei, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1996, p. 214.

14

toate naţiunile pământului,37 stabilind pentru toţi oamenii timpuri şi hotare ale existenţei şi devenirii lor, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel.38 În acest context Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii fără să diminueze întrucâtva libertatea şi responsabilitatea acestora.39 Câteva exemple ne vor demonstra că Dumnezeu conduce istoria fără a atenta la libertatea omului. În Vechiul Testament, de pildă, Iosif se adresează fraţilor săi: „Iată, voi aţi uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum şi să păstreze viaţa unui popor numeros”.40 Din aceste cuvinte înţelegem că Dumnezeu, ca Stăpân al istoriei, îngăduie şi faptele rele ale oamenilor, dar le face să slujească scopurilor Lui. Iosif, deşi este vândut ca sclav în Egipt de fraţii Săi, Dumnezeu îl face administrator al Egiptului. În această demnitate el îşi va salva neamul de la foamete şi moarte, neam din care se va naşte Mântuitorul Hristos. Şi în Noul Testament, în Faptele Apostolilor, întâlnim istorisirea evenimentelor care au dus la moartea şi răstignirea Domnului: „Căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod şi Pontius Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel, ca să facă toate câte mâna Ta şi sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie”.41 Moartea pe cruce a Mântuitorului Hristos este cu siguranţă cea mai nedreaptă faptă din istoria umanităţii, pe care Dumnezeu a îngăduit-o. Dar, pentru că atât jertfa, cât şi îngroparea făceau parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, ambele au devenit o binecuvântare pentru oameni. Deci, Mântuitorul Hristos, prin Cruce şi Înviere, a devenit centrul istoriei şi al Împărăţiei veşnice, iar răstignirea Lui a ajuns să fie sursă de sfinţenie şi de dezrobire din sclavia iadului şi a morţii pentru întreaga umanitate. Astfel, naşterea Lui din Preasfânta Fecioară a fost luată nu numai ca punct de pornire în numărarea anilor de după acest eveniment, ci mai ales că anii care se numără atât înainte cât şi înapoi, îl au pe El ca punct de referinţă. Prin

37 II Paralipomena 20, 6. 38 Faptele Apostolilor 17, 24-28: „Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem”. 39 Pr. prof. D. STĂNILOAE, TDO II, p. 172. 40 Facere 50, 20. 41 Faptele Apostolilor 4, 27-28.

15

urmare, „evenimentul Hristos”42 devine de acum centrul istoriei lumii sau punctul de mijloc al istoriei, pe care Biserica îl mărturiseşte şi-l trăieşte până la a doua Venire a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Cum constatăm, în „istoria mântuirii”, Dumnezeu biruieşte păcatul şi moartea prin Mântuitorul Hristos şi împacă lumea cu Sine prin Jertfa Crucii.43 Răstignindu-Se pentru păcatele lumii, Domnul a biruit odată pentru totdeauna moartea,44 pe satan45 şi pe toate puterile întunericului.46 Sfântul Ioan Evanghelistul subliniază acest lucru în Apocalipsă, când prezintă pe Domnul slavei ca fiind centrul istoriei omenirii şi singurul vrednic să rupă cele şapte peceţi. Ruperea peceţilor înseamnă, nu numai o interpretare a istoriei, pe care numai Dumnezeu poate s-o facă desăvârşit, ci şi împlinirea evenimentelor istoriei.47 Toate aceste mărturii arată că Mântuitorul Hristos este Domn al istoriei, iar istoria este locul în care El Îşi descoperă iconomia Sa. Deci, prin Duhul Sfânt istoria are o semnificaţie şi un scop, acela al comuniunii oamenilor cu Dumnezeu. De fapt, încă de la începutul creaţiei Dumnezeu a imprimat în om acest ideal care avea ca ţintă „desăvârşirea finală în El”,48 dacă bineînţeles acesta n-ar fi căzut în păcat. Este adevărat că acest scop nu poate fi însă atins în istoria lumii acesteia, ci numai dincolo de istorie, în veacul viitor, deoarece desăvârşirea şi plinătatea acestei realităţi aparţin numai Împărăţiei cerurilor.49 Aşadar prin intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în istorie, lumea a intrat împreună cu El într-o nouă viaţă, aceea a Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că cei care cred în Domnul şi au primit ungerea Duhului Sfânt trăiesc „zilele din urmă”,50 „sfârşitul veacurilor”51 şi „ceasul din urmă”,52 fără să trăiască spaima sfârşitului lumii. Mântuitorul spunea despre aceste lucruri iudeilor că „Împărăţia lui

42 O. CULLMANN, Christ and Time, trad. Floyd V. Filson, Philadelphia, Westminster, 1950, p. 81. 43 II Corinteni 5, 19. 44 I Corinteni 15, 21-22. 45 Ioan 12, 31. 46 Coloseni 2, 15. 47 Pr. I. MIRCEA, Apocalipsa, Introducere, note şi comentariu, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, p. 112. 48 Pr. prof. D. STĂNILOAE, TDO II, p. 143. 49 După cum se ştie, evenimentele premergătoare Parusiei (Matei 25, 31; Iacov 5, 8) învierea generală (Ioan 5, 28-29; Evrei 6, 2), Judecata (Matei 25; Ioan 5, 28-29; Evrei 6, 2) şi înnoirea chipului actual al lumii (II Petru 3, 13; Faptele Apostolilor 21, 1) sunt arătate de Scriptură, care vorbeşte de un sfârşit al timpului şi al istoriei, încheiere care include bineînţeles evenimentele eshatologice premergătoare Parusiei. 50 Faptele Apostolilor 2, 17; Evrei 1, 2; I Petru 1, 20. 51 Evrei 9, 26; I Corinteni 10, 11. 52 I Ioan 2, 18.

16

Dumnezeu a ajuns la voi”53 şi că aceasta „se ia prin străduinţă şi numai de cei ce se silesc”.54 Aceasta nu înseamnă că lumea a ajuns la Parusie. Deci, viaţa veşnică, despre care vorbeşte Domnul, este, fără îndoială, dobândită încă din această lume prin credinţa în El şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui,55 dar răsplata desăvârşită se dobândeşte prin lucrarea Duhului Sfânt în Împărăţia cerurilor. Categoric, Dumnezeu intră în istorie prin Fiul Său înomenit, atunci când veşnicia intră în timp şi când eshatologia este inaugurată, dar în El trecutul şi prezentul sunt puse faţă în faţă, adică evenimentul eshatologic al Întrupării, morţii şi Învierii lui Hristos este un început al Împărăţiei care priveşte spre viitor, spre eshaton, adică spre cea de-a doua venire a Lui şi desăvârşirea lumii în Duhul Sfânt. Pentru că Dumnezeu ne-a cercetat prin Cuvântul Său, Înomenirea fiind cel mai mare eveniment de sub soare, rezultă că, creştinii, cei care au crezut şi s-au botezat în numele Preasfintei Treimi, nu mai aşteaptă un eveniment mai mare decât acesta, ci vederea Domnului „faţă către faţă”. Aşa că, după ce Domnul a venit şi S-a jertfit pentru noi, ne-a mântuit prin sângele Său, biruind moartea şi puterile întunericului. Tocmai pentru aceasta S-a luptat pentru noi şi a biruit pe stăpânitorul întunericului, chiar dacă pentru creştini războiul nu s-a încheiat însă, iar El rămâne încă pe cruce până la sfârşitul veacurilor. Prin urmare, Mântuitorul ca Domn şi Dumnezeu Se roagă şi lucrează în Duhul Sfânt în cei ce cred şi-L mărturisesc. În felul acesta, El continuă să rămână cu noi până la a doua venire a Sa, atunci când se va desăvârşi Împărăţia Sa. Fără îndoială că dacă vorbim despre această relaţie cu Duhul Sfânt, nu minimalizăm cu nimic importanţa eshatologiei viitoare a Parusiei, a Învierii şi a Judecăţii generale. Căci, chipul actual al acestei lumi are o importanţă deosebită, caracteristicile lui fiind marcate de o tensiune între „deja” şi „nu încă”, adică între ceea ce s-a împlinit deja în Mântuitorul Hristos şi ceea ce urmează să se împlinească în viitor, între ceea ce suntem prin lucrarea Duhului Sfânt şi ceea ce nădăjduim să fim.56 Ca atare, Mântuitorul Hristos atunci când S-a născut din Preacurata Fecioară, a făcut ca Împărăţia lui Dumnezeu să intre în istorie în chip nevăzut. Iar noi cei care am crezut în El, ca Domn al slavei şi ne-am botezat în numele Preasfintei Treimi, am devenit membri ai acestei Împărăţii, participând la viaţa veşnică prin Sfintele Taine încă din lumea aceasta prin lucrarea Duhului Sfânt. 53 Matei 12, 28. 54 Matei 11, 12. 55 Ioan 3, 36; 5, 24; 6, 40, 44, 51, 54. 56 Părintele Dumitru Stăniloae, în Teologia Dogmatică, în „Sfârşitul chipului actual al lumii” are un subpunct intitulat Teoria eshatologicului în cadrul istoriei, în care face o critică susţinută tuturor concepţiilor care susţin posibilitatea suprapunerii eshatologiei peste istorie (Pr. prof. D. STĂNILOAE, TDO III, p. 250-255).

17

Evident, deşi trăim încă de pe acum bucuriile Împărăţiei lui Dumnezeu, totuşi nu uităm să aşteptăm „învierea morţilor şi viaţa veacului”. Pentru aceasta, în viaţa noastră sunt înrădăcinate evenimentele Parusiei, Judecăţii viitoare, învierii generale şi desăvârşirii chipului actual al lumii, tocmai pentru că Îl avem în noi pe Mântuitorul Hristos, începutul şi sfârşitul veacurilor. Prin urmare, noi aşteptăm un cer nou şi un pământ nou, adică arătarea deplină a Împărăţiei lui Dumnezeu, când Mântuitorul va veni iarăşi să judece viii şi morţii. Potrivit acestei credinţe înţelegem că există o suprapunere fericită a istoriei şi eshatologiei, care se împleteşte şi se întinde pe întreaga perioadă dintre prima venire a Domnului Iisus Hristos, până la cea de-a doua venire a Sa. Suprapunerea este marcată profund şi de tensiunea dintre ceea ce s-a împlinit şi ceea ce urmează a fi împlinit, toate acţiunile fiind conduse şi dirijate de Duhul Sfânt, Mângâietorul. Mântuitorul Însuşi a vorbit despre această conjugare a celor două momente eshatologice, fără să accentueze latura apocaliptică a acestora. Cuvântările Sale au avut întotdeauna ca scop să îndemne pe oameni la priveghere şi la pregătirea pentru sfârşitul lor pământesc, adică pentru eshatologia lor personală.57 De bună seamă aceste mărturii au avut menirea să ne arate care este învăţătura Domnului despre învierea morţilor,58 despre Împărăţia lui Dumnezeu, care „nu este din lumea aceasta”,59 despre venirea Fiului Omului pe norii cerului,60 despre căderea lui satan din cer şi despre judecata din urmă.

Rezumând cele de mai sus putem spune că istoria, ca realitate existentă până la Parusie ne descoperă faptul că lumea în Dumnezeu trăieşte în timp şi are conştiinţa că identitatea ei este dată de apartenenţa ei la 57 Mântuitorul Hristos, faţă de scriitorii apocaliptici, n-a prezentat niciun interes pentru descrierea apocaliptică a sfârşitului lumii şi despre fixarea unei date a venirii acestuia. Deşi pe Muntele Măslinilor El a vorbit despre sfârşitul lumii, cuvântare care seamănă întrucâtva cu literatura apocaliptică, totuşi ideea acestui discurs este fundamental diferită de scrierile apocaliptice. Astfel că Mântuitorul, spre deosebire de autorii de apocalipse care scot în evidenţă multe semne prevestitoare ale sfârşitului, în această cuvântare, despre care teologii biblici spun că ar cuprinde cele mai multe elemente apocaliptice, nu descrie nici măcar un semn după care să se poată calcula sfârşitul lumii. Dimpotrivă, chiar El spune că vor apărea hristoşi mincinoşi şi zvonuri de războaie „dar încă nu va fi sfârşitul” (Marcu 13, 7), ci numai „începutul durerilor” (Marcu 13, 8). La întrebarea ucenicilor când va aşeza la loc Împărăţia lui Israel, răspunsul Lui este clar: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (A se vedea şi J. JEREMIAS, Parabolele lui Iisus, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 240-241; P. CHIRICUŢĂ, Parusia: Sau despre a doua venire, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 200-225; F. G. PEABODY, New Testament Eschatology and New Testament Ethics, în „Harvard Theological Review”, vol. 2, nr. 1, 1909, p. 55). 58 Marcu 12, 18-27. 59 Ioan 18, 36. 60 Matei 25, 31.

18

Împărăţia lui Dumnezeu. Această perspectivă face posibilă atât întrepătrunderea eshatonului cu istoria, cât şi actualizarea eshatologiei în istorie. Toate aceste evenimente devin posibile, fireşte, în momentul în care omul doreşte să facă parte din Împărăţia lui Dumnezeu şi se angajează foarte serios pentru această opţiune. Însuşi Mântuitorul ne spune despre aceasta că, numai cei care îşi iau în serios acest angajament, sunt antrenaţi în asaltul total al cuceririi Împărăţiei lui Dumnezeu: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”.61 Deci, substratul profund al fenomenologiei istorice constă tocmai în dorinţa omului de a dobândi Raiul. În această dorinţă este inclusă de fapt şi tensiunea eshatologică individuală, autentic creştină datorată în primul rând aspiraţiei profunde şi sincere a omului de a deveni fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu. Acest demers a dus efectiv la conştiinţa că istoria poartă amprenta nevoinţelor şi a confruntărilor dintre forţele răului şi ale binelui. Este adevărat că această năzuinţă de a ajunge la viaţa fericită trece mai întâi prin suferinţă şi că aceia care vor dori să trăiască evlavios în Dumnezeu vor fi prigoniţi. Este cert, cum am văzut mai sus, că acesta ar fi şi adevăratul motiv care a determinat pe unii creştini, mucenicii, să trăiască încă de aici bucuria vieţii veşnice, prin suferinţele martirice. Sfânta Scriptură are nenumărate exemple, prin care cei ce urmează învăţătura Domnului sunt îndemnaţi să guste şi să vadă că bun este Domnul, cu orice preţ, chiar al vieţii personale: „Deci, spune Sfântul Petru, lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile, ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire, de vreme ce aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul”.62

Dar, dacă întreaga istorie este lupta între feluritele chipuri de tăgăduire a realităţii şi de afirmare substanţială a existenţei lumii prin Mântuitorul Hristos, totuşi perspectiva eshatologică care face posibilă interferenţa veşniciei cu timpul, determină o hotărâre precisă a omului angajat în lupta pentru Împărăţia cerurilor. Această decizie este singura hotărâre adevărată şi vrednică de luat în seamă, adică aceea de a urma pe Mântuitorul Hristos şi de a rămâne cu El pe veşnicie, care confirmă clar pe adevăratul om - ανθρωπος. Privindu-l pe om din această perspectivă înţelegem că răscumpărarea timpului şi transfigurarea lui este necesitate absolută pentru dobândirea eternităţii. Sfântul Apostol Pavel, în cuvintele sale, prezintă şansa fericită a omului de a trăi eshatologic în istorie şi de a ajunge cu nădejde la Parusia Domnului, când acesta va fi răsplătit pentru

61 Matei 11, 12. 62 I Petru 2, 1-3.

19

faptele sale.63 Din această descriere ne dăm seama clar că Împărăţia lui Dumnezeu, la fericitul Pavel, nu e un vis sau o utopie, ci este prezenţă efectivă a lui Dumnezeu în timp şi pregustarea realităţii imediate a acesteia în Duhul Sfânt. Sfântul Apostol Petru ne mai avertizează că trebuie să fim: „treji şi să priveghem, pentru că potrivnicul nostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia trebuie să ne împotrivim şi să stăm tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii noştri în lume. Iar Dumnezeul a tot harul, Care ne-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El Însuşi, după ce vom suferi puţină vreme, ne va duce la desăvârşire, ne va întări, ne va împuternici, ne va face neclintiţi”.64 Prin aceste sfaturi, Apostol precizează că numai în Mântuitorul Hristos noi vom ajunge efectiv la scopul nostru final, adică la transfigurarea şi unirea desăvârşită în El. Deci, Domnul, la venirea Sa a doua oară, va fi în toate şi va înnoi pe toate, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul.65 Dar pentru a ajunge acolo în viaţa fericită este nevoie ca încă din viaţa de aici, noi să trăim într-o tensiune eshatologică personală care să ne plaseze mereu într-o aspiraţie profundă către Împărăţia dumnezeiască. Prin urmare, când Mântuitorul Hristos vizează recapitularea întregului cosmos, prin Cruce şi Înviere, El doreşte ca adevăratele valori ale lumii să fie conservate în El şi pentru eternitate. Referitor la împlinirea acestui scop final al lumii, Sfântul Ioan Evanghelistul precizează în Apocalipsă cu cuvintele Domnului: „Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul. Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate!”66 Din această prezentare 63 Romani 13, 11-14: „Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte”. 64 I Petru 5, 8-10. 65 Apocalipsa 21, 1-5: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Şi Cel Ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii”. 66 Apocalipsa 22, 12-14.

20

Evanghelistul subliniază ferm că iubirea de oameni a Fiului lui Dumnezeu înomenit, care a motivat apariţia întregii creaţii, se regăseşte şi la sfârşitul lumii, când El va veni să judece viii şi morţii. Prin acest act Mântuitorul, legând eshatonul şi istoria într-o relaţie echilibrată şi centrată în El, exclude orice gândire unilaterală şi extremă referitoare la eshaton şi la istorie. Ca atare, eshatonul este în istorie şi istoria în eshaton, pentru că Mântuitorul Hristos este în istorie şi timpul este cuprins în sine fiind un timp al mântuirii şi transfigurării lumii, iar lumea aşteaptă un cer nou şi un pământ nou.67

Fără îndoială, cum am văzut mai sus, istoria îşi are sensul şi împlinirea ei numai în Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu, prin Naşterea ca om din Fecioara Maria, a biruit legea rigidă adusă de păcat, iar prin Înviere a biruit moartea, aducând astfel omenirii o formă nouă de existenţă, mai presus de lumea materială. În viaţa de după învierea noastră, El ne va ridica deplin la libertatea faţă de legile fizice, adică de sub robia lor, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori - moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi. Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu”.68 De fapt această slavă cerească o păstrăm ca pe o nădejde, chiar dacă Adam a pierdut-o prin păcat.69 După cum ştim, de la cădere oamenii au avut o dorinţă permanentă după această fericire, identificându-se cu aşteptarea de a deveni fii ai lui Dumnezeu. Iar, odată cu venirea Fiului Tatălui în lume şi prin unire cu El omenirea aspiră şi mai mult să ajungă în maxima unire iubitoare cu Dumnezeu-Tatăl, Mântuitorul Însuşi făcându-Se frate cu noi prin Întrupare şi prin Înviere. Fiind părtaşi la calitatea de fii ai lui Dumnezeu şi de fraţi ai Fiului Tatălui, oamenii dobândesc astfel o mărire cerească maximă, nemaiîntâlnită vreodată, aceea de a fi părtaşi ai dumnezeieştii firi, cum spune Sfântul Apostol Petru. În felul acesta tot ceea ce a fost supus coruptibilităţii, din pricina păcatului, va ajunge la îndumnezeire prin Jertfa şi Învierea Mântuitorului. Este clar că omenirea, deşi a fost supusă din cauza greşelii lui 67 Tocmai pentru acest fapt considerăm că teologia ortodoxă respinge panteismul greco-roman şi deismul filozofiei moderne care separă cele două realităţi, eshatologia şi istoria. Fără îndoială că această concepţie ne fereşte pe de o parte de sacralizarea excesivă a lumii imediate, iar pe de alta de o secularizare a ei (A se vedea ADRIAN LEMENI op. cit., p. 294-295). 68 Romani 8, 17-18. 69 Romani 8, 19.

21

Adam unei robii care ducea la moarte, totuşi aceasta n-a desfiinţat în om sau în zidire, nădejdea revenirii la slava ei în Dumnezeu.70 În această nădejde omul va trăi prezenţa lui Dumnezeu, aceasta fiind de fapt un mijloc prin care el va cunoaşte tot mai mult pe Dumnezeu şi se va umple de slava Lui. De asemenea, tot prin această prezenţă, se va arăta şi slava libertăţii lui, libertate prin care va scăpa de robia legilor stricăciunii.71 Aşadar, cei ce au primit în Mântuitorul Hristos pârga Duhului, vor ajunge într-o nădejde întărită a viitoarei lor libertăţi, aceea a fiilor Împărăţiei Tatălui, cu toate că încă n-au intrat în posesia înfierii depline, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel.72 Este de la sine înţeles că numai înfierea deplină ne aduce libertatea de legile stricăciunii şi numai în acestea vom trăi cu adevărat eliberarea trupului de moarte. Desigur, această libertate faţă de legile rigide ale materiei, care duc trupul la moarte, omul n-o poate câştiga decât prin Duhul Sfânt, care a dat lumii libertatea şi nemurirea. Însă până suntem în viaţa aceasta pământească, noi n-avem decât nădejdea în libertatea veşnică sau mântuirea trupului nostru de moarte. Numai Duhul lui Hristos, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, care strigă în noi către Tatăl: „Avva Părinte”, ne susţine, pe de o parte, în nădejdea că vom deveni cu adevărat fii ai libertăţii şi că El, ca fiind altul decât eul nostru, ne va susţine în această nădejde.73 Este adevărat că toate acestea le vom avea deplin în Duhul lui Hristos la învierea de obşte şi în viaţa viitoare, vom avea libertatea deplină faţă de legile materiei şi scăparea de moarte.74 Deci, ca să ne transmită această eliberare de moarte şi să ne dea putere dumnezeiască, Domnul ne-a descoperit mereu alte şi alte sensuri şi posibilităţi în intimitatea tainei Lui. Astfel, precum El S-a folosit de trup pentru a săvârşi minuni, tot aşa şi nouă ne va da posibilitatea să ne folosim de materia înduhovnicită a universului ca prin trupurile noastre înduhovnicite să împlinim binele voit. Din Sfânta Scriptură şi din vieţile sfinţilor cunoaştem că unii sfinţi au folosit unele

70 Pr. prof. dr. DUMITRU STĂNILOAE, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 102. 71 Romani 8, 21-23: „Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum”. 72 Romani 8, 22: „Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru”. Fireşte, putem spune, căci precum natura e făcută pentru a fi folosită liber de om, spre slava lui şi a ei, tot aşa şi omul e făcut spre slava lui Dumnezeu, deci spre folosirea liberă a naturii, nesupusă stricăciunii şi morţii pe care a adus-o prin greşeală şi în ea. 73 Pr. prof. dr. DUMITRU STĂNILOAE, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului ..., p. 105. 74 Filipeni 2, 8: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”.

22

lucruri ale lor pentru a săvârşi minuni prin Duhul Sfânt, în ei extinzându-se puterea Mântuitorului Hristos. Evident minunile lor le săvârşea Domnul, care lucra prin mişcările trupurilor lor. Ca atare, Domnul săvârşea în ei cele omeneşti în mod dumnezeiesc, pentru că El e pretutindeni şi susţine omenescul în manifestarea lui duhovnicească.75 Pornind de la comunicarea însuşirilor din Ipostasul Mântuitorului ajungem şi la fiecare om îndumnezeit, care trăieşte în relaţie cu Dumnezeu aici şi în viaţa viitoare într-o unire desăvârşită, aşa cum firile lui sunt unite desăvârşit în Persoana Sa. Cu alte cuvinte, acolo, cei mântuiţi vor fi în Domnul Hristos liberi faţă de materia trupului şi a universului transfigurat şi uniţi deplin cu Preasfânta Treime, cum subliniază Părintele Stăniloae.76

Dar învierea de obşte, care are ca temelie Învierea Mântuitorului Hristos, aduce şi prefacerea trupului omenesc în trup al slavei, cum am văzut mai sus. Aceasta ne arată anticipat că lumea aceasta şi istoria ei nu e închisă în ea însăşi, ci e o pregătire pentru viaţa de veci. De asemenea Învierea Domnului ne descoperă şi faptul că omul, stăpânind liber materia, nu se arată numai în nişte fapte minunate, excepţionale, ci eliberează şi cosmosul în mod deplin de stricăciune şi moarte. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică trecerea lumii şi a omului prin Învierea Domnului, de la stricăciune la slavă şi la libertatea omului, prin tema legăturii dintre plăcere şi durere. În analiza Sfântului aflăm că prin păcatul lui Adam s-a introdus în firea omenească naşterea prin plăcere, ceea ce a însemnat o slăbire a firii umane şi o înrobire a acesteia materiei. Sclavia despre care este vorba a adus omului slăbirea firii, durerile trupului şi procesul descompunerii. Ca o reacţie la acest fenomen omul a trecut imediat de la plăcere la durere, intrând într-o slăbire a firii şi mai accentuată şi apoi la o descompunere a trupului în moarte. Cine ar fi putut să ne elibereze de această stricăciune, nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu înomenit, care a învins moartea şi stricăciunea prin trupul Său răstignit şi înviat. Firea umană a Domnului S-a arătat a fi deasupra plăcerii şi durerii, cu toate că pentru păcatele noastre a sfârşit prin moarte. Ca Dumnezeu, El S-a făcut om, intrând astfel în istorie şi în viaţa noastră printr-o zămislire nesupusă plăcerii, deşi Şi-a însuşit durerile noastre. Deci, luând asupra Sa durerile şi

75 De fapt, Mântuitorul n-a săvârşit dumnezeiesc numai dumnezeieşte şi n-a trăit omenesc numai omeneşte, toate săvârşindu-le dumnezeieşte prin trup şi simţindu-le omeneşte. Astfel, pe de o parte umanitatea Lui era pusă în valoare neîntrerupt în tot ce făcea ca Dumnezeu, iar pe de altă parte tot ceea ce era omenesc, era al Lui ca Dumnezeu (Vezi † Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA, Mitropolitul Olteniei, Iconomia plinirii vremilor în Hristos, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2013). 76 Pr. prof. dr. DUMITRU STĂNILOAE, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, p. 105-106.

23

suferinţele noastre, El a gustat moartea şi a biruit-o, dar mai întâi în trupul Său binecuvântat. Dacă S-ar fi născut numai ca om în istorie şi nu printr-un act mai presus de naşterea din plăcere, n-ar fi învins moartea ca urmare a păcatului, devenită lege necesară. Dar, tocmai pentru că a biruit legea naşterii din plăcerea de pe urma păcatului El a avut puterea de a se arăta în stare de a învinge moartea definitiv. În felul acesta Mântuitorul Şi-a arătat pe deplin, prin naştere, moarte şi Înviere, rostul venirii Sale în lume, mântuirea oamenilor din robia iadului şi a morţii. Apoi, făcându-Se om şi învingând moartea, care ducea pe oameni la stricăciune veşnică, El a arătat sensul adevărat al timpului mântuirii ca pregătire pentru viaţa de veci. Din această iconomie, Domnul ne-a învăţat să înţelegem cât de importantă a fost pentru omenire Înomenirea Sa şi intrarea Lui ca Dumnezeu în istorie şi în lumea noastră. Ca atare, făcându-Se om în istorie, El a binecuvântat lumea în care oamenii se pregătesc pentru veşnicie. Omul, fiind cuprins în trupul Domnului, omoară şi el plăcerile trupului, prin puterea care-i vine de la El, reducând astfel totul la strictul necesar al vieţii sale pământeşti. Deci, suportând durerile, omul le învinge şi le transformă în posibilităţi de a se înduhovnici. Dar, pentru faptul că el caută să se elibereze de durere demonstrează că n-a fost făcut pentru moarte, ci pentru viaţa veşnică. Deci, concluzionează Sfântul Maxim, pentru a rupe acest lanţ al trecerii fără sfârşit de la plăceri la dureri şi viceversa şi pentru a da istoriei un sens, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, nenăscut din plăcere şi nesupus plăcerii, ca să asume şi să suporte de bună voie durerea, inclusiv moartea, ca s-o învingă pentru noi. Făcând acest lucru în istorie, El a dat un sens şi istoriei, făcând-o ca un loc de pregătire pentru viaţa de veci.77 77 Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie..., 61: „Deci după cădere toţi oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipaţie a venirii lor pe lume şi niciunul nu era liber de naşterea pătimaşă prin plăcere. De aceea toţi plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie şi ca pe o datorie suportau moartea de pe urma lor, şi nu se afla chip de scăpare pentru cei tiranizaţi silnic de plăcerea nejustificată şi stăpâniţi în mod natural de durerile justificate şi de moartea cea atotjustificată de pe urma lor. Căci pentru desfiinţarea plăcerii atotnecuvenite era trebuinţă de durerile atotcuvenite de pe urma ei care sfâşiau în chip jalnic pe om (ce-şi avea începutul facerii în stricăciunea plăcerii şi sfârşitul în stricăciunea morţii). Iar pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere şi o moarte în acelaşi timp şi necuvenită şi necauzată; necauzată (nevinovată) prin faptul de-a nu avea plăcerea ca anticiparea naşterii, şi necuvenită prin faptul de a nu fi urmarea unei vieţi pătimaşe. Aceasta pentru că durerea şi moartea atotnecuvenită, aşezându-se la mijloc între plăcere necuvenită şi moartea atotnecuvenită, să desfiinţeze total originea atotnecuvenită a firii din plăcere şi sfârşitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Şi aşa să se facă neamul omenesc iarăşi liber de plăcere şi de durere, recăpătându-şi firea limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în firea celor supuşi fericirii şi stricăciunii” (Filocalia III, traducere, introducere şi note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 365).

24

Dar, Mântuitorul Hristos prin Învierea Sa nu numai că a desăvârşit sensul istoriei şi a plinit trebuinţele noastre în trupul Său, ci după Înălţarea Lui la ceruri, ca împărat al noii creaţii, El ne-a deschis perspectiva nemuririi într-un cer nou şi o lume nouă. Prin Înălţarea Sa din lumea aceasta la ceruri, El a primit ca om toată puterea dumnezeiască în conducerea lumii spre mântuire şi ne-a lăsat totodată posibilitatea să credem liber în El, ca Domn şi Dumnezeu. Dacă ar fi rămas pe pământ cu mărirea trupului Său înviat printre oameni, aceştia ar fi fost siliţi să-L recunoască drept Dumnezeu, iar istoria, ca arenă a vieţii de libere decizii, ar fi devenit imposibilă de suportat. Deci, Mântuitorul Hristos, înălţându-Se la cer, S-a ridicat în planul veşniciei de unde conduce Biserica şi pe fiii şi fiicele ei, ocrotindu-i prin harul Său de viaţă dătător.78 Numai în Duhul Sfânt, El ne învaţă, ne sfinţeşte şi ne îndumnezeieşte în chip vizibil, ca noi să recunoaştem şi să simţim puterea Sa manifestată în Înviere şi în Înălţare. Fără îndoială că în această eficienţă împărătească ce o are asupra inimilor noastre prin Duhul Sfânt, El Se dovedeşte a fi Domnul, cum subliniază Sfântul Apostol Pavel.79 Această putere împărătească atotstăpânitoare, prin care ne conduce spre Împărăţia Sa cerească, se dezvoltă din jertfa Sa arhierească prin care a sfinţit timpul şi continuă în iubire să ne sfinţească şi pe noi în Duhul Sfânt. Deci, El este Domnul slavei, Fiul Cel iubit al Părintelui ceresc, Care stă de-a dreapta Tatălui, stăpânind cele cereşti şi cele pământeşti şi cele de dedesubt. Slava Sa cerească a avut-o la Tatăl mai înainte de a fi lumea, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul,80 ea fiind deplinătatea împărătească în care El Se vede nu numai ca Fiu veşnic al Tatălui dar şi ca Fiu al Omului, aşa cum L-a văzut Sfântul Ştefan.81 Deşi Iisus, Domnul slavei, este în ceruri, totuşi El lucrează pentru noi în totalitatea lucrării Sale mântuitoare, ca toate să fie sfinţite şi purtate spre scopul lor final. În această purtare de grijă El este recunoscut, atât ca Dumnezeu creator şi susţinător al creaţiei, Pantocrator, cât şi Miel nevinovat Care Se jertfeşte pe Sfintele Altare pentru „ca lumea viaţă să aibă 78 Deci, oamenii în relaţie cu Mântuitorul ascultă de poruncile Lui şi se unesc cu El pentru veşnicie. În felul acesta, prin Înălţarea de-a dreapta Tatălui, Domnul a pus în evidenţă şi mai mult cele trei demnităţi ale Sale, dându-le o lumină clară de recunoaştere din partea oamenilor, spune Părintele Stăniloae (Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 374). 79 Filipeni 2, 9-11: „Pentru aceea Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl”. 80 Ioan 17, 5: „Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea”. 81 Faptele Apostolilor 7, 55-56: „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!”.

25

şi să aibă din belşug”.82 Acest aspect se vede cel mai bine în cele descrise de Sfântul Ioan Evanghelistul în Apocalipsă,83 atunci când Mielul Cel înjunghiat a deschis peceţile îndată a început istoria mântuirii, marcată de Jertfa Crucii. După această jertfă urmează în tot parcursul istoriei viitoare şi semnele vor anticipa sfârşitul lumii. Important în această relatare a Sfântului Ioan este faptul că el nu prezintă o zi anume a sfârşitului lumii, aceasta fiind considerată a fi ştiută numai de Tatăl, cum ne învaţă Sfântul Evanghelist Marcu.84 De fapt ce este mai important în viaţa lumii decât unirea ei cu Dumnezeu pentru veşnicie, fapt pentru care ucenicii Domnului sunt îndemnaţi la priveghere, în aşteptarea venirii Stăpânului.85 Nici n-avem nevoie să ştim prea multe despre data sfârşitului lumii, bineştiind că ţinta noastră supremă este mântuirea,86 pentru care Dumnezeu a făcut lumea şi a adus-o prin Cruce

82 Ioan 10, 10. În această stare de acum, spune Părintele Stăniloae, demnitatea Sa împărătească la care S-a ridicat şi ca om este alta decât demnitatea Sa împărătească în cadrul operei de susţinere a lumii, iar puterea care i s-a dat prin aşezarea de-a dreapta Tatălui nu este reaşezarea Lui în funcţia de susţinător şi diriguitor atotputernic al lumii (Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 395-396). 83 Apocalipsa 5, 1-13: „Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas mare: Cine este vrednic să deschidă cartea şi să desfacă toate peceţile ei? Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei. Şi am văzut, la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, şi care avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. Şi a venit şi a luat cartea, din dreapta Celui ce şedea pe tron. Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul; Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ. Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii, zicând cu glas mare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea. Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: Celui Ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor!”. 84 Marcu 13, 32: „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”. 85 Matei 24-25; Marcu 13; Luca 21. 86 Părintele Stăniloae spune că în istorie se amestecă trei planuri ale realităţii: a) planul naturii sau al legilor fizice; b) planul relaţiilor juridice dintre oameni sau al ordinii sociale întruchipate în stat; c) planul comuniunii iubitoare cu Dumnezeu şi cu semenii sau al

26

la comuniune cu Sine. Spaţiul geografic, Dumnezeu l-a creat ca pe el să se dezvolte ordinea socială în care oamenii să crească spre această destinaţie.87 Şi tot pentru aceasta El a zidit şi Biserica, ca Împărăţie a harului, în care omul să se ridice la comuniune cu El aici şi în viaţa veşnică şi fericită.88

Revenind la sintagma „ziua venirii Mântuitorului Hristos Iisus”,89 vom constata că la Sfântul Apostol Pavel sfârşitul lumii reprezintă esenţialul credinţei în înviere şi în viaţa veşnică. Prin Înviere el ne învaţă să credem că adevărul cu privire la Fiul lui Dumnezeu înomenit s-a descoperit cu prisosinţă şi tot prin ea Evangheliile pot fi explicate cu exactitate. Dacă mai înainte cuvintele Mântuitorului păreau, cum ne spune Sfântul Ioan

Bisericii. Primele două sunt guvernate de Dumnezeu ca Atotţiitor. Ordinea legalităţii fizice şi sociale trebuie observată de orice om, dacă nu vrea să fie sfărâmat de reacţia ei. Istoria formată numai din aceste două planuri, nu are niciun sens. Cultura este scopul ei. Cultura este suma experienţelor şi concluziilor care privesc adaptarea omului la legalitatea naturii sau a legalităţile ei la necesităţile omului, împreună cu suma experienţelor şi încercărilor de reciprocă acomodare a oamenilor între ei pentru păstrarea ordinii sociale ca o condiţie elementară de viaţă sau suma strădaniilor omului de a-şi lega soarta fiinţei proprii de valori ce trec marginile existenţei sale pământeşti, proiectându-se în eternitate. În primul caz, cultura nu e decât o căutare a celei mai depline ordini şi nu are niciun scop care să depăşească simpla consumare a existenţei în cadrul acesteia. În al doilea, ea trădează năzuinţa omului de a găsi un scop ordinii fizice şi morale, în care generaţii după generaţii sunt puse să trăiască. În acest caz, istoria nu poate fi concepută fără un scop real, scopul ei fiind arătat în al treilea plan al ei, superior celor două împărăţii ale legalităţii, în Împărăţia harului conducătoare spre viaţa eternă. Primele două formează un întreg. Faţă în faţă stau împărăţia legii şi Împărăţia spiritului sau a harului dumnezeiesc. Prima e guvernată de Dumnezeu ca Atotţiitor, a doua de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul (Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 404-405). 87 Dacă omul nu se menţine în această comuniune şi în această relaţie ordonată riscă să fie în pericol să cadă şi din ordine, ajungând în conflict şi cu ea. Tocmai pentru aceasta, Dumnezeu cunoscând slăbiciunea noastră şi iubindu-ne din destul, imediat după căderea în păcat a primilor oameni, a pregătit din nou întemeierea unei Împărăţii a harului. În felul acesta El a dat posibilitate lumii să dobândească o altă înfăţişare care o face să dorească după umplerea ei de Dumnezeu şi care s-o ajute să tindă spre scopul cel adevărat, Împărăţia cerurilor. 88 Deci, numai în Biserică, după Înălţare, Fiul lui Dumnezeu înomenit conduce pe oameni şi-i ridică la gradul cel mai înalt de participare la fiinţa divină, cum ne spune Sfântul Apostol Petru. De-a dreapta Tatălui, Mântuitorul Se prezintă ca fiind adevăratul scop al oamenilor, lucrarea Lui exercitându-se eficient şi irezistibil asupra tuturor care doresc să participe la libertatea fiilor lui Dumnezeu întru lumină (Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 406-407. Vezi şi N. MATSOUKAS, Istoria filosofiei bizantine, trad. pr. prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 209-214; T. SPIDLIK, Spiritualitatea răsăritului creştin. IV. Omul şi destinul său în filozofia religioasă rusă, trad. Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 161-189). 89 Filipeni 1, 6: „Sunt încredinţat de aceasta, că cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus”.

27

Evanghelistul, „cuvânt greu”,90 în lumina Învierii Domnului ele devin izvoare de înţelegere şi bucurie pentru toţi cei ce s-au botezat în numele Preasfintei Treimi. Din aceasta deducem că tot ceea ce există este luminat de strălucirea puternică a Învierii, slava cerească ce a cuprins „şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt”.91 În acest sens constatăm că Jertfa mântuitoare de pe Cruce, pecetluită şi confirmată de Învierea Domnului, nu se sfârşeşte cu momentul crucificării şi al mormântului, ci ţinteşte spre instaurarea Împărăţiei cerurilor. Că aceste împliniri sunt puncte de referinţă în viaţa şi evlavia creştină şi că lumea păgână n-a înţeles acest mesaj rezultă chiar din cuvintele Sfântului Apostol Pavel în Areopag: „Iar unii dintre filozofii epicurei şi stoici discutau cu el, şi unii ziceau: Ce voieşte, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte? Iar alţii ziceau: Se pare că este vestitor de dumnezei străini, fiindcă binevesteşte pe Iisus şi Învierea”.92 Prin

90 Ioan 6, 60. 91 Penticostar, Canonul Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit”. 92 Faptele Apostolilor 17, 18. Cum am văzut mai sus lumea greco-romană admitea nemurirea sufletului dar niciodată n-a crezut în înviere şi nici în viaţa veşnică. Mai mult, filozofii au învăţat că trupul este o piedică în calea vieţii adevărate ceea ce a dus la concluzia eronată că moartea este o eliberare din legăturile trupului cu orice preţ. Faţă de gândirea acestora, atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament au prezentat convingerea că omul nu numai că va muri, dar va şi învia. Putem aminti mai multe învieri individuale, cum se arată în cărţile Regilor, care descriu învierile realizate de Sfinţii Ilie şi Elisei (III Regi 17, 17-25; IV Regi 4, 18-37; 13, 20-21). Şi Sfinţii Prooroci au menţinut această speranţă în învierea universală, pe care au pregătit-o în fiecare generaţie, prezentându-o într-o forma eshatologică. Astfel proorocul Iezechiel vorbeşte despre vedenia oaselor uscate, despre alcătuirea din nou a trupului şi despre învierea morţilor (Iezechiel 37, 1-14; Isaia 53, 10; Iov 19, 25; Psalmul 73). Tot el prezintă învierea ca o reîntoarcere din robia babilonică, când Legământul se va reînnoi, iar păcatul şi moartea se vor şterge (Iezechiel 37, 21-28). Proorocul Isaia spune că: „morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26, 19). Aceeaşi imagine o întâlnim şi la Proorocul Daniel, care spune că: „mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12, 2). Psalmistul David, care are nenumărate referinţe despre învierea morţilor, prezintă diferite proorociri şi imagini despre Învierea lui Mesia (Psalmul 15, 10: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea”). Dar, deşi erau atâtea mărturii despre învierea cea de apoi în Sfânta Scriptură, totuşi existau şi unii dintre iudei, şi anume saducheii şi samaritenii, care respingeau credinţa în înviere şi implicit în viaţa veşnică (Marcu 12, 26-27). Saducheii reprezentau clasa preoţimii din vechiul Israel şi purtau numele Marelui Preot din vremea lui David şi Solomon - Sadoc. Ei nu credeau în nemurirea sufletului, învierea trupurilor şi nici în îngeri, cum vedem în cele relatate de Sfânta Scriptură (Matei 22, 23; Faptele Apostolilor 23, 8). Ei au promovat o interpretare literală a Legii. Faţă de Mântuitorul Hristos, aceştia au avut o atitudine ostilă şi duşmănoasă. Sub

28

urmare Mântuitorul Iisus Hristos, înviind din morţi, pune temelia unei realităţi concrete şi indubitabile în care moartea este supusă definitiv şi stricăciunea este scoasă din firea umană. Apoi, după ce a biruit prin Cruce puterile întunericului, El Însuşi a înviat din morţi, făcându-Se pârgă a învierii celor adormiţi.93 Nimeni dintre contemporanii Lui n-a socotit un fenomen neobişnuit învierea, chiar Irod credea în înviere, considerând că Mântuitorul este Ioan înviat din morţi.94 Sfântul Apostolul Pavel, mai târziu, vorbea despre înviere ascultătorilor săi ca rod al credinţei: „unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere”.95 Tot acelaşi Apostol face deosebirea dintre înviere şi resuscitare atunci când prezintă cazul tânărului Eutihie. Deci, conducerea arhiereului Anna al II-lea, ei l-au ucis pe Sfântul Iacov, ruda Domnului (cca. 62 d.Hr.). Istoria saducheilor ia sfârşit în anul 70, odată cu căderea Ierusalimului (Vezi XAVIER LÉON-DUFOUR, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975, p.71-72: Marcu 12, 18; Faptele Apostolilor 23, 8). Pe aceştia Mântuitorul i-a adus la tăcere socotindu-i rătăciţi şi neştiutori ai Scripturilor şi ai puterii lui Dumnezeu. Şi Sfântul Apostol Pavel „ştiind că o parte erau saduchei şi cealaltă farisei, a strigat în sinedriu: Bărbaţi fraţi! Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nădejdea şi învierea morţilor sunt eu judecat!” (Faptele Apostolilor 23, 6).

Cu toate aceste opoziţii străine revelaţiei sfinte, doctrina despre înviere a avut un loc special în învăţătura rabinică. Astfel, în tratatul Sanhedrin găsim o critică aspră a celor care tăgăduiau învierea (Sanhedrin 10, 1: „Oricine spune că învierea morţilor nu poate fi dedusă din Tora nu va avea parte în lumea viitoare”), ceea ce înseamnă că speranţa învierii era o preocupare esenţială şi necesară a iudaismului târziu. Între cele 18 binecuvântări este menţionată următoarea referinţă la înviere: „Tu susţii cu dragoste pe cei vii, Tu învii morţii cu mare îndurare… Cine se poate asemăna cu Tine, Stăpâne, cu mână atotputernică, cine îţi seamănă, Rege, care faci să moară şi faci să trăiască din nou… Da, Tu eşti pentru a învia morţii. Binecuvântat să fi Tu, Doamne, care înviezi morţii” (A. COHEN, Talmudul, Ed. Hasefer, 2000, p. 470). Iudeii elenistici, cum sunt Iosif Flaviu şi Filon din Alexandria, au văzut nădejdea învierii într-o manieră spiritualizată, deşi nu folosesc cuvântul în sensul de înviere (Răzb. Iud., 2, 163). Mai mult, Filon interpretează învierea în chip mistic, ca o eliberare din particularitate sau ca o naştere din nou (OEPKE, Theological Dictionary of the New Testament, Ed. Gerhard Kittel I, p. 368-3). Cam în aceeaşi perioadă textele apocaliptice de la Qumran prezintă învierea ca un act deosebit şi ca o aşteptare sau ca un sfârşit iminent al istoriei. 93 Înainte de a învia din morţi, Mântuitorul a arătat puterea Sa divină, care are putere asupra morţii, săvârşind nenumărate învieri: a fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-18; Matei 27, 52-53), a fiicei lui Iair (Matei 9, 18-26; Marcu 5, 22-24; Luca 8, 40-56) şi cea a lui Lazăr din Betania (Ioan 11, 43). Evident, aceste învieri se deosebesc radical de Învierea Stăpânului vieţii, cum vedem din Sfintele Evanghelii. Mai târziu, cei înviaţi vor muri din nou pentru ca apoi să învieze cu adevărat la sfârşitul veacurilor, când Domnul va veni să judece viii şi morţii. Este de la sine înţeles că Mântuitorul Iisus Hristos, prin aceste învieri, Şi-a arătat puterea Sa dumnezeiască readucând la viaţă pe cei morţi ca unul care are putere să învieze (Marcu 5, 42; 9, 27). 94 Marcu 6, 14. 95 Evrei 11, 35.

29

fericitul, „coborându-se, s-a plecat peste el şi, luându-l în braţe, a zis: Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el”.96 Aşa că Mântuitorul Iisus Hristos vestindu-Şi Învierea Sa din morţi,97 a şi împlinit-o după răstignirea şi îngroparea Sa.98 Aşa că Învierea a avut loc în ziua Duminicii ce a urmat Crucii şi îngropării, adică „a treia zi”, când Domnul a înviat din morţi şi a dăruit lumii mare milă. Iar odată cu răstignirea Mântuitorului „catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după Învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora”.99 În felul acesta, Domnul a aşezat Învierea Sa în centrul credinţei alături de Patima şi Jertfa Sa mântuitoare, confirmând astfel faptul că nimeni n-a înviat prin puterea sa proprie, înaintea Învierii Lui, moartea având până la El un caracter ireversibil. Astfel, El a luat asupra Sa păcatul lumii, ca experienţă a îndepărtării omului de Dumnezeu, şi prin Înviere omenirea a fost adusă din nou prin Jertfa Crucii în intimitatea profundă a Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Evanghelistul prezintă linia esenţială a Învierii prin cuvintele Domnului: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu”.100 Din aceste cuvinte vedem clar că Domnul nu este o victimă pasivă, ci darul de mare preţ al omenirii pe care El îl aduce lui Dumnezeu-Tatăl, adică El vrea să

96 Faptele Apostolilor 20, 10. 97 Marcu 8, 31; 9, 9, 31; 10, 34; 14, 28; Luca 9, 22; 18, 33; Ioan 2, 19-22; Matei 16, 21; 17, 9; 20, 19; 26, 32. 98 Prima dată Domnul a vestit Învierea Sa după mărturisirea lui Petru din Cezareea lui Filip (Matei 16, 21: „De atunci a început Iisus să le arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze”). De atunci El a pregătit permanent pe ucenici pentru Învierea Sa de „a treia zi”. Astfel, după Schimbarea la Faţă şi după vindecarea fiului lunatic, Mântuitorul a anunţat din nou pe apostoli că va fi răstignit şi va învia: „pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia” (Matei 17, 22-23). Cât priveşte a treia vestire a patimei şi a Învierii, făcută de Domnul în drum spre Ierusalim, în ultimul an al activităţii Sale pământeşti, a zis: „Iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor, şi-L vor osândi la moarte; şi Îl vor da pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia” (Matei 20, 18-19). Deci, Mântuitorul, imediat după Cina cea de Taină, voind să întărească pe ucenici în credinţă, le reaminteşte despre faptul Învierii Sale, zicând: „atunci Iisus le-a zis: Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta căci scris este: «Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei». Dar după Învierea Mea voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Matei 26, 31-32). 99 Matei 27, 51-53. 100 Ioan 10, 17-18.

30

reîntoarcă pe om în iubirea Tatălui ceresc. Deci, când afirmăm Învierea Domnului afirmăm şi venirea Lui, proclamând totodată victoria vieţii asupra morţii şi începutul unei alte vieţi veşnice. De la Învierea Domnului moartea nu mai are ultimul cuvânt, pentru că Mântuitorul este viaţa pentru o lume nouă în care El este Cel dintâi Care a învins moartea.

O importanţă deosebită are cuvântul „a treia zi” pentru înţelegerea sensului eshatologic al Învierii Domnului. Această sintagmă, cu sens mesianic, a fost proclamată de proorocul Osea ca zi de vindecare a lui Israel.101 Faptul că Domnul a înviat a treia zi, ne arată şi Evanghelistul Luca: „astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea”.102 Asemenea lui şi Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu vorbesc de cele trei zile petrecute de Hristos Domnul în mormânt.103 Următor lor, Sfântul Apostol Pavel spune: „că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi”.104 Toate aceste referinţe ne încredinţează că Învierea este o lucrare a Tatălui ceresc prin care a fost preaslăvit Mântuitorul cel Răstignit şi privesc Împărăţia cerurilor.105 Învierea este un act suveran a lui Dumnezeu care ridică pe Iisus de sub puterea morţii.106 Totodată, Hristos Domnul nu este numai obiect al învierii, ci şi subiect al acesteia. „Atribuirea alternativă a actului învierii când Tatălui, când Fiului arată o împreună lucrare a lor, care include şi o intensă împreună lucrare a Duhului Sfânt”.107 Deci Mântuitorul în actul învierii este marcat de prezenţa trinitară, pentru că El moare după voinţa Tatălui Căruia Se roagă pe Cruce: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”.108 Această relaţie dintre El şi Tatăl se conturează şi mai bine după Înviere, când a zis ucenicilor: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta

101 Osea 6, 2-4: „Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre. Şi după două zile din nou ne va da viaţă, iar în ziua a treia ne va ridica iarăşi şi vom trăi în faţa Lui”. 102 Luca 24, 21. 103 Matei 12, 40; 27, 63; Marcu 8, 31; 9, 31; 10, 34. 104 I Corinteni 15, 4; Faptele Apostolilor 10, 40: „Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să Se arate, nu la tot poporul, ci nouă martorilor, dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, după Învierea Lui din morţi”. 105 Faptele Apostolilor 1, 22; 2, 24, 31; 4, 33; 10, 41; 13, 33;17, 3, 31; Romani 1, 4; I Corinteni 15, 1. 106 Sfântul Apostol Matei substituie verbul αναστησεται cu verbul εγερθησεται mai adecvat concepţiei timpului său. 107 Pr. prof. D. STĂNILOAE, TDO II, p. 167. 108 Matei 27, 46.

31

păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”.109 Prin cuvintele „precum M-a trimis pe Mine Tatăl” Mântuitorul ne arată că El este egal cu Tatăl şi mijlocitor al nostru, făcându-ne şi pe noi colaboratori ai Lui în această lume şi mai desăvârşit după a doua venire a Lui. Un alt aspect subliniat de Sfântul Ioan, referitor la Înviere, este acela că Apostolul nu mai prezintă Înălţarea ca un act separat de Înviere, ci reîntoarcerea la Tatăl se împlineşte în însăşi actul învierii, ceea ce face ca Învierea să se continue direct cu înălţarea noastră la Tatăl. În acest context se pune în evidenţă legătura clară dintre Înviere, Înălţare şi a doua venire, toate actele fiind deplin conturate deoarece se produce în aceeaşi Persoană a Fiului lui Dumnezeu înomenit, Care stă de-a dreapta Tatălui. Aceasta ne arată că în Dumnezeu nu se împlineşte succesiv mântuirea oamenilor, înviind din morţi şi reîntoarcerea la Tatăl, ca apoi să fie trimis Duhul Sfânt la Cincizecime, ci deodată, fără ca să evite vreun moment din cele precizate de Domnul. Aceasta arată că timpul nu este un element care să periodicizeze o lucrare divină unitară, pentru că Dumnezeu este unic şi în El nu este un timp cronologic, deşi se manifestă pentru noi în diferite acte pentru a ne permite să ajungem progresiv la ceea ce este în El plenitudine.

Rezumând cele prezentate mai sus putem spune că începutul şi sfârşitul vieţii sunt momentele de apropiere supremă de Dumnezeu Cel veşnic nou şi înnoitor: „Era absolut firesc şi necesar ca Cel Ce Îşi luase asupră-Şi firea noastră să ducă această unire cu noi până la ultimele puncte posibile. (…) Se cădea ca şi la sfârşit, şi în tot decursul timpului Puterea cea atotcurăţitoare să vină în atingere cu toate părţile, iar nu doar pe unele să le curăţească şi pe altele nu. Iată de ce având viaţa noastră două capete, începutul şi sfârşitul, găsim la amândouă capetele aceeaşi putere divină care înnoieşte făptura, putere care se lipeşte de făptură încă de la crearea ei, o însoţeşte în tot lungul vieţii şi e prezentă şi în ceasul morţii”.110

109 Ioan 20, 21-23. 110 Din cele arătate de Sfântul Grigorie de Nyssa deducem că Dumnezeu Cuvântul prin Înomenirea Sa este solidar cu începutul vieţii noastre văzute, iar prin moarte este solidar cu durerea morţii tuturor oamenilor. Asumând viaţa umană în integralitatea ei prin Întruparea Sa din Fecioara, El înnoieşte naşterea omenească vădind structura pnevmatică şi luminoasă a eshatonului – ca spiritualizare a materiei şi ca transformare a ei în lumină. Iar prin moartea Sa de bună voie pe Cruce, El dăruieşte morţii un sens, acela de jertfă din iubire pentru oameni. Deci, Învierea Mântuitorului Hristos este concentrarea tuturor raţiunilor universului în iubirea Mielului lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii. Toate acestea rămân cuprinse în viaţa Bisericii ca epifanie a iubirii divine în aşteptarea eshatologică a venirii Luminii fără de sfârşit în Împărăţia cerurilor (SF. GRIGORIE DE NYSSA, Marele Cuvânt catehetic 27, în PSB 30, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 324).

32

De asemenea, Învierea Domnului reprezintă indiscutabil chezăşia şi începutul învierii noastre, cum precizează Sfântul Apostol Pavel,111 ea fiind lucrarea în care Domnul Cel înviat este Cel dintâi născut din morţi. În acelaşi timp, Învierea Lui este şi argumentul propriei noastre nemuriri, aşa cum ne spune acelaşi Apostol: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi (απαρχι των κειμημενων)” şi că „de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor (δι ανθρωπου αναστασις νεκρων)”.112 Este clar că dacă Mântuitorul a înviat şi noi vom învia,113 credinţa în Învierea Lui fiind predominanta creştină a învierii tuturor oamenilor, mai ales cea a dublei învieri, adică învierea vieţii şi învierea judecăţii, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul.114 Primul act din cadrul acestor evenimente eshatologice este, cum s-a spus, învierea spre viaţă, aşa cum ne arată Sfântul Evanghelist Luca,115 şi apoi învierea judecăţii, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul în Apocalipsă.116 Înţelegem de aici că cele spuse de Sfântul Apostol Pavel,117 unde „το τελος” nu înseamnă sfârşitul lumii, ci „odihna” sufletelor, care corespund cu relatările din Epistola către Tesaloniceni,118 când acelaşi Apostol vorbeşte despr