View
257
Download
1
Category
Preview:
Citation preview
E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă
ACOPERITĂ CANONIC DE
ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL
ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS
S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l
9 bis, rue Jean de Beauvais • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47
B u l e t i n
A n u l X L I V • N r . 2 3 • i u n i e 2 0 0 7 ( s e r i e n o u ă )
2
La Petru-Vodă 21 mai 2007, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena: parastasul de şase luni al
părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa
ulte se vor scrie, dar câte vor rămâne
întipărite în mintea şi inimile celor
care se ostenesc şi le citesc? Dar toate
acestea vor rămâne în grija şi Binecuvântarea
Mântuitorului Hristos, pentru că toate s-au făcut
din credinţă, din credinţa că va învia din morţi,
din dragoste, din dragostea adevărată faţă de fii
săi duhovniceşti, din iubire, din iubirea
nefăţarnică faţă de cel ce ţi-a vorbit cu toată
dragostea în vremea răstignirii tale.
În această zi de primăvară, întâmpinat de
Carpaţii noştri milenari, de frumosul miros al
teilor seculari, ne apropiam şi noi urmând alaiul
de îngeri, urmând chipurile martirilor neamului
nostru românesc, care toţi se îndreptau spre
locul de veci unde l-am pus pe cel care „ne-a
răscumpărat pe toţi din ruşinea trădării, din
ruşinea fricii, din ruşinea perversităţii minţii”.
Parastasul va avea loc luni, părinte
Constantin, de Sfinţii Constantin şi Elena, îmi
spune „patriarhul” mănăstirii Sf. Arhangheli,
protosinghelul Iustin.
Ştiam că va fi pe 19 mai, dar, slavă lui
Dumnezeu că am reuşit să vin, să vă văd, şi cu
îngăduinţa Cuvioşiei Voastre, voi merge cu
grupul la mormânt să ne rugăm.
Mergi părinte şi să fi binecuvântat.
Poteca spre cimitir o cunoşteam de acum.
Mormântul îngrijit, cu cea mai nouă cruce, chiar
la intrarea în cimitir, după troiţă. Aprindem
lumânările, tămâia, şi începem şi noi, cei care
am venit de la Paris, tot de la Sfinţii Arhangheli,
slujba parastasului. În jurul nostru, rând pe rând,
se adună surori şi fraţi la rugăciune, la acea
rugăciune care cu toţii o aducem lui Dumnezeu,
pentru odihna sufletului şi iertarea greşalelor
preotului Gheorghe, fratele nostru. La veşnica
pomenire, cu lacrimile udând florile de pe
mormânt, cântăm imnul pomenirii veşnice,
ridicându-ne ochii spre albastrul cerului, unde
numai dacă nu doreşti nu întâlneşti „ochii cei
albaştrii ai ostaşului lui Hristos”, preotul
Gheorghe.
Să ne rugăm ca bunul Dumnezeu să nu mai
îngăduie, în Marea Sa Milostivire, ca neamul
nostru românesc să-şi fi născut sau să i se mai
nască prunci şi fii care să pătimească cum a
pătimit preotul Gheorghe, protosinghelul Iustin
şi atâţia alţi fraţi.
Cu binecuvântarea părintelui Iustin, urcăm
în automobilul părintelui diacon Iosif, luând
drumul înapoi, însoţiţi de rugăciunile tuturor
celor care au luminat cămara sufletului în anii
exilului nostru, rămânându-le veşnic rugători,
ca de acolo de unde sunt ei să mijlocească
pururea către Dumnezeu pentru neamul nostru
românesc.
Amin.
Pr. Constantin Târziu
M
3
Gheorghe Calciu, rob şi preot al
Domnului Dumnezeului nostru
nvergura unei personalităţi, indiferent
de conjunctură, se măsoară după criterii
convenţionale. A unui preot însă, după
canoane ecleziaste, şi numai la capăt de drum.
Gheorghe Calciu a început ca rob al lui
Dumnezeu şi L-a slujit ca preot al său… Şi dacă
mare a fost în căderi, tot atât de mare a fost şi-n
ridicarea din ele.
Când l-am cunoscut, eram legaţi fedeleş în
poarta unui fort de tristă dar fructuoasă
amintire, şi zvârliţi ca doi saci de cartofi putrezi.
- Tu eşti?...
- Eu sunt…
S-au făcut apoi prezentările, în mod mai
detaliat şi după aceea internarea în spaţiul unei
cunoaşteri de sine pe care nici unul dintre noi n-
a regretat-o. Robi amândoi, în mijlocul unor
semeni mai luminaţi decât noi, iar el şi rob al
Domnului Dumnezeului care-i poruncea în
sinea lui să rabde şi să ierte.
Să rabde tortura şi să ierte nimicirea; să-i
ierte pe cei care-i călcau în picioare carnea şi
să-i rabde pe cei care-i scormoneau sufletul…
Uşor de zis, dar greu de făcut într-un
început plin de ispite, care propunea dilematic:
saltul în moarte sau în căruţa diavolului. Oferă
unei Reeducări laice, Reeducarea Piteştiului,
afirmarea de sine şi lepădare de Dumnezeu, în
perspectiva unui paradis terestru, circumspect
însă, făgăduit de ispititori.
A te afirma şi nega pe tine, doar tu însuţi
tăvălindu-te în noroiul tuturor amintirilor
nefaste, e greu, dar nu imposibil. A-l face însă
pe altul să se afirme şi apoi să se nege, aşa cum
te-ai afirmat şi negat şi tu, călcând pe alţii în
picioare şi torturându-i, e o catastrofă din care
nu se iese decât sărind în moarte.
Iar robul lui Dumnezeu, Gheorghe Calciu a
făcut-o. A sărit, iar înălţimea saltului i-a fost pe
măsura adâncimii căderii.
Şi-a dat mult sânge pentru răscumpărare.
Sânge purificator şi salvator pentru viaţa celor
în primejdie. Sânge şi pentru fraţii robi, şi
pentru cei care-i doreau pielea. Şi pâinea, cea de
toate zilele cu pâine, pentru cei care nu mai
aveau puteri. Suflu respirator şi speranţă pentru
cei în agonie. Lacrimi de sânge pentru morţi şi
pentru cei din lumea zăgăzuită cu gratii.
Răscumpărări materiale lumeşti, pentru căderi
lumeşti. Pentru Dumnezeu însă, căinţă şi
îndelungă răbdare în limpezimea propriei
conştiinţe. „Sunt atât de apăsat de anumite
amintiri, păcatele mele de fapt, îmi spunea de
multe ori, supus unui nevăzut teasc, încât nu
ştiu ce n-aş fi în stare să fac, să nu-mi mai aduc
aminte de nimic”.
Până la urmă, însă, a aflat. Şi a fost în stare
să mărturisească tot adevărul, în faţa lui
Dumnezeu şi a oamenilor. Nu s-a mai temut de
nimic, în nici un proces, şi în faţa niciunui
judecător. După cum nici de ispita măririi de
sine sau a slavei deşarte.
Rob a fost când l-am cunoscut şi am stat cu
el, şi preot în prag de sfinţenie când, la capăt de
drum, ne-am despărţit pentru a ne întâlni
Dincolo.
Marcel PETRIŞOR
A
4
De vorbă cu
e făcuse seară. Era prin aprilie/mai, anii
1950. Acolo unde ne aflam, la etaj, str.
Cl. Terrasse, stând de vorbă, într-un salon
cu fereastra mare, apoi un balconaş, deschisă
peste Sena (Seine) şi spre marginea Parisului
spre St. Cloud-Boulogne, de acolo, de sus, ne
veneau miresme şi adieri de vântuleţ de
primăvară. De dincolo de fluviu, de podul din
Boulogne, ridicându-se, adică stârnite din
pădurea de fagi, paltini, stejari, frasini, aluni,
cireşi sălbatici (adică făcând cireşe amare bune
pentru dulceaţă, cea mai delicioasă – după
mine…), coborau din înălţimea colinei - din
cer! stoluri de zburătoare. Ovale, ovale.
Mişcătoare. Rotitoare. Ca multe, nenumărate
perechi de mâini, una pusă peste alta pe dos, cu
palma întinsă de-a lungul ei, iar degetele –
degetele mari, mai ales, rotindu-se, adică
fâlfăind ca nişte aripi de pasăre – păsări sfinţite
– dacă nu măiestre! Coborând din cer spre noi.
Către pământul nostru şi noi pământenii… - La
masă! Poftiţi la cină!... ne invită atunci doamna
Rodica Ionescu. Scuzându-se, spunând cu
dulceaţă, că este mai mult o gustare… În fine: o
supă sau ciorbă cu de toate: legume,
zarzavaturi, vreun os cu măduvă şi ceva carne,
ceva ierburi: cimbru, tarhon, pătrunjel… Tout le
monde à la soupe ! Allons-y! A la bonne
franquette! – cum spune francezul. – Adică: à la
fortune du pat! Adăugă surâzând amfitrionul
nostru Eugen Ionescu. Supa – adică ciorba cu
de toate bunătăţile în ea (am simţit gustul şi
aroma de dovlecei mai ales, ceapă verde, rasol
de vită…) a fost delicioasă. La invitaţia stăpânei
casei: la maîtresse de maison, doamna Rodica
Ionescu, m-am servit de două ori… Apoi mi s-a
servit „rilletes” de pasăre, de gâscă, pare-mi-se
(este un fel de pateu din carne de porc – sau de
pasăre – din măruntaie, ficat mai ales, pregătit,
copt la foc, pus în conserve). Lui Eugen Ionescu
îi plăceau foarte mult – mă invita să mă servesc
din nou, spunându-mi: - E bun! Ce zici de
mezelicul acesta? – E foarte bun! Aprobai eu
din toată inima şi cu poftă. Un mezelic se
spunea atunci la tot felul de gustări aperitive –
în franceză numite canapé(s) – care se aflau în
lăuntrul Căii Victoriei, în pasajul spre Teatrul
Notara. Aici, într-un birt-cafenea, numit
Mercur, abătându-te de la treabă o clipă (egal
un clipici! Căci dura cam mult uneori…), se
putea servite serveai tu însuţi! – tot felul de
aperitive: ouă răscoapte cu muştar deasupra şi
ierburi, şuncă afumată, piept de gâscă, mezeluri
de Sibiu, Piteşti, de „casă”, ficat de pasăre,
brânză la capac, ş.a., însoţite – „stropite” de
băutură… Tot felul de vinuri: roşu, alb, rosé.
Multe olteneşti, căci patronul era oltean,
Drăgăşani, tămâioasă, fetească, bunăoară. Dar,
bineînţeles, tot la fel de bine aprovizionat de
sorturi scumpe şi alese din Moldova de Jos
(Nicoreşti, Odobeşti) sau de Sus. Cotnari-ul,
bunăoară, îl puteam bea nu la bar ci în fund,
aşezat la masă, într-un salon separat, cu chioşc –
umbrit de viţă de vie. Tot acolo se putea bea,
aşezat la masă, un roşu spumos de Târnave –
sau de Murfatlar, şi Sudul Basarabiei – vechi,
învechit de cel puţin 10 ani… Mi-aduc aminte
ca noi, tinerii studenţi, unii în permisie militară
(din 1939-1940 începuse mobilizarea de
război), beam şi plăteam în picioare. De pildă,
declaram 5 pahare – de alb şi roşu – chelnerului.
Acesta mă corecta zâmbind: 8 în total!
încasându-le!...
S
5
- Un „mezelic”, continuă maestrul, care,
stropit cu un alb sec – cum ai destule în Franţa,
- este faimos! Dar, după mine, însoţit de o
tămâioasă de Drăgaşani, fie el un roz, sau roşu,
merge de minune… Ba chiar, continuă el,
„rilletes” astea, adică mezilicul asta, se împacă
foarte bine aici, în Franţa, cu un cidru normand.
Cum spune francezul: elle se marie bien, la
rillete, avec un cidre vieux! – Hein! Qu’en
pensez-vous mon cher? Qu’elle se marrierait
mieux avec un Cotnari?, zisei eu, sau un
Drăgaşani roşu?... D-na Rodica Ionescu
interveni la rândul ei: - Este adevărat! Sunt bune
„rilletele” astea ca intrare la vreun banchet.
Totuşi, mai savuroase, mi se pare mie, sunt
icrele de crap, de ştiucă, sau icrele roşii de
Manciuria! Ori, bineînţeles, când le ai: icrele
negre! Proaspete, la Sulina, în deltă, sau la
Constanţa. Scoase atunci dintr-un nisetru sau
cegă. Servite cu lingură de lemn… Ori trimise
la Bucureşti, prin vagon frigorific… Aici, la
Paris, în Franţa, prin avion… Aici, la Paris, vin
mai ales de la ruşi – care au şi ei ceva bun şi în
abundenţă la Marea Caspică: icrele negre! N-au
nevoie să le fure de la noi! Cum fac şi au făcut-
o întotdeauna! – rosti atunci nu ştiu cine…
- Ei, s-au cam mântuit anii buni! Când puteam
mânca icre negre – gusta, e adevărul, - nu
manca! la Crăciun, Anul Nou. Astăzi, sub
ocupaţie rusească, cine ştie ce mai poate gusta
românul la el acasă!... Uite! Să ne spună cam ce
se petrece astăzi acolo, căci de acolo vine
compatriotul nostru, trecând prin războiul din
Cehoslovacia, Munţii Tatra… De-acolo vine,
din fosta Românie Mare: „De la Nistru pân’ la
Tisa… Din Hotin şi pân’ la mare”. Iar eu
adăugai – aşa, aproape fireşte, ca la şcoală: -
„Vin muscalii de-a călare”. Apoi: - Ceea ce este
dureros este mai ales că invadatorii vorbesc toţi
ruseşte! Fie ei mongoli, tătari, pecenegi, uzbeci,
găgăuzi… Toţi năvălesc după bucate şi pradă.
Îşi zic, ca aici, la Paris: glorioasa Armată Roşie
care ne-a eliberat de sub fascişti!!! Mult mai
târziu, prin anii 1968-1970, când Eugen Ionesco
- atunci, era jucat aici la Paris, la teatre mici şi
apoi mari teatre pariziene – mai ales i se juca cu
mare succes Rinocerii, în vremea aceea l-am
întrebat: la cine s-a gândit că ar fi bolnavi de
„rinocerită”? La nazişti sau la sovietici? – La
sovietici, evident, mai întâi! Şi apoi la nazişti.
La comuniştii sovietici şi „cozile lor de topor”
din România (mulţi veniţi din Rusia cu Armata
Roşie. Iar aici, aşezându-se, făcându-şi familie.
Ei au format cadrele politico-administrative ale
statului totalitar româno-sovietic, adică Râ-Pâ-
Râ-ul: Republica Populară Română. Ei sunt
rinocerii!). Este necesar să aducem nişte
precizări cu privire la participarea României la
acest al II-lea război mondial, mai întâi contra
Rusiei Sovietice (1941-1944), fiind aliată –
forcément! - prin forţa lucrurilor! cu al III-lea
Reich (Hitler), apoi contra Germaniei naziste,
fiind aliată - forcément! – prin forţa lucrurilor şi
a evenimentelor! cu Uniunea Sovietică (Stalin),
din septembrie 1944 în 8 mai 1945. A lăsat pe
câmpul de onoare, adică pe front: un milion de
morţi pentru patrie – cum se spune. Mai exact
pentru eliberarea ţărilor române – şi a altora -,
de sub jugul, opresiunea, când sovietică, când
nazistă (Tantôt, Tantôt – cum spune francezul).
România – şi Finlanda de altfel, au luptat contra
Uniunii Sovietice în prima perioadă a acestui al
II-lea război mondial. Pentru ce? Apărându-se
contra invadatorului: hoardă flămândă venită
după pradă – să fure oameni şi avutul lor. Şi
asta cu armele. Şi cu minciuni… Acest teritoriu
prădător care a fost Uniunea Sovietică
(U.R.S.S.) – în acord cu Germania imperialistă,
a adresat, pe 28 iunie 1940, un ultimatum de
război (ca aplicare a Pactului zis Ribbentrop-
Molotov din 1939, urmat de anexiunea violentă,
cu armele, a Basarabiei, Bucovinei de nord şi a
Herţei, adică o cincime din teritoriul naţional
românesc. Era o primă aplicare în Europa
orientală a pactului germano-sovietic, urmat de
dictatul de la Viena (cu pierderea Ardealului de
6
nord în avantajul Ungariei) şi de Conferinţa de
la Craiova (cu pierderea Cadrilaterului în
avantajul Bulgariei).
După 23 august 1944, au continuat
sacrificiile umane enorme pentru România de
atunci: 230.000 de morţi pe câmpul de onoare:
ofiţeri, soldaţi, servicii administrative, sanitare,
pierduţi pe frontul din Transilvania, Ungaria,
Cehoslovacia, într-un răstimp de 9 luni de
bătălie în prima linie împotriva celui de-al III-
lea Reich hitlerist, alături – ca aliată, de Armata
Sovietică, pentru eliberarea Europei Centrale şi
Orientale de sub jugul nazist. În schimb, „marii
aliaţi” ai democraţiilor occidentale, victorioase
în al II-lea război mondial, adică Uniunea
Sovietică, n-a restituit României Basarabia,
Bucuvina de Nord, ţinutul Herţa, ţări româneşti
făcând parte din teritoriul naţional, răpite cu
violenţă în 1940, în urma aplicării în Europa
orientală a Pactului de neagresiune (!), adică de
alianţă, zis Ribbentrop – Molotov. Mai clar, al
înţelegerii de atunci dintre Hitler şi Stalin… Am
fost deci lăsaţi, în momentul acela când Franţa
era şi ea ocupată de forţele armate ale
Germaniei naziste şi ale Italiei fasciste – am fost
aşadar abandonaţi de Occidentul liber şi
democrat de atunci în „grija sovietelor URSS”,
care, cum spunea „marele infirm Fr.
Roosevelt”: vor avea grijă să înveţe pe români
drepturile omului! Adică libertatea, egalitatea şi
fraternitatea omului şi cetăţeanului în faţa
legii!... Iar în ce priveşte al doilea mare om
politic de atunci, W. Churchill, a şi recunoscut
în scris de cât poate dispune Stalin de România
– aproape totul! În schimb Anglia îşi rezervă
aceeaşi proporţie de protecţie şi apărare a
Greciei. Este adevărat totuşi că marele
Churchill şi-a recunoscut mai târziu mişelia – s-
a căit sincer pare-se… Totuşi, în 1946, în urma
tratatului de pace de la Paris, dintre Uniunea
Sovietică şi statele europene „satelit” ale Axei
(România, Finlanda…), România a redobândit
Ardealul de Nord - ceea ce era cu totul legitim
şi în bună justiţie.
Eugen Ionescu, ca şi alţii, scriitori,
intelectuali, tineri în momentul acela, sau în
puterea vârstei, ca Mircea Eliade, Emil Cioran,
Lucian Blaga, Virgil Gheorghiu, Vintila Horia,
ş.a., în momentul 1939-1940, când a izbucnit al
doilea război mondial, au fost trimişi de către
conducătorul României, adică generalul, apoi
mareşalul Ion Antonescu, cu felurite şi
importante misiuni, mai ales diplomatice, în
străinătate. Astfel, bunăoară Eugen Ionescu –
tânăr scriitor în România, profesor de franceză,
sau Emil Cioran – tânăr scriitor, au fost trimişi
în Franţa (consilier, ataşat cultural) de către
guvernul român. Şi împreună cu ei şi alţii, buni
şi valoroşi români care vor avea datoria să scrie,
să spună, să lupte pentru dreptatea şi idealul
românilor. Mi-aduc aminte, din ce ne povestea
Emil Cioran, în vremea regimului Pétain,
generalul de Gaulle era în Anglia: cum gândea
şi se comporta lumea? Opinia publică? Mai ales
tineretul, foştii prizonieri – în mare parte
eliberaţi din Germania, din captivitate. În
special intelectuali, scriitori, oameni politici (ca
Brasillach, Bardeche, pe care Cioran îi
cunoştea), tineri anticomunişti – adică
naţionalişti – nu era nici o ruşine să spui că
Franţa, învinsă de Germania în acest al II-lea
război – însă cel puţin atât au înţeles: că Franţa
este o naţiune cu mare trecut… Care trebuie să
lupte, pentru reîntregirea naţională (Alsacia şi
Lorena), într-o zi când Germania va cădea…
căci orice dictatură cade. Noi şi astăzi gândim la
fel în ce priveşte vecinul nostru URSS! Românii
noştri, intelectuali, scriitori, diplomaţi la Paris,
trăiau în bună prietenie cu cercurile intelectuale
de dreapta. Ca tineretul, mai ales, foarte aproape
de noi. Şi de lupta noastră contra invadatorului
rus peste ţări din Europa Orientală… Câţiva
foşti elevi de Normale Supérieure, prieteni cu
7
un scriitor foarte deştept, Boutang, precum şi
alţi normalieni, care, de altfel, se cunoşteau
foarte bine cu studenţii români (cum era de ex.
profesorul de franceză Nicu Caranica) şi alţi
nou veniţi din România întreţineau relaţii foarte
amicale cu românii.
Peste România a trecut şi petrecut o
jumătate de secol ocupaţia comunistă. Egal
două generaţii născute şi formate sub regim
filo-sovietic. Unii născuţi – nu făcuţi – sub ei!
Cum erau printre ei intelectuali români,
studenţi, tineret, prieteni cu Cioran, cu Eugen
Ionescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu.
Veneau şi mai vârstnici, precum Paul Costin
Deleanu sau Horia Stamatu… Veneau, se
întâlneau la Biserica Ortodoxă Română din
Paris, de pe Jean de Beauvais. Şi la uniţi, care
tocmai atunci, după război imediat, înfiinţaseră
graţie unui preot unit, George Surdu, Biserica
greco-catolică română lângă metroul Jasmin,
rue Ribera. Preoţii uniţi – ca părintele Zăpârţan,
părintele Goia (mai târziu va deveni père blanc,
călugăr dominican). Toţi – laici, credincioşi,
veneau de altfel (şi uniţi, şi ortodocşi) la
biserica română din Jean de Beauvais, să-l ajute
pe părintele Vasile Boldeanu în opera lui
cultuală, culturală şi românească (ca de pildă
Ion Rotaru, cântăreţ şi la uniţi şi la ortodocşi).
Toţi erau în majoritate, goniţi, fugiţi, din
România sovietizată, de ruşii năvălitori. Unii îi
erau foşti camarazi de lagăr în Germania. Alţii,
din România, legionari la origine sau deveniţi…
Printre ei, Paul Costin Deleanu, eseist, luptător
naţionalist, Horia Stamatu, poet, fost profesor în
România la liceul Cantemir – toţi, de altfel, erau
naţionalişti, căci nu puteau fi comunişti răpitori
de bunul altuia, moral şi material, ca vecinii
noştri ruşi. Majoritatea acestor tineri intelectuali
români era plecată din România cam din
vremea generalului Antonescu. Alţii, după
război imediat. De altfel, rămaşi legionari, mai
ales cei veniţi din Spania, unde, de altfel, erau
recunoscuţi ca formaţie politică protejată de
generalul Franco (în Spania muriseră voluntari,
în vremea războiului civil, doi mari fruntaşi
legionari, Ion Moţa şi Vasile Marin)…
Am stat la cină în seara aceea. În familie:
D-na Rodica Ionescu mă prevenise de la
începutul vizitei că vom lua masa împreună.
Apoi s-a ocupat de treburile casei. De fetiţa lor
Marie-France, un bébé foarte drăgălaş şi isteţ.
Care era puţin răcită, mi se pare, avea nevoie să
ia nişte doctorii cu supă şi mâncare caldă, apoi
îi trebuia să asculte o poveste… Un basm, cred,
sau un cântec de adormit Miţura, ar fi spus
Arghezi… Eugen Ionescu mă întrebase, la
rândul lui, la începutul vizitei: cum mă descurc
cu banii în Franţa, dacă am găsit vreun „job”
sau vreo bursă universitară pentru continuare de
studii, un doctorat în litere sau în drept. Căci îi
spusesem că eram licenţiat în litere şi drept –
fost avocat stagiar, câteva luni, în cabinetul
maestrului Radu Budişteanu. Apoi mobilizat, pe
frontul de Vest, contra celui de-al III-lea Reich
al lui Hitler. Noi fiind aliaţi cu „marii aliaţi”
sovietici. Aliaţi ai marilor Puteri victorioase în
acest al doilea război mondial: Anglia, America,
Franţa generalului de Gaulle. În drept doar, căci
în fapt ruşii erau protectorii noştri – nu aliaţi!
Sunt – eram atunci, în anii 1949-1950, un fost
luptător în războiul nostru încă fumegând sub
cenuşa fierbinte, fost prizonier (o lună) la
germani, pe frontul din Munţii Tatra (Slovacia).
Atunci România a ajuns un stat vasalizat de
către Uniunea Sovietică, după pacea de la Yalta
şi tratatul de pace din Paris. Pentru ce? Pentru
că, în prima perioadă a acestui al II-lea război
mondial, adică din 1941-1944, am luptat contra
Uniunii Sovietice care ne-a invadat şi anexat –
cu violenţă: sub ameninţare de război! două
provincii istorice din teritoriul naţional:
Basarabia şi Bucovina de nord. Pe frontul din
est – timp de trei ani de participare activă,
alături de Germania, aliatul nostru de atunci, am
pierdut cam 500.000 ofiţeri, soldaţi, servicii, pe
câmpul de onoare – cum ar fi spus Charles
Péguy. Iar dincoace, pe frontul de vest, contra
germanilor şi aliaţi cu sovietele, am pierdut pe
câmpul de onoare – vreme de opt luni de bătălie
8
(sept. 1944-mai 1945), 230.000 de ofiţeri şi
soldaţi. Pentru a avea - din nou – pe marii noştri
„aliaţi”: URSS!. Protectori şi răpitori ai unei
cincimi din teritoriul nostru naţional. Şi din
populaţia noastră de limbă şi ethos românesc.
Cam aşa îl proteja Petru cel Mare de turci şi pe
Dimitrie Cantemir, la Stănileşti în 1714,
strângându-l în braţe cu atâta vigoare şi forţă că
săracul Dumitraşcu al nostru pălise… Devenise
galben ca ceara…
Aşadar, am stat la cină în seara aceea cu al
nostru amfitrion Eugen Ionescu şi doamna lui,
născută Burileanu: îngerul lui păzitor, după câte
aveam să înţeleg destul de repede. Şi definitiv
(Cam toţi, de altfel, slabi deseori în faţa multor
ispite care ne ies în cale – înveselindu-ne întâi,
şi întristându-ne apoi, destul de repede – avem
nevoie de un înger păzitor)… Din primele fraze
schimbate între noi, am înţeles că familia Eugen
Ionescu – numit în vremea regretatului Mareşal,
în diplomaţie, într-un post bun, cred: consilier
cultural, nu mai avea, ca, de multă vreme – 2-3
ani! nici postul, nici bani cu care să-şi întreţină
în mod convenabil familia. A trebuit să caute de
lucru, cum se spune. În câmpul muncii din Paris
– unde regimul Mareşalului Pétain a lăsat triste
amintiri. Contrariul a ce se petrecuse în
România: prosperitate economică şi exaltare
patriotică. Eroism pe câmpurile de bătălie! Fie
la Est – războiul contra ruşilor, fie la Vest –
războiul contra nemţilor! În Franţa, regimul
Pétain era deodată privit cu mare duşmănie şi
sete feroce de răzbunare şi de pedepsire a
colaboratorilor, adică a celor care fuseseră timp
de câţiva ani apărători ai doctrinei naţionale –
adică naţionalişti! Pentru români a fost o
pasiune! – şi continuă şi astăzi, după cincizeci
de ani de ocupaţie sovietică, în anii 2000. Să fie
idealul şi doctrina naţională a Românilor.
Pentru faptul, foarte simplu, de geografie –
fizică şi politică (deci geopolitică): suntem
vecini ai imperiului rus, fie el ţarist, fie
comunist! Tout est là! - Asta e!... Republica
franceză, Franţa, de mai bine de o sută de ani
încoace, a avut/are raporturi de „mare prietenie
- şi iubire chiar! (nicăieri în Europa slavii, în
general, nu sunt aşa de iubiţi ca în Franţa!) cu
toate Rusiile (mari şi mici) şi toate republicile
ruseşti – fie ele dictaturi! Fie ele imperiale,
imperialiste. Fie ele urâte, temute, mai ales, de
mulţimea de sclavi, cam 100 de milioane de
suflete supuse lor, ruşilor. Cel mai vast teritoriu
de stat – şi mai bogat (în bogăţii naturale,
minerale) de pe continentele Europa şi Asia.
Aflasem de la unii de la alţii că Eugen
Ionescu, ilustrul nostru compatriot, petrecuse în
Franţa prima lui copilărie, cu mama lui şi cu
rude din partea ei. Născut la Slatina, în 1912,
cam pe la 2-3 ani vine în Franţa, cu mama şi
tatăl său (acesta, magistrat, trebuie să se
întoarcă în ţară destul de des – ba chiar este
prins de vârtejul evenimentelor – primul război
mondial 1914-1919)… Micul Eugen va face
şcoala primară – şi mi se pare şi o şcoală
gimnazială aici în Franţa, în Normandia sau
lângă Paris – la Maison Alfort. Copilandru, la
şcoală – ne povestea d-na Rodica Ionescu, nu
era şcolar mai entuziast, mai vioi şi mai patriot
ca micul Eugen. Defila la 14 iulie – 1
Noiembrie, cu cei mari, în faţa monumentului
sau în faţa pieţei monumentale/memoriale, în
pas soldăţesc. Cântând – cânta mai tare decât
toţi, strofa I-a şi a II-a a Marsseillezei. Iată
cuvintele strofei ultime, pe care nu toţi, francezi
său filo-francezi o cunosc bine (zisă „strophe
des enfants”):
„Nous entrons dans la carrière
Quand nos aînés n’y seront plus ;
Nous y trouverons leur poussière
Et la trace de leurs vertus / Bis
Bien moins jaloux de leur survivre
Que de partager leur cercueil
Nous aurons le sublime orgueil
De les venger ou de les suivre”.
Titus BARBULESCO
9
George Racoveanu (1900-1967)
-au împlinit anul acesta 40 de ani de la trecerea
la Domnul a unui cunoscut publicist creştin al
perioadei interbelice (şi apoi al Exilului):
George Racoveanu 1. Este unul din multele nume
interbelice uitate sau ocultate în Ţară 2, dar păstrate
în mintea şi inima Exilului românesc din Europa
Occidentală. Aceste nume, purtătoare de energia
persoanei, ne sunt propuse din 1990 încoace, şi,
încet-încet, acceptăm să le primim, şi le descoperim
cu fascinaţie. Întrevedem astfel o lume care era a
noastră, şi noi nu ştiam aceasta.
G. Racoveanu s-a născut la 10 februarie 1900, la
Crăgueşti, Mehedinţi, într-o familie de olteni
credincioşi. A urmat Seminarul Teologic din
Râmnicul-Vâlcea, apoi Facultatea de Teologie din
Bucureşti, cu gândul de a deveni preot de mir: "A
studiat Teologia cu gând, la început, de a deveni
preot de mir. Idealul pentru el sta însă în monahism.",
spunea despre el un prieten şi colaborator apropiat
din Germania, Monseniorul Octavian Bârlea 3.
La Bucureşti face şi Facultatea de Filosofie, în
cercul lui Nae Ionescu, căruia îi devine nu doar
admirator şi discipol, ci şi prieten şi colaborator
preţios 4.
Activitatea în România
A colaborat, apoi a fost redactor, la ziarul Cuvântul 5 condus de Nae Ionescu, precum şi la alte ziare
şi reviste naţionaliste şi ortodoxe din perioada interbelică.
"La Cuvântul, unde a fost desigur cel mai bun dintre redactori, a scris numai ce a crezut el că
trebuie să scrie şi niciodată ce i-au spus alţii că ar fi bine să scrie. Această poziţie de înaltă etică
1 Uneori semna Gheorghe Racoveanu, iar prietenii îi spuneau "Ghiţă" sau "Conu Ghiţă".
2 Numele lui Racoveanu nu apare nici printre cele 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele
Securităţii de M. Pelin (şi publicate în: Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice, Ed. Compania, 2002), şi nici în
„Dicţionarul esenţial al exilului românesc” al lui Lucian Pricop (Ed. Dominor, 2005). 3 Monseniorului Octavian Bârlea, conducătorul Misiunii greco-catolice din Germania - în cuvântarea la
înmormântarea lui Racoveanu: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967. 4 Cf. George Uscătescu, « Un om, un stil, un luptător », în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967.
5 Fondat în anul 1924 de Titus Enacovici. Director: Nae Ionescu. Suprimat de cenzură la 30 Decembrie 1933,
după ce ziarul ia apărarea şi se pronunţă în favoarea legionarilor arestaţi după dizolvarea Gărzii de Fier de către
guvernul liberal de la conducere în frunte cu I.G. Duca. Reapare la 21 Februarie 1938 şi după un timp este din nou
interzis, de această dată din ordinul camarilei regale instituită la conducerea ţării. După instaurarea Statului Naţional-
Legionar Român, urmare a rebeliunii legionare din 3-6 Septembrie 1940, ziarul reapare la 14 Octombrie 1940 sub
direcţia marelui istoric specialist în slavistică Petre P. Panaitescu, având ca secretar general de redacţie pe Ştefan C.
Ionescu. Până la 23 Ianuarie 1941, "Cuvântul" (purtând pentru prima dată subtitlul de "ziar al Mişcării Legionare"), a
apărut în 7 ediţii zilnice, cu un tiraj de 20.000 de exemplare. Lovitura de stat a generalului Antonescu împotriva
Mişcării Legionare (cu acordul şi ajutorul nemţilor), aduce încă o dată suprimarea acestei tribune naţionaliste. Reapare,
un singur număr, la 15 Martie 1945, la Viena (anul XXI, Nr. 1), ca organ oficial al Guvernului Naţional-Legionar cu
sediul la Viena, după care îşi încetează definitiv apariţia (după: Nicolae Niţă, Publicaţii legionare).
S
10
gazetărească nu a părăsit-o nici când." 1
În anii de scriitură la Cuvântul, între 1930 şi decembrie 1933, publica uneori mai multe articole
pe săptămână, şi, de la un moment dat, rubrica "Duminica", dată lui de chiar Nae Ionescu (care o
asigurase timp de mai mulţi ani) 2.
Nu a ocolit politica, şi a chiar fost director de Minister în această
perioadă 3.
În decembrie 1933, după un articol publicat în Cuvântul în favoarea
legionarilor arestaţi de guvernul lui I.G.Duca, profesorul Nae Ionescu este
arestat, ziarul Cuvântul este închis de cenzură, iar Gheorghe Racoveanu
fuge din Bucureşti ascunzându-se la mănăstirea Izbuc cinci luni de zile,
unde face ucenicie pe lângă stareţul Atanasie Popescu. Rămâne cu o mare
nostalgie pentru călugărie, dar mai târziu apostolatul laic 4 în condiţiile
exilului îl face să rămână celibatar până la sfârşitul vieţii.
A fost co-fondator al revistei teologice Predania, revistă de critică
teologică, apărută prin anii 1935-36 la Bucureşti 5. Aici Nae Ionescu
publică editoriale în vremea în care Cuvântul era interzis. Din grupul de la
"Predania" mai făceau parte: Preot Ioan D. Petrescu 6, Preot prof. Grigorie
Cristescu 7, Ierod. prof. Firmilian Marin 8, Ion V. Georgescu 9, Niculae
Popescu 10 şi alţii. « Grupul de la "Predania" a continuat cu mai multă adâncime activitatea de la
"Cuvântul": chemarea la ordine a episcopatului ortodox român întru respectarea tradiţiilor ortodoxe
adevărate. » 11
Activitatea în exil (Germania)
Refugiat în Germania după lovitura lui Ion Antonescu împotriva Mişcării Legionare din 21-23
ianuarie 1941, a fost închis în lagărul de la Buchenwald, până în 1944.
În exil, G. Racoveanu a dus o susţinută activitate publicistică şi asociativă, pe două planuri: unul
creştin - ortodox şi ecumenic -, altul de combatere a comunismului ateu instalat în România ocupată de
ruşi după cel de-al Doilea Război mondial.
1 Dr. Ion V. Emilian, cuvânt la înmormântarea lui G.Racoveanu, în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie
1967. 2 Preotul Vasile Boldeanu (Paris) povesteşte cum a primit Racoveanu asigurarea rubricii de la profesorul Nae
Ionescu în Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967, pag.2. 3 Informaţie dată de Msgr. O. Bârlea, fără alte precizări, în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967.
4 Pr. Vasile Boldeanu (Paris) îl numeşte chiar "începătură apostolatului laic" în Biserica Română (cf. Cuvântul
în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967). 5 Cf. Pr. Vasile Boldeanu, în cuvântarea la înmormântarea lui G. Racoveanu - în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59,
Martie-Aprilie 1967. 6 Ioan D. Petrescu (1884-1970), preot şi muzicolog, cu studii de paleografie muzicală bizantină la Paris, unde a
fost şi superiorul Bisericii ortodoxe române între anii 1928-1931, a fost profesor de cânt gregorian la Academia de
muzică religioasă şi la Conservatorul din Bucureşti. (cf. Pr Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor
Români). 7 Grigorie Cristescu (1895-1961), cu studii la Paris (1921 – 1923), a fost profesor de Omiletică şi Catehetică a
Facultăţile de Teologie Ortodoxă din Sibiu (1924-1929) şi Bucureşti (1929-1940 şi 1946-1955). (cf. M. Păcurariu,
Dicţionarul ...). 8 Firmilian Marin (1901-1972), pe atunci profesor la Seminarul Central din Bucureşti, a devenit în 1947
arhiepiscop al Craiovei şi a fost ridicat la demnitatea de mitropolit în 1949. (cf. M. Păcurariu, Dicţionarul ...). 9 Teologul Ion V. Georgescu (1909-1976), cu studii la Paris şi Atena, specialist al Vechiului Testament, diacon,
a avut mult de suferit din partea sovieticilor şi a comuniştilor între anii 1945 şi 1962. (cf. M. Păcurariu, Dicţionarul ...). 10
Niculae M. Popescu (1881-1963), profesor de Istoria Bisericii Române şi de Bizantinologie la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din Bucureşti, membru al Academiei Române, membru al Comisiei Monumentelor Istorice (1923-
1948), secretar general în Ministerul Cultelor (1931 şi 1939). (cf. M. Păcurariu, Dicţionarul ...). 11
Octavian Bârlea, în volumul colectiv : Biserica Română Unită - două sute cincizeci de ani de istorie,
DOCUMENT, Madrid 1952 (Cluj Napoca 1998 2), cap. "Biserica Română Unită între cele două Războaie Mondiale",
II. "Biserici" şi "Biserică": Curente mai înalte.
11
Pe plan creştin
Personalitatea teologică a lui G. Racoveanu este complexă: e la curent cu cele mai noi studii
teologice, dar în acelaşi timp citeşte şi preţuieşte pe Sfinţii Părinţi 1 şi monahismul în general (începuse
chiar să scrie un Pateric românesc 2). Se află în dialog cu catolicii, dar apără Ortodoxia atunci când
aceasta este atacată 3.
Teolog serios şi bun
cunoscător al eclesiologiei
ortodoxe, Racoveanu l-a consi-
derat şi susţinut de la început
pe Mitropolitul Visarion Puiu
ca şi « conducător spiritual al
Românilor dreptcredincioşi aflaţi
în afara graniţelor ţării » 4.
Astfel, susţine cu toată puterea
iniţiativa creării unui sinod
ortodox român în afara grani-
ţelor, format din mitropolitul
Visarion Puiu şi episcopii Andrei Moldovanu 5, Valerian Trifa 6 şi Teofil Ionescu 7: nu vede altă soluţie,
soluţie, pentru situaţia bisericească în neorânduială a exilului românesc, decât „plecând de la situaţia de
fapt, I.P.S. Mitropolit Visarion să convoace pe cei trei întru Christos fraţi episcopi (Valerian, Andrei şi
Teofil) spre a constitui sinodul bisericii ortodoxe române din exil, sub preşidenţia Înalt Prea Sfinţiei
Sale”8. Iar în faţa exasperantei şi interminabilei neînţelegeri dintre ierarhii români din afara hotarelor –
generată nu doar de manevre nebisericeşti de ordin politic, ci şi de dubiul canonic asupra validităţii
hirotoniei din 1952 a lui Valerian Trifa - Racoveanu propune chiar amânarea cercetării validităţii sau
nevalidităţii hirotoniilor de episcopi până după eliberarea Ţării: „Să se înceteze a mai desbate problema
validităţii hirotoniilor de episcopi [...] Constatarea valabilităţii sau nevalabilităţii hirotoniilor episcopilor
ortodoxi români de peste hotare şi hotărârea în această chestiune să fie lăsată în seama sfântului Sinod al
Bisericii româneşti ortodoxe după eliberarea României.”9
În Europa de Vest, după moartea Mitropolitului Visarion (+ 10 august 1964), Racoveanu l-a
susţinut pe sucesorul lui, episcopul Teofil Ionescu 10, de la Paris, acesta în condiţiile în care singurii doi
1 Situaţia de exilat în Occident îl face, în plus, să profite din plin şi de valoroasele ediţii Occidentale ale operelor
patristice. 2 Cf. Msgr. O. Bârlea, în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967.
3 În anii 1966-1967 poartă o lungă polemică teologică pe marginea primatului papal cu Monseniorul greco-
catolic Aloisiu L. Tăutu (Roma); acesta din urmă scrie în revista „Bună Vestire” (Roma), iar Racoveanu în „Cuvântul în
Exil” (Munchen). 4 După propria lui expresie, din dedicaţia pentru Mitropolit (datată: « Noemvrie 1949 »), pe unul din cele 10
exemplare speciale ale volumului: George Racoveanu, Noua gravură românească pentru ilustrarea cărţii – cu 35 de
gravuri originale de George Russe, Freising, 1949. 5 Hirotonit întru arhiereu la 12 noiembrie 1950 în Catedrala mitropolitană din Sibiu, de către mitropolitul
Nicolae Bălan al Ardealului, episcopul Nicolae Colan al Clujului şi episcopul Ioan Mager al Aradului. 6 Hirotonit întru arhiereu la 27 aprilie 1952 în Biserica ortodoxă română „Pogorârea Duhului Sfânt” din
Philadelphia (USA), de către mitropolitul Ioan Teodorovici (şeful Bisericii ortodoxe ucrainene [autonomă] din Statele
Unite), arhiepiscopul Mstyslav Skrypnik (cancelarul Mitropoliei ucrainene) şi arhiepiscopul Ghenadie Shyprkiewicz
(Biserica ortodoxă autonomă a Poloniei). 7 Hirotonit întru arhiereu la 26 decembrie1954, în Biserica ortodoxă rusă „Sfântul Nicolae” din Versailles
(Franţa), de către mitropolitul Visarion Puiu asistat de doi episcopi ai Bisericii ortodoxe ruse din afara hotarelor: Ioan
(Maximovici), arhiepiscop al Bruxelului şi Europei Occidentale, şi Nathanael, episcop de Carthagina şi Tunis. 8 După un articol publicat de Racoveanu în gazeta Uniunea de la Bonn, citat de Pr. Vasile Boldeanu, în articolul
: „Contribuţie la stabilirea ordinei în Biserica ortodoxă română din afara hotarelor – I”, Acţiunea Română, Anul I (serie
nouă), Nr. 1, August 1955. 9 Apud : Pr. Vasile Boldeanu, în articolul : „Contribuţie la stabilirea ordinei în Biserica ortodoxă română din
afara hotarelor – II”, Acţiunea Română, Anul I (serie nouă), Nr. 2, Septembrie 1955. 10
După cum se vede din articolele din aproape fiecare număr al Cuvântului în Exil. Exemplu concret: în 1966, al
doilea congres al asociaţiei „Acţiunea Creştină-Socială Română din Republica Federală Germană” (Racoveanu era
secretar general al asociaţiei), din 17-18 septembrie 1966 (Koln, Haus der Begegnung), unanimitatea membrilor votează
12
preoţi ortodocşi români din Germania – preoţii Emilian Vasiloschi şi Dumitru Emanoil Popa –, optaseră
pentru o jurisdicţie a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol 1, deşi pe timpul vieţii mitropolitului
Visarion au fost apropiaţi de acesta, fără să se pună în mod formal sub omoforul lui 2.
*
Racoveanu publică două reviste creştine în exil: « Îndreptar » şi « Cuvântul în Exil ».
Îndreptar - Foaie pentru gând şi faptă românească - Anul I, Munchen, 1951, Germania de Vest ;
publicaţie lunară (apare timp de aproape trei ani); Director: Gheorghe Racoveanu ; Redactori: Mons.
Octavian Bârlea, Părintele Flaviu Popan, Părintele Alexandru Mircea (aceştia trei, catolici) şi G.
Racoveanu (ortodox).
Mai semnează în Îndreptar:
N. I. Herescu, Emil Panaitescu,
Mircea Eliade, Alexandru
Busuioceanu, Ion V. Emilian,
Aron Cotruş etc. În articolul
"Catolicism şi Ortodoxie", publi-
cat în Cuvântul în Exil, Nr. 42-43,
Noemvrie-Decemvrie 1965, George Racoveanu povesteşte el însuşi istoria acestei publicaţii astfel:
„Acum 15 ani apărea în Exil publicaţia lunară: ÎNDREPTAR. Redactorii ei: Mons. Octavian
Bârlea, Părintele Flaviu Popan, scriitorul acestor rânduri şi Părintele Alexandru Mircea, s'au
străduit, vreme de aproape trei ani de zile, să scoată în evidenţă tot ce uneşte cele două Biserici
adevărate şi să lase în umbră tot ce le desparte. Fără să lase neamintită diversitatea, firească, în
viaţa acestor două Biserici, ei au ocolit cu grijă punctele nevralgice. Dar şi aci, nu s'au sfiit să
ironizeze anumite exagerări ridicate la treaptă de tradiţie ecumenică.
„Fiind toţi Români, redactorii s'au plecat adesea asupra raporturilor dintre cele două biserici
româneşti. Au subliniat patriotismul "trădătorilor" de la 1700 şi al urmaşilor lor; au scos în
evidenţă respectul ortodocşilor neuniţi cu Roma pentru tradiţia sfinţilor Părinţi ai Bisericii, una
şi aceeaşi ortodocsă şi universală, sfântă şi apostolică.
„Acţiunea aceasta de la ÎNDREPTAR era lucru neobişnuit. Pentru ortodocşi "papistaşii" erau
nişte îndepărtaţi de la dreapta credinţă în Cristos. Pentru catolici aşa numiţii "ortodocşi" erau
schismatici, ieşiţi de sub jurisdicţia urmaşilor apostolului Petru.
Oamenii cu minte bună au aplaudat acţiunea de la ÎNDREPTAR. Dar cei cu mintea de alt fel, şi-
au arătat nemulţumirea. Situaţia de un redactor ortodox la trei catolici i-a făcut pe unii ortodocşi
să-şi bănuiască reprezentantul de "catolicire". Faptul că Biserica ortodoxă era tratată drept
Biserică adevărată - tot atât de adevărată ca şi Biserica romano-catolică - i-a determinat pe mai
mulţi catolici să spună că ortodoxul de la ÎNDREPTAR i-a câştigat pe catolici pentru ...
ortodoxie.
„Şi aşa, publicaţia ÎNDREPTAR a trebuit să-şi înceteze apariţia. Uneltirea - trebuie s'o spun - a
fost a fraţilor catolici." 3
o Moţiune prin care "Congresul recunoaşte în persoana Prea Sfinţitului Dr. Teofil Ionescu pe episcopul Românilor
ortodocşi din întreaga Germanie liberă" (cf. Cuvântul în Exil, Nr. 51-52, August-Septemvrie 1966). 1 De altfel, părintele D. Em. Popa, între 19-21 Octombrie 1979, a convocat un Congres al Bisericii Ortodoxe
Române de exil, din Germania, unde s-a creat o altă episcopie a Exilului (faţă de cea existentă, cu sediul la Paris):
Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală, cu sediul la Freiburg, pe care a pus-o sub jurisdicţia
Constantinopolului, fără însă ca să fie recunoscută ca atare în mod oficial. 2 Corespondenţa lor cu Mitropolitul Visarion, precum şi alte mărturii, pun în evidenţă această situaţie paradoxală
bisericeşte. - A se vedea: Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie (1944-1963), Ed.
Moldopress, Paşcani, 2002; şi : Protoiereu Sorin Petcu – biografii ale preoţilor Emilian Vasiloschi şi Dumitru Em.
Popa, şi a trei slujitori de la Biserica română din Paris: Mitropolitului Visarion Puiu, Arhimandritului Graţian Radu şi
Episcopul Teofil Ionescu, publicate la http://www.ortodoxia.de/ 3 G.Racoveanu, « Catolicism şi Ortodoxie », în: Cuvântul în Exil, Numerele 42/43, Noemvrie-Decemvrie 1965.
Sublinierile şi majusculele aparţin lui G.Racoveanu.
13
Cuvântul în Exil, Anul I, Nr. 1, Iunie
1962, Freising, Germania de Vest,
Director: George Racoveanu. Revista
îşi încetează apariţia odată cu moartea
lui Racoveanu (+ 1 mai 1967) –
ultimul număr: 58/59, Martie-Aprilie
1967.
În revistă au mai semnat: Mircea Eliade (SUA), Virgil Ierunca (Paris), Ştefan Baciu (Brazilia),
Vasile Posteucă (America), Lucia A. Popovici (Geneva), Generalul Ion Gheorghe (Germania) ş.a.
*
Colaborează la traducerea, îndreptarea şi publicarea mai multor scrieri bisericeşti şi duhovniceşti
(împreună cu Msgr. Octavian Bârlea):
Rânduiala creştinească - carte de rugăciuni
Apostolul
Evanghelia
lucrări neterminate:
o Psalmii - traducere de Octavian Bârlea şi George Racoveanu, după Liber
Psalmorum. Nova e textibus rimigeniis interpretatio latina cum notis criticis et
exegeticis, Roma, 1945. Fragmente din această traducere se găsesc în lunarul
Îndreptar (1951-1953)
o Liturghierul
Pe planul social şi politic
Racoveanu a fost "unul din stâlpii principali de boltă" 1 - preşedinte, secretar, (co-)fondator etc. - al
multor asociaţii ale emigraţiei româneşti din exil:
Societatea Academică Română (Roma, 1957 – membru co-fondator);
Uniunea Asociaţiilor Româneşti din Republica Federală Germană (UARG) - Racoveanu a
fost preşedinte al UARG, dar 1966 preşedinte era Virgil Mihăilescu;
Institutul de Cercetări din Freiburg;
Biblioteca Română din Freiburg 2;
Asociaţia Românilor din Germania de Sud - Racoveanu a fost membru fondator;
Acţiunea Creştină-Socială Română (ASCR) din Republica Federală Germană 3
Moartea şi posteritatea
A murit la 1 mai 1967, ora 9:45, Lunea Paştilor din acel an, şi a fost înmormântat la 4 mai (Joia
luminată) în cimitirul din Waldfriedhof din Freising, Germania.
Slujba a fost oficiată de preoţii ortodocşi Vasile Boldeanu (Paris, Franţa) şi Dumitru Emanoil Popa
(Freiburg, Germania), în prezenţa multor personalităţi ale exilului românesc: monseniorul Octavian
Bârlea (Misiunea greco-catolică din Germania), Generalul Ion Gheorghe, Dr. Ion Emilian ş.a.
1 Cf. G-ral Ion Gheorghe, cuvântarea la înmormântarea lui G. Racoveanu - în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59,
Martie-Aprilie 1967. 2 Înfiinţată la 1 Mai 1949.
3 În 1966: Preşedinte - General Ion Gheorghe ; Vice-preşedinte - G. Acrivu ; Secretar general - G. Racoveanu ;
Casier - G. Stoia ; alţi membrii activi: Alex. Păunescu, Dr. Suciu, G. Balotescu-Bordea, Traian Boeru, Mircea
Orendovici.
14
G. Racoveanu polemist
Monseniorul Octavian Bârlea spune despre el: "Avea întâi o inteligenţă rară, înclinată spre sentinţe
şi sinteze, avea zestrea intuiţiei. Cât ai clipi, înţelegea de ce e vorba şi avea răspunsul gata. Era ca făcut
pentru scrimă - nu cu floreta, ci cu scânteerile minţii, cu condeiul. A fost un polemist de mulţime
admirat şi de adversari temut. Ştia să descopere îndată slăbiciunea argumentării adversarului şi ţintea în
tendonul lui Achile. Făcuse din polemică o artă." 1 Aceasta cu nobleţă, omenie, generozitate,
transfigurate de creştinism 2.
La rândul lui, Mircea Eliade, prieten vechi de-al lui G. Racoveanu, spune : "Anumite texte polemice
ale lui G. Racoveanu par desprinse dintr-o antologie. Şi acolo îşi vor găsi locul într-o zi: în Antologia
literaturii polemice româneşti." 3
G. Racoveanu şi ecumenismul
În 1952 are loc la Lund (Suedia), a treia conferinţă a Faith and Order, una din cele două ramuri ale
proaspătului format Consiliu Mondial al Bisericilor (CMB [ro] / WCC [en] / COE [fr]) 4. Lucrările a
mai multe comisii pregătitoare arătau că
această conferinţă urma să facă trecerea de
la metoda eclesiologiei comparate la cea a
unui dialog care abordează chestiunile
controversate dintre Bisericile creştine prin
prisma unei hristologii nou testamentare
comune 5.
În aceste condiţii, patriarhul ecumenic
de la Constantinopol decide ca toate
Bisericile ortodoxe să aibă o singură
delegaţie, care „declară că are instrucţiuni
să refuze a discuta cu cei de aci chestiuni de
ordin dogmatic, deoarece în Biserica
Răsăritului nu punctele de vedere teologice
individuale, contează, ci credinţa Bisericii
întregi. De aceea episcopii sinoadelor şi-au rezervat dreptul de a hotărî numai asupra a ceea ce este fals
în chestiuni de credinţă şi a vesti ce este, sau ce nu este în conformitate cu credinţa Bisericii. Pentru
aceste motive, delegaţia ortodoxă la Lund, aflată subt conducerea I. P. S. Sale, nu poate face altceva
decât declaraţii pozitive şi definitive asupra credinţei ortodoxe; a se lăsa atrasă însă "în discuţii sterile
asupra chestiunilor dogmatice, liturgice şi de disciplină, ori a participa la vot în aceste chestiuni, nu"!”6.
Racoveanu comentează acest eveniment cu o nedisimulată satisfacţie într-un articol din Îndreptar,
care reflectă, fără alte necesare comentarii, poziţia lui faţă de ecumenismul de tip CMB/WCC/COE:
Cel ce făcea aceste declaraţii, în numele Patriarhului de Constantinopol, era unul din cei şase
Preşedinţi ai „Consiliului Ecumenic al Bisericilor”. Predecesorul său în această demnitate —
răposatul arhiepiscop Ghermanos al Tiatirelor — obişnuise adunările „ecumenice” cu altfel de
declaraţii. Dar iată că Biserica ortodoxă a Răsăritului îşi reia, printr'un gest, poziţia pe care ea
trebuie să stea. Practic, delegaţia Patriarhiei de Constantinopole era transformată, prin aceste
declaraţii, în delegaţie de observatori, ca şi delegaţia catolică.
1 Msgr. O. Bârlea, în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967.
2 Ibidem.
3 Mircea Eliade, « Când cel din urmă pleacă dintre noi... », în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967
4 Consiliul Mondial al Bisericilor a luat naştere în 1948 prin unirea a celor mai mari două mişcări ecumenice ale
vremii: Faith and Order (axată mai mult pe dialogul de credinţă) şi Life and Work (axată mai mult pe mărturia comună
a creştinilor în chestiuni de interes general, cum ar fi pacea, mediul înconjurător etc.). 5 Cf. art. « Faith and Order », în: Dictionary of the Ecumenical Movement, WCC Publications, Geneva (ediţia a
2-a: 2006). 6 G. Racoveanu, « Surpriza de la Lund », în: Îndreptar, Anul II, Nr. 10, Septemvrie 1952.
15
Vraiştea din Bisericile ortodoxe ale Răsăritului a putut oferi lumii spectacolul târguirii pe chestiuni de
credinţă = întotdeauna s'au găsit episcopi şi teologi mireni ortodocşi iubitori de călătorii şi de
"discuţii sterile" asupra adevărurilor stabilite pentru totdeauna de Sinoade, împotriva «fraţilor
eretici».
Atitudinea delegaţiei Patriarhiei ecumenice va îndurera, fără îndoială, pe mulţi aventurieri ai
teologiei: preoţi urmăriţi de potere, protopopi fără episcop, episcopi fără har, ş.a.m.d. Va îndurera şi
pe unii "progresişti" în trebile credinţei. Dar nu e nimic de făcut: Biserica lui Hristos nu are ce căuta
la iarmaroacele trebilor credinţei. Iată de ce — cu tot tonul rusesc al unora din formulările ei —
declaraţia ortodocşilor dela Lund însemnează un îmbucurător semn de revenire la matcă. 1
Poziţia teologică a lui Racoveanu este că nu poate exista un adevărat dialog decât între Bisericile
rămase pe temelia celor Şapte Taine, „fără de care nu poate fi vorba decât de pseudo-creştinisme” 2. Cu
catolicii însă, el refuză să polemizeze - „socotesc că nu poate fi lucru mai vătămător, astăzi şi aici, decât
polemica între catolici şi ortodocşi” 3 - sau să facă o apologie a Ortodoxiei, „aşa cum se prezintă ea
astăzi. Împotriva Ortodoxiei româneşti şi a ortodoxiei altora am şi eu multe de spus. Unele au fost şi
spuse. La timp şi loc potrivit” 4. Atât Biserica ortodoxă cât şi Biserica romano-catolică sunt Biserici
adevărate, drept care atât ortodocşilor, cât şi catolicilor li se cuvine „să scoată în evidenţă tot ce uneşte
cele două Biserici adevărate şi să lase în umbră tot ce le desparte. Fără să lase neamintită diversitatea,
firească, în viaţa acestor două Biserici” 5, dar ocolind cu grijă anumite puncte nevralgice, şi ironizând
„anumite exagerări ridicate la treaptă de tradiţie ecumenică” 6.
G. Racoveanu şi Mişcarea Legionară
Deşi a luat în multe rânduri apărarea Mişcării Legionare a lui Codreanu, în public şi în scris, pentru
care lucru a şi fost nevoit să se exileze în Germania, George Racoveanu nu a fost legionar, ci doar
simpatizant al Mişcării lui Corneliu Zelea Codreanu, în anumite limite, definite de el însuşi într-un
articol din 1965:
Întâmplarea face să nu fiu legionar. Când le-am luat legionarilor apărarea (în 1933) nu cunoşteam
dintre ei pe altul, fără numai pe preotul Duminică Ionescu. Le-am luat apărarea fiindcă li se făcea
nedreptate grea. Apoi am cunoscut oamenii. Şi, cu timpul, am înţeles fiinţa mişcării revoluţionare a
lui Corneliu Codreanu: cea mai profundă revoluţie spirituală în viaţa poporului român, de la
creştinarea lui încoace. (Vorbesc de revoluţia lui Corneliu Codreanu, de el creată, de el condusă şi
controlată până în momentul în care acest control asupra ei a fost, prin "aparatul de Stat", curmat.) 7
Teme ale gândirii lui G. Racoveanu
Omenia, "frumuseţea cea dintâi" 8, nu este o "anumită virtute", ci mai degrabă o "antologhie", "un
buchet de flori ale sufletului". Constantele spirituale ale omeniei ar fi:
1 Ibidem.
2 G. Racoveanu, « Catolicism şi Ortodoxie », în: Cuvântul în exil, Numerele 42/43, Noemvrie-Decemvrie 1965
(articol ce comentează ridicarea reciprocă, în 1965, a anatemelor de la 1054, aruncate de cardinalul Humbert şi
patriarhul Cerularie). 3 George Racoveanu, « Ce-i lipseşte Ortodoxiei... », în: Cuvântul în Exil, Numerele 51/52, August-Septemvrie
1966. Sublinierile aparţin autorului. 4 Ibidem.
5 G.Racoveanu, « Catolicism şi Ortodoxie », în: Cuvântul în Exil, Numerele 42/43, Noemvrie-Decemvrie 1965.
Sublinierile aparţin autorului. 6 Ibidem.
7 Din articolul: G. Racoveanu, "La un sfert de veac..." (de la moartea lui Nicolae Iorga, asasinat de un grup de
legionari la 27 Noiembrie 1941), în: Cuvântul în Exil, Nr. 42/43, Noemvrie-Decemvrie 1965, pag. 4. Sublinierile aparţin
autorului. 8 La Congresul Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române, ţinut la Veneţia în 1961, George
Racoveanu a făcut o comunicare cu titlul: "Omenia şi frumuseţea cea dintâi”, iar în 1964 a publicat o carte cu acelaşi
nume, prefaţată de Mircea Eliade.
16
iubirea de străini - "Cineva s-ar putea întreba dacă nu cumva în această revărsare de
dragoste a Românului faţă de omul necunoscut lui nu se pot identifica urmele unei
explicabile vanităţi omeneşti. Cine a cunoscut însă bucuria care inundă sufletul gazdei când
vedea pe străin mulţumit, nu poate avea pentru faptă decât un răspuns: setea omului lui
Dumnezeu de a se devota tocmai celui fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e pricina
bucuriei, care nu e aci decât semnul neîndoielnic al harului" 1.
ţinerea cuvântului dat
sentimentul onoarei
dispoziţia de jertfă
spiritul dreptăţii
modestie
credinţă în Dumnezeu
Scrieri 2
G. Racoveanu a publicat, începând cu anul 1930, peste o mie de articole de presă.
În volum
Gravura în lemn la Mânăstirea Neamţul (album cu 60
de planşe afară din text), Editura Fundaţia Regală
pentru literatură şi artă, 1940
Noua gravură românească pentru ilustrarea cărţii – cu
35 de gravuri originale de George Russe, Freising
(Germania), 1949
Omenia şi frumuseţea cea dintâi (cu o prefaţă de
Mircea Eliade), Editura Cuvântul, Freising (Germania),
1964
Despre fiinţa şi existenţa Mişcării Legionare a lui
Corneliu Codreanu, Freising (Germania), 1965
Nae Ionescu - fapte şi cuvinte [fără an de apariţie]
Christentum und Moralische Aufrüstung (20 Jahre seit
Entstehung der Bewegung von Caux. 20 Jahre seit
Corneliu Codreanu's Ermordung), Editura Kurios,
Freising (Germania) [fără an de apariţie, dar 1959]
In Terra Aliena, Editura "Cuvântul", Germania, 1966 (?) - volum de articole politice în
limba germană.
Însemnări pentru istoria patriei
Mişcarea Legionară şi Biserica, Editura Armatolii, Cetatea Eternă (= Roma), 1973.
Ediţii
Autobiografia Stareţului Paisie (ediţia a V-a, în slavoneşte şi româneşte) scrisă de Platon
Schimonahul, 1836. Reeditare în limba română, cu litere latine şi în grai îndreptat de
Gheorghe Racoveanu. Râmnicu-Vâlcea, 1935
1 G. Racoveanu, Omenia şi frumuseţea cea dintâi, Freising, 1964.
2 Completare a informaţiilor din articolul "Gheorghe Racoveanu", în volumul: Intelectualii şi Mişcarea
Legionară (autori: Nicolae Hristu, (+) Octavian Daniel, Alexandru Mircea), Editura Fundaţiei Culturale "Buna Vestire",
2000.
17
Convorbiri. Culegere de articole şi eseuri de Nae Ionescu, selecţionate sub îngrijirea lui
Mircea Eliade şi George Racoveanu, Freising 1951
Surse
Colecţia revistei Cuvântul în Exil (şi îndeosebi nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967, ieşit cu un
supliment la moartea lui G. Racoveanu)
Colecţia revistei Îndreptar
Colecţia revistei Acţiunea Română (Paris)
Articolul "Gheorghe Racoveanu", în volumul: Intelectualii şi Mişcarea Legionară (autori:
Nicolae Hristu, (+) Octavian Daniel, Alexandru Mircea), Editura Fundaţiei Culturale "Buna
Vestire", 2000
Publicaţii legionare, de Nicolae Niţă
Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, Omenia şi frumuseţea cea dintâi, articol în
ziarul Societatea Argeşeană din 8 iulie 2005 (rubrica "Un bob de înţelepciune")
documente din arhiva Bisericii Ortodoxe Române din Paris
Pr. Iulian Nistea
Réponse à l’article de Ioannou Averoff
a manifestation de Bucarest (mai 2006)
constitue peut-être la meilleure réponse
aux allégations d’un article, qui, tout en
reconnaissant certaines vérités, reprend un
certain nombre de préjugés et de malentendus à
l’endroit des Aroumains. S’il est une vérité
historique qui c’est clairement « manifestée » ce
jour-là dans la capitale roumaine, c’est que les
Aroumains (Armâni), où qu’ils vivent, en
Grèce, en Albanie, en Roumanie, ou en Europe
occidentale, constituent une ethnie distincte, un
peuple conscient de don identité propre – ou, si
l’on préfère une autre formulation, une « société
distincte », à l’instar des Québécois, au sein de
la Fédération canadienne, dont ils sont des
membres loyaux.
Cela nous amène à la question suivante : de
quel peuple, de quel « ethnos » s’agit-il ? Il
convient de lever les malentendus qui depuis
trop longtemps empoisonnent les relations de
cet ancien peuple balkanique, acteur méconnu
de l’Histoire de cette région d’Europe, avec
certains de ses voisins. A cette fin, le recours à
l’Histoire est indispensable, et ce parcours nous
mènera de la bataille de Pydna (167 av. JC), qui
voit le dernier roi de Macédoine, descendant de
Philippe, faire allégeance aux Romains, jusqu’à
l’aube des temps modernes, à ce passage du
XVIII-ème au XIX-ème siècle, lorsque se
constitue la « Grande Idée » (Maghali Idhéa),
matrice de l’Etat grec moderne, à la formation
duquel contribuent les Aroumains, de façon
déterminante. Ce qui n’est pas pour nous
étonner, puisque ce Etat, le premier à
proclamer, et à réaliser concrètement, le
principe national en-dehors de l’Europe
occidentale – où seuls deux pays, la France et
l’Angleterre, l’avaient précédé dans cette voie ;
ce n’est pas un effet du hasard si l’on voit dans
ces deux pays précisément apparaître des
sympathisants « philhellènes » - cet Etat, appelé
L
18
d’abord « Royaume des Hellènes » revendique
la succession de Byzance, laquelle était elle-
même la continuation en Asie de l’Empire
romain. Longtemps, les Grecs, dans leur quête
d’accomplissement national, aimeront à se
référer à l’hellénisme en parlant de Romiosyni ;
n’oublions pas, d’ailleurs, que les musulmans
désignent toujours les Grecs, et, plus
généralement les orthodoxes, du nom de Roum.
La conclusion s’impose d’elle-même : les
Aroumains, loin de constituer dans les Balkans
on ne sait quelle improbable cinquième colonne
au service d’improbables menées roumaines,
loin de revendiquer Dieu sait quel territoire
autonome – avec quelles frontières ? Les
régions habitées par les Vlachi dans les Balkans
sont toutes transfrontalières, il ne peut pas
davantage exister d’Etat aroumain que d’Etat
kurde…, loin de s’opposer à l’hellénisme, enfin,
se considèrent comme les représentants, en son
sein, de sa dimension roumaine, qu’ils
expriment par leur langue – qui n’est pas un
dialecte du daco-roumain, mais un parler
distinct, la septième langue néo-latine -, par
leurs coutumes, par leur mémoire historique.
Après avoir été, des siècles durant, un facteur de
contacts et d’unité dans la péninsule balkanique,
ils s’apprêtent aujourd’hui à jouer ce même rôle
fédérateur à l’échelle de l’Europe toute entière,
appelée à s’étendre de l’Atlantique à l’Anatolie.
Luc BARBULESCO
ÎNVIERE, vocable théologique roumain
du Latin autochtone…
l’occasion de la fête de la Résurrection, il n’est pas anodin de se pencher sur l’origine du mot
roumain Înviere d’essence purement latine mais étranger à toutes les langues romanes et donc
de source roumaine autochtone. Il est bon de se rappeler un certain nombre de fondamentaux de
l’ethnogenèse roumaine et de son orthodoxie co -existante à sa christianisation.
Dans la Nouvelle Histoire de l’Eglise1
en quatre volumes, on peut lire cette
effarante assertion du professeur
Obolensky, spécialiste de l’histoire de
l’Eglise slave mais pas de la roumaine:
« L’origine du christianisme des
Roumains est assez obscure, etc.. ».
Faisant fi tant de l’archéologie que de la
linguistique roumaines, les historiens
slaves ne comprennent la christianisation
que venant des saints Cyrille et Methode
ou de la conversion de princes entraînant
avec eux leur chefferie et leur peuple. Il
leur faut des documents notariés ! Or bien
avant que les slaves ne connussent
l’Europe et s’y installassent, les daco-
romains étaient déjà chrétiens, comme
l’attestent tous les historiens qui se sont vraiment penchés sur la question, comme le montrent aussi les
nombreuses découvertes archéologiques.
Dans une remarquable étude parue en 1979, le Père D. Staniloae faisait le point sur la question
« Vechimea si Spiritualitatea termenilor crestini români în solidaritate cu ale române în general ».
Cette étude fut rééditée en 2003 dans un recueil de travaux du Père D. Staniloae, intitulé Natiune si
Crestinism2, regroupant une série d’articles où sont focalisées les vues du P.Staniloae sur l’orthodoxie 1 D. Obolensky, Nouvelle Histoire de l’Eglise, Edit. du Seuil, vol.II, Paris, p. 372.
2 D. Staniloae, Natiune si Crestinism, Edit. Elion, Bucuresti, 2003, pp. 244-273.
A
19
intrinsèque et co-existante à la genèse de la langue roumaine.
La littérature scientifique roumaine sur la question est d’ailleurs assez riche.
Le Père Staniloae rappelle que déjà en 1899, l’historien Onciu déclarait que « Jusqu’à la
christianisation des Bulgares, les Roumains eurent à l’Eglise la langue latine dont nous est restée la
terminologie d’origine romane »1 et de son côté A.D.Xenopol disait aussi « Avant le christianisme
bulgare, il y eut chez les Roumains un christianisme roumain »2.
Bien entendu, ces assertions furent utilisées par les représentants de Blaj, sans doute bien
intentionnés à l’époque, pour appuyer la thèse erronée voulant absolument prouver qu’en plus de son
origine latine le peuple roumain tirait son christianisme originel de Rome.
C’était méconnaître un fait scientifique incontestable, les termes vocables latins les plus significatifs
du christianisme roumain sont différents de ceux des autres peuples latins d’Occident et sont une
création originale du latin autochtone.
S. Lupsa3, empruntant à une étude antérieure du Père Staniloae datant de 1945, le citait en 1949 :
« Si les missionnaires étaient venu (chez nous) de Rome, ils seraient arrivé avec des termes tout prêts et
nous les auraient imposés comme ils l’ont fait dans tout l’Occident latin. Or chez nous, ils ne sont pas
venus avec fides, Trinitas, Deus, ecclesia, oratio, regnum Dei, pater, incarnatio, resurrectio, assumptio,
omnipotens , virgo etc.., mais les missionnaires orientaux ayant à traduire des termes évangélique grecs
avec lesquels ils enseignaient le christianisme, ont choisi des mots qu’ils avaient appris du langage de
notre peuple: credinta, Treime, Dumnezeu, Tatal, întrupare, înviere, înaltare, biserica, împaratia
cerurilor, rugaciune, Facatorul, Atottitorul, Fecioara etc… »
Ainsi non seulement les termes du christianisme initial des Roumains ne sont pas originaires de
Rome mais bien des fabrications locales latines totalement originales et autochtones nécessaires pour
traduire des termes grecs apportés par les missionnaires orientaux et « repensés » par ceux qui savaient
suffisamment de grec. On assiste donc à la création d’un vocabulaire religieux chrétien sur la base du
génie propre de la langue parlée dans l’aire géographique daco-thraco-romaine. Ainsi l’Eglise thraco-
daco-romaine des sept premiers siècles est-elle restée totalement indépendante de l’influence de Rome,
nous dit le père D. Staniloae.
L’étude en question aborde des aspects particuliers de la linguistique et souligne que ces traductions
du grec en latin autochtone de la Dacie furent soumises à certaines structures phonétiques propre à la
langue thraco-dace et que d’autre part l’identité de ces termes religieux chez les Daco-romains du nord
du Danube et chez les Thraco-romains du sud du fleuve, atteste bien de l’identité du langage et en
particulier de « l’homogénéité du langage chrétien au nord et au sud du Danube »4. Ce qui implique sur
le plan de l’antériorité une origine du christianisme en Dacie provenant des « frères » sud danubiens.
Sextil Puscariu confirma lui aussi cette unité linguistique entre les Roumains du nord et ceux du sud
du Danube et sa franche distinction d’avec la langue latine des autres peuples latins d’Occident5. « Nous
dirons donc que la langue roumaine n’est pas fille, mais continuatrice de la langue latine parlée
habituellement dans la plus grande partie de l’empire romain d’Orient ». A savoir les régions thraco et
daco-romaines, souligne le Père D. Staniloae.
Revenons plus précisément à notre sujet. L’auteur de La célèbre Dogmatique Orthodoxe et
traducteur et commentateur de la Philocalie en roumain, s’est aussi vivement intéressé à l’origine du
christianisme roumain et aux questions linguistiques et philologiques ayant une implication théologique.
Sans en dresser une liste exhaustive, le Père D. Staniloae passe revue un certain nombre de termes
originaux du vocabulaire du christianisme roumain, démontrant la structure et la formation de ces
vocables qui se différencient totalement de leurs équivalents latins d’Occident.
Nous n’emprunterons que trois vocables à cette étude, en considérant la séquence capitale de la
confession de foi, avec les mots : îngropat, înviat, înaltat.
1 D. Onciu, Originea Principatelor române, Bucuresti, 1989, p.136.
2 A.D.Xenopol, Istoria Românilor în Dacia Trauana, vol.1, p.446.
3 S. Lupsa, Crestinismul românesc a fost totdeauna cel ortodox, in, « Studii teologice », 1949, pp.814-838.
4 D. Staniloae, opus cité, pp. 245,246.
5 S. Puscariu, Limba româna, vol. I, Privire generala, Bucurseti, 1940, pp.215-216.
20
Pour de tels concepts, le latin utilise les mots : sepultus, resurrectus et assumptus. Donc aucune
similitude !
Pour le premier mot îngropat, la construction est assez évidente : préfixe în + groapa (mot thraco-
dace). Ce type de construction par fusion avec în, propre au roumain, implique une notion dynamique
parfaitement étudiée par C. Noica1, qui décline la force dynamique dans în, între et întru.
Pour le troisième mot înaltat, c’est le même procédé de fusion antre în et altus.
Pour le second mot, înviat, la force est particulière. Înviat signifie certes, intrare în viata, mais dans
le sens théologique d’entrer dans la Vie et non pas de ressusciter pour un retour à la vie précédente. La
portée théologique du mot roumain autochtone retrouvé dans aucune autre langue latine, dépasse ici de
loin la valeur théologique plus faible du mot resurrectus repris par toutes les langues latines dépendant
de Rome et qui ne nous est jamais parvenu.
Il y a chez le Père D. Staniloae une véritable linguistique théologique.
Ainsi Înviere n’est pas simplement un retour à la vie antérieure mais une venue à la Vie (la vraie)
avec une dynamique et un devenir. Le mot génial par sa dimension théologique méditée donne au
vocable original sa force eschatologique. Voila ce que « le génie du christianisme daco-romain » a
compris d’emblée en forgeant localement ce mot sublime et d’une force inouïe qui dépasse tout autant le
mot latin resurrectus que le mot grec αναστασις, dont il rend la totalité du sens en le dépassant.
Dr. J. Boboc
1 C. Noica, Devenirea întru fiinta, Carti fundamentale ale Culturii Române, Humanitas, Bucuresti, 1998.
Recenzie: Fiinţa neamului românesc -
autor Titus BĂRBULESCU
carte minunată, bogată ca un munte cu
subsolul plin de comori, de rădăcini şi
de înţelepciune, cu văile grele de umbră
şi de smârcuri fertile, cu piscurile încărcate de
miresme, de lumini, de nouri şi de minunăţii
străvechi, cu văzduhul încărcat de culori şi de
triluri nespus de dulci de privighetori, ca un
pământ greu de izvoare adormitoare, cu păduri
pline de arbori seculari şi de cântecele
ciocârliilor, este cartea domnului profesor Titus
Bărbulescu, intelectual român stabilit demult la
Paris.
Şi un mare om de cultură, un om de o
frumuseţe luminoasă şi gingaşă, uimitor de
tânăr şi de senin, mirosind a vremuri înalte şi a
tărâmuri mitice, este domnul Titus Bărbulescu,
octogenar, dacă nu nonagenar, (acum când
scriem aceasta cronică literară la cartea domniei
sale, luna aprilie a anului 2007) pe care 1-am
întâlnit în Biserica românească de la Paris, din
Cartierul Latin, unde venise să asiste, în ziua de
16 martie, când s-au împlinit 50 de ani de la
trecerea în eternitate a lui Brâncuşi, la slujba de
pomenire a titanului sculpturii universale.
Iată, au trecut deja câteva săptămâni de la
acest eveniment şi momentul în care am făcut
cunoştinţă cu autorul Fiinţei neamului
românesc, chipul său luminos, plin de bunătate
şi seninătate, felul cum s-a înclinat când a dat
mana îmi sunt atât de vii în minte încât nu pot
să nu mă impresioneze! Fie ca Domnul să-1
binecuvânteze pe autorul acestei cărţi şi să-i dea
mulţi ani de viaţă, plini de pace sufletească şi în
luciditate !
Fiinţa neamului românesc, cartea domnului
Titus Bărbulescu, a apărut în anul 2005 la
Editura Vestala, din Bucureşti, cu o prefaţă
plină de omenie şi de dragoste, semnată de
domnul Eugen Simion. Iată cum îl prezintă pe
autorul cărţii, fostul Preşedinte al Academiei
Române: „Mă bucur că am prilejul să scriu
despre un profesor devotat şi prietenos pe care
1-am cunoscut cu 35 de ani în urmă, (anul 1970
n.n.) într-un noiembrie umed şi friguros, când
am ajuns la Paris ca tânăr lector de română, cu
500 de franci în buzunar şi o adresă notata pe o
foaie de hârtie: Paris-IV Sorbonne. Printre
primii oameni pe care i-am cunoscut şi care m-
O
21
au ajutat să trec peste acest handicap al adaptării
(ca să nu zic al supravieţuirii) au fost profesorii
Alain Guillermou şi Titus Bărbulescu. Cel
dintâi era titularul catedrei de română la Paris-
III şi Paris-IV (limbi orientale), cel de al doilea,
fiu de preot din Bucureşti, frate cu Cornel
Bărbulescu, specialist în basmele româneşti,
preda româna şi ţinea cursuri de civilizaţie
românească la universităţile citate, şi în plus,
învăţa pe străini franceza la Alliance Francaise.
Un pedagog de reală vocaţie, devotat culturii
române, stâlp al comunităţii ortodoxe române
din Paris. Am scris despre el în „Timpul trăirii
şi tipul mărturisirii". Un om, repet, prietenos,
săritor, bărbat, îmi amintesc frumos, la 70 de
ani (când 1-am văzut) manifesta în continuare o
vitalitate seducătoare. Îi datorez mult, între
altele faptul că m-a ajutat sa-mi găsesc o locu-
inţă convenabilă, la Romainville, la prietenul
său, George Vasile, originar din Muscel, mic şi
prosper meseriaş în ,,banlieue" Nord-Est."
Nu aş fi dat acest lung citat din Eugen
Simin, dacă nu aş fi descoperit uimit că
portretul pe care criticul îl făcea profesorului
Titus Bărbulescu, acum treizeci şi mai bine de
ani, nu este numai cât se poate de profund şi de
cuprinzător, dar este şi foarte actual. L-am găsit
pe omul de cultură Titus Bărbulescu la fel de
tânăr ca acum 30 de ani, când domnul Eugen
Simion îi făcuse portretul în mintea şi in sufletul
lui. Şi dacă omul acesta, domnul Titus
Bărbulescu nu m-ar fi impresionat cu frumuse-
ţea lui umană, cu omenia aceea românească,
mirosind a ţarină şi a după amiază românească,
plină de pace, rămasă luminoasă şi senină,
fragedă, la mii de kilometri de tară, după o
viată, pe care mi-o imaginez, nu iară dificultăţi.
Şi, mai ales, subliniez acest lucru, dacă nu mi-ar
fi devenit foarte drag, ca un bunic visat din
copilărie, ca bunicul universal, dintotdeauna.
Nu pot să uit generozitatea, căldura de pe chipul
domniei sale, ca şi tremurul mâinii din
momentul în care-mi scria autograful.
După ce am lecturat cu mare plăcere
(fericite sunt cărţile care se citesc cu mare
plăcere, ca şi cum s-ar citi singure, pe care le
simţi hrănitoare, şi care îţi îmbogăţesc sufletul)
cartea domnului profesor Titus Bărbulescu,
personalitatea prietenoasă a octogenarului, mi s-
a părut imensă şi blajină, proiectată pentru o
mare durată temporală pe cerul culturii române.
Fiinţa neamului românesc nu este deloc o
carte profesorală, sau doctă. Este mai ales opera
unui îndelung şi însetat călător şi căutător al
spiritului românesc, al profunzimilor
fenomenului românesc. Este opera unui
sociolog-istoric al civilizaţiei româneşti, dar
este şi lucrarea unui psiholog-arheolog, dublat
de un poet sensibil, şi de un pastelist care ştie
admirabil să folosească şi tuşa groasă, dar şi
lumina şi nuanţele dulci ale acuarelei. Este o
continuă şi dulce-dureroasă chemare şi venire,
întoarcere acasă. Ca dulceaţă amară a unui
cântec de corn, vorba lui Eminescu, mai
aproape, mai aproape, mai încet, tot mai încet,
suflete nemângâiet. Fiinţa neamului românesc,
temă fundamentală şi mult bătută a culturii
române, este descoperită pas cu pas, dar si
creată, cu fiecare articol, cu fiecare rând.
Iată un admirabil portret geografic
antropologic al Fiinţei naţionale româneşti, şi
un portret în stil grigorescian al românului
:„Românul a fost semănat de Dumnezeu într-un
spaţiu antropo-geografic favorabil în ceea ce
priveşte nucleul dezvoltării lui organice şi de
roire spirituală. Locul naşterii şi al creşterii lui
etnogenetice este cetatea Transilvaniei, peisaj
de plai cu păduri alpestre, cu aşezări umane
fosate (fossatum - foste tabere militare altădată
în nordul şi sudul Dunării ... construite
plugăreşte, jos, pe valea apei, cu lunca ei,
crângul şi câmp de arat, semănat, la marginea
codrului secular care urca rărindu-se - rarişti de
brad, apoi de jnepi -, cărări şerpuitoare printre
arbori, smârcuri de izvoare, uneori stânci şi
vaduri printre ele, de trecut apa; astăzi, satele,
cu case de piatră, de lemn, acareturi, poartă
largă, cu două laturi, care se închide când intră
vitele; satele, casele sunt adunate în jurul
bisericii; câte-un cătun răsfirat deasupra satului,
pe coastă, pe lângă „drumul oilor", cu strungă,
la adăpost de viscol, cu „de-ale mâncării" iarna
sau vreme de bejenie. Obştea satului are
rânduiala ei „după lege", legea pământului
moştenită din moşi-strămoşi: un jude, un
Chinezu (adică un cneaz) hotărăşte cu sfatul lui
ce se cade, ce nu se cade între raporturile dintre
oameni, în caz de ceartă pe avutul şi drepturile
unora contra altora... Din aceiaşi societate rurală
fac parte preotul, cântăreţii, soldaţii, meseriaşii:
lemnari, olari, ciobotari, urdari, păcurari, adică
ciobani cu turma. Femeile torc lână, bat cânepa,
ţes covoare, spală, bat rufe la râu, duc de
mâncare bărbaţilor la câmp, fac copii de care se
ocupă să fie mai vrednici decât taţii lor, mai
luminaţi, de aceea duminica îi duce mama la
biserică, la domnul părinte" („Despre Fiinţa
neamului românesc”, pagina 10).
22
Recitind acest pasaj nu se poate să nu
vedem talentul de zugrav în tonuri rustice,
geologice, pământoase, sau de pastelist cald, de
plastician, al autorului, care descriind geografia
etnică se pomeneşte pe nesimţite intrând in
viaţa satului vechi românesc, cu obiceiurile lui,
cu ocupaţiile oamenilor. Şi ceea ce este
extraordinar este că dl Titus Bărbulescu reuşeşte
admirabil să re-creeze, să redescopere poezia
aceea inefabilă, spiritul românesc inconfun-
dabil, expresie a solului dar şi a mitosului
acestui pământ locuit din străvechime. Parcă am
mai întâlnit puterea aceasta evocatoare, şi
culoarea cuvântului care dă vibraţia firului de
iarbă, lumina aceea sfântă şi omenească din
satele româneşti, de pe ţarini şi coline, la
Nicolae Iorga, la Vasile Pârvan, însa la domnul
Titus Bărbulescu tonul are o cuminţenie
profundă şi o vitalitate admirabil condusă.
Iată o imagine de sus, perspectivală, asupra
proceselor agricole şi sociale ale vechii societăţi
româneşti, o radiografie a procesului
transhumanţei şi a mersului românilor în marele
spaţiu euro-asiatic :„Turmele transhumează
după primăvara mieilor, când urcătoare spre
cumpăna apelor, apoi coborâtoare în văile croite
de firul ape printre pasuri şi trecători ce străbat
munţii înconjurători ca nişte raze pornite din
centrul Rozei Vânturilor: spre Ţara
Românească, adică dealurile, codrii, câmpiile
dunărene, peste „Vadul oilor" la marea
„Pontului Euxin"; când spre Moldova, adică
dealurile, codri şi câmpiile nistrene, peste
limanul Nistrului, mai departe, prin părţile
tătărăşti; la miazănoapte, străbătând Carpaţii de
sus, când codri „de aramă şi pădurea de argint",
plaiul, dealurile, izvoarele Siretului, Ceremuşul,
când prin Maramureş, spre izvoarele, apoi
câmpia Tisei, coborând la vale; la apus,
străbătând Apusenii cu băile lor săpate sub
piatră, de oameni „de piatră", din care ş-au
făurit sufletul, sfărmând-o, mândri ca lemnul
nobil făcut cercuri, butoaie. Unelte casnice,
stupi, case, porţi înflorite, troiţe, biserici... Apoi
turmele cotesc spre miazăzi, spre câmpia
Banatului, din nou urcătoare prin dealuri şi
codri, plaiuri ale Carpaţilor bănăţeni şi ai
Ungrovlahiei, pe „drumul oilor” peste vama
cucului, spre Dunărea care a intrat în ţară
luptând cu elementele şi forţa destinului la
Cazane, la Porţile de Fier...”
Autorul surprinde şi ne relevează admirabil
acel proces de roire al populaţiei care s-a
înfiripat şi s-a dezvoltat în matca pelasgo-tracă
încă din neolitic, şi care a continuat milenii de-a
rândul, fiind unul dintre procesele algoritmice
care au marcat istoria multimilenară a spaţiului
carpato-istro-pontic („Despre Fiinţa neamului
românesc”, pag 11).
Iată şi un portret psihologic de o
esenţialitate şi cuprindere uimitoare al neamului
românesc, făcut printr-o plonjare curajoasă în
profunzimile istorice şi spirituale ale poporului
român :„România Mare va fi fost, cel puţin, un
prilej unic în istoria românilor să întocmim un
inventar de probleme şi soluţii româneşti. Cu
alte cuvinte, să lămurim în termeni moderni
cine este şi cum este românul, şi să discernem
liniile de afirmare originală românească. Din
punct de vedere istoric, românii sunt un popor
subteran. De la romanizarea Daciei şi până azi
am dăinuit aproape tot timpul „sub vremi", sub
invazii „barbare" şi sub stăpânirea periodică a
trei împărăţii : turcească, austro-maghiară,
rusească” („Cum este românul”).
Ideea aceasta a poporului subteran, a
formaţiei noastre în subterana istorie o întâlnim
la Blaga, dar nu atât de vertical. Blaga spune că
în momentele de restrişte ale invaziilor ne-am
retras în codri, în aistorie, intr-un spaţiul
aistoric, domnul profesor Titus Bărbuleascu,
nuanţează, dar şi radicalizează conceptul, ne-am
retras în subteran. Si de aici decurge întreaga
noastră formaţie sufletească, meandrele deve-
23
nirii ei, şi comportamentul de supuşenie, de
flexibilitate într-o parte şi în alta, de cap tăiat ca
sa nu-1 taie sabia, dar şi faptul că ne-am dat
întotdeauna cu cel mai tare, că ne-am îndoit
încotro a bătut vântul. Pupă-l în bot şi papa-i
tot, cum zice Caragiale. Autorul recunoaşte că
acestea ar fi datele noastre negative: „Date
negative: câteva secole de „somn aistoric" al
elementului românesc sub norii grei ai
vremurilor de ocupaţie sau de conlocuire - bună
sau rea - cu cei pe care i-a vânturat soarta peste
pământul românesc!” („Cum este românul”, pag
27). Concluzia domnului profesor Titus
Bărbulescu, privind profilul nostru spiritual şi
mecanismele care stau la baza comporta-
mentului nostru social şi istoric, al structurării si
dezvoltării lui, este cât se poate de plastică, dar
şi de profundă, de obiectivă: „Un lucru este
sigur: sub fatalitate Românul şi-a croit drumul
său subteran, singur, de „copac pieziş în
câmpie", cum ar fi zis altădată un mare poet,
astăzi bătrân şi regretat.” („Cum este Românul”,
pag 28). Aşadar de aici ar veni psihologia
noastră dedublată, subterană, lipsită de reacţie şi
ofensivitate, ca şi modul nostru de a gândi şi de
a ne comporta pieziş.
Format la şcoala veche se istorie, nefiind
familiarizat cu noile terii ale „daciştilor", curent
în istorie iniţiat de Eminescu şi de Nicolae
Densuşianu, iar mai apoi dezvoltat de
Constantin Iosif Drăgan şi de Napoleon
Săvescu, domnul Titus Bărbulescu îi acordă
romanizării Daciei o dimensiune peste realitatea
istorică obiectivă, adevărul fiind că elementul
roman a influenţat extrem de puţin, sau oricum
mai puţin decât s-a afirmat de către şcoala lati-
nistă, de gândirea şi operele istoricilor noştri..
Titus Bărbulescu recunoaşte însă că această
problemă a Fiinţei neamului românesc nu este
una rezolvată, terminată, bătută în cuie,
„mântuită”, cum zice autorul, ci una deschisă
îmbogăţirilor, cătărilor, noilor descoperiri:
„Nemântuită este tema fiinţei neamului
românesc sortit să dăinuiască şi să crească sub
vreme sau peste vremea lui istorică de aproape
două mii de ani”.
În ceea ce priveşte destinul viitor al
poporului nostru Titus Bărbulescu este mai
degrabă optimist.
Conţinutul cărţii, format din articole
publicate în diverse reviste, unde a putut şi el
să-şi publice producţiile, de-a lungul timpului,
(Revista Bisericii Sfinţii Arhangheli, Cuvântul
românesc, Revista Scriitorilor români, etc.) este
un lung şi complicat, un complex excurs
epistemologic în lumea interioară a Fiinţei
româneşti (acum, după ce i-a descris cadrul
geografico-istoric şi social-cultural proiectat pe
marea punte Euro-asiatică în care existăm de la
început) pe care o străbate ca pe o geografie
fabuloasă, mitică, sacră, adăugând câte o
cărămidă la marele templu al fiinţei naţionale cu
fiecare temă asupra căreia se aplecă, pe care o
analizează, cu fiecare pas. Iată cum este pusă în
evidenţă relaţia dintre folclor şi biserică de-a
lungul timpului, o relaţie creatoare de cultură:
„Toată istoria noastră se află în folclor şi
teologie; păţanii năzdrăvane, patimi, peste toate
românul îşi face cruce şi zice: Doamne ajută!
Între basm şi biserică s-a legănat copilăria
noastră, s-a legănat istoria neamului nostru. Făt-
frumos a murit de dorul tinereţii veşnice;
Hristos a pătimit şi s-a îngropat şi a înviat a
treia zi după scripturi... De aproape două mii de
ani, neamul nostru s-a născut şi a crescut o dată
cu creştinismul, a pătimit şi s-a bucurat”
(„Sfintele Paşti şi tinereţe fără bătrâneţe”, pag
31).
Într-un studiu asupra Ciocoilor şi a
neociocoilor, publicat la Paris, în 1994, plecând
de la arheologia lexicului (,,Cuvântul Ciocoi
derivă de la ciocul păsării de pradă, fiind sporit
în conotaţia lui morală de sufixul peiorativ - oi,
utilizat în porecle (cf, ciori, vistavoi, moroi...).
În evoluţia lui semantică a fost, probabil,
contaminat şi de barbă-cioc, bărbuţa tăiată cu
grijă a unui fante de curte veche), „musca” unui
crai din vremea lui Napoleon al III-lea („Ciocoi
şi neciocoi”, pag 39). Titus Bărbulescu trece pe
nesimţite printr-o cercetare complexă, cu o
mare deschidere către domeniul istorie, al
sociologiei şi al filozofiei culturii la realizarea
unei eseu-monografic al perioadei de tranziţie a
societăţii româneşti de la perioada în care
predominau relaţiile de tip feudal la epoca
modernă în care relaţiile de tip capitalist au
devenit cvasitotalitare.
Într-un capitol admirabil, intitulat „Simion
Mehedinţi, Herman von Keyserling, Petre Ţuţea
şi destinul românesc” (pagina 46) Titus
Bărbulescu îşi dezvăluie cu prisosinţă şi vervă
harul său de filozof al culturii şi al istoriei. În
capitolul „Despre naţionalismul românesc şi
nenorocul românilor” (p. 55), Titus Bărbulescu
încearcă să dezlege, cu melancolie şi durere
misterul nenorocului nostru ca popor, miezul de
foc şi de suferinţă al istoriei şi al organismului
24
românesc (Cuvântul românesc, octombrie
1987). Articolul sau capitolul ,,Străinul în
literatura noastră” (pag 77) este unui dintre
eseurile care realizează cel mai profund studiu
şi cel mai vast excurs în stratul psihologic şi
filozofic al acestei teme, construind un studiu-
introspecţie al acestui motiv de o mare valoare
în literatura şi cultura română.
Eseurile lui pe marginea personalităţii şi a
operelor scriitorilor români şi a filozofilor,
asupra cărora se apleacă (Macedonski, Virgil
Gheorghiu, Marta Bibescu, Mircea Eliade,
Cioran, Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu,
Petre Ţuţea, Lucian Blaga) sunt opera unui
spirit de mare fineţe, familiarizat cu profun-
zimile culturii române, capabil de sinteze
uimitoare, de panorame superbe ale peisajului
spiritului românesc.
Cartea te îmbogăţeşte spiritual enorm, şi se
citeşte cu mare plăcere. Pentru că toate
articolele, de fapt mai mult eseuri şi studii care
comunică intre ele, interferând şi alcătuind o
viziune unitară, cu un larg orizont, bogat şi
imens, ai impresia că ai lecturat o Monografie
romanescă a culturii române şi a Fiinţei
naţionale româneşti.
Este mare păcat că acest cărturar, cu o
minte largă şi scrutătoare, capabil să ilumineze
pante şi adâncimi nebănuite ale universului
românesc, a fost ţinut decenii departe de ţară,
iar acum este atât de puţin cunoscut în cultura
română, pentru că Titus Bărbulescu stă oricând
alături, în mare tagmă a marilor spirite creatoare
de sinteze, de Vasile Pârvan, Lucian Blaga,
Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu. Să-i
mulţumim Domnului că, deocamdată, avem în
cultura română această carte esenţială ca un
nucleu de cristal, iar autorului să-i dorim multă
sănătate şi o repede şi nesfârşită întoarcere
acasă.
Ştefan DUMITRESCU
In memoriam
Pictorul Mihai Bogdan Mociulschi
n ziua de 8 decembrie 2006, a trecut la cele
veşnice la Viroflay, lângă Paris (Franţa),
Mihai Bogdan Mociulschi, pictor de vocaţie,
cu operă de anvergură, eminent specialist în
pictura bisericească ortodoxă, neîntrecut iconar,
profesor, intelectual de înaltă ţinută spirituală şi
cărturărească, om ales şi cu suflet mare.
S-a născut la 7 septembrie 1940, în zilele
când nori negri ameninţau ţara, continentul
european şi întreaga planetă. România fusese
sfârtecată de Pactul Von Ribbentrop-Molotov, de
cedarea Cadrilaterului, de Dictatul de la Viena,
regele Carol al II-lea tocmai abdicase, statul
legionar condus de generalul Ion Antonescu luase
puterea, încercând într-un ultim moment să
salveze de la pulverizare tara, neamul şi sufletul
românesc. A urmat cel de-al doilea război
mondial, iar apoi dictatura comunistă timp de
aproape jumătate de secol. Câte nenorociri !...
Tatăl, avocatul Teodor Mociulschi, om politic
şi proprietar al unei fabrici de parfumuri, era
fratele renumitului general Leonard Mociulschi,
creatorul regimentelor de vânători de munte şi
comandant neînfricat, erou al luptelor de eliberare
a Basarabiei.
Mama, Ligia Mociulschi, născută Manolescu,
descindea dintr-o familie ce a dat ţării oameni
harnici şi destoinici, unii renumiti, ca bunicul,
primar timp de 30 de ani al Sinaiei, generali la
curtea regală, sau oameni de teatru ca unchiul
Jean, adică marele actor, Artist al Poporului, Ion
Manolescu.
Crescut într-un mediu sănătos, de remarcabilă
intelectualitate, dar în acelaşi timp cu profundă
credintă în valorile spirituale ortodoxe ale
neamului, Mihai s-a confruntat încă din primii ani
de şcoală cu apocaliptica fiară comunistă. Tatăl
lui a fost arestat şi supus regimului oribil de
detenţie, care urmărea exterminarea. Fiind socotit
fiu al unui deţinut politic, nu a fost nici pionier,
nici utecist, dar mai ales, după şapte clase, nu şi-a
putut continua normal şcoala. Îmbrăcând salopeta
şi pufoaica, a trebuit să muncească pe şantiere
pentru ca să-şi poată continua studiile la clasele de
seral ale liceului. Câte umilinţe, câtă nedreptate,
câtă discriminare pentru un biet suflet de copil!
După bacalaureat nu s-a putut înscrie la o
facultate din aceleaşi motive de dosar. A trebuit să
urmeze o şcoală tehnică postliceală de chimie. Dar
cum toate de la Dumnezeu sunt, acest lucru s-a
I
25
dovedit a fi benefic. Prepara culorile şi urmărea
atent cu ochi de specialist toate reacţiile chimice,
reuşind să obţină tonuri, tente şi nuanţe cum
numai lui îi reuşeau! Imediat ce a fost posibil,
după 1962, a urmat Institutul de Arte Plastice. O
perioadă scurtă de timp a fost profesor de desen la
Straja, judeţul Suceava, şi în comuna Bragadiru,
lângă Bucureşti.
La sfatul domnului Radu Mărculescu, devenit
între timp soţ al mamei, se înscrie la cursurile de
pictură bisericească organizate de Patriarhia
Română. Aici şi acum are şansa de se instrui cu
personalităţi remarcabile, umilite, marginalizate
sau închise şi apoi cu interdicţii de libertate,
adunate la această şcoală de Prea Fericitul şi
vrednicul de pomenire Patriarhul Iustinian
Marina. Amintesc doar pe I.D. Ştefănescu,
renumitul bizantinolog, pe Olga Greceanu,
cunoscuta pictoriţă, pe prea cuviosul Sofian
Boghiu, stareţul Sfintei Mânăstiri Antim din
Bucureşti, teolog şi pictor, monah cu aleasă
vocaţie duhovnicească, parcă desprins dintr-o
frescă milenară a bisericii ortodoxe.
După ani de ucenicie, pe schelele bisericilor,
dar luminat de cuvântul ziditor al Evangheliei,
Mihai se apleacă zelos şi cu aviditate asupra
lecturilor teologice, înţelegând că între Logos şi
creatia artistică sacră este o întrepătrundere
mirifică şi profund creatoare.
Studiază atent pictura athonită, însuşindu-şi
linia sobră, severă uneori, dar totuşi umană, a
icoanei monastice bizantine. Înţelege că funcţia
estetică rămâne primordială, alături de cea
catehetică, motiv pentru care compoziţia lui
picturală, murală sau de catapeteasmă, e în primul
rând frumoasă, cu un evident accent de deschidere
sufletească şi măiestrie artistică.
Admirator al lui Rubliov şi al şcolii ruseşti de
pictură, adoptă şi realizează mai ales pentru
iconostas compoziţii expresive şi extrem de
echilibrate pe fond auriu, culoarea naturală a
luminii taborice.
Pictează cu multă dăruire locaşuri sacre
diferite: în mediul rural (Vulpeşti - Argeş, Ziduri -
Argeş, Balint - Timiş, Purani - Teleorman, Zorile
Costeşti - Argeş, Strâmbeni şi Rugetul-Fometeşti -
Vâlcea), orăşenesc (Galaţi, Biserica Popa Nan şi
Capra din Bucureşti), mânăstiri (Zamfira -
Prahova, Bistriţa - Neamţ), catedrale ( Sfântul
Nicolae din Deva, Vatra Dornei). Cu inteligentă şi
har, adaptează programul iconografic locului şi
tipului de locaş de cult. Astfel, la Mânăstirea
Zamfira alcătuieşte un program dens, cu panouri
suprapuse, pe registre multiple, parcă pentru a
mulţumi şi îndestula sufletul avid de sfinţenie al
cinului monahal. În catedrale adoptă compoziţiile
ample, aerisite, care acoperă suprafeţe largi, cu
rolul de a ornamenta şi valorifica la maxim
delimitarea arhitecturală a spaţiului sacru.
Cunoscător profund al ernimiei bizantine, dar
pictor de amplă respiratie culturală şi artistică, îşi
permite să compună scene inedite, surprinzătoare
prin aşezarea lor topografică, în scopul de a salva,
şi totuşi valorifica, unele stângăcii arhitecturale.
Nu pot uita, la Catedrala Sfântul Nicolae din
Deva, cupola rotundă, largă şi plată a naosului,
unde a pictat Pogorârea Sfântului Duh pe un
fundal strălucitor de aur. Limbile de foc aparent
desprinse din lumina tavanului păreau a fi
destinate nu numai apostolilor, ci şi sufletelor
noastre, cei care ridicăm ochii spre cer.
De la un şantier la altul, forţa artistică şi
mesajul teologic al picturii şi compoziţiilor s-au
cizelat şi s-au spiritualizat. Există un progres
permanent, uşor sesizabil pentru un ochi atent şi
un suflet deschis şi receptiv.
Ca o recunoaştere a valorii profesionale şi a
pregătirii destoinice, devine membru al Comisiei
de Pictură a Patriarhiei Române. Ţine cursuri,
îndrumă pe şantier şi dă examene cu cei care
doreau să facă această meserie.
În 1986, pentru a salva viitorul fiului său,
Andrei Mociulschi, Mihai se hotărăşte să plece în
străinătate. Decizie grea, dureroasă, eroica! În 8
iulie 1989, reuşeşte să ajungă la Paris împreună cu
familia, Gabriela soţia şi Andrei, fiul lor.
Urmează o perioadă grea şi nu rareori
umilitoare. Izbuteşte să lucreze, totuşi, ca
restaurator şi ca pictor. Continuă să se instruiască
şi să pătrundă în intimitatea unor noi tehnici de
reabilitare şi restaurare, realizând la Dijon şi la
Avignon, ca şi în alte localităti din sudul Franţei,
performante artistice semnalate şi lăudate de
presă.
S-a aplecat cu multă dăruire asupra picturii şi
restaurării icoanelor. A lucrat icoane, la cererea
mai multor patriarhi, pentru a fi dăruite unor înalti
prelaţi aflaţi în vizită la Bucureşti. Mihai
Mociulschi a fost cel dintâi pictor care a realizat
icoana Sfintilor de la Niculiţel, descoperiţi în
deceniul al şaptelea al secolului trecut, moment de
mare însemnătate în creştinismul universal. Mă
refer la icoana martirilor din secolul patru:
Athalos, Camasis, Filippos şi Zoticos, care poate
fi admirată astăzi la Mânăstirea Cocoş, din nordul
Dobrogei. O altă realizare remarcabilă o
reprezintă monumentala icoană a Sfântului Ierarh
Calinic de la Cernica, aflată în Biserica Sfântul
Nicolae, de la Mânăstirea Cernica, de lângă
Bucureşti. La Paris, a expus la Centrul Cultural de
la Defense, o suită de icoane pictate în Franţa, la
26
aI patrulea Salon International „Religio”, al lumii
creştine, în februarie 1998, un adevărat forum
mondial al creatorilor de artă creştină (obiecte de
cult, veşminte, publicatii, muzică, icoane, servicii,
echipamente şi restaurare de biserici, etc). Îmi
amintesc icoana Naşterea Domnului, pe care o
păstra pe şemineul din sufrageria apartamentului
din Viroflay. În tonuri închise de verde, culoarea
speranţei, ale căror nuanţe se întrepătrundeau
simfonic, ieslea pruncului Iisus centra compoziţia,
iar în registrul superior, îngerii - surse de lumină -
însufleţeau ambianţa. Pâlpâirea candelei transfor-
ma icoana într-o oglindă a Bethleemului ceresc.
Mihai Mociulschi a fost un excelent
portretist, nu numai al tablourilor votive, ci şi al
unor figuri din universul laic. Stau mărturie
chipurile nepotilor.
Mare iubitor de carte, a adunat o bibliotecă de
specialitate plină de comori, pe care o cercetam cu
interes constant. Printre file existau note,
comentarii, sublinieri, copieri din ziare, cronici,
care-mi sporeau interesul şi îmi dovedeau că
averea aparţinea unui adevărat intelectual, setos
de idee, iconom al tezaurizării ei spre zidire.
Înalt, falnic, bine legat, cu o privire directă,
limpede şi pătrunzătoare, era voios, exuberant,
glumeţ, cu un umor fin şi camaraderesc, totdeauna
dispus la şotii, în special cu cei mici, pe care-i
adora, Mihai a fost un suflet curat, generos,
tandru, dar în acelaşi timp profund, serios în
profesiune şi în viaţă, intransigent în apărarea
adevăratelor valori, mare iubitor al neamului. Era
o fire pasionată.
A lucrat pe şantiere din zori până noaptea
târziu, înconjurat de elevi, pe care întotdeauna i-a
îndrumat cu multă dăruire şi pricepere, dându-le
fiecăruia să facă lucrul pe care-l stăpânea mai
bine, niciodată descurajându-i, chiar dacă îi mai
certa părinteşte. Uneori, vorbeam seara la telefon,
la orele 22 - 23, şi auzeam muzică simfonică. Îl
întrebam: „Unde eşti ?!” şi-mi răspundea
invariabil: „Pe şantier ! Pictez !”
O boală necruţătoare l-a atins cu aripa ei
neagră, în septembrie 1998, la câteva luni după ce
tocmai se întorsese în România. Au urmat zile de
suferinţă şi de mari încercări. Le-a depăşit cu
demnitate, cu stoicism şi îndată ce s-a putut şi-a
reluat activitatea. A lucrat patru sezoane la
Catedrala din Vatra Dornei, ultima lui realizare
amplă şi completă, opera care îi ilustrează, cred,
cel mai clar valoarea talentului, pregătirea
profesională de excepţie, maturitatea creatoare.
Pictura Catedralei din Vatra Dornei reprezintă,
fără să exagerez, un moment de referintă, de
cumpănă, de schimbare a opticii în conceptia
creaţiei picturale sacre ortodoxe din ţara noastră.
Dacă rădăcinile tradiţiei bizantine, fixate de
ernimie, sunt evident respectate, dezvoltarea pe
verticală a ansamblui compoziţional, măreţia lui şi
amploarea întregii opere se aseamănă cu
trăsăturile caracteristice ale lăcaşului de cult
occidental. Rigoarea expresiei, precizia limbajului
artistic stau alături de lumina lină a visului duios,
specific sufletului apofatic, în permanentă căutare
a sacrului, într-un melanj tainic, realizând un
balsam sufletesc unic, o operă picturală de
exceptie, expresia unui spirit de artist cărturar,
gânditor instruit şi creator talentat.
A mai pictat icoanele catapetesmei de la
Catedrala Episcopală din Slobozia, interesante
prin tonurile de azur, culoarea cerului, care
formează fondul compoziţiei, o replică actuală şi
elevată la traditia neaoşă a zugravilor iconari
medievali.
A crezut că pleacă în Franţa pentru scurt
timp, cu multe planuri de viitor, urmând să
accepte alte lucrări în ţară, dar maladia mocnită a
scos dinţii !
În ciuda unor eforturi supraomeneşti, pe care
şi el şi familia le-au făcut, boala l-a răpus.
A fost dorinţa lui să se reîntoarcă în ţară
pentru totdeauna şi să-şi doarmă somnul cel lung
în mijlocul alor lui, pe care i-a iubit.
Prohodul s-a săvârşit de către un sobor de
preoţi în biserica „Naşterea Maicii Domnului” de
pe Calea Dorobanţi, sâmbătă 16 decembrie 2006.
A fost apoi însoţit pe ultimul drum, la Cimitirul
Bellu, din Bucureşti, de către familie şi mulţimea
prietenilor, colegilor şi admiratorilor. Aici îşi
doarme somnul de veci.
Am pierdut un prieten drag, pe care l-am iubit
şi pe care l-am admirat. Biserica a pierdut un
eminent specialist în iconografia bizantină, pictura
sacră un artist de mare talent, cu har şi cu o
formaţie teologică şi culturală aleasă, societatea şi
ţara un om adevărat.
Opera lui, însă, va dăinui şi va fi o lumină
pururea nestinsă, pentru noi şi pentru cei ce vor fi
să fie !
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în
pace!
Prof. univ. dr. Radu PALADE
27
La moartea lui Théodore Filimon
Iubiţi credincioşi!
Chers amis,
Notre cher Théodor Filimon nous a quittés, il
y a 3 jours: ce samedi dernier, dans la nuit du
samedi-dimanche. Emporté par une hémorragie
cérébrale. Qui est-ce qui pourrait soupçonner que
cet homme en apparence en si bonne forme
physique et morale : robuste, plein d’idées et
d’énergie devait disparaître si brusquement ? Un
époux et un père généreux, attentionné avec les
siens – et aussi loyal et parfait dans ses relations
d’amitiés – on d’affaires avec ses prochains – car
l’autre, l’autrui, comme on dit pour lui était son
prochain, dans le sens évangélique. Conforme à
l’original. De chrétienté roumaine… Vis-à-vis de
qui que ce soit ! de le servir, aider, collaborer avec
lui, sans poser des conditions, de grand et tout
cœur.
Il este vrai d’autre part que nous nous
connaissons depuis longtemps. Surtout nos
familles. Surtout par mon beau-frère, ma sueur,
les leurs, grands et petits. Mon beau-frère, ancien
polytechnicien de Bucarest, l’ingénieur Const.
Teodorescu a été – dans le temps naguère – sinon
jadis envoyé en mission à l’étranger, à la
recherche du pétrole. Ainsi sont-ils allés à
Bangkok – puis en Ethiopie, à Adis Abeba ; puis
aux Etats-Unis, à l’ONU ; puis au Gabon. Enfin,
réfugiés en France. Car, faut-il le dire ? Tout le
travail qu’il faisait et l’argent qu’il gagnait étaient
contrôlés de près. Une fois pensionnaires – à la
retraite – ils ont pu au moins cela l’avoir pour
chacun d’eux.
Cher Théodore – je me rappelle combien tu
aimais la musique et tu aimais aussi, beaucoup,
chanter. Chanter la romance, comme on dit :
pousser la chansonnette ! Une vieille chanson
populaire, ou un air de danse, ou bien une chanson
de charme. Ou, une doina, surtout une doina
moldave – qui est plus veloutée et qu’on chante
dans la Moldavie d’entre le Prut et le Dniestr (la
Bessarabie) – cette province roumaine ravie par
nos voisins de l’Est. Ravisseurs, à savoir :
envahisseurs ! non ravissants comme dans la
Shéhérazade de Rimsky-Korssakov… Oui, je le
dis en ce moment : le décédé dont nous célébrons
les obsèques, est moldave, natif de Cetatea Albă –
au Sud de la Bessarabie. Et voici comment ceci
me suggère cela : un conte – un petit récit intitulé
« la Dernière classe » que l’auteur, Alphonse
Daudet raconte après la guerre franco-prussienne
de 1870 (perdue par le Napoléon III). M. Hamel,
l’instituteur devait commencer sa classe. Les
enfants sont tous très sages. Ils doivent faire leur
leçon sur l’accord du participe passé… Or, un
ordre qui vient de Berlin dit que la classe doit
dorénavant se faire en allemand. M. Hamel bien
calmement va au tableau et écrit en forte lettres :
Vive la France ! (c’est-à-dire l’Alsace et la
Lorraine). Pendant que les trompettes allemandes
au dehors sonnent et jouent de la musique
militaire à la gloire de leur victoire.
Eh ! bien, dans la commune natale de
Théodore Filimon, à Cetatea Albă (à
l’embouchure du Dniestr, fleuve frontière entre
l’Ukraine et la Roumanie, à l’époque) dans cette
ancienne citadelle fortifiée) du temps du grand
prince moldave Ştefan cel Mare şi Sfânt, au
Moyen-Age Roumain : en ce moment les hommes
et les femmes se sont rassemblés. Ils pensent à
théodore. Ils prient pour son âme. En Roumain –
c’est-à-dire moldoveneşte !
Comme eux et avec eux nous pensons à lui de
tout cœur et prions Dieu de recevoir son âme près
de Lui – aux côtés des justes !
Să-i fie ţărâna uşoară!
Requiescat in pacem!...
Titus Barbulesco
La parcela românească din cimitirul din
Thiais nr. 106, în Postul Mare al anului 2007
oate am încercat să le împlinesc, de peste
27 de ani de când am pus piciorul, pentru
prima dată, în sfânta noastră biserică de
la Paris, aşa cum am fost învăţat şi aşa cum i-
am văzut pe înaintaşii mei, preotul Vasile
Boldean, preotul Mircea Domitriu, preotul Petre
Popescu, preotul Dumitru Popa, preotul
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preotul Virgil T
28
Gheorghiu. Cu toată inima şi fără vreo osteneală
am pus la căpătâiul celor care se odihnesc în
acest cimitir, şi timpul anilor au făcut să cadă
din locul ei, o cruce. Cu drag mi-am amintit de
doamna Victoria Cârlan, domnul Emil Nicolau,
domnişoara Elena Crudu, Mihai Pacsinos,
domnul şi doamna Musceleanu, şi alţii.
Am încercat să găsesc într-o culegere de
predici la înmormântări, apărută după 2000 în
ţară, un cuvânt despre cel exilat, un cuvânt
despre cel care martiric şi-a săvârşit viaţa în
închisorile comuniste, despre martirii neamului
românesc care ne-au eliberat în decembrie ’89
de păgânătatea drăcească a slugilor lui Lucifer,
dar căutarea mea a fost în zadar, ca şi cum
neamul nostru românesc n-a avut exilaţi, ca şi
cum noi n-am avut martiri.
Mulţumesc bunului Dumnezeu că nu m-a
înzestrat cu duhul uitării, de aceea pe toţi
aceştia ce odihnesc în acest cimitir, pe toţi cei
care odihnesc în alte cimitire, la toţi aceştia mă
gândesc şi îi pomenesc în rugăciunile mele.
Doar cel care cu adevărat s-a lăsat marcat cu
trecutul înaintaşilor săi, doar cel care s-a lăsat
smuls în sfera vechilor străbuni, se poate
împărtăşi cu adevărata aducere aminte de toţi
cei care l-au primit cu braţele deschise, cândva,
în lumea aceasta trăită.
Se împlinesc patru ani de la moartea
părintelui Petre Popescu. Bunul Dumnezeu l-a
luat în Sânul său, ca noi cei ce am rămas să
ducem mai departe trăirea adevărată creştină cu
care ei ne-au îmbrăcat.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru micuţul
colţ de rai din cimitirul Thiais, raiul veşniciei
noastre, atunci când vom fi puşi alături de
părinţii şi fraţii noştri, pe această parcelă
românească a cimitirului, unde am pus pământ
din pământul nostru românesc deoarece
„pământ eşti şi-n pământ te vei întoarce”.
Amin
Pr. Constatin Târziu
Spre aducere aminte Anul acesta, 2007, este un an istoric, care marchează:
125 de ani de la cumpărarea bisericii ortodoxe române Sfinţii Arhangheli, 5 septembrie
1882;
115 ani de la sfinţirea solemnă a acestei catedrale, de către episcopul Inochentie
Ploieşteanul, 31 mai 1892;
58 de ani de la înfiinţarea Asociaţiei APCOR (Association pour la Pratique du Culte
Orthodoxe Roumain) şi AEOER (Association Eparchie Orthodoxe Roumaine de
l’Europe Occidentale) de către Mitropolitul Visarion Puiul, 1949;
50 de ani de la moartea lui Constantin Brâncuşi, 17 martie 1957;
7 ani de când, prin milostivirea lui Dumnezeu, în această catedrală a neamului
românesc, se pomeneşte un arhiereu român, Înalt Prea-Sfinţitul Arhiepiscop Nathaniel.
Nădăjduim ca anul acesta, de hramul bisericii, Înalt Prea-sfinţitul Arhiepiscop Nathaniel va veni
la Paris ca împreună să prăznuim şi să aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru toate darurile
Duhului Sfânt revărsate asupra acestei comunităţi. Sărbătoarea hramului va avea loc în prima
duminică după praznicul Sfinţilor Arhangheli, în 11 noiembrie 2007.
Redactori responsabili : Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Dr. Jean Boboc
Tehnoredactare : Iulian Nistea
Culegere texte : Marius Lazăr
Recommended