View
115
Download
0
Category
Preview:
DESCRIPTION
referat
Citation preview
Relativismul politic
Relativismul politic
Relativismul este un concept cu multe semnificații. Din perspectiva
filozofică relativismul este acea atitudine intelectivă care declară că nicio
percepție, nicio reprezentare, nicio descriere lingvistică de realitate, nicio
interpretare de descriere, nicio măsurătoare, de stare, nicio modelare fenomenală,
nicio evaluare de caracteristică structurală sau procesuală a realității, nu este unică
și absolută, că există o infinitate de sisteme referențiale care pot prelua și
caracteriza într-un fel determinat realitatea sau individul.
Odată cu modernitatea și, mai ales în secolul al XIX-lea, se impune
ideea conform căreia cunoașterea înseamnă putere. Această maximă are o
importanță deosebită pentru că în ea este inglobată gândirea noii epoci. Dacă
cunoașterea înseamnă putere, ne punem întrebarea cine deține această putere și
asupra cărei realități se exercită ea1.
Relativismul în concepție științifică afirmă că putem
introduce nenumărate sisteme referențiale în care putem măsura coordonatele,
vitezele și alți parametrii de stare ai obiectelor și proceselor naturale, iar
măsurătorile dau valori diferite funcție de particularitatea sistemului referențial în
care se fac măsurătorile. Relativismul fizic mai afirmă că se pot stabili anume
corelații între parametrii de stare măsurabili în diferite sisteme, corelații
funcționale care explicitează cantitativ felul în care se schimbă valorile
parametrilor, când se trece de la un sistem referențial la altul.
Relativismul raportat la persoana umană extinde
relativismul fizic, introducând sisteme referențiale individualizante, distinct
primitoare și interpretante de mesaj, adică subiecți. Există atâtea perspective 1 Gh. Dănișor, Filosofia drepturilor omului, editura Universul Juridic, București, 2011, p. 98.
1
Relativismul politic
constructive, descriptive și evaluante de realitate câți indivizi sunt, acționează și
atribuie valori. Fiecare individ este un sistem referențial activ, intelectiv și afectiv
cu propriile coordonate ale implicării, realizării și valorizării faptelor2.
Relativismul raportat la persoana umană extinde relativismul
fizic, introducând sisteme referențiale individualizante, distinct primitoare și
interpretante de mesaj, adică subiecți. Există atâtea perspective constructive,
descriptive și evaluante de realitate câți indivizi sunt, acționează și atribuie valori.
Fiecare individ este un sistem referențial activ, intelectiv și afectiv cu propriile
coordonate ale implicării, realizării și valorizării faptelor.
Pentru referențialii umani, pentru subiecți, nu există o unică caracterizare
modală, o unică descriere sau unică interpretare de descriere la indiferent ce
observație, acțiune sau situație, nu există o unică valoare atribuită la ceva. Fiecare
subiect, fiecare om tratat ca sistem operant și evaluant distinct, își construiește
propria perspectivă fenomenalizantă, explicantă cauzal, valorizantă și utilizantă a
realității sau societății, necesar diferită de lumea și valorile atribuite lumii,
obiectelor și evenimentelor, ale restului subiecților.
Relativismul referențialului uman poate fi descris ca relativism cultural, ca
multitudine de puncte de vedere asupra realității și societății. De-a-lungul timpului
oamenii au realizat și dezvoltat sisteme religioase, științifice, tehnologice, politice
și artistice diferite, fiecare cuprinzând având o anume caracteristică constructivă,
utilizantă și valorică distinctă.
În orice interval istoric de timp societatea posedă o diversitate de nevoi și
moduri de satisfacere, de credințe, de teorii științifice sau filozofice, de sisteme
morale, curente artistice și de metode creative în artă.
Fiecare ansamblu închegat și individualizant de acțiuni creative, de teorii
asupra realității sau societății și moduri de viață distincte, definește o macrocultură,
2 Gianni Vattimo-Pier Aldo Rovatti, Gandirea slabă, Pontica, Constanța, 1998, p. 6.
2
Relativismul politic
un ansamblu unitar de criterii observante, interactive, intelective, metafizice, etice
și valorizante.
Indivizii din interiorul fiecărei culturi au tendința să își considere propria
cultură ca prioritară creativ, etic și valoric, ca superioară celorlalte, ca o cultură
exemplară, capabilă să dea lecții și să încerce să schimbe alte culturi3.
Relativismul neagă legitimitatea acestui punct de vedere, anume că propria
cultură este mai bună ca altele, iar de aici convingerea că persoana ta este
superioară altor persoane pentru că participă la o cultură ipotetic superioară.
Din diferențierea valorică absolută a culturilor decurge că membrii acelei
culturi care a realizat mai multe descoperiri științifice, tehnologice sau artistice,
sunt posesorii unor adevăruri superioare, unor cunoștințe fenomenale și tehnice
mai evoluate, unor credințe mai complicate sau mai coerente, unor strategii
culturale și opere de artă mai rafinate.
Consecințele diferențierii valorice absolute între culturi, din care rezultă și
ipotetice diferențe valorice absolute între subiecți, pot duce la conflicte majore și
îndelungate între mari grupuri de indivizi, fiind bine cunoscute numeroasele
războaie sau confruntări locale permanente, care marchează traseul istoric al
umanității și care se prelungesc și în prezent, mai ales determinate de diferite
credințe religioase și sisteme valorizante, uneori antagonice.
Apartenenții culturii științifice și tehnologice își supraevaluează propriile
moduri de viață, obiceiuri, posibilități de satisfacere a nevoilor, informații
disponibile, credințe și valori, depreciindu-le pe ale semenilor de altă credință sau
altă caracteristică socio-culturală.
Apartenenții unor culturi mai puțin tehnologizate, dar cu o îndelungată
istorie culturală disprețuiesc și ei pe indivizii numitei 'societăți de consum',
afirmând că modul de viață și valorile vechi, tradiționale sunt cele mai bune și
3 Idem.
3
Relativismul politic
trebuiesc păstrate.
Relativismul referențialului uman și alternativelor personalității, încearcă să
înlăture convingerile considerate false, că ar exista valori absolute, realizări
culturale superioare și inferioare, că ar exista variante de individ de calitate bună
sau rea, din care rezultă atitudini rasiste, conflictuale, depreciante ale creațiilor și
valorilor celorlalți.
Răsturnarea de valori produsă de modernitate prin ruperea relației cu
orice modalitate de întemeiere pe principii, așa cum le-a conceput Aristotel în
Metfizica sa, a constatat în scoaterea în prim plan a subiectului uman care, odată cu
acel cogito, ergo sum cartezian4 și cu monodalogia lui Leibinz, devine întemeietor.
Nu mai este acum vorba de un subiect care contemplă dezintersat, ci de unul care-
și impune propria voință: el realizează ceea ce dorește, fără limite. Subiectul este
putere, o putere în măsură să-și subordoneze totul, inclusiv natura. Ca expresie a
”voinței de putere”, subiectul va dovedi, în raport cu natura, agresivitate trădată de
termeni ce s-au impus în modernitate și sunt echivalenții unei atitudini infatuante.
Se folosesc termenii ca: am cucerit natura, am învins natura, am supus natura, am
smuls naturii secrete etc. O astfel de atitudine s-a manifestat și în plan politic,
acesta fiind dominat de violență. În acest sens, Foucault are dreptate să afirme că
’politica este războiul continuat cu alte mijloace’. Politica este, cu alte cuvinte
putere și, cum și cunoașterea este tot putere, în modernitate se pune tot mai mult
semnul egalității între cunoaștere și politic sau, altfel spus cunoașterea este pusă în
slujba politicului care o folosește ca forță de a supune5.
Relativismul este, o perspectivă filosofică ce s-a impus în politică,
morală sau administraţie, dar, în egală măsură, a avut impact asupra teoriei
cunoaşterii sau a artei. Această concepţie pretinde că valorile, normele sociale,
4 Gh. Dănișor, op. cit.5 Idem.
4
Relativismul politic
ideile „sunt plurale, incomensurabile şi, prin urmare, incomparabile; nu există o
cale raţională de a compara şi de a alege între valori diferite; nu se poate decide
între valori rivale“1. Teoria relativistă susţine că, bunăoară, cunoaşterea nu ar
descoperi, ci ar crea doar adevăruri parţiale şi contextuale. Este cert faptul că
relativismul justifică toleranţa şi pluralismul, dar, în egală măsură, legitimează şi
negarea acestor principii. Sunt identificate, cu multe acuitate, şase
tipuri fundamentale de relativism: -relativismul istoric (teoretizat pentru prima
dată de Herder), - cultural (aşa cum apare în opera lui
Dilthey), - relativismul social (la Karl Mannheim),
- relativismul cognitiv (de care sunt
exaltaţi gânditorii postmoderni), - cel moral (exprimat între alţii
de Wittgenstein) şi - filosofic (al cărui mare apărător a
fost Richard Rorty)6. Prin acest demers metodologic
sistematic, se surprind domeniile cele mai relevante în care s-a articulat concepţia
relativistă, devenind o viziune ubicuă în ştiinţele socio-umane. Însă ceea ce este
mai important de remarcat este faptul că relativismul s-a dispersat la nivelul vieţii
cotidiene, fiind mai mult decât „o modă intelectuală ce rămâne în limita saloanelor
sau a seminariilor academice. Între timp, el s-a infiltrat în mentalităţi şi a devenit
baza pentru abordarea de probleme practice în modernitatea târzie“2. Aceasta nu
înseamnă că, la origine, demersurile întreprinse de Herder, Wilhelm von
Humboldt, Dilthey, Wittgenstein et al. au fost factori inhibatori ai societăţii; din
contră, aceşti gînditori au ajutat la proliferarea gândirii critice şi la recunoaşterea
diversităţii umane. Ideologizarea relativismului – sub forma unei politically
corectness sau a revizionismului – poate însă conduce la izolarea comunităţilor şi
la o absenţă a comunicării argumentative la nivel comunitar.
6 Michael Stocker, Plural and Conflicting Values, Oxford: Clarendon Press, 1990, p. 1, apud Andrei Marga, Relativismul și consecințele sale. Relativism and Its Consequences, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 31.
5
Relativismul politic
În general, relativismul
poate fi criticat în două maniere distincte: printr-o metodă „tare“, care face apel la
ideea de Dumnezeu, şi o metoda „slabă“, de ordin procedural, propusă, printre alţii,
de Jürgen Habermas. Relativismul şi consecinţele sale face apel la cea de-a doua
metodă. Teza generală pe care o apără filosoful Andrei Marga este aceea că
relativismul este un adevăr, dar un adevăr înjumătăţit, iar în ceea ce priveşte
impactul său, el este ambiguu, eminamente ambiguu. Precizez că examinarea
relativismului este întreprinsă aici nu ca un exerciţiu de retorică a ideilor generale,
ci luând ca punct de plecare consecinţele sale în trei experienţe fundamentale ale
timpului prezent: tranziţia răsăriteană şi generarea societăţii deschise în Europa
Răsăriteană; integrarea şi apoi unificarea europeană; globalizarea. Aceste
experienţe sunt teste decisive pentru teoreme filosofice şi filosofii întregi.
Relativismul
afirmă că nu se poate distinge riguros între o realitate socială şi un principiu după
care aceasta s-ar putea ghida, mai mult, nici nu se poate decide asupra unui singur
proiect social-politic dezirabil a fi urmat. Pentru a exemplifica, una dintre cele mai
aprinse dezbateri la nivelul politicii de vârf are loc în privinţa relaţiei statului
naţional cu pluralismul cultural, pluralism ce afirmă exacerbarea principiului
diversităţii. Situaţia în care se
află astăzi statul modern în societăţile multiculturale a fost descrisă corect în
termenii relaţiei dintre politica egalei demnităţi şi politica diferenţei [...] Statul
modern nu poate interzice indivizilor, fără a-şi nega modernitatea, libertatea de a
etala identitatea lor culturală, individuală sau în asociere. La rândul lor, indivizii şi
comunităţile ce-şi revendică identitatea etnică şi culturală nu sunt legitimate atunci
când pretind punerea în paranteză a regulilor democratice imanente statului
întemeiat pe libertăţi politice pentru toţi. Dacă se accentuează unul din
cei doi poli, se ajunge fie la un naţionalism romantic, fie la fragmentare culturală.
6
Relativismul politic
Singura opţiune viabilă rămâne „politica egalei demnităţi“, ce asumă respectarea
legalităţii, a libertăţilor individuale fundamentate pe un sens al vieţii împărtăşit în
mod comun. Pe de o parte, fragmentarea comunităţilor conduce la dizolvarea
solidarităţii, deci a principiului ce garantează existenţa vieţii sociale. Pe de altă
parte, trebuie recunoscut faptul că, în acelaşi timp, pluralismul punctelor de vedere
poate fi un factor catalizator pentru structurarea unei vieţi democratice. Cele două
principii trebuie aduse sub un numitor comun, ce ia forma „pluralismului
pragmatic“. Altminteri, „umanitatea, ca totalitate a oamenilor, se scindează tot mai
mult în nenumărate comunităţi […] şi tinde, aproape fiecare, să devină opacă la
valorile alteia“7. Globalizarea nu se opune afirmării
diversităţii. Din contră, culturile se leagă sau cel puţin ar trebui să fie
interconectate în-tr-o reţea tot mai densă, fapt dovedit de politicile interculturale
atât de răspândite astăzi. În acest sens, se poate vorbi de „o ordine socială
posttradiţională“, în care tradiţiile vor trebui să se autoexpliciteze unele faţă de
altele, într-o lume în care ele se intersectează tot mai frecvent. Un alt aspect se
cuvine a fi menţionat în acest punct: într-o eră a globalizării, protecţionismul unui
grup trebuie înlocuit cu principiul high value, cu cel al performanţei şi al
competitivităţii. Unificarea
europeană are la bază ideea coeziunii unor comunităţi diverse. Uniunea Europeană
nu poate face abstracţie de multiplicitatea culturilor din care se compune. Cu toate
acestea, este necesară construirea unei identităţi comune, a unor valori îm-părtăşite
de noi toţi, pentru ca unificarea să re-prezinte mai mult decât un simplu procedeu
economic. Din punct de vedere conceptual, federalismul poate oferi un astfel de
cadru, iar din punct de vedere practic, se poate observa tendinţa de fortificare a
unor principii juridice comune, în efortul din ultimele luni ale Germaniei şi ale
Franţei. Această trecere în
7 Idem.
7
Relativismul politic
revistă a volumului Relativismul şi consecinţele sale al filosofului Andrei Marga
relevă un fapt simplu: capacitatea extraordinară a autorului ei de a surprinde
problemele imperioase ale timpului nostru, angajarea sa în construirea unei public
philosophy, cu un deziderat al pionieratului. Intelectualii critici sunt cei ce pot
spune „nu“ diverselor oportunisme ce subminează încrederea în normele sociale,
vocaţia lor etică conferind stabilitate vieţii democratice. Când această vocaţie
lipseşte, spaţiul public devine intoxicat de relativism şi cinism. Filosoful Andrei
Marga este poate singurul gânditor român contemporan care articulează un sistem
ce aşază la fundamentul său ideea modernităţii emancipatoare. În turnirul intitulat
Relativismul şi consecinţele sale, acest ideal modern îşi poartă lupta plină de
speranţă împotriva efectelor funeste ale relativismului contemporan.
8
Recommended