Cercetare preliminară asupra importanţei magico-religioase a Numelui Fiului lui Dumnezeu în credinţa şi practica rugăciunii creştine

1

Cercetare preliminară asupra importanţei magico-religioase a Numelui Fiuluilui Dumnezeu în credinţa şi practica rugăciunii creştine

Petru Adrian [email protected]

„A sfinţi numele înseamnă aslăvi pe Dumnezeu”

(Pr. prof. dr. Sorin Cosma,Cuvinte ale dreptei credinţe,

Arad 1992, p. 314)

Vom putea începe discuţia despre numele lui Iisus din „Rugăciunea Inimii” abia după ce vomconstata importanţa lui în cadrul general al trăirii religioase creştine şi cum anume s-a impus el înmediul creştin, de-a lungul timpului.

Dezvoltându-se în mediu păgân, creştinismul a reuşit să se impună prin râvna şi sacrificiulmiilor de martiri care mărturiseau un singur nume: Iisus, Fiul lui Dumnezeu.

În toate aceste veacuri de prigoană aprigă, numele lui Iisus a circulat în chip „codificat”,pentru a nu-i desconspira pe mărturisitorii creştini, singurii care înţelegeau prin simbolul graficnumele Mântuitorului. În acest sens, din punctul de vedere al onomasticii, părintele DumitruStăniloae arată că „în primele secole creştine era uzitat pentru Hristos simbolul peştelui (s.n.),provenit din cuvântul IXTHYS, format din iniţialele cuvintelor greceşti: Iisus Hristos Fiul luiDumnezeu, Mântuitorul”1. Dumitru Staniloae atrage atenţia cititorului că în această formulă esteconcentrată „mărturisirea întregii credinţe creştine: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care ne-amântuit pe cruce”2.

Persoana Mântuitorului sau numele Său sunt protejate prin simbolul crucii şi al peştelui, pecare le constatăm ca fiind primele reprezentări iconice, prin care tânăra religie creştină încearcă săse protejeze de ura sistemelor religioase concurente.

De la începutul creştinismului, prin prezenţa fizică a Personei divine a lui Iisus Hristos îneuharistie, numele divin primeşte valoarea care să-L menţină prezent permanent în plan teluric.Astfel, se poate discuta despre o abordare concretă, constantă şi reală a divinului de către misticacreştină. Acest aspect de absolută noutate nu poate fi sesizabil în păgânism, care nu a avut parte deactul chenotic, ce însoţeşte întruparea divină, chiar dacă unii ar susţine contrariul.

Dincolo de aceste aspecte dogmatice, este important să nu uităm faptul că „teologia numelorlui Dumnezeu” pleacă de la simpla teorie despre nume în general. „Unicitatea fiecărei persoane,afirmă regretatul Stăniloae, dar şi valoarea ei pentru3 celelalte, se arată şi în faptul că fiecare poartăun nume distinct şi răspunde ea însăşi când e chemată pe nume. Numele trezeşte atât conştiinţa desine a persoanei, cât şi conştiinţa ei şi a celor ce o cunosc despre unicitatea ei de neînlocuit şi

1 Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995, p. 10. Cele afirmate suntîntărite de documentele arheologice. În acest sens vezi spre consultare lucrarea cercetătorilor Nicolae Gulea / IoanGhiurca, Din istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1998,p.169-170.2 Idem, op.cit., „Explicând simbolismul peştelui (Ihtis), care preaînchipuie pe Hristos, Fericitul Augustin (430) spuneurmătoarele: ”dacă uneşti primele litere ale acestor cuvinte greceşti Iisus Hristos Teu Ilos Sotir - care în latineşteînseamnă Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, ele vor da Ihtis - adică „peşte” (Ep. Ioan Mihaltan, Seminţte dinţărâna cuminţeniei, vol. I, Ed. Episcopiei Oradiei, 1993, p. 465; vezi şi pr. prof. I. Rămureanu, „Cinstirea SfintelorIcoane în primele trei veacuri”, în Studii Teologice, nr. 9 -10/1971, p. 632)”.3 „Numele pe care-l port nu e pentru mine, ca fiinţa singulară, ci indică relaţia sau legătura mea cu alţii, iar numelealtora, relaţia lor cu mine, în distincţia lor. Numele meu e bucurie sau dor pentru alţii, al altora e bucurie sau dor pentrumine” (Ibid., p. 69).

2

dorinţa celorlalţi de a o avea veşnic şi neputinţa de a o uita4. Prin nume avem veşnic o persoanăcunoscută odată de noi, în conştiinţa noastră. În chintesenţa numelui fiecărei persoane existăcapacitatea şi necesitatea omului de a-şi aminti de fiecare persoană pe care a cunoscut-o, drept opersoană de neînlocuit. Ba chiar toate amintirile pe care le are omul prin trecutul său despre sinesunt legate de persoane distincte, de care nu poate să nu-şi amintească5, aşa cum poate să leconfunde, odată ce are un nume distinct6”????.

Plecând de la aspectele profane legate de importanţa numelui, vom observa cum acestea trecdin spectrul profan, teoretic, în cel religios, teologic cu mult timp înainte de apariţia creştinismului.Avantajul creştinismului constă în aceea că a preluat elementele teoretico-religioase cu privire lanumele divin, cărora le-a aplicat apelativele divine ale monoteismului iudeo-creştin.

Creştinismul nu a făcut altceva decât să preia şi să dezvolte ceea ce iudaismul a făcut cu miide ani înainte. Iudaismul s-a rezumat la substituirea atributelor zeităţilor păgâne cu atributele divine,concentrate asupra unei singure Persoane, YHWH, dar care nu a reuşit să scape de obiceiul păgânde a purta mai multe nume, ca El, Elohim, El-Shaddai, Adonai etc., la rândul lor suspectate de aavea o origine păgână. Mistica creştină încă din primele veacuri a rezolvat această problemă,epurând orice element suspect, care „prins în nume” ar fi cochetat vreodată cu păgânătatea, prinîntruparea Celei de-a doua Persoanei a Sfintei Treimi, ce a primit prin întrupare, nume „mai presusde orice nume”, adică curat, fără atingerea impură a păgânismului.

Meritul monoteismul creştin e acela că se centrează treptat pe reducerea drastică a numelordivine, care ar fi putut trimite la un simbolism suspect (idolatru), situaţie care dispare pur şi simpluprin întruparea lui Iisus (fiul lui YHWH), Hristos (omul).

Dumitru Stăniloae are dreptate când evidenţiază relaţia tainică a numelui ca proiectare înexterior a persoanei umane. Prin intermediul numelui „ne păstrăm unii pe alţii într-o legătură taincă,afectivă, de nedesfăcut. Căci numele este o proiectare a persoanei distincte a acelui om ce-l poartăîn cel ce-l cunoaşte. Şi în neuitarea persoanei şi a numelui ei se manifestă trebuinţa şi putinţa de arămâne la nesfârşit în legătura susţinătoare de viaţă unii cu alţii, sau se arată sentimentul, sădit înfirea noastră, că vom fi veşnici şi nu ca fiinţe singulare, ci împreună cu toate persoanele cunoscute,fără a se pierde niciuna într-o esenţă generală.7”

Când discutăm despre relaţia prin nume, atunci trebuie să spunem că ea se întemeiază peafectivitate şi se continuă prin manifestarea iubirii interpersonale. Numai astfel numele poate deveni„o proiectare” a persoanei. Dacă realizăm că suntem puternici în momentul când primim ajutorulaproapelui strigându-l pe nume, cu atât mai mult vom fi şi mai protejaţi în faţa greutăţilor când Îlvom striga pe Hristos invocându-I numele.

Numele, ca şi Persoana, se împărtăşeşte. Despre acest aspect al ajutorării şi încurajării înnumele Domnului, Dumitru Stăniloae ne asigură că „numai atunci suntem cu adevărat oameni tari,când ne sfătuim şi ne încurajăm în numele lui Dumnezeu”8. Se simte aici un urcuş, chiar dacărelaţia nominală dintre persoane se păstrează. În Dumnezeu totul se păstrează, nici un nume nu sepierde, nimic nu se neantizează, decât dacă persoana se contopeşte în rău. Chiar şi aşa, totul seregăseşte în El, fiecare nume împreună cu fiecare persoană.

4 „Prin nume se meţine în amintire valoarea şi unicitatea proprie fiecăruia” (Ibid.).5 „Este imposibil ca o persoană să uite definitiv persoanele pe care le-a cunoscut şi pe care le distinge prin numele lor.Prin numele lor, prin care ni le amintim, prin care le aducem chipul distinct în conştiinţa noastră, nu mai putem cugetacă ele intră într-o totală nefiinţă, ci rămânem într-un fel legaţi cu ei pe veci” (Ibid., p. 68-69).6 Ibid., p. 68.7 Ibid., p. 69. „Prin nume nici nu mă pierd ca persoană distinctă, nici nu sunt indicat ca o unitate singulară. Numeleindică relaţia unuia cu altul ca persoane unice, dar nu o simplă relaţie nominală, formală, statistică, ci afectivăontologică. Prin nume pot fi sau lăudat sau batjocorit. Prin pomenirea numelui cuiva, îi trimit aceluia iubirea mea şi decio putere, dar îi pot trimite şi batjocura mea şi deci o slăbire. Prin pomenirea numelui, arăt însă, în amândouă cazurile, căsunt legat de acela. Prin pomenirea numelui celor răposaţi, Biserica le trimite puterea de viaţă (?), ajutându-i să scape dechinul singurătăţii” (Ibid.).8 Ibid., p. 103. „Făcându-se în numele lui Dumnezeu din răspunderea în faţa lui Dumnezeu aceste sfaturi şi încurajărisunt însoţite dimpotrivă de o mare smerenie” (Ibid.,).

3

Numai între persoanele care se pot numi e cu putinţă ivirea şi manifestarea unei relaţii decomuniune9. În acest sens, legătura, sau mai bine spus relaţia eu-tu-Acela10 devine o certitudine,Numele creştine adâncind această conexiune, simbol al prezenţei divinie a numelui mai presus deorice nume11.

Legat de comunitate, denumirea creştin aduce în discuţie pe de-o parte nominalizareagrupului de credincioşi care practică un cult închinat unicului Dumnezeu, iar pe de altă parte,creştin este cel care are în compoziţia numelor personale un nume al sfinţilor apostoli, martiri sau aldiferiţilor sfinţi, combinaţie ce trimite la protecţia directă a acestora precum şi la speranţa locuiriiîmpreună în raiul ceresc, în comunitatea „numelor creştine”. În esenţă, numele „creştin” înseamnă„iubire”12.

Salvianus, spre exemplu, în a sa lucrare Despre guvernarea lui Dumnezeu, arată că „Numelede creştin nu este... ca o podoabă de aur; (iar) dacă-l purtăm nedemn, părem ca nişte porci cubelciug de aur”13. Trebuie să înţelegem că pentru creştinul educat raportarea la Dumnezeu nu seface oricum, chiar şi atunci când se ia în discuţie puterea numelui exercitată direct prin apelarea luiDumnezeu din rugăciuni sau prin împrumutul numelor mai înainte înalt-trăitorilor creştini prinintermediul cărora harul se revarsă.

Pe lângă cult, normele morale sunt esenţiale unei vieţi curate, demne de „un nume bun”, celcare poartă un astfel de nume devenind un exemplu, acest aspect fiind o nouă manifestare asuperiorităţii creştinismului în raport cu celelalte culte păgâne. Acelaşi creştin Salvianus îi criticăaspru pe aceia care, lăudând numele Domnului, se dedau la lucrări potrivnice poruncilor Lui. Pentruel, credinţa este suportul numelui şi nu invers, demontând ideea magică, conform căreia numeledeţine în simpla lui pronunţie puterea de care este legat zeul. De asemenea, amintitul autor creştinatrage cu deosebită seriozitate atenţia asupra acestei legături intime dintre vorba şi fapta noastră.Astfel, continuă el, „ne măgulim cu numele de creştin, când însuşi prin acest nume prea sfântsuntem în culpă, tocmai fiindcă nu ne purtăm cum ne cere numele sfânt”14, ajungând prin aceastăpoziţie să aducem chiar hula15 acestui nume şi implicit lui Dumnezeu. În fine, încheie el, „ce estealtceva numele sfânt fără merit, decât o podoabă în nori?”16. Cu alte cuvinte, numele luat în sine, ca

9 „Numai persoanele primesc şi dau nume şi numai persoanlelor, pentru că numai ele trăiesc reciproc şi conştient capersoane distincte la care apelează şi nu sunt manipulate” (Ibid., p.117).10 Despre această excepţională relaţie vezi Ibid. p.59, 66-67, 163-164. Vezi de asemenea şi cf. Martin Buber, Eu şi Tu,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 103-104, 128, 135, 140-141.11 Majoritatea martirilor (despre care avem relatări) în ultimele clipe ale vieţii lor mărturiseau credinţa în Iisus Hristos,aclamându-I numele sfânt în fata mulţimii păgâne martoră.12 Oliver Clement subliniază în acest sens că „Numele propriu al Celui Viu este unul expropiat: „Iubirea se dezvăluie pecruce” (în volumul Întrebări asupra omului, Alba-Iulia, 1997, p. 39).13 Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, IV, I (p. 232), în Boethius şi Salvianus, Scrieri, col. P.S.B., vol. 72,E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992.14 Despre guvernarea lui Dumnezeu, 3, XI (p. 231). Onorarea acestui nume începe chiar de la botez (v. cf. PaulEvdokimov, Înnoirea spiritului, Ed. Pandora, Târgovişte, 1997, p. 53). În altă parte (IV, I, p. 232), Salvianus mai afirmăurmătoarele: „Numele de creştin ne este astfel ca o podoabă de aur, dacă-l purtăm nedrept părem ca nişte porci cubelciug de aur. În sfârşit, cine vrea să ştie mai deplin că numele fără fapte nu înseamnă nimic, să se gândească lanenumăratele popoare, care pierzându-şi meritele şi-au pierdut numele. Cele doisprezece triburi de evrei, care fuseserăodinioară alese de către Dumnezeu, au primit două nume sfinte; au fost numite şi poporul lui Dumnezeu şi Israel...Astfel stând lucrurile, de ce ne amăgim pe noi înşine cu părerea deşartă că, fiindcă ne numin creştini, ne poate ajutanumele bun în mijlocul relelor pe care le facem?... Credinţa are mai mare valoare decât numele, fiindcă numele este uncuvânt al omului, pe când credinţa este un rod al minţii”.15 Sfântul Nicodim Aghioritul ne îndeamnă ca huluitorilor să le spunem că, „dacă Dumnezeu porunceşte să fie omorâtcine numeşte doar numele cel negrăit al Său, adică Yahweh, potrivit cu prea înţeleptul Fotie („Epistola 163 cătreAmfilohie al Cizicului”): „Cel ce numeşte numele Domnului cu moarte să moară” (Lev. XXIV, 16), cu atât mai multsunt vrednici de moarte ce care îl hulesc, spune-le că hula este un lucru atât de înfricoşat, încât nici diavolul nuîndrăzneşte: nu să-l săvârşească, dar nici să-l numească” (în lucrarea Carte folositoare de suflet, Ed. MitropilieiBanatului, Timişoara, 1997, p. 78). Numele este hulit şi în cadrul actelor de magie (mai ales în invocarea demonilor), decare în general vorbind, creştinii trebuie în chip obligatoriu să se ferească (cf. diac. Gh. Babut, Mărgăritarele SfântuluiIoan Gură de Aur, Ed. Pelerinul Roman, Oradea, 1994, p. 207).16 Salvianus, op.cit., IV, I.

4

simplu cuvânt, este vorbă goală dacă nu se împlinesc toate cerinţele, obligaţiile morale conţinute deel17.

Pentru un trăitor creştin, intensa şi mai ales corecta trăire spirituală şi morala hristiucă esteesenţială, deoarece în jurul ei se centrează întreaga-i existenţă spirituală şi implicit morală. De laprima catehizare, el află că respectul fată de numele Domnului este sinonim cu cinstirea PersoaneiMântuitorului, ceea ce-l face să conştientizeze că purtarea numelui de „creştin” este o onoare.Numele de creştin îl include ca element viu în comunitatea harică, al cărei depozitar este Biserica.Chiar mai mult, el îşi marchează existenţa, alegând nume din cele ale înaintaşilor sfinţi creştini şimartiri, pe care şi-l impropriază prin aplicarea Tainei Sfântului Botez.

În aceeaşi ordine de idei, o mare importanţă se acorda în primele veacuri creştinejurământului, aceasta pentru că, în compoziţia sa apare des utilizat numele lui Dumnezeu. Falselemărturisiri urmate de jurământ nu făceau cinste creştinului şi reprezentau o hulă la adresa luiHristos, deoarece nu cuvintele din cadrul jurământului prezentau garanţia susţinerii adevărului decătre cel ce se jura, ci prezenţa Persoanei Mântuitorului prin numele Său în această formulă. Folositstrâmb în cadrul jurământul, „numele lui Hristos nu mai este un jurământ, ci doar un cuvânt”18, cumbine observă Salvianus. Hristos nu este un simplu zeu al infinitului, panteon păgân, ci însuşi Fiul luiDumnezeu, care a venit (s-a întrupat) pentru noi şi mântuirea noastră, fapt de care creştinii trebuiausă fie perfect conştienţi. Dacă acest aspect ar fi fost bine înţeles pentru membrii întregii comunităţicreştine, numele lui Hristos nu mai risca să fie folosit în jurăminte false de către aceştia.

Salvianus vrea să rezolve într-un fel această problemă, neştiind că prin acest ajutor pe care-ldă, pune încetul cu încetul căte o piatră la temelia teologiei creştine a numelor lui Dumnezeu19. Deaceea, pentru a-i conştientiza odată pentru totdeauna pe creştini de aceste greşeli „minore”, autorulnostru face o interesantă paralelă pe care o expunem în cele ce urmează:

„Cu cât mai mic le este păcatul jurământului strâmb în numele demonilor20, decât al nostru înnumele lui Dumnezeu! Cu cât este mai mică vina de a cinsti numele lui Jupiter, decât pe cel al luiHristos! În primul caz se jură pe un om care a murit, în al doilea pe un om care este viu. Acolo nuexistă măcar un om, aici există Dumnezeu Cel Preaînalt şi, în acest caz, cu atât este mai marejurământul fals, cu atât îi este şi nevinovăţia” 21.

Revolta lui Salvianus se îndreaptă împotriva creştinilor, care se fac vinovaţi de uitarea saunecunoaşterea importanţei numelui lui Iisus22. Aceştia uită că prin intermediul numelui îldefăimează pe Dumnezeu în Treime, care ar trebui să fie pentru ei „plinătatea existenţei”23. Autorulatrage atenţia asupra riscului existent de cădere treptată în derizoriu a numelor divine şicompromiterea numelui de creştin, prin care se înţelegea întreaga comunitate ce forma Biserica luiHristos.

Datorită faptului că este legat de persoana Mântuitorului, numele se regăseşte într-o teologieale cărei baze se aşează în primele secole creştine, situaţie care creează premizele dezvoltării uneimistici, în care numele primeşte un caracter central, nu într-o direcţie abstractă, cum s-ar puteacrede, sau spre una magică, în sensul că prin nume Dumnezeu ar putea fi prins ca într-oînchisoare24. Accentul se pune pe comuniunea creştinului cu Dumnezeu, numele slujind ca o punte

17 Ibidem.18 Ibid., IV, XV (p. 250).19 Imediat mai jos Salvianus adaugă în chip îndreptăţit următoarele: „Contează foarte puţin pentru cei mai mulţi acestnume, astfel că aceştia niciodată nu pot fi luaţi mai puţin în serios decât atunci când se jură pe numele lui Hristos. Cutoate că este scris: „Să nu iei numele Domnului tău în deşert” (Ies. XX, 7), până într-atât a căzut respectul faţă denumele lui Hristos, încât între celelalte lucruri deşarte ale veacului nimic nu pare mai deşert spus decât numele luiHristos. Mulţi se jură că vor face în numele lui Hristos nu numai unele lucruri mărunte şi fără însemnătate, ci chiarunele nelegiuiri” (Ibid., p. 250-251).20 A se include aici şi idolii.21 Ibid., IV, XVI (p. 252).22 „Cât de vinovaţi sunt creştinii se poate înţelege din acest singur fapt că defăimează numele lui Dumnezeu” (Ibid.,).23 „Dumnezeu cel din Treime este „Cel ce este” cu adevărat sau „plinătatea existenţei” (Dumitru Stăniloae, Chipulnemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, p. 11) ”.24 „Pe calea negativă, Părinţii ne învaţă că Dumnezeu este absolut incomparabil, în sensul că niciun nume nu-L exprimăîn mod adecvat. Adonai este numele negrăit al lui Dumnezeu, iar Yahweh este numele care nu poate fi rostit. Teologia

5

de acces înspre divin. De aceea, pentru creştinii trăitori rămânea evident faptul că invocarea luiDumnezeu prin unul sau mai multe din numele Sale - cu toate că erau conştienţi că este mai presusde orice nume -, aducea cu siguranţă şi răspunsul divinităţii.

Iată surprins oarecum momentul în care, prin intermediul numelui divin, pătrundem înextraordinarul şi în acelaşi timp vastul domeniu al misticii creştine a numelui. În acest sens ne ajutăşi Jean-Noel Vuarnet, care afirmă că „a intra în mistică înseamnă a pierde totul, chiar şi sau mai alesnumele: înseamnă a alege, spre deosebire de cei care-şi fac un nume, să te desfaci de orice”25. ÎnDumnezeu, numele nostru nu se pierde în sensul că se neantizează, ci el se uneşte cu Dumnezeu.Singurul loc în care numele noastre se pierd, adică nu mai contează, este iadul. Această pierdere amisticului în Dumnezeu, nu-l indentifică pe om cu divinul, cum se întâmplă spre exemplu înbrahmanism, ci ea semnifică Secunda Unu a regăsirii arhetipului suprem ce ne-a dat chipul şiasemănarea Sa. Misticul va căuta uitarea numelui său pe pământ şi pomenirea lui veşnică în ceruri.

Pentru a se întâmpla uniunea mistică este nevoie de trăirea profundă a sentimentului religios,căci implicarea emoţională reprezintă baza oricărui sistem mistic. Prin ea este creată legătura cuDumnezeu, numele fiind doar un mijloc, un „cod de acces”, prin intermediul căruia se realizeazăprocesul ce duce la extazul creştin, sau la vederea luminii divine.

Totul începe cu meditaţia din tematica căreia numele nu este exclus. Să ne amintim spreexemplu de numele Yahweh – „Eu sunt Cel ce sunt” (Ex. III, 14) – asupra sensului căruia sfinţiipărinţi s-au aplecat în atâtea rânduri de-a lungul timpului.

Ceea ce se evidenţiază până în acest moment este ideea conform căreia, plecând de larespectul inter-uman al numelui, se ajunge la acela acordat lui Dumnezeu, care nu reprezintă până laurmă decât o cale foarte scurtă prin intermediul căreia se ajunge la o trăire mistică de calitate26. Dinacest motiv, numele de creştin trebuie să indice o schimbare fundamentală în interiorul omuluiimediat după botez. Numele anunţă într-un fel trecerea de la „omul vechi” (păcătos, aflat sub povarapăcatului strămoşesc) la „cel nou” (eliberat de Hristos de legăturile aproape metafizice alediavolului). Ca scurt exemplu în acest sens, care să certifice oarecum cele afirmate, poate fi adusprin intermediul unui mare cunoscător al spiritualităţii noastre, care spunea că „numele” de „creştindupă Ioan, care se acordă frecvent în spaţiul spiritualităţii ortodoxe, semnifică sălăşluirea verbuluiîn sufletul omenesc, comuniunea nupţială sau a puterii, şi izvor al Filantropiei din care ia naştere„noua creatură”27.

Treptat, de la puterea primită prin numele de botez, creştinul ajunge la contemplarea forţeidivine de dincolo de numele lui Iisus. Înţelegem acum de ce „spiritualii se mulţumesc să pronunţenumele lui Iisus dar, în acest nume, ei contemplau Împărăţia lui Dumnezeu”28, chestiune care netrimite din nou la o profundă trăire mistică şi în acelaşi timp ne aminteşte de faptul că Vuarnet aveaperfectă dreptate, când vorbea de acea pierdere a numelui nostru în sfânta infinitate (a numeluidivin), în Dumnezeu, care doar ne absoarbe spre a ne transforma şi nu spre a ne neantiza.

Pentru a ajunge la contemplarea Împărăţiei lui Dumnezeu prin intremediul numelui lui Iisus,este nevoie de „mijloace” pe care le găsim din plin în „rugăciunea inimii” (inima simbolizând lanivel microcosmic sufletul nostru, şi de aici certitudinea christică, conform căreia Împărăţia luiDumnezeu este în noi).

Mintea participă până la „pierdere” la minunile revelate de contemplaţie. Participarea minţii ovedem ca o supraîncărcare cu date a sistemului nostru interior informaţional, un up-date bine venitce ne solicită şi în acelaşi timp ne schimbă, adică ne înnoieşte percepţia asupra lumii şi mai cuseamă asupra lui Dumnezeu. Cu adevărat există un itinerar al minţii în fiinţa lui Dumnezeu, despre

pozitivă clasică nu este devalorizată, ci doar confruntată cu propriile ei limite” (cf. Paul Evdokimov, Iubirea nebună alui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 20).25 Jean-Noel Vuarnet, Dumnezeul femeilor, Ed. Anastasia, Bucureşti 1996, p. 20.26 Ne referim aici la echilibru care se stabileşte în legătura de iubire Eu-Tu-Acela, indispensabilă, de altfel, mântuiriinoastre.27 Paul Evdokimov, Înnoirea spirutului, p. 47.28 Ibid., p. 81.

6

care Bonaventura ne vorbeşte atât de clar şi detaliat29,unde numele lui Dumnezeu ocupă un locprim. Dar nu numai atât.

Cunoaştem că prima manifestare a intelectului este gândul, iar a doua este cuvântul ca formăfinală (a celor gândite). Plecând de la această afirmaţie, îi vom da dreptate lui Dumitru Stăniloaecare este de părere că oamenii, la rândul lor „sunt şi ei raţiuni sau cuvinte încorporate... făcuţi să seunească împreună prin cuvinte cu Cuvântul Tatălui”30, cerc prin intermediul căruia se ajunge dinnou la unirea cu divinul. Dumnezeu nu vrea să ne lase să „ieşim din El”, să ne pierdem neantizându-ne treptat şi deci chinuitor existenţa în „întunericul cel de dinafară”.

Capacitatea de percepere a ceea ce numim „fiinţa divină” depinde nu neapărat de starea fizică,cu toate că în anumite situaţii (boală sau păcate grele), ci mai degrabă de nevoia interioară,alimentată de focul rugăciunii şi de nevoia de a-L cunoaşte cu toată fiinţa pe Cel care ne-a adus laexistenţă. Trăirea mistică este voinţa nou-născutului creştin de a-şi cunoaşte şi înţelege părinţii. Esteun act normal al existenţei sădit în noi încă din momentul în care Elohim a spus: „să facem omdupă chipul şi asemănarea noastră”. Chipul şi asemănarea sunt „senzorii” care vor a-L detectacontinuu pe Dumnezeu, mistica nefiind altceva decât cumulul de metode comunicative prin care noişi Dumnezeu încercăm să facem actul vorbirii, al logosului, posibil. Numele nostru (creştin) şinumele divin (ce-l inspiră pe al nostru) sunt în aparenţă simple „coduri de acces”, ce asigurăperpetuarea identităţii noastre în cea divină. Căci Dumnezeu vrea să ne pierdem în extazulcunoaşterii sale, dar nu vrea să fim pierduţi de El. Astfel că, extazul temporar în Dumnezeu devineextazul continuu al lui Dumnezeu în noi, prin repetarea continuă a numelui Său. Trebuie ca laînceputul urcuşului mistic toate acestea să fie cunoscute, pentru ca multe altele să se poată revela şiimplicit să poată fi înţelese mai târziu, căci extazul nu e leşin sau stare comatoasă pentru suflet, cideplina înţelegere a lui Dumnezeu în conformitate cu trăirea sau puterea spirituală a fiecăruia.

Cu toate că există mai multe trepte de „rostire” a rugăciunii (inimii), ea poate fi rostită atât îngând cât şi cu voce tare. Esenţa trăirii este dragostea, potenţată de utilizarea cuvintelor, a numelui,precum şi contemplaţia, toate ducând spre mântuire.

Numele lui Dumnezeu nelipsit din nicio rugăciune deţine aceeaşi forţă dacă este invocat îngând sau cu voce tare. Se poate ajunge până într-acolo, încât se poate vorbi de „capacitatea de astăpâni” prin intermediul rugăciunii pe Dumnezeu, atunci când devenim asemănare cu El, cândsuntem blânzi cu inima31. Ne centrăm pe ideea că Domnul nu se opune iubirii şi din această cauzăEl se va lăsa „înduplecat” şi nu stăpânit32 de cel care deţine blândeţea inimii, căci, să nu uităm,Dumnezeu este iubire şi El nu se poate opune iubirii. Nu este magie chiar dacă omul este numitadesea „dumnezeu”33 în relaţia sa cu Dumnezeu. El nu-l obligă pe Dumnezeu prin invocareanumelui să răspundă, şi implicit să se supună. Este o relaţie patronată de dragoste, o prieteniefoarte simplă: omul cheamă, iar Domnul răspunde.

Magia nu-şi are locul aici, iar acest lucru este dovedit încă din perioada creştinismuluiprimar, când pentru creştin Dumnezeu este prieten, este „frate” cu Fiul Său. Într-o relaţie de filiaţienu există act magic, ci doar dragoste, infinit mai puternică decât orice tip de magie. Numai astfelputem înţelege de ce numele de creştin făcea atâta cinste celor care treceau prin catehumenat

29 Cf. Bonaventura, Itinerarul minţii în Dumnezeu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1994, p. 9, 40-41, 65, n.1.30 Pr. acad. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993, p.42. Vezi de asemenea, cf. Vladimir Dosky, Teologia mistică a Bisericii de răsărit, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p.86; şi de asmenea, Sf. Chiril al Alexandriei, „Tesaurus”, 5; P.G., 75, col. 65-68.31 Gabriel Bunge, când lua în discuţie puterea numelui la Evagrie Ponticul, afirma că acea capacitate „de a stăpâninumele lui Dumnezeu, Mesia, nu o primeşte (omul – n.n.) prin excelarea vreunei forţe pământeşti, ci numai prin aceeacă este „blând cu inima” (cf. Ierom. Gabriel Bunge, Evagrie Ponticul. O introducere, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 111).32 Este exclusă abordarea magică a subiectului, căci dacă Dumnezeu ar putea fi supus prin intermediul numelor Sale, nuar mai fi Dumnezeu. Numele reprezintă o formă de comunicare între două realităţi sufleteşti sau persoane. Misticacreştină exclude orice aservire a divinităţii numelui. Demonii se supun numelui lui Iisus, dar nu din dragoste, ci dinfrică pentru pedepsele, ce le pot primi.33 „Fiindă omul se numeşte „dumnezeu” ca în versetul: „Am zis: dumnezei sunteţi” (Ps. XXCI, 16) şi însuşi demonul enumit „dumnezeu”, ca în versetul: „dumnezeii neamului sunt demonii” (Ps. XXCV, 5); dar şi unii se cunosc după har,iar alţii după minciună. Însă Dumnezeu singurul este Dumnezeu după fiinţă” (Idem, op. cit., p. 197; Cf. SfântuluiGrigore de Nazianz, „Oratio”, XXX, 4 – unde „dumnezeii” din Ps. XXCI, 6 sunt „cei mântuiţi”.

7

primind mai apoi Taina Sfântului Botez. Ei erau acceptaţi în această relaţie, ca fii, moment în care Îlputeau numi, iar Acesta să le răspundă ca un tată iubitor unui fiu ascultător.

În consecinţă Dumnezeu este liber de orice legătură magică, numele Său, nume de nobleţe, îlînnobilează pe acela de creştin. Când omul vrea cu adevărat ca Dumnezeu să-i devină tată, primeşteacest titlu de nobleţe, creştin, aşa cum bine susţine unul dintre cei mai de seamă teologi ortodocşi,Sfântul Grigorie de Nyssa34.

Cu privire la legătura dintre numele Domnului şi titlul de nobleţe al apelativului de creştin,despre această îmbinare desăvârşită care duce la legătura de duh dintre Hristos şi noi, Ioan G.Coman ne vorbeşte în chip excepţional în cele ce urmează:

„Dacă e adevărat că numele de creştin echivalează cu cea mai înaltă aristocraţie etică şispirituală, că el are puterea desăvârşirii vieţii35, se cuvine ca noi să identificăm viaţa noastră cunumele lui Iisus, stabilind-o în ritmul virtuţii, prin trăirea vie a atributelor creştine36. Toateatributele care sunt legate de numele lui Hristos trebuie să se vadă în noi, pentru ca să nu purtăm îndeşert astfel de nume. Natura intimă a unui lucru, zice Grigorie, e cunoscută prin semnificaţianumelui adecvat”37.

Din textul lui Coman, care se bazează pe cele mai înainte arătate cu privire la nume de cătreSfântul Grigore de Nyssa, se distinge în chip esenţial faptul că există o identificare de netăgăduit avieţii noastre de creştin cu numele lui Iisus Hristos, prin care am devenit creştini, în toate câte leavem de la El, revelate nouă prin acest apelativ sfânt: Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul luiDumnezeu. Creştinul este un „purtător de Dumnezeu” (adică hrisofor), fapt foarte bine relevat denumele unui mare teolog: Ioan Hrisostomul.

Se pare că numai din această perspectivă se poate vorbi de cunoşterea naturii intime a luiDumnezeu prin intermediul contopirii numelui nostru cu al Său. Coman adaugă aici faptul că„natura, adică substanţa singură a unui element, va indica şi numele propriu, adevărat, care i secuvine”38 şi de aici în chip evident rezultă că „cei ce poartă numele de la Hristos trebuie ca mai întâisă fie ceea ce vrea numele (sub. noastră), pe urmă să-şi ia această denumire”39. Aici îşi găseşte loculşi rolul esenţial al catehumenatului din primele veacuri creştine, care pe lângă introducerea întainele Scripturii îi învăţa pe candidaţii la creştinism „tainele numelui divin”.

Între statutul de creştin şi numele pe care-l poartă ca persoană, sau între el şi Hristos există olegătură în duh evidenţiată în cele două lumi de purtarea numelui. Teoretic această „filiaţie” nu maipoate fi nimicită atunci când, peste ani de la Sfântul Botez, creştinul devine în mod limpedeconştient de ea. Practic, lepădarea de Hristos, produce ruperea „filiaţiei nominale”. Din acest motiv,pe lângă altele desigur, rugăciunea este o astfel de conştientizare (sau mai degrabă o metodă princare această conştiinţă rămâne continuu vie în sufletul credinciosului) pentru că, prin intermediul ei,se rezolvă o nevoie stringentă: dialogul continuu al omului cu Tatăl său, dialogul cu Dumnezeu.

Nu degeaba se spunea undeva despre credincioşii din Biserica primară că „se îndeletniceaumereu, cu o râvnă de foc asemănătoare Heruvimilor şi Serafimilor, cu chemarea în rugăciune anumelui lui Iisus”40, dovadă că pentru ei teologia numelor lui Dumnezeu nu reprezenta o simplăînşiruire de vorbe goale, ci fapte, posibilitatea reală de îndumnezeire continuă.

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaoth...” - aceasta este cântarea angelică pe care oameniiau împrumutat-o pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Acesta este Trisaghionul, printre primele cântăriliturgice folosite de creştinii, care prin aceste „graiuri îngereşti” caută să aducă laudă cât mai curatălui Dumnezeu prin Numele Sale Divine.

34 „Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă că n-a existat şi nu există nobleţe care să egaleze cu cea a numelui de creştin” (Pr.prof. Ioan G. Coman, Probleme de filozofie şi literatură patristică, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 221).35 Idem, op. cit., p. 222, n. 8; v. şi cf. Sf. Grigorie de Nyssa, „Despre desăvârşire şi cum trebuie să fie creştinul”, P. G.,XLVI, col. 281 CD.36 Dintre care prima este iubirea.37 Ibid., p. 222, n. 9; cf. Idem, op.cit., P. G., XLVI, col. 260.38 Ibid., p. 222, n.11; cf. Ibid. P.G., XLVI, col. 256B39 Ibid., p. 222, n.12; cf. Ibid.,40 Sf. Ignatie Branceninov, Cuvânt despre rugăciunea lui Iisus, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 52.

8

Puterea rugăciunii Trisaghionului constă în aceea că aici se amintesc trei nume divineprincipale: Kadosh (Sfânt), YHWH / Adonai (Domnul) şi Savaoth. Ele amintesc de putereaproniatoare a lui Dumnezeu manifestată de la începutul lumii, întreit, în cer şi pe pământ. Aceastăcântare este în acord cu părerea lui Herma, care crede că numele lui Dumnezeu susţine universul.Sinodul Trulan ??? preconizează utilizarea cântării Trisaghionului în „vremea schimbărilorcosmice”41; deoarece se crede că „prin virtutea sa supremă Trisaghionul determină linişteaelementelor în conflict”42, iar „haosul de dinaintea creării luminii, sub toate formele, este sugerat deordinea Cosmosului divin, prin conţinutul tainic şi puternic al Numelui”43. Prin această cântare ni sedescoperă cinstirea puterilor cereşti a îngerilor, căci prin ea „numele se descoperă în ontologia satreimică: Sfânt, Sfânt, Sfânt”44.

Prin puterea Celui aflat în spatele acestui nume s-a făcut lumea văzută şi nevăzută (pentrucare îngerii cu recunoştinţă cântă); nume care se descoperă chiar de la început în cartea „Facerii” aVechiul Testament sub apelativul Elohim (Fac. I, 1), ca pe un plural al maiestăţii, un plural în„spatele căruia” se regăsesc cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Şiatunci cum să nu deţinem noi aici pe pământ o „echivalenţă” a Trisaghionului ceresc, o cântaredoxologică în care Sfânta Treime să se regăsească cum e ”Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfintefără de moarte, miluieşte-ne pe noi”? Am împrumutat-o pe aceasta de la îngeri, pentru ca şi noi,împreună cu ei, să recunoaştem toate cele spuse mai sus, precum şi multe altele ce nu le-amdescoperit încă. Vedem cum în cântările liturgice numele apar cu multiple înţelesuri legate de lumeacreată şi de misterul Sfintei Treimi.

Creştinii ştiau că legătura cu Dumnezeu trebuie păstrată permanent pentru că „RugăciuneaDomnească, Rugăciunea lui Iisus, Crezul, Numele, formulele Sfintelor Taine şi cele ale SfinteiLiturghii, urările sau trimiterile, repetarea lor frecventă subliniază puterea lor binefăcătoare”45,chestiuni esenţiale ce nu erau date uitării de niciun „purtător de Hristos”.

Chiar dacă această formulă de teologie a numelor lui Dumnezeu pare impropie, căci pentruunii face trimitere la practicile magice, ea îşi are rădăcinile în dogma Bisericii, dovadă că sedezvoltă destul de rapid de-a lungul veacurilor creştine într-o mistică în care numele devin unsuport viabil şi în acelaşi timp un mod vital în contactul şi relaţia omului cu Dumnezeu. Teologianumelor lui Dumnezeu nu ne apare ca o formă sau reminiscienţă a idolatriei, ci este o plecaresinceră şi, de ce nu, un pic ştiinţifică înspre cunoaşterea divinului.

Mitropolitul Nicolae Mladin subliniază foarte bine în rândurile ce urmează acest aspect alrelaţiei religioase existente între persoane prin utilizarea numelor, plecând de la analiza ascezeipauline.

„Astfel, numele divin e sinonim cu persoana46; el nu e numai un cuvânt, ci presupune prezenţapersoanei numite. A invoca numele cuiva înseamnă a intra în comuniune cu el, a participa la putereaşi autoritatea lui. Cu atât mai mult când se foloseşte numele lui Iisus, acolo este şi El prezent47. De

41 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 169, n. 3. Vezi de asemenea şiVladimir Lossy, Teologia mistică a Bisericii de răsărit, p. 219.42 Idem., op. cit.,43 Ibidem., Tot în acest context merită făcută menţiunea că „Amin şi Aleluia sunt singurele cuvinte care rămân fără să fietraduse, sunt sunetele sacre inspirate de însuşi Dumnezeu” (Ibidem, p. 173), aceasta cu toate că alţii cred că aminînseamnă „aşa să fie”, pe când aleluia, „lăudat fie Yahweh”.44 Ibid., p. 170. Despre Trisaghion mai vezi idem, Rugul aprins, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1994, p. 82, 90,91-92, 109. Rugăciunea inimii este o doxologie a sufletului nostru. Ea este compusă în jurul a două teme: cea a numeluidivin şi cea a lui Kyrie eleison din vechea liturghie (Mitropolit. Serafim, Isihasmul, tradiţie şi cultură românească, Ed.Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 119, n. 23, v. şi Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, Ed. Cristiana, Bucureşti,1993, p. 11).45 Ibid., p. 58.46 Aceasta cu toate că teologia apofatică afirmă că Dumnezeu este mai presus de orice concept şi implicit mai presus deorice nume. Teologia catafatică susţine pe lângă aceasta că Dumnezeu cu toate că nu poate fi cunoscut în întregime, selasă însă aprofundat printr-o relaţie mistică din care numele nu pot fi excluse, ca moduri prime de comunicare întrePersoana divină şi cea umană. Dovada cea mai clară a posibilităţii unei astfel de comunicări este oferită de întruparealui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi.47 Cf. E. Burger, Der lebendige Christus, Kolhammer, Stuttgart, 1993 p. 37.

9

aceea, creştinii sunt „cei ce cheamă numele lui Iisus”48, căci numai prin acest nume se mântuiesc, Elfiind prezent ori de câte ori este numit în credinţă. Este o prezenţă tainică şi plină de putere. Dovadacea mai clară este aceea că în numele Lui se pot face minuni, dar nu numele face acestea, ciPersoana Mântuitorului care stă în spatele numelui, cu El omul intră în relaţie, nu extern, printr-osimplă apelaţie, ci lăuntric, prin credinţă49. A se ruga, a se boteza, a porunci, a lucra în numele luiIisus nu înseamnă altceva decât a te afla într-o comuniune intimă cu Mântuitorul50. Mai mult, amulţumi pentru toate, bune sau rele, înseamnă acelaşi lucru, comuniune cu Dumnezeu51”.

Orice lucrare (bună) este făcută în numele Domnului52, ceea ce înseamnă că ea se află dejaîntr-o comunicare cu Hristos Cel prezent în toată făptura, căci a „face în numele” Lui înseamnă a fiîn concordanţă cu legile lui Dumnezeu53 şi nu altfel. Adică orice lucru înfăptuit în numele lui IisusHristos este proniat de Acesta, de la început şi până la sfârşitul lui. Se are de asemenea în vedere şisfinţenia personală prin înfăptuirea lucrurilor bune. Are loc deci o „contaminare” a persoanei umaneşi implicit a numelui ei cu sfinţenia divină şi numele Persoanelor Treimei Sfinte. Prin fapte,persoanele îşi „unesc” numele, devin „una”, totul plecând de la Taina Sfântului Botez, când prin ate boteza se înţelege a-ţi uni numele cu al Său, prin intrarea ta ca persoană în sfera Lui de putere şiprotecţie, a deveni (într-o formulă ce face doar trimitere la magie, dar nu e magică) proprietateaLui54.

Se produce o mutaţie simbiotică, Hristos trăieşte de atunci în tine, şi împreună cu El, numeleLui, ce-l poţi chema pururea, zi şi noapte de atunci înainte. Aici, în procesul tainei îşi are cuadevărat începutul personal al rugăciunii inimii şi implicit urcuşul spre îndumnezeirea fiecăruia, înnumele Domnului.

„În numele lui Hristos” - defineşte expresia prezenţei, fapt ce ar presupune şi uniunea misticăcu Hristos. Numele nu devin un ipostas, ci ele prezintă valoare numai dacă „în spatele lor” esterealmente prezentă persoana lui Iisus – „Credinţa în numele lui Iisus nu este alta decât credinţa înrealitatea şi acţiunea Hristosului celui Viu”55.

Iar atunci când cel care rosteşte numele este lipsit de credinţă (în chip indiferent saublestemător), Cel din „spatele” apelativului divin nu-i va răspunde celui ce nu crede, nici când îlcheamă în situaţii critice şi nici când încearcă să rostească o rugăciune, până când hula nu va înceta.Pornind de la relaţia despre care am vorbit, nu este acceptabil ca omul să-L blesteme şi să-Lbinecuvânteze imediat după, crezând că de îndată va obţine şi iertarea. El uită că a înjurat şi abinecuvântat folosindu-se de aceleaşi Nume divine. Întoarcerea greşitorului la Dumnezeu prinpocăinţă şi împărtăşire cu divinul aduce comuniunea cu El şi îi readuce binecuvântarea de a-I folosinumele sfânt cu folos.

Biserica, atât cea Ortodoxă cât şi cea Romano-Catolică56, arată că rostirea numelui lui Iisus cucredinţă este mântuitoare indiferent de gravitatea situaţiei prezente, căci condiţia esenţială este săcrezi, să fii creştin 57 în adevăratul sens al cuvântului.

48 Cf. Rom. X, 13; I Cor. I, 2; II Tim. II, 22.49 Traugott Schmidt, Der leib Christi. Eine Untersuchung zum urehristlischen Gemeindegedanken, Deichert, Leipzig-Erlangen, 1919, p. 48.50 Cf. R. Bluml, Paulus und eler dreieinige Gott, Wien, 1929, p. 124.51 Ef. V, 20.52 Col. III, 17.53 „Hristos este iminent şi transparent, El este şi cel ce locuieşte în creştini, putere lăuntrică şi Domn al Cărui nume estepeste tot numele, pentru că e înălţat întru dumnezeire” (Mitrop. Nicolae Mladin, Ascenza şi Mistica paulină, Ed. Deisis,Sibiu, 1996, p. 62).54 Cf. W. Heitmuller, „In Name de Jesu” - Eine sprahund relogion-geschfliche Unteraschung zum Neuen Testamnet,speziell zur altchritlichen Taufe, Vandenboeck, Gottingen, 1903, p. 127, 268, 154, 242, 259, s.c. „Autorul confundă„numele lui Iisus” cu o fomulă magică (numele divine, un ipostas cu putere de sine stătătoare). În realitate, la bază e orelaţie personală între Hristos şi credincioşi care presupune credinţă, rugăciune şi curăţia inimii” (Mitrop. NcolaeMladin, op. cit., p. 37, n. 8).55 E. Burger, op. cit., p. 37; cf. „Rugăciunea lui Iisus în mistica ortodoxă şi controversa numelui lui Iisus” – S.Bulgakoff, Ortodoxia, Sibiu, 1993, p.186-189, apud. Mitrop. N. Mladin, op. cit., p. 36-37.56 Vezi spre exemplu, „Purgatoriul Sfântului Patric” la Jacques de Voragine, Legenda de aur, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 233-236.

10

Prezenţa mistică a lui Hristos – în invocarea continuă sau aproape continuă a numelui Său – înmijlocul credincioşilor reprezintă certitudinea unirii mistice şi implicit a prezenţei lui Hristos înmijlocul lor, deoarece acolo „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu înmijlocul lor”, spune Mântuitorul. Comuniunea aceasta chiar dacă mică este cu adevărat SfântaBiserică.??? Actul liturgic o instituţionalizează în plan social, pe când cel mistic o uneşte cuBiserica Cerească a comunităţii sfinţilor, veşnic purtători ai numelui Mântuitorului. Prin nume deci,nu ne unim doar cu Hristos, ci şi cu fraţii noştri cereşti, sfinţii apostoli şi toţi sfinţii care mai înainteau trăit pe pământ. În această relaţie nu se ţine cont de faptul că una este Biserică Cerească,biruitoare iar alta este Biserica pământească, încă luptătoare, atâta timp cât ultima dintre ele rămânecontinuu Biserica lui Hristos, purtătoarea prin continua invocare a numelui, fie în particular, pringrupuri mici sau liturgic.

Întregul ritual personal sau general (liturgic) trebuie să fie la obiect cuprinzând trei aspecteprincipale: cererea, mulţumirea şi lauda lui Dumnezeu pentru toate cele pe care credincioşii leprimesc în numele Lui. Ţinându-se cont de aceste aspecte, putem afirma că rugăciunile primilorcreştini erau foarte simple, majoritatea bazându-se pe texte din Scriptura Vechiului Testament. Dinaceastă minunată simplitate putem afirma că îşi trage rădăcinile, ca o sinteză, „Rugăciunea luiIisus”. Mitropolitul Serafim arată că mai târziu, după ce liturgica bisericească a căpătat o oarecaredezvoltare, „primi călugări cunoşteau puterea numelui divin, şi foloseau rugăciuni scurte extrase dinPsalmi, numite jaculatorii”58, fapt care ne duce cu gândul că există deja o „formulă” mistică în carenumele îşi avea un loc sigur, foarte bine pusă la punct cu rădăcini, aşa cum am afirmat, încă şi maivechi, Vechiul Testament devenind în acest sens cel mai bun „manual”.

Trăirea mistică este indisolubil legată de nume. Fără nume, ca reper şi punct de plecare,mistica nici măcar nu poate fi teoretizată. În acest context merită deci punctat faptul că misticatrebuie privită ca un sistem, pe când numele, prima metodă a sistemului, cheia întregului angrenajmistic. Prin nume trăirea mistică se pune în mişcare, producând comunitatea mistică, Biserica luiHristos.

Având perspectiva trăirii mistice, creştinul practicant sau călugării pot fi consideraţicunoscători ai lui Dumnezeu în măsura în care Acesta li s-a descoperit în particular sau, de ce nu,uneori şi în grup. În timp, vorbim de experienţa mistică. Pentru că sunt înaintaţi în trăirea mistică,aceşti oameni înţeleg la modul profund modul în care pot să utilizeze apelativele divine59. Nu însens magic, cum ar putea crede unii, ci plecând de la propria îndumnezeire să ajungă laîndumnezeirea celorlalţi. Trăirea lor rămâne într-o perfectă concordanţă cu folosirea numelor luiDumnezeu în formulările ce constituie propriile rugăciuni sau imnuri de slavă, ceea ce dovedeşte căsunt integraţi perfect în sistemul mistic practicat şi prin aceasta devenind un reper viu pentrucomunitatea ce le poate urma măcar în parte metodele deja testate şi care şi-au dovedit eficienţa.

Misticul nu este un mag, chiar dacă ar putea fi sau s-ar putea confunda cu unul. Pentru aînţelege diferenţa, vom rămâne tot în sfera numelui şi vom aminti doar că misticul nu are nevoiedecât de un singur nume pentru a se mântui pe sine şi lumea ce-l cunoaşte, pe când magul, oricâteapelative ar folosi, nu-şi caută propria-i mântuire şi nici pe cea a lumii. Scopurile celor doi, ca şimetodele - ce repetăm, pot fi confundate uneori - sunt cu mult diferite. Până la atingerea stării de„înbunătăţit”, sau „avvă”, titluri ce se dau celor care dovedesc fără să dovedească, avem de-a facecu catehumenii sau „învăţăceii”, care deţin doar o cunoaştere parţială apelativelor divine, dată fiindpuţina lor experienţă religioasă.

Lipsiţi total de această posibilitate sunt toţi aceia care nu cunosc numele sau îl refuză,nestabilind un contact real cu Persoana ce se face descoperită în spatele acestuia. Numele divin estesunetul din uşa la care Hristos bate.

De aici şi din toate acestea devine important pentru părinţii primelor veacuri să informeze câtmai corect pe creştini cu privire la puterea ce stă ascunsă în spatele apelativelor divine, pentru ca nu

57 Cf. Idem, op. cit., vol. I, p. 95.58 Mitrop. Serafim, op. cit., p. 244, n. 23.59 Aşa după cum vom vedea, în capitolul următor, fiecare nume al Domnului are un anumit înţeles, fapt care-i acordă ofolosinţă aparte în aceste situaţii.

11

cumva, din necunoaştere, numele lui Dumnezeu să fie rostit în deşert, mai cu seamă de cătrecreştinii care au primit deja botezul în numele Sfintei Treimi.

Bineînţeles că acest aspect se află în strânsă relaţie cu trăirea spirituală a fiecăruia, fenomenextrem de complex despre care noi ne-am mulţumit doar să amintim mai sus. Dacă invocareanumelui este suficientă pentru a te curăţi, sau e necesar ca mai întâi să te cureţi şi apoi să îl pronunţi,rămâne o chestiune ce ţine de sistemul mistic al fiecăruia60. Există şi riscuri. Ele apar atunci când„pentru o asemenea persoană, pomenirea numelui lui Iisus ar putea deveni o simplă obişnuinţă caresă coexiste împreună cu patimile sale”61. De la început numele lui Iisus trebuie găsit în adânculinimii acolo unde, de fapt, îşi începe cu adevărat lucrarea sa mântuitoare62.

Totul se execută treptat, prin coborârea minţii în inimă, prin ducerea numelui din partearaţională spre partea afectivă. Nu este o coborâre ca o pierdere, ci o unire a celor două prin numecare devine pentru cele două un liant. E adevărat că pentru a-l coborî şi pentru a-l menţine acolo enevoie de o tehnică specială care să necesite efort din partea celui care se roagă. Cu alte cuvinte „nunumele ne face să fim creştini sau monahi, ci trăirea”63 – ne spune atât de simplu Avva Paisie, şi,am completa noi, uniunea dintre cele două.

Nu doar schimbarea numelui face trimitere la un alt statut spiritual, aşa cum se întâmplă depildă la intrarea în monahism, ci şi invers, atunci când, datorită unei trăiri spirituale puternice,numele credinsiosului se „învecheşte”. El îl reprezenta pe omul vechi, lipsit de har, practic o altăpersoană. Un astfel de nume nu corespunde etapei transformării harice, astfel că el trebuie schimbat.Aceasta se întâmplă deoarece Dumnezeu oferă un alt statut produs de o adevărată „alchimie” fizicăşi spirituală ce „extrage” din omul „vechi” pe cel „nou”, practic o altă persoană.

Întâlnim des astfel de situaţii în Sfânta Scriptură. Aici schimbarea numelui aparent precedetrăirea când de fapt cele două nu sunt separate. Acelaşi lucru îl spune şi Avva Ammona în stilulblând al părinţilor deşertului: „precum ştiţi, fraţii mei, când omul îşi schimă felul de viaţă şiurmează un altul, mai duhovnicesc şi mai plăcut lui Dumnezeu, atunci îşi schimbă şi numele. Astfel,când Sfinţii, Părinţii noştri, au spirit duhovnicesc atunci şi-au scimbat şi numele lor. Au primitnume noi scrise pe tablele cerului. Când Sara a sporit în credinţă, a auzit: „Nu te vei mai numi deacum Sara, ci Saara” (Fac. XVI, 15). Avram s-a numit Avraam, Isac - Isaac, Iacov - Israel, Saul -Pavel, Simon - Chifa, deoarece şi-au schimbat şi viaţa lor şi au înaintat în starea în care erau. Deaceea şi voi, deoarece aţi crescut în vârsta duhovnicească, e nevoie să vă schimbaţi numele voastrecu unele noi, potrivit cu sporirea voastră duhovnicescă”64.

Altfel spus, nu pentru oameni se produce această schimbare, ci plecând de la cel schimbat,nume care se află scris pe „tablele cerului”, să reveleze noul statut personal ca parte din misiunea ceDumnezeu o are pentru lume, căci fiecare astfel de schimbare îşi are proiectată în om părticică dinplanul divin, prin intermediul căruia Dumnezeu mântuieşte lumea. Este evident deci că înlocuireanumelui vechi cu un altul nou trimite la o renaştere personală în sfinţenie. Aceeaşi situaţie o vorexperimenta cei care au primit un nume la botez65, care va fi înlocuit, aşa cum afirmă Antonie de

60 Ca o completare bine meritată la cele afirmate de noi, avem descrierea propusă de Mitropolitul Serafim în care searată cum Stareţul Gheorgeh „consideră că cel care este încă împărţit nu se poate curăţi doar prin rugăciune, pentru cănu are încă forţa de a păstra neîncetată pomenirea numelui lui Iisus” (Mitrop. Serafim, op. cit., p. 170; Cf. DumitruStăniloae, „Discurs la canonizarea Sfântului Calinic”, în rev. B.O.R., (LXXIII), nr. 11-12 / 1995, p. 1163).61 Ibidem.,62 „Şi să nu umbli cu mintea după răsuflarea nasului. Ci acolo în adâncul inimii să umblăm zicând preadoritul nume”(Ibid., p. 216; cf. anexa III: „Tipicul sfintei rugăciuni cea cu mintea, precum de la Părintele Iosif s-a primit” –Scrisoarea 1810).63 Trei cuvioşi părinţi egipteni, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 18.64 Ibid., p. 93; v. cf. pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, p. 15.65 Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, Sfânta Mânăstire Polovragi, 1994-spunea: „Există de asemenea şi numele pecare-l primim la botez, este un nume prin care Dumnezeu ia în posesie pe fiecare botezat. Numele de botez leagăpersoana pe care-l poartă cu Dumnezeu, fiindcă primindu-l, ea moare şi reînvie cu Hristos; o leagă de asemenea de toţicei care au primit acelaşi nume şi mai înainte de toate, de aceia care au făcut dintr-un nume păgân un nume creştin,primul sfânt pe care l-a introdus în biserică” (p. 72).

12

Suroj, cu un altul, de data aceasta definitiv, pe care-l va primi la a doua venire a Domnului66. Prinacest ultim nume se va sublinia alegerea noastră veşnică ca „fiii Dumnezeului celui Preaînalt.

Cei al căror nume a fost şters din „cartea vieţii” se neantizează în faţa chemării divine. Acum,păcătoşii ce suferă chinuri în iad au încă nume, căci unii dintre ei, mulţumită rugăcinuii Bisericiipentru cei morţi, dar şi a credincioşilor în particular, se vor mântui la a doua venire a lui Hristos.Toţi aceşti păcătoşi îşi păstrează numele, căci pe acele nume vor fi strigaţi în faţa Tronului luiDumnezeu şi pe aceste nume vor primi sentinţa sau se vor ridica. Aruncarea păcătoşilor în„întunericul cel de din afară” e precedată de ştergerea numelui din „cartea vireţii”. Dacă în iad,damnaţii sunt încă vii, în întunericul de din afară, viul se stinge treptat în uitarea divină. Dumnezeuîi uită (cum se numesc) şi de asemenea şi Biserica. O existenţă nepomenită e una ce se neantizeazătreptat. Fără comuniune, fără relaţie, sufletul se stinge încet în uitare până la dispariţia sa totală.Aceasta este, după părerea noastră, începutul lungului proces care ar putea fi numit „moarteasufletului”.

Ştergerea numelui urmată de aruncarea în întunericul de din afară67 este echivalentul uităriiveşnice - stare ce se află la polul opus transformării taborice, plină de lumină -, o întunecime cemicşorează sufletul şi-l nimiceşte consumându-i lumina proprie până la dispariţia fizică a sa.

Pierderea numelui a fost considerată din antichitate o pedeapsă ce putea fi aplicată celormorţi nu doar de către dreptatea divină, ci chiar şi de cei aflaţi încă în viaţă. Creştinismul vedeaceastă ştergere a numelui doar ca o pedeapsă divină, pe care o pune singur în practică DumnezeuJudecătorul, singurul care nu uită şi care permanent cunoaşte starea tuturor sufletelor oamenilor,îngerilor şi demonilor. Un suflet ce-şi desăvârşeşte moartea spirituală nu mai are nevoie de nume.Fără nume nu există comuniune. Nu poate fi chemat de cel de lângă el, nu poate fi invocat de ceivii. Orice nume i s-ar da nu i se potriveşte şi deci nu ar răspunde. Starea de „fără nume” îi revineautomat, după judecata universală, una proprie şi orice încercare de a-şi aminti numele e un chinfără rezultat.

La rândul lor, demonii îşi vor pierde şi ei numele. Astfel mulţi dintre ei se vor stinge treptat, lafel ca şi oamenii, dar mai încet ca aceştia, dată fiind natura diferită a esenţelor lor spirituale. Ultimulcare va dispărea va fi Satana, dar numai după ce Dumnezeu îşi va îndeplini cu el, ultima parte dinplanul Său, despre care, în acest moment nu ştim nimic.

Nimeni nu poate susţine cu dovezi că Sfinţii Părinţi teoretizează atunci când teologisesc cuprivire la importanţa simbolismului schimbării numelui vechi cu un altul nou.??? Ei nu urmăresc un„joc teologic”. Dimpotrivă, aceştia se raportează în demersul lor la realităţi din trecut pentru apotenţa în mintea noastră credinţa în cele viitoare. Toate aceste aspecte nu fac altceva decât să neindice seriozitatea profundă a unor astfel de preocupări teologice68. Schimbarea numelui trimite laînlocuirea funcţiilor şi implicit a persoanei. O succesiune asemănătoare o observăm la Dumnezeu înopera de mântuire a lumii prin intermediul numelor Sale ce fac trimitere la Persoanele ce alcătuiescSfânta Treime.

66 Acelaşi (op. cit., p. 72) afirmă că: „În sfârşit, purtăm alt nume pe care nu-l cunoaştem. Vă amintiţi din pasajul dinApocalipsă potrivit căruia, în împărăţia lui Dumnezeu fiecare va primi o pietricică albă pe care va fi scris un numecunoscut numai de Dumnezeu şi de acela care-l va primi. Nu este vorba nici de o poreclă, nici de un nume de familie,nici de un prenume, ci de un nume, de un cuvânt care ne este absolut identic, care coincide cu noi, care este noi. Amputea chiar să spunem că este vorba de cuvântul pe care Dumnezeu l-a spus creându-ne, cuvânt care e în noi înşine.Acest nume exprimă ceea ce fiecare fiinţă are cu totul unic în faţa lui Dumnezeu, şi touşi, de la acest nume vine tot cepoate fi cunoscut despre fiecare din noi”.67 Titulatura noului „iad” semnifică cu siguranţă lipsa oricărei lumini divine, angelice sau personale, cu alte cuvinte, aoricărei prezenţe vii a lui Dumnezeu. În acest tip de iad, Hristos nu se va mai coborî niciodată, de aici nimeni nu va maifi scos niciodată prin magie sau necromanţie. Aici îşi găsesc locul toţi aceia pentru care nu s-a mai găsit nici o speranţăde mântuire, „cei fără de nume” ce-L reneagă pe Dumnezeu cu toată fiiinţa lor, până la dispariţia ei la propriu.68 De asemenea, credem că nu este indicat ca cele analizate mai sus să fie tratate ca simple teologumene sau „păreripersonale”, aceasta pentru că dovezile din scripturile vechi şi noi încununate de revelaţie (apocalipsa), nu fac altcevadecât să sublinieze modul în care, iconic, numele schimbat va semnifica cu adevărat noua persoană, „schimbată la faţă”prin Iisus Hristos. Vezi în acest sens teologia apofatică, cf. Paul Evdokimov, Prezenţa Duhului Sfânt în TradiţiaOrtodoxă , Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 41.

13

Ca nişte adevăraţi trăitori, misticii creştini erau convinşi pe deplin de faptul că tot ce estecreat, proniat, mântuit sau osândit se face în numele Cuiva. Mai mult chiar, în acest proces, există osuccesiune de Persoane ce-l duc la îndeplinire. Aflăm astfel că „Fiul vine în numele Tatălui pentrua-L face cunoscut şi a-I îndeplini voinţa”69, ca mai apoi, succedându-L în opera de mântuire a lumii,Duhul Sfânt70 să urmeze „în numele Fiului pentru a-L mărturisi şi a-L manifesta şi a împlini cudarurile Sale lucrarea lui Hristos”71.

Important este ca misticul să rămână întru Sfântul Duh, pentru că numai având Duhul acestapoate spune numele divin: „Avva Părinte” – numele lui Iisus72. Observăm cum Sfinţii părinţi auacordat continuu o deosebită atenţie apelativelor divine73. De asemenea, ei au insistat mai multasupra semnificaţiilor şi trimiterilor ascunse oferite de acestea, observaţii obţinute mulţumită trăiriimistice de care au dat dovadă. Devin deplin conştienţi de faptul că rămânând în har, fac din nume o„poartă” spre Dumnezeu.

Privind oarecum înapoi, în lumea păgână, am putea spune că numele divine reprezintă oputernică motivaţie la anticul „cogito ergo suum”74, după cum putem medita şi asupra faptului căacest nume se sfinţeşte, aşa cum spune părintele Sorin Cosma, numai „prin faptele noastre”75, nu înafara noastră, ci în noi. Cugetarea, care pleacă de la existenţa proprie, se va extinde în maximumulputerii sale spre celelalte existenţe, regrupându-se în final în sursa tuturor, cea divină. Acest motor,cugetarea, nu poate însă funcţiona, adică să facă ?? conştientă de sine o existenţă, fără „ungerea” cei-o oferă apelativele divine.

Din toate acestea ar rezulta că numele este pentru credincios, şi cu atât mai mult pentru unmistic, un motiv de profundă meditaţie creştină ce aduce la Dumnezeu şi-L aprofundează pe măsuraputerii harice ce o dobândeşte fiecare prin continuul urcuş spiritual. Este deci un lucru cert că relaţiacu Acesta începe printr-o primă şi simplă rostire a numelui Său a Singurului, care poate spune înveşnicie despre Sine - fără să greşească o clipă -: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ex. III, 14).

Vladimir Lossky ne aminteşte de acest Deus=esse şi de teofaniile lui76. Teologul nostruvorbeşte de Teofil, care-L numea pe Dumnezeu în chip minunat, alegând apelativele cele maipotrivite. Rămâne însă a sublinia că aceste numiri se raportează toate la măreţia lui Dumnezeu77, eleţinând de teologia catafatică.

Pentru Clement, Dumnezeu nu are dimensiune şi nici nume (în sensul că este mai presus deorice nume care l-ar putea numi într-un fel sau altul), care să-L cuprindă (recunoaştem aici demersulteologie apofatice); şi de aici concluzia oarecum dură a lui Clement, potrivit căreia atunci când „noiîl numim impropriu Unul, Binele, Spiritul, Fiinţa Însăşi, Tatăl, Dumnezeu Creator, Domn - în locsă-I pronunţăm numele - ne servim doar de numele cele mai frumoase pe care le-am putea găsi înlucrurile cunoscute pentru a agăţa de ele mintea noastră rătăcită, dezorientată”78. Numele„improprii” sunt astfel pentru că nu-L definesc pe Dumnezeu. Desigur e logic să nu poţi defini ce înveci nu vei cunoaşte complet. Lui Dumnezeu nimeni nu îi poate da nume. Chiar numele care singurşi L-a dat, nu face altceva decât să ne întărească această certitudine. Când se defineşte pe Sine ca

69 Idem, op. cit., p. 106.70 Cf. Ibid., p. 108, v. şi p. 88.71 Ibid., p. 106.72 Cf. Ibid., p. 110.73 Spre exemplu, Paul Evdokimov arăta că „Noul Testament atribuie Tatălui cel mai adesea numele lui Dumnezeu; purşi simplu. Această manieră este preluată fidel de către Părinţii pre-niceeni” (Ibid., p. 70).74 Vezi cf. Descartes, Expunere despre metodă, Ed. Paideia, 1995, p. 44. Vezi de asemenea cf. Paul Evdokimov,Vărstele vieţii spirituale, p. 33, 35.75 Pr. prof. Sorin Cosma, „Cuvânt de învăţătură despre rugăciunea domnească”, în rev. Mitropolia Banatului (XXXIV),nr. 7-8 / 1984, p. 445, v. şi p. 451. De asemenea, comp. cu Mat. V, 16.76 Cf. Vladimir Lossy, op. cit., p. XXXIII, XLVIII.77 Ibidem., p. 24.78 Ibid., p. 39; cf. „Stromate”, v. 12, P.G., 9, col. 116. Oliver Clement afirmă următoarele despre apelativul Tată: „...înacest nume se înscrie întreaga anatomie a sfinţeniei: căci Tatăl este în acelaşi timp şi Izvorul dumnezeirii inaccesibile, alabisului dincolo de orice imagine sau concept – hypertheos –, dar şi Cel care Se rezolvă în Hristos şi pe care Duhulinfierii ne face să-L chemăm „Avva Părinte” (O. Clement / B. Borrinskoy / E. Ber-Sigel / M. Lot-Borodine, Fericitaîntristare, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 16).

14

fiind Cel ce există, ne spune că mai mult nu se poate spune despre El. Dar nevoia omului de a numieste fără margini. De aici şi multele nume ale lui Dumnezeu, înţelegerea lor greşită şi de ce nu,idolatria.

Sfinţii şi cuvioşii părinţi ne fac o introducere teologică şi teoretică în cunoaşterea şi preţuireaacestor nume, astfel încât adorarea numelui să nu însemne idolatrie, ci curată închinare a sufletuluiîn faţa Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens este important a reda integral „revelaţia” luiEunomie cu privire la numele lui Dumnezeu, revelaţie ce a ajuns la noi prin intermediul luiVladimir Lossky. Pentru noi este interesant să observăm cum Eunomie împarte în două tipurile deapelative divine, cele gândite de noi (o formă mai degrabă primară a revalaţiei naturale) şi celedescoperite de Dumnezeu (revelaţie supranaturală):

„Pentru Eunomie există două feluri de nume care desemnează obiectele cunoaşterii. Mai întâinumele inventate, concepte de gândire omenească, prin reflecţie (Kat’epinoian), nume fictive, semneconvenţionale, neavând nicio valoare obiectivă, neoferind nicio cunoaştere a obiectului79... Existăînsă şi alte nume care nu sunt produsul reflecţiei umane. Acestea sunt numele obiective, ca să zicemaşa, expimând însă şi esenţele obiectelor denumite, nume ca revelaţii raţionale. Analizând acestenume, găsim concepptul care revelează conţinutul lor inteligibil, adică esenţele lucrurilor.Adevăratul nume fiind acela care exprimă esenţa unei fiinţe, numai Dumnezeu dă lucrurilor astfelde nume”80.

În conformitate cu cele arătate până aici, Lossky concluzionează oarecum, afirmând că„numele pe care le aplicăm lui Dumnezeu ne revelează o anumită realitate pe care ocontemplăm”81, aceasta fie că avem în vedere una sau, de ce nu, cealaltă dintre categoriile tratate deEuniomie. Cu toate că se deschide o perspectivă de cunoaştere şi implicit de trăire mistică dinspe Elspre noi, „între toate numele divine nu există nici măcar un singur nume care să exprime ce esteDumnezeu în fiinţa Lui”82. Pentru a face o trimitere concretă la teologia apofatică, Lossky mergechiar mai departe, el subliniind că „numele negative ne spun ceea ce nu este Dumnezeu”83; iarpentru o încercare de teologie catafatică, teologul spune că „alte numiri indică concepţia pe caretrebuie să o avem atunci când ne gândim la Dumnezeu”84.

În esenţă, am putea sintetiza cele discutate până acum în următoarea frază ce i-o datorăm luiLossky: „Toate numele divine pe care le găsim în Scripturi ni-L arată pe Dumnezeu aşa cum serevelează El fiinţelor create”85. Cu alte cuvinte, pe Dumnezeu îl putem „bănui” prin numele pe carei le dăm, mulţumită capacităţii noastre de a numi precum şi a existenţei unui sistem numit „teologiecatafatică”; după cum Îl putem cunoaşte minimal prin acele apelative pe care primindu-le „de sus”le considerăm a fi totuşi insuficiente, motiv pentru care avem nevoie de „teologia apofatică” prinintermediul căreia exprimăm neputinţa cuvântului, chiar şi a celui revelat, de a exprima Fiinţa.

Setea misticului se adapă la nesfârşit din setea de cunoaştere. Şi iată cum, din aproape înaproape, ajungem la Diodoh care ne vorbeşte adesea de gnoza pe care, din păcate, o deosebeşte deteologie. Astfel „teologia sau înţelepciunea (sophia) nu este pentru el decât darul învăţării, în timpce gnoza desemnează experienţa unirii noastre cu Dumnezeu, experienţă care se obţine prin

79 Suntem de părere că această observaţie este oarecum radicală. Mai degrabă putem afirma că numele pe care oameniile-au dat lui Dumnezeu din propria lor iniţiativă au la bază cele mai simple forme superlativizate ale calităţilor naturiiumane şi a celei înconjurătoare. Să nu uităm că Adam a pus nume tuturor fiinţelor şi, cu toate că nu l-a numit peDumnezeu, a dovedit capacitatea de a-L căuta, strigându-L prin numele ce i se par cele mai potrivite în a-I defini chiarşi parţial fiinţa divină.80 Ibidem., p. 64, v. şi cf. p. 65.81 Ibidem., p. 66.82 Ibidem., pp. 66-67.83 Ibidem., p. 67.84 Ibidem. Pentru a sublinia complexitatea acestei probleme, Lossky mai punctează şi în altă parte că „alături de numelece arată manifestările exterioare ale lui Dumnezeu, există altele pe care le aplicăm raporturilor interioare ale Treimiifiinţei lui Dumnezeu în El Însuşi în afara actelor creaţiei şi providenţei” (Ibidem., p. 68; vezi de asemenea şi p. 73; cf.Sf. Grigorie de Nyssa, „În Cant. Cant”, XII; P.G:, 44, col. 1028; „Tâlcuirea la Fericiri”, Omil. a IV-a; P.G., 44, col.1269).85 Ibidem.

15

rugăciune, prin aducerea aminte continuă de Dumnezeu, prin invocarea neîncetată a numelui luiIisus care-L face să se imprime prin „memoria intelectuală în căldura inimii”86.

Aspectul enunţat aici se leagă de argumentul Sfântului Vasile şi al Sfântului Grigorie princare se arată că „numele corespund proprietăţilor mai degrabă decât esenţelor lucrurilor pe carecăutăm să le cunoştem”87. Pe de altă parte, Sfântul Grigorie vine cu un exemplu concludent în acestsens, atunci când mărturiseşte: „Cuvântul Dumnezeu pentru Părinţi este un vocativ care seadresează Celui de Negrăit”88. Poate de aceea nu-L poţi supune pe Dumnezeu legilordemonstraţiilor89 iar numele Sale (ce I se dau, sau sunt revelate) nu pot fi folosite în astfel descopuri. Ideea unei analize ştiinţifice în sensul strict al cuvântului este aici imposibilă, dat fiindfaptul că avem de-a face cu imensitatea divină şi antipodul ei, necunoaşterea noastră.

Cu adevărat derizorie ar rămâne întreaga discuţie cu privire la numele divin dacă eul nostru90,ca parte raţională a sufletului, nu ar fi fost înzestrat de la bun început de Bunul Dumnezeu cufuncţia de a numi continuu91. Prin intermediul lui, noi suntem capabili să definim tot ce neînconjoară, ca element practic al unei stări de graţie şi implicit de îndumnezeire. Setea omului de anumi nu s-a limitat doar la natura creată (animalele, pomi, locuri etc.), aşa după cum bine ştim că aînceput acest proces prin Adam; ci, mai departe, de la el şi în cazul tuturor celor atinşi de divinitate,s-a încercat ca nume să fie oferite însăşi naturii necreate, adică lui Dumnezeu, Cel Întreit înPersoane. Un rol prim în procesul de numire al supranaturalului îl deţine evident divinitatea, careprin stabilirea unui contact real cu persoana umană, transmite acestuia numele Sale. Omului i sedescoperă în aceste situaţii excepţionale un nume divin (după cum s-a întâmplat spre exemplu încazul lui Moise), care mai apoi este transmis de receptorul uman celorlalţi receptori ce formeazăcomunitatea din care face parte şi mai apoi „celorlalţi” adică neamurilor. În această situaţiecapacitatea de a numi a omului este practic inactivă. Cu toate acestea, după ce a primit numeledivin, începe un proces activ de decodificare a acestuia, de înţelegere teoretică şi practică a sa,situaţie care duce la apariţia unor termeni prin intermediul cărora natura umană încearcă să odefinească sau măcar în parte să capteze (spre înţelegere) parte din esenţa naturii divine. Este unproces de „defragmentare” a „marelui nume” în nume mai mici, extrem de utile în iniţierea uneimişcări cultice – religioase. Toţi termeni pe care teologia i-a definit ca atribute divine sunt produsulumanităţii. Atributele divine ca extrase din numele divin ce altceva pot fi decât tot nume divine, omultitudine de nume ce încearcă definirea primului revelat. Fie că sunt sau nu împrumutate din altelimbi (semite în cazul evreilor), cum ar fi El, Elohim, El-Şaddai ori Adonai, prin toate încearcă să seexplice sau să se exprime divinitatea. Nu este de mirare deci că apelative ca El sau Adonai suntconsiderate actualmente nume divine, ultimul înlocuindu-l Tetragramatonul din motive de„securitate spirituală”.

Evident, totul s-a petrecut gradual, prin revelaţie dar şi pe măsura descoperirii personale(naturală), prin meditaţie şi descoperiri divine (supranaturală). Chiar şi atunci când s-a plecat de laapelative imperfecte (care fie nu exprimă complet natura divină, fie sunt greşit înţelese de umanitateprin atribuirea lor unor zeităţi – idoli), s-a ajuns treptat, ce-i drept şi prin voinţă divină, lacunoaşterea numelui perfect, de „Cel ce este”92, aceasta ca o răsplată a deplinei măsuri ce exprimăcumulul eforturilor personale a celor care şi-au continuat munca de descoperire şi numire a luiDumnezeu, un urcuş mistic în sine.

Capacitatea mai degrabă sufletească a omului de a numi este deci un datum al fiinţei noastre,la fel ca raţiunea care o generează, pornind de la momentul concret al apariţiei limbajului (numirea)şi care va cunoaşte desăvârşirea abia după ce natura sufletească, desăvârşindu-se, se va fi desprins

86 Ibidem., p. 106.87 Ibidem., p. 164.88 Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, p.10.89 Ibidem., p. 45.90 În cel mai rău caz, „eul înlocuieşte comunitatea, relaţia, vecinătatea, şansa sau pe Dumnezeu” (Carl. F. H. Henry,Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol.II, Ed. Cartea Creştină, Chişinau, 1994, p. 79).91 Idem., op.cit., vol.II, p. 156. Vezi aici Thoma d´Aquino, Despre Fiinţă şi Esenţă, Ed. Paideia, 1995, p. 36-37.92 Ex. III, 14. Vezi şi cf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească / Ierarhia bisericească, Ed. InstitutuluiEuropean, Iaşi, 1994.

16

odată pentru totdeauna de trupul material. În starea de desăvârşire vom cunoaşte în mod explicitnumele angelice şi cele divine, precum şi a tuturor celor pe care-i vom întâlni şi care evident se aflăscrişi în Cartea Vieţii. Pe Dumnezeu nu îl numim în urma unei pre-cunoaşteri, după cum tind săcred că s-a întâmplat în situaţia numirii puse animalelor. Pe El îl descoperim, treptat, iar în aceastăgradualitate învăţăm să-L numim. Undeva între capacitatea noastră de a numi şi cea de a descoperipersonal şi prin trăire relgioasă numele divine, există o conexiune la limita dintre funcţia intuitivă şirevelaţia supranaturală.

Pentru că este un datum, e o înzestrare, iar dacă Dumnezeu ne-a făcut acest cadou întregii raseumane, ce se transmite neafectat din generaţie în generaţie, înseamnă că suntem capabili să apelămaceste nume divine, de vreme ce ne-au fost revelate, după cum noi înşine, slujindu-ne sau nu de ele,prin meditaţie am încercat să oferim divinităţii cele mai relevante apelative, graţie darului maiînainte primit de a putea numi.

Atunci când tânărul Francisc de Assisi declară că „nimeni nu este vrednic să rostească numeleTău”93, nu se refererea la incapacitatea noastră de a numi Fiinţa divină94, pervertită în urmapăcatului strămoşesc, care, sub forma pedepsei, retrăgea cumva omului dreptul de a rosti numeleLui95, ci el făcea trimitere directă la starea noastră precară de puritate în relaţia cu El, stare, carechiar şi atunci când se transformă, mulţumită lucrării harului, în virtute, parcă tot nu ne-ar dadreptul de a ne ridica la acea vrednicie de a rosti numele divin. Sacrul, prezent în numele divin şiprofanul, prezent în întreaga noastră natură duală, sunt două elemente ce nu suferă compatibilitatedupă depărtarea omului de Dumnezeu.

Omul trebuie să fie conştient că apelând numele lui Dumnezeu cheamă sacrul în natura-iprofană. O invazie a sacralităţii asupra materialităţii se poate asemui cu revărsarea celei mai curatelumini asupra tuturor ungherelor noastre întunecate. Nu doar arderea curăţitoare a acestei luminitrebuie să ne pună probleme, şi nici uimirea ce ne-o produce descoperirea faptelor noastre uitate darprezente, ci atingerea nemeritată pe care o simţim odată cu venirea acestei minunate prezenţe.Sigur, nicio fiinţă nu poate aduce atingere numelui divin şi luminii ce-l însoţeşte, semn al prezenţeilui Dumnezeu. Însă starea de nevrednicie ne obligă la un minim de bun simţ faţă de Cel pe careinvocându-L îl chemăm în templul nostru aflat parcă într-o continuă paragină.

Nu există, în creştinismul ortodox cel puţin, vreo normă liturgică sau canonică care săinterzică rostirea numelui divin, în afară de utilizarea lui în afirmaţii ce-L blasfemiază peDumnezeu. Jurămintele necinstite, înjurăturile, precum şi utilizarea numelui în formule de magie nusunt decât cele mai importante dintre scopurile în care numele lui Dumnezeu este rostit în scopnecinstit.

Cel care cunoaşte importanţa apelativelor divine se va feri de a le utiliza în scopuridesacralizante. Creştinul practicant este însă perfect conştient că fără nume nu există relaţie, fapt deo gravitate extraordinară dacă ar fi să amintim doar că fără a-L putea chema pe Dumnezeu nusuntem nici protejaţi în această viaţă şi nici mântuiţi în cea viitoare. Cu alte cuvinte, drumul spremântuire ne-ar fi obturat. Nenumirea nu îşi găseşte locul în creştinism. Numele divin trebuie rostitindiferent de starea de păcătoşenie în care ne aflăm, direcţia spirituală fiind dată de scopul chemăriilui Dumezeu. Nu ne putem priva de această rostire, cum nu ne putem priva de mântuire. Că suntemnevrednici de invocarea numelui lui Dumnezeu, aceasta este un aspect mai degrabă ce trimite labunul nostru simţ, reflecţie a cunoaşterii stării noastre spirituale luminată tot de numele divin.

93 Julien Green, Fratele Francisc, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1995, p.33594 Cu toate că nu o putem defini pentru simplul motiv că nu o cunoaştem. Şi iată cum un motiv simplu ne stă în caleanaturii noastre complexe, adică compuse, ce nu poate exprima, deocamdată cel puţin, natura Fiinţei lui Dumnezeu. Estede presupus că natura îngerilor, mai simplă decât a noastră, are avantajul de a înţelege numele divine, pe când a noastră,şi dacă le-ar auzi, nu le poate exprima mai apoi. Se ascunde prin aceasta Dumnezeu de noi? Ne devine inaccesibil prinsimplul fapt că neputându-L numi nu-L putem înţelege? Nouă ne-a fost dată prin creaţie capacitatea de a cataloga prinnume, căci ştim că Adam a pus nume tuturor vietăţilor. Pentru că este Singur, Dumnezeu nu suferă catalogare şi dinacest motiv nu poate fi numit de o fiinţă compusă ce a mers până într-acolo încât a dat nume fiecărui os şi tendon dinpropriul trup. Când vom înţelege că numele este o stare de spirit, a spiritului, abia atunci Îl vom putea numi peDumnezeu cu adevăratul său nume.95 Obicei cunoscut de altfel şi la evrei ce stipula interzicerea pronunţării Tetragramei sacre YHWH.

17

Pietatea ne îndeamnă să ne gândim de două ori înainte de a rosti o dată şi de aici interzicerea de anumi pe Dumnezeu în jurământ sau în degradantele formule de blestem, în care cu lejeritate pot fiintroduse şi blestemele şi blasfemiile la adresa divinităţii, aşa cum de altfel am mai subliniat o dată.

Dar cum reconciliem incapacitatea noastră de a numi, dată de natura noastră compusă cudorinţa de a numi oferită de chiar libertatea dată nouă de Dumnezeu? Dacă până la venirea lui IisusHristos existau confuzii şi reguli cu privire trierea numelor atribuite lui Dumnezeu identificând pecele divine, dacă trebuie sau nu rostite, ori în ce condiţii trebuie făcută aceasta, după venireaMântuitorului, toate aceste aspecte au primit rezolvare în sensul că de atunci şi în veci creştinii auaceste nume divine consacrate pe care le pot folosi în oricare din rugăciunile lor: Doamne (Io. XX,25, 28), Iisuse Hristoase (Mt, XVI, 17; Luc. IX, 20), Fiul lui Dumnezeu (Luc. IX, 35; Io. I,34)96.

Acest „cuplu” de nume va forma elementele primei rugăciuni mistice. Într-o formulăapropiată de cea finală, a rugăciunii inimii, găsim aceste nume la Sfântul Evanghelist Ioan careafirmă spre finalul Evangheliei sale că: „Acestea însă sunt scrise pentru ca voi să credeţi că Iisuseste Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi pentru ca prin credinţă să aveţi viaţă în numele Lui” (Io.XX, 30-31).

Vedem cum vălul neînţelegerilor legate de originea sau pronunţia numelui divin dispare odatăcu venirea în lume a Logosului, Cel care ne-a dat capacitatea de a numi şi a fi numiţi. Dacă Îlrecunoaştem pe Iisus Hristos, Fiu al lui Dumnezeu, suntem numiţi la rândul nostru creştini, adicăpurtători ai Hristosului, hristofori. Nu degeaba împotriva acestui nume Satan a pornit cel maiînversunat război al existenţei sale decăzute, căci niciunuia dintre numele, Doamne IisuseHristoase, Fiul lui Dumnezeu, el nu-i va putea sta împotrivă. Acesta şi multe altele reprezintămotivul pentru care la finalul invocării apelativelor divine găsim postată cea mai simplă rugăciuneposibilă: „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Mila, bunătatea, ca de altfel toate atributele divine, derivă din dragostea infinită a luiDumnezeu, dragoste pe care doar creaturile raţionale o pot refuza97. Chiar şi aşa, Dumnezeu rămâneiubitor şi bun, atribute care, pentru o teologie naturală98, semnifică numele pe care El le poartă99.Mai multe decât atât, atributele divine se revarsă asupra naturii umane creată după chipul şiasemănarea lui Dumnezeu, deci capabilă să le primească, ea însăşi primind prin naşterea fizică„scântei” ale acestor atribute. Se creează deci o „conexiune” între bunătatea şi dragostea noastră şiaceleaşi atribute divine. Conexiunea simbolizează la rândul ei relaţia noastră cu Dumnezeu, ce sestabileşte şi continuă până la maxima spiritualizare posibilă în acest trup prin intermediul atributelorde forţă sau al numelor divine, ce-şi au originea în noi, ca început al întregii teologii naturale. Noisuntem prima revelaţie, „templu al lui Dumnezeu”, deci început şi loc al primei descoperiri achipului şi asemănării lui Dumnezeu în noi.

Siluan Athonitul afirma, bazându-se cu siguranţă pe o îndelungată experienţă misticăsusţinută de o continuă şi profundă trăire spirituală, că „o mare pace se naşte în sufletul nostru cândchemăm sfântul nume al Domnului”100, fapt de altfel confirmat şi de către alţi sfinţi părinţi, care au

96 Ultimul nume este poate în ultimul rând, răspunsul la dilema Satanei: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu...” (cf. Luc.IV, 3, 9).97 Faptul că uneori ne purtăm iraţional sau instictual, aceasta nu ne aseamănă animalelor, căci nimic nu ne scuteşte deprezenţa raţiunii în noi. Rămânem „animale raţionale” chiar şi atunci când acţiunile noastre pot înspăimânta şi demonii.Animalitatea reprezintă la noi comportamentul prin asemănare, care însă nu ne identifică cu cele ce chiar vii fiind, nu auraţiune.98 Teologia naturală îşi are originea în revelaţia naturală. Omul constată binele şi răul din momentul în care, ca fiinţăraţională începe să-şi determine maturitatea. Astfel calităţile şi defectele sunt atribuite persoanelor divine diferite, cutoate că apar şi confuzii legate de obturarea cunoaşterii divine, dată fiind căderea în păcat. În forma monoteistă,Dumnezeu este binele, dragostea şi frumuseţea supremă ce se revarsă asupra celor care îi dau deplină ascultare. Dinacest motiv, calităţile sau atributele divine devin prin utilizare, nume ale lui Dumnezeu. În ortodoxie, spre exemplu, ceamai des utilizată formulă este: Bunul Dumnezeu.99 Aşa cum de altfel foarte clar spune A. Rotzetter când vorbeşte despre mistica numelui la Sfântul Francis: ”Franciscarată că Iubirea şi Bunătatea sunt Nume principale ale lui Dumnezeu” (A. Rotzetter / w. Van Dijik / T. Matura,Francisc de Assisi, Ed. Arca, Arad, 1994, p.129). Nu vom insista asupra devoţiunii mistice dedicate numelui lui Iisus laromano-catolici, deşi subiectul acesta este deosebit de interesant, ci vom trece mai departe cu analiza noastră.100 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994, p.203.

18

trăit înainte sau după el, dovadă de necontestat a unei corecte observări şi interpretări a trăirilormistice produse în prezenţa numelui, nu doar la Siluan, ci la toţi aceia care au experimentat roadelecredinţei oferite prin intermediul apelativelor divine.

Invocarea numelui aduce pacea, semn clar al prezenţei divine. Nimic nu se poate construi fărăpace şi deci începutul oricărei realizări personale sau generale ar trebui să plece de la primul rod alnumelui: pacea. Chemarea Persoanei se face prin numele ei. Certificarea prezenţei Sale se constatăprin sentimentul păcii ce inundă fiinţa omului, restabilindu-o în Dumnezeu, în starea primordială aomenirii, înainte de existenţa dublă a omului. Pacea reprezintă lipsa oricărui conflict sufletesc şitrupesc. Pentru om este simbolul perfectei androginii. Misticul o reprezintă fără drept de a ficontestată, iar noi, toţi ceilalţi, doar atunci când reuşim să ne unim cu numele, ne unim de fapt cupacea lui Dumnezeu, în armonia ce nu mai face diferenţe.

Am putea spune deci că pacea este primul „semn” al rostirii corecte, al certificării credinţeinoastre corect canalizate spre Dumnezeu. Prezenţa păcii este începutul urcuşului mistic, chiar şipentru noi, cei neantrenaţi şi obişnuiţi cu prea multe popasuri. După sine, pacea aduce iubireadivină, un alt atribut devenit nume al lui Dumnezeu ce trebuie nu doar rostit ci şi reamintit a fi trăit.

Numele lui Dumnezeu trebuie rostit. Nu trebuie deci să ne abţinem în a-L chema peDumnezeu, cum nu trebuie căutate apelative care să înlocuiască pe cele deja consacrate, adică peacelea care şi-au dovedit de-a lungul timpului forţa mântuitoare. Numele nu se înlocuiesc, ci se„completează” cu altele noi, marcând actul revelator al înseşi prezenţei întrupate a MântuitoruluiIisus Hristos.

Ştim astăzi că întreaga „Sfânta Scriptură se rezumă întrucâtva101 în Numele Însuşi alDomnului Mântuitor, Izbăvitor”102, ce s-a lipsit pe cruce de orice altă numire ce-I evidenţia puterea,căci scopul mântuirii neamului omenesc era acela de a se smeri pe Sine, scop ce nu s-ar fi pututrealiza decât prin îndepărtarea a tuturor apelativelor ce-i afirmau deschis divinitatea, rezumându-sedoar la iubire, adică reducându-se la simplul nume, Iisus, în care îşi concentrează întreaga fiinţă, şiîntreaga frumuseţe103, spune Oliver Clement.

Însuşi actul chenotic al întrupării Mântuitorului presupune o lipsire de aceste nume. El ia cusine doar pe acelea de care noi ne vom folosi pentru mântuirea noastră. Nu spunem că Iisus mai areşi alte nume pe care nu le cunoaştem, căci nu dorim să producem o mişcare de ocultare în jurulapelativelor divine. Spunem doar că El s-a revelat nouă într-o formă fizică, în urma „deşărtării” deSine sau a actului chenotic, ceea ce presupune existenţa şi a altor apelative de putere, de care nuavem cunoştinţă nu pentru că sunt secretizate spre a fi revelate doar „iniţiaţilor”, ci pentru că pur şisimplu nu a venit momentul de a fi cunoscute şi implicit utilizate la capacitatea lor maximă.

Cel mai elocvent exemplu în acest sens este acela al revelării numelui Emanuel („Cu noi esteDumnezeu”), ce face trimitere clară la Mesia, cel care urma să se întrupeze din fecioară. Profetulaminteşte de acest nume, dar el nu îşi regăseşte utilizarea în scop cultic, personal, religios saucurativ.

La fel se întâmplă astăzi când ştim numele revelat de cartea „Apocalipsei” Sfântului IoanTeologul, Alfa şi Omega, nume ce va fi utilizat de Iisus Hristos la sfârşitul veacurilor, care, la fel caşi Emanuel, nu apare în utilizarea curentă.

Numele divine pe care trebuie să le ştim, pentru că interferează sau vor interfera cu istoriaumanităţii, sunt anunţate dinainte de Dumnezeu, ele primind în sine, într-un mod absolut concentratmisterul revelaţiei ce urmează a se produce la momentul numai de El ştiut. Putem presupune cădivinitatea mai poartă şi alte apelative, folosite de îngeri sau necunoscute de nicio fiinţă creată, daraceasta poate reprezenta mai degrabă dorinţa noastră de a dezvolta un subiect dincolo de limitelepercepţiei psihice şi spirituale. Nu este o greşeală că gândim astfel, dar nici nu ne ajută cu ceva căne recunoaştem neştiinţa.

101 Se poate observa aici o fină influenţă a misticii evreieşti (Kabbala?) asupra teoriei lui Oliver Clement.102 O. Clement / B. Bobrinskoy / F. Behr-Sigel / M. Lot-Borodine, op.cit., p. 14.103 Oliver Clement este de părere că „Frumuseţea este un nume divin, poate cel mai uitat, iar peste creaţie este peceteaPrea Iubitului” (Întrebări asupra omului, p. 173, v. şi cf. Cânt. VIII, 6).

19

Numele care ne sunt descoperite prin actul revelaţionar şi mai la urmă prin întrupareaDomnului ne sunt suficiente spre mântuire. Atunci când Dumnezeu va rândui alte apelative noipentru noi, acestea cu siguranţă ni se vor descoperi, ele răspunzând şi atunci, ca şi acum sau întrecut, unui scop precis ce ne este adus la cunoştinţă spre îndeplinire. Dumnezeu nu e secret, ci doardiscret. De asemenea Dumnezeu pare a-şi schimba numele, dacă nu des, cel puţin de câteva ori înistoria umanităţii. Nu trebuie să ne mire nici acest aspect. A făcut-o cu Avraam, a făcut-o cu Isaac,ce ce nu ar face-o şi cu Sine. Numai El este etern, numele Sale pelegrinându-se pentru umanitate,într-o istorie ce presupune început şi sfârşit. Pentru toate aceste momente, numele îi sunt conexiunicu toţi aceia dintre indivizii ce vor să rămână după chipul şi asemănarea Sa. Singurele nume eternesunt cele încă nerostite. Să ne mulţumim deci cu acelea pe care le putem striga în mintea sau cuvocea noastră şi pe acestea să le folosim spre mântuire. Căci mântuirea este singura cale de a lecunoaşte pe cele ce vor veni, unindu-ne cu Dumnezeu, numele noastre să rămână pe veci sfinţitscrise în cartea vieţii.

În spiritul celor mai înainte afirmate, Jean Gouillard, într-o excepţională prezentare a roluluinumelui în rugăciunea inimii arată că: ”Invocarea numelui lui Iisus trebuie să fi eclipsat foarterepede toate celelalte invocări asemănătoare”104.

Rugăciunea lui Iisus este o operă relativ târzie a misticii creştine, motiv pentru care este de lasine înţeles că până la ea, dar şi după, au mai existat formule de rugăciune în care numele lui IisusHristos să apară.

Folosirea numelui lui Iisus Hristos este atestată chiar de Evanghelii, adică din timpul vieţiiMântuitorului, El încurajând apostolii, ucenicii dar şi pe orice persoană care crede să utilizezenumele Iisus în alungarea demonilor şi înlăturarea bolilor. Folosirea cu succes a numelui Iisusîmpotriva oricărui rău fizic sau spiritual întăreşte credinţa apostolilor în faptul că Mântuitorul esteFiul lui Dumnezeu, numele Sale înlocuind treptat pe cele utilizate până atunci. În acest fel, vechileapelative ca Yahweh, Adonai, Elohim sau El-Shaddai, ce caracterizează Legea veche şi care implicădirect dependenţa de cultul iudaic sunt înlocuite treptat de noua religie creştină, începând chiar cuprimul secol de la moartea şi învierea Mântuitorului. Distanţarea treptată a cultului creştin de cel altemplului impune celui dintâi o nouă abordare în primul rând cultică, ce urmează a se dezvolta pe„platforma” tuturor numelor divine revelate de prezenţa încarnată a Logosului.

Nu s-a urmărit niciodată în mod excepţional excluderea numelor Tatălui (Savaot, Sadhai, etc.)din ritualul creştin al primelor veacuri, cu toate că treptat ele au cedat locul numelor Fiului,nedispărând niciodată din cultul creştin, căci Dumnezeu întreit în Persoană şi veşnic fiind transmiteprin numele Sale aceleaşi trimiteri spre adâncurile divine.

Desigur, distanţarea creştinilor de templu prin utilizarea din ce în ce mai repetată aapelativelor Fiului a venit ca un act normal de independenţă ce va marca dezvoltarea noii religiicreştine, precum şi afirmarea începutului unei dogme ce avea să difere radical de cea mozaică. Neapare deci ca naturală înlocuirea treptată a numelor „vechi” cu altele „noi”, cărora le vor sluji noulsistem religios creştin. Creştinismul vedea drept firească o astfel de abordare mai ales în contextulîn care, treptat, încerca să ia locul monoteismului iudaic, exclusivist.

Creştinismul s-a dezvoltat în timp dintr-o sectă iudaică aproape ignorată într-o religie de sinestătătoare devenind imperioasă impunerea propriului cult, având ca figură centrală pe Cea de-adoua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Iisus Hristos Domnul.

La prestigiul numelui divin al lui Iisus „trebuie să fi contribuit, în mare măsură, prestigiulNumelui în tradiţia scrierilor biblice, caracterul său, am putea spune sacru, gata oricând să-i atragăpe oameni, cu condiţia ca alături de smerenia şi credinţa cuvenită în invocarea Lui să se manifesteînsuşi sentimentul din ce în ce mai viu al prezenţei lui Iisus (existent deja la Părinţii pustiei, dar maiales începând cu Sinaiţii)”105.

Aşa cum am mai afirmat, prezenţa Mântuitorului este urmată, după Serafim de Suroj, deimediata prezenţă a numelui106. De noi depinde dacă ele sunt sau nu lipsite de sens107, şi implicit de

104 *** Mica filozofie a Rugăciunii inimii, Ed. Herald, Bucureşti, 1998, p. 23.105 Ibid., p. 23-24.106 Ibid., p. 72.

20

prezenţa divină a Mântuitorului. Pentru a fi prezent, Dumnezeu trebuie rostit. Fără chemare nuavem Dumnezeu, nu avem nevoie de El. Evident că pronunţia corectă nu vine în speţă de la buzelenoastre, ci din adâncul sufletului nostru, care prin această rostire ce implică evident o profundătrăire mistică, să ajungă în stadiul de a oferi întreaga noastră fiinţă ca ofrandă lui Hristos. Acestmoment transformă rugăciunea într-un flux plin de vitalitate ce aduce cu sine trăiri spirituale „cutotul speciale”108, aşa cum îi plăcea lui Serafim să le numească.

Numele divine din Vechiul Testament au deschis calea acelora pe care le aflăm în Noua Lege.Înţelegem acest proces ca o trecere de la complexitatea numelor la simplitatea lor, fapt care nu lediscreditează pe cele din urmă. Numele simple ale lui Hristos fac trimitere la relaţia chenotică întreFiul lui Dumnezeu şi Hristos omul, relaţie ce ni se adresează doar nouă oamenilor, fiinţediscreditate în urma căderii şi reînnoite prin Hristos Cel care a crezut în noi, în capacitatea noastrăde a ne folosi liberul arbitru spre a ne aduce mântuirea cea care de mult părea pierdută. Treptat, prinIisus Hristos s-a făcut trecerea de la numele inaccesibile la cele demne de a fi pronunţate de toţiaceia care cred în El. Numele cele vechi au fost „abandonate” de creştini pentru noile apelative înjurul cărora s-a închegat cultul creştin şi implicit rugăciunea inimii.

Multele nume ale lui Dumnezeu din Vechiul Testament nu deţineau un sens cognoscibil maiales pentru creştinii din regiunile îndepărtate ale imperiului roman. Pentru ei, numele Tatălui sauvechile apelative mai degrabă îi puteau duce în eroare, situaţie periculoasă care-i îndepărta de laacţiunea benefică a rugăciunii creştine109. Pe de altă parte, invazia de mai târziu a gnosticismului, cefăcea apel la nume şi combinaţii de nume divine din Tora ar fi adus şi mai multă confuzie înînţelegerea mesajului evanghelic predicat de către apostoli.

Urmând această linie directoare, numeroşi sfinţi părinţi au afirmat că folosirea unui numedivin cunoscut, ca „Iisus”, spre exemplu, reprezintă cea mai clară dovadă identitară110, precum şi asimplităţii de care trebuia să se bucure această rugăciune. În aceste noi nume divine se adună toateatributele divinităţii Mântitorului111, Singurul prin care putem obţine mântuirea. Nu era deci nevoie,din perspectiva misticii creştine, de alte apelative divine.

Ceea ce astăzi încercăm să evidenţiem prin înţelegerea sau noua cunoaştere a numelui dinperspectiva misticii creştine, nu este altceva decât o altă revelaţie a numelui lui Dumnezeu, aceastamulţumită actul chenotic al întrupării. Cu alte cuvinte, Hristos şi-a asumat prin deşărtare şi întrupareacele apelative divine care să încadreze din acel moment sub aspect mistic umanitatea între prima şia doua Sa venire. Că El va fi Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, aceasta rămâne în veci, dar pentru noi,El este Fiul, Iisus cel întrupat începând abia din minunata noapte a naşterii Sale.

În numele Lui se concentrează singura direcţie ce trebuie urmată de toţi aceia care primescvestea cea bună sau Evanghelia. Umanitatea se încadrează în acest nume sfânt, iar el o circumscriedoar în măsura în care ea se lasă „prinsă” de dragostea ce Dumnezeu încarnat i-o poartă. Primindu-L pe Hristos, primeşti numele Său, adică accepţi dragostea şi puterea Lui să locuiască în tine. Înacest fel, nu mai ai nevoie în plus de niciun nume prin care să primeşti ajutorul şi mântuirea. Toatese întâmplă în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi toate sunt acceptate în acest nume. În acest sensactul de concentrare asupra unui singur nume este imens. De această potenţă s-au folosit aceia careau pus bazele unei rugăciuni ce transcende magia, proiectând sufletul practicantului spre lumeamisticii creştine.

În altă ordine de idei, numele divine ne reintegrează istoria într-o dimensiune sacră, criticatăsau lăudată de oameni, cu toate că, cei drept, de cele mai multe ori este de neînţeles. Numele au opotenţă istorică. Desigur, valoarea lor nu se pierde, ar fi absurd, pentru că vorbim de nume divine,numele lui Dumnezeu.

107 „Dar aceste nume sunt bogate în semnificaţie sau cu totul lipsite de sens, după caz, în măsura în care suntem capabilisă înţelegem adâncimea celor ce spunem”(Ibid., p. 72-73).108 Ibid., p. 73.109 Cf. Ibid., p. 73-74.110 Şi nu sectară, căci mult timp creştinii au fost consideraţi o sectă iudaică, teorie greşită din perspectivă dogmatică,total diferită de cea promovată de cărturarii şi fariseii din vremea Mântuitorului, teorii comentate şi condamnate deschisde către Acesta ori de câte ori se ivea ocazia.111 Cf. Ibid., p. 74-75.

21

Ceea ce vrem să arătăm este că numele este etern în eternitatea divină, în temporalitateaumană el devine temporar. Dacă nu ar fi aşa, noi nu l-am percepe (căci înţelegerea este un aspect ceţine mai degrabă de spiritualitatea fiecăruia în parte) şi deci nu ni s-ar adresa nouă. El „îşi arerostul”, adică uzanţa, pentru o perioadă de câteva mii de ani, fapt ce punctează un plan divin, princare se urmăreşte în primul rând corecta adoraţie ca moment de pornire a operei mântuitoare a lumiide către Dumnezeu. Orice schimbare în acest măreţ plan implică în mod clar prezenţa cursivă acelorlalte două Persoane Divine, Fiul şi Duhul Sfânt. Este deci firească oferirea numelor prin careAcestea să fie apelate, moment care marchează intrarea „în uzanţă” a altor nume divine, care nuanulează însemnătatea celorlalte vechi, ci doar afirmă începutul unui alt moment pentru umanitate.

Pentru lumea spirituală, unde timpul nostru nu are consistenţă, adică pur şi simplu nu există,numele vechi sunt constant valabile. Din această cauză, spre exemplu, în magie sunt folosite numelevechi ale lui Dumnezeu, ca Saddai, Elohim sau Yahweh, ori „compozite” ca AGLA ori numeobţinute din permutările literelor ce formează nume sfinte ale lui Dumnezeu, ori extrase din Tora înurma analizelor kabbalistice ale diferitelor versete, sau pur şi simplu revelate de către îngeri. Pentruîngeri nu exită timpul uman, aşa cum deja am mai spus, ci doar eonul divin, sau mai bine spusmomentul când Dumnezeu pur si simplu hotărăşte. Timpul divin, dacă l-am putea numi astfel, estecompus din înşiruirea evenimentelor lumii la care se adaugă hotărârea divină de a acţiona.Dumnezeu poate amâna un eveniment istoric sau îl poate grăbi, însă, de fiecare dată cândacţionează putem vorbi de „timpul divin” sau eonul divin. Din acest motiv, planurile nu îi suntcunoscute, după cum nici punerea lor în practică. Astfel, numele sunt pe de-o parte exprimări aleesenţei divine, iar pe de alta, numele de cod al unei operaţiuni divine, cu efect direct asupra tuturorcelor care trăiesc în acel moment. Cum îngerii trăiesc deja parte din aceste evenimente, numeledivine sunt actuale pentru ei şi deci aplicabile. Pentru oameni însă, prioritare sunt numele divinerevelate în eonul pe care deja îl trăiesc.

Din acest motiv, numele Iisus Hristos este puternic, căci reprezintă eonul pe care de laîntrupare până la cea de-a doua venire îl tot trăim. Timpul nostru se „dilată” sau se „contractă” înfuncţie de mişcările produse în acest eon. Misticul, în trup fiind, nu mai trăieşte timpul nostru, decâtca minim act biologic şi social, în rest, el se află în timpul sacru, loc în care moartea nu-şi găseşteexpresia aplicabilităţii sale, deci nu există.

Din această perspectivă Sfântul Apostol Pavel nu greşeşte când afirmă ca reală răpirea la cer acelor care cred în Iisus Hristos încă în viaţă fiind, pentru că „noi cei vii, cei rămaşi, împreună cu eivom fi răpiţi în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel pururea cu Domnul vom fi”(I Tes. IV, 17). În acest sens eonul divin transcende timpul uman, moartea punctând aproapeinsesizabil trecerea pragului dintre două camere, ambele spaţii habituale ale aceleiaşi case.

Când un nume divin se afirmă în lumea materială el este de necontestat. Nici măcar demoniinu i se pot opune. Pentru a nu exista motiv de minciună, numele se afirmă prin însăşi prezenţaîncarnată a Mântuitorului şi de aici mărturia sinceră a demonilor ce-I afirmau divinitatea, fără caIisus să le-o ceară. În fine, dacă mai trebuie dovedit în vreun fel, vom spune că El nu scotea demoniiîn numele nimănui, căci Numele este Iisus şi Iisus este Numele.

Cincizecimea, ca act al întemeierii primei Biserici creştine la Ierusalim, Cetatea Păcii, estemomentul afirmării celui de-al treilea nume al Dumnezeului întreit în Persoane. „Mângâietorul” sauDuhul Sfânt, căci despre El este vorba, oferă permanenta protecţie harică a celor care trăiesc înacest eon. Nicicând până acum, două Persoane ale Sfintei Treimi nu au lucrat împreună înumanitate într-un timp uman atât de scurt de la naşterea Mântuitorului până la cea de-a doua Savenire.

Cât despre numele divine care privesc viitorul omenirii, ele nu au puterea istoriei în act, căcimomentul „aplicabilităţii lor” nu a venit, ci doar în potenţă, cum este exemplul numelui „Alfa şiOmega” sau după unii „Maranatha” (Domnul vine). Cu toate că el trimite la acelaşi Personaj, IisusHristos, primind deci începutul a toate cele aduse la existenţă, cuprinzând implicit şi prezentul, el nuse manifestă în acest eon al lui Iisus Hristos cel Întrupat şi al Mângâietorului, ci doar la momentulsau eonul ce marchează finalitatea actului creaţiei aşa cum o ştim şi restaurarea tuturor în IisusHristos cel ce vine. Numai atunci, acest nume este „complet” şi deci prezent în întreaga sa putere

22

care cuprinde începutul şi sfârşitul (cf. Apoc. XXII, 13) a unei serii de eoni divini ce au vizatpermanent acest unic moment.

Vedem cum teologia numelor divine poate doar pipăi timid ceea ce mistica consumă cuaviditate, de cele mai multe ori, din păcate, doar pentru ea, căci puţini sunt aceia care pot trecedincolo de simplele raţionamente sau chiar de cele mai înalte, ambele plăpânde încercări deexpunere a importanţei numelor în actul de mântuire a lumii. Esenţial rămâne însă faptul că prinsimplitatea numelui divin, cel care crede dă mai uşor slavă lui Dumnezeu întărind continuuîmpărăţia-I din el, revărsând mai apoi din el, ca un vas prea plin, harul lui Dumnezeu spre noi, ceicare credem dar încă ne îndoim.

Documents

Cercetare preliminară asupra importanţei magico-religioase a Numelui Fiului lui Dumnezeu în credinţa şi practica rugăciunii creştine