View
25
Download
2
Category
Preview:
DESCRIPTION
pt bac
Citation preview
IOAN SLAVICI - Nuvela psihologica - Moara cu noroc
Moara cu norocde Ioan Slavici-nuvela psihologica-Nuvela este specia epica in proza, cu actiune mai ampla decat a povestirii,conflict consistent si personaje puternic individualizate. Actiunea consta dintr-o intriga puternica cu un conflict sustinut, materializata intr-o compozitie riguroasa,coerenta dar concisa ,care focalizeaza, de regula, asupra unui personaj principal si are ca scop caracterizarea acestuia.Nuvela psihologica se individualizeaza prin tipul de conflict,insistandu-se asupra celui interior,pe schimbarile caracteriale si comportamentale ale personajului, pe devenirea acestuia, dictata de un mediu nepropriu individului, descrisa in maniera tipic realista, “ca felie de viata”, “dosar de existenta”.Este tratata parvenirea individului intr-o societate pentru care nu este pregatit, pe care doreste sa o inteleaga si sa I se integreze, acte in care esueaza, totodata dezumanizandu-se treptat.Analiza starilor constientizate ale personajului ne conduce spre cheia in care este indicat sa fie lecturata o astfel de nuvela.Frica, obsesia banului, alienarea, erosul, fiecare dintre acestea ar putea constitui tema operei, in functie de perspectiva lectorului.“Moara cu noroc “ a aparut in anul 1881, fiind inclusa in “Novele din popor”, volum care a dat in literatura romana un exemplu de scriere totodata traditionalista si realista.Poate fi privita si ca o ilustrare a notiunilor teoretice sustinute de Titu Maiorescu si Junimea(“are specific national, este autentica”).Din punctul de vedere al autorului, se incadreaza perfect in opera acestuia, deoarece este inca o dovada a crezului moralist al lui Slavici, o pledoarie pentru viata linistita si cumpatata, de refuz al parasirii unei ordini prestabilite, deoarece astfel de actiuni vor fi pedepsite de Destin.Tema nuvelei poarta, deci, valori etice si psihologice, dorind sa demostreze ca dorintele de imbogatire/parvenire duc la declinul moral si spiritual al individului;in locul acestora este recomandata, in maniera conservatoare, “linistea colibei”.Se poate sublinia si o conceptie estetica in viziune clasica:”pentru ca ceva sa fie frumos trebuie inainte de toate sa fie bun si adevarat”(Slavici)Subiectul este construit clasic,organizat pe momentele subiectului ,insa evitand liniaritatea, actiunea dezvoltandu-se pe mai multe planuri in maniera romanesca,in prim-plan fiind plasat un personaj a carui evolutie va fi urmarita pe parcursul operei. Interesant de urmarit este jocul de alternanta a conflictelor interior si exterior, acestea potentandu-se reciproc.Expozitiunea il prezinta pe Ghita alaturi de familia sa,infruntand situatia sociala si economica gri in care se afla.Nemultumit de statutul sau de cizmar, in imposibilate de a asigura un trai decent familiei, el decide, impotriva sfatului soacrei ,sa ia in arenda hanul “Moara cu noroc” .Un timp afacererile prospera, iar familia pare sa traiasca idilic in acest nou mediu, neprimitor (“pusta aradeana”)insa cu potential.Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul, pesonaj negativ, care va declansa un sir de evenimente ,in urma carora Ghita se va degrada pana la dezumanizare, si va sfarsi tragic.Conflictele nuvelei isi au punctul de plecare in acest episod;se contureaza atat cel exterior intre Ghita si Lica, cat si cel interior, al constiintei carciumarului.Setea de inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita, care este vazut intr-o continua evolutie, indepartandu-se de familie si luand parte la afacerile necurate ale Samadaului care exercita o dominatie fascinanta asupra hangiului. Pe rand, arendasul hanului este jefuit si batut, o femeie in doliu si copilul sau sunt omorati , iar toate drumurile par sa duca spre Lica, pe urmele caruia se afla de mult timp jandarmul Pintea. Lica il manipuleaza pe Ghita in asa fel incat acesta este de acord ca Ana sa il insele. Cand realizeaza gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gandul de a-l demasca pe Lica, ceea ce si
face.Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior , stadiul in care se afla Ghiata il face pe acesta sa isi doreasca o confruntarea cu Lica.Totusi, cel care va cadea in propria cursa va fi Ghita, care,atunci cand se intoarce la han o omoara pe Ana pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in bratele Samadaului, iar apoi este omorat de Raut,omul samadaului.Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un copac.Acesta este punctul culminant al nuvelei, asistam la pedeapsa data de destin fiecaruia, pe masura faptelor.Pentru a dramatiza scena si a accentua ideea de final grandios, autorul se foloseste de metafora focului purificator care cuprinde moara, stergand urmele faradelegilor.Astfel, toate conflictele romanului se termina, se mistuie in foc alturi de protagonisti, lasand loc cortinei, vocei naratorului care prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta finala, data prin batrana, care, contempland scena dezastrului, afirma:”asa le-a fost data”.Opera este consistenta, organizata in 17 capitole, circulara, deoarece incepe si se sfarseste prin interventia batranei.Datorita faptului ca avem de-a face cu o nuvela, nu actiunea, ci personajele dau valoarea artistica scrierii.Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (dupa M. Forester),fiind rezultate ale propriilor fapte, actiuni si ganduri,actionand liber, neconstranse decat de forta destinului.Personajul asupra caruia focalizeaza lentila moralista a lui Slavici este Ghita,care,impreuna cu sotia sa, Ana si Lica Samadaul formeaza “triunghiul nefericirii”.In conturarea protagonistului se reunesc doua perspective esentiale: realismul psihologic (evolutia personajului) si clasicismul (viziunea de ansamblu care priveste destinele personajelor), rezultatul fiind un personaj individualizat.ste urmarita decaderea omului care isi paraseste mediul natal in cautarea bogatiei, a aceluia care din bun gospodar se transforma in impatimit de bani,pentru care e gata sa renunte la valorile morale, refuzand sa vada ca de fapt, bogatia lui era “linistea colibei”. Indepartearea de nevasta, copii, il fac sa se trezeasca singur, coplesit de regrete, de sete de razbunare, de manie, sentimente care, inevitabil ,duc la crima.Aceste stari au fost induse de Lica Samadaul, personaj demonic, aflat in relatie de dependenta cu Ghita, conducandu-l pe acesta pe drumul pierzaniei.Ana,care era ‘prea tanara, prea asezata,prea blanda”, reprezinta un personaj-barometru fata de atitudinea lui Ghita, ea fiind sensibila la modificarile starii acestuia si evoluand paralel cu el in directia nefasta.Pentru a-si contura personajele, Slavici se foloseste de toate tipurile de acracterizare, atata directa (de catre naroator, alte personaje, autocaracterizare), cat si de cea indirectea, prin fapte, vorbe, ganduri.Slavici apeleaza la caracterizarea directa atunci cand sugereaza inca de la inceputul nuvelei trasaturile dominante ale lui Lica. Samadaul,”porcar si el, dar om cu stare care poate sa plateasca grasunii pierduti ori furati […] e mai ales om aspru si neindurat […] care stie toate infundaturile, cunoaste pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai”, de teama caruia tremura toata lumea si care “stie sa afle urechea grasunului pripasit chiar si in oala de varza”Desi exercita asupra Anei o dominatie fascinanta, Lica este caracterizat in mod direct de Ana ca fiind “om rau si primejdios”. Ana isi avertizeaza sotul ca Samadaul este periculos, fapt ce “se vede din ochii lui, din ranjetul lui si mai ales din cautatura ce are, cand isi roade mustata cu dintii.”Tot Ana este cea care la un moment dat observa o diferenta intre Lica si Ghita, contribuind la caracterizarea amandurora:”Tu esti om ,Lica, iar Ghita nu e decat muiere imbracata in haine barbatesti, ba chiar mai rau decat asa.” Modalitatea principala in observatia psihologica intreprinsa de Ghita este intospectia, autoanaliza.Cand cade in patima banilor, isi da seama ca este o fire slaba,autocaracterizandu-se: ”asa m-a lasat Dumnezeu!Ce sa-mi fac daca e in mine ceva
mai tare decat vointa mea?!”Caracterizarea indirectaCaracterizarea indirecta se regaseste pe tot parcursul operei. Faptele graiesc pentru personaje.Astfel,om harnic si cinstit,la inceput Ghita ia in arenda hanul Moara cu noroc deoarece isi dorea sa agoniseasca atatia bani incat sa angajeze vreo zece calfe carora sa le dea el de carpit cizmele oamenilor. Treptat, el este atins de patima banilor care ii va oferi de altfel si un sfarsit tragic.Faptul ca isi cumpara pistoale de la Arad, ca isi mai angaleaza o sluga, pe Marti, “un ungur nalt ca un brad” si doi caini indica incertitudinea si nesiguranta care il domina dupa ce relatiile cu Lica Samadaul se complica din ce in ce mai mult.Gandurile lui Ghita privitor la faptul ca pentru prima oara isi dorea sa nu fi avut nevasta si copii, sa nu fi fost legat de nimic si sa fi putut risca pentru a castiga mai mult sunt un prim indiciu al transformarii lui Ghita intr-un impatimit.Atunci cand isi da seama de gravitatea situatiei in care ajunge, Ghita isi face reprosuri, are remuscari sincere si dureroase: “iarta-ma,Ano, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat oi trai pe fata pamantului.”Pe masura ce petrece mai mult timp la Moara cu noroc si are un mai mare contact cu Lica Samadaul, relatiile lui Ghita cu familia sa devin din ce in ce mai reci si mai tensionate.Ana observa ca barbatul ei este ingandurat, se instraineaza de ea si de copii, ajunge “mai de tot ursuz”, nu mai zambeste ca inainte si se “mainie” foarte usor.Chiar si mediul influenteaza caracterul personajelor: asezata intr-o vale, Moara cu noroc este incunjurata de locuri rele.Chiar numele sugereaza un topos negativ, idee sustinuta de mentalitatea rurala (“la moara dracii macina sufletele”),iar alaturarea calificativului”cu noroc” nu face decat sa il amageasca amarnic pe cel care vrea sa infrunte intelepciunea colectivitatii.Hanul devine simbol al imbogatirii si va exercita influente negative asupra lui Ghita in acelasi mod in care o va face Lica Samadaul, devenind mediul propice pentru un impatitit al banilor.Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea realizandu-se la persoana a III-a de catre un narator omniscient si omniprezent.Focalizarea externa predomina pe parcursul operei,deoarece Slavici imprumuta ipostazei naratoare registrele stilistice ale personajelor, de aici rezulta impresia de veridicitate dar si de stil neprelucrat ,neartistic.Alaturi de aceasta apare si tehnica punctului de vedere sau a focalizarii interne, deoarece povestitorul omniscient imprumuta din autoritatea sa batranei, aceasta devenind vocea colectivitatii (a sfatului batranilor, care in lumea rurala are autoritate deplina);de aici rezulta dimensiunea moralizatoare a nuvelei.Modalitatile de expunere sunt folosite variat, pentru a sugera gama variata de stari si pentru a focaliza asupra aspectelor care intereseaza.Naratiunea este dinamizata si dramatizata prin dialog(inceputul nuvelei), apoi ritmul este incetinit prin prezenta secventelor descriptive cu rol in descrierea cadrului naratiuni, a conturarii portretelor.Specifice unei opere de analiza psihologica sunt monologul interior de factura traditionalista care reda gandurile personajului(cap IV) si monologul interior adresat,(Ghita vorbeste cu sine,imaginand-o pe Ana ca interlocutor), cu rol de caracterizare indirecta.Datorita acestor insertii dar si elipsei, tehnicii flash-back-ului ,naratiunea capata aspect discontinuu,dand impresia ca ezitarile personajului se imprima povestirii si discursului narativ, ajutand lectorul sa vibreze la situatia descrisa.Stilul este imprimat de oralitatea ardeleneasca , asemanator lui Creanga ,mult mai cenusiu insa,la fel ca pusta aradeana,fara savoare, ci doar sters, “sarac,cu repetarea acelorasi cuvinte in interiorul acelorasi fraze”(T. Vianu),urmarind ritmul vorbirii.Realizata in maniera realista, cu accente clasice, opera retine atentia prin complexitatea sa, fiind desemnata de G. Calinescu drept “nuvela solida cu subiect de roman”,dar si personaje pregnant conturate, dar,mai ales, in maniera tipica pentru Slavici :includerea ideii moralizatoare ,nuvela capatand valoare de parabola a cumpatarii.
Mai mult: http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/62/0/IOAN-SLAVICI---Nuvela-psihologica---Moara-cu-noroc#ixzz3VCiTv5o1
Varianta 10 Tema si viziunea despre lume intr-o nuvela: Moara cu noroc de Ioan Slavici
Bacalaureat 2009: Varianta 10: Tema şi viziunea despre lume într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan Slavici
Specia literară a nuvelei începe să fie abordată în literatura română cu precădera în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada marilor clasici.
Notabilă fusese însă în perioada paşoptistă, apariţia primei nuvele istorice din literatura română, devenită şi rămasă capodoperă, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, în care viziunea asupra vieţii este cea romantică.
În epoca marilor clasici, tipurile de nuvelă vor fi diversificate, astfel vom avea nuvela filosofico-fantastică a lui Mihai Eminescu, nuvela realistă a lui Ioan Slavici şi nuvela psihologică a lui Caragiale.
Creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română rămâne Ioan Slavici, autorul volumului „Novele din popor”, publicat în anul 1881.
Capodopera volumul este nuvela „Moara cu noroc”, reprezentativă pentru viziunea autorului asupra existenţei şi mai ales asupra vieţii din satul transilvănean.
Opera de caracter psihologic, întrucât sunt prezente toate particularităţile acestei specii: tematică, puternic conflict interior, personaje complexe şi modalităţi de caracterizare şi de investigaţie psihologică a acestora. Realismul nuvelei este susţinut de temă, de personaje, plasarea acţiunii într-un timp şi spatiu cât mai exacte, de existenţa unui determinism social (personajele au un caracter format în strânsă legătură cu mediul de viaţă). Alte elemente care susţin caracterul realist sunt reprezentate de existenţa unui puternic conflict exterior, impresia de veridicitate, prezenţa unui narator obiectiv care narează la persoana a III-a, precum şi redarea atmosferei de epocă.
Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale patimii banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul, ca fatalitate impusă de adâncimile sufleteşti ale personajelor. Această temă sintetizează viziunea despre lume a scriitorului, una de factură realist-moralizatoare şi izvorâtă din mentalitatea omului din popor: cumpătarea omului în toate şi frica de Dumnezeu.
De altfel, incipitul nuvelei, constituit din vorbele bătrânei, mama Anei, despre viaţă, reprezintă aceaşi concepţie profund moralizatoare a autorului („Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”). Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând destinul personajelor în funcţie de respectarea sau nerespectarea lor.
Cel care trebuie să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte le conferă rol testamentar.
Întâmplările narate sunt plasate, temporal, în a doua jumătate a secolului al XIX, iar spaţiul, în zona Ardealului, la Moara cu noroc (ultimul „prag înaintea lucrurilor rele). Ghiţă, cizmar într-un umil sat transilvănean se hotărăşte să renunţe la „liniştea colibei” şi ia în arendă Moara cu noroc (un loc aşezat la răscruce drumuri, în pustiu), transformând-o într-un han.
Împreună cu el vor veni Ana, soţia sa, bătrâna şi cei doi copii şi vor începe sa muncească făcând ca locul să pară binecuvântat.
Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică, până la sosirea lui Lică Sămădăul, personaj malefic, care va schimba destinul familiei. Acesta distruge echilivrul şi liniştea familiei lui Ghiţă, astfel Ghiţă intră într-un puternic conflict exterior cu Lică, conflict ce îl va genera şi pe cel interior, care va duce la degradarea morală şi la dezumanizarea personajului principal.
Specific nuvelei realiste, amploarea conflictului exterior şi finalizarea acestuia vine să confirme atitudinea moralizatoare a scriitorului şi viziunea sa despre lume. Astfel, Ghiţă intrat în mecanismul necruţător al afacerilor necurate ale lui Lică va fi stăpânit de setea de bani şi se va înstrăina de Ana şi de copii săi.
Într-o zi, Lică soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi îi cere lui Ghiţă toţi banii din ladă, promiţându-i că-i va înapoia, dacă va trăi. Este încă un pas în pactul cu diavolul, de acum înainte, cârciumarul fiind nevoit sa îl apere pe Lică pentru a-şi recupera banii.
În preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui vin să petreacă la cârciumă, Lică rămând să şi doarmă acolo. Peste noapte însă, Ghiţă îl vede plecând însoţit de un străin, pentru a se întoarce mai târziu, spre zorii zilei.
Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că în timpul nopţii arendaşul fusese bătut şi jefuit.
Ulterior, Ghiţă este chemat în faţa comisarului, mărturiseşte în favoarea lui Lică (de frică), este eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub escortă. Dus la Oradea, în faţa judecătorului, Lică se foloseşte de relaţiile cu cei bogaţi şi scapă.
Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permanenta oscilare între bine şi rău; ar dori să-l dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul câştigului „Dar Ghiţă nu voia să plece, nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în scurt timp putea să devină om cu stare”. Aşa se face că primind de la Lică bani furaţi spre a-i schimba, Ghiţa îl anunţă pe Pintea, dar nu îi spune ca jumătate sunt ai săi.
Pe măsură ce trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de îmbogăţire: amână aducerea doevezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă în lume ca să-şi salveze această neaşteptată avuţie; totodată spaima că Lică ar putea veni să-l prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie inima. De Paşte, Ghiţă şi Ana rămân la han, în timp ce bătrâna pleacă, împreună cu nepoţii.
Intenţionând să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur cu Ana, plecând să-l anunţe pe Pintea. Astfel a reuşit să o împingă pe soţia sa în braţele Sămădăului, aceasta simţindu-se atrasă de caracterul puternic al porcarului, devenind o victimă a împrejurărilor, mai mult decât a propriului păcat.
La întoarcere, simţind că i s-a pus ceva „de-a curmezişul în cap”, Ghiţă o înjunghie pe Ana, cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat la timp „gândul cel bun”.
Sămădăul (care se întorsese să-şi ia serparul uitat la han), îi porunceşte lui Răuţ să-l împuşte pe Ghiţă şi să incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi zdrobeşte capul de un copac.
Deznodământul este pregătit de momentul în care bătrâna pleacă la rude, singură cu copii şi mâhnită până în adâncul inimii. La întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile afumate ale hanului şi grămezile de praf şi cenuşă din care ieşeau oasele celor care fuseseră Ghiţă şi Ana. Astfel, personajele şi-au primit răsplata propriilor fapte, ei încălcând norme morale: „omul să fie mulţumit cu ceea ce are, căci nu există bogăţie mai mare decât chibzuinţa, adevărul şi omenia”.
Bătrâna îşi ia nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic), crezându-se că într-o lume care respectă norma moralei, aceştia vor avea un alt destin. Nuvela se încheie tot cu vorbele bătrânei: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! Zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!”
Astfel, bătrâna simbolizează înţelepciunea şi cumpătarea; ea este purtătoarea mesajului nuvelei, iar semnificaţia cuvintelor rostite în deschiderea acţiunii este profundă.
Astfel, nuvela „Moara cu noroc” – cea mai izbutită dintre scrierile lui Ioan Slavici în care autorul înfăţişează lumea satului transilvănea, în care trăiesc ţărani, cârciumari, preoţi, oameni buni şi răi ca în viaţa reală, întruneşte caractere tari de oameni primitivi, puternic influenţaţi de mediul în care trăiesc, care în final îşi primesc răsplata pentru propriile fapte.
Mai mult: http://www.ebacalaureat.ro/c/4/68/946/0/Varianta-10-Tema-si-viziunea-despre--lume-intr-o-nuvela---Moara-cu-noroc-de-Ioan-Slavici#ixzz3VCikBsQB
Varianta 11 Relatia dintre incipit si final intr-o nuvela: Moara cu noroc de Ioan SlaviciBacalaureat 2009: Varianta 11: Relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan SlaviciCa specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între povestire şi roman), cu o acţune riguros construită, cu un conflict puternic, punând în evidenţă personaje complexe bine individualizate. În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, fiind singura specie de ficţiune acceptată unanim în epoca romantică (1840-1880). În acea perioadă nuvela avea caracter istoric („Alexandru Lăpuşneanu”). Mai târziu, în anul 1881, a fost inclusă în volumul „Novele din popor” al lui Slavici, nuvela „Moara cu noroc”. „Moara cu noroc” prezintă (alături de celelalte nuvele ale lui Slavici) monografic viaţa satului ardelenesc în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, momentul pătrunderii influenţelor capitaliste. În toate nuvelele lui Slavici conflictul porneşte de la încălcarea unor norme etice şi de aceea teza moralizatoare străbate întreaga sa operă. Spre deosebire de nuvela „Comoara” cu aceeaşi temă, în care personajul reuşeşte să conştientizeze că patima banului pune stăpânire pe sufletul său şi astfel renunţă la comoara pe care o găsise, Ghiţă, protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, e irecuperabil din punct de vedere moral, accentuând latura realistă a operei. Titlul nuvelei poate fi considerat o antifrază (nu e cu noroc). Semnificaţia negativă a acestuia se accentuează pe parcursul desfăşurării acţiunii, dar şi prin relaţia cu o credinţă populară conform căreia o moară părăsită e bântuită de spirite rele. Tema nuvelei este degradarea morală sub influenţa banului sau, cu alte cuvinte, consecinţele nefaste pe care banul le are asupra sufletului omenesc. Discursul narativ este încadrat de vorbele bătrânei care, din această perspectivă, devine personaj-reflector,’ şi purtătorul de cuvânt al naratorului.
Incipitul conţine replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură populară demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogaţia, ci liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia funcţiile prologului, prefigurând tema şi conflictul dominant, validate prin motive anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al oscilării lui Ghiţă între dragostea pentru familie, respectiv respectarea moralei, şi patima pentru bani care pune stăpânire pe el; locurile sunt aride- nu cresc decât ciulinii- anticipare a destinului tragic al lui Ghiţă, pentru care moara se dovedeşte un loc nefast; în depărtare se zăreşte o pădure arsă în jurul căreia roiesc nişte corbi- simbol al morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci- semn că oamenii şi-au părăsit credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în acele locuri rele) . Astfel, prin aceste motive anticipative, incipitul este de tip “captatio benevolentiae”, adică pregăteşte cititorul pentru ce urmează. Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică, reprezentat prin Lică Sămădăul, şeful porcarilor din zona, om avut care stăpâneşte întreaga zonă, şi Ghiţă, un cizmar cinstit care vine la moară pentru binele familiei. Generat de primul, conflictul interior este între dorinţa lui Ghiţă de a rămâne un om cinstit, care îşi respectă familia, şi dorinţa de nestăvilit de a acumula bani. Neliniştea se instalează la prima apariţie a lui Lică la han. Confruntarea dintre cei doi ilustrează lupta dintre omul cinstit care binecuvântează locurile şi spiritul malefic al lui Lică. Acceptând condiţiile impuse de Lică de a-i spune „cine trece, cine zice şi cine ce face”, primind însemnele porcilor săi şi acceptând să primească în schimbul banilor nişte „grăsuni” furaţi, Ghiţă nu mai are cale de întoarcere şi aşteaptă următorul pas al lui Lică. Pentru a i se opune îşi ia anumite măsuri care se dovedesc inutile ( 2 pistoale, o slugă nouă, nişte câini). Cu ultimele semne ale moralităţii, Ghiţă face efortul de a renunţa la câştigul necinstit şi de a-l trăda pe Lică. Comite însă două greşeli: nu îi mărturiseşte lui Pintea că o parte din banii pe care îi schimba îi rămânea lui şi o foloseşte pe Ana drept momeală pentru a-l surprinde pe Lică la han cu dovezile asupra lui (banii din şerpar). Recunoscând că a greşit, dar că nu o poate lăsa pe Ana în urma lui, Ghiţă îşi înjunghie soţia cu gândul de a se sinucide apoi. Opera este clasică prin rigoare, structura simetrică, cu acţiune gradată în cele 17 capitole. Personajul este construit cu mijloace tradiţionale (din exterior prin raportare la medii, la fapte şi la alte personaje), dar preponderente sunt mijloacele proyei analitice, respectiv: prezentarea confluctului interior, folosirea stilului indirect liber (autorul redă presupusele gânduri ale personajelor fără a folosi vorba de tip dicendi), a monologului şi a dialogului. Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind ideea principală a operei şi se află în relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis, destinele personajelor sunt trasate. În spiritul moralist al lui Slavici, cei care „s-au dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin moarte, iar cei nevinovaţi scapă; în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor producându-se tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar personajul reflector vină să încheie moralizator, spunând că „aşa le-a fost dată”. Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria incipit+final, care sugerează ciclicitatea vieţii. Această construcţie simetrică pune în evidenţă caracterul moraliyator al operei, conflictul evidenţiind încălcarea unei norme morale care nu poate rămâne nepedepsită. Astfel, din relaţia incipit - final putem deduce concepţia scriitorului potrivit căreia legile morale persistă asupra existenţei umane.Slavici este un adept al lui Confucius şi, conform ideilor acestuia, aplică în „Moara cu noroc” principalele virtuţi morale analizate de filosoful chinez : sinceritatea, cinstea, cumpătarea, opera devenind o pledoarie pentru echilibrul moral; scriitorul român este astfel „un autor pe deplin sănătos în concepţie”. (M. Eminescu)
Mai mult: http://www.ebacalaureat.ro/c/4/68/947/0/Varianta-11---Relatia-dintre-incipit-si-final-intr-o-nuvela--Moara-cu-noroc-de-Ioan-Slavici-#ixzz3VCj2phRB
Varianta 14 Relatiile dintre doua personaje intr-o nuvela de Ioan Slavici: Moara cu norocBacalaureat 2009: Varianta 14: Relaţiile dintre două personaje dintr-o nuvelă de Ioan Slavici: Moara cu norocÎn literatura română, nuvela a fost abordată începând cu secolul XIX, în special în perioada marilor clasici, unele dintre aceste creaţii literare fiind adevărate capodopere. Ca specie literară, nuvela este un text în proză cu un singur fir narativ, un număr restrâns de personaje, spaţiul şi timpul sunt bine determinate, iar naratorul este în general obiectiv. În orice nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Acest lucru este vizibil şi în nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici.
Realismul nuvelei este susţinut mai ales de amprenta pe care şi-o pune mediul social asupra comportamentului şi caracterului uman, dar şi de veridicitatea relaţiilor dintre personaje. Astfel iau naştere conflicte puternice de ordin exterior (social) sau interior (psihologic, generat de cel dintâi). Relaţia dintre Ghiţă, protagonistul nuvelei, şi Lică, personaj negativ, întruchipare a maleficului, stă la baza conflictului exterior al nuvelei. Aceştia se află în opoziţie deoarece provin din două lumi complet diferite.Ghiţă provine dintr-o lume condusă de legile buneicuviinţe, ale onoarei, în care oamenii trăiesc cu frica lui Dumnezeu; Lică Sămădăul trăieşte într-o lume guvernată de legi proprii, nescrise, altele decât cele ale statului, o lume a hoţilor protejaţi, fiind un simbol al degradării morale. Întâlnirea dintre cei doi la Moara cu noroc însemnă declanşarea inevitabilă a conflictului. Cizmarul Ghiţă, luând în arendă hanul Moara cu noroc din dorinţa de a câştiga cat mai mulţi bani, ignorând îndemnul la cumpătare al soacrei sale, bătrâna, mama Anei. Iniţial, fericirea pare să-i surâdă, câştigă bine, înţelegerea în familie este deplină, dar toată această armonie se destramă odată cu apariţia lui Lică Sămădăul, un om “primejdios”, cum îl numeşte Ana. Pătrunderea lui Lică în viaţa lui Ghiţă declanşează o dramă psihologică ce va duce încet, dar sigur la degradarea morală a celui din urmă.Ghiţă ar dori să rămână la moară trei ani (“ma pun pe picioare, încat să pot să lucrez cu zece calfe şi să le dau altora de carpit”), dar uneori parcă presimte pericol, mai ales atunci când Lică încearcă să-l subordoneze. Totuşi, el crede că poate gasi o soluţie (“aceşti trei ani atârnau de Lică. Dacă se punea bine cu dânsul, putea să-i mearga de minune, căci oameni ca Lică sunt darnici”). Om al fărădelegilor, criminal înrăit (faptele fiind mărturisite lui Ghiţă), Lică Sămădăul îşi dă seama că Ghiţă are un caracter puternic, dar fiind un bun cunoscător de oameni, îi simte în acelaşi timp slăbiciunea: patima caştigului de bani. Dorindu-l subordonat, oricând la ordinele sale, Lică îl implică pe cârciumar în fărădelegile sale (jefuirea arendaşului, uciderea femeii şi a copilului), oferindu-i bani şi încercând să distrugă legătura sufletească dintre el şi soţia sa. De altfel, Ghiţă se înstrăinează de familie şi de Ana, de teamă ca ea să nu îi descopere implicarea în afacerile murdare şi astfel “liniştea colibei” se distruge, banuielile afectând relaţiile celor doi soţi. Sămădăul se apropie de Ana, înfăţisându-se într-o lumină favorabilă, grijuliu cu copiii ei. Ana, însă, îşi iubeşte soţul, chiar dacă acesta îi spune la un moment dat că îi stă în cale. Lică are în el o inteligenţă malefică; jocul dublu al lui Ghiţă (de a trata cu Lică şi de a face marturisiri lui Pintea) eşuează. Ghiţă e distrus nu doar de patima înavuţirii, ci şi de lipsa de sinceritate. El este nesincer la procesul lui Lică de la Oradea, nesincer cu Pintea şi cu Ana. Încercarea de a-l inşela pe Lică, reţinând o parte din banii schimbaţi îi este fatală. Om lipsit de scrupule, acesta distruge şi fărâmă de umanitate din Ghiţă, dragostea pentru Ana, determinând-o pe aceasta să i se dăruiască, atunci când e lăsată de Paşti la discreţia poftelor sale. Această dramă finală e declanşată tocmai de dragostea Anei, care nu dorise să îl lase pe soţul ei singur de Paşti. În cele din urmă, Lică îl aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, iar acesta va muri ucis de Răuţ tot din ordinul Sămădăului.Lică incendiază cârciuma de la Moara cu noroc, după care îşi zdrobeşte capul într-un copac pentru a nu cădea viu în mâinile jandarmului Pintea. Moartea lui Ghiţă este corecţia pe care destinul i-o aplică pentru nerespectarea principiului cumpătării enunţat în debutul nuvelei prin cuvintele bătrânei, iar cea a lui Lică o pedeapsă pe măsura faptelor sale. Aşadar, ca urmare a viziunii moralizatoare a naratorului, cele două personaje ale nuvelei “Moara cu noroc” de Ioan Slavici, între care se stabileşte o relaţie complexă şi un puternic conflict, au un sfârşit tragic. Nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” are o valoare incontestabilă, în special datorită complexităţii personajelor puse în situaţii dramatice şi a relaţiilor stabilite între acestea, surprinse cu realism de către autor.
Mai mult: http://www.ebacalaureat.ro/c/4/68/950/0/Varianta-14--Relatiile-dintre-doua-personaje-intr-o-nuvela--de-Ioan-Slavici--Moara-cu--noroc#ixzz3VCj7ymqW
Caracterizarea lui Ana din Moara cu Noroc de Ioan SlaviciCARACTERIZAREA LUI ANA din Moara cu Noroc de Ioan Slavici
Şi Ana are un destin tragic, cu toate că ea întruchipează în familie duioşia, candoarea, inocenţa. Portretul ei fizic este realizat în mod direct de către narator, prin intermediul unor adjective cu valoare de epitet: „Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă". Protejată întâi de mamă şi apoi de soţ, Ana trăieşte ca într-un clopot de sticlă.
De aceea, la apariţia lui Lică, ea se cutremură „oarecum speriată de bărbăţia înfăţişării lui". Totuşi dă dovadă de inteligenţă şi de intuiţie, atunci când încearcă să-1 apere pe Ghiţă de influenţa malefică a lui Lică. Stăpână pe sine, îi spune soţului răspicat şi hotărât: „- Ghiţă!... Nu vorbi cu mine ca şi cănd ai avea un copil înaintea ta[...]. Fă cum ştii, dar eu îţi spun şi nu mă lasă inima să nu-ţi spun că Lică e om rău şi primejdios".
Caracterizarea indirectă se constituie treptat din gesturile, faptele, vorbele şi gândurile personajului. Ana se simte tot mai părăsită de Ghiţă, încearcă să-1 ajute, să-i pătrundă gândurile, dar acesta se înstrăinează de ea şi o aruncă treptat în braţele lui Lica, îndemnând-o mai întâi să joace cu el, că „doar n-o să-i ia ceva din frumuseţe". Este adânc jignită de lipsa de încredere pe care i-o arată Ghiţă şi, sperând că îi va stârni gelozia, începe să-i acorde din ce în ce mai multă atenţie lui Lică. Cuprinsă de vraja lui Lică, fascinată de magnetismul lui,„Ana alunecă rapid spre prăpastia păcatului". Dezgustată de laşitatea soţului care o lasă singură cu Lică şi pleacă la Ineu, Ana i se dăruieşte lui Lică într-un gest de răzbunare disperată. Dispreţul profund pe care-1 simte pentru Ghiţă şi pentru faptele sale reiese din declaraţia pe care i-o face lui Lică: „Tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa". În mod inevitabil, Ana sfârşeşte tragic, înjunghiată de Ghiţă, căruia-i strigă cu disperare că nu vrea să moară. Înainte să-şi dea sufletul, simţindu-1 pe Lică aproape, „ea ţipădezmierdată, îi muşcă mana şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lângăsoţul ei". „Aceste ultime zvâcniri ale eroinei sugerează totul: ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de răzbunare, dar şi patima neostoită pentru Lică, conştiinţa vinovăţiei şi înacelaşi timp a nevinovăţiei"(Pompiliu Marcea).
Caracterizarea lui Ghita din Moara cu Noroc de Ioan Slavici CARACTERIZAREA LUI GHIŢĂ din Moara cu Noroc de Ioan Slavici Ghiţă trăieşte o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri/ pierderi: încrederea în sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el. Consecinţele nefaste ale setei de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie sunt magistral analizate de Slavici, autorul aducând în prim-plan conflictul dintre fondul uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a face avere alături de Lică. La început, „cârciurnarul este un ins energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi nu opalidă umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton"(Magdalena Popescu). El hotărăşte schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc. Ghiţă este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare. Atâta timp cât se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine. Cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia bani cât să-şi angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele oamenilor. Aspiraţia lui e firească şi nu:i depăşeşte puterile. Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice sunt enorme: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii". Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile
de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad". Din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă. Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ" (caracterizare directă). Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasa faţă de Ana, se poartă brutal cu cei mici.
La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acestaautocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare". Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devinelaş, fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din ce în ce mai mult de Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa"), aruncând-o în braţele sămădăului: „Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe", îi spune Ghiţă Anei, într-un rând.
Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde şi chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rade şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine". Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-1 ţină de frică şi de aceea treptat distruge imaginea celorlalţi despre cârciumar ca om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat fără voie în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă numai „pe chezăşie". La proces jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică. Are totuşi momente de sinceritate, de remuşcare, când cere iertare soţiei şi copiilor:„Iartă-mă, Ano! îi zise el. lartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului Ai avut tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor". Axa vieţii lui morale se frânge; se simte înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de acesta. Ghiţă îi oferă probe în ceea ce priveşte vinovăţia Sămădăului numai după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta.
Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va rezista influenţei malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decăt muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". „Sentimentul lui [Ghiţă] faţă de Ana e unul
împărţit între vanitate masculină şi dragoste"(Magdalena Popescu). De aceea în momentul în care îşi dă seama că soţia 1-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana, încercând să o scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică. Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Sfârşitul lui şi al celor care-1 înconjoară este în mod inevitabil tragic.
Caracterizarea lui Lica Samadaul din Moara cu Noroc de Ioan Slavici CARACTERIZAREA LUI LICĂ SĂMĂDĂUL din Moara cu Noroc de Ioan Slavici Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. „El reprezintă încarnarea unui principiu, singura personalizare directă şi expresă din literatura lui Slavici a «voinţei de putere»". Lică este caracterizat în mod direct de narator încă de la prima apariţie: „un om de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin /.../". Lică „irumpe parcă, dintr-o pre-realitate sau metarealitate paralelă naraţiunii, unde a existat pană atunci."(Magdalena Popescu)
„Tactica Sămădăului este de a respinge obişnuitul relaţiilor normale şi a le impune fără discuţie pe cele specifice lui. Evită să vorbească cu femeile şi cere, cu o blândeţe imperativă, să vină cârciumarul". Lică îşi impune de la început regulile şi îşi enunţă pretenţiile, în felul acesta autocaracterizându-se: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles". Tot în mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că Lică e „om rău şi primejdios". Însă cel mai exact îl caracterizează Pintea, un fost tovarăş de-al lui, care se făcuse jandarm tocmai pentru a se răzbuna: „El are o singură slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi". „Orgoliul lui [Lică] e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se substituie destinului lor". Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi, cum să le transforme vulnerabilitatea într-o armă favorabilă pentru el. Astfel, se foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani spre a-1 atrage pe acesta în afacerile lui necurate şi apoi, pentru a-l dezarma pe cârciumar în totalitate şi pentru a-i anula personalitatea. Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei, determinând-o sa i se dăruiască. De altfel, Ghiţă însuşi îi spune la un moment dat: „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol". Şi într-adevăr, Lică are o anumită doză de demonism în sufletul său, lucru ce reiese din propria mărturisire: „Ştiu numai că mă aflam la strâmtoare când am ucis cel dintâi om. [...] Apoi am ucis pe cel de al doilea, ca să mă mângâi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în cănd...".
Construit din lumini şi umbre, personajul are în structura sa morală şi unele elemente de factură romantică, de personaj excepţional aflat în împrejurări excepţionale: este generos cu cei care-1 sprijină în afaceri, la petreceri este vesel, binevoitor, chiar seducător, se dovedeşte neînduplecat cu trădătorii, elocventă în acest sens fiind uciderea femeii care se ocupă de vânzarea lucrurilor furate de el şi care este pedepsită pentru că a îndrăznit să-şi
oprească un lanţ de aur care-i plăcuse. Lică marchează nefast destinul tuturor celor care intră în contact cu el. Astfel Lică îl va aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, Ghiţă va muri ucis de Răuţ tot din ordinul lui Lică, iar acesta din urmă după ce va incendia cârciuma de la Moara cu noroc, îşi va zdrobi capul într-un copac pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea. Sfârşitul personajului este pe măsura faptelor sale.
Moara cu noroc de Ioan Slavici TITLULTitlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu noroc înseamnă de fapt Moara cu ghinion, Moara care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (nelegiuirea şi crima).
Moara cu noroc de Ioan Slavici ESEUMoara cu noroc de Ioan Slavici ESEU
IPOTEZĂ Nuvela Moara cu noroc este o proză realistă de analiză psihologică.
FORMULAREA ARGUMENTELOR Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, un fir narativ central; personajele relativ puţine pun în evidenţă evoluţia personajului principal, complex, puternic individualizat. Se observă tendinţa de obiectivare a perspectivei narative, impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a III-a, atitudinea detaşată în descriere, veridicitatea. Este o nuvelă psihologică prin: tematică, modalităţi de caracterizare a personajului şi de investigare psihologică, natura conflictului (interior).
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (ilustrare/ exemplificări pe baza textului) Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificări ale timpului povestirii; acţiunea se desfăşoară prin continue acumulări şi izbucniri de tensiune epică. Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient, omniprezent, neimplicat. Relatarea evenimentelor nu se realizează totuşi în mod linear, iar înlănţuirea dintre capitole se face prin tehnici epice diverse: dialogul (la începutul nuvelei), descriere la timpul prezent (capitolele al II-lea şi al III-lea), semnalarea unei relaţii temporale de anterioritate faţă de cele povestite înainte (capitolul al XVI-lea). Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere în intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei. Înainte şi după discursul narativ propriu-zis, bătrâna rosteşte cele două replici - teze ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii şi la forţa destinului: >„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit" şi „[...] aşa le-a fost dată". Prin intenţia moralizatoare, nuvela
este realist-clasică.
TEMA NUVELEI Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei: efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de înavuţire, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XX-lea. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social; din perspectivă moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de înavuţire, scriitorul considerând că goana după avere zdruncină tihna sufletească şi duce la pierzanie. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă care este sfâşiat de dorinţe pe cât de puternice, pe atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte şi dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte.Conflictul nuvelei este complex, de natură socială, psihologică şi morală. Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu norocînseamnă de fapt Moara cu ghinion, Moara care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (nelegiuirea şi crima). Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final, apa şi focul purifică locul. Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri bogate. Nuvela debutează cu un precept moral izvorât din înţelepciunea bătrânească rostit de mama-soacră, ce are în nuvelă rolul corului din tragedia antică greacă: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit". Bătrâna este adepta păstrării tradiţiei, în timp ce Ghiţă, capul familiei, doreşte schimbarea, bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar onest, harnic şi muncitor, Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câştiga rapid bani. Iniţial, cârciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, îşi asumă responsabilitatea destinului celorlalţi.
Cârciuma de la Moara cu noroc este aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de pustietăţi întunecoase. În expoziţiune, descrierea drumului care merge la Moara cu noroc şi a locului în care se află, fixează un peisaj - cadru obiectiv al acţiunii: „De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini, lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi unpripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu iară mai departe locurile sunt rele". Semnele părăsirii anticipează destinul tragic al familiei: vechea moară „cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul!", cele cinci cruci „care vestesc pe drumeţ că aici locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie". Simetria incipitului cu finalul se realizează, prin descrierea drumului. Simbolistica iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc: „Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe". Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă, şi antagonist, Lică. Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi priceput, iar primele semne ale bunăstării şi ale armoniei în care trăieşte familia nu întârzie să apară: „Sâmbătă de cu seară locul se deşerta şi Ghiţă, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna să numere banii, şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la căteşipatru şi se simţea întinerită, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine".
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc (intriga), un personaj ciudat, carismatic, şeful porcarilor şi al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură echilibrul familiei. Personajul este portretizat de narator: „Lică, un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin [...]". Orgoliul lui Lică e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se substituie destinului lor. Lică îşi impune încă de la început regulile: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!". Ana, nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică este un „om rău şi primejdios". Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se poate sustrage influenţei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, şi nici tentaţiei îmbogăţirii. Se anunţă desfăşurarea acţiunii.
Mai întâi, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad". Însă din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie, proces analizat cu măiestrie de Slavici. Devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de Ana pe care o ocrotise până atunci, se poartă brutal cu cei mici. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete că are familie şi copii, pentru că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate frământările personajului: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeul.. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare". Datorită generozităţii Sămădăului, starea materială a lui Ghiţă devine tot mai înfloritoare, numai că omul începe să-şi piardă încrederea în sine. Tocmai de aceea devine tot mai atent la imaginea pe care lumea o are despre el. Cu toate acestea, înţelegerea dintre el şi Lică, marchează pentru Ghiţă începutul obişnuirii cu răul. Îşi îndeamnă soţia să joace cu Lică, aruncând-o definitiv în braţele acestuia, distruge imaginea pe care ceilalţi o aveau despre el, ajungând să fie implicat în furtul de la arendaş şi în uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă drumul acasă numai pe „chezăşie". Axa vieţii lui morale se frânge şi, într-o scenă de un patetism sfâşietor, îi cere iertare Anei: „- Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului...". În alt rând, sărutând pe unul dintre copii, le spune: „Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit. Tatăl vostru e un ticălos". Prin faptul că jura strâmb la proces, acoperindu-i nelegiuirile lui Lică, Ghiţă devine complice la crimă. Hotărăşte totuşi să-l dea în vileag pe Lică, cu ajutorul lui Pintea. Nu este sincer însă nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va putea opri jumătate din sumele aduse de acesta. De fapt, greşeala lui Ghiţă este că nu reuşeşte să fie onest până la capăt nici faţă de Lică, nici faţă de Pintea. Punctul culminant. Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment ca se va produce o minune şi că soţia va rezista influenţei malefice a acestuia. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de întreaga familie, într-un gest de
răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti".Dându-şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică. Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, se sinucide izbindu-se cu capul de un copac. „Sancţionarea drastică a protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite"(Pompiliu Mareea, Ioan Slavici, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968)
Deznodământul. Un incendiu teribil mistuie cârciuma de la Moara cu noroc în noaptea de Paşti şi singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii, fiinţele cu adevărat morale şi inocente din carte. Nuvela se încheie în mod simetric cu începutul, prin vorbele bătrânei care pune întâmplările pe seama destinului necruţător: „Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-afost dată".
În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea şi „capacitatea de a ne surprinde în mod convingător fac din Ghiţă un personaj „rotund". Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare socială (cârciumarul dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologică şi morală. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi ezitări. Ezită între cele două cai simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea, liniştea colibei) şi de Lică (bogăţia, atracţia malefică a banilor), sau în terminologie romantică: îngerul şi demonul. Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic. Lică rămâne egal cu sine, un om rău şi primejdios. în schimb, Ana suferă transformări interioare, care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine. Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele(caracterizare indirectă). De asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare directă); detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul social (de exemplu, portretul Sămădăului). Mijloacele de investigaţie psihologică sunt: scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională şi acela realizat în stil indirect liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii.
LIMBAJUL PROZEI NARATIVE Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ.Descrierea iniţială are, pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie simbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii, prin impresia de stil cenuşiu. Alături de funcţia esenţială de reprezentare, în roman apare şi funcţia epică de interpretare/ semnificare. Dialogul contribuie la caracterizarea indirectă a personajelor, susţine veridicitatea relaţiilor dintre personaje şi concentrarea epică. Monologul interior,de factură tradiţională, monologul interior adresat, stilul indirect liber sunt principalele mijloace de investigare psihologică a personajului principal. Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este susţinut prin zicale şi proverbe populare sau prin replicile-sentinţe rostite de bătrână la începutul şi la sfârşitul nuvelei.
CONCLUZIE Opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, deoarece are toate trăsăturile acestei specii literare: analizează conflictul interior al personajului
principal, urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi urmăreşte degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogăţirii.
Recommended