FILOSOFIE ŞI NAŢIUNE ÎN GÂNDIREA ROMÂNEASCĂ

1. Filosofie şi cultură

În procesul evoluţiei moderne a societăţii, urmare aorganizării popoarelor europene în comunităţi naţionale, s-au pusbazele culturii naţionale. Naţiunea însăşi este un produscultural derivat din dezvoltarea conştiinţei apartenenţei la ungrup de oameni care se simt ataşaţi unii de alţii datoritătrăirii împreună a aceloraşi evenimente. Cultura unei naţiuni areun puternic caracter organic rezultat din mişcarea istorică aspiritualităţii ei. Ea este dezvoltarea componentelor vitale aleunei naţiuni. De altfel, conştiinţa naţională s-a constituit,mai întâi, în şi prin cultura naţională, preexistentă statuluinaţional. Este îndrituit un popor să construiască propriul săuedificiu cultural tocmai pentru că este entitate capabilă decreaţie proprie. Însăşi existenţa unui popor este intim legată decultura sa, fiindcă ea exprimă identitatea şi modul de a fi înansamblul celorlalte popoare. Fiind creaţia unei comunităţinaţionale, cultura se instituie în cel mai important mijloc dereprezentare a specificului naţional, şi de aceea este trăită înactivitatea concretă, ca aspiraţii, idealuri, norme şi valori.Cultura, şi o discutăm aici prin una din dintre expresiile sale,cultura naţională, se dezvoltă organic şi unitar în toatestructurile de viaţă ale unei naţiuni. Fiecare societate aremodele culturale ideale concretizate de comportamentul adecvatpentru un context naţional. Subliniind semnificaţia culturii înafirmarea identităţii unei comunităţi naţionale, nu putem trecepeste rolul ei în modelarea şi formarea caracterului şi aconştiinţei naţionale, dar şi a unei gândiri naţionale, pentru căorice popor are un sistem propriu de a medita asupra sa şi asuprarealului. Există deci o concepţie unică, aparţinând numai unui

1

popor, de cunoaştere a lumii, iar cultura înglobează aceastăviziune proprie ca o parte componentă esenţială.

Scurta analiză a conceptului de cultură naţională a avut cascop accentuarea însemnătăţii filosofiei, ca element al uneiculturi naţionale, în dezvoltarea conştiinţei de sine a unuipopor. Se cuvine să precizăm, cu claritate, că nu concepemfilozofia ca o simplă reflectare a vieţii naţionale sau caexpresie a gândirii unor clase sociale, dar o considerăm ca unconstituent al culturii naţionale, şi din această perspectivădiscutăm raportul filozofiei cu naţiunea. Orice sistem filosoficse înrădăcinează într-o cultură, evident nici vorbă de un statussubaltern, ci de fiinţarea ei într-o lume a valorilor pe carecultura le cuprinde. Pentru că tocmai această lume devineobiectul însuşi al filosofiei, adică problemele ei fundamentaleca existenţă. Este îndeobşte stabilit că în conţinutul filosofieiintră tot ceea ce ţine de sfera de cunoaştere a omului. Adevărulintuit sau dezvăluit de filosofie se integrează într-o concepţieunitară, relevată de o conştiinţă filosofică, definită în sensblagian, acea conştiinţă prin care filosofia „prinde ştire desine"401401. Există deci un mod propriu al fiinţei umane de a seraporta şi de a reflecta realitatea, văzută în totalitatea ei.Conştiinţa filosofică, ca şi obiectul ei de reflecţie aparţinunui mediu cultural. Să relevăm, totodată, şi acţiunea decisivă,în anumite situaţii epistemologice, a filosofiei şi a conştiinţeifilosofice asupra mediului cultural şi asupra culturii însăşi.Istoria ne este mărturie pentru importanţa gândului filosofic însusţinerea unor întregi culturi, dar revenim iarăşi la ideeaafirmată deja, aceasta este posibilă numai dacă el există într-ocultură, într-o lume a valorilor. Orice cultură are sau genereazănoi idealuri, iar filosofia dă răspuns la întrebarea despreidealul omenesc.

Rostul actului de delimitare a poziţiei filosofiei într-ocultură este dat de tendinţele mai vechi sau mai noi fie de arupe filosofia de cultură, fie de a o anexa total unui sistemcultural. Nu stăruim asupra tuturor aspectelor ce decurg dinrelaţia filosofiei cu o cultură, ci doar precizăm locul ocupatde filosofie într-o cultură naţională, deoarece numai astfel

401401 Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, Timişoara: Ed. Facla, 1974, p. 173.

2

putem să studiem chestiunea, reală din punctul nostru de vedere,a raportului dintre filosofie şi naţiune. Orice analiză a acesteirelaţii este, în concret, un examen al fiinţării unei filosofiiîntr-o cultură naţională, într-un mediu al valorilor ce aparţinunei comunităţi naţionale.

Succintele reflecţii despre filosofie ne oferă ocazia de adiscuta în continuare despre dezbaterile româneşti, din perioadainterbelică privind relaţia dintre filosofie şi naţiune. Ce adeterminat această interesantă şi pasionantă controversă?Reprezintă ea numai rezultatul unor modalităţi diferite deînţelegere a meditaţiei filosofice într-un context naţional? Cucertitudine, tema amintită a depăşit cercul unei disputeacademice, iar în sprijinul acestei aserţiuni vine evoluţiaculturii române după primul război mondial. Înscrisă încă dinprima jumătate a secolului trecut pe traiectul afirmăriivalorilor naţionale, în principal în artă şi literatură, culturaromânească integra în corpusul ei doctrine şi idei filosoficepreluate din alte culturi. Dacă în domeniul artei şi alliteraturii au apărut opere comparabile axiologic cu creaţii dinalte ţări, în cel filosofic se întreprindea actul necesar alcunoaşterii şi răspândirii marilor curente de gândire europeană,pentru că în acest fel s-a alcătuit un public pentru cartea defilosofie, precum şi interesul pentru creaţia filosofică.Inevitabil se ridică întrebarea: cultura română era lipsităcomplet de gândul filosofic? Indiscutabil, a existat un mod de amedita asupra lumii şi până în epoca modernă românească, ofilosofie originată mai ales în aristotelism pe filierăgrecească. Dar filosofia era mai mult obiect al procesului deinstrucţie al tinerilor boieri educaţi în şcoli greceşti. Cutoate acestea, gândirea românească a avut şansa unor autori desisteme, cel mai ilustru fiind D. Cantemir, cu o viziuneoriginală despre realităţile sociale şi spirituale ale timpuluisău, la care putem adăuga pe ardeleanul Samuil Micu-Clain.Departe de noi intenţia de a face o istorie a gândirii româneşti,ci doar marcăm momentele semnificative în dezvoltarea filosofieiromâneşti. Aşadar, este neîndoielnică existenţa unei gândiriromâneşti, care, însă, în răstimpul de modificare a paradigmei dedezvoltare a fost neluată în considerare de către factoriiprincipali ai schimbării în acţiunile fundamentale de

3

transformare socială fără ca aceasta să însemne nicidecumanularea influenţelor exercitate de către concepţiile„tradiţionale“ în viaţa socială şi, mai ales, asupramentalităţilor.

Întrucât evoluţia noastră spirituală în zorii modernizării nua cunoscut o ruptură, cum ar spune Noica, nu a existat o crizăprofundă care să pună în pericol, în plan spiritual, modul de afi şi de a gândi. Dezvoltarea către modernitate s-a impus dinraţiuni sociale şi naţionale negenerate de o filozofie adecvată.Fără a se renunţa la gândirea „tradiţională“, s-au adoptat,alături de ea, sisteme de gândire ce constituiau temeliaproceselor de modernizare. În cazul concret al românilor,edificarea civilizaţiei române moderne s-a făcut cu tipuri degândire preluate din civilizaţiile apusene. Organismul politico-juridic şi cel instituţional românesc modern, s-au constituitaidoma celui din civilizaţia occidentală, fără ca el să integrezedirecţii esenţiale ale unei concepţii româneşti despre căile deconstruire a noului sistem social. Un rol însemnat a avutdisponibilitatea modelului de civilizaţie modernă de a atrage câtmai multe culturi şi de a le „convinge“ de oportunitateaadoptării lui ca singurul capabil de a conferi răspuns eficientşi rapid la chestiunile specifice fiecărui popor. Construit ca untip de civilizaţie extensivă şi ofensivă, cu o dimensiuneuniversalistă evidentă, acest model a avut la bază o filosofie pemăsură, la care ne vom referi mai jos. Aici, se cuvine a subliniavieţuirea împreună a modului „tradiţional“ de gândire şi afilosofiei moderne ce pătrundea tot mai mult în spiritualitatearomânească. Nu am asistat la o respingere, la o „luptă“ dinpartea gândirii „tradiţionale“ româneşti faţă de filosofiaoccidentală. Dimpotrivă, ideile acestei filosofii circulaunestingherit şi foarte rar se auzea vreo voce, de regulă a unuiprelat, despre primejdiile ce ar decurge din prea mareadisponibilitate pentru noul mod de a gândi. Este clar că avem învedere dezbaterea în forumul public, ca şi elaborarea de lucrăricare să respingă sau să combată teze şi doctrine occidentale. Nuneputinţa sau lipsa mijloacelor intelectuale au contribuit lamanifestarea unei asemenea toleranţe, cât fondul aperceptivprivind tipul de răspuns la o asemenea sfidare, care a optatpentru preluarea filosofiilor occidentale o dată cu acceptarea

4

formelor civilizaţiei occidentale. Ne grăbim să facem subliniereanecesară şi anume că gândirea „tradiţională“ românească din tot-deauna s-a afirmat în acest mod faţă de orice alt curentfilosofic exterior sieşi, caracteristică derivată dinspiritualitatea ortodoxă şi din contextul ei real de existenţădeterminat de situarea românilor la răspântii de culturi şicivilizaţii.

2. Dimensiunea universală şi locală a filosofiei

Cultura modernă a întemeiat filosofia concepută prin efortulsuprem de meditaţie al individualităţii umane. Având omul încentrul studiului său, modernitatea a accentuat gândul creat de opersonalitate. Eliberându-se de constrângerile dependenţei dereligie, filosofia modernă a dat curs libertăţii de creaţie şi arevelat din nou, aşa cum se întâmplase în Grecia antică, sistemede gândire aparţinând unor filosofi liberi în cugetarea şi înopţiunea lor pentru un anumit fel de a medita asupra lumii. Noulmod de a gândi avea o evoluţie ce pornea din cunoaştereaştiinţifică a realităţii. Filosofia îşi lua argumentele deinterpretare din ştiinţe şi adâncea explicaţiile ştiinţeloraducând noi ipoteze. Pe măsura progreselor din cercetareaştiinţifică, filosofia îşi apropria concluziile acesteia, oferindnoi perspective.

Dezvoltarea filosofiei moderne avea loc concomitent cuafirmarea gândirii grupurilor sociale şi a naţiunilor, deoareceeste clar că sistemele filosofice nu identificau întru totulmijloacele şi temele acestei gândiri. Nu avem cum credita ideeaunei ierarhii a celor două moduri de gândire, filosofieisistematice acordându-i fireşte valoarea ce i se cuvine. Însăaceastă filosofie, asemenea oricărui domeniu al cunoaşteriiumane, a atins limite, în anumite momente ale existenţei ei, ceeace a determinat de fiecare dată tentativa reîntoarcerii laizvoarele cugetării omeneşti. De aceea, teza despre o criză agândirii umane s-a dovedit falsă, pentru că lumea de-a lungulistoriei sale a realizat sisteme de a gândi în raport decontextul concret şi de problemele reale. Am spune că gândireagrupurilor sau gândirea popoarelor s-a dezvoltat datorită

5

filosofiei sistematice, ajungându-se ca ea să fie modelatăexclusiv de aceasta.

De aici rezulta o încredere foarte mare în ideile filosofieisistematice, ele devenind repere de gândire şi comportamentcotidian, înainte de toate, pentru elita oricărei naţiuni. Cumfilosofia îşi urma cursul ei concordant cu logica dezvoltăriiproprii, au apărut diferenţele între modul de a interpreta lumeade către filosofia sistematică şi tipul de meditaţie al gândiriigrupurilor sau al gândirii popoarelor. Interesată preponderent dechestiunile cunoaşterii aşezate pe bazele investigaţieiştiinţifice, deci de studiul relaţiilor cauzale, filosofia nucuprindea în obiectul ei ceea ce nu avea un temei în demersulştiinţific. De aceea, problematica umană neîncadrabilă în schemede cercetare experimentală nu intra în atenţia filosofiei.Problemele umane sunt însă aspecte ale unor grupuri saucomunităţi şi acestea conferă „bogăţia“ studiului filosofic.

În abordarea ei doar ca problemă pentru meditaţie, neîntrebăm dacă n-am putea vorbi de existenţa unei gândirioccidentale ca o filosofie locală? Aceasta a trasat noi direcţiide explorare a universului şi a omului deoarece era un sistem degândire a unui spaţiu spiritual real şi, astfel, a răspuns laaspiraţii şi idealuri concrete. Universalitatea filosofieioccidentale derivă logic din puternica ei coloratură locală. Ca oconcepţie asupra unui spaţiu real, filosofia occidentală dispunede capacitatea de a fi concretă şi în acelaşi timp de a meditaasupra unor fapte nu numai „locale“. Trebuie spus că filosofiaoccidentală îşi revendică virtuţile universaliste din puterniculei substrat spiritual catolic şi din mediul cultural de sorgintecatolică. Şi în cazurile cultelor protestante şi reformatedimensiunea spirituală catolică este prezentă, inclusiv prindiferenţa afişată faţă de catolicism. Aspiraţia cătreuniversalitate a catolicismului se regăseşte natural în tendinţacătre universalitate a filosofiei, dovedindu-se oportună tezadespre filosofie ca simbol al unei culturi sau al uneispiritualităţi. Există, aşadar, un spaţiu occidental în care s-aconstruit un mod de gândire, aceasta neînsemnând în nici un felneluarea în seamă a deosebirilor între sistemele filosofice,între curentele de gândire din fiecare ţară apuseană, diferenţecare decurg firesc din specificul spiritualităţii naţionale, după

6

cum deosebirile pot fi explicate şi prin libertatea de gândire.Nu este neglijabil faptul că cel puţin, în epoca filosofieiclasice, gândirea occidentală s-a dezvoltat în interiorulaceluiaşi spaţiu, pe baza aceloraşi premise sociale şiepistemologice. În acest sens vorbim de filosofia occidentală cao filosofie „locală“, iar de aici decurg vigoarea şi capacitateaei de a aborda marile probleme ale existenţei şi de a se„impune“ în gândirea universală.

Iată de ce, fără teama de a cădea în nu ştiu ce „isme“, secuvine să discutăm direct despre situaţia filosofiei româneşti înrelaţia cu cea occidentală. Evaluarea componenţei naţionale seface constant prin raportare la filosofia universală, în faptoccidentală. Nu o dată s-a susţinut necesitatea sincronizăriifilosofiei româneşti cu filosofia occidentală. Dacă filosofiaoccidentală se afirmă ca una universală, deci autonomă de contingentele etnicesau naţionale, atunci şi filosofia românească trebuie să tindăspre acelaşi mod de a fi. Numai că se evită a dezbate filosofiaoccidentală în concretul ei. Ion Petrovici discuta filosofia „cao prelungire convergentă a ştiinţelor pozitive […] ea năzuieştela o imagine totală despre lume, cât mai obiectivă şi cât maiadecvată“402402, idee, evident, de esenţă filosofică din arealulgândirii occidentale. Dar, aşa cum remarcam, filosofiaoccidentală este universală pentru că reflectă un mod de gândireadecvat. Se uită că din această poziţie a fost judecată gândireaaşa-zis primitivă sau prelogică a unor întregi culturiextraeuropene. Profund raţionalistă, filosofia modernă a aspiratla universalitate, iar valabil era conceput numai tipulraţionalist de cunoaştere a realităţii. Să spunem fără echivoc căraţionalismul era perfect justificat, deoarece numai acesta aputut declanşa marea revoluţie în cunoaşterea ştiinţifică şifilosofică, iar această profundă schimbare a determinatconstruirea civilizaţiei industriale, emanciparea omului denatură, afirmarea spiritului ştiinţific. În temeiul acestorvirtuţi, s-a ajuns, cel puţin pentru anumite perioade, laconvingerea că numai această filosofie este autentică, daraceastă caracteristică nu s-a confirmat din momentul în care ea atins să înlocuiască sistemele de gândire proprii unor comunităţi

402402 Citatele la care nu se face nici o trimitere sunt din lucrarea Filosofie şi naţiune, antologie de Constantin Schifirneţ, București: Editura Albatros, 2002.

7

naţionale. Este cazul să remarcăm nu atât disponibilitateafilosofiei occidentale de a se însera în gândirea din altearealuri culturale, cât aspiraţia unor grupuri de culturi dinafara spaţiului occidental de a renunţa la modalităţi specificede cugetare şi de a adopta modul occidental de gândire, cumotivaţia necesităţii modernizării structurilor mentale. Sepornea de la premisa oportunităţii filosofiei occidentale într-uncontext axiologic diferit, tocmai pentru că această filosofie eraconsiderată de dimensiune universală.

Ajunşi aici, stăruim în a elucida mai clar conţinutulfilosofiei occidentale în ideea de a o relaţiona cu alte cadrespirituale, şi cu problemele puse spre meditaţie în spaţiuloccidental, spaţiu intens construit de om prin o tehnologie totmai sofisticată şi mai eficientă, cu consecinţe nu întotdeaunabenefice pentru însăşi fiinţa umană care l-a creat. Ştiinţificulşi tehnologicul sunt elementele fundamentale ale spiritualităţiioccidentale, recte, moderne. Gândul filosofic îşi îndreaptăatenţia spre acele probleme rezultate din civilizaţia ştiinţificăşi tehnică. Iată, de pildă, în dezbaterea filosofică o temăesenţială este cea despre chestiunea raţionalizării dinsocietăţile de înaltă complexitate tehnică. Nu o dată, plecând dela această cerinţă a raţionalizării sociale, s-a pus în discuţiecaracterul absolut al raţiunii. Gadamer a relevat condiţionareainevitabilă a oricărei raţiuni403403– pentru a oferi numai unexemplu de temă dezbătută. Cum se regăsesc asemenea preocupări,particulare unui mediu cultural concret, în alte spaţiiculturale? Pot fi ele preluate ca atare? Întrebări al cărorrăspuns nu se poate da aici. Am dorit doar să semnalămdificultatea în a examina universalitatea filosofiei fără a luaîn seamă specificitatea culturală. Credem că se înţelege demersulnostru în a clarifica poziţia filosofiei sistematice într-uncontext spiritual real. Aceasta nu are de-a face în nici un felcu autarhismul, cu închiderea în sine şi respingerea comunicăriicu idei şi concepţii din alte culturi. Dimpotrivă, analizanoastră este orientată spre dialog şi spre criteriul valoric în

403403 Vezi Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, București: Editura știinţifică și enciclopedică, 1988, p. 222

8

judecata oricărui sistem filosofic şi, în consecinţă, spreasimilarea lui dincolo de timp şi spaţiu. Această exigenţă o avemîn vedere când diferenţiem gândirea unei naţiuni şi gândireafilosofică, modul de a gândi al unei comunităţi şi modalitatea dea gândi a unei individualităţi. O filosofie se structurează şi înraport de cultura în care fiinţează. Credem că nu poate exista ofilosofie total deosebită de conţinutul culturii în care ea seproduce. Într-un fel se manifestă gândul filosofic într-o culturădominată de valorile ştiinţei şi în alt fel apare meditaţiafilosofică într-o cultură predominant literar-artistică şi altfelse prezintă filosofia într-o cultură în care se caută a seasigura echilibrul axiologic. Din acest unghi de vedere s-aaccentuat, discutabil, deosebirea între artă – profund naţională,ca expresie incontestabilă a sufletului etnic, şi filosofie carenu este decât exclusiv de dimensiune universală. Într-adevăr,arta şi literatura dau contur, prin modalităţi specifice, actuluicreator, imaginilor ce exprimă starea psihică a unui grup socialsau a unei comunităţi naţionale, iar filosofia operează cuabstracţii şi nu poate fi decât universală şi nicidecumpreocupată de aspectele contingente ale realităţii. Pătrundereaesenţelor realităţii este obiectul de studiu al filosofiei.Asupra acestui subiect revenim când discutăm despre trăsăturilefilosofiei româneşti.

Semnificativ rămâne în spaţiul occidental exprimarea unorreacţii la dimensiunea universală a filosofiei. Autorii germaniW. Wundt şi Max Scheler au pus în discuţie relaţia dintrefilosofie şi naţionalitate, iar în spaţiul francez Thorau - Baylea examinat aceeaşi temă. Gânditorii români din perioadainterbelică au dezbătut implicaţiile etnice şi naţionale înfilosofie din nevoia de a găsi un răspuns la studiul realităţiiromâneşti ca totalitate. După mai bine de un secol de preluare şiadaptare a filosofiei apusene s-a ajuns la ideea că principiilegândirii universale nu pot să fie aplicate pentru studiul tuturorproblemelor filosofiei româneşti. Fondul spiritual românescimpunea şi un mod de gândire propriu.

3. Filosofie naţională

9

În gândirea românească din perioada interbelică una dintretemele viu disputate a fost cea referitoare la caracterulnaţional al filosofiei încadrată, cum era, de altfel, deaşteptat, în problema mai generală a spiritualităţii româneşti.Edificarea statului naţional unitar în graniţele sale etnice aadus cu sine procesul unificării spirituale. Organizarea vieţiinaţionale cerea, alături de crearea cadrelor instituţionale, ocultură naţională, reflex al valorilor ce derivă din specificulnaţional. Noua configuraţie a statului român se distingea prinintegrarea în structurile sale a românilor care, după Unirea dinanul 1918, proveneau din state cu civilizaţii diferite. Dupăunirea politică urma în mod firesc şi unificarea spirituală, fărăde care orice alte opţiuni se dovedeau zadarnice, deoarece numaiastfel era posibilă fiinţarea statului naţional. De la entitateapolitică se impunea în mod necesar trecerea la o entitate moralăşi spirituală a naţiunii române. Filosofiei i-a revenit, fărăîndoială, un rol esenţial, cu deosebire în formarea conştiinţeinaţionale a elitei româneşti.

Discutarea poziţiei filosofiei faţă de problematicaimplicării sale în naţional nu a fost singulară, dimpotrivă ea s-a săvârşit în ambianţa propice a clarificărilor cu privire lacaracterul naţional al celorlalte componente ale culturii. Dacăîn ceea ce priveşte literatura, mai ales, dar şi artele, se reluadezbaterea particularităţilor naţionale din punctul afirmatînainte de primul război mondial, – amintind doar câteva curentece au contribuit la acest demers, junimismul, poporanismul,sămănătorismul –, filosofia nu a beneficiat decât incidental de oanaliză a ei în relaţie cu naţionalul. Tot atât de grăitor esteşi faptul declanşării controverselor despre semnificaţiaOrtodoxiei în afirmarea spiritului naţional românesc. De lacercul restrâns al teologilor Ortodoxia a devenit în perioadapostbelică obiect al unor însufleţite polemici născute din nevoiadesluşirii trăsăturilor ei definitorii în structurareanaţionalului. De aceea, indubitabil apărea chestiuneaimplicaţiilor naţionale ale filosofiei.

Asupra acesteia şi-au spus opinia toţi marii noştri filosofidin epoca interbelică. Cel puţin două curente s-au desprins:unul, preocupat de argumentarea universalităţii filosofiei întemeiul rostului ei principal în a descifra adevărul, cu

10

deosebire pornind de la cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, iaral doilea interesat de descifrarea ,,materialului românesc“.Prima direcţie admitea numai filosofia capabilă să reveleadevărul universal dincolo de orice contingenţe naţionale, lăsândîn umbră realitatea naţională, pe când cealaltă orientare judecafilosofia în concretul naţional şi etnic. Este necesar săsubliniem că, spre deosebire de disputele referitoare laortodoxie, purtate direct între preopinenţi, - multe dintre eleporneau de la aserţiuni formulate de un autor român, astfel încâtse ajungea la clarificarea chestiunii în discuţie sau se avansa onouă viziune asupra ei, - controversele privind relaţia dintrefilosofie şi naţiune au avut loc mai mult pe seama unor principiiteoretice generale sau a unor teze din filosofia universală.Singura dispută directă, dacă am putea-o numi astfel, este cealegată de articolul Etnicul în filosofie al profesorului de la Cernăuţi,Vasile Gherasim ce se voia o pledoarie pentru elaborarea uneigândiri filosofice identificabile cu aspiraţiile poporului român,la care care a reacţionat I. Petrovici exprimându-şi îndoialaasupra virtuţilor etnice ale filosofiei. Poziţia lui Gherasim afost susţinută de Al. Dima, dovedind că Petrovici dezavueazădimensiunea naţională a filosofiei cu argumente ale unei cugetăridepăşite, deoarece, susţinea Dima, se mai putea vorbi în secolulal XX-lea de aspiraţia filosofiei spre adevărul absolut, datăfiind ancorarea ei în relativismul ce a cuprins procesul decunoaştere. În afara acestor polemici între autorii menţionaţi,nu s-au desfăşurat mai departe altele într-o succesiune deintervenţii din partea participanţilor la dialog. Fără a filipsite de spiritul polemic, studiile despre tema în discuţie oabordează mai mult în sine, la nivelul unor principii şi nu atâtla palierul temperaturii fierbinţi al unei dezbateri vii,derivată din acuitatea subiectului în cultura românească.

Revenind la examinarea celor două mari curente de gândireasupra implicaţiilor etnice ale filosofiei, să zăbovim, maiîntâi, pe direcţia ştiinţifică, datorită preeminenţei ei încultura română modernă. Însuşi Maiorescu gândea istoriafilosofiei prin evoluţia concepţiilor ştiinţifice, iar discipoliisăi, mari nume ale filosofiei româneşti din perioada de sfârşital secolului al XIX-lea şi de început al secolului al XX-lea, aufost gânditori formaţi la mari universităţi europene unde domina

11

scientismul. C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, S. Mehedinţi,Mihail Dragomirescu, I. Al. Rădulescu Pogoneanu s-au format şiafirmat sub oblăduirea lui Maiorescu care îi îndruma negreşitcătre filosofia raţionalistă şi spre spiritul ştiinţific. Lacatedrele lor din universităţi româneşti, fiecare a transmis, îndisciplina lui, cunoştinţe filosofice bazate pe demersulştiinţific. În domeniul concret al filosofiei C. Rădulescu-Motruşi P.P. Negulescu au format generaţii de studenţi în filosofiaraţionalistă, impunând, de altfel, o direcţie clară în culturaromână. Este adevărat însă, această doctrină, predată la un înaltnivel academic şi la nivelul cunoaşterii tendinţelor principaledin gândirea europeană a timpului, nu integra nimic din ceea cear fi trebuit să fie cercetare ştiinţifică autohtonă. Argumenteleerau luate tot din spaţiul occidental. O anumită detaşare deproblemele româneşti era manifestă. Aceasta nu înseamnă căfilosofii amintiţi nu au referit în nici un fel la realităţileromâneşti. Să amintim aici pe C. Rădulescu-Motru cu lucrareaCultura română şi politicianismul, volumul său cu cele mai multe ediţii,semn că exista din partea publicului românesc un interes puternicpentru concepţia gânditorilor români despre fenomene din arealulromânesc. Să precizăm că această scriere nu era totuşi una defilosofie, ci de sociologie şi antropologie.

Cum percepea Rădulescu-Motru filosofia? Chiar din primul săustudiu filosofic de anvergură Ştiinţă şi energie afirmă neechivocpreocuparea filosofiei pentru adevăr, iar concepţia filosoficătrebuie să rezulte din concepţia ştiinţifică asupra lumii,principiu ce-l va susţine permanent. Filosofia neîntemeiată peconcluzii ştiinţifice este, după Motru, o filosofie beletristică.Caracterizarea marelui filosof român merită măcar o analizăsuccintă. Ce înseamnă „filosofie beletristică“? Dacă o luăm însens strict literal atunci ea ar fi filosofia făcută din cărţi,deci fără un efort propriu de gândire, ci doar de preluare aideilor altora. În fapt, autorul Personalismului energetic are învedere filosofia lipsită de viziunea ştiinţifică asuprarealităţii. Astfel, ne-am putea întreba cum ar putea fi judecatescrierile lor de filosofie bazate pe o literatură ştiinţificăprodusă în alt context spiritual, în condiţiile specifice încare-şi elaborau gânditorii noştri sistemele lor, adică într-unmediu cultural văduvit de ştiinţa experimentală,? Neîndoielnic,

12

în acel timp, ştiinţa era considerată ca demers dincolo degraniţe, iar interpretarea rezultatelor ei în grilă filosofică sefăcea oriunde exista creativitate filosofică. Oricum, înconcepţia lui Rădulescu-Motru, autentică este numai acea gândirefilosofică înrădăcinată în ştiinţă. Este interesant, Motruaprecia în anul 1943, după un răstimp destul de mare aldezbaterilor privind virtuţile filosofiei dincolo de ştiinţă, căofensiva împotriva filosofiei ştiinţifice coincide cumanifestarea unor curente filosofice antiştiinţifice din Europa.

În aceeaşi direcţie dezvoltată de Rădulescu-Motru a mers P.P.Negulescu, care include etnicul printre factorii adiţionali aicreaţiei filosofice. Autorul Genezei formelor culturii sesizează,vorbind de etnic, încercarea de a-l ipostazia într-un elementnormativ: „călăuza pe care trebuie să o urmăm, îndreptarul decare trebuie să ne conducem…“ Filosof raţionalist, P.P. Negulescuconcepea etnicul şi implicaţiile sale în filosofie numai înconsens cu concluziile investigaţiei ştiinţifice a acestuia.

O concepţie articulată despre relaţia filosofie-naţiuneîntâlnim la un alt filosof raţionalist, Mircea Florian. Într-osuită de studii autorul Reconstrucţiei filosofice a resimţit necesitateade clarificare a statutului filosofiei în epoca modernă.Preocupat de obiectul filosofiei, Florian nu ezită să abordezeaspecte exterioare acestuia, pentru ca să dovedească profundulcaracter raţionalist al gândirii filosofice. Concepţia sa acunoscut o evoluţie în susţinerea existenţei unei filosofiinaţionale şi în căutarea argumentelor potrivnice pentru afirmareaunei asemenea filosofii, pentru ca această viziune să sufereunele modificări. Într-una dintre primele sale lucrări Îndrumare înfilosofie un scurt paragraf este intitulat „Filosofia se naţionali-zează“. Deci în anul 1922, Florian accepta teza că spre sfârşitulsecolului al XVIII-lea gândirea filosofică a fost înrâurită deprincipiul naţionalităţilor proclamat de Marea RevoluţieFranceză: „Filosofia se particularizează, se concentrează întrehotarele naţionale în măsura în care naţiunile se trezesc la oviaţă proprie şi devin conştiente de trecutul lor. Filosofiaveacului al XIX-lea se preface din europeană în naţională; de la1800 întâlnim o filosofie germană, franceză, engleză italiană,americană etc. – gândirea se naţionalizează. În locul sistemelorde o valoare europeană, filosofia ridică steagul particula-

13

rismului naţional, al religiozităţii, al respectului faţă detrecut şi, îndeobşte, la o atitudine agresivă şi reacţionarăcontra filosofiei cosmopolite a «luminilor»"404404. Cel dintâigânditor, autor al unei filosofii naţionale este, după Florian,filosoful german I. Kant. Observăm la Florian exprimarea uneianumite reticenţe în ceea ce priveşte viabilitatea acesteinaţionalizări a filosofiei, atitudine ce va fi şi mai evidentă înarticolul său publicat în anul 1933, „Filosofie şinaţionalitate“. În acest studiu, filosoful român crede că ofilosofie nu poate fi naţională, datorită aspiraţiei ei de aadopta adevărul universal. El reia ideea sa din Îndrumare înfilosofie, anume că naţionalizarea filosofiei aparţine secolului alXIX-lea, secolul evoluţionismului şi al romantismului. Autorullocalizează în Germania concepţia antiintelectualistă despreintegrarea filosofiei în naţional. Florian face o deosebireimportantă între logica naţională şi logica lucrurilor. Ocupându-se de ideile lui Wundt şi Scheler, el ţine să subliniezeinadecvarea intervenţiei naţionalului la exigenţele gândiriifilosofice. Pentru a da şi mai multă claritate susţinerilor salereferitoare la universalitatea filosofiei, Florian o compară cuunele ştiinţe, cărora le concede caracterul naţional şi conchide:„obiectul filosofiei se circumscrie prin universalitatea lui“,iar „caracterul naţional nu e inerent filosofiei, pentru cuvântulcă el nu e cuprins în structura cunoştinţei“. Dar acceptă că„numai voinţa de a gândi şi de a explora e naţională“. Spredeosebire de Rădulescu-Motru şi de P.P. Negulescu, Florian nuvede filosofia ca o concepţie întemeiată pe ştiinţă, însăspiritul ştiinţific rămâne implicit înţeles atât timp câtinstanţa supremă este raţiunea scrutătoare a realităţii.Delimitările autorului sunt pertinente atunci când relevă virtuţiale naţionalului, considerate însă secundare în actul creaţieifilosofice.

Mircea Florian a căutat să lămurească sensul unei filosofiiromâneşti. Faţă de precedentul studiu, în alte scrieri filosofulromân se crede îndrituit a clarifica noţiunea de naţiune şiapelează – horribile dictu – la sociologie, pentru a concluziona că404404 Mircea Florian, Îndrumare în filosofie, ediţie de Nicolae Gogoneaţă și Ioan C.Ivanciu, București: Editura Ştiinţifică, 1992, p. 321.

14

naţiunea este un concept modern. În consecinţă, există osincronizare între filosofie şi naţiune. De această datănuanţează ideea afirmată mai înainte despre caracterul exclusival filosofiei: „Un gânditor nu se poate socoti ca plutind pestenaţiune, atâta vreme cât filosofează. Cultura filosofică aparţinede fapt unei naţiuni.“ Modificarea unghiului de percepţie afilosofiei în raport de naţiune s-a produs, trebuie să consemnămacest fapt, în acelaşi an, 1933, când a apărut şi studiulanalizat anterior. Demersul său se concentrează pe analizafilosofiei din perspectivă culturologică. O filosofie naţionalăexistă într-o cultură naţională. Orice cultură are norme interneşi „legi structurale“ după care se modelează viaţa naţională.„Cultura e însăşi viaţa comunităţii etnice“ spune Florian. Nueste greu de sesizat mutarea accentului pe virtuţile culturii înipostazierea filosofiei ca parte a spiritualităţii naţionale.Desigur, Florian urmăreşte să concretizeze acest principiumetodologic la cultura română. El apreciază că două sunt metodelede exprimare naţională în filosofie: metoda eclectică şi metodaintuiţionistă sau mistică, iar acestea dau expresie noteicaracteristice a filosofiei româneşti, dimensiunea eipreponderent literară şi retorică, altfel spus, filosofiaromânească este beletristică, gând care se întâlneşte şi laRădulescu-Motru. Ţinta argumentaţiei lui Florian este clară:filosofia propovăduită de unii gânditori români, şi avem aici învedere, în primul rând, pe Nae Ionescu şi, poate, pe NichiforCrainic, pentru că afirmaţii de genul: „prin vorbă meşteşugităorice teză poate fi susţinută“ sau „ideile se «lansează» nupentru valoarea lor, ci pentru a cuceri sufletele o clipă şi apune oamenii la contribuţie“ lasă clar a se înţelege orientareaimprecaţiilor către profesorul de logică şi metafizică. Aceastămanieră de a filosofa Florian o pune pe seama culturii noastremoderne, constituită prin influenţa romantismului european. Înlinia deschisă de Maiorescu pe urmele unor înaintaşi(Kogălniceanu, Russo), Florian explică sensul filosofieiromâneşti moderne prin teoria formelor fără fond. Romantismul s-aconstituit în Occident ca reacţie la raţionalismul civilizaţieimoderne din acel spaţiu. Preluat de cultura română, el nu a maiavut funcţia din arealul originar, dar a fost folosit însusţinerea idealului naţional şi în construirea organismului

15

politic modern românesc. Transferat din politică în domeniulspiritului, romantismul s-a dovedit ineficient. Consecinţaimediată, crede exegetul, a fost întronarea unui „naţionalismverbal“ în cultură, ceea ce a avut repercusiuni deosebite. Cecale întrezăreşte Florian pentru filosofia românească? Faţă decele două metode: eclectismul şi intuiţionismul, el crede într-oa treia ca fiind valabilă, numită pozitivă, care ar îmbinascepticismul cu misticismul, soluţie apreciată de elneromânească, dar benefică filosofiei româneşti. În esenţă,„filosofia are norme interioare, potrivit cărora se dezvoltă,neatârnat de cine le primeşte. Filosofia o virtualitatepermanentă în sfera unei culturi complexe“. De bună seamă,Florian gândeşte filosofia în cadrul unui mediu cultural cuposibilităţi proprii de a cunoaşte lumea, iar cugetarearomânească o concepe, datorită lipsei unei tradiţii filosofice,drept produsul selectării din orice filosofie a tot ce poate daun scop spiritual naţiunii române. Sintetizând, să reţinemefortul lui Florian, cu unele accente dramatice, de a descifraliniile esenţiale ale unei filosofii naţionale, fără a-şi fixadefinitiv o concepţie clară. Demersul său mărturiseşte o căutarefebrilă a explicaţiilor ce pot, într-adevăr, să definească înconcretul ei o filosofie naţională. Departe de orice dogmatism,dar cu grija permanentă de a nu cădea într-un relativism oţios ,gânditorul încearcă a găsi acea măsură necesară în susţinereatezelor sale. Peste ţapte ani, în anul 1940, revine asuprachestiunii în studiul Filosofia românească, aşezând investigaţia subsemnul relaţiei dintre filosofie şi românism, prima un feonomenuniversal, al doilea un fenomen unic, fiind preocupat de de modulcum universalul se înrădăcinează în individual. Premisa de lacare pleacă în abordarea relaţiei amintite estecomplementaritatea universalului cu individualul. Reafirmând tezasa despre filosofie ca o cunoaştere a universalului, Florianîncearcă să verifice această aserţiune în cadrele filosofieiromâneşti. Sondând conţinutul gândirii autohtone, Florianprofilează contururile ei prin decelarea unor particularităţi:pendularea între Orient şi Occident, Ortodoxia, criticismul. Ţinesă evidenţieze ca specific al românismului „buna dispoziţie saureceptivitatea faţă de cultura occidentală, ori de câte ori aputut pătrunde până în părţile noastre“. Apelând şi de această

16

dată la principiile teoriei formelor fără fond, Florian relevătrăsătura contradictorie a românismului: „Aici descoperimtragicul românismului: ori de câte ori s-a deschis primitorOccidentului, românismul a alunecat din nou în deprinderiorientale, prin urmare, a îngăduit să convieţuiască fără sintezăelementele vechi cu bunurile noi. Confuzia a sporit, iarîmprumuturile au căpătat aspecte de caricatură. Toate eticheteleoccidentale (democraţie, filosofie, cultură, progres, organizaţieetc.) erau golite de substanţa lor. Sonoritatea, puţin umflată, acuvintelor era aceeaşi, însă înţelesul lor suferise o adâncăpervertire“. Recunoaştem stilul maiorescian în aceste rânduri cetind să caracterizeze un proces spiritual, care, pe parcursul aaproape două veacuri, urmăreşte să armonizeze spiritualitatearomânească generată de istorie şi tradiţii cu noul model decivilizaţie, modernă. Spre deosebire de Maiorescu care cereaunitatea fondului intern cu formele exterioare lui, Floriananticipează un nou criticism care să valorizeze atât formele, câtşi fondul culturii occidentale în procesul de afirmare naţională.Ataşat conceptului de românism, lansat cu câţiva ani mai înaintede către vârstnicul său coleg C. Rădulescu-Motru, Florian îiconferă, iată, un conţinut filosofic, accentuând peadaptabilitatea la standardele occidentale. De aceea, poate, săpară surprinzătoare aserţiunea lui Florian: „Destinulromânismului e definitiv legat de ortodoxie“, dovadă aconsecvenţei sale în ceea ce priveşte afirmarea rolului religieicreştin-ortodoxe în istoria şi cultura noastră încă din anul 1926în articolul Cultura română şi Ortodoxia, publicat în revista „Ideeaeuropeană“. Nu credem a greşi dacă afirmăm că filosoful român avăzut Ortodoxia prin marile servicii pe care le-a adusromânismului.

Cât priveşte orizontul ştiinţific al filosofiei, Florian nulasă să-i scape fenomenul specializării tot mai crescânde aştiinţei şi neluarea în seamă a noii ştiinţe ce se profila ca ocunoaştere a unităţii dintre universal şi particular, dintreabstract şi concret. Noua spiritualitate generată de ştiinţamodernă nu ar fi avut o filosofie prin care să-şi manifesteautonomia faţă de ştiinţele particulare. Gânditorul socoteşteexistenţa unei crize puternice în filosofia occidentală cauzatăde pierderea caracterului ei ştiinţific şi reprezentată de

17

curentele iraţionaliste în care include, de pildă,existenţialismul.

Dezvoltarea filosofiei româneşti s-a făcut în momentul încare filosofia occidentală cunoştea procesul unor modificăriesenţiale, cu deosebire în ce priveşte obiectul ei conceput înnoile contexte, adică dincolo de rezultatele cercetăriiştiinţifice. Gândirea românească s-a remarcat prin douăatitudini: eclectismul, pe de o parte, şi opţiunea pentru aceledoctrine europene bazate pe concluzii ale ştiinţei, pe de altăparte, Florian menţionând aici filosofia lui Kant, materialismulasociat cu empirismul şi un pozitivism fragmentat, în sistemullui Herbart şi un vag evoluţionism inspirat de H. Spencer sau deW. Wundt. Dar aceste „formule de gândire“, cum le numeşte el, nuau fost repere pentru mult timp, deoarece, în aspiraţiasincronizării cu filosofia timpului din spaţiul occidental, îndeceniul patru al acestui secol cultura română renunţa lafilosofia ştiinţifică şi adopta filosofia existenţială, văzută cao primejdie, din cauză că aceasta a renunţat complet la metodă,la principiile analizei critice. Ce întrevedea filosoful românpentru mersul cugetării naţionale? O privire lucidă asupra stăriimişcării filosofice şi o întoarcere la demersul filosofic ce arela bază o metodă de cunoaştere şi de interpretare. Trebuie sărecu noaştem la Florian ataşamentul pentru un anumit modevoluţionist de concepere a dezvoltării filosofiei româneşti,asemănătoare traiectoriei cunoscute de filosofia occidentală. Elconcede, neîndoielnic, unele virtuţi naţionale filosofiei şi decise poate admite o filosofie românească, însă se poate ajunge aicinumai după ce gândirea autohtonă a parcurs, aievea celei apusene,toate fazele de evoluţie. Oricum, Mircea Florian a examinatstarea filosofiei româneşti prin norme care diriguiesc gândulfilosofic, afirmându-i astfel autonomia faţă de alte domenii alespiritului şi recunoscându-i, în acelaşi timp, existenţa într-uncontext naţional. Este de subliniat abordarea globală afilosofiei româneşti, iar toată analiza se poartă numai lanivelul principiilor, al conceptelor şi metodei. Nici oexemplificare, nici o referire la un autor român. Credem că nusuntem în eroare dacă susţinem că Florian exprimă o exigenţăfoarte mare faţă de calitatea gândirii filosofice româneşti,derivată din situarea permanentă cu performanţele filosofiei

18

occidentale. Cu toate că orientările sale doctrinare se apropiemai mult de maiorescianism, nici un cuvânt despre mentorulgeneraţiei strălucite de gânditori, deşi în alte studii eldiscută despre ,,Filosofia Junimii sau despre ,,Începuturilefilosofice ale lui Titu Maiorescu", ambele publictae înrevista ,,Convorbiri literare". De aceea, conisderăm, pertinenteşi docte analizele teoretice despre raportul dintre filosofie şinaţiune, ele fiind mai mult expresia exigenţelor metodologice destudiere a temei amintite, un îndreptar în lămurirea problemelorlegate de implicaţiile naţionale ale filosofiei.

Celălalt mare curent inserat examinării trăsăturilorfilosofiei naţionale a căutat să dovedească dăinuirea uneiproblematici specifice fiinţei naţionale asupra căreia filosofiasă reflecteze. Există deci o realitate autohtonă născută dinpsihologia etnică, tradiţii, obiceiuri, istorie şi cutume.Meditaţia asupra acesteia ar conferi gândului filosofic şi notanaţională atât de necesară pentru deschiderea filosofiei cătretoate aspectele vieţii umane.

Interesul faţă de caracterul naţional al filosofiei s-amanifestat în deceniul trei, deci după primul război mondial cândse ridica acut chestiunea unificării spirituale a tuturorromânilor reintegraţi în graniţele etnice ale statului naţionalunitar. Prima scriere cu acest subiect a fost „Filosofiaromânească“ de Marin Ştefănescu, apărută în anul 1922, fără săproducă o dezbatere animată, probabil din cauza lipsei de rigoarea expunerii şi a argumentelor viabile, deşi profesorul clujeanlansa o idee ce ar fi meritat o discuţie publică, anume filosofiaromânească dintotdeauna a fost o meditaţie asupra armoniei catrăsătură esenţială a poporului român. Peste câţiva ani, VasileBăncilă a publicat în ,,Gândirea", din anul anul 1927,articolul ,,Autohtonizarea filosofiei“. Autorul aprecia cănaţionalizarea filosofiei este oportună pentru orice naţiune,pentru că fiecare popor are o psihologie proprie, iar decelareaei cade în seama reflexiunii filosofice. Băncilă discută procesulde autohtonizare a filosofiei din perspectiva realităţii concreteromâneşti, ce se distinge prin o cultură dominant popularăderivată din spiritualitate rustică românească. Or, credeBăncilă, cultura reflectă această psihologie etnică pentru căeste creaţia unui grup etnic. Prin urmare, cultura „nu se poate

19

exporta“. Dar, din cauza „imitării pătimaşe“ a Apusului, nu s-amanifestat interes faţă de realitatea românească. Asemeneaculturii, filosofia nu poate fi imitată şi de aceea, afirmăBăncilă, noi avem „filosofie străină în limba română“. ÎnOccident, filosofia este autohtonă sau, cum am crede noi, eaexprimă spiritualitatea unui spaţiu concret. În sprijinulsusţinerii autohtonizării filosofiei Băncilă aduce proba legatăde beneficiul ce l-ar avea teologia românească obligată săîmprumute, în lipsa unei gândiri filosofice naţionale, dindoctrinele teologice străine, ceea ce ar conduce, inevitabil laadoptarea religiei altora, aserţiune, evident, amendabilă, ştiutfiind că orice teolog autentic examinează dogma religioasă, iarrecursul la filosofie este făcut numai în măsura în carecontribuie la interpretarea dogmei. Însă, Băncilă ridică oproblemă cardinală: îngemănarea dintre filosofia românească şiortodoxie. În acelaşi registru al naţionalizării filosofieiBăncilă caută a descifra obiectul unei filosofii româneşti şi-lgăseşte în sufletul popular: „Acolo vom găsi cele mai însemnateteme iniţiale ale filosofiei româneşti, acolo e tot ortodoxismulromânesc, ce va trebui să intre ca element de frunte în ideologiafilosofică românească“. O întrebare legitimă se pune, anume în cemăsură sufletul popular este obiect al meditaţiei filosofice sauobiect al psihologiei? Nu este clar de ce Băncilă nu a avut învedere gândirea populară sau gândirea specifică unui popor. Larigoare se poate constata în textul său înţelesul despiritualitate acordat termenului de suflet popular, amintind şide demersul lui Băncilă referitor la logică şi etnic.

Într-o tentativă de sinteză a direcţiilor importante dinfilosofia românească a momentului (anul 1930), Mircea Vulcănescuchestionează metodic realitatea filosofică românească.Îndreptăţit, discută despre condiţiile necesare care permitdeterminarea caracterului naţional al unei filosofii, pentru aconclude că existenţa unei filosofii româneşti presupune o„activitate filosofică autentică şi originală, născută din motiveromâneşti“, un mediu de circulare a ideilor filosofice şi oproblematică şi sisteme filosofice româneşti. Concluziaexamenului său este că o filosofie românească s-a putut dezvoltaîn domeniul politic. Aici, filosoful politic s-a exprimat caîndrumător de conştiinţe ale unor oameni concreţi, cărora li se

20

adresa în intenţia de a-i convinge de adevărul politiciipromovate. Ideea o considerăm deosebit de importantă, pentru căea dă expresie trendului fundamental al societăţii româneşti,anume înscrierea pe traiectul modernizării, iar Vulcănescu aintuit corect afirmarea dimensiunii naţionale în ceea ce elnumeşte filosofie politică. Faţă de filosofia didactică,filosofia politică, de fapt gândirea despre ideologia naţională,este mai direct legată de aspectele concrete ale românilor. LuiVulcănescu nu-i scapă să evidenţieze noua orientare dată detinerii filosofi în gândirea românească, absorbiţi de ideeacreativităţii filosofice autohtone. Din rândul acestora sedetaşează, pentru tema de faţă, Constantin Noica. După articolulsău din anul 1930 Logica naţională, în care discută specificulnaţional, Noica s-a îndreptat tot mai mult către dezbatereaproblemei filosofiei româneşti. Noica este preocupat de a căutasensul valorilor româneşti pe altă dimensiune decât cea araţionalităţii. Există, după concepţia sa, un material românesc,iar acesta trebuie să fie obiect al cugetării. O gândireromânească reprezintă efortul de meditaţie al unui filosof românîn reflecţia asupra materialului românesc. El se întâlneşte cuLucian Blaga în ideea afirmării virtuţilor poporului român de agândi. Autorul Spaţiului mioritic avertiza asupra imperativului cagândirea filosofică românească să aibă independenţa faţă decultura bizantină şi cultura occidentală, adăugând: „Locul ce-locupăm în topografia spirituală a Europei ne indică cele mairodnice directive… Mi-a plăcut totdeauna să sper că gândirearomânească se va realiza potrivit liniilor de forţă, ce i leimprimă substraturile conştiente şi de natură stilistică (iar nu doctrinară)ale spiritului etnic“. În viziunea marelui filosof viabilitateaunei filosofii româneşti este revendicată şi de misiunea ce aravea-o de îndeplinit cugetul românesc în locul ce i-a fosthărăzit, situarea între două mari trenduri culturale. Iar ofilosofie românească se constituie, după Blaga, numai dacăintegrează idei originale, idei gândite pentru prima dată de unromân.

Chestiunea originalităţii a preocupat pe mulţi dintrefilosofii români din aspiraţia firească a înlăturării anatemeiaruncate asupra gândirii româneşti: lipsa de autenticitate. Înpublicistica românească persista în deceniul patru convingerea că

21

aşa-zisa filosofie autohtonă este, în fapt, o calchiere afilosofiei occidental405405. C. Rădulescu-Motru concepeoriginalitatea filosofiei româneşti, intrinsecă oricărei creaţiifilosofice aparţinând unui autor român, deoarece fiecare filosofformulează o concepţie derivată din relaţia sa cu cultura proprienaţiunii: „Originalitatea naţională se manifestă fără să fiedinadinsul voită […] Ea este un fapt, nu un program“. Este clarcă autorul Personalismului energetic, viza, indubitabil, grupultinerilor filosofi ce pretindeau originalitatea filosofieiromâneşti concepută însă altfel decât venerabilul filosof406406.Aşa se face că Noica are în vedere schimbarea obiectului destudiu al filosofiei româneşti, cum nu s-a produs până dupăprimul război mondial: „Ne-am săturat să «cunoaştem» cugetul şigândirea românească prin filosofia lui Conta, rudimentele defilosofie ale lui T. Maiorescu sau filosofia gânditoriloroficiali“ spune sentenţios Noica în anul 1943. În acelaşi mod sereferea la filosofia românească Grigore Popa. El deplângea„esseomania“, această meteahnă a unor publicişti totaldezinteresaţi de rigoare, disciplină şi tehnica de elaborare, darputernic ataşaţi la tot ce vine din afară. Gânditorultransilvănean formulează o diatribă în stil eminescian la adresaacelora ce acceptă să fie într-o poziţie subalternă faţă defilosofi străini: „Aceşti interpreţi fideli, de multe ori aicurentelor periferice de gândire europene sau transoceanice,trăind cu burta în ţară şi cu capul peste graniţe, n-au nici olegătură cu ceea ce este zbucium, zvârcolire sau vis de mărireromânească“.

Din examinarea unor opere româneşti, de pildă Învăţăturile luiNeagoe Basarab, Noica ajunge la concluzia despre existenţa unormomente filosofice şi, deci, fiinţarea unei istorii a gândiriiromâneşti. Deoarece gândirea filosofică se produce, crede Noica,

405405 Un recenzent al lucrării lui Mircea Florian, Cunoaştere şi existenţă, ţineasă evidenţieze că filosofia românească „poate ţine piept oricând celor cepersistă a crede că nu s-a trecut încă de la plagiat la eseu“ (C. Calotă, M.Florian, Cunoaştere şi existenţă, „Revista de filosofie“, nr. 3-4, 1939, p. 375).406406 Vezi Mircea Vulcănescu, Filosofie ştiinţifică, universitate şi ortodoxie, în MirceaVulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Studiu introductiv, selecţiatextelor, note și comentarii, bibliografie de Marin Diaconu, ediţie de MarinDiaconu și Zaharia Balinca, București: Editura Eminescu, 1992.

22

numai ca urmare a unei rupturi în spiritualitatea unei naţiuni,el a apreciat că filosofia românească ar cunoaşte momentul fastal creativităţii depline datorită conştientizării manifestăriiconflictului dintre dimensiunea păgână şi cea creştină dinsufletul românesc, o idee incitantă, care nu a putut fidezvoltată din cauza vicisitudinilor istorice, prea binecunoscute, abătute asupra filosofului.

* * *

Studiul relaţiei dintre filosofie şi naţiune în gândirearomânească a relevat, dincolo de controversele cunoscute, oproblematică reală a filosofiei, sociologiei şi antropologiei:viziunea proprie despre lume. S-a desprins astfel existenţa unorteme autohtone ce solicită un mod românesc de meditaţie.

În acelaşi timp, trebuie reţinut că s-a pus cu acuitatechestiunea originalităţii filosofiei româneşti în două ipostaze:o filosofie născută din „materialul românesc“, reflecţie asupraspecificităţii etnice, şi o filosofie românească originală, cu oviziune inedită asupra adevărurilor generale. Numai în acest felgândirea românească ar ieşi din starea de imitatoare a altorfilosofii. Nu putem trece însă peste un fapt indiscutabil, anumecă epoca noastră modernă a cunoscut alternanţa între perioadedominate de spiritul imitativ şi perioade în care a prevalatspiritul de construcţie filosofică. Nu atât o voinţă de a imita,cât presiunea exterioară de a imita a caracterizat răstimpurilede aservire spirituală.

Autenticitatea filosofiei româneşti a făcut obiectul deanaliză a două curente: raţionalismul şi autohtonismul. Primul acăutat să examineze filosofia românească prin norme şi criteriiale filosofiei universale, al doilea a încercat să evaluezepotenţialul românesc de creativitate filosofică, ambele aducândcontribuţii reale în cunoaşterea sistemului de gândireromânească. Dar evoluţia lor a fost oprită brutal de noul sistempolitic şi ideologic impus în România după cel de al doilearăzboi mondial. S-a repetat şi în acest caz drama noastrăancestrală, de a nu fi putut dezvolta şcoli de gândire pe drumulpropriu al filosofiei româneşti. Teoria ondulaţiei universale,personalismul energetic, filosofia misterului, matriceastilistică sunt doar câteva dintre contribuţiile reale ale

23

gândirii româneşti, rămase însă doar la nivelul unei viziuniindividuale. Ele nu au fost dezvoltate într-un sistem filosoficde la care să se revendice grupări de filosofi români. Oparticularitate a culturii româneşti şi deci şi a filosofiei estediscontinuitatea în evoluţia ideilor şi a iniţiativelorculturale.

Obsedată de ideea continuităţii, cultura românească nu areuşit decât foarte rar să înfăptuiască o activitate creatoareneîntreruptă. Nici în ce priveşte libertatea de cugetare nu s-aputut asigura continuitate, perioadele de interdicţie au alternatcu perioadele de exprimare nestingherită a opiniilor. Nu greşimdacă afirmăm că perenă a fost şi este pentru cultura noastră şiimplicit pentru cugetarea românească interogaţia despre limitelecapacităţii proprii de creativitate şi despre proiectele ratate.Este momentul pentru o asumare temerară a spiritului românesc,aşa cum este el, şi o cunoaştere în toate straturile sale, fără amai pune la îndoială gândirea naţională.

O filosofie românească există ca filosofie a naţiunii românecare conferă expresie raţionalităţii şi cugetării româneşti. Celcare a înţeles spiritul românesc a fost C. Noica şi lui i-a fostdat, în condiţii mai mult decât restrictive, să elaboreze unsistem filosofic derivat din meditaţia adâncă asupra materialuluiromânesc. O dovadă de netăgăduit a viabilităţii gândiriinaţionale, cu atât mai necesară astăzi când, iată, se discută dinnou despre rostul cugetării româneşti în contextul ampluluiproces de globalizare a umanităţii. Oricât de influente ar fivirtuţile globalizării, o filosofie românească, ca un semn alidentităţii proprii, este certă, fie şi numai ca răspuns românescla această sfidare a lumii contemporane.

Capitol din Constantin Schifirneţ, Geneza modernă a ideii naţionale. Psihologie etnică şi identitate românească, București: Editura Albatros, 2001, pp. 410-434.

24