Poiana Sibiului - Retezat - Opovo. Marturiile lui Franz Baron Nopcsa. Poiana Sibiului - Retezat - Opovo. Berichte von Franz Baron Nopcsa

A C T A M V S E I A P V L E N S I S

L

series HISTORIA & PATRIMONIUM

ALBA IULIA

MMXIII

Fondator ION BERCIU Editor GABRIEL T. RUSTOIU Colegiul editorial RADU ARDEVAN - Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca NIKOLAUS BOROFFKA - Deutsches Archäologisches Institut, Berlin DANIEL DUMITRAN - Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia NICOLAE GUDEA - Cluj-Napoca VALER MOGA - Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia CHRISTOPHER F. E. PARE - Universitatea „Johannes Gutenberg”, Mainz ZENO KARL PINTER - Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu MARIUS PORUMB - Institutul de Arheologie şi Istoria Artei, Cluj-Napoca VOLKER WOLLMANN - Obrigheim Colegiul de redacţie ANA DUMITRAN - director TUDOR ROŞU - secretar de redacţie IOANA RUSTOIU - membră DIANA CIUGUDEAN - membră GENU POP - webmaster

Adresa de corespondenţă: MUZEUL NAŢIONAL AL UNIRII

510010 ALBA IULIA Str. Mihai Viteazul, 12-14

Tel. 0258/813300

Correspondence address: MUZEUL NAŢIONAL AL UNIRII

RO – 510010 ALBA IULIA Mihai Viteazul St., 12-14 Tel. (+40) (258) 813300

[email protected] www.mnuai.ro; www.muzeuluniriialba.ro; www.anuarulapulum.ro

© 2013 MUZEUL NAŢIONAL AL UNIRII, ALBA IULIA ISSN – 1013-428X ISSN – 2247 – 871X ISSN-L – 2247 – 871X

POIANA SIBIULUI – RETEZAT – OPOVO. MĂRTURIILE LUI FRANZ BARON NOPCSA

CĂTĂLINA VELCULESCU

Universitatea Bucureşti, Centrul de Studii Medievale HANS-PETER BOJAR

Universalmuseum Joanneum, Graz ANA-VOICA BOJAR

Paris-Lodron Universität, Salzburg

Scopul articolului nostru este să reunească informaţiile despre ciobanii români pe care le dă Franz Baron Nopcsa în cartea sa apărută postum, Reisen in den Balkan1.

Cunoscut ca paleontolog, geolog, specialist în cultura Albaniei2, Franz Nopcsa a afirmat cu toată puterea apartenenţa sa la lumea politică şi culturală ungară şi a luptat cu înverşunare pentru „integritatea Ungariei”. Se deosebeşte astfel radical de Vasile Nopcea (Ladislau/László Nopcsa), unchiul după tată, care a fost timp de 15 ani comite suprem (főispan) al comitatului Hunedoara (până în aprilie 1848). Acesta a pornit tot de la negarea originii române a familiei sale, dar a ajuns să participe (cu toată autoritatea sa) la Adunarea de la 3/15 mai 1848 de pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, adunare ale cărei doleanţe au fost trimise către împărat prin două delegaţii, Vasile Nopcea fiind în conducerea uneia dintre ele. A plătit amarnic această atitudine: honvezii au distrus castelul de la Zam (unde se păstra arhiva familiei), iar Jókai Mór (indubitabil o cele-britate a literaturii maghiare) a scris romanul Săracii bogaţi (Faţă Neagră), menit să răspândească încredinţarea că Vasile (Ladislau/László) Nopcea (Nopcsa)

1 Franz Baron Nopcsa, Reisen in den Balkan. Die Lebenserinnerungen des …, editate de Robert Elsie, Dukagjini Balkan Books, Dukagjini, Peja, 2001, XII + 527 p. Noi am folosit versiunea electronică (http//www.elsie.de/de/buecher/b27.html), unde sunt 596 p. În continuare: Nopcsa, Reisen. Franz (Franciscus, Ferenc) Nopcsa s-a născut în anul 1877 şi a murit tragic în anul 1933, la Viena, sinucigându-se după ce îl omorâse pe Elmas Doda Bajazid, partenerul său de viaţă ca gay. Nu intenţionăm să dăm aici amănunte despre biografia mult cercetată şi discutată a lui Franz Nopcsa – personalitate complexă, contradictorie şi scindată. Pentru aceasta, vezi Hála 1993. Pentru informaţii asupra importanţei actuale a lucrărilor sale ştiinţifice, vezi Weishampel, Jianu 2012, p. 1-145. 2 A fost membru al următoarelor societăţi ştiinţifice: Zoological Society of London; Geological Society of London; Geologische Gesellschaft in Wien; Accademia di Bologna; Ungarische Akademie der Wissenschaften; Ungarische Geologische Gesellschaft; Gesellschaft für Erdkunde. Pe lângă bibliografia citată anterior, vezi şi http://de.wikipedia.org/wiki/Franz_Nopcsa.

Cătălina Velculescu, Hans-Peter Bojar, Ana-Voica Bojar 534

ar fi fost aceeaşi persoană cu un vestit tâlhar misterios3. Pentru articolul de faţă, toate aceste amănunte se dovedesc necesare în

măsura în care ne fac să înţelegem cum reuşeşte Franz Nopcsa (absolvent al colegiului Theresianum din Viena, student şi apoi doctor în geologie la Viena), membru al serviciului de informaţii al armatei austriece şi ungare, să adopte formal, pentru o vreme, identitatea de păstor român şi să nu stârnească adversi-tăţi datorate fie necunoaşterii limbii române, fie unui comportament neadecvat4. Franz Nopcsa vorbea perfect limba română, într-un fel specific românilor de la nord de Carpaţi, mai exact celor din Haţeg.

În cele ce urmează, încercăm să sistematizăm informaţiile despre viaţa ciobanilor români din Transilvania imediat înainte de izbucnirea şi în primul an al primului război mondial:

1. Drumuri străbătute 2. Viaţa materială cotidiană 3. Relaţii interumane. 1. Drumuri străbătute Franz Nopcsa petrecuse mult timp pe proprietatea de la Szacsal (Săcel –

lângă Sântămăria Orlea) şi cunoştea bine viaţa păstorilor din Retezat. În august 1916, familia lui avea 3000 de oi pe păşunile de pe muntele Branu, iar vânătorile de capre sălbatice sau urşi (fie aici, fie în Făgăraş) erau una din preocupările constante5.

3 Unui membru al familiei Nopcea, Ladislau/László Nopcsa (Vasile Nopcea) i se conferă titlul de baron abia în anul 1856. Dar rădăcinile genealogice merg către atestări din secolul al XIII-lea. La aceasta se adaugă înrudirea cu numeroase familii nobile din Transilvania şi Banat (se pare chiar cu cea a Huniazilor). În secolul al XIX-lea au existat câţiva membri ai familiei cu funcţii înalte, în afară de Vasile Nopcea: Alexius (Elek) Nopcsa (1775-1862; Government Counselor and a Chanceller of the Court of Vienna. ... he never denied his background from pure Romanian parents); Ferenc (Franz, Franciscus) Nopcsa (1815-1904; who was for 26 years, 1868-1895, First Lord Chambelain to the Empress and Queen Elisabeth ... n. n.: Sissy; fig. 2); Elek (Alexius) Nopcsa – tatăl lui Franz Baron Nopcsa, paleontologul de care ne ocupăm noi – (1848-1918 sau 1920; he was one of the founders of the Society for History and Archeology of Hunedoara County, a society that made the first collections of what will later be the Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva). Vezi Weishampel, Jianu 2012, p. 1-4. Vezi şi: Zur Geschichte des ungarischen Freiheitkampfes 1852; Revista Istorică, XVI, 1930, nr. 10-12, p. 253; Puşcariu 1892-1895, partea I, p. 49, 144, partea II, p. 262; Bariţiu 1890, vol. II, p. 112, 116; Şotropa 1930, nr. 13, p. 138; Bodea 1970 (vezi Indice); Grecu 2000, nr. 4, p. 16 (http://membres.multimania.fr/dgrecu/Zam.html); Mitu 2003, p. 199 etc. 4 Doar în două sau trei cazuri modalitatea sa de pronunţie ridică semne de întrebare: Nopcsa, Reisen, p. 467-468, 477. Probabil că notarea acestor incidente se datorează şi dorinţei evidente a autorului de a sublinia non-românitatea sa. 5 Muntele Branu – la graniţa dintre munţii Retezat, Godeanu, Ţarcu. Vezi Nopcsa, Reisen, p. 547. Vezi şi p. 30-35, 41, 80-81, 88, 151 (în Albania, un hagi vorbeşte româneşte), p. 181 (pană de

Poiana Sibiului – Retezat – Opovo. Mărturiile lui Franz Baron Nopcsa 535

Pentru a îndeplini misiuni de spionaj (desigur în slujba armatei austro-ungare), Nopcsa se hotărăşte să trăiască împreună cu ciobanii uneia dintre numeroasele turme plecate din Retezat în locaţia de iarnă. Turma aparţinea unor proprietari din Poiana Sibiului, care închiriau păşuni şi angajau păstori români (numărul păstorilor era de obicei de trei pentru fiecare turmă, vom afla pe parcursul relatărilor6) proveniţi fie din Poiana, fie dintre moţi (de la vest de Mureş – Maros, nu departe de Alvincz – Vinţu de Jos), fie dintre ciobanii trecuţi peste munţi din „Regat” – aus dem Königreiche Rumänien7. În timpul verii, turmele păşteau în Retezat (o turmă avea în jur de 1000 de oi8); toamna (după 11 septembrie, se spune ceva mai departe9) se mutau pe platoul dintre Alibunar şi Seleuš10 bei Petrovoszelo (Seleuş de Petrovo Selo/ Petrovasâla/ Román-Petre/ Vladimirovaţ); iarna se deplasau in dem sogenannten Ungarische Ried, mlaşti-nile de lângă Opovo (Opovo), aproape de vărsarea Tisei în Dunăre11. Primăvara timpuriu, când se năşteau mieii, majoritatea proprietarilor (români) din Poiana Sibiului veneau să supravegheze personal înmulţirea turmei şi îşi construiau numeroase colibe (Koliben) în jurul târlelor din mlaştinile Tisei12.

Franz Nopcsa îşi duce viaţa ca un păstor român oarecare (costumat adecvat !), între păstori români, sub numele de Peter (desigur, Petru !) Gorlopan13, iniţial în noiembrie-decembrie 1912, apoi revine în aprilie 191314. Împreună cu vreunul dintre păstori sau singur face drumuri la moara de la Banavitza (peste Dunăre), Semlin (Zemun) (unde director al „Companiei de Navigaţie cu Aburi pe Dunăre” era un român), Pantschowa (Panciova), Weißkirchen (Biserica Albă – Bela Crkva), Werschetz (Vârşeţ – Vršac), Iktar15.

În luna aprilie, turmele plecau de la gura Tisei înapoi spre munţi, unele urmând să ajungă mai departe de Retezat, anume în Pareng (Parâng)16. Cu una

automobile pe pantele Haţegului), p. 197-199 (deplasări între Săcel, Arad, Băile Herculane, Braşov, Timişoara), p. 330 (intrigi de politică externă). 6 Ibidem, p. 362. 7 Ibidem, p. 316-317. Franz Nopcsa scrie în limba germană, dă cele mai multe nume de localităţi în maghiară, câteodată în germană şi, mai rar, în română. Spre a identifica toponimele, am folosit: Raffelsperger 1836; Stielers Hand-Atlas 1928/1930; Suciu 1967-1968; Wagner 1977; România. Atlas rutier 2009; Munţii Retezat 2009. 8 Nopcsa, Reisen, p. 321. 9 Ibidem, p. 370. 10 A nu se confunda cu alte localităţi cu acelaşi nume. Vezi Măran 2008-2010, p. 189-196 (mai ales p. 190-192). http://pietrovasala.tripod.com/mircea-maran.html; http://pietrovasala.tripod.com/ vladimirovac---biografie.html 11 Nopcsa, Reisen, p. 315-328. 12 Ibidem, p. 351: Das Ried war also dicht bevölkert. 13 Ibidem, p. 326 ş. u. 14 Ibidem, p. 315-328, 351. 15 A nu se confunda cu alte localităţi cu acelaşi nume. 16 Nopcsa, Reisen, p. 353.


dintre aceste turme pleacă şi Nopcea, trecând de la Biserica Albă la Iktar, apoi la Oraviţa, apoi, prin Valea Boului17, la Caransebeş18. Acolo Nopcsa se alătură unei alte turme, ce urma să rămână în Retezat.

Dar înainte de a pleca spre munte, ciobanii tundeau la Caransebeş oile mature. Lâna se vindea pe loc (unul dintre negustori, un român, venise de la Heltau – Cisnădie) şi era trimisă cu trenul, de la Caransebeş la Haţeg (prin Poarta de Fier a Transilvaniei – über den Eisernen Torpaß)19.

În mod normal, turma ar fi trebuit să urmeze acelaşi traseu, dar pe şosea, până la Clopotiva, pentru ca de acolo să urce în Retezat. Numai că, spre nenorocul ciobanilor, izbucneşte între animale o epidemie. Ca să nu fie opriţi din drumul lor de către autorităţi şi siliţi să stea o vreme pe loc şi să închirieze păşuni de vale (ceea ce ar fi costat mult prea scump), ciobanii aleg un drum care trece peste munţi, prin locuri nepăzite. De la Caransebeş urcă prin păduri spre golul de munte (Franz Nopcsa nu dă toponime); dar sus pe Ţarcu, zăpada acoperea încă totul, deşi se ajunsese probabil către începutul lui mai. Oile merg încet, multe mor pe drum, infectând astfel păşunile, ciobanii nu mai au mâncare. Coboară într-o căldare unde găsesc o stână rotundă (ca acelea din Banat, spune autorul), construită numai din pietre aşezate unele peste altele, astfel încât acoperişul are forma de cupolă, deosebită de noul tip de stâni20. Ţinta ciobanilor este să treacă de Munţii Ţarcului şi să ajungă în Munţii Branu21 (care se află în partea Rete-zatului dinspre Ţarcu şi Godeanu). Când ajung în dreptul muntelui Tomeasa, „ciobanul” improvizat se înţelege cu tovarăşii săi să coboare până la Gura Apelor, unde se afla un punct de aprovizionare pentru muncitorii tăietori de lemne, ca să facă rost de mâncare. Două zile îi trebuie turmei ca să ajungă de la Tomeasa până la stâna de la Branu; tot la Branu urcă de la Gura Apelor şi Franz Nopcsa, care rămâne „cioban” până la 9 iulie 1913, când pleacă la Viena (prin Cluj) şi se reîntoarce în 21 iulie22. Mai pleacă încă o dată, între 1 şi 21 august23, apoi revine în postura de „cioban” până la la sfârşitul verii păstorilor, adică până la 11 septembrie, când turmele îşi reîncep drumul anual spre câmpiile de la vărsarea Tisei în Dunăre24.

17 Azi parte din com. Păltiniş, la aprox. 10 km de Caransebeş, pe drumul spre Reşiţa. 18 Nopcsa, Reisen, p. 351-355. 19 Ibidem, p. 360, 361. 20 Ibidem, p. 363. 21 Ibidem, p. 363. 22 Călătoria este legată de izbucnirea războiului dintre România şi Bulgaria. Ibidem, p. 368-369. 23 Se duce, cu fratele său Elek şi soţia acestuia, Catherine, cu sora lor Ilona şi cu familia prietenă Kendeffy, la Băile Herculane. Ibidem, p. 370. Pentru cnezii români „Cândea”, vezi Popa 1988 şi Popa 2008. Plecările din munte sunt legate şi de îndatoririle lui Franz Nopcsa de a transmite informaţiile culese. Vezi p. 373-375, ca şi p. 322, 328, 352-353, 354-355, 370 etc. 24 Ibidem, p. 370, 364.


Autorul notează că, înainte de izbucnirea războiului vamal între Austro-Ungaria – de o parte – şi pe de alta România (în graniţele de atunci), unele turme din Retezat plecau la iernat în Dobrogea (Dobrudscha), care aparţinuse până în 1878 Turciei25. În anul 1915, când va ajunge într-o excursie în Dobrogea, Nopcsa va întâlni ciobani români veniţi din Ardeal, care, după ce România ajunsese cu graniţa până la mare, se stabiliseră acolo în sălaşurile lor de iarnă şi nu se mai întorseseră la nord de Carpaţi26.

Vara petrecută cu păstorii în munţii Retezat îi dă prilejul lui Franz Baron Nopcsa să facă altfel de drumuri decât cele de transhumanţă27: incursiuni peste graniţa româno-austriacă, spre stânile din Regat. Graniţa oficială, bine păzită, se dovedeşte a fi pentru români nu un zid, ci un fel de gard de ostreţe, prin care se trece binişor dacă ştii când, unde şi cum. Scopul drumurilor de noapte stătea în a transporta brânză de la stânile din sudul munţilor, pentru a o vinde la nord de Carpaţi, fără a suporta la vamă şicanele aferente. Patrulele administraţiei finan-ciare ungare umblă noaptea prin munţi, dar îndeobşte fără mare câştig; ciobanii, care le văd focurile mari aprinse, se întorc cu cât mai puţin zgomot înapoi în Regat şi, în nopţile următoare, reîncep cu transportarea mărfii prin trecători periculoase (probabil necunoscute sau inaccesibile patrulelor maghiare), precum cea de la Stanuletja (există o trecătoare Stănuleţii Mari, la nord de lacul Soarbele). Cunoştinţele preţioase de tainică geografie locală, dobândite acum de Nopcsa (prin prietenia, bunacredinţă şi bunăvoinţa păstorilor români) le va folosi atunci când îşi va extinde misiunile de spionaj în sudul Carpaţilor, unele având ca scop (după ocuparea României de Puterile Centrale) identificarea şi executarea tocmai a acestor păstori, ajunşi în Regat ca dezertori din armata austro-germană. Din fericire, Nopcsa a fost oprit la timp tocmai de cei pe care se străduia să îi servească printr-un zel ce provoca prea multe complicaţii. Dar asta o vom urmări mai jos28.

25 Ibidem, p. 364. 26 Ibidem, p. 451, 453-454. Cităm câteva titluri: Dragomir 1938; Duciu 1995 (cu bibliografie). 27 Această temă are propria ei bibliografie. Cităm doar câteva titluri: Meteş 1925; Dragomir 1926; Dragomir 1939; Constantinescu-Mirceşti 1976; Djuvara 1995, p. 229-230; Murgescu 1996; Pave-lescu 2013, p. 243-258. Pentru date mai recente, vezi http://lumpan.com/ultima-transhumanta/; http://ro. wikipedia.org/wiki/Transhuman%C8%9B%C4%83; http://www.monitorulexpres.ro/ ?mod=monito rulexpres&p=actualitate&s_id= 120643; http://www.transhumanta2013.ro/sase-ciobani-refac-traseul-carpatic-al-transhumantei/. Pentru o turmă în transhumanţă (atenţie: nu nomadism cum sună titlul !) din Austria actuală, vezi suplimentul Lebensart (p. 1-3), la Die Kleine Zeitung, 6 ianuarie 2013, Die letzten Nomaden, interviu luat de Luigi Heinrich regizorului şi muzicianului Manuel von Stürler, autorul unui film despre turma în mişcare. 28 Aşa cum am spus, plecările lui Nopcsa din munte, în vara anului 1913, aveau ca scop tocmai comunicarea unor informaţii, de tipul celor vag formulate în textele din Nopcsa, Reisen, p. 370-375, precum şi, probabil, altele mai concrete.


După unele păreri, interesul lui Franz Nopcsa pentru viaţa păstorilor, mani-festat şi anterior deghizării, s-ar fi datorat specificului vieţii de gay. Se poate să fi fost aşa. Dar amintim aici un pasaj referitor la vara lui 1913, vară petrecută mai mult ca cioban, în Retezat, pasaj în care se vorbeşte clar despre consecinţele benefice ale absenţei raporturilor sexuale în timpul şederii printre ciobani29.

La sfârşitul anului 1914 – începutul lui 1915, Franz Nopcsa călătoreşte la Bucureşti, unde se întâlneşte cu personalităţi ale vieţii academice şi – între altele – susţine trei comunicări ştiinţifice30. La Institutul Balcanic din Bucureşti ar fi rămas în final două manuscrise ale lui Nopcsa: unul despre aria geografică de răspândire a cuvântului csoban şi un altul, în colaborare cu prof. M. Murgoci, pe teme geologice31.

Pentru articolul de acum, ne interesează şi drumul pe care omul de ştiinţă-spion îl face în anul 1915 în Dobrogea, de la Bucureşti, cu sprijinul – naiv şi bine intenţionat – al lui Vasile Pârvan32. Aici întâlneşte, cum am spus mai sus, ciobani români din Transilvania deveniţi sedentari şi renunţând la transhumanţă. Nopcsa are şi un ţel ştiinţific precis: să fotografieze o stelă funerară din comuna Pantelimon (n.n.: aici sunt ruinele cetăţii antice Ulmetum, cercetate de Vasile Pârvan), pe care era reprezentat un (probabil) cioban cu câinele său, hainele personajului fiind asemănătoare cu acelea încă purtate de păstori. Pannonische Grabsteine mit gleichen Figuren sind im Budapester Nationalmuseum, notează, fără alte comentarii, autorul33.

În primăvara anului 1916, Nopcsa reuşeşte să obţină să fie trimis de unguri ca spion în Oltenia, lucru stabilit definitiv la Nagy Szeben (Hermann-stadt) – deci Sibiu. Îşi readuce hainele de păstor de la Viena, apoi se mută la Felek34, iar de acolo, mai cu trenul, mai pe jos, ajunge la Puj (Pui). De aici începe un capitol nou de viaţă, în care foloseşte din plin şi cu inteligenţă datele adunate din cunoştinţele de geografie locală ale ciobanilor. Îşi începe expediţia urcând pe vechiul drum păstoresc de pe lunga vale a Râului Bărbat până sus

29 Ibidem, p. 370-371. Das Wetter war die ganz (sic) Zeit elend (mai restrâns: a treia rundă, dintre 22 august şi 11 septembrie), aber der Aufenthalt im Freien hob meine Gesundheit und, da sich hindurch latente Energie entwickelte, die sich weder im Spiel noch Geschlechts-verkehr, noch geistiger Arbeit umsetzen konnte, begann ich nach einer Pause von acht Jahren wieder Gedichte zu verfassen. 30 Ibidem, p. 445-450, 454-455. 31 Ibidem, p. 455. 32 Ibidem, p. 450-455. 33 Ibidem, p. 453. 34 La Wagner 1977 se găsesc mai multe localităţi Fel(l)ek (unele scrise cu doi l). Se poate ca Nopcsa să se refere la Avrig (lângă Sibiu), dar acesta se scrie Fellek. Ne putem însă gândi şi la Feleh = Rapoltu Mare, în care exista o reşedinţă nobiliară, de unde (venind cu trenul de la Viena până la Deva sau Simeria) se ajungea mai uşor la Pui. Robert Elsie, editorul cărţii lui Nopcsa, subliniază dificultăţile de descifrare a originalului, scris uneori la maşină, alteori de mână.


către izvoarele lui, la Stina de Rîu (Stâna de Râu)35. Ne întrebăm în chip firesc de ce Nopcsa nu a ales soluţia mai directă, de a fi trecut din Ţara Haţegului în Regat pe unul din drumurile care duceau întâi peste lanţul de munţi Tulişa în valea Jiului, apoi, peste munţii Vâlcanului, în direcţia Târgu-Jiu36. Simplu: avea

35 Nopcsa, Reisen, p. 462. 36 N. n. = C.Velculescu: în copilărie, adică prin anii 1951-1953, am făcut eu însămi aceste drumuri împreună cu familia mea. La Paroşeni, pe valea Baleia, mai trăia un bătrân de aproape 90 de ani, purtând acelaşi nume ca şi valea pe care locuia: moş Baleia. Împreună cu familia Mihai şi Ana Petrilean, dar şi cu alţii, au descris părinţilor mei cu amănuntul drumurile pe unde „momârlanii” treceau în mod curent atât spre Ţara Haţegului, cât şi spre Ţara Românească, transportând, înainte de primul război mondial, mărfuri şi vite prin ceea ce numeau „vama cucului”. Voi nota aici cu v drumurile (nemarcate) străbătute de noi şi cu n pe cele cunoscute numai din auzite. De la Vulcan (Vâlcan) se ajungea la nord, pe drum de căruţă, la Crivadia de Haţeg (n), iar la sud, tot pe drum de căruţă, drum în multe locuri pe atunci ruinat, peste Pasul Vâlcan, fie la Schela şi apoi Târgu-Jiu, fie – cu bifurcarea imediat după Pas – la schitul Locurele şi Mănăstirea Lainici, de unde, peste muntele din faţa bisericii mănăstirii, se ajungea către valea Sadului (pentru toate acestea: v). Din Ţara Haţegului, mai urcau ciobanii pe munţii Tulişa (n), sub care, pe latura de sud, se coboară spre valea Jiului Românesc (de vest) (v). De pe această vale, de la Uricani şi Valea de Peşti, duce un drum spre sud, peste munţii Vâlcanului, la Arcani şi apoi (din nou !) la Târgu-Jiu (n). Unul din cele mai umblate drumuri pornea de la Tismana, schitul Cioclovina, apoi în sus, peste munte, pe la vest de coada munţilor Oslea, pe la stâna Ştirbu sau pe la stâna Ursului, în valea superioară a Jiului Românesc, la Câmpuşel (v). De aici drumurile noastre din deceniul şase al secolului XX se întâlnesc cu cele străbătute de Nopcsa în deceniul doi al aceluiaşi secol: de la Câmpuşel se merge la stâna Soarbele, de aici se urcă până la Pasul Stănuleţi, luând către apus, spre Piatra Iorgovanului, Albele, Scorota, Drăgşanu, Buta (v), iar de aici, fie prin şaua Plaiul Mic spre munţii Păpuşa, se coboară la Stâna de Râu (n), fie se iau potecile de oi spre lacul Bucura, peste curmătura Bucurei în valea Pietrele, de unde te poţi îndrepta fie spre Nucşoara, fie, pe lângă Vârful Retezat, spre valea Râului Mare, în direcţia Clopotiva (v). De la Stănuleţii Mari (vezi supra) se mai putea alege şi un alt drum, prin Şaua Paltina, Lunca Berhina, valea Lăpuşnicu Mare, Gura Apei (n), şi mult mai departe, pe Râu Mare spre Gura Zlata şi – din nou – Clopotiva (v). Dacă pe drum se află şi turma de oi, nu doar un drumeţ oarecare, se ocolesc cu mare grijă marile suprafeţe acoperite fie cu grohotiş de diferite dimensiuni, fie cu jnepeni. Când am străbătut noi traseele menţionate, nu se putea trece la vest de cumpăna de ape Jiul Românesc – Cerna, pentru că se intra în vestita zonă de graniţă cu Iugoslavia lui Tito. Înainte să ieşim din nota de subsol şi să ne întorcem la partea de sus a foii, mai adăugăm câteva precizări. Ciobanii cu care porneşte Nopcsa de la Biserica Albă spre Caransebeş intenţionau să ducă turma lor mai întâi în Retezat, apoi în Parâng. Din motive legate de obligaţiile unui spion, el îi părăseşte pe aceştia şi astfel – din păcate pentru noi – nu mai aflăm amănunte despre ce traseu vor fi ales ciobanii, din câteva posibile, între Retezat şi Munţii Parângului. Pe vremea aceea nu era modernizat drumul din trecătoarea Merişor (cum nu exista nici şoseaua modernă, ca să nu mai vorbim de calea ferată Livezeni – Bumbeşti). Dar din păşunile de sub Vârfurile Parâng şi Mândra se ajungea, pe la Pasul Urdele şi pe la Runca (eventual prin Obârşia Lotrului), spre Ţara Românescă, în direcţia Novaci ori Mănăstirea Polovragi (v). Pe drumurile vechi de păstori se construiseră, înainte de primul război mondial, vestitele „şosele ale lui Averescu”. De pe valea Jiului de Răsărit, de la Petrila, exista un drum peste munte, spre nord, pe râul Taia, până în culmea Munţilor Şureanu, cu ruine antice aflate sus, pe culme, iar de aici se înainta, ocolind pe culme izvoarele râului Petros (n), către Grădiştea Muncelului cu tot ce se află pe acolo, plus deschiderea spre nord în toată valea Orăştiei, ori accesul spre vest, în Ţara Haţegului, fie pe lângă Feder, spre Ohaba Ponor, fie pe la Ludeşti la Streisângeorgiu (v).


documentare „la faţa locului” pentru un alt spaţiu, cel din apropierea muntelui Branu, unde, aşa cum am spus, în august 1916, la izbucnirea războiului, familia avea vreo 3000 de oi şi de unde, în vara anului 1913, baronul de la Săcel trecuse de atâtea ori graniţa în deplasări de contrabandă, cu ciobanii. Pentru tot interiorul Munţilor Retezat se adăuga şi experienţa dobândită în timpul vânătorilor de capre negre.

De la Stâna de Râu, Franz Nopcsa urcă spre vest, spre stâna de pe golul de munte de pe lanţul Papusa (Păpuşa), şi se îndreaptă încă mai spre apusul Retezatului, probabil pe cărările care trec pe la Buta, mai întâi spre stâna de la Scorota (pe drumul, pe care l-am punctat în nota de subsol anterioară, dintre Buta şi Piatra Iorgovanului), apoi mai departe, spre stâna Galbina (aflată, bănuim, sub Vârful Galbina, la vest de Soarbele şi Stănuleţii Mari, în apropierea postului grăniceresc ungar de la Paltina – despre care Nopcsa va vorbi ceva mai jos, la est de munţi Branu şi Borăscu, lui binecunoscuţi). Stâna Soarbele se afla în interiorul Regatului, imediat sub graniţa care aici ocolea izvoarele Jiului de Vest, spre nord. Acolo era un post de grăniceri români. Nopcsa trece fără proble-me graniţa spre Regat şi îşi găseşte adăpost şi primire bună la Stina Girdoman37. Gârdomanu (pe teritoriul regăţean) se află la sud de Galbina şi Paltina (acestea din urmă sub autoritate austro-ungară).

Cu ajutorul plin de omenie al unor proprietari de turme din Lunkány şi din Baia de Aramă (vezi paragraful Relaţii interumane), Nopcsa (care se temea să se prezinte personal la un post de poliţie regăţean) obţine o legitimaţie aşa cum se dădea fugarilor veniţi din Transilvania, dar pe un nume fals. Înainte de a coborî spre Turnu-Severin, mai face câteva drumuri de noapte peste graniţă, spre Ardeal, ca pretins contrabandist de brânză regăţeană, de fapt pentru a-şi preda informaţiile la postul ungar de grăniceri de la Paltina38.

Împreună cu dezertorul real Juon Jovan (fiul proprietarului turmei de la

Drumurile de păstori nu erau drumuri turistice, deci nu se suprapuneau decât rar cu drumurile marcate. Moş Baleia se ocupase în tinereţele lui cu încălcarea regulată a graniţelor. Nu fusese singur, dar rămăsese singurul în viaţă. Modul cum priviseră ciobanii şi ţăranii din valea Jiului lumea te făcea să înţelegi că Gorjul, Ţara Haţegului şi ce se mai găsea prin prejur nu prea aveai cum să le desparţi. Iar Moş Baleia continua o tradiţie atestată la începutul secolului al XIX-lea de Nicolae Stoica de Haţeg, într-o însemnare despre întâmplări din secolul XVIII: maioru nostru Gheorghie Duca: din mânăstirea Tismana în Ungrovlahia – Ţara Muntenească, cu divizionu, prin Porceăni, preste munţii Vâlcan, Haţeg, Sebeş, pe la Slatina lui Florei, sus către munţii Semenic au ieşit. Vezi Stoica de Haţeg 1981, p. 251. N. n.: de la Tismana au mers probabil spre est, la una din trecerile peste Munţii Vâlcan în Câmpul lui Neag sau Uricani, iar de aici, peste Munţii Tulişa, în direcţia Uric din Haţeg, apoi, prin Poarta de Fier a Transilvaniei, la (Caran)Sebeş; în sfârşit, pe valea Timişului, spre intrarea în Munţii Semenic. 37 Nopcsa, Reisen, p. 463, 465. 38 Ibidem, p. 465.


stâna Galbina, Adam Jovan din Lunkany39), Nopcsa ajunge la Turnu-Severin, în cercul prefectului de Mehedinţi (căruia nu-i dă numele), unde lucra Iovan, şi petrece o vreme chiar pe o moşie a prefectului: Rece (probabil Recea, la sud de Vânju Mare)40. Dar baronul de la Săcel are nevoie de informaţii asupra unui spaţiu mai mare. Îl determină pe Ion Iovan să se mute întâi la Craiova, apoi la Târgu-Jiu (mult mai interesant din punct de vedere militar !), încercând şi o aşezare la Gloden (Glodeni – puţin la nord-vest de Târgu-Jiu). Cei doi „dezertori” se lămuresc însă curând că din această din urmă localitate se organiza contra-banda cu vite către Transilvania (foarte probabil pe unele dintre drumurile peste munte pe care le-am amintit supra într-o notă de subsol, mai exact în sus pe valea Sadului, peste munţii Parâng). Se hotărăsc deci repede să se întoacă la Craiova, ca să scape de ochii cercetători ai poliţiei române, ce primeşte câteva atenţionări referitoare la Nopcsa. Acesta circula sub nume fals, aşa cum am spus, şi se dădea drept păstor în slujba lui Ion Iovan – fiu al unui bogat proprietar de turme. Odată întorşi la Craiova, cei doi: Nopcsa şi Ion Iovan, nu au deloc linişte, pentru că baronul se vede mereu în pericolul de a fi recunoscut de diferiţi ciobani sau negustori din Transilvania, care, cu o treabă sau cu alta, se găseau în oraş41. În tot acest timp, falsul dezertor a trimis la anumite adrese din Sibiu corespondenţă scrisă mit Zitronensäure (sare de lămâie), cuprinzând informaţiile pe care le culesese. Dar niciuna dintre aceste scrisori nu ajunge la destinaţie, oprite fiind fie de Poşta română, fie chiar de Hauptmann Grecul din Sibiu, care lucra nici mai mult nici mai puţin decât ca spion al României42. Se vede că temerile lui Nopcsa de a fi recunoscut, cu toată deghizarea sa, nu erau simple fantasmagorii. La un moment dat, spionul hotărăşte să se întoarcă peste munţi, transmiţându-i lui Ion Iovan (pe care între timp îl „reeducase”) însărcinarea de a se transforma într-un fel de negustor de cereale între judeţele Dolj şi Vâlcea, pentru a culege informaţii pe care să le comunice lui Nopcsa la întâlniri ulterioare43.

Fiul de proprietar de oi, Ion Iovan, pleacă, împreună cu pretinsul său slujitor cioban, de la Craiova la Turnu-Severin şi de aici la Cloşani. Suntem în

39 Ne putem gândi fie la Luncanii din bazinul Orăştiei, de unde se trecea peste munte spre Hunedoara (acum în com. Boşorod), fie – mai degrabă – la Luncanii din actualul judeţ Timiş, numit în actele austriece Lunkány, la nord-vest de Munţii Poiana Ruscă (azi în comuna Tomeşti); vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Luncanii_de_Jos,_Timi%C8%99 Departe sunt amândouă de stâna Galbena, dar nu mai departe decât Poiana Sibiului ! Poate fi vorba însă şi de o altă localitate. Atenţie: în Munţii Ţarcu există toponimele: Vârful Galben şi Vârful Galbenele (mai aproape de localitatea Luncani din jud. Timiş !), însă după numirile din vecinătăţi pe care le dă Nopcsa, trebuie să ne gândim la Galbina (Galbena) de lângă Paltina (Munţii Godeanu). 40 Nopcsa, Reisen, p. 465. 41 Ibidem, p. 465-477. 42 Ibidem, p. 478-479. Vezi şi p. 554. 43 Ibidem, p. 476-477.


toamna târzie a anului 1915, când turmele nu mai erau pe munte, de aceea cei doi trec noaptea prin Cloşani, ca să îşi urmeze drumul la nord (drum ce ar fi părut suspect în ochii localnicilor), în sus spre munte, către stâna Gârdomanu. Iovan-fiul rămâne la graniţă, iar Nopcsa, pe un viscol puternic, trece graniţa şi, cu o probabilă oprire de serviciu la postul de grăniceri unguri de la Paltina, merge tocmai la adăpostul tăietorilor de lemne de la Gura Apilor, pentru a-şi continua apoi drumul pe valea Râului Mare, pe o rută prea binecunoscută, spre Ţara Haţegului, mai întâi la Malomviz (Malovăţ/ Râu de Mori), apoi la Boldog-falva (Sântămăria Orlea)44.

Peste nu multă vreme, în primele zile ale lui noiembrie 1915, Franz Nopcsa încearcă să ajungă din nou la stâna Gârdomanu, unde îşi dăduse întâlnire cu Ion Iovan, desigur pentru a prelua informaţii, dar, foarte probabil, şi pentru relaţii personale. Încearcă să ajungă pe acelaşi drum pe care tocmai venise, dar cade atât de multă zăpadă încât, de la Gura Apelor, după câteva zile de aşteptare, se vede silit să se întoarcă pe valea Râului Mare, acoperită de un strat de 60 cm de zăpadă, la Orlea. Acum ne dă şi un amănunt: aceste drumuri de vale le făcea călare45. Graba de a-l revedea pe Juon se dovedeşte atât de arzătoare încât, după nebunia de a încerca să treacă Retezatul în vremea zăpezilor, mai face încă o încercare de a intra în Oltenia. De astă dată pleacă îmbrăcat în cioban de la Sibiu la Temeswar (Timişoara), urmând ca de acolo să ajungă la Orsova, şi apoi într-un loc de unde, ajutat de unul dintre honvezi şi de Ion Iovan (cel din neam de proprietari de turme) – căruia îi scrisese – să treacă graniţa. Toate planurile se prăbuşesc însă, pentru că, din Timişoara, Nopcsa este chemat telegrafic la Viena, la Armee-Oberkomando46.

Abia în primăvara anului 1916 dobândeşte Franz Nopcsa de la superiorii săi învoirea (nu prea entuziast dată) să activeze din nou în Oltenia ca spion, tot sub înfăţişare de cioban. De data aceasta, Ion Iovan ar fi urmat să-l aştepte la stâna Borescu Mic, deci mult mai aproape de Gura Apilor, până unde se putea veni dinspre Haţeg călare. Dar, deşi era începutul lunii mai, în drumul de la Gura Apilor la Borăscu Mic cade o asemenea zăpadă încât îi ajungea călătorului, care mai avea şi febră, până la piept. În plus, în vremea iernii, zăpada intrase în stână şi o umpluse până sus. O noapte întreagă stă Nopcsa, greu bolnav, cu febră mare, în stâna înzăpezită, având aprinse doar câteva vreascuri găsite pe acolo, deschizând brusc, cu regularitate, spre afară, uşa care risca să se blocheze sub vifor. Disperat, hotărăşte să se întoarcă la Gura Apelor, dar a doua zi, pe ceaţă şi ninsoare puternică, deşi cunoştea prea bine locurile, se rătăceşte. Într-un târziu, când se ridică puţin ceaţa, îşi dă seama că o luase în direcţia opusă adăpostului

44 Ibidem, p. 477-478. 45 Ibidem, p. 479. 46 Ibidem, p. 479-480.


de la Gura Apelor şi mersese spre sud-vest, deasupra văii Scurtele (în loc să meargă spre nord-vest). Se reîntoarce pe vârful muntelui Borescu şi, prin stâna Borescu Mare (de astă dată), ajunge cu mare greutate, mai mult alunecând, la adăpostul forestier de la Gura Apelor. Întâlnirea cu Juon fusese iarăşi ratată ! Urmează un şir de scrisori cifrate către Ion Iovan (rămas în Oltenia), căruia i se adăugaseră doi colaboratori, mai mult sau mai puţin eficienţi: în Regat un anume A.B. din satul R. (în locul unui ofiţer de informaţii în slujba Austro-Ungariei: Popescu, considerat ineficient, care activa la Turnu-Severin47), iar din Ardeal un Nikulaj – probabil tot cioban, după cum se va comporta mai târziu, în munţi (altul decât Neculai din Poiana, care alertase grănicerii români în legătură cu adevărata identitate a pretinsului dezertor)48.

Nikulaj reuşise să treacă în Baia de Aramă, iar Nopcsa se afla încă în Săcel când, la 15 august 1916, în România se declară mobilizarea generală, ceea ce însemna intrarea, în sfârşit, în război împotriva Puterilor Centrale49. Franz Nopcsa începe o pregătire înfrigurată a refugiului în faţa armatei române care, la început, a înaintat, se ştie, repede spre nord. Dar castelanul de la Săcel are şi misiunea de a-l recupera pe Nikulaj, care ar fi trebuit să fugă urgent din Baia de Aramă (pentru că stătea acolo fără acte de identitate româneşti) şi să vină în Lunka Berhini (Lunca Berhina, pe râul Lăpuşnicu Mare, la nord de trecătoarea Stănuleţii Mari). Prin Malomviz (Râu de Mori), Nopcsa ajunge la timp la Gura Apelor, apoi în Lunca Berhina, dar Nikulaj nu apare. Se adaugă o altă grijă a proprietarului din Săcel: aceea de a pune la adăpost cele 3000 de oi aflate pe păşunile de pe muntele Branu.

Urmează un vârtej de informaţii despre încercările lui Nopcsa de a arunca în aer cât mai multe obiective din munţi şi din Ţara Haţegului şi despre furia pe care i-o provoacă atitudinile pro-româneşti ale unora dintre autorităţile locale, precum acel notar român (nu îi dă numele) din Strei-Sângeorgiu (Sztrigy-Szentgyörgy), care fuge (probabil în întâmpinarea trupelor române care se apropiau !)50. Între toate aceste zbuciumări, află la 1 septembrie 1916 că Nikulaj ajunsese la Lunca Berhina, venind de la Baia de Aramă peste munte. Încântat de zelul de spion pro-ungar al ciobanului român, Nopcsa se întoarce din drumul de refugiu şi îşi recuperează imediat colaboratorul, pe ruta cunoscută: Malomviz 47 Vezi şi Ibidem, p. 554. 48 Ibidem, p. 542-545. 49 Cum scopul studiului nostru nu este acela de a reface istoria primului război mondial, vom trimite în continuare la câteva din lucrările cu ajutorul cărora am verificat gradul de veridicitate al afirmaţiilor lui Nopcea. Ne-am convins în acelaşi timp de valoarea informaţiilor pe care le oferă. Găvănescul 1918; Dabija 1928-1937; România în războiul mondial 1934-1946; Cupşa 1967; Kiriţescu 1989; Istoria militară a românilor 1992; Cojan 1997; Ionescu 2000, p. 463-476; Răcilă 2005 etc. Pentru rezultatul final al războiului: unirea Transilvaniei cu România, vezi Moga, Arhire 2007. 50 Nopcsa, Reisen, p. 548-550.


(Râu de Mori) – Gura Apelor – Lunca Berhina şi înapoi la Săcel, de unde mai trimite anumite lucruri spre nord-vest, ajutat de grija gospodărească a ciobanului Nikulaj (între altele, acesta ia din grădina de la Săcel nu doar o tufă de trandafiri, ci şi tot felul de rădăcinoase comestibile sau doar bine-mirositoare). Tot împreună cu Nikulaj, Nopcsa – îmbrăcat iarăşi în haine de cioban – face un drum de noapte de la P. (probabil Pui) în Szászvároser Gebirge (Munţii Orăştiei), ca să vadă cât de sus în munţi vor fi urcat sau nu trupele româneşti. Apoi îl trimite din nou pe Nikulaj în România, ca să tempereze graba lui Juon de a se întoarce în Ardeal, în partea de sub unguri, fără decizia de graţiere ca dezertor, cerându-le celor doi ciobani să rămână ca spioni în Oltenia51.

Folosindu-se abil de subterfugii administrative, Nopcsa reuşeşte să trimită spre Arad multe din obiectele de la Săcel ale familiei, cu trenul militar ce-i transporta caii de cavalerist ! El se aştepta ca trupele române să arunce în aer castelele din Haţeg şi este „dezamăgit” de comportarea paşnică a celor veniţi52.

La sfârşitul lui 1916 – începutul lui 1917, în încercarea de a-şi relua activitatea de spion deghizat în cioban român, la sud de Carpaţi, Nopcsa pendulează cu diferite misiuni între Budapesta, Timişoara, Petrozseny (Petroşani), Brasso (Kronstadt) – Braşov, de la Banica (Băniţa) nach Puj, Örvaraja53, Bajesd (Băieşti). Reuşeşte, după mai multe încercări zadarnice, să obţină un concediu de trei luni şi pleacă prin februarie 1917 la Turnu-Severin54.

Scopul acestei noi călătorii ni se pare nu doar nouă astăzi inuman, dar şi unora dintre comandanţii armatelor austriece şi germane (aceia dintre ei care doreau să evite complicaţii în relaţiile cu românii din partea de ţară ocupată, deci în spatele frontului austro-german de înaintare spre Moldova). Franz Nopcsa dorea ardent să îi depisteze pe românii fugiţi din Ardeal în Regat şi, pe teritoriul ocupat de Puterile Centrale, să organizeze pedepsirea lor !55 Să ne amintim că mulţi dintre fugarii veniţi de la nord de Carpaţi erau ciobani.

De la Turnu-Severin, Nopcsa, travestit în cioban (acum spune: ţăran) român transilvănean, „dezertor”, merge pe o moşie a prinţului Ştirbei (nu ne spune care56), unde, între mulţi alţi ciobani, lucra ca angajat la turmă şi Juon (Iovan). Juon nu le spune celorlalţi adevărul despre noul venit, care are ocazia să umble prin câteva localităţi din sudul Olteniei şi să depisteze diferiţi fugari 51 Ibidem, p. 550-552. 52 Ibidem, p. 551-553. 53 Ibidem, p. 557 – aminteşte de această localitate ca de o gară aflată la 4 km de următoarea oprire pe calea ferată: Bajesd (Băieşti), pe drumul spre Petroşani. Ar fi vorba deci de Ohaba de sub Piatră? Dar la Suciu 1967-1968 şi Wagner 1977, „Örvaraja” nu apare în Indice, iar pentru Ohaba de sub Piatră nu se dă această echivalare. 54 Nopcsa, Reisen, p. 559-561. 55 Ibidem, p. 559-563. 56 După numele localităţilor pe care le menţionează în continuare, se înţelege că ar fi vorba de moşia Ştirbei de la Bâcleş spre sud.


transilvăneni reali, sprijiniţi de autorităţile locale (rămase tot cele româneşti şi după instalarea trupelor de ocupaţie): Calafat, Gruia, Rogova, Motoţei (Moţăţei), Patule (Pătulele). Franz Nopcsa cere comandanţilor austrieci sau germani să îi aresteze pe dezertorii transilvăneni depistaţi de el, deşi se ascunseseră, cu acte în regulă, printre localnici. Chiar se petrec câteva arestări, dar înşişi ocupanţii îi fac scăpaţi pe cei prinşi de Nopcsa. Mai mult, acesta primeşte ordin vom Obersten Sendler57, dem k.u.k. Militärbevollmächtigten in Rumänien (deci de la cea mai înaltă autoritate a armatei de ocupaţie) să se prezinte la Bucureşti. Aici, după ce îi laudă (ironic?) zelul, Karl von Sendler îi ordonă să părăseacă România ! Puţin mai târziu i se vor interzice şi călătoriile în Balcani, chiar sub pretexte ştiinţifice58. Acţiunile sale iraţionale nu aduceau decât încurcături.

2. Viaţa materială Pe platoul de la Seleuş – Alibunar, ciobanii aduceau apa de băut de la o

depărtare de o oră şi jumătate de mers cu măgarul. Cum turma se mişca ziua neîntrerupt, se întâmpla ca, pe vreme de ceaţă, omul trimis după apă să nu-i găsească la întoarcere pe ceilalţi; în acest caz sau în altele similare, nu rămânea decât să se folosească apa din băltoace59. (La o viaţă asemănătoare de cioban, mai dură încă, avea să participe baronul spion în februarie 1917, pe moşia prinţului Ştirbei din Oltenia60.) Focul îl făceau cu cocenii de porumb rămaşi pe câmpuri. Dis-de-dimineaţă, îşi fierbeau mămăliga (Polenta). La amiază mâncau mămăligă cu brânză, înlocuind-o pe aceasta din urmă, în timpul postului, cu ceapă şi ... zahăr. Seara fierbeau din nou mămăligă. Dacă aveau norocul să găsească destui coceni pentru un foc bun, coceau bulzu, numit şi ursu: o găluşcă din mămăligă cu brânza care se topea la mijloc. Câteodată, dacă un animal se considera a fi în pericol să moară, îl tăiau; şi atunci se întâmpla „luxul” să mănânce carne, mai mult pârpălită decât coaptă pe focul de coceni. Se mai practica şi furatul câte unei oi de la turmele vecine61.

Noapte după noapte, fără întrerupere, ciobanii rămân afară, indiferent de vreme, răsfiraţi pe lângă turmă, înfăşuraţi până peste cap în cojoace, culcaţi la pământ, dar cu capul (desigur cu căciulă) aşezat pe ciomagul de păstor înfipt oblic în pământ, ciomag înfăşurat cu mâneca dinspre pământ a cojocului. Pe câmpia de la gura Tisei, reuşeau uneori să agonisească vreo legătură de coceni înalţi şi o aşezau ca paravan împotriva vântului. Somnul însemna în acelaşi timp

57 „Karl von Sendler (1869-1921). Generalmajor. Februar 1917 – März 1918 Militärbevollmäch-tigter in Rumänien. März – November 1918 Oberquartiermeister der 2. Armee in Odessa” (vezi p. 1225 în http://www.oldenbourg-link.com/doi/pdf/10.1524/9783486594836.bm). 58 Nopcsa, Reisen, p. 561-564. 59 Ibidem, p. 317 ş. u. 60 Ibidem, p. 561. 61 Ibidem, p. 318, 320, 321.


şi veghe. Apoi, după un timp, începea păscutul de noapte, care se făcea pe islazuri (şi chiar prin ogoare cu porumb) pe care proprietarii turmelor nu le închiriaseră ! Tăcerea şi colaborarea autorităţilor locale se obţinea prin daruri substanţiale în natură, astfel că plângerile ţăranilor păgubiţi rămâneau fără urmări. Unii păgubiţi încercau însă să-şi facă dreptate singuri şi atunci se ajungea la bătăi straşnice62. Păstorii şi ţăranii evitau să apeleze la judecători sau alte autorităţi; asta presupunea timp de pierdut (imposibil pentru ciobani să rămână pe loc în vremea deplasărilor !) şi oricum nimeni nu le dădea dreptate63.

Prin contracte orale, ciobanii aveau printre localnicii de la gura Tisei şi o gazda, dar nu ca să doarmă în casă sau ca să se spele, ci ca să păstreze undeva câte un rând de haine (nu opincile, pe care le purtau cu ei !) şi – mai ales – ca să păstreze, în mod obligatoriu, pieile oilor care mureau dintr-o cauză sau alta, pentru a le preda la vremea potrivită stăpânilor turmei64. Chiar şi când se aflau pe drumuri îndepărtate, iar oile mureau unele după altele de vreo boală molip-sitoare, îngrijitorii lor le jupuiau de pieile pe care încercau să le ducă proprie-tarilor, aşezate pe spatele câte unui măgar. Doar când măgarul nu mai putea transporta atâta greutate, păstorii renunţau să-şi mai îndeplinească obligaţia65.

Deplasarea turmelor pe drumurile lungi care treceau printre ogoarele şi grădinile oamenilor, pline cu verdeaţă ademenitoare, se făcea cu multă trudă. Omul de pază alerga pe marginea turmei, înainte şi înapoi, cu opincile (mit Opanken) pline de apă şi de noroi, fluierând şi gesticulând cu putere, aruncând cu bulgări de noroi66. Încă şi mai greu se merge pe drumurile de munte înză-pezite (chiar şi la sfârşitul lunii aprilie – începutul lui mai): oile trec cum trec peste vârtoapele acoperite cu zăpadă, dar măgarul supraîncărcat fie se scufundă până la burtă, fie – dacă deasupra s-a aşezat gheaţa – alunecă cu picioarele desfăcute în toate părţile. Oamenilor nu le rămâne altă soluţie decât să ia greutăţile din spatele animalului, să-l scoată pe acesta la suprafaţă, să transporte animal şi lucruri până la un teren mai ferm şi să continue drumul până nu prea departe, pentru că urma o nouă scufundare şi totul se relua de la capăt. Oile prea obosite, rămase în urmă, nu trebuiau, de asemenea, să fie pierdute din vedere67.

Când turmele ajung sus în munţi, ciobanii se simt ca la ei acasă. De dormit se doarme în timpul nopţii tot sub cerul liber68. Dar se găseşte destul material pentru a se construi câte o Koliba. La mâncare se adaugă la mămăligă câte un 62 Ibidem, p. 321. 63 Ibidem, p. 355-357. 64 Ibidem, p. 319. 65 Ibidem, p. 362-363. 66 Ibidem, p. 354, 360. 67 Ibidem, p. 362-363. 68 Ibidem, p. 364: Wenn es regnete, war dies nicht besonders nett; bei schönem Wetter und Sternenschein in der frischen Luft aber herrlich. Es gibt nichts schöneres als im Hochgebirge bei schönem Wetter im Freien zu übernachten.


Sloiu – carne de oaie tocată cu cuţitul şi coaptă pe cărbuni în untură proprie, totul învelit în burtă de miel. Pentru foc sunt lemne destule. Se mai poate mânca şi brânză topită în unt fierbinte. Dacă, la prânz, ciobanii trebuie să se mulţu-mească numai cu mămăligă şi brânză69, seara se bucură de smântână şi urdă, la care se adaugă jintiţa (considerată substitut al berii)70.

Dar înainte de răsăritul soarelui, paznicii trebuie să ademenească oile de o parte şi mieii de alta, ca să iasă din Tirla (târlă). Dacă vremea rămâne bună, supravegheatul turmei lasă şi clipe de linişte, în care oamenii pot vorbi sau cânta sau visa cu ochii deschişi. Dar paznicii turmei nu trebuie să scape din ochi animalele, gata oricând să intre în păşuni închiriate de alţi proprietari. Pe vreme de ploaie, de ceaţă, de umezeală sau chiar de zăpadă, la disconfortul creat de acestea se adaugă agresivitatea animalelor sălbatice, mărită tocmai de vremea proastă. În plus, oile au tendinţa să se adăpostească repede în pădure, unde sunt şi mai greu de supravegheat. Se poate întâmpla ca o întreagă zi şi noapte, mai ales pe ceaţă, turma să rămână departe de colibă, fără adăpost şi fără mâncare pentru însoţitorii cu hainele şi încălţămintea udă71.

Cum există o stână principală şi mai multe colibe dependente de ea, există şi un cioban care face legătura între cele două tipuri de locaţii, pe lângă aceasta adunând lemnele de foc trebuitoare şi preparând, „preistoric”, cu un fel de râşniţă, sarea absolut necesară pentru oi. Nopcsa însuşi a învăţat să taie şi să jupoaie oile; dar nu să le şi mulgă, pentru că lucra ca paznic la turma de miei, nu de oi72.

Despre cum o duceau păstorii când nevoia îi silea să rămână prin vreun oraş, aflăm din povestirile despre zilele petrecute de autor ca pretins dezertor mai ales la Craiova. Există o mare deosebire între felul cum i se cuvenea lui Ion Iovan, fiu de proprietar de turmă, să se arate în lume – şi locul ce i se acorda presupusului angajat al său, baronul deghizat în cioban. Ca să poată avea o mâncare mai bună, Ion Iovan îi trimite companionului său, în camera de hotel, cele comandate, departe de ochii critici ai celor din jur73. Iar când Nopcsa ia masa la un restaurant cu un prea guraliv şi lăudăros gradat de la Craiova, „fugarul” de peste munţi se sileşte să imite perfect comportarea neîndemânatică a unui veritabil cioban în mânuirea tacâmurilor şi a şervetului „de pus dinainte” (pe atunci obligatoriu pentru un om civilizat)74. Invitat la masă de viceconsulul austro-ungar (care ştia, desigur, adevărul), omul rafinat răspunde invitaţiei, deşi trebuie să-şi păstreze masca şi costumaţia de păstor. Vizitatorul aristocrat se

69 Brânza, slănina şi mămăliga (nici vorbă de pâine) sunt considerate alimentele specifice pentru starea socială de cioban. Ibidem, p. 543. 70 Ibidem, p. 364-365. 71 Ibidem, p. 364-366. 72 Ibidem, p. 366. 73 Ibidem, p. 465. 74 Ibidem, p. 466-467.


bucură în primul rând de ceaiul adevărat ce i se oferă75. În Craiova, ciobanii călători nu dorm neapărat într-o cameră de hotel, ci se

mai întâmplă să plătească modest pentru un adăpost în magazia cu fân, de lângă grajd, a vreunui hotel. Ori chiar, la ananghie, se poate înnopta, bine învelit în cojocul lung, în gropile de pe marginea aleii Bibescu (in dem Sraßengraben der prächtigen Allee Bibescu)76. Dacă vreun călător în haină de cioban stârnea bănuielile patrulelor de noapte ale poliţiei, risca să doarmă la postul de poliţie local (Târgu-Jiu), direct pe podea. Pentru o persoană mai cu vază, precum Ion Iovan, se poate obţine excepţia de a fi totuşi lăsat să-şi găsească în acest caz adăpost într-un han al cărui stăpân se bucura de încrederea autorităţilor locale77.

3. Relaţii interumane Pentru ca să se poată integra vieţii păstorilor, Nopcsa se foloseşte de buna-

credinţă şi de ospitalitatea acestora. Când se duce pentru prima dată pe platoul de la Alibunar, întâlneşte oameni pe care îi cunoştea din Retezat şi le spune că a venit ca să vadă cu proprii ochi ceea ce auzise din povestirile lor. Primul întâlnit dintre ciobani, bucuros, îl hrăneşte bine şi îi arată unde îi găseşte pe ceilalţi, cu care va împărţi apoi mâncarea puţină şi greutăţile multe78.

Greutăţile materiale cotidiene greu de imaginat ale vieţii păstorilor nu îi dezumanizează pe aceştia. Viaţa lor are o poezie specifică. Cântecele lor sunt triste, pline de durere şi de sensibilitate79.

Despre Juon Roman spune că este (conform caracterizării făcute de un ţăran ungur, Jóska80) „trist, modest, liniştit”. Se comportă ca un adevărat „domn”, remarcabil prin bunul său simţ (numit de Nopcsa ruşinos)81. Un alt cioban,

75 Ibidem, p. 475-476. El comentează: an Stelle jenes gefärbten zitronenhaltigen Zucker-wassers ... das ich als Schafhirt in einer Spelunke Craiovas täglich schlürfte. Observaţia noastră: atenţie, apei îndulcite cu zahăr (nu cu un îndulcitor chimic) i se adăuga lămâie, nu sare de lămâie ! 76 Ibidem, p. 474. 77 Ibidem, p. 467. 78 Ibidem, p. 316: Durch die kollegiale Behandlung seitens der Hirten drang ich in den Geist der Leute schnell ein, und sie offenbarten mir ohne Scheu alle ihre Gedanken. Vom menţiona şi numele de păstori pe care le notează autorul: Juon Roman (dezertor din armata română), care nu dormise de 18 ani decât sub cerul liber – p. 319 ş. u.; Juon Dersan (p. 324); Nikolaj Zsavla (p. 326 ş. u.). 79 Ibidem, p. 320: Eine gewisse Poesie – die Poesie der Sorglosigkeit, der Ungebundenheit und Ruhe. 80 Despre români în general, Jóska susţine că sunt „mai degrabă proşti şi înceţi”. Nopcsa însuşi crede că românii oameni simpli sunt buni, dar că românii „civilizaţi” sunt antipatici (un topos curent, aproape banal pentru caracterizările reciproce între membrii diferitelor naţiuni). Ibidem, p. 324-325. Despre Jóska, Nopcsa afirmă: Jóska war übrigens der typischste Vertreter des Ungarn: stolz, unternehmungslustig, fröhlich, aufbrausend, stützig, schneidig, dabei ein gutes Herz, gastfreundlich aber befehlend. Ibidem, p. 325. 81 Ibidem, p. 324.


Nikolaj Zsavla, duce la destinaţie un miel, deşi nimeni nu-l controla82. Sus în munte, pericolele pentru turmă se înmulţesc, iar reacţia în faţa

animalelor sălbatice ori a mişcărilor de spaimă ale turmei trebuie să fie hotărâtă. Tocmai de aici vine probabil şi preţuirea clipelor de linişte, înclinarea spre visare, intercomunicare, cântec de fluier83. Ceea ce nu îi împiedică pe păstori să aibă cu ei, fără permisul necesar, câte un pistol, folosit în primul rând spre a-şi aduna laolaltă oile împrăştiate de vreo spaimă84.

Relaţiile între cei care trăiesc pe golurile de munte sunt de obicei bune, deşi se mai ajunge uneori la câte o bătaie cu bâtele. Dar pentru hoţii de oi sau pentru cei bănuiţi de omor, pedepsele sunt cutremurătoare; între altele: pârpălirea înceată, fără haine, deasupra sau lângă focul cu meşteşug aţâţat. Exemplul sângeros concret dat de Nopcsa se petrece – desigur – într-o stână din Regat, pe care încă nu am reuşit să o identificăm: Stina Scirbu („Scârbu” sau, poate, „Ştirbu”?85), unweit der ungarischen Grenze. Credinţa populară susţinea că locul unde cel schingiuit murise, vinovat sau nevinovat, rămăsese pustiu, iar trăznetul cădea ades86. Deşi notează această reacţie justiţiară, întâmplarea îi prilejuieşte totuşi lui Franz Baron Nopcsa una din tiradele sale antiromâneşti, folosind aici afirmaţii des Bukarester Ethnologen E. Fischer87.

Pentru că la o turmă lucrau mai mulţi păstori, dacă vremea le dădea răgaz, mai făceau, pe rând, câte un drum la stânele învecinate ori pe pantele cu zmeură coaptă ori pe la magaziile de aprovizionare ale tăietorilor de lemne, ca să cumpere de acolo Wein, Bier oder Schnaps88.

În vara anului 1915, când îşi începe drumul din Retezat spre Baia de Aramă, Nopcsa trebuie să răspundă suspiciunilor pe care le genera presimţirea izbucnirii războiului şi diferenţelor categorice de opţiuni politice între el (pro-ungar) şi ciobanii (pro-români) care îl recunoşteau.

Baronul de Săcel se vede astfel obligat să fabrice un adevărat scenariu lacrimogen: ar fi fost un dezertor neurmărit, pentru că era crezut prizonier. Împinge lucrurile atât de departe, încât înscenează o scurtă luare în captivitate de către o patrulă de grăniceri unguri, eliberat însă (pretinde) în schimbul unei sume de bani ameţitoare (10.000 K. – întrebare: unde ţinuse ascunşi atâţia bani?). Pe unii

82 Ibidem, p. 327. 83 Ibidem, p. 365: Nach so einem Spaziergange legt man sich wieder zusammen nieder, der eine plaudert, der andere spielt Flöte, oder man schließt die Augen und verträumt sein Dasein. 84 Ibidem, p. 365, 366. 85 Stâna „Ştirbu” se află sub muntele Oslea, la vest de vârf, deasupra văii Jiului românesc, la est de drumul de oi de la stâna Gârdomanu spre Cloşani, deci aproape de locuri pe care Nopcsa le cunoştea bine. 86 Ibidem, p. 367. 87 Iordan Datcu, Dicţonarul etnologilor români, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2006, p. 381-382 – îl aminteşte doar pe Ludwig Vinzenz Fischer (n. 1845 la Reşiţa – m. 1890 la Halle). 88 Nopcsa, Reisen, p. 368.


dintre ciobani, poveştile acestea îi impresionează. Dar se găsesc şi oameni cu mintea lucidă, precum (bănuitul) Nikulaj aus Poiana (dezertor real, nu mimat, din armata austro-ungară), care îi alertează pe grănicerii români de la postul de lângă Soarbele (loc aflat în interiorul Regatului, imediat sub graniţa care aici ocolea spre nord izvoarele Jiului de Vest) şi are loc imediat o razie a patrulelor româneşti, razie desfăşurată începând de la graniţa ce trecea la sud de Galbina (sub autoritate transilvană), spre teritoriul regăţean, în jurul stânii Gârdomanu89.

Ciobanii se împart în două „partide”: unii, precum amintitul Neculai din Poiana (cu inteligenţă şi spirit critic), văd în Nopcsa pe spionul care de fapt şi era. Alţii (cu inimă bună şi mai puţin discernămât, precum Jonuţ aus Örvaraja90) cred povestea înduioşătoare a pretinsei dezertări şi îl ajută pe aşa-zisul dezertor să scape de razia patrulei româneşti şi să-şi continue astfel pendulările între sudul şi nordul graniţei, între stâna Galbina şi stâna Gârdomanu şi pe văile apropiate, de unde culege informaţii necesare armatei care îl trimisese. La un moment dat însă, Jonuţ aus Örvaraja nu îl mai ajută (Nopcsa nu clarifică de ce, dar putem înţelege: probabil i se păruse ceva suspect la pretinsul baron „dezertor”, pe care totuşi nu îl „toarnă”; sau poate intervenise o ceartă pe motive personale). Dar îi sar în ajutor alţi oameni „cu inimă bună”, dar cu prea puţină perspicacitate. Proprietarul turmei de la stâna Galbina (deci sub autoritate transilvană) este Adam Jovan aus Lunkany. Fiul acestui proprietar de turmă se chema Juon şi fugise în sudul munţilor, oprindu-se tocmai la Turnu-Severin. Adam Iovan dorea cu tot dinadinsul să îl ajute pe „dezertorul” Nopcsa să dobândească vreo legitimaţie românească, pentru a putea să iasă din lumea cu un statut aparte a stânelor (unde se vede că ciobanii treceau de o parte şi de alta a graniţei chiar şi fără să ceară voie de la cineva) şi să intre în rândul lumii obişnuite, aşa cum izbutise fiul său fugar, Ion, care, ca dezertor de la unguri, ajunsese să lucreze în slujba prefectului de Turnu-Severin.

Toamna se apropia, păstorii aveau să părăsească stânele, Nopcsa părea în pericol; dar Adam Iovan face un gest uman demn de toată lauda: îl roagă pe fiul său Ion Iovan, cu toate riscurile la care îl expunea, să vină de la Turnu-Severin până în munţi, la graniţă, ca să îl ajute cumva pe pretinsul fugar să dobândească vreo hârtie de la oficialităţile de imediat sub munte. Şi acesta chiar vine !

Dar salvarea o aduce un alt proprietar de turme: N. N. aus Baia de Aramă91. Impresionat de soarta bietului pretins dezertor, N. N. aranjează cu poliţistul şef de la Baia de Aramă (mişcat şi acesta de povestea care circula se vede intens despre aşa-zisa scurtă capturare a unui anume dezertor român din armata austro-ungară) să elibereze o legitimaţie pe un nume fals, dar cu atributul

89 Ibidem, p. 463. 90 Vezi supra, în capitolul „Drumuri străbătute”, comentariul la Ibidem, p. 557. 91 Ibidem, p. 464-465.


pretins real de Deserteur rumänischer Nationalität. Şi aici reţinem un amănunt: Nopcsa oferise prin intermediul lui N. N. suma de 400 K., dar poliţistul şef oltean reacţionează pozitiv numai pentru suma de 1000 K !!

Având această strict necesară legitimaţie, Nopcsa nu pleacă imediat, ci mai face aparente drumuri cu brânză de contrabandă adusă de la stânele din Regat la cele de peste graniţă. Dar după ce preda brânza stânelor din partea transilvană, Nopcsa nu se întorcea imediat peste graniţă în Regat, ci mai făcea un ocol, prin locuri sălbatice, în înţelegere cu patrulele ungare, până la postul ungar de grăniceri de la Paltina (cum am spus: la vest de trecătoarea de la Stănuleţii Mari, aflată la nord de postul grănicerilor români de la Soarbele), de unde îşi trimitea mai departe informaţiile.

Ciobanii l-au ajutat cu bună credinţă şi inimă largă pe Nopcsa cel aparent fugar. Dar dacă au aflat cumva că acesta a batjocorit bunătatea lor – putem fi siguri că nu aveau cu niciun chip să-l ierte. Şi probabil mulţi au şi aflat şi aici stă mai degrabă cheia primirii ostile pe care i-o fac locuitorii din Săcel atunci când, în anul 1920, se întoarce să îşi reia reşedinţa de acolo, restituită de statul român pentru activitatea sa ca om de ştiinţă, în pofida faptului că acţionase ca spion împotriva acestui stat92.

Un capitol plin de interes pentru cunoaşterea psihologiei ciobanilor transilvăneni, ca şi a celor din Oltenia, îl prezintă paginile despre vara anului 1915, petrecută de Nopcsa la sud de Carpaţi ca pretins slujitor al unui dezertor real din Ardeal, fiu de proprietar de oi: acel Ion Iovan, chemat de tatăl său în ajutor de la Severin. În regatul României se aflau, după aprecierea civililor cu care Nopcsa stă de vorbă, aproximativ 30.000 (treizeci de mii) – număr probabil gonflat – de transfugi români veniţi de la nord (sau de la vest !) de Carpaţi93. Cei mai mulţi dezertori erau ţărani şi ciobani94. Atât ei, cât şi localnicii nicht nur in den Bezirken Mehedinţi, Dolj und Gorj sondern auch in der Dobrudscha (n. n.: deci unde păstorii de peste munţi aveau cele mai multe legături) – nutreau sentimente deloc prietenoase faţă de Ungaria. Speranţa lor era izbucnirea unui război care să aibă ca rezultat unirea românilor de peste munţi cu Ţara, convinşi fiind că Siebenbürgen unbedingt zu Rumänien gehöre. Şi asta la nivelul oamenilor celor mai simpli. Nopcsa se cam cotrazice în afirmaţiile asupra vechimii şi originii acestor sentimente puternice, dar le constată răspândirea, tăria şi capacitatea de mobilizare95.

Spre indignarea lui Franz Nopcsa, mulţimea fugarilor de peste munţi nu stârneşte reacţii negative din partea autorităţilor din Regat, dimpotrivă. Dar acest mare flux de emigranţi creează fricţiuni la nivelul relaţiilor interumane, bazate 92 Weishampel, Jianu, Foreword, p. 5. 93 Nopcsa, Reisen, p. 472. Probabil că în acest număr este cuprins tot Regatul. 94 Sunt amintite mai ales Poiana Sibiului şi Sălişte. Ibidem, p. 470. 95 Ibidem, p. 468-469.


pe problemele materiale generate. Un fecior de oieri bogaţi precum era Ion Iovan, un fel de domn în mediul lui, trece desigur prin dezamăgiri şi frustrări96. Pornind de la acestea şi de la înclinaţii personale pe care mai mult le bănuim decât ne sunt comunicate, Nopcsa reuşeşte să facă din „stăpânul” său aparent un aliat în acţiunile de spionaj pentru Ungaria şi să îl determine pe sărmanul om, în vara anului 1915, să trimită către superiorii din armata austro-ungară o cerere de iertare de greşeala de a fi dezertat. Răspunsul la această cerere nu vine până când se termină cartea, adică până la începutul anului 191797.

Dar din timpul şederii în Oltenia aflăm nu doar informaţii generale, ci şi date despre comportamentul unor persoane anume. Un Kanzleiwachtmeister din Craiova (nu i se dă numele) se grozăveşte către pretinsul păstor şi-i dă o mulţime de amănunte despre mişcările militare98. În schimb, poliţaiul şef din Târgu-Jiu şi un nepot al hangiului Olariu, tot de acolo, au bănuieli puternice în legătură cu persoana pretinsului cioban care îl întovărăşea pe Ion Iovan. Celor doi călători le sare în ajutor un transilvănean cu multă bunăvoinţă, dar cu mai puţină prezenţă de spirit: negustorul B. aus Sălişte, care se pune chezaş pentru fiul oierului din Lunkany, fără să-şi pună întrebarea ce o fi cu însoţitorul acestuia. La hanul lui Olariu din Târgu-Jiu lucrează trei femei venite din Haţeg, două chiar de la Baresd (Bărăştii Haţegului), de lângă castelul Nopcsa din Szacsaler (Săcel), iar spionul deghizat ţine cu tot dinadinsul să se ferească de ochiul critic al acestor femei99. Tot în Regat, dar în apropiere de Craiova, lucrează şi fiica unui anumit păstor Lalu (probabil Florea), care o vizitează des. Înţelegem că şi această familie venise tot din Ardeal şi amândoi: tată şi fiică, îl cunoşteau personal pe Franz Nopcsa. Încercările baronului de a se ascunde de ei, în timpul şederii în Craiova, au ca rezultat adevărate scene de teatru qui pro quo, dar şi vreo două nopţi petrecute afară, pe la marginile grădinii Bibescu, învelit în sarica de cioban pe care Nopcsa reuşise să şi-o sustragă din hotelul unde locuia împreună cu Ion Iovan. (Interesant este că la Craiova mai apare pentru dormitul la grămadă şi un al treilea cioban, un necunoscut.)

În drumul spre Cloşani, urcându-se obosiţi într-o căruţă care mergea spre aceeaşi ţintă cu a lor, cei doi spioni se găsesc printre călători alături de o femeie de la Sibiu, femeie al cărei simţ al pericolului o face să vadă, spre deosebire de alţii, că unul dintre cei doi nu era cu adevărat un cioban. Numai amănuntele turnate rapid de Ion Iovan despre slujba lui la prefectul din Turnu-Severin reuşesc să aducă un calm relativ100.

După 15 august 1916, când România va intra în război împotriva Puterilor

96 Într-o situaţie asemănătoare se află şi un anume Juon a lui Pavel. Ibidem, p. 466. 97 Ibidem, p. 465-479, 563. 98 Ibidem, p. 466. 99 Ibidem, p. 467-468. 100 Ibidem, p. 473-477.


Centrale, Franz Nopcsa, care se afla la Săcel, începe o serie de acţiuni dictate de un adevărat acces de furibundă febră. Între altele vrea să îndepărteze de graniţa de pe Carpaţi (unde bănuia că se vor da lupte) cele 3000 de oi ale familiei, aflate pe păşunile de pe muntele Branu (sud-vestul Retezatului). În acest moment, Nopcsa intră pentru prima dată în conflict cu ciobanii cu care se înţelesese foarte bine şi între care petrecuse mult timp din vara anului 1913. Dar acum, în august 1916, ciobanii nu se prea grăbeau, se pare, să fugă din faţa armatei române, ceea ce stârneşte mânia baronului, care îi loveşte cu mâna pe unii dintre ei101. Păstorii pe care îi bate „personal” sunt aceiaşi (sau din categoria aceloraşi) care îl primi-seră între ei cu inimă deschisă. Greşeală de comportament inadmisibilă faţă de oameni a căror mândrie şi spirit de independenţă le cunoştea ! Dacă ar mai fi avut o urmă de raţionalitate, Nopcsa, după ce a făcut asemenea gesturi, nu ar fi trebuit să se mai întoarcă în anul 1920 la Săcel, ştiind prea bine cât de departe se răspândesc povestirile orale între oamenii fără carte şi cât de lungă le este memoria vindicativă.

Tot în august 1916, în haosul creat de neliniştile lui Franz Nopcsa, acesta aproape îl determină pe un comandant de patrulă maghiară să-l spânzure fără nici un fel de judecată pe un tânăr (einen rumänischen Bauernjüngling) care ar fi făcut gesturi de semnalizare către nişte imaginari soldaţi români. Dar de după dealul spre care semnalizase tânărul se ivesc nu temuţii „duşmani”, ci coarnele uriaşe ale unor vaci şi boi, turmă numeroasă ce se apropia paşnic102. Ne întrebăm dacă Nopcsa îl citise pe Don Quijote.

Odată cu intrarea armatei române în Ardeal, furiile lui Franz Nopcsa se dezlănţuie nu numai împotriva românilor, ci şi împotriva autorităţilor imperiale austriece, pe care le acuză că ar fi contribuit sistematic la die Schwächung des ungarischen Elementes in Siebenbürgen, autorităţi imperiale în a căror răspun-dere ar cădea provocarea răscoalei Horas und Kloškas ... wie sechzig Jahre später der Rumänenaufstand Jankus; şi aşa mai departe103.

Se vede că Franz Nopcsa avea un farmec anume şi o mare putere de convingere, din moment ce, pe lângă Ion Iovan, îl racolase pe Nikulaj pentru activitatea de spion în Baia de Aramă (vezi supra capitolul „Drumuri”). Retrimis de Nopcsa în august 1916 (după un raid de recunoaştere în noapte, în Munţii Orăştiei), din Haţeg, ca spion în Oltenia, Nikulaj se întoarce prin octombrie la Săcel, apoi merge la Petroşani104. Împreună cu „stăpânul” său mai racolează încă doi viitori spioni pentru Oltenia. Aceştia sunt soldaţi români din Regimentul 58 infanterie, căzuţi prizonieri şi internaţi în Haţeg. Cei doi regăţeni slujiseră ca păstori, ani la rând, în Transilvania şi în Ungaria105. 101 Ibidem, p. 546-548: weshalb ich einige Hirten persönlich prügelte. 102 Ibidem, p. 549-550. 103 Ibidem, p. 553-556. 104 Ibidem, p. 556: Ich war hierüber, da mir Nikulaj sehr ans Herz gewachsen war, sehr erfreut ... 105 Ibidem, p. 558.


Înainte de a pleca din Oltenia, la ordinul lui Karl von Sendler, k.u.k. Militärbevollmächtigter in Rumänien, Nopcsa a mai apucat să-l recomande şefului poliţiei germane din Craiova pe Joun Iovan drept colaboratorul său personal, care ar fi rămas în Oltenia nu ca dezertor, ci la comanda baronului. Nu ştim ce s-a mai întâmplat apoi cu fiul oierului bogat din Lunkany, cum nu ştim ce s-a mai ales de Nikulaj şi de cei doi ciobani prizonieri proaspăt recrutaţi.

Convins că vinovaţi pentru insuccesele sale ca spion sunt numai duşmanii Ungariei, pe care i se pare a-i decoperi peste tot, Franz Nopcsa hotărăşte ca, pe motive medicale (boală de nervi şi altele)106, să nu mai participe direct la război, bucuros că (aşa cum scrie în „iarna foarte aspră” de la începutul anului 1917) România zăcea învinsă la pământ107.

La sfârşitul cărţii, Franz Nopcsa a mai adăugat, câţiva ani mai târziu, după sfârşitul războiului, probabil atunci când pregătea materialul pentru tipar, o frază ce dezvăluie incomensurabila lui tristeţe în faţa mersului ulterior al istoriei108.

Cercetările sale în domeniul paleontologiei şi geologiei stârnesc şi astăzi interesul specialiştilor. Informaţiile despre viaţa ciobanilor români au o particu-laritate de netăgăduit: ele vin nu de la un observator ştiinţific situat în afara fenomenului cercetat, ci de la un observator cu deprinderi de cercetare ştiinţifică transpus în însăşi fiinţa fenomenului cercetat.

Poiana Sibiului – Retezat – Opovo. Berichte von Franz Baron Nopcsa

ZUSAMMENFASSUNG

Ziel unserer Arbeit ist die Informationen über rumänische Hirten zusammenzufassen

welche Franz Baron Nopcsa (geb. 1877 in Szacsal / Săcel bei Hatzeg in Siebenbürgen – gest. 1933 in Wien), Paläontologe, Geologe, Spezialist in albanische Kultur, in seinem postumen Werk Reisen in den Balkan (autobiographisches Buch über die Jahre 1897-1917) darlegt. Wichtig für die gewählte Thematik sind: Nachrichten über rumänische Wanderhirten zwischen Retezat-Gebirge und Süd-Banat; das Leben in den Sennereien des Retezats; der illegale Grenzverkehr der Hirten über die Grenze die Transilvanien und die Walachei vor 1918 trennt; die Berichte unmittelbar vor dem ersten Weltkrieg während einer Reise in die Dobrudscha; die Tätigkeit des Barons als Spion verkleidet als Hirte an unterschiedlichen Orten in Oltenien.

106 Seine seit seiner Kindheit zeitweise wiederkehrende Nervenkrankheit und andere Krankheiten (z. B. eine Vagotoniendepression) – vezi Hála 1993, p. VII. 107 Nopcsa, Reisen, p. 563: Ich beschloß daher, zumal Ungarns Feind, nämlich Rumänien, zu Boden lag, von nun an nurmehr daran zu denken, mir den Rest des Krieges angenehm zu gestalten. 108 Ibidem, p. 567: Weitere Kriegsereignisse hatte ich keine, und Ereignisse der folgenden Jahren waren so traurig, daß ich auf deren Aufzeichnung gern verzichte. Vezi Robert Elsie, Einleitung, în Nopcsa, Reisen, p. VII-IX.


ERKLÄRUNG DER ABBILDUNGEN UND KARTENLEGENDE

Abb. 1. - Franz Baron Nopcsa (1877-1933). Österreichische Nationalbibliothek, Wien (Inv. 500209 C), Foto Karl Winkler, um 1933

Karte 1. - Das Retezatgebirge und Umgebung Karte 2. - Das Retezatgebirge. Die Reiseroute von Franz Nopcsa Abb. 2. - Ferenc (Franz / Franciscus) Baron Nopcsa (1815-1904). Onkel des Franz Baron Nopcsa

(1877-1933), war 26 Jahre lang Oberhofmeister von Kaiserin Elisabeth von Österreich („Sissy”). Muzeul Naţional al Unirii, Alba Iulia (Inv. CF 3073), Foto Atelier Othmar Türk von Ramstein, Wien

Abrevieri bibliografice

Bariţiu 1890 - G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, pe două sute de ani în urmă, vol. II,

Sibiu, 1890 Bodea 1970 - Cornelia Bodea, The Romanians struggle for unification 1834-1848, Bibliotheca

Historica Romaniae. Studies 25, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1970 Cojan 1997 - Vincenţiu Cojan, Primul război mondial. Repere de cronologie militară, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bacău, [1997] Constantinescu-Mirceşti 1976 - C. Constantinescu-Mirceşti, Păstoritul transhumant şi implicaţiile

lui în Transilvania şi în Ţările Române în secolele XVIII-XIX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976

Cupşa 1967 - Ion Cupşa, Armata română în campaniile din anii 1916-1917, Editura Militară, Bucureşti, 1967

Dabija 1928-1937 - G. A. Dabija, Armata română în primul război mondial, 4 vol., Editura Ignaz Herz şi Tipografia „Lupta” N. Stroilă, Bucureşti, 1928-1937

Djuvara 1995 - Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995

Dragomir 1926 - Nicolae Dragomir, „Din trecutul oierilor Mărgineni din Sălişte şi comunele din jur”, extras din Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii Cluj, vol. II, Cluj, 1926

Dragomir 1938 - Nicolae Dragomir, „Oierii Mărgineni şi transhumanţa lor în Dobrogea de sud”, extras din volumul festiv al revistei Analele Dobrogei, an XIX, vol. II, Chişinău 1938

Dragomir 1939 - Nicolae Dragomir, „Oierii Mărgineni în Basarabia, Crimeea, Caucaz şi America de nord”, extras din Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii Cluj, vol. VI, Cluj, 1939

Duciu 1995 - Doina Duciu, „Dobrogea şi transhumanţa transilvană”, în Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, 1, Alba Iulia, 1995 (http://istorie.uab.ro/publicatii/colectia _bcss/bcss_1/20_duciu.pdf)

Găvănescul 1918 - C. Găvănescul, Răsboiul nostru pentru întregirea neamului. (August 1916 – Aprilie 1918), Serviciul Geografic al Armatei, Iaşi, 1918

Grecu 2000 - Dan-Simion Grecu, „Jetoanele «domeniului Zam»”, în Magazin de Filatelie, Cartofilie şi Numismatică, 2000, nr. 4 (http://membres.multimania.fr/dgrecu/ Zam.html)

Hála 1993 - Jósef Hála, Franz Baron von Nopcsa. Anmerkungen zu seiner Familie und seine Beziehungen zu Albanien. Eine bibliographie, Geologische Bundesanstalt (Wien), Ungarische Geologische Landesanstalt (Budapest), Viena, 1993

Ionescu 2000 - Adrian-Silvan Ionescu, „Amintirile de pe front şi de prizonierat ale unui ofiţer român (1916-1917)”, în Revista Istorică, s.n., tom XI, 2000, nr. 5-6


Istoria militară a românilor 1992 - Istoria militară a românilor, 2 vol., Editura Militară, Bucu-reşti, 1992

Kiriţescu 1989 - C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 2 vol. (ediţia I, 2 vol., 1922, 1924; ediţia a II-a, 3 vol., 1925-1927), Bucureşti, 1989

Măran 2008-2010 - Mircea Măran, „Românii din Banatul de Vest, Provincia Autonomă Voivodina. O scurtă istorie de la primele atestări până azi”, în Revista de Istorie Socială, XIII-XV, 2008-2010 (Iaşi, 2011)

Meteş 1925 - Ştefan Meteş, Păstori ardeleni în Principatele Române, Editura Librăriei Diecezane din Arad, 1925

Mitu 2003 - Sorin Mitu, Die ethnische Identität der Siebenbürger Rumänen: eine Entstehungs-geschichte, Böhlau Verlag, Köln-Weimar, 2003

Moga, Arhire 2007 - Valer Moga, Sorin Arhire (coordonatori), Anul 1918 în Transilvania şi Europa Central-Estică. Contribuţii bibliografice şi istoriografice, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007

Munţii Retezat 2009 - Bartos Elekes Zsombor ş. a., Munţii Retezat, DIMAP Bt., Budapesta, 2009 Murgescu 1996 - Costin Murgescu, Drumurile unităţii româneşti. Drumul oilor. Drumuri negusto-

reşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996 Pavelescu 2013 - Amalia Pavelescu, „Conflict, agresivitate şi dificultate în cadrul păstoritului

transhumant din sudul Transilvaniei”, în Avram Cristea, Jan Nicolae, Daniela Floroian (coordonatori), Rolul patrimoniului în contextul crizei valorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2013

Popa 1988 - Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Editura Ştiinţi-fică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988

Popa 2008 - Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc, Editura Altip, Alba Iulia, 2008 Puşcariu 1892-1895 - Ioan cavaler de Puşcariu, Date istorice privitoare la familiele nobile române,

partea I, Sibiu, 1892, partea II, Sibiu, 1895 Raffelsperger 1836 - Franz Raffelsperger, Topographisches Lexicon oder General-Verzeichnis

aller in den österreichischen Staaten gelegenen Ortschaften, Hof- Und Staats-Ärarial-Druckerei, Viena, 1836 (http://www.buchfreund.de/results.php?q=Franz+ RAFFELSPERGER&onlyAuthor=1)

Răcilă 2005 - Emil Răcilă, România în primul război mondial. Situaţia economică, social-politică şi administrativă din teritoriul vremelnic ocupat, Editura Ager-Economistul, Bucureşti, [2005]

România. Atlas rutier 2009 - România. Atlas rutier, ediţia a 3-a, DIMAP Bt., Budapesta, 2009 România în războiul mondial 1934-1946 - România în războiul mondial (1916-1919), Monitorul

Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, 4 vol., Bucureşti, 1934-1946 Stielers Hand-Atlas 1928/1930 - Stielers Hand-Atlas. Zehnte Auflage. Hundertjahr-Ausgabe, von

Grund auf neubearbeitet unter Leitung von Prof. Dr. H. Haack, ed. Justus Perthes, Gotha, 1928/1930

Stoica de Haţeg 1981 - Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, editor Damaschin Mioc, Editura Facla,Timişoara, 1981

Suciu 1967-1968 - Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Editura Academiei, Bucureşti, vol. I, 1967, vol. II, 1968

Şotropa 1930 - Virgil Şotropa, „Un proces multisecular”, în Arhiva Someşană. Revistă istorică-culturală, 1930, nr. 13, (http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/arhiva somesana/pdf/BCUCLUJ_FP_279098_1930 _007 _013.pdf)

Wagner 1977 - Ernst Wagner, Historisch-statistisches Ortsnamenbuch für Siebenbürgen, Studia Transilvanica 4, Böhlau Verlag, Köln-Wien, 1977

Weishampel, Jianu 2012 - David B. Weishampel, Coralia-Maria Jianu, „Foreword. Franz Baron Nopcsa: a man out of time”, în Historical Biology, 2012, sub tipar (citit pe http://dx.doi.org/10.1080/08912963.2012.689745)


Zur Geschichte des ungarischen Freiheitkampfes 1852 - Zur Geschichte des ungarischen Freiheit-kampfes, Kassel, 1852

Cuvinte-cheie: Franz Baron Nopcsa, ciobani români, transhumanţă, viaţa la stână, pendulări

ilegale peste graniţă, spionaj Schlüsselwörter: Franz Baron Nopcsa, rumänische Wanderhirten, Leben in den Sennereien,

illegales Pendeln über die Grenzen, Spionage

Fig. 1. - Franz Baron Nopcsa (1877-1933). Österreichische Nationalbibliothek, Viena (inv. 500209 C), Foto Karl Winkler, cca 1933


Harta 1. - Munţii Retezat şi împrejurimile


Harta 2. - Munţii Retezat. Itinerariul baronului Franz Nopcsa


Fig. 2. - Ferenc (Franz / Franciscus) Baron Nopcsa (1815-1904). Unchiul lui Franz Baron Nopcsa (1877-1933), mare şambelan al împărătesei Elisabeta („Sissy”)

a Austriei, timp de 26 de ani. Muzeul Naţional al Unirii, Alba Iulia (inv. CF 3073), Foto Atelier Othmar Türk von Ramstein, Viena

Documents

Poiana Sibiului - Retezat - Opovo. Marturiile lui Franz Baron Nopcsa. Poiana Sibiului - Retezat - Opovo. Berichte von Franz Baron Nopcsa