View
67
Download
3
Category
Preview:
DESCRIPTION
aspetce biografice si repere execetice in teologia Parinteluij John Breck
Citation preview
Părintele John Breck
Părintele John Breck s-a născut într-o familie protestantă din Statele Unite ale
Americii. A păşit pentru prima dată într-o biserică ortodoxă la Institutul Saint Serge din
Paris, în 1966 când a venit cu familia în Europa pentru a-şi termina studiile la Heidelberg.
Fără să înţeleagă un cuvânt, pentru că se oficia în slavonă, a avut impresia că a ajuns
acasă, după cum mărturiseşte, deşi pelerinajul abia începea. Treptat, în paralel cu
doctoratul făcut la Heidelberg în domenoiul riguros al exegezei, a studiat şi învăţătura
Bisericii Ortodoxe. Când şi-a terminat doctoratul, s-a stabilit cu familia în Franţa cu
scopul de a intra în Biserica ortodoxă, ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul anului 1973.
În 1977 a fost hirotonit preot. După trei ani pe care i-a petrecut ca profesor la un
seminar teologic din Alaska, a predat timp de 12 ani la presigiosul Institut Sfântul
Vladimir din New York. În prezent este profesor de Bioetică şi Hermeneutică la Institutul
Teologic Saint-Serge din Paris.
Pentru Părintele John Breck Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu nu este o creaţie
omenească, este un dar divin. La fel ca toată teologia patristică, Părintele Breck înţelege
Scriptura ca pe o manifestare a Proniei divine, ,,scrisoare a dragostei divine cum spunea
Sfântul Ioan Gură de Aur”. De altfel, sfinţia sa este unul dintre principalele voci ale
teologiei contemporane care a reaşezat pe Sfinţii Părinţi şi metodele lor exegetice în
atenţia studiului biblic. Pentru ei, fiecare cuvânt al textului a fost creat prin sinergie, un
efort reciproc între autorul uman şi Sfântul Duh. Fie că au găsit sau nu un sens spiritual în
fiecare expresie a textului, erau convinşi că tot cuvântul a fost inspirat de Dumnezeu, cu
scopul de a călăuzi credincioşii de-a lungul drumului spre Împărăţia Cerurilor.
Experierea scrierilor lor a fost pentru dânsul un moment de adâncă revelare după cum
însuşi mărturiseşte: ,,Redescoperirea Sfinţilor Părinţi, ochiul lor critic şi darul remarcabil
de a discerne straturi multiple de semnificaţie în textul biblic a fost pentru mine o
binecuvântare, cât şi pentru activitatea mea la clasă ori în sala de conferinţe. Mi-am
restructurat cursurile consacrate Scripturii, astfel încât să abordez textul prin ceea ce este
în mod esenţial o hermeneutică patristică”1. Sfinţii Părinţi au folosit hermeneutica drept
instrument, pentru a face Scriptura cât mai rodnică în credincioşii care îi ascultau, nu au
1 John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, traducere Ioana Tămăian, Ed. Patmos, Cluj- Napoca, 2008, p.11.
1
făcut din hermeneutică un scop în sine, lucru pe care îl înţelege Părintele breck şi îl
aplică. ,,Pentru Sfinţii Părinţi exegeza nu a fost niciodată un scop în sine. Întotdeauna a
servit misiunea Bisericii de a vesti Cuvântul mântuirii. Din acest motiv abordarea
interpretării biblice era mai mult omiletica decât ştiinţifică. Scopul lor esenţial era
predicarea evangheliei şi nu analiza ei”2. Ei, Părinţii Bisericii, în abordările lor
scripturistice erau deosebit de actuali. Având grija mântuirii sufletelor, se străduiau să
folosească Scriptura pentru zidirea lor, interpretând-o în diferite sensuri , având scopul
amintit bine precizat. Scopul interpretării biblice ar trebui să fie dobândirea cunoaşterii
lui Dumnezeu3. Pentru primii exegeţi ai Bisericii scopul acesta era axiomatic. Ei căutau o
asemenea cunoaştere pentru ei înşişi, dar întotdeauna cu intenţia de a o transmite şi altora,
printr-un limbaj theoprepes, ,,vrednic de Dumnezeu. Este vorba de limbajul teologiei, un
limbaj al lui Dumnezeu şi despre Dumnezeu, un limbaj care arată calea spre viaţa
veşnică. Criza acuta ce afectează în prezent domeniul studiilor biblice se datorează
abordărilor de tip hermeneutic, care au abandonat în mare măsură, acest scop.
Criza de care vorbeşte părintele John Breck este una care se vede în faptul că
cercetările biblice nu se adresează direct nevoilor spirituale ale credincioşilor. Şi aceasta
pentru că am sucombat, mai mult decât putem recunoaşte în faţa metodelor şi scopurilor
la modă în Bisericile din Apus şi ne-am mărginit la a interoga textul biblic în loc să lăsăm
cuvântul viu şi de viaţă dătător al lui Dumnezeu să ne vorbească şi să ne cheme.4
Astfel, Părintele Breck va sublinia ca fiind o obligativitate a exegezei
contemporane o deschidere a textului sacru spre problemele de acută actualitate: ,,Este
evident că sensul literar în sine este insuficient. Trebuie făcut un pas înainte în procesul
hermeneutic: transpunerea rezultatelor exegezei într-o mărturie vie şi dătătoare de viaţă
pentru oamenii de astăzi. Cu alte cuvinte studiul biblic ar trebui să ne conducă de la
sensul literar la sensul spiritual, de la semnificaţia originală a fragmentului la la
semnificaţia spirituală, de cuvânt al lui Dumnezeu pentru mântuirea celor care îl primesc
cu credinţă”5. Scriptura se adresează fiecărei epoci indiferent de caracteristicile istorice şi
culturale ale ei. Fiind ,,Cuvântul lui Dumnezeu”, Scriptura este atemporală. Ea vorbeşte
omului secolului XX la fel de direct şi cu autoritate la fel de mare ca şi în primele veacuri 2 Ibidem, p. 14.3 Idem, O abordare ortodoxă a exegezei biblice, Revista Teologică, 4, 1999, p.115 pp.111-1194 Idem, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, p. 34.5 Ibidem, p. 12.
2
creştine6. Este obligaţia exegetului de a reinterpreta textul pentru a-l face accesibil şi
actual, fără a se îndepărta totodată de sensul originar.
Domnul Hristos este înţeles de Părintele Breck, folosind înţelepciunea patristică,
drept telosul Scripturii Vechiului Testament. Scriptura ebraică este înţeleasă şi
interpretată cu referire la Iisus Hristos, considerat originea şi împlinirea ei. El este
originea Sfintei Scripturi pentru că el este Logosul, Cuvântul fără de moarte al lui
Dumnezeu, ce are funcţia de agent al creaţiei şi, în acelaşi timp este ultim conţinut sau
referent al proorociilor, el este împlinirea Scripturii ebraice, care, la cel mai adânc nivel
de semnificaţii, se referă la el şi la lucrarea Lui mântuitoare. Hristos oferă sensul adevărat
pentru înţelesurile tainice ale Legii şi ale Proorocilor. În felul acesta Hristos Însuşi
este ,,principiul hermeneutic” sau principiul de interpretare, deoarece El revelează sensul
adevărat al tuturor Scripturilor inspirate.
Inspiraţia se face astfel nu doar act sinergic între om şi Dumnezeu ci şi punct de
întâlnire între Hristos şi Duhul Sfânt, întucât ea înseamnă că Dumnezeul cel înviat este
prezent prin Duhul Sfânt, în interiorul comunităţilor de credinţă, spre a călăuzi alcătuirea
şi interpretarea scrierilor bilice şi spre a le face revelaţie a adevărului şi a vieţii. Datorită
acestei funcţii hermeneutice permanente a Duhului în Biserică, trebuie să înţelegem
puterea cuvintelor lui Iisus, fie că provin din predica Lui de-a lungul lucrării Sale publice,
fie că reprezintă cuvinte ale Domnului înviat şi slăvit, împărtăşite comunităţilor eclesiale
prin Duhul Sfânt după Cincizecime.7
Pentru Sfinţii Părinţi, actul hermeneutic era o prerogativă eminamente eclezială.
Doar în Biserică, de către Biserică, sub adumbrirea Sfântului Duh se face o corectă
exegeză. Aceasta o înţelege Părintele Breck când afirmă că: ,, Doar în cadrul Bisericii şi
al Liturghiei putem redescoperi Sfânta Scriptură, izvor al vieţii şi al speranţei, care să fie
primită, celebrată şi transmisă prin Duhul Sfânt, întru slava Lui, care este Cuvântul fără
de moarte al lui Dumnezeu.8
Părintele insistă pe ideea nu doar de predicare a Cuvântului, de vestire a lui ci
vorbeşte de o celebrare, de o sărbătorire a Lui în Biserică prin Liturghie şi Sfntele Taine.
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie vestit şi sărbătorit în aceeaşi măsură. Aceasta înseamnă
6 John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, p. 26.7 Idem, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, p. 36.8 Ibidem, p. 30.
3
că lectura şi propovăduirea publică a Scripturilor trebuie realizată în cadrul mai
cuprinzător al vieţii sacramentale a Bisericii. Lectura şi prezentarea Sfintei Scripturi
aparţine sinaxei liturgice, adunarea celor ce caută, catehumeni şi credincioşi, înălţare
sufletească. Cea mai cuprinzătoare imagine biblică pentru complementaritatea dintre
Cuvânt şi Sfintele Taine, este, poate relatarea Sfântului Luca despre arătarea Domnului
înviat ucenicilor în drumul spre Emaos. Aici Cuvântul, Care se face nevăzut, se revelează
a fi pâine spre viaţa veşnică în dumnezeiasca Euharistie. Cuvântul trebuie celebrat pentru
a fi auzit cu adevărat: sărbătorit şi vestit; dar de asemenea reactualizat, interiorizat şi
asimilat.9 O asemenea interpretare are loc în predică şi în cântări, deoarece predica şi
cuvintele imnurilor liturgice, vorbesc despre textele Scripturii şi favorizează împărtăşirea
semnificaţiei lor esenţiale de către poporul lui Dumnezeu. În contextul Liturghiei,
cuvântul lui Dumnezeu este propovăduit şi celebrat pentru hrana şi întărirea spirituală a
celor adunaţi în comunitatea Bisericii. Prin toate acestea Cuvântul se actualizează la
modul concret, este prezent în mijlocul comunităţii, se transmite se împărtăşeşte, umple
de viaţă, toate prin mijlocirea Duhului, care se face mediu de comuniune cu Dumnezeu.
Dar nu se poate vorbi de celebrare a Cuvântului, de o actualizare a Lui în Duhul
decât acolo unde există curăţie a inimii, a gândului, a trăirii, acolo unde există rugăciune,
virtute care să realizeze comuniunea cu divinitatea. Aşadar în interpretarea ortodoxă a
Bibliei, un factor esenţial este credinţa general împărtăşită de tradiţia patristică şi anume
că nu putem interpreta corect Sfânta Scriptură dacă nu trăim în conformitate cu ea. În
limbaj ioaneic, pentru a cunoaşte adevărul trebuie să umblăm în adevăr, sau în termenii
Apostolului Pavel, pentru a avea ,,mintea lui Hristos” trebuie să trăim ,,în Hristos”.
Scripturile nu pot fi înţelese corect şi explicate cu adevărat decât din interior, de cel
care le pătrunde cu duhul, trăindu-le. Interpretarea corectă solicită exegetului o viaţă de
căinţă personală, strădanie ascetică şi rugăciune.
Interpretarea autentică a Sfintei Scripturi rezultă din interacţiunea între credinţă,
dragoste şi rugăciune. Acestea sunt daruri sau roade ale Duhului, acordate exegetului
biblic. Ele pot transforma exegeza dintr-o analiză raţională într-o autentică teologie: o
mărturie vie despre Dumnezeul dătător de viaţă.10.
9 Ibidem, p. 28.10 Ibidem, p.53.
4
Vorbind despre unitatea Scripturii, despre complementaritatea celor două
Testamante, părintele subliniază, pe linia Sfinţilor Părinţi, aşa cum am văzut deja în
capitolul anterior, obligativitatea exegetului de a recurge la interpretarea tipologică a
numeroase pasaje vechitestamentare care se luminează în învăţătura , lucrarea şi Persoana
Domnului Hristos. ,,Metoda exegetică dezvoltată de Părinţii Bisericii, care vedeau în
Vechiul Testament prefigurarea sau imaginea perfectă a Noului Testament este această
metodă a tipologiei... Pentru a interpreta Vechiul Testament în lumina Evangheliei,
exegetul ortodox trebuie să recurgă la tipologie ca la un demers indispensabil, alături de
alte variante de abordare, precum critica narativă şi formală”11. Prin lucrarea lui
Dumnezeu, acele întâmplări şi realităţi se orientează spre şi sunt desăvârşite de realităţile
şi întâmplările corespondente din Noul Testament. Mai mult decât atât, în mod similar
imagini din Noul Testament pot fi analizate ca prototipuri ale arhetipurilor transcendente,
cereşti: de exemplu Biserica ce se orientează spre şi se desăvârşeşte prin împărăţia lui
Dumnezeu, sau Euharistia direcţionată înspre şi desăvârşită de ospăţul eshatologic.
Profesorul Georges Barrois afirma în acest sens: ,,Tipurile Vechiului Testament pregătesc
revelaţia Noului Testament, iar Evanghelia aruncă o lumină deosebită asupra
evenimentelor minunate din trecut. Tipologia pare a fi, prin urmare, parte integrantă a
iconomiei divine, legată esenţialmente de mersul istoriei sfinte spre telos-ul, spre scopul
ei ultim, Împărăţia ce va să vină”12.
Principiile hermeneutice, sau legile de interpretare elaborate de Părinţii Bisericii,
reprezintă promovarea şi extensia anumitor metode interpretative folosite de Apostoli
pentru a înţelege şi a vesti semnificaţia mesianică a Legii şi a Proorocilor.
Autorii apostolici caută să găsească în Scriptura lor, adică în Vechiul Testament,
tipuri diferite sau figuri profetice pe care le văd împlinite sau desăvârşite în persoana şi
misiunea lui Iisus. Astfel, ei doar apelează la o metodă, utilizată, de fapt, de însuşi Iisus.
Iisus evocă anumite imagini şi titluri, cunoscute în scripturile ebraice şi în scrierile
iudaismului intertestamentar pentru a dezvălui semnificaţia vieţii şi lucrării Lui13.
Vorbind despre principiile sau presupoziţiile hermeneutice utilizate de autorii
patristici în încercarea de a interpreta Scriptura şi de a explica semnificaţia „hristologică” 11 Ibidem, p. 40.12 Georges Barrois, The Face of Christ în the Old Testament, Crestwood, N.Y., SVS Press, 1974, pp. 43-44, apud John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, p. 38.13 John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, p.55.
5
a Vechiului Testament, părintele John Breck subliniază că este necesară mai întâi
dobândirea unei perspective spirituale, denumită theoria. Theoria înseamnă o viziune
inspirată sau contemplarea Adevărului revelat prin puterea dumnezeiască, dăruit de
Sfântul Duh atât autorilor patristici, cât şi exegeţilor ce le-au urmat acestora.14
Modul patristic de a înţelege theoria este în strânsă dependenţă de o perspectivă
specială asupra inspiraţiei. Părintele aminteşte aici înţelegerea antiohiană a inspiraţiei şi
anume că bibliştii de la şcoala exegetică din Antiohia secolului IV susţin că fiecare
eveniment al Scripturii are un „sens dublu”: literal şi spiritual. Ambele izvorăsc din
inspiraţia divină, tot aşa cum Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte în şi îl călăuzeşte pe
autorul scrierii sfinte în alcătuirea lucrării sale. Antiohienii au înţeles sensul literal,
printr-o aluzie la „intenţia autorului biblic”, adică „la mesajul pe care scriitorul însuşi îl
înţelege din lucrarea inspiratoare a Sfântului Duh şi caută să-1 transmită cititorilor.
Sensul spiritual, pe de altă parte, se referă la Cuvântul rostit de Dumnezeu prin textul
scris, în fiecare moment, în fiecare generaţie din viaţa Bisericii. Cu toate acestea, pentru
părinţii antiohieni, sensul spiritual este înrădăcinat în evenimentele istoriei. Depăşind
sensul literal, sensus plenior reactualizează în fiecare moment istoric valoarea
mântuitoare a lucrării lui Dumnezeu: în mijlocul poporului lui Israel, şi în cel mai înalt
grad, în viaţa, moartea şi învierea Iui Iisus Hristos.15 Pr. Coppens a adoptat şi prelucrat
învăţătura patristică despre un sens spiritual mai deplin, a unui sensus plenior, care este
sensul pe care Dumnezeu însuşi vrea să-l comunice prin relatarea biblică16. Aşadar,
esenţial este că fiecare pasaj al bibliei conţine un sens dublu, în acelaşi timp literar şi
spiritual, credinţă pe care o regăsim încă de la Origen.
Înţelegând această perspectivă duhovnicească, sesul theoriei în hermeneutica biblică,
Părintele john Breck sintetizează apoi opt principii sau presupoziţii ce guvernează
interpretarea patristică a Sfintei Scripturi pe care le pune în atenţia Teologiei actuale şi pe
care le socotim vrednice de a fi amintite aici:
1. Referentul ultim al sintagmei „cuvântul lui Dumnezeu” nu este nici textul biblic,
nici interpretarea lui; este persoana Logosului etern, a Doua Persoană a Sfintei
Treimi.
14 Ibidem, p.58.15 Ibidem, 58.16 Idem, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, p. 36.
6
2. Prin urmare, Scriptura trebuie înţeleasă dintr-o perspectivă treimică: inspirată de
Sfântul Duh, Scriptura dezvăluie persoana şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu, a
cărui misiune este, în schimb, să ne dezvăluie nouă „faţa” Iui Dumnezeu Tatăl şi
să ne deschidă calea înspre comuniunea cu El.
3. Mărturia Scripturii este rodul unei sinergii, adică al cooperării între Dumnezeu şi
autorul uman. Ca realitate teandrică sau divino-umană, Scriptura conţine elemente
ce sunt condiţionate istoric, cultural şi lingvistic. Aşadar, trebuie reinterpretată în
fiecare nouă generaţie din viaţa Bisericii, sub călăuzirea inspirată a Duhului Sfânt.
4. Cuvântul lui Dumnezeu slujeşte scopul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.
Aceasta înseamnă că interpretarea lui este propriu-zis eclesială, slujind misiunii
Bisericii. Exegeza are ca ţel ultim împărtăşirea cunoaşterii mântuitoare a lui
Dumnezeu; în mod corespunzător, scopul exegezei este esenţial soteriologic.
5. În ce priveşte relaţia între Biblie şi Tradiţie, Biserica susţine că scrierile Noului
Testament sunt elemente cu funcţie normativă ale Sfintei Tradiţii. Tradiţia, ce
cuprinde mărturia primită (paradosis) şi contribuţia personală a autorului, oferă
conţinutul acelor scrieri. Scriptura, inspirată şi investită cu putere de la Duhul
Sfânt, este canonul sau norma ce determină Tradiţia autentică. Sfânta Scriptură nu
conţine întreaga Tradiţie, însă nimic din ce contrazice Scripturile canonice sau
este incompatibil cu ele nu face parte din Tradiţia autentică.
6. Relaţia între Vechiul Testament şi Noul Testament este cea de la făgăduinţă la
împlinire. Întâmplările istorice şi cuvintele profetice din viaţa lui Israel sunt figuri
sau realităţi împlinite în Noul Legământ al lui Iisus Hristos. Prin urmare, Vechiul
Testament trebuie interpretat din punct de vedere tipologic. Tipologia
autentică implică o dublă mişcare: din trecut spre viitor (de la tip la antitip) şi de
asemenea dinspre viitor spre trecut (antitipul este, în mod prevestitor, prezent în
tip). În consecinţă, Sfinţii Părinţi vor afirma că tipul se caracterizează printr-un
„sens dublu”, literal şi spiritual, ce conţine deja şi într-o oarecare măsură
manifestă sau dezvăluie împlinirea eshatologică.
7. În conformitate cu viziunea patristică, Scriptura este integral şi uniform inspirată
de Duhul Sfânt. Aşadar, poate fi interpretată după legea reciprocităţii exegetice.
Aceasta susţine că orice fragment biblic obscur se poate interpreta în lumina unui
7
alt pasaj biblic care este mai clar, indiferent de autor, data alcătuirii sau
împrejurările istorice ale scrierii (scrierilor) în discuţie.
8. În final, pentru a interpreta corect Scripturile şi a înţelege adâncimile adevărului
cuprins în ele, exegetul trebuie să le interpreteze din interior. Scriptura, cu alte
cuvinte, prescrie un mod de viaţă - „Hristos în noi”, în termenii Apostolului. Asta
înseamnă viaţa trăită în conformitate cu Sfânta Scriptură, cu prescripţiile ei
morale, dar şi cu viziunea ei spirituală. Nu putem cunoaşte cu adevărat Cuvântul
lui Dumnezeu - subliniază insistent Părinţii Bisericii - dacă nu ne însuşim acel
Cuvânt şi nu ne încredinţăm lui cu credinţă şi cu dragoste.17
Aceste principii au o valoare deosebită pentru o corectă abordare a textului biblic. Ele
arată extraordinara grijă a Teologiei patristice faţă de textul Sfintei Scripturi, iar
sintetizarea lor de către părintele John Breck ilustrează grija domniei sale faţă de
Scriptură, dar şi faţă de înţelepciunea patristcă pe care o reaşează în prim-planul
Teologiei biblice. Credinţa sfinţiei sale este una certă. Metodele exegetice folosite de
teologii din Alexandria şi Antiohia, în secolele IV-V, stabilesc liniile directoare ale
metodei exegetice şi nici o hermeneutică ortodoxă nu poate ignora imensa lor contribuţie
la înţelegerea Sfintei Scripturi din perspectiva Bisericii.
Părintele Georges Florovski
Născut în Odessa în 1893, Părintele Georges Florovski a fost profesor asistent la
Universitatea din Odessa în 1919. Părăsind Rusia, Părintele Florovski a predat filosofia în
Pragadin 1922 până în 1926. A fost mai apoi invitat în departamentul de Patrologie al
17Idem, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, p. 69-70.
8
Institutului Teologic Ortodox Sfântul Serghie din Paris. În 1948 Părintele Florovski a
venit în Statele Unite. Afost profesor şi decan la Seminarul Teologic Ortodox Sfântul
Vladimir până în 1955, în timp ce încă mai preda ca şi profesor adjunct la Universitatea
din Columbia şi Seminarul Teologic Union din New York. Din 1956 până în 1964,
Părintele Florovski a deţinut supremaţia Departamentului de Istorie a Bisericii la
Universitatea din Harvard. Din 1964 a predat studii slavice şi istorie la Universitatea din
Princeton până la moartea sa.. Părintele Florovski, Profesor Emerit de Istoria Bisericii
estice la Universitatea din Harvard şi deţinătorul a numeroase premii onorifice a fost
membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe. Părintele Florovski a trecut la cele
veşnice la data de 11 august 1979.
Mesajul teologic al Părintelui Profesor Georges Florovski (1893-1979) adresat
contemporanilor săi este unul plin de actualitate, dar şi un semnal de alarmă pentru
teologul veacului al douăzecişiunulea. Este îndeobşte recunoscut că precum vreacurile
trec şi se succed unul după altul, tendinţa teologiei este de a nu mai rămane în şabloanele
tradiţionale evanghelice ci de a devia în diferite alte direcţii în funcţie de timpul şi
caracteristicile epocii în care îşi duc viaţa mai îndeobşte toţii teologii noştri18. De aceea o
grijă permanentă a Bisericii şi a teologiei totodată este aceea de a nu se înstrăina de
mesajul primordial al Revelaţiei şi , în acelaşi timp, de a face accesibil acest mesaj
fiecărei epoci. Părintele Florovski a înţeles foarte bine această dimensiune a teologiei şi
de aceea a înţeles cum că cea mai corectă atitudine, care îmbină cele două griji, ca să
spunem astfel, este o redescoperirea valorilor gândirii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
Apelul adresat categoric de Părintele Florovski are aşadar această direcţie şi este o
chemare înspre reîntoarcerea la izvoarele părinţilor. Perenitatea mesajului evanghelic este
şi rămane autentică numai în măsura în care este dezvoltată pe acest sistem patristic al
părinţilor noştrii. Astfel mesajul patristic este de multe ori mult mai autentic decât orice
alte mesaje ale predicii contemporane direcţionate înspre situaţii sau cazuri diferite ale
spectrului exemplar postmodern.
Nu se poate vorbi de Dumnezeu, nu se poate teologhisi decât ancoraţi fiind în această
gândire patristică deoarece Teologia se deprinde numai prin trecerea prin filtrul patristic
18 Pr. Georges Florovski, Biblie, Biserică, Tradiţie, o viziune ortodoxă, Ed Reîntregirea, Alba Iulia, p. 6.
9
şi prin ceea ce au avut de spus părinţii în paginile scrierilor lor teologice. Ei au fost cei
care prin discernământ au catalizat şi clasificat sensul gândirii şi al reflecţiei teologice. Ei
au fost supremii învăţători ai turmei lui Hristos –διδάσκαλος-. Titlul de părinte, folosit la
început în sens mai larg, a devenit treptat un titlu pentru episcopi atâta vreme cât ei au
fost numiţi şi martori ai credinţei. Mai târziu în Sinoade titlul a fost aplicat specific la
episcopi. Elementul comun în toate aceste cazuri era oficiul învăţătoresc sau
datoria învăţătorească. „Părinţii” erau cei care transmiteau şi propagau doctrina cea
adevărată, învăţătura apostolilor. Ei erau îndrumătorii în cateheza şi instrucţia creştină.
În acest scop noii interpretatori ai Scripturilor erau priviţi ca şi „părinţi” în înţelesul
eminent19.
Dar dincolo de această valoare teologică a Sfinţilor Părinţi, redescoperirea lor este
binevenită deoarece ei sunt adesea de o cutremurătoare actualitate. Cuvintele lor,
predicile lor, exegezele lor, sunt astăzi la fel de actuale ca în primele veacuri. Părintele
Florovski afirma aceasta zicând: ,,Adeseori mă trezesc cu un sentiment ciudat. Atunci
când citesc pe clasicii antici ai
teologiei creştine, Părinţii Bisericii, îi găsesc mai aproape problemelor şi necazurilor
timpurilor mele decât producerea unor teologi moderni. Părinţii se luptau cu probleme
existenţiale, cu acele revelaţii ale subiectelor eterne care au fost descrise şi înregistrate de
Sfintele Scripturi. Mi se pare că Sfinţii Atanasie şi Augustin sunt mult mai la zi decât
mulţi dintre teologii noştri contemporani. Motivul este simplu: ei aveau de a face cu
faptele însele şi nu cu hărţi ale faptelor. Ei arau preocupaţi cu ceea ce putea crede omul
nu cu ceea ce a făcut Dumnezeu pentru om. „Într-un timp ca acesta” trebuie să ne lărgim
perspectivele, să ne reamintim de maeştri trecutului şi să încercăm pentru perioada
noastră o sinteză existenţială a experienţei creştine20.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au fost mari pentru că au înţeles Scriptura, pentru că au
preţuit-o şi au făcut din Revelaţie o normă de vieţuire. Ei au înţeles Scriptura ca pe o
lucrare a harului divin, ca pe o operă care, dincolo de timp, lucrează mântuire.
Părintele Florovski vorbeşte despre unitatea Scripturii, care transcende
multitudinea cărţilor. El zice: ,,Nu este întâmplător faptul că o antologie de scrieri
diverse, compuse la date diferite şi de diferiţi scriitori a ajuns să fie privită ca şi o singură
19 Ibidem, p.87.20 Ibidem, p.13.
10
carte. ,,Ta biblia” este bineînţeles pluralul dar Biblia este emfatic singular. Scripturile
sunt cu adevărat o singură Scriere Sfântă. Există o singură temă principală şi un singur
mesaj pe tot parcursul poveştii. Deoarece există o poveste. Sau mai mult, Biblia înseşi
este această poveste, povestea tranzacţiilor lui Dumnezeu cu poporul său ales. Procesul a
fost iniţiat de Dumnezeu. Există un început şi un sfârşit, sfârşit care este în cele din urmă
un scop. Există un punct de început: acel fiat dumnezeiesc original – „la început”
(Facerea 1:1). Există şi un sfârşit:„care v-a să vină” (Apocalipsă 22:20). Există o poveste
compozită şi totuşi singulară – dela Facere la Apocalipsă. Această poveste este istorie”21.
O istorie a unui Dumnezeu iubitor, care permanent poartă de grijă omului, până la
supremul sacrificiu pentru cel pe care Îl iubeşte. Există un centru în povestea biblică sau
mai bine spus un punct crucial pe linia evenimentelor temporale. Există un nou început
întru acest proces care orişicum nu împarte sau taie în bucăţi ci îi oferă o unitate şi o
coeziune ultimă. Cele două Testamente trebuie distinse cu grijă, nu trebuie confundate
niciodată. Totuşi ele sunt legate organic unul de altul, nu numai ca şi două sisteme, ci în
special în persoana lui Hristos. Iisus Hristos aparţine ambelor Testamente. El este
împlinitorul vechii orânduiri şi prin aceiaşi faptă el plineşte vechiul, „legea şi profeţii.” El
inaugurează noul şi prin urmare devine împlinitorul ultim al ambelor, al întregului. El
este centrul Bibliei, fiindcă el este acel Arhè şi telos-începutul şi sfârşitul22. Aceasta au
înţeles-o prea bine Părinţii Bisericii noastre, ei subliniind caracterul hristocentric al
învăţăturii creştine. Este suficient să ne gândim la teologia dezvoltată de aceştia în
primele veacuri, luptând contra ereziilor, pentru a apăra integritatea adevărului despre
Hristos-Cuvântul, pentru a vedea cât de profund au gândit ei problemele esenţiale ale
învăţăturii creştine.
În problematica exegezei biblice vedem cum Părintele Florovski urmează
îndeaproape învăţătura Bisericii străbune. Scriptura nu se poate aborda decât prin viaţa
eclezială. Biserica avea competenţa şi autoritatea de a proclama Evanghelia şi de a o
interpreta. Aceasta nu implica faptul că Biserica era ,,deasupra” Scripturii. Ea stătea lângă
Scriptură, dar pe de altă parte nu era legată de ,,litera” ei. Scopul ultim al exegezei şi
interpretării era de a scoate înţelesul şi intenţia Scrierii Sfinte sau mai bine spus înţelesul
21 Ibidem, p.15.22 Ibidem, p.17
11
Revelaţiei, al acelui Heilsgeschichte. Biserica trebuia să-l predice pe Hrsitos şi nu numai
“Scriptura”23.
Biserica şi Scriptura nu puteau fi separate, nu se opuneau una alteia. Adevărata
înţelegere exista numai în Biserică fiind condusă de Duhul. Origen, şi mai apoi
majoritatea Părinţilor, au accentuat această unitate dintre Scriptură şi Biserică
persistent. Datoria interpretatorului era să discernă cuvântului Duhului: atunci când
învăţăm trebuie să fim grijulii ca să nu prezentăm propria noastră interpretare ci pe cea
a Duhului Sfânt Acest lucru este imposibil luat separate faţă de Tradiţia Apostolică
păstrată în Biserică. Printele Florovski amintea că trebuie să fim siguri că se predică
aceiaşi Evanghelie care a fost dată şi nu se introduce nici un fel de Evanghelie străină,
proprie predicatorului24. Aşadar, Biserica avea autoritatea de a interpreta Scriptura din
moment ce era singura depozitară autentică a kerigmei apostolice. Această kerygmă era
ţinută fără greşeală vie în Biserică şi păstrată cu Duhu şi astfel ajungem la hotărâta
concluzie: calea spre Dumnezeu trece prin Biserică şi prin taine, iar Liturghia este calea
îndumnezeirii şi consacrării25.
Biserica este apostolică, zidită fiind pe credinţa şi misiunea Sfinţilor Apostoli.
Dar, Biserica este de asemenea „patristică”, deoarece teologia Părinţilor a zidit-o, a
dezvoltat-o şi a păstrat-o pe făgaşul adevărului lui Hristos. Ea este intrinsic
Biserica părinţilor. Aceste două note nu pot fi separate una de alta. Numai prin faptul că
este „patristică” Biserica este apostolică. Mărturisirea părinţilor este mai mult decât o
simplă faţetă istorică, o voce a trecutului26.
Învăţătura Părinţilor este o categorie permanentă a existenţei creştine, o măsură
constantă şi ultimă şi în cele din urmă criteriul dreptei credinţe. Părinţii nu sunt numai
martorii vechii credinţe ci şi „testes antiquitatis.” Ei sunt martorii adevăratei
credinţe, testes veritatis. „Gândirea părinţilor” este un termen intrinsec şi de referinţă
pentru teologia ortodoxă, cu nimic mai puţin decât cuvântul Sfintei Scripturi
şi cu adevărat niciodată separat de el. După cum bine s-a spus: ,,Biserica universală a
tuturor timpurilor nu este numai fiica Bisericii Părinţilor – ea este şi rămâne posesia
23 Ibidem, p.52.24 Ibidem, p.8.25Idem, Părinţii bizantini ascetici şi duhovniceşti, Editor General Richard S. Haugh, Belmont MA [USA] 02187,1978, p.. 148. 26 Idem, Biblie, Biserică, Tradiţie, o viziune ortodoxă, p. 66.
12
Bisericii părinţilor”. De aceea hotărârile categorice ale sinoadelor ecumenice încep cu
această cuprinzătoare formulă: ,,Urmând Sfinţilor Părinţi”. În Biserica primară aceasta
era formula obişnuită de a introduce afirmaţii doctrinare. Decretele de la Calcedon se
deschid tocmai cu aceste cuvinte. Al Şaptelea Sinod ecumenic îşi introduce deciziile
cu privire la sfintele icoane într-un mod mult mai elaborate subliniind inspiraţia divină
care lucrează nu doar la nivelul Scripturii ci şi la acela al Părinţilor trăitori de Dumnezeu:
„urmând învăţăturii inspirate dumnezeieşti a Sfinţilor Părinţi şi Tradiţiei Bisericii
catolice”27. Iată cum în Biserică exista această credinţă în autoritatea Părinţilor. Urmarea
lor în credinţă şi vieţuire însemna o călătorie pe un drum sigur, bătătorit de ei cu sudoare.
Epoca părinţilor a fost una de aur, a fost un timp binecuvântat. Părintele Florovski
se arată a fi nostalgic după acest timp pe care îl doreşte trăit azi mai în profunzime.
Suntem obligaţi să spunem că „epoca părinţilor” încă continuă prin „cultul Bisericii”. Nu
ar trebui oare să continue în studiul şi înţelegera noastră teologică, în cercetare şi în
instrucţie? Nu ar trebui să dobândim oare „gândirea părinţilor” în lecţiile şi în învăţătura
noastră? Această „gândire” trebuie redobândită, nu numai într-o manieră
arhaică şi nu ca şi o veritabilă relicvă, ci ca o atitudine existenţială, ca şi o orientare
spirituală. Numai în acest fel poate teologia noastră să fie reintegrată în deplinătatea
existenţei creştine. Nu estedestul să slujeşti o „liturghie bizantină” după cum o facem noi
sau să restaurăm iconografia şi muzica bizantină după cum suntem atât de negativişti în a
o face şi astfel să practicăm anumite modalităţi de „venerare bizantină.” Trebuie pătruns
la rădăcinile acestei tradiţii a „pietăţii” şi astfel să redobândim „gândirea” patristică.
Dacă nu facem aceasta s-ar putea să fim în pericolul de a fi rupţi „lăuntric” – după cum
sunt mulţi din jurul nostru – între formele tradiţionale de pietate şi un obicei netradiţional
cu gândirea teologică. Acesta este un pericol real. Ca şi „închinători” noi încă stăm în
„tradiţia părinţilor.” Nu ar trebui să stăm în mod conştient în aceeaşi tradiţie
ca şi „teologi” şi ca mărturisitori şi învăţători ai „ortodoxiei”?28 Iată câteva întrebări care
nu mai aşteaptă răspuns ci doar împlinire.
Este foarte obişnuit în zilele noastre şi chiar foarte la modă să spunem că deja
locuim ,,într-o lume post-creştină” – indiferent care ar fi înţelesul acestei fraze
pretenţioase –într-o lume care, subconştient sau deliberat, este ,,restrasă” de la sau
27 Ibidem, p.66.28 Ibidem, p.69.
13
despărţită de creştinism. ,,Trăim în ruinele civilizaţilor, nădejdilor, sistemelor şi a
sufletelor”29. Şi poate toate astea pentru că am pierdut prea mult din această ,,gândire a
părinţilor”, din această înţelegere a lor. Înstrăinată de Părinţi, lumea de azi nu a mai
înţeles Cuvântul lui Dumnezeu, nici voia Lui faţă de om şi atunci omul contemporan este
lipsit de ceea ce dă sens existenţei sale în această lume.
Părintele Florovski surprinde această dramă a înstrăinării, dar şi al revenirii, şi îi
dă glas. El a deplâns în cartea sa ,,Căile teologiei ruse” tendinţa credincioşilor intelectuali
din Rusia primelor două decenii ale secolului XX de a-şi pierde credinţa, iar apoi, pe baza
diferitelor experienţe şi trăiri, să redevină credincioşi, fără a şti să integreze în viaţa lor de
oameni credincioşi ceea ce au învăţat în anii în care s-au găsit în afara Bisericii.
„Întoarcerea la Biserică” spune părintele Florovski „a fost adesea amestecată cu o
întoarcere la popor... credinţa tărănească (Köhlerglaube), credinţa bătrânei doici sau a
bigoţilor analfabeţi a fost luată şi expusă ca măsură şi model deplin”30.
Părintele Georges Florovski, marele teolog căruia Ortodoxia îi este profund
recunoscătoare pentru imensa-i operă, a trasat, iată, câteva coordinate importante din
teologia patristică, subliniind necesitatea întoarcerii la dimensiunea înţelegerii Sfinţilor
Părinţi. Opere întregi a dedicat sfinţia sa redescoperirii lor, opere ziditoare, de o
importanţă colosală în gândirea noastră teologică de început de mileniu.
29Idem , Creştinism şi cultură, Compania publicistică Nordland, Belmond, Massachusetts 02178, 1974, p.8.
30 Prof. Dr. Karl Christian Felmy, Λογικὴ λατρεία. Uzul raţiunii şi viaţa din Sfânta Liturghie, în
Tabor, anul IV, nr.1, 2010, p. 1. pp. 5-12
14
15
Recommended