STEAUAL J

V

OCTOMBRIE

Redactor şef: A. E. BAC.ONSKY Colegiul redacţional: ACAD. ION AG IRBICEA N U , ION BREAZU , TEOFIL BUŞECAN, ACAD. C. D AIC0V1CIU , AUREI. GURGH1ANU,

DUM ITRU ISAC, LAJOS LETAY, DU M ITRU M IRCEA, GEORGE MUNTEANU, LIVIU ONU, IOSIF PERVAIN

AUREL RAU (secretar general de redacţie), TIBERIU UTAN

REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN RPft

OCTOMBRIEC LU J Anul VI (6 9 ) 1955

C O M U N I C A T

în zilele de 30 septembrie şi 1 octom brie 1955 a avutr loc şedinţa ple­nară a Comitetului Central al Partidului M uncitoresc Romîn.

La plenară au luat parte primii secretari ai com itetelor regionale ale partidului.

La ordinea de zi a plenarei au figurat următoarele puncte:1. Problem e organizatorice.2. Convocarea celui de-al doilea Congres al Partidului M uncitoresc

Romîn şi aprobarea ordinei de zi a 'C on gresu lu i.3. Despre mersul lucrărilor agricole în anul 1955.In vederea îmbunătăţirii muncii de partid şi întăririi continue a rolu­

lui conducător al partidului în toate sectoarele vieţii de stat şi în organi­zaţiile de masă, Plenara Comitetului Central a ales în unanimitate pe tov. Gh. Gheorghiu-Dej în funcţia de prim -secretar al Comitetului Cen­tral al Partidului M uncitoresc Romîn, eliberînd din această funcţie pe tov. Gh. Apostol.

Plenara a ales în unanimitate ca secretar al C.C. al P.M .R. pe tov. i. Chişinevachi.

Tov. Gh. Apostol a fost ales de Consiliul Central al Sindicatelor în funcţia de Preşedinte al C.C.S.

Plenara a hotărît convocarea 'celui de-al 2-lea Congres al P.M.R. în ziua de 23 decembrie 1955.

Plenara a aprobat următoarea ordine de zi a Congresului:1. Raportul de activitate al C.C. al P.M.R.

— raportor tov. Gh. Gheorghiu-Dej2. Raportul Comisiei Centrale de Revizie.

— raportor tov. Guină N icolaie3. Raportul asupra directivelor Congresului al IL lea cu privire la

cel de-al 2-lea plan cincinal de dezvoltare a economiei naţionale pe anii '1956— 1960.

— raportor-tov . Chivu Stoica4. Raportul cu privire la m odificarea Statutului P.M.R.

— raportor tov. Ceauşescu Nicolae5. Alegerea organelor centrale .ale partidului.Plenară a stabilit măsuri • practice în vederea încheierii cu succes

a lucrărilor agricole din toamna acestui an.

DESEN DE C. BABA

O D ĂMaesfrului Mihail Sadoveanu

Tngădue-ne astăzi să-ţi urâm deplină fericire — viaţă lungă şi-n cinstea ta un cîntec să-nălţăm cw pîn-la tine ghidul să ne-ajungâ.

In el îţi spunem dragostea fierbinte şi bucuria de-a te şti-ntre noi cu glasul tău ce-ndeamnă înainte către lumina timpufilor noi.

Tu eşti şi-o să râmîi pe veci mîndria poporului - pe care l-ai cîntat, cu jalea, dorul, munca, vitejia Şi sufletu-i statornic şi-ncercat.

In cartea ta cu nesfîrşite file trăieşte viu pâmîntul rominescj vitejii stinşi în. depărtate zile şi graiul vechi cu duhu-i bătrînesc;

In ea învie codrii plini de vrajă cu felurimea glasurilor lor şi munţii suri stînd pururea de strajă, neadormitul şopot de izvor

Şi ■vîntul tainei care înfioară adîncul somn al frunzelor ce cad şi ţipătul de păsări cină coboară în primăveri, clin zborul lor nomad.

6 V. Felea

In ea vezi cîtnpul, Dunărea b'ătrînă şi bălţi ascunse-n stufărişul des; ciobani cu fluer ce domol îşi mînă pe-aceleaşi drumuri turmele la şes;

A toamnei blitidâ, largă desfrunzire, şi iarna albă cu tăceri de nea, a primăverii zgomotoasă fire şi vara blîndă-n rodnicia sa;

Tradiţii oameni care merg la muncă, vechilul aspru, lacomul boier; pe cei cuprinşi de dragostea adincâ in crudul ei vîrlej în care pier.

Din cartea ta se-nalţă furtunoasă aducerea aminte de demult —Cu vocea-i înţeleaptă, dureroasă trezeşte-al bătăliilor tumult

Şi luminează calea de primejdii a libertăţii străbătînd prin ani şi visul fără moarte dl nădejdii chemînd la viaţă neamul de ţărani.

In cartea ta biruitor se-ndreaptă spre-o nouă viaţă, omul dezrobit. Răsare azi din vorba ta-nţeleaptă Un drum de slavă-n veacul fericit.

Prin glasul tău vorbeşte-ntreg poporul cu geniu-i. puternic, bărbătesc — Urmaşilor tu le arăţi izvorul de frumuseţi ce nu se ofilesc.

De ziua ta, primeşte-n dar solia acestui cîntec viu şi depărtat —Tu eşti şi-o să rămîi pe veci mîndria poporului pe care Tai cîntat.

VICTOR FELEA

Elogiul epopeii noastre naţionale

M ă mir adesea că el, care a creat şi a sortit încrederii lumii, prin autoritatea sa, atîtea zei­tăţi, n-b cîştigat el însuşi rangul de zeu.

Montatgne

Departe, în aldinei mea şi obscuritatea' unde Începe istoria', definindu-se din nemărginitele spaţii ale vârstelor pământului, ca nişte focuri sacre ard priţmele însemnări ale oamenilor despre întâmplările şi faptele săvâr­şite in timp. Multe războaie ani zguduit lumea; apele revărsindu-se au inundat,aşezări omeneşti, lava incandescentă a vulcanilor a acoperit oraşe

înfloritoare' sau flăcările incendiilor au mistuit adesea' urmele lăsate de oameni în trecerea lor. Şi totuşi în virtutea parcă, a unul destin al me­moriei, din fiecare timp a supravieţuit o mărturie bogată, care a îndem­nat pe oameni să descifreze iau ajutorul ei fizionomia ivremiurilor ide odi­

nioară, ou acel 'instinct al genealogiei umane care stăpâneşte succesiunea generaţiilor.

Mă gândesc la începuturile antichităţii greiceştl, la perioada dintre sec. X I I — V E I , a cărei existenţă In timip a rămas legată ide o capodoperă a literaturii. Patru sute de ani din strălucita istorie a unui popor Învie azi prin epopeea homerică, aproape unicul izvor istoric al acelui timp.

Iliada şi Odiseea — două cărţi care cuprind patru secole.Vor fi fost desigur şi alte izvoare, care au dispărut cine ştie cărad,

in ce împrejurări nefaste, dar icreaţia hotmerică a ifost suficientă pentru a imortaliza un timp îndelungat şl glorios, bogat în fapte şl întâmplări extraordinare.

(Astăzi izvoarele istorice s-au Tnultipliicat şi numărul bibliotecilor e.greu de cuprins. ,Şi totuşi eu m-atm deprins a gîndi că dacă ar dispărea vreo­

dată toate lucrurile .care pomenesc despre noi, despre poporul romîn — de la începuturile sale şi pînă azi — o singură operă ar trebui să supra­vieţuiască, pentru a putea fii reconstituită pe toate planurile, viaţa romî- nilor din totdeauna: opera luli iMâhai Sadoveanu.

De jumătate de secol critica literară dă ocol acestui monument uriaş.

8 A. E. Baconsky

căutând să afle adevăratul drum oare duce în taina comorilor sate. Ibrăi- leanu a fost singurul care s-a apropiat cel anai mult, care a intuit esenţa acestei opere 'neobişnuite atunci rând vorbea despre literatura lui Sado­veanu ca parte integrantă a poeziei pământului românesc. Desigur că vor fi contribuit la cunoaşterea lui şi anii petrecuţi la Viaţa Romîneasoâ, unde oamenii găseau întotdeauna posibilităţile unei comunicări prieteneşti Ia mare altitudine sufletească, fascinaţi de bătrâna cetate moldoveana cu tra­diţiile, legendele, cupolele şi toamnele ei de aur. In intimitatea acelor vremuri i se va fi relevat M lbrăileanu ceva diin substanţa scriitoricească — unică în felul ei — a acestui titan al literelor roimîne.

Uneori criticii, angrenaţi îin dificile şi complicate exegeze, au avut în faţa lui) Sadoveanu situaţia unor cavaleri medievali pe care un iureş pu­ternic şi neprevăzut i-a dofoorît de pe cai. Căzuţi la pământ, propria lor armură de zale ii împiedică să se ridice la adevărata luptă. împiedicaţi în principii şi criterii, oarecum rigide, criticii m-au reuşit să pătrundă şi să dezvăluie specificul artei unuia dintre cei mai originali scriitorii ai lumii. Mediocritatea şi obscuritatea mecanică a unora, au convieţuit cu pedan­teria meschină a altora sau, ceea ce e mai întristător, chiiar cu erezia vulgară şi agresivă pe care a manifestat-oi bunăoară criticul Samelevici ■rând, în urma unor îndelungi meditaţii, reducea creaţia sadoveniană la trei domenii ale imoralităţii: adulter, crimă, beţie. Comic este mai ales faptul că el o făcea în numele clasicismului (!) la salvgardarea căruia se simţea

solicitat şi denunţa in persoana lui Sadoveanu pe un siemănătorist oarecare. Lucrurile se petreceau la începutul secolului nostru şi continuau acea tradiţie, în raza căreia „marele" Arcm Densuşianu stigmatizase odinioară pe Emineseu, reproşîndu-i. .. necunoaşterea lumii remîneşti, lipsa- oricăror contingenţe cu etnicul românesc şi .greşeli de formă , , . . . atît de enorme, incit ar zdrobi, din punct de vedere ai adevăratei arte, chiar şi cel mai strălucit cuprins“ .

Cine 'ştie, e poate şi acesta un mod de a te sustrage uitării, strecu- rîndu-te prin infracţiune în paginile istoriei literare!

Au fost şi critici mai ponderaţi, pe care pudoarea nu î-a lăsat să apară în sceina unde clasicul Sanieleviici vorbea despre semănătoristul Sadb- veanu. Mă refer la aceia care teoretizau pur şi simplu sămănătorismul marelui scriitor, încadrîndu-1 astfel cu grijă în categoria harnicilor cultu­rali patronaţi ide Vlahuţă şi de Spiru Haret. Se întâmplă să deschizi bună­oară o istorie a literaturii, voluminoasă, care impune cititorului prin deziH- voltură şi voluptuoasă erudiţie, şi să-l afli pe Mihaiii Sadoveanu alături de C. Sandu-A Idea, I. Chiru-Nanov sau Ilarie Cheindi, blajini condeieri ce se aliniază sub un motto din Alecsandri:

De Paşti în satul vesel, căsuţele-năbit'e etc.

şi purced la confecţionarea de costume naţionale, fluiere, cavale, glasuri sfătoase, mustăţi pleoştite, chicoteli, sfieli de fată mtare, sclipiri din ochi şireţi şi bătrâneşti, of-urdi hei-uri, plăvani, şăgalnicii şi alte câteva lucruri asemănătoare pentru duminiicile, nunţile ş i . boxele pe la care nu rareori

Elogiul "epopeii noastre naţionale 9

se abate şi boierul bătrân, eu faţa luminată de bunătate şl Înţeleaptă îm­păcare. Ce ainu'me, afinităţi ar fi puitut avea scrierile unor semănăitcrişti

cuminţi, ou extraordinara creaţie a lui iSadoveanu, izvorind din pămîmful şi din vremurile românilor, m o cântare solejmmă şi înfiorătoare a vieţii lor din totdeauna, greu se- poate vedea. .Numai o (Conştiinciozitate birocratică impliclnd obligaţia. clasificărilor şi încadrărilor de tot felul, a putut duce Ia asemenea enormităţi 'de interpretare, pe' care trecerea timpului le va ridica în optica urmaşilor la proporţii groteşti şi neverosimile.

Nu mai puţine au fost încercările de a defini în parte fiecare dintre operele lui Sadoveanu, de a stabili genul şi specia căreia îi aparţine. S-a vorbit aşadar despre descriptivul în opera sa, ..despre romane, care totuşi nu sînt chiar romane, despre darul de povestitor, despre virtuţile stilului, etc. Tocmai aici stă viciul fundamental al criticii — aşa cum s-a exerci­tat ea în cazul lui Sadoveanu — în această detaiiare, în analiza disparată şi ocazională a unei opere, care nu putea fi înţeleasă decît în totalitatea ei. Unii dintre criticii au încercat o asemenea considerare, dar numai por­nind de la grupuri de opere şi căutînd să generalizeze, fapt care inu-i putea scuti ide eşecuri. însăşi sudura perfectă a unor elemente 'adeseori eterogene, profund diferite unele de altele, constituie caracteristica întregii creaţii, sadoveniene. Dincolo de orice prejudecăţi metodologice., se poate vedea că opera lui Mihail 'Sadoveanu e unică' în literatura română, ca şi de altfel, îm.genere, în literatura secolului nostru. .Sadoveanu n-a scris ndici romane,, nici povestiri., nici descrieri sau nuvela .şi nu tolerează nici formulele .con­venţionale ou veleităţi de ' superlativ, cu -oare adeseori a fost asaltat r „o adevărată poezie a naturii“ , „minunata limbă literară“ etc. Mihail Sado­veanu a scris epopeea noastră naţională şi cele peste o sută de cărţi ale lui nu sînt decît capitolele acestei uriaşe epopei.

Apropiată pîină ia un punct, dar cu a-tit mai inexplicabilă este opinia acad. Perpessicius care, intr-o cronică Ia Nunta domniţei Ruxanăa, se în­treabă: „De ce n-ar încerca domnul M. S. o povestire a trecutului nostru, o epopee, mai binszis, ă-sa fiind singurul scriitor de astăzi, care să stăpi- nească deopotrivă şi duhul trecutul,ui nostru şi instrumentul de expresie, propriu unei atari întreprinderi.“ iOronica apare în volajm în anul 1938, adică chiar în perioada în -care epopeea sadoveniană intrase în faza desă­vârşirii sale. Inexplicabilă mi se pare această invitaţie la un lucr-u care era tocmai pe cale de. a fi isprăvit, ciu ătît maii mult, cu eît mai jos criticul considera că ultflmisle lucrări (apărute pînă ia aceia- dată) ale scriitorului, sînt „ . . . fragmente detailate şi minuţios alcătuite din acea epopee pe care am ăori-o în t r e a g ă Ori, epopeea inu -poate fi ietentiifiieată cu cronica, ea nefidnd obligată să urmărească, de o manieră strict 'Cronologică, viaţa, unui popor, obiectivul ei fiind tocmai selecţionarea dita istorie a 'celor mai caracteristice momente şi figuri de eroi '— selecţionare care înseamnă a metodă artistică obligatorie.

Epopeile homerice se pierd in adâncimile istoriei, unele dintre poemele care au contribuit la alcătuirea lor datind încă din epoca my,osmană, iar istoricitatea iui Horrser este şi astăzi una dintre problemele controversate

10 A. E. Banconsky

ale Istoriei antice. Elias Lonnrot n-a făcut idecti să aictum© timp de două­zeci de ani cele cincizeci de rune care alcătuiesc Kalevala, epopeea naţio­nală finlandeză, fiind aistfel nu cireatoiiul, ci redactorul acestei epopei, iar Virgiliiu are um categoric punct de plecare în Homer. Contemporan cu noi, Mihail Sadoveanu scrie el Însuşi, ide .peste cincizeci de ani, epopeea po­porului romîn. O seriei pentru că el însuşi, ou geniul său, izvorăşte din inepuizabilul tezaur . a;l creaţiei populare, .din istorie, din timp, din legen­

dele şi miturile străvechi — din sufletul şi viaţa poporului.

A vorbi .despre epopee Înseamnă a stabili anumite elemente specifice, prezenţa cărora poate fi mai greu sezilsată în universalitatea .unei apere vaste, 'cu nenumărate ramificaţii. Care este de pildă eroul .principal al epo­peii sadoveniiene şi cum poate fi organizat materialul imens pe care ea îl oferă; unde rezidă caracterul eroic propriu oricărei epqpei — iată difi­cultăţile ce. vor părea de neînlăturat.

Oouptadu-s© de o anumită parte a creaţiei lui Sadoveanu, acad. G. Călinescu făcea o remarcă deosebit de pătrunzătoare, vorbind despre o lite­ratură în care „ . . . nu sînt eroi ci un singur specimen uman In sute de i p o s t a z e Este acesta un real sentiment pe care-1 inspiră lectorului opera marelui scriitor, sentimentul că te' afli în faţa unui erou unic; nu însă a unui specimen .uman ci a unui erou colectiv: însuşi poporul roman, înfăţişat în toate ipostazele istoriei sale. 'Nenumăratele1 personaje principale întâlnite în paginile lui Sadoveanu au întotdeauna, dincolo de fizionomia lor spe­cifică, o funcţie simbolică, în virtutea căreia se stabileşte ou maximă preg­nanţă apartenenţa lor comună pe plan naţional, şi deci moral şi istoric. Această funcţie nu afectează întru n)imie individualitatea, lor, ci dimpo­trivă, îi dă un temfei, canferindu-â o vigoare deosebită odaită .cu dubla lor calitate |de personalităţi şi .de exponenţi ai sufletului .colectiv. In această

privinţă, pute|m spune că, dacă Emiinescu a sintetizat liric toate concepţiile şi coordonatele sufleteşti ale poporului nostru, proeetate în raza dezvoltării sale istorice, .Mihail iSadoveanu a realizat, pe planul poeziei, epice, univer­sul moral .şi sensibil al popor,ului romîn, în lumina evoluţiei sale. De alo! derivă caracterul colectiv al eroului său principal.

Ca în .orice epopee naţională, dezvoltarea, acţiunii are Ia Sadoveanu un pronunţat caracter enfoâc. De-a lungul întregii sale creaţii, nenumăraţii eroi contopiţi în substanţa sufletească a poporului se mişcă în direcţia unor aspiraţii istorice spre lumină, spre progres, spre treptele ide afirmare supe­rioară, stabilind o linie ascendentă care constituie axul principal al operei sale şl-i dă aureolă eroică. Sensul zbuciumat şi dramatic al .istoriei noas­tre, pornind de la perioadele îndepărtate ale formării poporului romîn; pină icînd apare1 el ta istorie ca unitate etnică- bine ideifmiltă, evidenţiază

lupta eroică a. protagoniştilor lui Sadoveanu. Dacă ta Fraţii Jderi avem capitalul glorios al luptei pentru independenţă .naţională, ta Nicoară Pot­

coavă această luptă se împleteşte cu primele revendicări ide dreptate so- eiaiă, aceleaşi pe carie — ca ,un memento al generaţiilor apuse — unchia-

Elogiul epopeii noastre naţionale 11

şui .Mih>u le aduc© mereu In animi lud Tudor Şolmaiu. Apoi ne aflăm In faza superioară a luptei pentuu libertate, pînă cînid — odată cu Mitre a Cocor — triumfă în contemporaneitate generaţiile de luptători ai) tuturor vremurilor noastre.

Armonia acestei genealogii eroice, grandoarea, ei, aduc um aer clasio In epopeea sadoveniană. Măreţia antică, ritmul solemn şi grav în oare se succed generaţiile', cum şi dimensiunile spaţiului istoric în care se pro-

ectează această succesiune, sînt tot atîtea elemente clasice în configura­ţia operei marelui scriitor, după icum romantică este atmosfera legendară

care învăluie o bună parte a scrierilor lui, tonul ide evocare- sau simfo­nia naturii.

Punctul de plecare al epopeii îl constituie însă timpurile st-ăvechl scăto-dace, sugerate prin atmosferă de pildă in Uvar sau in Nopţile de Sin- ziene şi chiar în Baltagul, carte de căpătîi în arhitectonica întregii opere. Baltagul,- autentic poem al păstoritului şi al transhumantei, are., în eco­nomia operei lui Sadoveanu-, menirea de a stabilii o punte de legătură inte­rioară intre diferitele epoci care apar -conturatei precis, de -a constitui o posibilitate de continuaTe imaginativă a diferitelor acţiuni, după ce elo se întrerup sau încetează aparent în pagini.. Ceea ce e -ciudat în această carte e sentimentul vieţuirii în epoci diferite, pe care ţi-1 trezeşte cu toate că elementele de -civilizaţie care apar (puşcă, .prefect, deputat), ar puitea stabilii ou suficientă precizie momentul acţiunii. Citeşti şi deodată, ca pr intr-o d.'udată hipnoză, ai 'impresia că -drumul Victoriei! Lipan trece din spaţiu în timp, parcurgi nd întreaga -noastră Istorie pastorală sub simbo­lul Mioriţei, şi auzi cuvlntul scriitorului, ca ,un deseîntec: „ . . . rinăuri după rîhăwri de generaţii, în sute după sute de anii se veseliseră de creş­terea silei şt începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebtsta, craiul nostru cel de ăemvlt“ . Capacitatea de a supune şi domina timpul, de a juxtapune epoci situate la mare 'distanţă istorică, vădită pretutindeni în cuprinsul întregii creaţii sadoveniere e o manifestare a acelui neobiş­nuit instinct al timpului, atât de caracteristic lui Sadoveanu. Nimenli în lite­ratura noastră n-a realizat o prezenţă at-ît de vie a timpului, care este aproape un personaj în scrisul său-, amintind zeităţile epopeii homerice.

De-a lungul întregii noastre istorii, epopeea- sadoveniană străbate chi­tind , toate virstele poporului, toate evenimentele principale din trecut. Apare evul mediu rom-înesc, apoi capitolul luptelor icu turcii, evoluţia poli­ticii externe a domnitorilor, legăturile lor eu leşii, cu cazacii, cu tătarii şi ungurii — -conflictele şi tratatele care s-au încheiat. Vine perioada mo­dernă, războiul ide neatârnare, ascensiunea burgheziei şi mai ales decăde­rea rnarei fooieriimi, care capătă o imagine strălucită de pildă în Venea o moară pe Şiret. Ciclurile de povestiri vin apoi să dezvăluie racilele sociale ale anilor de stăpânire burghezo-moşierească. Apar ţăranii din satele isto­vite de sărăcie şi exploatare, cu primari şi perceptori, cu oameni înapoiaţi

şi copleşiţi -de necazuri. Acel eden deopotrivă biblic, homeric şl rabelaisian, pe care Lăzărel Griga i-i deschide Abatelui de Marenne — imagine de substanţă de asemenea clasică la Sadoveanu — nu are nimic idilic, con-

12 A. E. Baconsky

venţional-semănătorist, .ci este an imn adus belşugului şi generozităţii ro­mâneşti, iar în cuprinsul operei e an element de contrast. Apariţia, troglodi­tului eu aer preistoric, la .marginea satului devastat pe vremea DucălVodă, reluată peste timp în Petraohe, ivit dintre tufe la un cot al dramu­lui în sec. XX (O umbră), constituie celălalt pol al satului românesc. Triumful temporar al Şoimăreştilor, proectat de scriitor pe un fundal de necunoscut, dominat de întuneric şi ameninţătoare incertitudine, devine iarăşi element de contrast eu epocile următoare, când Stroie Orheiana învie şi multiplică, asemenea anei epidemii cumplite. Conflictul lui Tudor Şoimaru cu 'Stroie se va rezolva definitiv mult mai târziu, în urmaşi, cînd Mitrea Cocor va Wmmifa asupra boierului Cristea Trei-Nasuri.

* - *

Vorbindi despre inegalabila operă a lui Sadiuveanu, mă gândesc iarăşila două aspecte care-fi accenhuiază şi mai mult calitatea de epopee: pe deo parte caracterul enciclopedic al creaţiei marelui) scriitor, pe de altă parte .caracterul ei popular. Cititorului atent i se revelează întregul univers românesc, cu toate coordonatele. lui. Pe lingă istorie, pe caje o. cunoaşte şi mai ales o intuieşte în mod.desăvârşit, după terminarea lecturii,'cititorul poate cunoaşte din epopeeia saidovenianâ deopotrivă geografia României, fauna, flora, etnografia, magia şi mitologia ei. Mai mult, cititorul poate căpăta privitor la România serioase cunoştinţe oenologdce, gastronomice, cinegetice, etc. etc., încât, oricât de îndepărtat ar fi; oricât de1 străină i-ar fi fost înainte vreme ţara aceasta a noastră, după lectura lud Sadoveanu capătă o imagine deplină şi universală a 1 ulmii rcrmneşti. Iată, spre pildă, pe plain acustic, fauna păsărească a bălţilor — aşa. cum' o receptează vînă- toxul: „Deosebeam acum cu urechea şi zborurile ca izbiri de vînt ale raţe­lor, de fîlfîirile moi, abia auzite ale stîrcilor, ori ;de sfîrîiturile de aripi ale cristeilor de papură; deosebeam bine şi strigătul vulturilor care roteau în văzduh, după pradă, de răcnetul de trîmbiiă al bîtlanilor, de găgăirile aspre,

scurte, ale gîşielor vinete“ . (Păcat boieresc). Sau, vizual-plasfie, penajul multicolor al păsărelelor pădurii:

„Un grangur sta nemişcat pe o ramură de fag întinsă spre soare; îi sticleau penele ca gălbenuşul oului; întindea din vreme în vreme gitvl şi da drumul unei fluerâri gîlgîite, care trezea un răsunet lung în urmă, în ra­murile pădurii. Paseri mărunte, stropite cu felurite colori, se chemau de pe vlrfuri de nueluşe mlădioase; erau stigleţi cu pete de sînge, piţigoi rotunzi cu pene cenuşii şi negre, cintezi cu piepturile cărămizii".

Peşti şi .insecte, păsării şi animale, nu numai .cele oarecum cunoscute, ci chiar unele .dispărute de mult din fauna noastră — de pildă apariţia halucinantă a zimbrilor în calea convoiului din Zodia Cancerului — popu­lează paginile cărţilor ridicate unsorii la rangul de personaj principal, cum e măgăruşul .din lanoş Năzdrăvan sau căprioara care moare in solitudinea hieratică a Pădurii Petriţorului.

Acelaşi lucru se poate spune in privinţa florei româneşti, cere se den^?.- luie în creaţila sadoveiniamă îin toată bogăţia şi strălucirea ei vegetală, înce-

Elogiul epopeii noastre naţionale 13

pînd ou pădurile cele fără ide capăt din Ţara Domelor, leagăn al păstori­lor din toate timpurile, şi pînă la universul plantelor luxuriante din băl­ţile Dunării şi din deltă, univers pe care Sadoveanu aai-1 descoperă — aşa cum bunăoară Rousseau a relevat francezilor orizontul de mare fruonu-' seţe al munţilor Alpi. Delicateţea şi graţia peisajului lui Turgheniev se îmbină aici ou acea euforie a naturii specifică Iui iOhateauibriand, la tempe­ratura căreia se stabileşte o comunicare intimă, totală, cu întreaga lume de plante şi vietăţii.

în atmosfera, acestei iniţieri supreme, Sadoveanu ne familiarizează — pînă la cultul detaliului — ou toate elementele specifice ale acestor dome­nii româneşti, tot aşa cum va proceda în etnografie- sau în mitologie, -depă­şind limitele Moldovei şi ridieîndu-se îa o viziune naţională.

Caracterul popular al epopeii saidovemene provine din însuşirea pro­fundă a elementelor de gîndire şi de sensibilitate proprii poporului nostru, aş.a cum: se manifestă' ele în creaţia sa artistică. Procesul de trecere a fol­clorului literar în forjme 'superioare ide artă cultă, care a cunoscut o primă mare etapă a sa în opera luli Emineseu, cunoaşte cea de a doua -mare etapă o dată cu apariţia lui Mihail .Şaidoiveantu. Dragostea, viaţa, (moartea sau trecerea vreimid, toate capătă deopotrivă substanţa folclorică elementară, seva de taină pe care timpurile o aduc ta oamenii născuţii şi trăiţi laolaltă. Natura, ca dimensiune esenţiala a -creaţiei marelui sicriitor, este de pro­venienţă folclorică şi constituie una dintre laturile fundamentale ale exis­tenţei poporului romîn. Poetul anonim al doinelor şi baladelor şi-a mărtu­risit întotdeauna contopirea sufletească cu' elementele naturii, sentimentul unei depline fraternizări, în care ploile şi iarba, munţii şi apele, arborii şi vieţuitoarele sint asociate întru firească participare lâ bucuriile şi triste­ţile, victoriile şi tragediile Omului, oferind un fundal grandios, cu aderenţe mitologice, vieţii sale din toate vremurile. U n folclor vine la Sadoveanu şi acea aspiraţie anteilcă spre natură, ca spre un for al liniştii şi al puterii, al împăcării si al confesiunii — aspiraţie de ura cu totul alt aluat deeît fun­damentul filozofic al lui Jean-Jacques, emanaţie intelectuală oare-i dă un pronunţat caracter doctrinar şi utopic. Victoria Lipan —- în drumul ei de căutare, cînid reconstituie tragicul itinerar al soţului său — ascultă de­opotrivă glasul oamenilor şi :al naturii, — ascultă poate mai -mult răsu­flarea prevestitoare a pădurilor atinse ide primăvară şi intuieşte în fira­vul clopoţel Mit de sub zăpezii şi frunze uscate, un destin a cărui dezle­gare se ascundea încă pe aproape.

In preajma naturii, eroul care-i simte vibraţiile şi adeseori asociază riniversului ei propriile sale stări de spirit, simte trecând ta .el calmul tonic, şi regenerator, sau îşi descifrează înseşi problemele lui de conştiinţă în ceasuri de mâhnire şi de anxietate.

•Mare parte a acestei inegalabile epopei poartă sentimentul — de.ase­menea de origine folclorică .— al întoarcerilor, spre trecut, vădind' un cult al trecutului care nu are nimic comun ou paseismul evazionist — fie el gratuit, vizînid himere absurde, sau idilie-diversionlst ca al semănător işti-. Inr — ci este izvorul evocării de mare dezinvoltură romantică. E un sen-, timent al continuităţii, o religie a istoriei naţionale, străină ou totul de

14 A. E. Banconsky

imixtiunile fi'lcraofiei "declinului. Aşa cum apare la Sadoveanu, preluată din însuşi tezaurul concepţiilor populare, această facultate — care nu este de cit o altă formă de manifestare a ceea ce numeam la început instinct al timpului — are menirea de a readuce permanent în faţa contemporani­lor răspunderea, istorică pentru desăvârşirea operei .visate .de înaintaşi, pen­tru păstrarea şi ducerea mai departe, a .mesajului lor milenar.

Trecerea în, legendă este un corolar al acestui, particular sentiment al trecutului nostru şi ea se realizează de asemenea în spiritul capodope­relor fololorulm. .Este, de pildă, în Hanul Ancuţei, un crîmpei al acestei atmosfere, în, care legenda — ca expresie sintetică a timpului) — pla­nează peste oameni şi întâmplări, — atmosferă realizată cu mijloace inefabile, eu o. vrajă tainică proprie geniului sado ven ian. Funcţia estetică a .cuvântului pare a îngloba aici, pe lingă valoarea lui semantică, plastică sau muzicală, pe aceea de .intermedliu magic al atmosferei legendare când, de la început, auzim glasul profund al rapsodului:

„Dar asta s-a intimplat intr-o .depărtată vreme, demult, în anul cină au căzut de Sîntilie ploi năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi-văzut ba­laur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei

■Pluta s-a deslipit .de ţărm — de locul şi timpul determinat — sintenn porniţi, în plină plutire legendară, străbatem spaţii de vis ca î.ntr-o lume de supremă beatitudine.

De provenienţă folclorică este apoi antiteza bogat-sărac — prezentă chiar în titlurile numeroaselor doine — antiteză căreia Sadoveanu îi dă o gamă deosebit de largă de interpretări, situînd-o drept temelie socială a întregii sale creaţii1. Apoi unele motiv© frecvente — ca bunăoară acela al fetei măritate Împotriva voinţei sale, ou plângerea de jale pe care o Implică pe. plan liric — unele aspecte ale eroticei, patima şi dorul, atit de frecvente în versul popular, cuta şi elemente ca de .pildă hamurile de .popas, omniprezente în opera lui Sadoveanu, utilizate mai ales ca loc de atmosferă ou tradiţii străvechi, ou toată acea savoare oenologieă şi gastronomică, cu sentimentul belşugului- simplu şi mistic, amintind arhi- abunde.nţa ospeţelor homerice. Şi multe alte, trăsături, sfârşind c.u limba creaţiei saidbveniene, care înseamnă, de asemenea, ,cel ide al doilea mare capitol în dezvoltarea limbii noastre literare,, după capitolul glorios al lui Emimescu.

S-au deschis codrii întunecaşi străbătuţi de istoria noastră şi, dînd1 slavă bravilor luptători ai tuturor vremurilor, epopeea sfîrşeşte cîratînd Intrarea în lujmlnă.

Plini de admiraţie şl Ido uimire, poeţii generaţiei noastre titnere au ajuns să privească vîrsta de aur şi să-şi Încline frunţile în faţa celor trei pătrare de secol ale marelui creator.

Ca şl eroii acestui popor, pe care 11 laudă epopeea sa, Mihail Sado­veanu vine din timp, din legendă, izbucnind în contemporaneitate cm pu­terea calmă şi extraordinară a pădurilor de tei atinse de răsufletul- lu*7 mai.

Elogiul epopeii noastre naţionale 15

Ori de eîte ori îl văd, masiv, iluminat, rotindu-şi /privirea de o ciudată, strălucire, 'mă trezesc icru vorbele lui Horaţiu:

Vi des ut alta s te t . . . .

ca o exclamaţie lăuntrică şi port în sufletul .meu sentimentul pe care-1 vor fi nutrit elinii la gîndul convieţuirii cu zeii Olknpului.

Vin vremuri maxi, ctod vor ivi depline roade strădaniile noastre de astăzi şi 'ţara aceasta va cunoaşte o. eră de 'nemaivăzută înflorire, la care vor participa şi slăviţi 1 înaintaţi, ridiletadu-se din paginile epopeii sadove- niene. Ca să film demni de orizontul acelor timpuri, trebuie să învăţăm din opera maestrului nu numai cântecul eroismului, al Libertăţii şi al năzumţeior unei istorii, oi şi, dincolo de .toate, marele exemplu al scriitorului legat prin toate fibrele existenţei sale de viaţa din totdeauna a poporului său.

A. E. BACONSKY

Pe o pagiină de Sadoveanu

Şi nu ştiu noaptea cînd va fi să vină,Şi nu ştiu zlorii cînd vor lumina. - Purtîndu-mă\prin timp ca o lumină,■0 carte stă Ideschisă-n faţa mea.

Urechea prinde-un susur de-o clipită Ca un oftat — în umbra cărui timp? — Pădurea moldoveana, aurhtâ, îşi prinde-n \toamnă splendidul ei nimb. Auzi cum frunza toată se trezeşte Sunînd pe drumul sutelor de ani,Se jelue şi cîntâ omeneşte Şi trec deasupra aripi de vultdni.Aici călare se ivi Voevodul,Semeţ, cu cel mai tînăr dintre Jderi.Ce limpede în preajma mea e iotul ■'Cînd bat cărarea timpului de ieri!

Măia'stra mină adunat-a-n pagini Tot sufletul] străbunului pămînt. în.forma simplă-a marilor imagini Oftează adierile de vînt Ş i murmurul străvechilor izvoare Şi foşnetul dumbrăvii bătrîneşti Şi tremurai! fir avei căprioare înflorind oglinzile cereşti, în dărnicia unicei clipite.Ce-o zmulge graiul dulce şi firesc Aud din vremi dureri înăbuşite In nu ştiu care tîrg moldovenesc.Şi la răscruce poposesc de-odată ■Cu umiliţii ‘sorţii la un han.

Pe o pagină de Sadoveanu 17

în vorba ce se-ncheagă legănată Disting profilul nu ştiu cărui an.Măiastră mînă adunat-a-n pagini Tot sufletul străbunului pămînt.In forma simplă-a marilor imagini Duhul poveştii trece depânînd.

Dar iată ceasul tihngj, va s-apună,Şi nouri, ca balauri, trec pe 'sus.Se prevesteşte undeva furtună,Şi se scufundă soarele-n apus.Un corn râsună-ti munţi. Tăcerea moare.Pădurile se. scutură de somn.Prinzîndu-şi junghiul mic la cingătoare în scări s-arată Ştefan, sfîntul domn.Păziţi-vă, duşmani ai ţării mîndre,De-arcaşii ce s-adună ca un roi Şi-s gata cu pămînt să vă frămîntel Nu veţi găsi cărările napvi!Ordiile se vor preface-n pleavă Şi nu se vor întoarce-n Istambul. . .S-a luminat slăvită mea Suceavă C-am biruit duşmanul nesătul.

Trecute vremuri. Carte minunată,Pe toate mi le-apropii, le dezvălui.Istoria cu faptele de-aldatăVenind din veacuri, îşi destramă vâlu-i.In forma simplă-a marilor imagini S-a deşteptat tulburătorul cînt.Mâiastra mînă adunat-a-n pagini Tot sufletul străbunului pămînt.

AUREL GURGHIANU

2 — Steaua

Mihail Sadoveanu — artisful cefăfean

Să luăm un calendar şi, răsfcidu-1, să poposim puţin pe marginea însemnărilor făcute pe răbojul .umeia dintre filele de la începutul lui noiembrie:

1955, noiembrie, 5. Sîmpătă.75 de ani de la naşterea marelui scriitor Mihail Sadoveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, vicepre­şedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, mem­bru activ al Academiei R.P.R., membru în Consiliul

Mondial alf Păcii.

Şaptezeci şi cdoci de ani, dintre care mai bine ide trei sferturi au fost hărăziţi unei neostenite activităţi literare şi obşteşti!,..

O asemenea aniversare constituie desigur, pentru noi toţi, un eveniment dintre cele mai 'dragi. Poporul j nostru, căruia- i-a fost dat să plîngă vitregia soartei marelui Eminescu, alături de a multor alţi ‘mari reprezentanţi ai du­rerilor şi năzuinţelor sale, are [acum un prilej dintre cele mai nimerite pen­tru a-şi manifesta întreaga dragoste şi recunoştinţă faţă de cel care, pre­luând şi fructificînd moştenirea înaintaşilor săi, a înzestrat literatura pa­triei cu un număr atît 'de impresionant de comori de inegalabilă artă. Aceste sentimente sînt adîrioj să.pate în inima fiecăruia (dintre sutele de mii de cititori ai operei sale; lin inima, fetiţei care se bucură şi se Întris­tează, străbătînd potecile ăumbravei minunate, alături de duduia Lizuca şi de credinciosul şi înţeleptul ei tovarăş, Pairqcle; în inima tânărului care-şi însoţeşte cu gîndul prietenul .năpăstuit, pe dîrzul Todiriţă Catană, plecat să-şi salveze dragosteaj din mâinile agăi Costea Cărontuţ în inima unchiaşului care nu-şi doreşte decît să i se mai prelungească, măcar cu cîţiva arii,-^firul vieţii,’ ca să 'atjxmgă a cunoaşte cit mai miuite tepte din viaţa cea nouă â iui Mitxea Cocor. . .

Preţuirea înaltă şi .unanimă a operei acestui clasic - al literaturii vea-. oului .nostru este o. consecinţă eît se .poate de firească a principalelor caracteristici ale creaţiei sale: o neţărmurită dragoste faţă de patrie şi

Mihail Sadoveanu — artistul cetăţean 19

popor, un umanism cald şi o neclintită încredere într-uin viitor luminos, făurit pe baza triumfului ideilor păcii şi propăşirii generale.

Pline de semnificaţie sint în acest sens acele pagini ale Anilor de ucenicie, în care scriitorul ne înfăţişează portretul moral şi literar al tînăruluii de odinioară. Eram prigonitor pînă la exces, al neologismelor— ne mărturiseşte maestrul Sadoveanu — şi găseam în literatura popu­lară şi în popor o perspectivă de noutate, la care se adaogă dragostea. mea adîncă pentru umiliţi, ofensaţi şi nedreptăţiţi. De mic încă, el este pătruns pînă în aăincul inimii de .un fior de flacără atunci cînd, i se

ofeTă prilejul să citească discursurile lui Mihail Kogălniceanu in chestia ţărănească. Acelaşi vechi ataşament al scriitorului faţă de oamenii sim­pli ne ajută să înţelegem şi faictoriii eare-1 determinau pe tânărul elev al gimnaziirului diin Fălticenii de odinioară să condamne acea tendinţă de renegare a unei origini modeste,, dar sănătoase, ide ,.aristocraţizare‘i, evi­dentă în fiecare act, în fiecare atitudine a. fostului său coleg Eugen Lovi- nescu, viitorul adept şi continuator al şcolii critice măiorescieine. -Pe urma­şul străvechiului neam de păstori al Profirei Ursacihi, comportarea odras­lei răzeşeşti nu-1 putea lăsa, Indiferent. Iată că — ne spiune el -— în cui­barul acestor cumsecade găini răzeşeşti, ieşise un pui de raţă. Eugen n-avea nimic din ce-ar fi trebuit să aibă un fecior al unui neam dîrz. De pe cină era „ cuconaş“ în clasa întâia la gimnaziul „Alecu Donici“ , ne informa că se hrăneşte numai cu prăjituri. îşi pipăia cu o satisfacţie precoce hainele, îndem nîndu-ne să ne încredinţăm şi noi că stofa e „lînă-n lină".

Spre deosebire de fostul său coleg, „fiul ţărăncii“ , cum, singur se numeşte, nu s-a lăsat furat de mirajul „ariistocratiizării“ ; şi aceasta ne-o

dovedeşte întreaga, sa creaţie, încălzită de la începuturi. şi pînă astăzi de o neţărmurită dragoste faţă de om,ui simplu, ca de uin adevărat foc sacru, străjuit de către scriitor cu o cqnştilnciozitate de vestală.

* * *S-a afirmat, nu o dată, despre romanticul Hugo, ca şi despre realiştii

paşoptişti, în frunte cu Nieolae Bălcesou, sau despre realistul socialist Maiacovsk'i că reprezintă — desigur, fiecare în raport cu epoca respectivă— o anumită categorie de artişti: artiştii cetăţeni. O cercetare cit de sumară a activităţii literare şi obşteşti a maestrului Mihail Saidoveanu ne poate ,duce la o concluzie similară şi în legătură ou această figură proeminentă a zilelor incastre. Numai un artist cetăţean, în cel mai adine sens al cuvîntului, se ipoate face, în atît de mare măsură, ecoul năzuinţe­lor poporului său; -numai în inima unui asemenea artist bucuria şi tris­teţea, suferinţele şi revolta unui popor asuprit şi umilit de secole pot găsi o atît de adîncă înţelegere,.

In mintea, fiecăruia dintre noi se păstrează de asemenea veşnic vie pilda artistului încercat care a. ştiut să se menţilnă cu aceeaşi dârzenie şi demnitate pe poziţiile ferme ale unei arte profund democratice şi pro­gresiste, chiar şi în anii de dureroasă aducere aminte ai dominaţiei fas-

20 C. Dornescu

ciste, cîmd multe dintre scrierile sale, trecute la index, erau sortite să. ali­menteze flăcările „purificatoare1' ale focurilor aţprinse în diferite pieţe publice; mc poate fi uitată nici pilda, nu imiali puţin elocventă, a soriitoru-

luli care, din primele zile ale. noii ere deschise pentru noi prin (măreţul act de la .23 August 1944, a păşit cu hotărîre pe drumul făuririi unei lite­raturi nod, călăuzite de principiile metodei de creaţie a realismului socia­list; şi, cu atît mai mult, nu putem rămâne indiferenţi în faţa entuzias­mului şi a convingerii cu .care a aderat artistul-cetăţean, Mihail Sado­veanu la opera măreaţă de construire a unei noi orînduirl sociale în pa­tria noastră.

Nouă, scriitorilor tineri, dintre care unii bîjbîiau în negura înăbuşi­toare a decadentismului burghez, Sadoveanu ne dădea astfel un mare exemplu — ne mărturiseşte Petru Dumitriu, într-un articol închinat ma­relui artist-cetăţean.

Dim primele luni ale anului 1945 încă, intr-o vrem© de miarii prefar ceri social-politice, dud cei mal mulţi dintre vechii noştri scriitori se aflau într-o fază de înfrigurată căutare (dacă nu chiar în totală derută),

maestrului Sadoveanu ne vestea marea bucurie a artistului cetă­ţean de a-şi fi aflat, în sfîrşit, adevăratele rosturi ale vieţii şi activităţii sale.

Evenimente măreţe se desfăşură în lume — ne spune el în prefaţa textului tipărit al conferinţei sale intitulate Lumina vine din răsărit; — e vremea cină mi se impune să-mi fac mărturisirea de credinţă. E vre­mea să-mi fac datoria, înainte de a întreprinde călătoria cea mare, în lu­mea umbrelor, către strămoşi.

E ultimul termen — continuă el mal departe — cină putem pieriori cină putem birui vitregia um i dezvoltări şi alcătuiri strimbe, vitre­gia bolii în care trăim.

Găsim în cuvintele rostite de la tribuna vieţii celei noi de către prie­tenul die totdeauna al celor urgisiţi, mesajul cald şi sincer al unui suflet ales, îngrijorat pe drept cuvânt de urmele grele lăsate de alcătuirile strimbe ale trecutului, mai ales asupra lumii satelor noastre. Acestei lumi,, căreia i-a închinat artistul cele mai multe şi mai dragi dintre operele sale, tre­buia să i se facă în sfîrşit dreptate; ei trebuia să S se acorde tot sprijinul pentru ca să facă o cultură raţională, să beneficieze de toate câştigurile tehnice şi mai cu seamă să beneficieze de experienţa marii Uniuni So­vietice . . .

Pndicarea acestui pdpor oropsit la o altă viaţă constituie obiectul principal al chemării! adresate de artistul-cetăţean tuturor acelora care socot ca-şi iubesc neamul, tuturor celor ce s-au socotit şi se socotesc de­mocraţi. Căci o lumină nouă se revarsă din răsărit.

Călătoria pe care o face în acelaşi an la Moscova şi cunoaşterea cu acest prilej a profilului real al ortoduirii sovietice se soldează cu un şi mal puternic ataşament al scriitorului faţă de luminosul răsărit. Cobor cu emoţiune într-o lume nouă, pe care multă vreme am socotit-o străină

Mihail Sadoveanu — artistul cetăţean 21

Şi depărtată — ne mărturiseşte el, descriindu-ne momentul aterizării avionului .pe pămintul mardi ţări a socialismului.

Pe acest pământ il va trimite scriitorul mai tîrziu pe eroul iubit de toţi al operei care era menită să anunţe zorile realismului nostru socia­list, pe Mitrea Cocor, .pentru a se instrui la şcoala socialismului şi a culege învăţăminte pentru viitoarele alcătuiri din patria, sa.

Dragostea faţă de .patria socialismului şi a ostaşilor eliberării noastre străbate întreaga, activitate a lui Mihail Sadoveanu, care, nu trebuie s§ uităm, se numără şi printre cei care au pus bazele Asociaţiei noastre pen­tru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică, Conferinţele rostite apoi în cadrul acestei asociaţii constituie adevărate profesiuni .de credinţă ale artistului-cetăţean faţă de viaţa cea nouă care pulsează în ţara vecină.

Ca şi întreaga creaţie nouă a scriitorului Sadoveanu, mărturisirile cetăţeanului patriei noi sînt străbătute de o .neclintită încredere în soarta poporului şi în victoria deplină a elementului nou şi progresist, împo­triva ă tot ce mai aparţine încă vechiului. Şandramaua alcătuirilor cri­minale ale burghezilor şi moşierilor s-a surpat — găsim notat în însem­nările sale pe marginea articolului 80 al noii noastre constituţii. Putre- gaiurile ei au trecut la groapa gunoaielor trecutului. O alcătuire nouă de stat a ridicat din primejdia pieirii acest popor crud încercat.

* * *

Opera literară a maestrului Mihail Sadoveanu oglindeşte însă poate In imodul cel mai viu felul în care se împletesc in activitatea sa cele două laturi: latura de scriitor şi cea de cetăţean. Nu poate fi considerat în­tâmplător faptul că maestrul .prozei .noastre artistice a. .fost unul dintre pri­mii scriitori care, din primele zile ale noii ere in care a păşit ţara noastră după eliberare, s-a angajat, ou un elan de-a .dreptul tineresc, în lupta pentru orientarea literaturii ..noastre, pe drumul realismului socialist. Şi lupta aceasta nu putea fi de loc uşoară; era vorba de un: salt uriaş, impo­sibil de realizat fără acumulările necesare. Pentru continuatorul celei mai bune tradiţii realiste .din literatura noastră însă, saltul era ca şi pregătit. Dorinţa sa fermă de a înfăţişa scriitorilor timoraţii oarecum ide o nu îndeajuns explicabilă nesiguranţă ă condeiului şi a unghiului de perspectivă o pildă de curaj în atacarea temelor noii, de pe poziţiile nou­lui., l-a dus la realizarea, unor opere din ce> în ce 'mai corespunzătoare cerinţelor noii metode de creaţie. Scriitorului care, în .decursul celor mal bine ide .cincizeci de ani de activitate literară, dăduse dovadă de o deosebită înţelegere a realităţilor sociale ale trecutlui,, nu l-a fost greu să pătrundă în esenţa noilor realităţi. Şi dacă în Păuna Mică vi.ziunea sa asupra raporturilor antagonice de clasă din mediul rural era încă în bună parte confuză, dacă soluţiile pe care 1© preconiza aici păreau să ilustreze încă unele reminiscenţe de natură socialist-uopică din concepţia sa asu­pra ‘ dezvoltării societăţii, în romanul următor, Mitrea Cocor, viziunea sa se clarifică, vădind o aprofundare sensibilă a‘ principiilor ştiinţifice de interpretare a feno|meniulud social. Eroul său prezintă de data aceasta o

22 C. Dornescu

evoluţie mult mai complexă. Pînă la un. anumit penet,, el pare să urmeze ■soarta tu|turor umiliţilor .din opera lui Miiha-il Sadoveanu: soarta Iui Ne- culăieş, din schiţa Un om năcăjit, â „dezertorului*' din Emigranţii la Bra­silia, a lui Gostanidiini -Moţoc (Judeţ al sărmanilor), a, lui Petrache (O umbră), a lui Ion iRusui Ungureanu şi a atâtor alţi necăjiţi din lumea satului de odinioară. Legătura pe care o stabileşte Insă la un (moment dat scriitorul între eroul său şi mişcarea noastră muncitorească îi clari­fică lui Miitrea idealul pentru 'oare trebuie să lupte, ii icanalizează revolta-, făeînd idiln el uin, luptător conştient şi activ pentru cauza celor ale căror năzuinţe Ie reprezintă. Iar împrejurările speciale în care se (maturizează apoi conştiinţa sa revoluţionară — prizonieratul în U.R.,S.iS. — precum şicotitura pe care o aduce în viaţa social-politică a ţării toamna lui 1944,deschid luptei sale perspectivele succesului. Faţă de ceilalţi revoltaţi În­făţişaţi de scriitor în opera sa, ■inclusiv reprezentanţii mişcării muncito­reşti din romanul Păuna Mică, în mintea cărora noţiunile fundamentale a'le luptei revoluţionare apar încă învăluite în ceaţa vagului şi a confu­zului, iMitrea Cocor are , conştiinţa inevitabilităţii răsturnărilor tfundamen- tiale. Aidîno grăitoare în acest sens sîint cuvintele ou oare se încheie chiar romanul:

Alcătuirea veche să fie in', întregime răsturnată. Statul socialist nu va intirzia să pună la înăemîna foştilor robi toate puterile ştiinţei, aşa incit, unde au fost cînăva noroaie, şi cocioabe, să apară şosele şi case luminate electric; unde bîntuve seceta, să vie pe~ canaturi bucuria apei; unde se trudea silnic omul, maşinile să-i uşureze munca.

Desfacerea din treicut, ieşirea într-un veac nou al lumii.Toate remarcabilele însuşiri ale romanului Mitrea Cocor ne fac să-l

considerăm drept una dintre cele mai grăitoare pilde pe care le oferă scriitorul-icetăţeain Sadoveanu scriitorilor epocii noastre.

* * *Un aspect semnificativul creaţiei noi-a lui Mihail Sadoveanu este şl

•reluarea şi adâncirea unor teme prezente în scrierile sale mai vechii. In felul acesta, şirul impresionant de opere aile marelui povestitor a fost îmbo­găţit eu încă două creaţii) valoroase: Nada Florilor şi Nicoară Potcoavă. Ceea ce l-a (determinat pe scriitor să reia şi să dezvolte temele idin unele scrieri ca împărăţia apelor şi Şoimii (dintre care una se situează chiar la începuturile carierei sale literare), a fost fără îndoială şi dorinţa sa de a-şi defini în mod -concret creaţia sa nouă, drept o continuare şi o îmbogăţire continuă a a-ctivităţiii sale literare, profund realiste şi pro­gresiste, de pînă la 23 August 1944. Se degajă însă de aici, in aicelaşi timp şi un mesaj, pe care scriitorul-cetăţean -îl adresează tuturor osteni­torilor cu tâmplele cărunte din aceeaşi breaslă, un îndemn călduros pen­tru reluarea şi perfecţionarea- continuă a armelor lor scriitoriceşti, în con­diţiile noi ale dezvoltării literaturii noastre. Acelaşi îndemn se desprinde de altfel -şi -din paginile ultimei lucrări a scriitorului, povestirea Aven­tură in lunca Dunării, în care ne este' înfăţişată transformarea — în climatul noilor realităţi din ţara noastră — a cărturarului Tudor Ieşanu,

Mihail Sadoveanu — artistul cetăţean 23

dintr-un izolat, dintr-ura ad'ept al turnului de fildeş, Intr-un luptător ac­tiv pentru -binele colectiv.

Pe artistul-cetăţean nici u-na dintre problemele acute ale actualităţii mu-1 poate lăsa indiferent; şi cu atît mai mult o problemă de o -impor­tanţă vitală pentru viitorul întregii Omeniri, -cum este aceea a luptei oamenilor cinstiţi de pe întreg globul pentru triumful cauzei păcii şi prie­teniei între popoare.

Sub semnul acestei luipte îşi desfăşoară astăzi maestrul -Sadoveanu întreaga sa activitate. încă -din 1945, cu prilejul -primei sale -călătorii la Moscova, scriitorul îşi mărturisea deplina încredere în justeţea şi în perspectivele acestei acţiuni. După viforul epocii contimporane, copiii noş­tri vor cunoaşte un ev al păcii — nota atunci trimisul poporului nostru, în faţa urmelor proaspete î-ncă ale urgiei războiului abia izgonit de pe teritoriul eroicilor -noştri vecini.

Cu un an mai tîrau, vajnicul partizan al -păcii adresează un înflă­cărat apel intelectualităţii cinstite din întreaga lume: Cărturari din toate ţările, uniţi-vă! Uniţi-vă împotriva rasismului, a prejudecăţilor sociale, a grandomaniei naţionalismelor, a celor ce propagă ura şi neîncrederea. Uniţi-vă pentru înfrăţire şi pace. Ca să aibă în sfirşit răgaz neamurile să-şi aducă fiecare tributul de bine la progresul umanităţii.

De atunci şi pînă astăzi, la adunările -Consiliului Mondial al P-ăcdi, al cărui ime-mibru este, ca şi la întrunirile organizate ide partizanii păcii d-i-n ţara noastră, ouvîntul său a lov-it puternic în colportorii ideilor răz­boinice, înflăcărând] inimile şi îndemnînd pe toţi partizanii cinstiţi ai ideii -păcii şi progresului să-şi intensifice Lupta -pentru realizarea- idea­lurilor paşnii-ce ale întregii omeniri.

„Prietini şi prietine, — ni- se adresează -marele cetăţean, cu cuvintele măiestrit alese ale artistului — întinăeţi mîinile să vi le strîng. Binecu- vîntate aceste zile eroice, în care se pun temeliile unei lumi mai bune! Străduinţi şi jertfe le închinăm cu bucurie generaţiei ce se ridică. Lumina sufletului nostru va duci In ochii oamenilor de m ine,'— copiii noştri. Lumina sufletului nostru va luci în apele domesticite, In hidrocentrale electrice şi uzine, în grădinile nesfîrşite, in ogoarele bogate in holde, In aşezările civilizate ale muncitorilor acestui pămînt al patriei noastre.

Toate se vor înfăptui după pildele omului sovietic. Alt război ăecît acesta, al eliberării definitive a omului, mu voim să cunoaştem".

Fericit -cel in a cărui minte sălăşluiesc asemenea gânduri!Necurmat fie-i firul -vieţii, spre bucuria şi fala -poporului -din mijlo­

cul căruia s-a ridicat! . . . Pentru că, după cuvintele lui moş Leomte, efiti- torul în zodii, „lucrurile lui sînt vrednice şi spornice . . . şi se va arăta pururea blajin şi cu prietînle. .

C. DORNESCU

Aspecte şi tendinţe iniţiale în opera iui Mihail Sadoveanu*

Tendinţa realist-socială şi critică pe care am căutat s-o evidenţiem pînă acuma, se intensifică şi am plifică în volum ele următoare. Ion Ursu fusese o nuvelă de răscruce în orientarea scriitorului; ea marchează momentul de convertire tematică la lumea oam enilor reali cu durerile lor. Ascultînd în sine ecoul suferinţelor de veacuri ale celor pe care-i considera adevărata sa- seminţie şi văzînd în jurul său jeluirile, mizeria, nedreptăţile şi înapoierea culturală şi m orală în care îi lăsa cu nepăsare stapîhirea statului burghezo-m oşieresc, scriitorul se îndeam nă tot mai tem einic la problematizarea artistică, - în diverse forme, a ceea ce era şi durerea sa neistovită.

In Comoara Dorobanţului (1904), scriitorul dovedeşte preocuparea de a sprijini ridicarea ţărănimii la conştiinţa unei vieţi superioare şi demne; o expresie a în ­grijorării faţă de unele aspecte negative în m oravurile şi stările satelor noastre şi a dorinţii de a contribui la înlăturarea lor. In 1906, apare, puternică şi im presio­nant realistă, nuvela Păcat boieresc (Mormintul unui copil). In acelaşi volum , aflăm o reuşită critică artistică, o satirizare a unui tip social din lumea satelor, primarul chiabur din Sfrăjerul. Tot în 1906, scritorul ne dă o puternică frescă a vieţii de cazarm ă (Amintirile căprarului Gheorghiţă); întîmplări, moravuri . şi carac­tere culese direct din experienţa stagiului său .militar. In 1907 ne înfăţişează aspri­mea ja fu ’ui fiscal care aruncă oamenii în disperare şi în revoltă (O tiinbră); exploa­tarea tipic chiaburească (Intr-o zi de primăvară);, ne dă „scena faraon ică" din Mer- gînd spre Htrlău şi luptele oamenilor izolaţi şi disperaţi, cu sălbătăcia autorităţilor statului burghez (Emigranţii la Brazilia). Toate aceste nuvele şi povestiri de început sînt azi destul de cunoscute şi apreciate pentru puternicul lor realism critic, pentru forţa cu care scriitorul înfăţişează suferinţele poporului, cruzim ea şi nedreptatea păturilor exploatatoare şi conducătoare, precum şi ura, revolta oamenilor îm po­triva lor.

Cu deosebire se desprinde, încă din perioada de început, conflictul puternic dar ascuns, dintre ţăran şi boier. Poezia dragostei şi amintirilor, încîntătoarele tablouri de natură, lasă un loc tot mai larg descrierii suferinţelor ţărănimii, arătării rela- ţiilpr de cruntă jăcm ănire şi exploatare m oşierească. Lirismul rom antic e dublat de cel mai zguduitor realism social. Atitudinea de clasă, intenţia „ tendenţioasă“ critică, devine tot mai clară, mai puternică, îmbrăcată în meşteşugită formă artistică-.

Suferinţa şi mizeria seculară a ţărănimii le-a citit pe feţele oam enilor şi le-a imprimat în portrete zguduitoare. Iată-il pe Ifrim Tulbure (Pe drumuri încurcate):

* Continuare din nr. 9.

Aspecte şi tendinţe iniţiale în opera lui M. Sadoveanu 25

„G răia m oale şi focui îi iumîna din cînd în cînd obrazul pămîntiu, brăzdat de suîe- rinţi. Răspunzînd, — cîteodată întorcea şi ochii spre mine. Ochii aceia verzi, gîndi- tori, nu i-ar putea zugrăvi nimeni. Cînd întîlneau pe ai mei, aveam totdeauna o sim­ţire de milă şi fără voie se ' desluşea în mintea mea un nume pentru ei: ochii resem­nării; le-a ascultat în ' je ’ uirile oam enilor desnădăjduiţi, care-şi deplîng nenorocirea şi denunţă neomenia boierească: „T ot ce-am stăpînit — se tînguie unul în O poveste de sărbători — mi-au vîndut cămătarii. Şi au să-mi vîndă şi ce mai am. Casa asta mi-a jn a i rămas şi are să m i-o vîndă şi pe asta boierul acesta nem ilostiv care mi-i v e c in . . . Am să rămîn cu nevasta şi cu copii pe drum uri. . . “ .

înfăţişarea cruzim ii şi ticăloşiilor boierimii - ocupă un loc de seamă în opera lui Sadoveanu. Chiar cînd renunţă la cruzim e şi asuprire, aplicînd o exploatare

•'„amicală", boierul dispus să schimbe o vorbă de g ’ umă cu ţăranul ori să-i o fereun tutun, rămîne mai depare şi în întregim e străin de viaţa şi necazurile omului. De aceea, scriitorul n-a idilizat, cum s-ar părea uneori, relaţia ţăran-boier, ci a de­m ascat-o în repetate rînduri, în aspectul ei tragic. Astfel, tot din anii de început, avem povestirea Subiect de nuvelă în care un boier dă ordin chihaiei să ducă la moară şi la cărbunărie pe nişte „m ăgari" de ţărani care nu dovedise cu munca de vară pe moşie. Ce însem na aceasta? „ Măgarii trebuiau să fie puşi pînă la genunchi,, cum se obişnuia, în lăptocul morii de d e v a le . Este şi acum moara de devale, şi iarna s-adună pe roate nişte sloiuri de toată frum useţa . . . Iar în deal la cărbunărie, unde- este fum, se înţelege de ce trebuiau duşi oam en ii. . . Ca să le vie oleacă minţile la cap, ori să n e b u n e a scă ..." .

Una din cele mai puternice nuvele din această perioadă, axată pe conflictul declasă, este Păcat boieresc. Sub aparenţa unei jntîm plătoare şi arzătoare aventuri dedragoste e prezentată deschis şi ascuţit toată prăpastia dintre ţărănime şi boierime, inevitabilitatea unei răfueli finale.

Ţăranului M arin nu i-a rămas în viaţă decît otrava amărăciunii, puşca de v în ă - toare şi copila pe care i-o va necinsti boierul cel tînăr în căutare de aventuri cine­getice şi senzuale, leac pentru plictiseala vieţii sale fără griji.

Ţăranul e un vulcan de ură crîncenă dar mocnită care ţîşneşte ici-colo în cîteva vorbe, în privire, şi se va dezlănţui furios în scena finală. însăşi întîlnirea cu boie­rul şi mai ales înfăţişarea lui Marin, forţă elementară a pămîntului şi suîerinţii gene­rale, îl fac p e . ciocoi să se cutremure: „P uşcaşul, scund, lat în spete, cu obrazul uscat,^ înegrit de o barbă rară-, zbîrlită, mă privea fără să clipească, fără să zîm- bească, cu doi ochi rotunzi, verzi. Cu dreapta ţinea de stat puşca atîrnată pe umăr şi rnîna neagră, mare, cu degetele lungi, osoase, noduroase, mi se păru înspăimîntă- toare".

Vorba puţină, privirea ciudată, timbrul hîrîit al vocii, cutele aspre şi uscate ale feţii, sînt semnele sufeririţii, îndîrjirii şi urii. Vînătoarea şi pescuitul nu-i pot alunga durerea mare şi adîncă pe care i-o pricinuise boierul bătrîn, care-i luase ne­vasta şi-l sărăcise. „ Nu! la noi nu-i chip să mai trăiască rumînul! —- izbucneşte el. Pe mine m-a sărăcit' boierul ăl de-a murit, şi ăsta care a venit m-a înfundat' şj mai rău în n e c a z . . . Am rămas numai cu casa, atît, — şi cu p u şca -...“ E glasul desnădejdii şi revoltei în faţa batjocurei boiereşti, în faţa silniciei stăpînului. Nuvela redă încă o dată, drama iubirii dmtre boier şi ţărancă, jart erotic care vin să com ­pleteze nenorocirea furtului econom ic la care e supusă ţărănimea.- De aceea con flic­tul dintre M arin şi „c io c o i" ’ e total, e o luptă, cum s-ar zice, pe tot frontul, con ­centrată în tensiunea dramatică a scenei finale, unde se revarsă' fără m argini şi raţiune ura şi revolta ţăranu ui desnădăjduit. Acum, în încleştarea decisivă îşi strigă Marin tot ce are de spus ciocoiului:

„ — B o ie r u le !. . . ciocoiulel ■ Şi tu, mă, ai făcut ca ălălalt, ca ăl de-a m u r it !.... El mi-a ruşinat muierea, m-a sărăcit, m-a prigonit şi acuma ciocoiul iar s -a ra tă !. . . Iar s-aratâf Ce-ai făcut, cîne! Spune, cîne, de ce mi-ai ruşinat copila? De ce-ai ucis-o? de ce m-ai otrăvit?"

Remarcabil cu totul este că, în lim bajul său, M arin nu judecă un ins, într-un caz izolat, ci judecă pe ciocoi' în general, apucături e şi crima lui. Acest element generalizant arată d a r intenţia scriitorului de a privi problema larg, ca un con flict

26 D. Isac

între două categorii s o c ia le . . . In glasul lui grozav — constată scriitorul — tre­mură o ură zeci de ani stăpînită, o ură mistuitoare, fără nume, ura unui întregneam o b ijd u it . . . “ Şi pentru ca drama să fie com pletă şi .fapta boierului ,,desăvîrşită“ , ţăranul desnădăjduit — devenit ameninţător — e împuşcat,' ca-n 1 9 0 7 ...

A 'teori, boierul angajat ■ într-un furt erotic nu mai este atît de norocos. Pădu­rarul Voinea ştie să rabde şi să se răzbune. „ — Uite, vezi dumneata — se plîngeel — dacă dă cineva în cînele ista, el se întoarce şi muşcă; el are mai mare drept decît dumneata şi decît m in e . . . Omul rabdă şi ta c e . . . “ Dar obida aceasta la care-1 supune starea lui de slugă în pădurea boierească şi umilinţa întîlnirilor boierului cu nevasta, îl hotărăşte la răzbunare. Stăpînul va muri, nu se ştie cum, într-o rîpă a codrului (Codrul).

Ţăranul mai are însă de pătimit şi din partea organelor administrative săteşti, pe ’ care scriitorul le-a pus de asemenea la stîlpul infamiei. Intr-o privinţă, reprezentanţii acestora erau şi mai desgustători, ca unii ce ieşiseră din mijlocul ţărănimii însăşişi-şi uitaseră de părinţi şi fraţi, ticăloşm du-se. In vasta sa operă, Sadoveanu a în fă ­ţişat de repetate ori şi în diverse form e chipul hidos al chiaburului înrăit care —ajuns funcţionar comunal — urăşte, dispreţuieşte şi jăcm ăneşte ţărănimea săracă.Tipic pentru această categorie de duşmani ai satelor este şi primarul Ghiţă Samson din Străjerul.

Sadoveanu înfăţişează şi alte categorii sociale nedreptăţite. Astfel, evocînd în pagini de vibrantă admiraţie figura vrednicului său învăţător în Domnu’ Trandafir, nu se poate opri să nu arate, în încheiere, viaţa plină de lipsuri şi umilinţi pe care o rezerva în trecut statul burghezo-m oşieresc oam enilor trimişi să lumineze satele cu învăţătură.

„Ş i cînd mă gîndesc bine, cînd judec cu mintea de-acum, cînd caut să adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, găsesc cu mirare că Domnu’ era un om foarte năcăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu îşi ducea gospodărialui, că venea de multe ori amărît, ca să ne dea cu dragoste învăţătura de toatez i ’e l e . . . Ca dînsul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă prietene, cînd te gîndeşti, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un v ifo r de nemulţumiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cubine meseria . . . “ (Domnu' Trandafir).

Faţă de burghezie, de viaţa ei de oraş, de salon, Sadoveanu n-a arătat nicio aderenţă, a ocolit-o. Nu l-a atras, nu l-a interesat în mod deosebit. E o păturăsocială care nu i-a stat la inimă; în ea a văzut lumea opusă ţărănimii, lumea careîntr-un fel sau altul era, în ochii scriitorului, o profitoare din munca trudnică a celorde pe ogoare, o responsabilă, conştientă sau nu, a mizeriei satelor.

Trăind în m ijlocul tîrgoveţilor, scriitorul a fost, .totuşi, ispitit să în făţişeze uneledin aspectele vieţii lor. Dar aici lumina şi frumuseţile se sting. Inafară de cîtevafiinţe în care se concretizează simpatia lui, celelalte personaje sînt negative: oameni beţivi, avari, ci uzi, vicioşi, goi sufleteşte. Viaţa de tîrg, în interioritatea ei, apareea o mocirlă în care se îneacă în cele din urmă sufletele frum oase şi nevinovate, visu­ri e şi intenţiile bune. Aşa se întîm plă în- Floare rfiiită în Apa Morţilor, în Duduia

Margareta. Sfîrşitul acestor rom ane e dezolant; e un pustiu al sufletelor, o în frîngerea frumosului şi binelui. Viaţa tîrgului e o mlaştină care trage în adînc şi condam năsuf etele pure la moartea prin resemnare sau sinucidere. „A lţi slujbaşi erau beţivi;alţii îşi dădeau într-o singură noapte leafa în cărţi şi a doua zi n-aveau ce m înca; alţii îşi părăseau nevestele frum oase şi cinsţite şi alergau după cine se nimerea; — prea puţini erau oameni buni şi curaţi; şi Tinca, în dezvăluirea aceasta crudă a vieţii, avea clipe de sfîşieri sufleteşti, cutremure de groază şi dezgust, căci în visurile ei de fecioară altfel văzuse şi-şi închipuise lumea a c e a s ta " . . . (Floare• ofilită).

Scrierile cu subiect orăşenesc se învăluie în tristeţe şi pesimism şi însăşipovestirea Jîncezeşte în meandere tparcă lipsite de forţă. O filozofie amară străbate pagină de pagină: între ideal şi realitate, între frumuseţe şi viaţă se cască oprăpastie. Viaţa e sfîrşitul speranţelor neîmplinite, e sfărîmarea iluziilor, valea desam ăgirilor. Nu mai respiră de nicăieri prospeţimea şi forţa elementară de viaţădin scrierile pe care cuprind mediul rural; nu mai pulsează energia, însufleţirea,

Aspecte şi tendinţe iniţiale în opera lui M. Sadoveanu 27

adîncimea sentimentului, seninătatea peisajul, dorul de viaţă, optimism ul. Aici, în tîrgurile acestea, viaţa e lîncezeală, m ărginire şi descompunere. Chiar şi atuncicînd se întîlnesc două fiinţe şi sînt fericite în iubirea lor (M aria şi V oinea 'din Apa Morţilor), atm osfera nocivă le înghite, le destramă din nevăzut, - iluziile. A st­fel că - rom anul m ici-burghezii a tîrguşoarelor m oldoveneşti este la Sadoveanu.— aşa cum s-a exprimat scriitoru l' însuşi — o „carte ‘ monotonă ca şi viaţa ceînchide". Viaţa aceasta stagnantă, lîncedă şi opacă e redată fidel pînă şi prin sti­lul lin, molcom , care amănunţeşte şi mai m ult m onotonia cuprinsului. Povestireaînsăşi e .m a i alungită, elem ente'e de un interes mai scăzut, fără relieful, viaţa şi culoarea scrierilor „d e la -noi de la M old ova". ; . ' ' . '

Un alt sector al realismului sadovenian din această perioadă a reflectat viaţa militară, de cam panie sau de cazarm ă, redată în volum ele Povestiri de război (1905) , şi Amintirile căprarului Gheorghiţă (-1906). Apropiate, precum se vede, ca timp de apariţie, aceste două - grupe de povestiri degajă o atmosferă cu totul dife­rită. Povestirile evocă războiul din 7 7 şi aici scriitorul este animat de entuziasm şi admiraţie pentru vrednicia şi omenia ţăranului-soldat în .lupta pentru indepen­denţa ţării. Pe deoparte slăveşte- eroismul, pe de altă parte se dovedeşte impre­sionat de tragedia războiului, de vieţile care se sfîrşesc brusc, sîngeros, departe de căm inu ri.ş i d e /d ra g oste le lor. Eroul favorit e urmărit pe cîm pul de luptă, scrii­torul cîntă vitejia şi bucuriile soldatului simplu, îşi-i p lînge durerea legată de jertfă.

' Caracteristică atitudinii sale este cunoscuta schiţă Călăraşul, prin elogiul em oţionant pe care-1 fa c e . eroului anonim care cade cinstit, m odest şi necunoscut, pe cîm pul de luptă. Despre cei doi roşiori tîrgoveţi „se v o r scrie, d re p t . răsplată, cuvinte frum oase în gazete, se va lăuda dragostea lor de ţară", dar despre că lă ­raşul din popor nu va şti nimeni. „Tu n-ai lăsat averi şi hani, tu ai fost . sărac ş i umilit şi nu te-a chemat decît V asile - a lui Tudor . . . - In viaţa ta, m ai răcnit, zadarnic, n-ai năpăstuit pe văduvă şi pe orfan , n-ai lovit în aproapele tău. Ai avut un s u fle t . limpede şi ai murit cu. cinste". G îndul scriitorului e mereu la marea .forţă care e „poporul /cel năcăjit şi nebăgat în seamă în care fierbe puterea nem ărginită" (Luarea Griviţei).

Situat pe punctul de vedere a l. justeţei -războiului pentru independenţă, scrii­torul elogiază străduinţe’ e ostaşilor şi scoate în relief marile virtuţi ale m aselor d e oameni simpli în faţa greutăţilor şi primejdiei. Scopul -unic şi mare de a scăpa ţara de sub jugu l otom an şi a cuceri neatîrnarea, speranţa într-o viaţă mai dreaptă şi mai bună, gîndul că oamenii .vor primi păm înt- au întărit avîntul în luptă şi au constituit elemente de coeziune între ostaşi şi grade. Eroismul şi jertfe le poporului în această luptă -au găsit ecou puternic în patriotism ul scriito­rului,-' în democratism ul său, în dragostea şi înţelegerea lui pentru om. „F lăcăi vrednici; cu suflete potolitei — ' se adresează el ce lor căzuţi — voi um iliţilor şi nebăgaţilor î n . seamă! s u b ' pasul vostru s-a cutremurat pămîntul străin. V oi aţi răbdat şi-aţi suferit, aţi lăsat în urmă căminuri pustii şi lacrimi; dar cumplita voastră vitejie a suflat negura de pe moşia părinţilor. Fraţilor, pace vouă !"

Deşi apar numai la un an după Povestiri din război,' — Amintirile căprarului Gheorghiţă ne aduc o cu totul altă atmosferă. Aici nu mai este cîm pul de bătălie eroică, este reversul meschin, /cazarma . oribilă din vremea burghezo-m oşierim ii. Aici, scriitorul nu mai relatează, în lumina idealizată a amintirii ' sau a povesti­rilor, fapte de a r m e . legate de o mare năzuinţă a m aselor "populare, ci experienţa curîndă trăită personal ’ ca m ilitar în termen.

Sergenţii .şi caporalii eroici, a ce le , stînci de forţă liniştită şi ; voinţă, de inteligenţă şi omenie, pe care scriitorul îi văzuse prin pîcla vrem ii, fac loc adevă­rate or g r a d e " -a le armatei de atunci. Camaraderia strînsă, de pe cîm pul de luptă, prietenia, respectul şi dragostea soldaţilor pentru cam arazii lor, nu -e nicăieri. L ocul lor e luat de dispreţul contingentelor vechi faţă de recruţi, d e teroarea şi cruzim ea gradaţilor.

Amintirile ccăprarului Gheorghiţă reprezintă un puternic rechizitoriu îm potriva sălbăticiei la care-i ■•împingea şi-i silea pe oameni cazarm a /burghezo-m oşierească.

28 D. Isac

Pentru că adevărata cauză nu stă în răutatea oam enilor ci în sistem, în organi­zare şi în lipsa de educaţie justă. „C ăprarul bate fără răutate, pe drept şi ' pe-nedrept, fiindcă-i căprar şi se teme de pedeapsă, nu fiindcă-i rău“ .

Cazarm a e prezentată ca o instituţie de mutilare fizică, intelectuală şi m o­rală a omului; e un loc de duşmănie şi caznă. R înd pe rînd trec prin faţa och ilornoştri toate aspectele ei degradante, revoltătoare ori ridicole.- Vedem acea faim oasă teorie, mecanică, abstractă, greoaie, idiotizantă; cruzim ea sălbatică a gradaţilor care maltratează soldaţii (Ciţiva pumni);- vedem ciupeala şi hoţia, formalism ul şi superficialitatea. Cazarm a e o mlaştină, departe de orice umbră de elan şi. omenie. „V ezi că nimeni, de la mare la mic, n-are o ţintă. Toţi se mişcă pentruca să îndeplinească reglem ente şi ordine, ca să ia solda, — fiecare munceşte pentru o bucăţică de p îin e . . . “

In cazarm ă nu se făcea nici o educaţie patriotică. Viaţa mergea fără rost,,„purtată ca de m aşină" . . . „N im eni n-a vorbit, trei ani, cît am slujit în armată, des­pre Patrie, despre datorie, despre pămîntul nostru şi mormintele bătrînilor, despre războaiele, trecutului, despre .războiul din urmă, nimeni. «„C on ferin ţele" păsăreşti erau nişte com edii, care îngrozeau pe bieţii flăcăi ca şi teoriile fără în ţe le s .. . .» „ . . .P a r c ă am trăit într-o ţară străină şi m-am întors, cu mulţi .alţii, neschimbat, acasă" — spune Gheorghiţă la eliberare. Instrucţia se făcea în spiritui unui „adevărat simţ m ilitar", prin care „se înţelegea pumnul, pa’ma, ghiontul, răcnetul, crucea, Dumne­zeul, evanghelia, — şi toate celelalte lucruri mâi mult sau mai puţin simţitoare fără .de care nu poate să existe un adevărat şi bun căprar". .

Acelaş ,,simţ militar“ se manifesta şi la mîncare: „căprarii mîncau carneaşi dorobanţii zeama, — cînd era pe frupt; iar cînd era de sec. atunci dorobanţii' mîncau zeama. ■ şi căprarii fa so le le le . . . O pîne trebuie îm părţită după reglement, ia nouă oameni; dar căprarul sau sergentul de serviciu împarte o pîne Ia douăzeci de oameni. In armată trebuie să te deprinzi a fi econom ; şi tot în armată este o zicătoare: cînd vin dorobanţii, o duc bine gradaţii". Şi după toate acestea, — „să bată dorobanţul talpa să crape opinca, — şi să nu meargă posom orit, că -nu vine de la îngropare!"

Scriitorul a dezvăluit în toată asprimea lui procesul de nimicire a personali­tăţii şi demnităţii, de m ecanizare şi schilodire a omului, de transform are a lui într-o simplă unealtă, instrument necuvîntător, serv supus-, - umilit, incapabil de revoltă. M etodele erau ce 'e mai expeditive şi barbare: bătaia, carcera, închisoarea,foamea, înjurătura, chinurile instrucţiei.

Amintirile căprarului Gheorghiţă ilustrează d 'n plin înclinaţia şi forţa realist- critică a scriitorului, legătura Iui cu viaţa. Avem aici dovada incontestabilă că poetul liric e dublat de un om pe 'care-1 interesează realitatea, caută s-o cunoascăşi ia atitudine în faţa ei. Sadoveanu a cunoscut de timpuriu şi poezia dar şi dure­rile vieţii.

Cu un zguduitor realism e redată, în acelaşi volum , v ia ţ a . din închisorile şi ocnele timpului. Sumbră, crîncenă e descrierea convoiului de ocnaşi, a ocnelor cu munca de infern, de „iad al scrîşnirii d b iţilor". Compătimirea, umanism ul adînc al om ului-scriitor îşi face loc în faţa acestor nenorociţi.

Descrierea închisorii e de-a dreptul lugubră: un mormînt de piatră, cu miros de mocirlă răscolită, cu ocnaşi palizi, încătuşaţi, cu chipuri stoarse, cu ochii în gro ­paţi sub frunte.

Scriitorul răscoleşte un aspect sinistru al societăţii burghezo-m oşiereşti, o lumea oamenilor ţinuţi în ' înapoiere mintală şi morală, v ictim ele . ignoranţei şi desnă- dejdii în care această societate aruncă oamenii.

Crime, cazne — cine e vinovat de ele; cine e adevăratul vinovat?Scriitorul vede mai departe şi acuză pe acest vinovat: , , . . . Şi mă gîndeam

că cea mai mare parte a vinei nu trebuie s-o caut acolo, în osîndă, în întunerec, în nenorocire. .“

Astfel, pornind de la entuziasmul romantic şi poetic, răscolind v ijelios scene de eroism istoric, cîntînd figuri de baladă populară, evocînd amintiri duioase şi întîmplări de vînătoare ori de dragoste, — M ihail Sadoveanu s-aj, apropiat conco­mitent de viaţa reală şi a privit societatea timpului său, multilateral, cu un ochi

Aspecte şi tendinţe iniţiale in opera Iul M. Sadoveanu 29

^critic şi etic exigent şi constant, situîndu-se pe poziţiile omului simplu din popor.In paginile sale întîlnim chiar de la început tipuri sociale hine conturate şi con flic­tele sociale m ocnind puternic sau izbucnind în form ă izolată, incipientă.

Registrul emoţiilor care frămîntă Opera se dovedeşte deasemenea extins şi variat;-de la indiferenţa şi chiar acceptarea eroică a morţii, la cutremurul moral al omuluicu conştiinţa neîmpăcată; de la slăvirea eroului excepţional, la com pătim irea celui mai umil om în suferinţă; de la iureşul şi sangvinitatea cîm pului de bătălie dinŞoimii, la liniştea de cerdac şi cafeluţă din Floarea ofilită; de la idila din Hanul boului sau de la suava Zlna lacului, la grosolănia cazarm ei burghezo-m oşiereşti; de la lugubrul ocnei, la cereştile pagini din Pădurea Petrişorului; de la trivialitateacrîşm ei, la cel mai pur suspin al dragostei.

In polarizarea semnalată se reflectă continuarea procesului de aprofundaremultilaterală a vieţii interesul scriitorului pentru tot ce există, capacitatea lui de

-a reflecta cu bogăţia concretă şi integral aspectele realităţii. E mai mult un efort de descoperire succesivă a perspectivelor, de înconjurare cognitivă şi cuprindereaei totală. Simţim că scriitorul întreprinde, treptat, un urcuş de sinteză; căruia-i-caută răspuns în iureşul eroismului în blîndeţea dragostei, în otrava pasiunii, în scrîşnetul durerii, în zbucium ul moral.

Dar scriitorul nu e receptiv în egală măsură la toate aspectele societăţii şi naturii. E realist, fără a fi obiectivist. El scrie cu preferinţă, şi-şi imprimă peste tot,cu voia şi fără voia sa, atitudinea. Aşa se explică inegalitatea, de valoare a lucră­rilor, nu numai din această perioadă de început. El caută şi alege; se form ează pesine, odată cu descoperirea şi dezvăluirea aspecte’ or vieţii; reflectînd cît mai deplin lumea, el îşi stabileşte corespunzător liniile de evoluţie şi-şi construieşte succesiv şi prin selecţia materialului şi perspectivelor, propria Iui lume artistică.

Oscilaţiile interpolare semnalate dezvăluie o altă trăsătură de ansamblu a lite­raturii sadoviene: implicaţiile ei dialectice ,ca reflectare a contradicţiilor şi elemen­telor opuse care se frămîntă şi se succed fie în natură, ;• fie în sufletul omenesc, însăşi străduinţa spre o viziune atotcuprinzătoare, de ascensiune spre un punct de unică viziune a vieţii, este dialectică. Sezisarea contradicţiilor, înfăţişarea înfrun­tării unitare a elem entelor opuse, a vieţii care moare fiindcă vrea să trăiască, aiubirii care se distruge fiindcă vrea să se realizeze; subtilul puternicul sentiment al .trecerii tuturor lucrurilor, al mişcării spre moarte inexorabilă; sînt reflectări ale „aspectelor dialectice ale v ieţii 'însăşi.

Dialectica realităţii şi artei a făcut din Sadoveanu un scriitor cu elemente-opuse, contrastante. Alături de permanentele ce-i dau unitatea, stă diversitatea aspectelor şi tendinţelor, o anume polivalenţă tematică şi de perspectivă.

Privită sub aspectul realizării artistice, opera sa din această fază are inerenteinegalităţi şi stîngăcii. Dar esenţialul e faptul că scriitorul încă în p r im ele 'vo lu m e dă strălucite dovezi de marile sale posibilităţi. L îngă pagini care nu spun nimic, întîlnim altele care pot sta cu cinste alături de tot ce a scris Sadoveanu mai fru-.mos.

La început, fraza e încărcată şi foarte adesea precipitat retorică. In loc de acţiune şi dialog, avem de multe ori rezumate discursive ale autorului, comentarii,precizări şi explicaţii.

Scriitorul utilizează de la început intervenţia naturii în crearea atmosferii afective a naraţiunii. Dar încă n-a găsit tehnica măiestrită de, a sugera prin ele­mente pur descriptive stări sfuleteşti. De aceea caută efecte într-o interpretare directă a fenom enelor naturii, atribuindu-le stările pe care ele ar trebui să le sugereze şi să de provoace în noi.

De aici rezultă ceea ce s-a numit caracterul „m isterios" al naturii, animizarea ei. Prin coroanele copaci or umblă şoapte mîhnite; trec fiori; o buhnă plînge duios, „ca o chemare om enească"; şoaptele şi îngînările de ja le umblă prin codri care oftează şi ascultă. Scriitorul atribuie naturii, printr-o proiecţie, propriile sale stări em otive şi senzaţii momentane. Seara e plină de taine şi tălăngile picură mihnite dar codrul tresare. Prin aceasta scriitorul nu iese d ’.n considerarea realistă a naturii, mu susţine că ar fi efectiv plină de forţe ascunse, de spirite misterioase. Este

30 D. Isac

doar mirarea simţurilor şi gîndirii în primele luări -de contact cu noutatea fenom e­nelor naturii.

Stilistic — ' c u m . e şi. firesc — scriitorul se află într-o fază- de form are şicreştere. Povestirea nu are încă deplin cîştigată savoarea marelui meşter din împă­răţia apelor, Hanu-Ancuţei, .Nunta Domniţei Ruxandra, Fraţii Jderi, Divanul Persian, etc. A rm onia, frazelor, cadenţa, conciziunea, sobrietatea şi fineţea im aginilor, ironia şi humorul subţire, naturaleţa şi transparenţa, îşi aşteaptă apogeul lor . stră­lucit. Dar nu e mai puţin adevărat că în chiar primele opere avem numeroasezvîcniri de. splendidă anticipare.

Astfel,--ream intim acel final din povestirea In pădurea Petrişorului, vrednic să ia loc printre cele m ai frum oase pagini de măiestrie poetic-pictural-m uzicală a scriitorului: •• „Pădurea avea în, răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, linişti - ca din alte lumi. Şi căprioara stă singură: şi sîngele i se scurgea în iarba moale a ţărmului. îş i ' pleacă odată botul uscat spre, luciu, apoi iar rămase n eclin ­tită.. Din nesfîrşite depărtări răzbăteau vibrările m elanco ice ale cornului, tot maî stinse; bătaia copoilor amuţise; sara venea, şi prin bradul de pe pisc trecu o oftarel In lin iş te ,' pe cerul întunecos din fundul apei, începu să trem ure, lacrima de atir a celei dîntîi steluţe. „Căprioara avea un m uget abia auzit, şi ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Aşa sta singură şi murea, sub pletele m estecenilor cu trunchiuri . albe“ .

Intîlnim pagini în oare descrierea devine pur şi simplu poem în proză. A dăo- gînd şi forţa picturală a im aginilor, şi contextul em otiv a l'n a ra ţiu n ii, şi claritatea şi prospeţimea expersiei, putem spune că scriitorul a şi atins, u n eori,. limita formei sale superioare.- Vibraţia lirică a frazei şi im aginii sugerează , toată gingaşa fru­museţe şi măreţie a naturii. „L inişte plutea peste m arginea aceea de pădure, -linişte uşoară 'pe care o tremura -parcă ' strălucirea lum inii;- şi tăcea frunzişul nesfîrşit. Nu': mai batea inima , codrului şi erau priponite şi viaturile. . . Pîrîul curgea fărî- mînd lumina şi clătea uşor ierburile şi florile şi treceau albine prin soare ca nişte- .scînteioare de aur. Şi mi se umplea sufletul de pace; acolo, într-un colţişor delurrie Şi-m i era drag tare mai ales ădîncul codrului aceluia, miezul Iui cupiscuri pietroase. Acolo, departe, în bolţile bătrîne, se cernea umbră ca de am urg şr ra r ;c îte -o floare de lu m in ă 'se 'în tin d e a vie, strălucită, pe covorul m oale de o coloare gălbie, dulce-stînsă. Paseri nu zburau, nici n-ajungeau pînă acolo: le spăria întinsa singurătate. Pîrăul Cerbului sărea pe trepte sure .de stînci şi împrăştia lacrim i de pietre scumpe pe muşchiul gros, verde închis, al malurilor; tremura cu zvon m oale, neîntrerupt; şi în zv on u l lui, în singurătate, pe oglida mişcătoare a undei, cîte- odată,. dintr-un tufiş, ca ' dintr-o hrubă de întuneric;- răsărea, neclintită, ca tăiată din lespede, o căprioară cenuşie, într-o mişcare gingaşă de oprire. A ltfel era o tăcere aşa de grozavă: mă apream. şi dintr.-odată îm i auzeam bătăile inimii în coşul pieptului. Rar glas de corn tremura departe şi răzbătea pînă la mine înăbuşit, trist, ca din- fundul păm întului".

v „Ş i cînd tăceau bolţile nesfîrşite, parcă şi sufletul din Nmine tăcea, sta’neclintit, aşteptînd; n-aveam bucurie; n-aveam durere, intram parcă' în nesfîrşitafire, îh marea bogăţiei pămîntului. Iar cînd tresărea în murmure şi-n oftări codrul, cînd începea să crească şi să curgă valul vînturilor, fiori grei îm i răscoleau sufle­tul, un cîntec înfricoşat pornea în mine, cîntecul care prevestea şi cerea iubirile, tinereţii".

Efuzia lirică de mare fineţe se sprijină pe forţa: redării concrete şi cu pros­peţime a senzaţiilor, în care abundă mai ales culorile şi sunetele. „S oarele se stingea în pîclele vinete ale munţilor, depărtaţi; o boare răcoroasă începu să adie, tufişurile murmurau în jur. Pe ici pe colo, plopii tremurători licăreau cu 'străluciri' argintii. M oldova sclipea în vale şi, în tăcere se tînguiau ţipetele pescăruşilor. Se auzea şi. zvonul undelor. Pe ^alocuri în desişuri, cîrîiau cristei". Sau: „F o c u l. se aprinse şi vărsă o dungă lată de lumină î n . tufişuri; ■ frunzele luncii licăreau. Erau îm presuraţi' de o roată albă de mesteceni; iarba moale ca părul era nalţă şi prindea a se umezi. .S e întuneca, şi - sus, din văzduhuri .albastre, izvorau stele galbene". (Şoimii).

La analiză se vădesc anumite Drocedeie tehnice, aplicate încă de acum cu

Aspecte şl tendinţe iniţiale în opera lui M. Sadoveanu 31

mare succes, şi a căror perfecţionare va constitui unul din elementele principale ale marei arte sadoveniene.

Naraţiunea im plică o dramă, e . o acţiune cu un deznodăm înt totdeauna spec­taculos, într-un fe! sau altul. Ea cunoaşte un crescendo şi utilizează, pentru crearea atm osferei şi am p'ificarea efectului anumiţi factori auxiliari. Povestirea are un cadru, — deobicei natura, — şi aceasta nu rămîne pasiv, strict pictural, indiferent la ceea ce se întîm plă, ci participă •— printr-un paralelism cînd concordant, cînd anti­tetic cu sensul dramei — la creşterea efectului asupra cititorului.

Scriitorul dovedeşte de timpuriu că se află în posesia meşteşugului înalt al pre­zentării cu efect a desfăşurării dramatice, pe baza unei tehnici de pregătire abilă, de m işcare inevitabilă spre momentul culminant, cînd izbucneşte surprinzător fapta decisivă, impresionantă.

Povestirea începe liniştit, într-un cadru obişnuit, cu elemente de viaţă cotidiană. Iată, să zicem, un iarm aroc (Fînlîna Hazului) în care oamenii umblă după treburile lor gospodăreşti. Unul vinde boi, altul şi-a cumpărat nişte boi. Cei care şi-a vîndutboii a rămas cu . carul; cel ce şi-a luat boi e dintr-un sat apropiat, aşa că, în jugîndu-ila carul vecinului pot m erge împreună acasă ,Şi la Tupilaţi, după ce-or treceapa s-or opri acolo la crîşm ă, s-or cinsti un pahar dulce, pentru tovărăşie şi prietenie".

E un crîmpei de viaţă obişnuită. M ai nimic nu te face să bănuieşti că în linişteaaceasta de vară ,peste cei doi săteni va cădea năpraznic nenorocirea. D oar ici-colo,strecurate cu abilitate, cîteva elemente- relativ ciudate, al căror înţeles se va desvăluî abia în scena finală, — vin s,ă întărească interesul, să işte curiozitate, fără a divulga nimic.

Dimpotrivă, scriitorul va întreţine la început, cu multă naturaleţe, o atmosferă liniştită, va distrage atenţia şi va dem obiliza încordarea aşteptării, tocm ai ca, prin contrast, drama să izbucnească mai cu efect. Sătenii a jung în va le la o fîntînă şi vor să-şi adape boii:

„L a fîntînă, Ion Băieşu opri boii:— Aho, aho, băieţi, zise el dom ol. Ia să vă dau oleacă de apă . . .îşi dădu pălăria pe ceafă şi scoase răsteul. Jugul căzu. Rom înul apucă funia. C um ­

păna stătea neclintită, naltă, în albastrul şters a! cerului. Printre ramurile răchitiibătrîne pîlpîi o turturică vînătă, apoi se zvîrli, în zboru-i iute, zvîcnit, peste fîneţetăcute. Frunzişurile se clătiră o clipă, după aceea căzură iar în neclinterea lor".

Pasaju l citat caută prin toate m ijloace ’ e să dea impresia de Iimşte, de siguranţă, de calm : boii s-au „ oprii", ţăranul li se adresează „ domol" , apoi „îşi dădu pălăria pe ceafă", semn de destindere interioară; cumpăna stătea „neclin tită"; răchita e „ bătrină" (impresie de statornicie); doap o turturică (element de gingăşie, blindefe) îşi ia zborul peste fîneţe. „tăcute"; frunzişurile se clatină o clipă, dar apoi „ca d " iarăşi în „neclin­tire a lor. Intr-o strictă stilizare, repetarea cuvîntului „neclin tit" şi „neclintire" nu era justificată în cadrul aceluiaşi fragment, dar ea este cu atît mai elocventă pentru stră­duinţa scriitorului de a pregăti „n ou l" — supriza: „In clipa aceea din păpuşoaie, săl- tară trei oameni, trei ţ i g a n i . . . " Şi drama îşi desfăşoară, precipitat, cursul ei sîngeros.

Astfel, liirile de mişcare în maturizarea scriitorului tind tot mai insistent spre un conţinut realist-critic şi o definitivare a măiestriei de mare povestitor. Tematica operii va rămîne credincioasă idealului fixat încă în 1900, cînd .îşi dădea ca sens nou stră­duinţelor sale artistice să devmă un purtător de cuvînt în faţa lumii, al suferinţelor şivredniciei poporului celui mare şi mult din care ieşise şi de care a rămas în perma­nentă nedespărţit. Ca m eşteşug artistic, scriitorul a realizat o ascensiune necontenita spre perfecţiune, qtenuînd violenţele şi ascuţişurile stilistice de început şi devenind stă- pînul unei ferm ecătoare armonii între expresie şi conţinut.

Pornit din m ijlocul poporului şi animat de o nesfîrşită dragoste pentru oamenii simpli a căror tristeţi şi bucurii, suferinţi şi frumuseţi a căutat să le înfăţişeze în artă, Sadoveanu a reuşit să dea, cu timpul, printr-o muncă neîncetată de peste o jumătatede veac, o monumentală operă literaturii romîne.

Valoarea ei a fost sezisată şi recunoscută curînd de criticii luminaţi şi progre­sişti ai timpului, care i-au remarcat originalitatea, exactitatea intuiţiei, maleabilit-atea şi sobrietatea expresiei, platicitatea im agini or, frumuseţea descrierilor de natură, caracte­rul popular, patriotismul şi umanismul. Aceasta în contrast cu duşm ănoasele opoziţii, cu-

32 D. Isac

analizele şi aprecierile superficiale, interpretările denaturate şi calom niile care s-au perpetuat cu stăruinţă în critica burgheză.

Depăşind neajunsurile inerente oricărui început, opera a crescut multilateral, şi-a lărgit aria preocupărilor, şi-a ascuţit rafinamentul artistic pînă la desăvîrşire, şi-a com ­pletat şi îm bogăţit concepţia despre viaţă, şi-a mărit strălucirea şi frumuseţea, legîn- du-se tot mai temeinic de pămîntul şi oamenii ţării şi devenind astfel, cum s-a spus „ o operă ce poate fi socotită între cele mai mari şi- mai durabile bunuri naţionale" (Perspessicius).

Ea a cuprins d eas 'm tnca cercuri largi de d itcrl pasionaţi, cu deosebire pe acei pregătiţi şi predispuşi viziunii artistice şi m orale a scriitorului, pe oamenii legaţi de popor, iubitori ai valorilor folclorice ale limbii, tezaurul sufletesc popular şi pămîntulul patriei lor. Dimpotrivă, pe înstrăinaţii de aceste valori, opera lui Sadoveanu i-a inte­resat mai din depărtare, i-a delectat fără să-i cîştige; i-a lăsat exteriori de esenţa şi adîncimea sem nificaţiilor sale.

Prin concepţia şi creaţia sa artistică profund popu'ară, Sadoveanu a stat .în calea tuturor curentelor literare decadentiste burgheze, apărînd decenii întregi cu marea lui autoritate şi cu exemplul artei sale fără pereche, tezaurul scump al literaturii adevărate şi al limbii romîneşti popular-artiştice. Contra acestor curente — expresii ale unei lumipe care scriitorul o refuzase iniţial din orizontul preţuirii sale — Sadoveanu a dus luptaşi a fost un factor de rezistenţă de netrecut.

Prin marile şi multele, valori de conţinut şi form ă ale operei sale, Sadoveanu acopleşit şi a depăşit tot ce s-a scris în materie de proză literară în ţara n oa stră 'în prima jumătate din veacul XX, — trecînd cu acea glorie şi m asivitate în cea de a doua parte a lui, concom itent cu intrarea sa în realismul socialist. Scriitori cu presti­g iu , valori şi talente reale, şi-au mărturisit admiraţia şi i-au acordat cu convingere întîietatea şi ascendenţa. Mihail Sadoveanu este şi va rătnîne peste veacuri un uriaş .al literaturii romîneşti.

DUMITRU ISAC

Mihail Sadoveanu şi Valea Frumoasei

Cînd rostesc numele lui Mihail Sadoveanu, intru în împărăţia aminti­rilor. Eram în cei dintîi ani ai mei, de licean, cînd într-o vară petrecută în Valea Frumoasei, sus, pe apa Sebeşului, care se varsă în Mureş nu departe de cetatea Bălgradului, mi-au căzut în m înăîntîiele cărţi ale poves­titorului. Rîul Sebeşului trecea şi prin satul meu natal. Vara, părinţii mei, cuprinşi de nostalgia izvoarelor, porneau cu toţi copiii spre Munţi, pînă în părţile Oaşei, ale Prigoanei şi ale Bistrei. In vara anului 1908, cînd tata avea să se stingă chiar subt cetina brazilor de la Oaşa, citeam întîia oară o carte a tînărului povestitor m oldovean, ocarte ajunsă în Ardeal, oarecum prin vam a cucului, căci hotarul, ce ne despărţea de Ţară-, şerpuia pe culmile Carpaţilor. Tata îmi descoperea frumuseţile graiului lui Sadoveanu, şi laudele.botărîte de el mi-au rămas pentru totdeauna în străfunduri de suflet.

■ Nu mult mai tîrziu s-au trezit şi în mine năvalnice ambiţii literare. Anii de ucenicie mi i-am făcut citind şi recitind îndeosebi poeziile lui Eminescu — şi cărţile lui Sadoveanu. In 1919, cînd apăream cu Poemele luminii, ştiam că cel mai mare meşter al prozei noastre şi totodată cel mai de seamă poet al acesteea — era Mihail Sadoveanu. în cursul anilor, apoi, figura scriitorului creştea în ochii mei, luînd aproape înfăţişarea unei figuri de basm, care izbutea să strîngă, în inima şi-n cugetul său, toate peisajele ţării, cu toate stihiile lor, cu pămînt şi oameni, cu stări sociale şi aspiraţii, cu buruieni şi stele, şi care, avînd ca nimenea altul darul de a spune tai­nelor pe nume, aduna în limba sa toate graiurile vorbite între Deltă şi Valea Frumoasei, între Vatra Dornei şi Dunăre.

După alţi cîţiva ani mi-a fost dat să plec un timp în străinătate. Pentru un timp? Ce spun? Pentru un timp aproape fără capăt, căci cele cîteva luni, pentru cit îmi aprindeam âvîntul, s-au transformat într-un deceniu şi jumătate. Printre cele vreo cîteva cărţi romîneşti, ce le luam cu mine, fără de a sta în cumpănă, erau acelea ale lui Sadoveanu. In străinătate romînul sufere cumplit de dorul de ţară. Eu am suferit de acest dor ca de-o lungă, foarte lungă boală. Vraja, ce-mi mai dom olea chinurile acestui

3 - Steaua

34 L,. Btagu

morb, venea numai din cuvîntul romînesc. Şi de cîteori voiam să,aud vorbă romînească, eu sunete ce trebuiau să-mi fie cîntec şi descîntec, deschideam cîte-un volum de-al lui Sadoveanu, de la Baltagul pînă la Fraţii Jderi, evocări ca de baladă şi de epopee, cu ajutorul cărora pe meleaguri străine intram mereu în sufletul plaiurilor şi al istoriei noastre de totdeauna.

în cursul anilor petrecuţi în străinătate mi-a venit cîndva o neaşteptată veste, Mihail Sadoveanu îşi clădea o casă de vară în Valea Frumoasei. Am tresărit ca de un ecou al copilăriei. Ce l-o fi îndemnat, mă întrebai singur, pe scriitorul nostru, care-şi îndeplinea în lume slujba de poet, să-şi aleagă pentru odihna de vară tocmai acest loc? Mulţimea păstrăvilor din apa Frumoasei, iezerul cu oglinda de cleştar de subt stîncile Şurianului, basmele auzite la Bradul strîmb, slava albastră sălăşluită deasupra piscurilor? Oricum, pentru mine, care aflam vestea, se a£eza atunci în valea copilăriei mele — însuşi duhul întrupat al naturii romîneşti.

LUCIAN BLAGA

Zilele lui Octombrie

Siberia! Pustiu. . . Nori albi se-ntind pe sus Purtîndu-şi peste lume imensă draperia.Şi ninge. Văluri albe acoperă Rusia —De săptâmîni de zile, zăpezi se cern de sus.

Apoi, ca o nălucă, se desfăşoară vîntul Din patru părţi de lume, suflînd, se dă de-a dura Şi mîinile-şi apasă, de tremură pămîntul Pe-a Taigăi uriaşă şi grea claviataură.

In satul ce pe hartă n-are nici loc nici nume E Lenin deportat. Nămeţi în poartă-i bat Şi-un sol îi bate-n poartă, venind întîrziat Cu veşti de la tovarăşi, din ţară şi din lume,

Iar Lenin îi deschide zîmbind prieteneşte,Trimisul se sfieste, şi tace un minut Cit timp zăpada toată pe umeri se topeşte Şi picurii pe şubă să curgă-au început.

..Şi Lenin îl întreabă, mereu nerăbdător e Să afle pe planetă ce-i nou în lung şi-n lat, Glumeşte, ceai îi toarnă, pe urmă încruntat Ii dă poruncă aspră să doarmă zece ore.

Dar el, în noaptea albă, lingă fereastră încă Va sta mult timp pe gînduri, ori să asculte cum Răsună răsuflarea fierbinte şi adîncâ A celui ce făcuse atît amar de drum.

36 L. Neamţu

Astfel de drumuri grele, pe cari se perindară Atît de mulţi, să-t caute pe Lenin, să-l asculte Să-i spună, să-l întrebe, aceste drumuri multe, Ca spiţele-mpînziră atunci întreaga ţară,

Cînd încă viaţa lumii părea zădărnicie Idealurile toate, un fluviu întinat Iar vremea, o durere venind din veşnicie Şi comunismul, încă, un vis prea-ndepărtat.

Abia urma să vină Octombrie, să rupă Perdeaua de-ntuneric plutind deasupra lumii Şi pe vecii sâ-mpartă în două drumul lumii:Tot ce-a fost înainte de el, şi ce-a fost d u p ă ..

Octombrie!. . . Vin zorii.

Mai doarme lumea veche In frigul dimineţi, tăcerea ' mai pulsează Şi lumea veche încă mai doarme pe-o ureche Cînd soarele pe lume-şi împarte prima rază,

Şi doarme, şi nu ştie câ-i somnul cel din urmă.. . Planeta se-nvîrteşte cu-acelaş ritm, egal Şi Volga-şi desfăşoară sub ţărm val după val — Se vede Taiga-n zare ca o imensă tu rm ă ...

Iar ziua se ridică solemnă peste lume Pe mări pornesc p e s c a r i i . E valul liniştit.Pe Caraiman, ciobanii, să vadă timpul cum e,Se uită-n depărtare spre largul răsărit.

In nord, fără de veste, gheţari trosnesc cumplit. . . Se nasc copii şi ţipă, şi mamele nu ştiu Că cel venit pe lume, de-i fiică, ori de-i fiu Sub zodia comunei, în viaţă 'a venit.

Departe, continentul american în ceaţă-i De visuri cufundat. . .La Petersburg e însă de-acuma dimineaţă — Lupta ţinală-ncepe. Semnalul a fost. dai!

Istoria.n-a spune..... fiu scrie-ti nici o ca rte ... Şi totuşi mă-nţior, mâ-nclin cu fruntea grea La gîndul că vreun fiu, poate din ţara mea,Un comunist romîn, un exilat departe,

Zilele Iul octombrie 37

Trecînd în răsărit hotarul, a ajuns Sub ordinul lui Lenin, în lupte, în urgie Şi s-a bătut eroic, ori moartea l-a străpuns în ziua cea din urmă a ţarilor Rusiei,

Pe cheiurile Nevei, sau poate-n altă parte Ori cînd asaltul ultim înspre palat porni. Aceasta, poate-aievea s-a întîmplat, deşi,Istoria n-o spune . . . Nu scrie-n nici o carte . . .

. . . Octombrie-i afară. Demult trecură stoluri Plutind spre cer grăbite spre-o altă primăvară — O parte din copaci de-acum se scuturară Şi ceţurile sure dau tot mai des ocoluri.

Octombrie. . . Furtunile de vară oare unde-s?Iar vijelia iernii nu a-nceput să bată —Eşti- timpul reculegerii solemne şi prof unde Şi al cinstirii marilor ero', i de altădată.

Zilele tale grave ne amintesc într-una De marea, neuitata victorie — ce'-n lume A răsunat în clocot, şi îhtr-al cărei nume Ne naştem, şi trăim, şi înălţăm Comuna.

LEONIDA NEAMTU

SPOVEDANIE

Oraşul este vatra mea de-acuma De s.at eu totuşi n-am să mă dezbar.II port în mine-ntreg; cu el in suflet Veghez al viitorului hotar.

Deşi-întîrziu .ades printre uzine Ce-n ritmuri frinte storc oţelu-n teasc,Cu legănarea holdei de secară A mele versuri murmurînd se nasc.

îmi plac: vuirea străzilor imense Şi turlele cu-al vremii vînăt nimb,Dar pentru-n simplu fir de iaz prin iarbă A ş fi adesea gata să le schimb.

Şi ceasuri lungi aş sta uitat în cale Lîng-un 'zăvoi cu-arîni treziţi de vînt Pe care-n seara de sfîrşit de vară O cicivară-şi lasă bunul cint.

Cu toate-acestea duşmănesc de moarte Poemele ori scîncetele mici în care doarme liniştea rurală Şi roza-nfloritură de amici.

Detest'idila cum detest opinca Şi nedreptatea sutelor de ani —Iar dinaintea noilor tractoare Ce vin cu zvon crescînd, ca noi titani.

Spovedanie 39

Subt para aurorei viorie Mă-nclin ctt-n. gest cit văile-n ' Carpaţi, Feresc din cale şi cu mina-htihsă Le-arât pămîntul ţării: naintaţif

Eu cred în prorocirea care spune Că la un semn al omului, curînd De sub căciulile de stuf, pe-ntinderi Ţîş'ni-vor mari cetăţi sclipind în vînt.

Cit despre-a mea învăţătură nouă,Să se-ngrozească toţi cei slabi, cei răi:Sub sacii plini ai spicelor s-o frînge Spinarea paielor, troznind prin văi!

Sunt fericit că vin pe-această vreme Cînd primele lumini se desluşesc.In Bărăgan mă simt la mine-acasă Deşi-n Ardeal mi-e gîndul să trăiesc.

Mi-s dragi ţâraniî-aşa cum sînt acuma Cu portul vechi, cu mîndrul vorbei har. In gîndurile mele-n orice seară Trudiţi şi mari se-ntorc de pe hotar. .

Dar mai ales mi-i drag ce va fi mîine Şi ce să poţi reda e-atît de greu, S-apropiu mai de grabă-această clipă Se pare,că pe lume-i rostul meu.

Ce va ţfatunci? Belşug şi bucurie? Moderne-oraşe — orice aşezări?Pe gînd şi ochi se-aşeazâ ca o ceaţă .Lumină grea venind din patru zări.

Că n-am să fiu atunci, rău n-o să-mi pară Scurtimea vieţii tot n-o dovedeşti.Doar vîntul va tumba la fel prin ţară Nemărginind tarlalele obşteşti.

Oraşul este vatra mea de-acuma Dar nici de sat eu n-am să mă dezbar.Cu ochii beţi de steaua dimineţii II duc spre-al viitorului hotar.

Ura, constructori zidari!

Aşa, drept în soare! Ultima cărămidă!Ura!Schelele par o broderie de aur.Din zidurile acestea sufletul- vostru va cînta o mie de ani.Noul oraş progresează.Coborîţi, sunt mesele întinse şt vinui spumega m panare.

. . . Cu. veacuri în urmă Meşterul Manole făcea mînăstiri.Dar aripile de' lemn au lovit cu zgomot de coşciug păminiul,Jar Voivodul s-a întors călare prin păduri spre cetatea de scaun Şi nu se mai auzea decît plînsul femeii care chema. . .

Ura, constructori zidari!Schelele par sfinte aripi de aur.Coborîţi, sunt mesele întinse şi ţara pluteşte în soare.

Lăsafi figanul

Lăsaţi ţiganul să cînţe. duios,Să-şi sprijine barba în lemnul vioriii Pe boltă slobod şi maiestos Se împrăştie norii.

Lăsaţi ţiganul să cînte amar De vremuri ce-au fost şi-au trecut.Căci lungi au mai fost şi greu au durut Şi. greu s-a trăit în acel trecut.Lăsaţi-l să'cînte Pe strunele frînte,Numai turndţi-i vin ' în' pahar.

Aşa ţigane, cîntă cu drag Şi cu venin —Să ia foc ărcuşu-n aprinsul fior!De sute de ani ai cîntat Şi ai plîns cu acest popor Care rîde' cu tine în prag Şi bea vin.'

Vezi, larma e mare Şi masa-i bogată şi-i noaptea tîrziu Şi bătrînii clipesc a somn şi-a uitare. Dar tinerii-i bine să ştie ce-a fost.Deci cîntă mai tare,Mai viu!

Aşa! Parcă-n frunze de-argiht Sună din vreniile-apuse Doinele vechi ce nu mint —

42 A , R ău

Parcă vezi cum. sub norii de ieri Durerea se'schimbă-n revoltă Şi flăcări prelinse pe boltă Cer holde şi curţi de boieri.

Aşa, cintă duios,Iţi sprijină barba în, lemnul viorii! Pe boltă, plutind maiestos Se împrăştie norii.

Tu cîntâ cu patimă mare.Cu iot ce mîinile-ţi ştiut Cui să-i mai pese oare Câ-i noaptea tîrziu,Că bătrînii clipesc a somn Buimăciţi de tîrziu şi uitare?!

Tu cîntă cum ştii mai bine.Cu firea-ţi toată,Cu tot ce te leagă de noi Şi ne leagă de tine.

Tot una e dacă zîmbim Ori faţa ni-i ca la icoane,

Ca tine nici unul nu ştim ■ Mărite ţigane.

Noi brăzdăm pămîntul,Aşternem pe-ntinderi griul,Ducem stele prin noapte De unde se zbate rîul -—Şi-n astea te-ntrecem pe dată.Şi creştem belşugul în casă Şi-aducem ţării prinos Şi mărităm această fată Căreia-i spui crăiasă Şi-i cînţi atît de frumos.

E drept şi mireasa-i frumoasă Şi mirele-i. tînăr, săltat.Şi holda se-arată mănoasă Prin verdele întunecat.Şi merii sînt albă floare,Ca o ninsoare.Şi nunta-i cum n-a mai fost Pe aceste ogoare.

Lăsaţi ţiganul 43

Acum, prin fereastră, departe Munţii din noapte tresar.Acolo pe piscuri deşarte Cu freamăt şi vălul de jar Va zbucni aurora.Curate Sunt zările.Sub ele, sus peste munţiZboară un vultur cu-aripi încordate

Sau poate cîntecul tău.

Bea şi tu meştere, fratelVinu-i străvechi, cu mărgea tremuratăDar cîntecul parcă mai tare te-mbată.

Aşa, furtunos, înainte!Lăsaţi-l să cînte cu har!în ochii năpraznici şi-n cîntul fierbinteSunt zorii de jar care-afară răsar.Lăsaţi-l să cîntePe strunele frînteNumai turnaţi-i vin în pahar!

Va fi să vie toamna

Va fi să vie toamna şi iama va veni Tu greer care cînţiprin iarba verde Vet.ador mi —Şi sub nămeţi cărarea din codru se va pierde

Eu însă cînt lumina ce umblă peste noi.Ce cade peste umbrele din varăCa o imensă, albă şl densă Niagară— .Şi să cîntâm ne-ndeamnă pe-amînâoi.

In codri şi pe lacuri, ca-într-un frumos eres Şi va-nsufla mişcare —Ea va sufla vreodată

Şi-eu mereu cînta-voi, cînd ierni s-arată-n zare Imensa mea iubire' de soare şi de viaţă.

H o t a r

Cu vechiul său penaj, cu neagra-i scufă, Cu ochii stinşi, cu somnul ei posac —Se cocoţase noapte ca o buhă Tn uriaşul cerului copac.

„Pînă la ziuă, tncâ-i vreme lungă",Pârii să-şi spună.' Şi-aţipi. Dar noi 'Ştiam că pîn la ziuă n-o s-ajungă. . . Ieşiră din barăci ca la război

Constructorii din patru părţi. de ţară. Privirea lor, pe loc rţiâ-nvălui.Au nu cumva din ochii lor'de pară Minunea ce s-aşteaptă va ţişni?

Un glas apoi — desfăşurat pe ziduri Şi dus de vînt — fu cel dinţii semnal. Un arc întins părea pe şesu-n friguri •Cetatea de granit şi de metal.

Şi-ntr-o năvală albă dintr-odată Ţlşniră-ale luminilor săgeţi.Spre munţi, pe c e r .. . o buhă spăimlntată Scăpă un ţipăt ca din alte dăţi.

„E noaptea poa te"cin eva şop tise... Şi-astfel termocentrala din Doiceşti Intra masiv cu fruntea grea de vise In viaţa lumii romîneşti.

Odihnă de iarnă

Va veni iarna albă —Totul va fi alb ca zăpada:

Pămîntul sub care boabele de grîu ascultă foşnetul holdelorviitoare,.

Portativele strunelor de telegraf pe care vrăbiile scriu cîntecepînă-n zare.

Noile case abia terminate şi pline de ţipătul noului născut,

Grădinile şi grădiniţele,Caierul din care mai toarce mama cînd viscolul aruncă buzdugane

în porţiMîinile şi nâfrâmile fetelor.Totuiva fi alb ca zăpada.

Şi luna va. aduce nopţi albe Inimii mele, cea-ndrâgostitâ De toate aceste.

AUREL RAU

Grafică mexicană- Jose Guadelupe Posada .Execu}le' -

Sub crengi cortegiul umbrelor in vint Se mişcâ-ncet şi greu — şi-i nor şi soare. Stai lingă zidul casei de pămînt Şi-auzi doar apa-n scoc susurătoare.Tu, luptâtorule, asculţi aşa Şi-nfiorind se-ntind spre tine arme. Primejdia-i furtună-n faţa ta Ca-n faţa unui munte, st'md să-l sfarme.

Tu taci, tăcerea te apasă greu,Privirea ta pluteşte-ncet pe zare,Pe casele de lui, pe cimp, mereu Şi o nelinişte în ea tresare.De-odată-n preajmă sec au răsunat Ca un sinistru semn cumplite arme.Tu n(t le-auzi, in pieptul descheiat Teama de moarte-i liniştită, doarme.

Ci oamenii din cimpuri ţi-s în gtrtd, îi vezi încovoiaţi lucrind pămintul —Şi alfii-n mină se zăresc intrînd Şi răbufneşte pe meleaguri vintul.Ce viaţă aspră-ai dus în ţara ta Cu oamenii aceştia — şi ce luptă!Ce soartă oare îi va aştepta?Iţi baie vintul părul, faţa suptă.

48 I. Rahoveanu

Tu către ei priveşti cuprins de ginduri Şi fruntea fi-o ridici încrezător:Sunt singuri dar mai strîns păşesc în rînduri, Ştiu oamenii aceştia drumul lor.Zadarnic armele vor trage-n tine,Statura mîndrâ-n ei ţi-o .vor sculpta, Zguduitoare-i moartea ta ce vine,Vestind cutremurul în ţară ta!

ION RAHOVEANU

A. TVARDOVSCHI

Pămînt nou

Pe locurile-abia descoperite,Mult timp viaţa nu-i de loc uşoară. Străine toate-ţi par şi părăsite Şi ghidul către alte ţărmuri zboară.

Va trece timp să prinzi tu rădăcină,Să dai vieţii-o nouă amintire,Să vadă pruncii prima lor lumină Şi cei bătrini să doarmă-n cimitire.

Noi singuri ne-am ales voioşi destinul Deschizător de vremuri ce-o să vie.El naşte-adeş tristeţea grea şi chinul, Dar şi nebănuita bucurie.

Am închinat ani mulţi acestor locuri Şi muncă grea şi griji nenumărate,Dar tot ce-nfăptuirâm — ta sorocuri — Grădini şi cimp, uzine şi palate,

Şi toate-n cîte-am răsădit putere,Ca să răzbim pe drumul spre victorii, Mormintele ce-acopăr în tăcere Pe fraţi şi pe părinţi şi luptătorii,

4 — Steaua

50 A. Tvardovschl

Acestea ne-nfrăţirâ cu pămintui. S'ujindii-l, vrem, in timpul care vine Să-i înflorească tot mai mult vesmîntul, Lumină dind spre-al omenirii bine.

Şi vrem ca peste ani şi ani să ardă Lumina-n luptă aspră cîştigatâ,Iar cei ce vin, vrem timpul să nu-şi piardă Ca să refacă totul înc-odată.

P o d u l

Prin ceaţa aspră-n zori de zi, Tn alb siberian veşmînt, Deodată podul se trezi Pe-un fluviu cum puţine sînt.

De pe întinderea terestră Expresul a sosit. Sub el, Măreţul pod ca o orchestră Vibra cu sunet de oţel.

Oţelul răsuna, cînta,Pe infinite voci, la rînd;Ca pe-un ecran se proiecta Expresul uriaş trecînd.

Venind din Moscova, el saltul Pe rîu şi-l domoli din zbor. Trecea dintr-un vagon în altul Solemnul clipelor fior.

Creştea vuirea tot mai tare, — Ale Uralului chemări Vibrau parcâ-n acea cîntare, Vibra metalu-ntregii ţări,

Şi-al altor poduri de prin ţară; Şi-al mindrelor conducte zvon, Şi glas de fabrici, monoton,Şi cîntecul din stepa clară,

A'. Tvardovschi 51

Şi bocănitul de ciocaneDin larguri ce-nfloresc mereuŞi zvon de tancuri, în coloane,T re cînd pe lingă Mausoleu . . .

Din ţara mea, din orice parte, Metalicul puternic glas Curgea încoace de departe,Pe şine lungi, fără popas,

Vibrînd anume peste valuri De ghiaţă, strălucind sticlos,Şi peste. Taiga, peste maluri, în ritm solemn, victorios.

A vremilor de azi•• victorii Şi munca-n veci nemuritoare Duc parcă melodii de glorii Spre generaţii- viitoare.

Şi parcă, despre noi, spre mîne Un cîntec uriaş străbate,Vestind că mîne vom rămîne Prin cîntec, poduri, şi palate!

. . . Expresul zboară şi tot, zboară — Se-ndeasă rîtil printre sloi —El pe pămînt străbate iară,Dar cîntă-acest pămînt sub noi.

!n romîneşte de D. Florea Rarlţfe

A. S. PUŞCHIN (1799-1837)

A asfinfit lumina

A asfinţit lamina zilei tnc-odat’,A serii negură pe mare se-nteţeşte.

Vueşte în vîntrea, vueşte vînt, Frămîntă-te subt mine ocean întunecat!

Văd un liman îndepărtat:Pâmint de miază-zi, de vrăji pătruns.Purtat de zbucium, trist, mă vreau, ajuns

Acolo, de-amintiri hrănit, în ochi suiră lacrimi iar, pe faţă Să se prelingă. Sufletul arzînd inghiaţă.

Ştiutul vis prin preajmă-i risipit.Tmi amintesc iubirea pe al vremii prag,

Şi chin şi tot ce inimii i-e drag, Sfîşietoarea amăgire a nădejdii de-altă dat’.

Vueşte în vîntrea, vueşte vînt, Frămîntă-te subt, mine ocean întunecat! Corabie, zbori spre depărtatele liniştitoare

Tărimuri dincolo de marea-nşelătoare, Dar nu spre ţărmul mohorît Al negurii, al patriei,Unde flăcările patimei întiia oară le-am simţit,

U nde in taină muze îmi zimbiră,Unde furtuni aurore ofiliră,Unde, uşoară, bucuria m-a trădat, Lâsîndu-mi rece inima să cadă

Durerii pradă.Adulmecînd vedenii nouă, proaspete trăiri, Meleaguri pămînteşti, v-am părăsit.Fugii de voi, ce m-aţi hrănit cu o risipă

A as/iuţit lumina 53

De minunate amăgiriAle juneţii şi-al prieteniilor de-o clipă.Şi voi, de-asemeni, prietenele rătăcirii mele, Cărora le jertfeam fără iubire Suflet şi slavă, libertate, stele,Şi voi sintefi uitate-acum, voi tinere,

înşelătoare, tainice,Prietene de aur ale primăverii mele,Sînteţi uitate şi voi. Numai rănile acele De mai nainte ale inimii, ale iubirii răni,Cu timpul nu s-au vindecat.

Vueşte în vîntrea, vueşte vînt, Frămîntă-te subt mine ocean întunecat!

In romfneşte de Lucian Blege

M . I. L E R M O N TO V (1814-1841)

Cîntec rusesc

1.

Zăpada cade în troiene.Să ias’ oare de ce se teme

frumoasa fată, s-aducă apă?

Ca preotul pe mort ducînd, Un viscol cîntă pepămînt.

Pe-o piatră în curte, de pustiu ce e, îşi roade lanţul cinele

si latră.

Dar nu lătratul lung şi mare. nici urletul, de-nmormîntare

o groază-i dă, cum mută stă.

Vai, ieri iubitul fu-ngropat.Mai alb ca neaua înălţat

va spune:M-ai înşelat! — Şi stins de dor subt ochi inelul lucitor

i-l pune.

In romînejte de Lucian Blaga

L o g o d n a

Doua dealuri domoale, aşezate faţă-n faţă, lăsînd între ele o vale pe unde primăvara şi toamna îşi face drum un firicel tulbure de a p ă .... Iată locurile pe unde se înşiră cele cîteva zeci de case acoperite cu ţiglă roşie sau cu tinichea ale delenilor, oameni harnici, cu firea potolită, care numai la sărbătorile cele . mari ale anului, ori la nunţi şi botezuri uită de necazuri şi-şi petrec de parcă toată lumea ar fi a lor.

In preajma logodnei Silviei, în curtea lui N icolaie Tîrlă zis şi Cula Danţului s-au strîns toate neamurile.. Fiecare se sileşte pe cît poate să dea o mînă de a ju to r / vorbind despre n o ro cu l'ce l mare ce s -a abătut peste casa gazdei. Tăind al treilea gîscan, Marta, mătuşa după’ mamă a Silviei, bodogăni ceva, apoi, cînd rămase în bucătărie numai cu vară-sa Livia, nu se putu stăpîni să nu spună ceea ce demult nu-i măi dădea pace:

— Dară Silvia noastră, cît o fi ea de cu şcoală, nu-i de nasul ei feciorul Temeteului. Neam-neam, dar ce-i dirept e dirept. Ce-o hăznălit ea de pe urma şcolii? Vinde brînză şi rişcaş lai boldul statului, cum fac multe altele, pe cîtă vreme Nuţu Temeteului îi unu în satul aista. Fecior riealcoş, cu armata făcută e Nuţu Temeteului, degeaba îi bagă vină unii că are gîtul strîmb şi se uită în sus ca raţele cînd cer domnului ploaie, Iaca mîine, duminică, Cula s^o-ncuscri cu Temeteu la care o s lu gă rit . . .M are cinste pe Cula, da’ nu-i vrednic de ea să ştii!

:— Lino şi Martă, mie să-m i fierbeţi mîine ciorbă din macrişul ce l-am cules de dimineaţă, se auzi .vocea lui Nicolaie, ce stătea sub prunul, de lîngă fereastră şi se muncea singur să-şi scoată cu acul un mărăcine din .călcîiul stîng. Alături, pe-un scăunel cu -trei picioare, V la d . se tot ruga de el să -l lase să-i scoată spinele, că are mînă uşoară şi ochi a g e r i . . -. N icolaie-Tîrlă; zis şi Cula Danţului i-o întoarse şi de data asta cu aceleaşi vorbe la care se vede că ţine mult:

— Cine-p călcat în spin să şi-.l scoată singur! Eu aşa am făcut toatăv ia ţa . . .

..Către seară, cînd toate rudele se răspîridiseră pe la casele lor,, urmînd ca a. doua. zi. de. dimineaţă să vină din. nou, Cula Danţului se afla .tot sub.

56 D. R. Popescu

prunul de lîngă fereastra casei, sub care intre timp adusese o masă de brad şi cinsea cu V lad Timotei dintr-o sticlă cu pălincă. O şi goliseră de jumătate. Băutura îi dădea chef de vorbă. V lad stătea posom orît şi rar de tot îngîna cîte un cuvînt. Nu-i venea nici acum să creadă că Silvia nu ştiuse nim ic despre logodna ce-avea să aibă loc mîine. Terminase şcoala profe­sională împreună cu ea şi fuseseră repartizaţ’ la acelaşi m agazin. Fata se arătase întotdeauna sinceră faţă de el. Acum de ce-şi bătuse jo c adu- cîndu-1 la logodnă? D e-ar fi ştiut, un pas n-ar fi făcut afară din oraş, dar ea, drăgostoăsă ca toate fetele cînd ştiu că mint, îi sucise minţile, spu- nîndu-i că părinţii i-au trimis vorbă că vor să-şi petreacă o duminecă împreună. — Vino, şi tu, V lade,.1-a poftit ea, ai mei se vor bucura, mai ales tata, că-i place mult de tineP

— Aşa, V lade, V lă d u ţ. . . Fata mea se logodeşte cu cel mai gazdă fecior din Deleni. N oroc să dea Dumnezeu! Bea, mă, pentru fata mea! Aşa! Bun, Vlade, V lă d u ţ . . . Mă Vlade, mă Vlăduţ, eu am fost slugă, mă, lg T em eteu . . . Cinci ani şi şase luni! Şi poate mai rămîneam, dar odată, ţa secere, m-a scos din sărite, şi l-am pălit de i-am crăpat capul. Da, Vlade, V lă d u ţ. . . Şi m -o fost dat a fa ră . . . adică am plecat eu. Aşa . . . Bea, noroc, să te văd mire cu m ireasă mîndră cum îi fata mea. M ăi Vlade, Vlăduţ, m îndră-i Silvia mea?

— Silvia? . . . Eh! şi dumneata . . .— M îndră-i sau nu?— Mîndră, d a r . . .— No, dacă zici că-i mîndră, ţie nu-ţi place? Că pe fetele frumoase

le plac toţi feciorii. Nu? Zi, vorbim între bărbaţi, nu?V lad bău paharul dintr-o singură înghiţitură şi fără grabă ş i-l umplu

din nou. Ii venea să dea cu pumnul în m asă şi să-l întrebe pe om ul din faţa lui cu ce i-a greşit de-l fierbe aşa în oală seacă. Ceva însă îi poruncea să se stăpînească.

— Da de nevastă o ai lua? . . . Hehe, nu răspunzi? Hai rioroc, ce ştii t u . . .

— Cum ce ştiu eu? Adică ce crezi dumneata? . . ., — Eu te întreb aşa, ca între bărbaţi, o ai lua de nevastă? Pe Sil­

via.. . ; ei? Ce zici?. ' — E u ? . . . Nu! A d ic ă . . . Aşa, între bărbaţi vorbind, d a . . . Ba nu!

S ilv ia . . .— Dom ol, dom ol, nu te înfierbînta, să nu ne audă ea şi cu m ă tu şa . . .

A ş a . . . Tu o să-ţi îndrăgeşti nevasta şi n -o să-ţi faci slugă din eă. O s ă trăieşti bine, mă, V lade, V lă d u ţ . . . Eu cînd slugăream la Temeteu m încam vara numai ciorbă de m acriş şi beam apă de mă săturam. Pălincă bea doar Temeteu cu fiu-său . . . Vezi d-aia-m i mărit eu fata cti Niiţu . . . Neam mare! Vreau să intru în neamul «lor! Da, mă, eu, sluga lor, sa mă bat jie burtă cu ei. H e -h e . . . V ezi?

V lad îşi încordă fălcile de ciudă. Scuipă in silă şi îm pinse cu dosulpalmei păhărelul de dinaintea lui. Era a treia oară cînd venea în- casaăstă,^ dar altfel de om şi-l închipuise pe tatăl Silviei. îşi vinde fata numai ka să intre în neamul ălora! Nătărău! Oamenii ăştia parc-ar trăi în fundul

Logodna 57

mării şi riii v ă d 'că bogătanilor le fuge pămîntul de sub picioare. Nu văd, nii aud,- riu sim t!? Să-i slugăreşti ani de-a rîndul Temeteului, umilit şi flămînzit, iar acum cînd poţi trăi la lărgim e, stăpîn pe munca ta, să uiţi intr-o clipă tot năduful şi să-ţi dai fată pe mîna ălor care te înjură! Nu-i; ăsta prostie? Ce prostie? E m îrşăvie curată! Să-l urăşti o viaţă-ntreagă şi-acum să te grăbeşti să-i săruţi picioarele de bucurie că intri în nea-: mul lui! Tatăl Silviei e un om de nimic. Fără pic de suflet, de mîndrie şi de cinste! Oare nu-i adevărat? Neam b o g a t ! . . . D ucă-se dracului cu bogăţia lui eu tot! Şi doar într-o zi bine îl auzise în m agazin spunîndu-i Silviei că s-a înscris în toz. M incinosul! Făţarnicul! Era vesel, ba au mai băut împreună şi două sticle de bere, şi se lăuda că fac şi ei colectiv, că- nu vor să mai fie s lu g i . . .

— H a-ha-ha! . . . M incinosul!— Cine, V lad, Vlăduţ? De ce rîzi? C ine-i m incinos? C ine-i să-i îndoim;

o ţîră cocoaşa? He-he! Să te fereşti de m incinoşi ca de foc! Şi Temeteu; minţea de s tin g ea . La lucru lua pielea de pie oameni, la p la tă . . . mai nim ic nu da. D-aia l-am poreclit Temeteu1). Că te purta prin judecăţi: pînă-ţi mînca averea. Pînă la urmă, temeteul adevărat îţi hodinea o a se le . . . Da, d a . . . N oroc, V lade, Vlăduţ. Eu îl c u n o s c . . . Eu i-am spus cînd am plecat de la el: Măi Temeteu, odată şi-odată tu o să mă pupi unde-i carnea mai multă şi mai m o a le . . . “ Da! Eh! De ce nu bei? Bea, e munca mea,, nu-i fu ra tă . . . M îine-m i logodesc fata şi peste-o săptămînă o mărit. Aşa,. V lade, V lă d u ţ. . . Silvia mea va fi feric ită . . . Cei bogaţi zic că-s sărac şi nu:s de nasul Temeteului. De ce? Nu-i mîndră Silvia? Este. Şi tu ai. spus. Aşaa . . . Cei săraci zic că m i-am vîndut su fle tu l.... Eh! Ce ştiu ei?Dacă eu n -am fost fericit,, de ce să nu fie Silvia?

Crezi tu c -o să fie fericită, gîndea Vlad, privindu-1 cu silă. N iciodată! Dacă ea n -o să-şi iubească bărbatul, nu vor f i ! . . . Ei, cine-a spus că femeia are-o coastă de d ra c? . . . C in e ? . . . A minţit şi ăla! Femeia-i dra­cul în picioare! Nu, mîine dimineaţă nu va pleca aşa cum plănuieşte. Va. răminea. Vrea s-o vadă punîndu-şi inelul de logodnă. O să rîdă ş i-o s -a privească urît ca pe-o a i a - . . Neam de mincinoşii

Şi V lad, trăind de pe acum împlinirea acelui moment, prinse sticla cu putere şi-şi umplu din nou păhărelul. Capul îi vîjîia.

— N oroc, nene Nicolaie, pentru dumneata, pentru fata duniitale,.pentru logodnă, pentru *ot neamul, pentru T e m e te u ... H a-ha-ha!

— N oroc, V lade, V lă d u ţ. . . Şmecher fecior eşti şi pari deştept. . . Şi să ştii că dacă n-aş da-o pe Silvia ăluia, ţie ţi-aş d a -o . . . Ţie, Vlăduţ' taică!

'— M ie? L asă-m ă-n pace, nene! Femeia-i minte lungă — poală scurtă!' A d i c ă . . . pe d o s . . . tot u n a . ; . U ite-o şi pe Silvia! N oroc şi căsătorie plăcută!

Silvia, care se arătase în prag, văzînd sticla aproape goală, se dumiri repede de unde venea veselia fără' margini a celor doi bărbaţi. Auzin- du-1 pe V lad închinînd aşa de batjocoritor în cinstea căsătoriei, Ia care

•) Temeteu = cimitir, din limba maghiară.

58 D. R. Popescu

ea nici nu voia ,m ăcar să se gîndească, .fugi din nou în casă şi se aruncă cu faţa între pernele patului. M am ă-sa, scundă şi. bondoacă, îi mîngîie cozile , lungi şi-o sărută pe tîmplă, căutînd.să-i alunge plînsul.

— Taci; fata mamei, tată-to nu-ţi vrea ră u l.., . De ce .p lîn g i? O să-ţi t r e a c ă . . , aşa e ila început cînd te desparţi de casă şi de.ai tăi. Iţi pare •rău, da, apoi uiţi

— De ce nu taci, maimă? De ce nu mă laşi în pace? Lasă-mă să plîng, să mor, să . . .

Şi fata izbucni într-un nou hohot. Toată după amiaza îi fusese dat să audă din gura m aică-si aceleaşi vorbe. Dimineaţa, cînd s-a coborît din autobuz şi i-au spus că o vor logodi cu Nuţu Temeteului, a început să rîdă ca de o glumă bună. Numai cînd taică-său dăduse îngînduraţ din cap, Silvia a înţeles că ăsta era adevărul curat. In casa lor mamă-sa învîrtea .şi sucea totul, dar numai ce spunea taică-său se îndeplinea, cu sfinţenie. ■Pentru logodnă o chemaseră acasă şi ea neştiind, venise. Ba-1 invitase şi pe Vlad. Văzînd pregătirea de la bucătărie, carnea de miel şi gîscanii puşi la tavă, se încredinţase pe deplin că cele auzite nu erau vorbe spuse în vînt. De. cînd' intraseră în curte, cu V lad nu putuseră schimba decît puţine cuvinte. II întrebase dacă i-a plăcut mîncarea sau dacă vrea să se plimbe. M aică-sa se ţinea de ea ca umbra.

— Nu plînge, fata mamei, nu plînge, Dacă aşa hotărî tată-to! Dez- bracă-te. şi dormi. Toţi s-au culcat. Tată-to în fîn, V lad acela doarme alături, în ceia încăpere . . . Hai să te dezbrace mama . . . Aşa te dezbrăcăm

•şi cînd erai mică. întinde mîna u şu re l. . . Bine, bine, fata mamei, b in e . . .S -au culcat amîndouă, fata la perete, mama la margine. Silvia a înce­

tat să mai p lîn gă .'R a r se auzea cîte un suspin pornit din adîncul piep­tului. Poate a şi adorm it puţin, poate n u . . . Nici ea nu-şi dă bine seama.. Gîndurile o poartă spre Nuţul Temeteului. Parcă-1 vede înalt, băţos, cu -cizmele, lustruite,, cu ceas de aur, trecînd printre oameni ca un împărat printre curteni.'N uţu cel de doisprezece ani e mult mai mic, firav, îi curg :într-u'na mucii din nas şi-i place să svîrle cu praştia în vrăbii şi-n căcm - lile oamenilor. Şi ea are numai şase ani. M erg de paşti la Temeteu după ,quă roşii. Taică-său îi acolo slugă. Nuţu o prinde zdravăn de mînă şi-o •<îuce în casă. „C întă fată. C olindă-ne ceva, ca să-ţi dăm ouă roşii” . Ce să colinde? „N u ştii, fată? Cum nu ştii, că doară la crăciun ai ştiut. Zi-i atunci pe aia cu sorcova!" Şi Silvia cea de şase-ani începe:

Sorcova, vesela Să trăiţi, să-m bătrîn iţi. . .

.N-apucă să termine, că pe toţi ai casei îi înăbuşe rîsul. „N a un ou, fată, şi să mai vii la anu“ , zice Nuţu cel de doisprezece a n i . . . Şi qu el să se mărite acuma? Niciodată n -o să-l ia de bărbat! Va fugi într-un oraş mare, unde nimeni n -o săi mai dea de urmă şi se va cununa acolo cu Vlad. Cu munca ei poate trăi oriunde . . .

'■ ' — Silvie, dormi? Nu ofţa şi nu te mai zvîrcoli. M îine trebuie să fii fru­m oasă, fata mamei.

Să fie frumoasă pentrucă el e urîth ln .ruptul capului nu înţelege ce

■Logodna 59

i-a. venit, aşa deodată lui ţată-său, care-i ura aşa de mult? Or fi oamenii a şa : de schimbători şi uituci? . . .

Fereastra e deschisă. Pătrunde aer cald cu miresme de fîn. Ce-ar fi să fugă şi să se arunce în fîntînă din m ijlocul satului? Ce ginduri de copil nechibzuit! Cum ar mai rîde V lad atunci! Parcă-1 vede privind în fîn­tînă nepăsător. Toţi ar plînge, numai el ar rîde cu hohote de prostia ei. Cum să. te arunci în fîntînă pentru. un . . . ? V a trăi! Da, va trăi, se va cununa .şi va fi fericită, aşa cum a visat de atîtea ori stînd pe banca din m ijlocul parcului, alături de V lad Timotei.

— Ţi-s ochii deschişi, Silvie, la ce te gîndeşti?— La nuntă, mamă, la fericire!— Aşa, fata mamei, vezi că te-ai schimbat? Lasă c -o fi bine. O să

ai copiii tăi, văcuţa ta cu la p te . . . Şi eu am să vin pe la tine dum ineca . . . O să crape Lina şi M arta de ciudă. Tu eşti frumoasă, fată,- ş i-apoi-boga -tu-i bogat! Grigore Temeteu o să-i deie Nuţului jumătate din holde. O săscadă şi co te le . . . Ai adormit, Silvia mamei?

Mama îşi sărută fiica pe frunte şi o acopere cu dricarul pînă sub bărbie să nu-i fie frig. Apoi adoarme. Afară, greierii se întrec în veşnicul lor cîntec.

Satul întreg d o a r m e ...Un cocoş s-a trezit din somn, şi-a umflat pieptul dînd ' drumul unui

cucurigu prelung c e ; pluti cîtăva vreme singuratic deasupra ogrăzilor. Ceilalţi cocoş i.n u i-au răspuns şi eroul, trezit prea devreme, şi-a închis pleoapele şi-a adormit. O ' rază de lună s-a furişat prin fereastră şi s-a oprit a jo a c ă . în părul şi pe obrazul fetei. Poate că tocm ai visase ceva plăcut, căci s -a trezit zîmbind. A pipăit cu urina peretele şi-a ascultat respiraţia liniştită, a m aică-si. In odaia vecină Cineva a tuşit. V lad dor­mea acolo ’.. Dar poate că nu dormea. Poate se gîndea la ea. M îine o vor logodi. Dar ştie ea ce are de făcut! O să fie o logodnă de pomină! O să-i spună în faţă Nuţului c ă . . . Tot satul o să afle! Dar, oh, doamne, tată-său o să fie de faţă şi dacă el vrea, poate s-o mărite chiar mîine cu N-uţu.- Tată-său e uri om aprig şi ce-şi pune în cap, aşa se întîmplă. Ce să facă? Ce să facă? Să fugă! N iciodată nu va fi ea nevasta Nuţului!

Mamărsa doarme, V lad e singur. De s-ar duce în odaia alăturată ş i . . . M îine dimineaţă părinţii o s-o găsească în pat cu V lad şi nu vor avea ce să-i mai facă. Logodna s-ar strica. Nuţu n-ar mai veni!

—- M am ă, - dormi?Doarm e şi visează. Fata dădu la o parte dricarul şi se ghemui în

m ijlocul patului. Linişte. S-a ridicat şi cu grijă să nu se lovească de ma- m ă-sa, a alunecat uşor peste ea şi s-a dat jos. Pămîntul e rece şi e cald şi un- fior- o -străpunge.

— M amă, dormi?Dar dacă V lad va spune cine ştie ce? . . . S ă -se culce oare iar lingă

m am ă-sa?-V lad ,o iubeşte, poate se gîndeşte la acelaşi lucru ş i-o aşteaptă. Ei nu-i pasă de c e -o 's ă zică neamurile., A stâ-i singura ei scăpare.

— Mamă,, dormi? , .Dorame. Linişte. In vîrful picioarelor, călcînd cu. băgare de seamă,

60' D,. ,R.' Popescu

sedepărtează ! de păt. Era să se îm piedice de mătură . . . Linişte. Doar res­piraţia m a ică -ş i. . . A pus mîna pe clanţa uşii şi' apasă încet. Un scîrţîit supărător, şi-a ajuns dincolo. A s c u lt ă . . . Linişte. Hotărîtă, dar cu băgare de seamă să nu răstoarne ceva, se îndreptă spre patul iubitului.

— Silvie^ fată, ssst! Nu fă zgom ot, că se trezeşte V la d . . . Apa e lîngă uşă, nu acolo

Pata a încremenit. Vorbise cu tată-său. II văzu culcat pe canapeiul de lingă fereastră, acoperit cu pătura pe care o ţinea de obicei în şoprul cu fîn. Ii ghicise oare gîndurile? Bănuia mai demult că-1 îndrăgeşte pe V lad?

Pleci far’ să bei apă?îşi pierduse firea. Puse mîna pe ol.— M am ă-ta doarme?— Nu, minţi Silvia închizînd uşa în urmă.Se acoperi cu dricarul şi nu putu să închidă ochii decît înspre ziuă;

Soarele era sus pe cer cînd mamă-sa o prinse de umăr şi o îndemnă să se scoale. Din curte se auzea vocea poruncitoare a Martei, lovituri înăbu­şite de secure, ţipătul lemnelor sparte, zdrăngănitul neîntrerupt al farfu­riilor de pleu pe care vreuna dintre mătuşi le spăla într-o căldare cu apă fiartă.

Silvia se întinse să se dezmorţească, coborî din pat şi se privi în oglindă, m îngîindu-şi obrajii. Aşa făcea, şi cînd era mică şi mamă-sei îi plăcea s-o vadă îngrijindu-şi frumuseţea, singura avuţie a femeilor.

— Imbracă-te, să fii ca o zînă de mîndră, să ştie toţi că una-i fata mamei.

— Vlad a mîncat?— M în c a t . . : E in grădină cu ta tă -tă u . . . Bun fecior. Cula 1-o-ndră-

git şi avea g în d u . . . Da ursita, ce să-i faci, fiecare cu norocul Iu i. . .In timp ce fata se îmbrăca, mama făcu patul pe care-1 înveli cu un

proconţ nou, coborî de pe singurul dulap din cameră grămada de borcane pline, semn că era gospodină bună ce nu uita că iarna caisele şi vişinele ie pot îndulci ca şi vara, le şterse de praf şi le aşeză înapoiV punîndu-le dedesubt un ziar, pe m arginile căruia crestase cu foarfeca flori al căror nume nu-1 putea cunoaşte. Curăţă coşul lămpii şi stropi şi mătură de cîteva ori în cele două odăi. M asa soră-si, fu adusă în casă şi înconjurată de douăsprezece scaune, dintre care nu găseai m ăcar două lucrate de acelaşi meşter. .. ■ ■

Cînd unul dintre copii anunţă că la capătul uliţii se ivise Temeteu cu familia, Nicolaie Tîrlă zis şi Cula Danţului îşi chemă degrabă toate neamurile în casă, spunîndu-i nevesti-si să le arate locurile la m asă. Cît timp se ciorovăiau pentru locuri, lipsa lui N icolae trecu nebăgată în seamă şi nimeni nu-1 văzu ce făcea el pe. afară.

Logodna 61

Ieşiră cu toţii în curte să întîmpjne pe cei aşteptaţi. Grigore Temeteu intră primul pe poartă, dădu un vesel noroc şi sănătate şi se îndreptă către stăpîn, strîngîndu-i mîna.

— Ne prindem brînca şi ne-o strîngem cu prietenie, mă, Culă, că doară ne-am înţeles laolaltă toată viaţa şi pruncii noştri s-or înţelege, dac-a da bunul dumnezeu să ne-nvoim cum se cuvine astăzi. . .

Dintre toţi cei de faţă numai Grigore băgă de seamă că.Nicolaie Tîrlă era desculţ; socoti însă că graba mare îl zăpăcise pe viitorul său cuscru şi-şi răsuci mulţumit mustăţile stufoase. Nuţu căutînd faţa Silviei, o în- tîlni mai întîi pe a lui Vlad ce-1 privea amănunţit şi batjocoritor. Tuşi sec, potrivindu-şi cravata de mătase chinezească cumpărată anume, ca şi cum ar fi vrut să-i spuie „necunoscutului orăşan“ că el nu e un oare­care ţăran din D eleni.... Marişcâ, nevasta lui Grigore Temeteu, tuciurie, rotofeie la' trup, serriânînd cu o îngrămădeală de. perne moi în care cineva în bătaie de joc a înfipt două beţişoare lungi şi subţiri să-i ţină loc de picioare, cu capul mare, asemeni unui dovleac alungit şi răscopt în care copiii au săpat cu briceagul doi ochi adînci şi-o gură largă, iar în locul nasului a u ' pus un ardei firav şi strîmb, păşi ţanţoşă printre neamurile Gulii Danţului, vru să-şi sărute viitoarea noră, însă cînd Silvia se feri cu spaimă, începu sa zîmbească şi să-şi frece mîinile a bucurie, cu toate că în minte i se şi limpezise planul cum să se răzbune după nuntă.

Se aşezară la masă în aşa fel ca viitorii cuscri să fie faţă-n faţă, la fel cu .viitorii logodnici, cărora li se rezervase primele locuri de la •capătul dinspre fereastră.

— Martă şi Lină, aduceţi palinca să cinstim, vorbi Nicolae Tîrlă, aşe- zîndu-se ultimul pe scaun. Cele două verişoare, înalte şi subţiri, semă- nînd între ele ea două lumînări de cununie, ştiind c-aveau să servească tot timpul mesei, dispărură de îndată s-aducă otrava ce dezgheaţă lim­bile şi deschide pînă şi inimile de piatră.

-T- Silvio," tată, treci în faţa Nuţului cum se cuvine.— Nu trec, tată, rămîn aici!— Nud bai, continuă Nicolae Tîrlă, că doară aşa-s fetele, ruşinoase.— Tare ruşinoase, adăugă Marişca ale cărei pupile privindu-le,. Vlad

Timotei simţi o furnicătură asemănătoare aceleia ce-o simţi citind pe poarta unei case dărăpănate inscripţia nouă „Cîine rău” .

Silvia se uita la Nuţu cu nepăsare. „Ce nu vii aici, fată?" spuneau ochii lui. Vlad, atent la toate, tăcea. Marta veni de afară roşie la faţă şi şopti nervoasă ceva la urechea lui şogoru-său.

1— Cum nu-i pălincă, izbucni înfuriat Nicolae Tîrlă, doară cinci oiegi pline am cumpărat. Caută! Măi, măi, cum mă faceţi voi de rîs. Grigore, ei, mă, n-ai cumva în buzunar vreo sticlă cu rachiu, ştiu că porţi, pe-al m eu. 1-or- furat turcii, de nu-1 găsesc muierile astea..,.

— N-am, cuscre, n-am, nu-i bai de nu-i pălincă, de-nţeîes ne putejn înţelege şi fără ea, răspunse cel întrebat, bănuindu-şi de sticla ce-o, uitase acasă pe cozleu, dar necrezînd o iotă din cele spuse de f.osta lui slugă în .privinţa rachiului.

62 D. R; Popescu

— Martă şi Lină, aduceţi ceva de-ale gurii. Măi Grigore Temeteu, c î t î i dai Nuţului?. Jumătate de holde şi via?

— Şi via?! . . . Cuscre . . . he, he . . .— Tată, să-m i dai şi ,via!

Ce-i, Lină şi M artă, de umblaţi de parcă v-aţi fi. pierdut m in­ţile? Ce semne îmi faceţi? In casa asta parcă toate s-au întors pe d o s . . . Ia s-auzim ce-i hiba? Cum, nu-s oalele cu ciorbă şi cu supă?! Măi muieri, nu mă faceţi, de ruşine; aduceţi atunci friptura, gîscanii ăia ru­meni. Stau farfuriile goale şi paharele neatinse. Doară n-or fi- m încat cîinii toate bunătăţile . . . M ergeţi repede, .Lină . şi Martă, că mi-e .foam e şi oaspeţii mei iubiţi aşteaptă . . . Vezi, Grigore, mă fac de ruşine femeile a s t e a . . .

— Lasă cuscre, pruncii noştri să fie sănătoşi.— Nuţu văd că -i sănătos, Grigore, ce-i dacă are el gîtu o ţîră cam

strîmb ş i- i.ca m puţintel la minte?,: Nuţu zîmbi forţat, M arişca îşi ascuţi auzul,. G rigore îşi aprinse- pipa,

ceilalţi îl priviră pe N icolae Tîrlă întrebători şi miraţi, . neşt.iind . dacă îl luase gura pe dinainte sau vorbise cu socoteală.

— Grigore, continuă stăpînul casei, stinge-ţi- pipa că vine m încarea şi eu nu sufăr fumul. Ce-i, Lină şi' Martă, aii zburat gîscanii? Şi gîs-. cânii?! Aduceţi atunci ciorba aceea de măcriş, oaspeţii noştri dragi n -o să se supere.. Este, Nuţule? ,Este. M ăi Nuţule, flăcăule, p la ce -ţi.d e Silvia mea?

— Place, mormăi acesta ruşinat, neînţelegînd unde vrea, tatăl Silvieisă ajungă cu vorbele lui în doi peri.

— Mult îţi place?— Tare mult.Silvia tresări, aşteptînd să fie întrebată şi ea; simţi nuna mamă-sef

strîngîndu-i încurajator un. deget. V lad urmărea o muscă care bîzîia supă­rată, lovindu-se de tavan. Ciorba de m acriş fu adusă. Mama Silviei ieşi pîna afară crezînd că Marta şi Lina glumesc, dar se întoarse ruşinată şi nedumerită, iar. cînd văzu pe bărbatu-său servindu-şi oaspeţii cu ciorbă de măcriş, i se păru că pămîntul se scufundă şi o înghite cu scaun cu tot.

. — Dacă n-ajunge ciorba, o mai lungim cu apă, este, M arişco? Cît.am fost eu slugă am învăţat ceva la casa ăstor oameni c in stiţi. şi curaţica. lacrima de c o p i l . . V oi, neamurile mele, de ce tăceţi? Vă bucuraţi că ne înrudim cu găzdoiul cel mare din Deleni? Strîmbaţi din nas sau vă bucuraţi tăcînd? N -am înebunit, degeaba vă uitaţi aşa la mine. Neam vestit şi .cu fală e neamul lui G rigore. Temeteu. Tu, Grigore, îţi. ciupeşti mustaţa; eşti rnîndru. La ce-ţi zboară gîndurile? La ce, mă? Iţi zici că -i mare cinste pe fata care -ţi-a fi noră, este? Te cu n o s c . . . He, h e . . . Neam mare şi vestit e neamu Temeteului. Tu, Nuţule, ce priveşti în ' farfurie? Nu-ţi place ciorba? N -o mînca. Eşti nerăbdător să te vezi singur cu fata? He, h e . . . Aşa-i tinereţea. Şi zici, Nuţule, că vrei s-o iei pe Silvia de slugă, sau . . .

- - Nit slugă . . . De nevastă o iau!— Măi Culă, îndrăzni tatăl feciorului, tu te-ai ţuicălit cu oarecine

'-Logodna •

înainte ,:. / He, he, nu-i rău, dară Nuţu meu îi ru ş in os . . . Şi 'n&i, noi nu mîncăm, că ne-am săturat acasă.

— Bună minte aţi avut, la masa mea nu vă 'să tu ra ţi voi pînă-r veacu! Eu îs om sărac, este? Ei, Grigore, ctirn rămînem cu logodna? Eu, Culă Danţului,: care-i întrecea pe toţi la joc, sluga voastră de pe vremuri, să-m i mărit fata cu Nuţu? M are cinste pe casa mea, hai?

— S-au schimbat verm urile,'C ulă . . . ■— S-au schimbat, Grigore, şi tu ai ajuns la vorba m e a .-.. Numai

că Silvia nu are p lăcere-de Nuţu tău, zice că-i hîd, geaba poartă ceas de aur şi cravată cu vapoare şi pomi pe e a . . . Nu te înfierbînta, Nuţule, n-ai frică, în casa mea ce-i com and eu Silviei aia facel Nu eşti tu chiar aşa de urît, că n ici' d racurnu-i aşa de negru cum îl fac oamenii. C întă-ne, Nuţule, ceva . . . De nu ştii, zi-i p-aia cu sorcova. Ai învăţat-o odată de la Silvia, drept îi?

. — Culă, îi şopti nevastă-sa schimbată la faţă, călcîndu-1 pe picior, nu ne fă de rîsul sa tu lu i. . . S -o duce hirul peste lume de ruşinea asta . . .

— Taci, muiere, eu îmi mărit fata cu neam' b o g a t . . . Cum să m ă-n- contrez eu, om sărac, cu neamul Temeteului? S-a mai pomenit d-astea? A şa-i Grigore?

—: Aşa-i* Culă. Eu pămînt îi dau Nuţului, v îa '-i-o dau, numai tu să v r e i . . .

V lad rămînea din ce în ce mai uimit auzind cuvintele cu care Nicolae Tîrlă îi umilea pe cei ce odată îi dăduseră porunci. Tatăl Silviei se înălţa atît de mult în ochii lui Vlad, încît tînărul vînzător se pomeni repetînd pentru sine: „Iată un om care ştie ce vrea“ . Silvia se îm bujorase la faţăşi privirile înţepătoare şi reci ce le aruncase pînă atunci Nuţului pieriră,,încordarea cu care aştepta să izbucnească asemeni unei furtuni cînd va fi întrebată pieri şi ea, lăsînd locul unei bucurii la care fata nici nu îndrăz­nise să se gîndească.

— Măi Grigore, tu erai tare în afaceri şi învîrteli, pe mulţi îi suceai pe degete, la mulţi le dădeai în mînă sapă de le m n .. . Afacerea cu logodna ai greşit-o, mă . . . Ţi-am slujit eu destul şi n-am poftă să-ţi mai slu­jesc. Nici Silvia nu vrea şi nici eu n -o aş lăsa . . .

— Nuţule,-M arişcă, haidem acasă, ăsta-şi bate jo c de noi.— Mai stai, Grigore, că n-am isprăvit.-Cei trei se ridicară m înioşi peste măsură şi păşiră afară. Marta şi

Lina dîndu-şi coate, neînţelegînd purtarea lui N icolae, nu ştiau dacă era bine să se bucure că li se împliniseră gîndurile, sau să fie supărate că pierduseră rubedenia cu cel mai gazdă om din Deleni. Celelalte neamuri care tăcuseră ■ tot timpul, uluite şi ele de curajul cu care fusese înfruntat G rigore Temeteu, aşteptau să se limpezească într-un fel lucrurile.

Cînd să iasă din casă, Nuţu scuipă cu dispreţ pragul de sus al uşii.— Şterge, Nuţule, şterge iute!— Nu şterg, mă, Culă, neam d e . . .G rigore îi astupă gura cu palma şi-l îndemnă să şteargă repede,

arătîndu-şi muţeşte semnul ce-1 purta în m ijlocul capului.— Cu bastista, Nuţule, cu batista! Lasă-1 pe el, G rigore! Aşa. Acum

64 D. R. Popescu

i-a l de cravată şi poarţă-1 ca pe urs, doar-doar ş -o găsi vreuna să-i semene.

In drum se strînsese lume multă auzind gă lăg ia la care nu se aştep­tau. Copiii se suiseră pe garduri şi-şi făceau semne ciudate. Cei trei trecură prin mulţime, roşii de mînie. După un gard, dpi ţînci începură să rîdă, m olipsindu-i pe toţi cei de faţă.

— Urşii, mă, chiui unul sărind de pe gard.N icolae Tîrlă zis Cula Danţului dădu cheia de la pivniţă nevesti-si

spunîndu-i să scoată bucatele pe care el le ascunsese acolo şi să le încăl­zească din nou. Aceasta nu se desmetici încă, şi nu înţelegea nici acum pe deplin de ce bărbatu-său îşi primise oaspeţii desculţ, de ce le dăduse ciorbă de macriş şi rupsese logodna pe care singur o pusese la cale.

—/ Dară Silvia noastră îi fată cu carte, cum să-l ia pe Nuţu care are gîtu strîmb şi se uită pe sus ca raţăle cînd cer domnului ploaie, vorbi Marta ca s -o audă cei de faţă.

■ t — S-a dus logodna, şopti Lina la urechea verişoară-sei.Marta o înghioldi, i -o arătă pe Silvia ce strîngea pe furiş mina lui

Vlad,. şi gîndindu-se la o altă logodnă pe care o presimţea destul de apropiată; îi făcu Linei cu o c h iu l. . . .

O. RADU POPESCU

In peşfera Ponorului

Este a 'treia vară cînd cutreierăm marele carst1) al regiunii Padiş din munţii Apusen}.- Echipa noastră de geologi şi speologi. s -ă călit,-obişnuită să. îndure; asprimea urcuşurilor, vînturile subţiri ale înaltelor padini,; bă^ taia rece a ploilor .şi lupta cu înfricoşătoarele adîncimi ale golurilor--sub­terane de nimeni cercetate.' In ultimele 30 de zile ăm cartat .văile înguste, înalte şi sălbatice ce duceau la izvoarele reci ale Bulzului, he-am înfun­dat în umbra deasă a pădurilor de brad de pe M ăgură vînătă şi ăm explorat com plicatul labirint de doline şi peşteri ale Cetăţilor Ponorului. Mîinile ni se înăspriseră de încleştarea pe-funii, ciocan, p itoă n e . de! fier, colţuri de stîncă şi umerii nu ~mai simţeau apăsarea teodolitului, a ja loa ­nelor, a corzilor de alpinism, a scărilor speologice.

încetul cu încetul începea să se aştearnă pe hîrtia milimetrică a car­netelor noastre imaginea regiunii pe care o cercetăm şi a go lu r ilo r sale subpămîntene, în care se ascundeau marile ape. M ăi avem însă de rezol­vat cîteva probleme dificile dintre care şi explorarea peşterii Ponorului din locul numit „la Căput“ .

O lună de zile această peşteră nu a putut fi atacată, căci timpul fusese ploios şi toate pîrăiele şi torentele adunate' din ogaşe, jghiaburi şi văi, năşteau vremelnica apă a Ponorului ce se năpustea prin gura- întunecată a peşterii, prăbuşindu-se cu zgom ot năpraznic undeva în abis.

Dar negurile s-au ridicat, şi de pe culmile Bihariei pînă la Cornul Muntelui, cerul s-a boltit în albastru luminos şi nepătat. In cîteva zile marele carst a sorbit apele în adîncurile sale, lăsînd ca soarele şă încingă pietrele şi nisipul albiilor secate.

Sosise momentul prielnic să încercăm pătrunderea în peştera Ponorului:

Şi astfel, într-o dimineaţă de iunie, a anului 1954, înarmaţi cu toate cele. trebuincioase, am părăsit cantonul silvic, ce ne găzduia. Peste padini, prin văi însorite, ocolind doline şi cleanţuri; prin păduri, peste creste, am

' ) Carst — regiune de calcare cu abrupturi, peşteri şi ape subterane.

5 — Steaua

66 D. Coman

călcat în cele din urmă în albia seacă a apei Ponorului, care ne-a purtat pînă la gura cernită a peşterii de la Căput.

îngrăm ădită între două ţancuri de piatră, acoperite de muşchi verde de şiroaie de apă, gura peşterii rupea în adîncime valea plină de bolo­vani şlefuiţi. Ne apropiam tot mai mult de orbita neagră ce se căsca spre noi. Un aer rece şi umed răbufnea din adîncime. Am aruncat la pămînt poverile, apoi,- după o scurtă odihnă am începu t. coborîrea într-o lume încă de nimeni cunoscută.

Cu multă chibzuinţă-- am bătut în fisurile stîncii pitoanele de fier. în adînc se desluşea, prin lumina cernită, o m ică sală boltită înalt pînă deasupra intrării. Coarda trecută prin carabiniera de oţel a pitonului de rapel1) sta gata pentru coborîre. Aveam cu toţii la activ spectaculoase explorări subterane, dar momentul pătrunderii într-un nou abis aducea de fiecare dată ceva emonţionant şi solemn. Priveam cu atenţie la tova­răşul nostru care era de rînd la coborîre ,'cum îşi înfăşoară în jurul cor­pului coarda rezistentă şi cum începe alunecarea. în curînd l-am pierdut din vedere, că ci'a trecut sub o mare surplom bă1) ; a reapărut în să ,. a tem zîhd,.-îri prima sală. Imediat a izbucnit flacăra albă a lămpii de carbid şi: am auzit com anda:

— Următorul!A coborît încă unul din noi, apoi materialele: rucsacurile, cu ustensile

ştiinţifice, barca pneumatică, scările de funii, corzile. în cele din urmă toţi cinci sîntem jos. Aprindem lămpile,' ridicînd vălul penumbrei c e 'n e ' înconjoară. In faţa noastră cade' un mic prag, ce ne coboară cu cîţiva metri mai jos într-o nouă încăpere,. în care se .cască o văgăună întune­cată, ruptă într-o adîncime cu neguri pe care '. luminile noastre n-o pot pătrunde. Ne pregătim scările de funii. Fixăm un capăt al .lor • cu un piton la" buza prăpăstiei şi zv-îrlim balotul în adînc. Cade vîjîind în abisi Or fi ajuns oar.e scările noastre lungi de 40 de metri acolo jos?, Asigurat cu o\coardă, u nu l.d in noi, începe coborîrea. Peretele este .vertical, astfel Că; după -cîţiva metri nu mai putem* urmări luminiţa de' la lampa fpvăr râşului nostru. Liniştea apăsătoare, încremenită în. marele gol,- este între­ruptă- unepri de com anda ce vine tot mai nedesluşită din adîncime:

' —-'S lăbeşte , s lă b e ş te .. . filează, s lă b e ş te .. .Coarda înfăşurată pe braţe şi după umeri, alunecă uşor în mîinile

celdr de sus, ascultînd docil com enzile coborîtorului. Stăm -fixaţi pe locu ­rile- noastre ca să nu. p răvălim . pietre ce ar putea pune -îh' pericol viaţa celui coborît. Clipele se scurg ' încet. O nouă com andă rupe tăcerea, un­duind ecouri lungi în vastele încăperi:

— Atenţiune! Fixează coarda, am ajuns la capătul scărilor . . . - abisul continuă. Atenţiune! mai am vreo zece metri pînă jos.

Trebuia să prelungim scările înnădindu-le de sus cu încă una. Coarda ce susţinea pe tovarăşul nostru fusese fixată cu un piton şi el a fost. silit să părăsească scara rămînînd atîrnat în gol. Cu mişcări repezi am pre­

1) Rapel — metodă d e a coborî un perete de stîncă cu ajutorul unei corzi.2) Surplombă - corn işă -p e un perete de stîncă.

In peştera Ponorului 67

lungit scările pînă jos şi peste cîteva minute am auzit mult aşteptata comandă!

— Următorul, Atenţiune! aveţi o nişă la m ijloc, încolo scara e lipită.

La picioarele, scărilor- se afla o mare, sală rotundă de 20 de metri diametru. Pereţii ei erau netezi şi lucioşi şi se ridicau peste înălţimea de 50 metri de unde am coborît. Pe planşeul încăperii, pietre răvăşite şi bolovani rotunjiţi. în punctul unde peştera continua printr-o fisură' în ­gustă, sala era închisă de un prag, astfel, că ea forma un uriaş bazin care se umplea ochi, cînd apele văii Ponorului se revărsau în peşteră. Atunci apele prăvălite cu putere de sus, prindeau în vîrtejuî lor pietrişul şi bolo ­vanii şi formau o uriaşă m orişcă ce săpa pereţii de stîncă, adîncind tot m ai'm ult marele bazin subteran. Intr-un singur loc mai rămăsese în sală lin mic prag, foarte îngust ce nu fusese ros. de puterea vîrtejurilor. Am botezat această sală „Scăldătoarea Uriaşului” .

Din acest punct în care-altim etrele noastre indicau 70 de metri de ,1a suprafaţă, ne-am continuat drumul spre adîncime pe un culoar ce cobora în pantă un traseu de mai multe sute de metri. Galeria, pe de-a-ntregul săpată în inima stîncii dure, ba se lărgea’, ba se îngusta, acum se ridica Ia înălţimea unui stat de om, acum ne silea să ne tîrîm pe brînci, în ge­nunchi şi in coate, prin pietrişuri şi mîluri adunate.în m ovile de.năpraz- nica năvală a apelor.

Era limpede pentru noi că în timp de ploaie apele intrate în peş­teră' treceau ! prin galerii ca printr.-o conductă de turbină uriaşă, antre­nând cu -e le , cu o 'putere-irezistib ilă , pietre şi bolovani ale căror izbituri proaspete le puteam vedea în ciopliturile de pe p e r e ţ i . . .

După un traseu de vreo patru sute de metri, peştera s-a lărgit în goluri mai cuprinzătoare şi am intrat. în lumea de basm- a ascunselor frumuseţi subpămîntene.

Pereţii nu măi fugeau înainte .netezi, în culori întunecate, ci- se b o l­teau în . minunate firide şi ceardacuri măiestrit sculptate, susţinute de pilaştri strunjiţi în alb, strălucitori şi căptuşiţi în adîncime - de roşul stins al terrei-rosa1). Perdele uriaşe de piatră. încreţite în falduri coborau din'"înaltul -tavan, brodate pe margini cu neasemuite dantele ce scînteiau în bătaia luminii, cu licăriri de-nestem ate. Cu lungile noastre cism e de cauciuc călcăm în apa neîntinată ’a marmintelor2) rotunjite în adîncime de piatră verzuie. Priveam împrejur la această lume a celor de-a pururea fără lumină. Intrasem -parcă aievea în ţara celor o mie şi una de nopţi ş’i copleşiţi de ciudata învecinare pipăiam cu mîinile neobişnuitele forme răsucite în linii dom oale în tăria de piatră.

Deodată drumul nostru a fost întrerupt de un ochi de lac subteran ce-şi oglindea spre noi apele de safir, de la o adîncime de 10‘ metri. Această marmită adîncă, săpată tpată în calcare de o albeaţă scînteie- toare, opunea o ispititoare stavilă înaintării noastre. -Sonda coborîtă pe

r) Terra rosa — argilă ce căptuşeşte pereţii unor peşteri. .2 ) Marmită — bazin săpat de apă în calcare.

68 D. Coman

firul de aţă ne-a arătat; a.dîncimea înşelătoare a apei prin care se zărea fundul de p iatră ,-căci ea întrecea cu mult o înălţime de om. Am pregă­tit barca pneumatică şi o 'scară de funie azvîrlită în. lac a spart în ţăn­dări oglinda apelor. Scara atîrna scufundată în m ijlocul lacului, legăn.în- du-se sub. greutatea celui ce cobora cu barca în mînă. Cu emoţie priveam ia străduinţele tovarăşului nostru de a se ' aşeza de pe scara ce oscila ca un pendul, în barca uşoară, clătinată pe apă. în cele din urmă a reuşit şi sub ' apăsarea domoală a vîslelor bairca alunecă peste ape, de parcă plutea în Văzduh.

A m traversat cu toţii, lacul, , continuînd înaintarea pe sub bolţi şi portaluri gigantice, printre zdravene coloane de piatră, călcînd cu îndrăz­neală tot mai departe spre adîncuri. Străbătusem mai bine de şase sutede metri cînd bolţile au început să .coboare, pereţii să se. apropie, adu-nînd . în strîmtoarea lor; tot mai bogate, mai felurite încrustaţiuni ce se învălm ăşeau-în cele m ai nebănuite form e’ de piatră. Dar în curînd, stă­tea m 'd in nou pe malul unui mare lac liniştit. Nu vedeam însă malul dimpotrivă; căci el cotea puternic spre dreapta. Aşezat în barcă, cu lampa strînsă -între genunchi, unul dintre noi a început plutirea pe fundamentul iluzoriu de. cristal al înecatului palat de zînă. L -am pierdut din vedere cînd a trecut marea cotitură. Oare ce va găsi dincolo? Răspunsul l-amprimit curînd, căci el ne-a anunţat după cîteva -minute vestea care eradeparte de-a ne bucura:

— Atenţie! Am ajuns la un sifon! E impenetrabil!Aceasta înseamnă că peşterea continua mai: departe printr-o galerie

complet inundată, care începe sub nivelul apelor lacului. Numai cu măşti speciale de scafandru a m 'fi putut străbate galeria subm ersă,-de a cărei lungime nu ne puteam da seama. D incolo de sifon s-ar fi putut să fie noi încăperi uriaşe a căror taine ne-au rămas decomdată zăvorite.

Peştera fiind explorată, am început munca de cercetare ştiinţifică pe care o făceam de regulă la întoarcere. Din sacii noştri au început să apară busole, benzi de măsurat, carnete cu foi milimetrice, termometre, aparate fotografice,- tuburi de sticlă cu lichide speciale pentru conservarea vieţui­toarelor, plase de mătase pentru pescuit, ustensile pentru capturat insecte şi vtot necesarul pentru cercetări b iologice şi geologice.. Din ape am pescuit mici răcuşori albi şi orbi; de pe pereţii umezi am adunat insectele carac­teristice acestei ltixni a veşnicului întuneric, precum şi mici ciupercuţe oploşite pe aşchiile putrede. Toate acestea urmau să treacă în labora­toare .sub lentilele m icroscoapelor, să-şi aducă aportul oricît de infim ia îmbogăţirea cunoştinţelor omeneşti. B iologii urmau să descifreze dit\ forma şi structura animalelor cavernicole, din condiţiile climatului sub­teran, date încă necunoscute necesare lămuririi m arilor probleme ale evoluţiei; vieţii, pe pămînt. Pe carnetele geologilor prindea viaţă peştera ponorului de la Căput, o părticică doar din sistem ul-haotic al dolinelor1) şi grotelor de la Cetăţile Ponorului. Ei căutau să descopere legile gene­rale ale fenom enelor ce determină fuga spre adîncuri ale apelor din

i ) Dolină — adîncitură în formă de pîlrele în regiuni calcaroase.

In peştera Ponorului 69

marile regiuni calcare; să găsească modalitatea de a. prinde în . mîirii firul apelor ce nu- ,pot Ţi zăgăzuite; în bâraje, lăsîrtd" regiuni întinse lipsite de lumina şi apa, necesară- pentru construirea de -noi. aşezări omeneşti.

, Retragerea mergea încet, dar ne apropiam de sala pe care o boteza­sem Scăldătoarea uriaşului. Socoteam că după 5— 6 ore vom fi la supra­faţă: Astfel ne-am permis să ne odihnim şi să m încăm zdravăn, fără să mai păstrăm rezerve, ca să ne întremăm în vederea escaladei ce aveam de fă cu t . . .

Părăsisem cetăţuia- poveştilor împietrite din ultima parte a grotei şiam început tîrîşul prin văgăunile înguste, prin pietrişuri . şi mîluri vîsVxdase.. Un sentiment c iu d a t ’a început să ne dea tîrcoaîe, căci a m - obser­vat că sîntem siliţi să he ’strecurăm culcaţi prin ochiuri de apă, p e -care nu îe văzusem în timpul îna in tării.. în curînd hainele noastre erau pă­trunse de-k binelea de apă_

Ne-am dat seama riumaidecît de faptul că apele creşteau. Un buşrtean ce la venirea noastră zăcea pe ucat, acum plutea pe o băltoacă.

Ghemuiţi în firidele joase ne-am împărtăşit părerile despre nouă situaţie destul de alarmantă pentru noi.

Peştera primea apă. Eram în pericol. Dacă am fi surprinşi de ape în galeriile joase, nim ic nu me-ar mai putea salva. Trebuie să ajungem cît mai curînd la un spaţiu mai larg. Am acţionat repede. Dădeam mate­rialele' d in mînă în mînă şî tîrîndu-ne înainte, cîştigam teren.

— Sînt în picioare, declară capul coloanei. Repede,' băieţi. Calm, dar măi repede!

Am ajuns la galeria înaltă unde începea urcuşul spre Scăldătoarea uriaşului.

După cîteva, minute eram regrupaţi şi am început urcuşul.—; Ascultaţi!Am ciulit urechile. Un zgom ot vag se făcea . auzit. Am recunoscut

imediat murmurul cunoscut ăl apei subterane.— Scăldătoarea! .

■ Cuvintele au căzut sec şi rece, dar nu au venit pe neaşteptate,. căci în momentul cînd au fost rostite toţi eram în acelaşi gînd şi ne-dădeam seama de ce s-a petrecut.

Afară seninul cerului albastru, pe care-1 părăsisem în urmă cu o zi, ş - a . întunecat între-tim p şi o ploaie torenţială — căci nu putea fi decîtuna puternică -— şi-a slobozit apele peste munţi, peste păduri,- peste văi-.Vinele de apă s-aur adunat în pîraie repezi, apoi- în torenţi furioşi şi acum un rîu puternic şi învolburat se năpustea cu putere în jos, prin gura peşterii noastre. Apele coborau vertiginos" spre noi.

— Priviţi! a spus careva îndreptînd reflectorul lămpii’ înainte.Un fir de apă se strecura spre noi ca o reptilă de argint. Scăldătoa­

rea "se' umpluse. Nu aveam nici o ' clipă de pierdut. îm prejurul nostrupereţi înalţi şi drepţi. Nici o fisură, nici o bîrnă pe care ne-am fi putut căţăra. In Urma noastră văgăuna îngustă, pe care am părăsit-o, privea spre noi cu o orbită neagră şi ameninţătoare,

70 D. Coman

N e-am privit întrebător.— Pragul de la scăldătoare — îşi dădu unul cu părerea.— Nu e prea îngust?— E . îngust, dar e singura soluţie..— Singura.— Mai. avem optzeci de metri.— înainte băieţi,. înainte!A început o activitate febrilă. Ne treceam unul altuia materialele.

M işcările noastre erau mai ordonate şi mai precise ca oricînd. întregul grup acţioria ca un singur om, fără com andă şi fără gesturi- pripite. Ne înţelegeam din privire. înaintam repede. La cincizeci de metri de scăldă­toare am auzit clar vuietul înfricoşător al marei cascade ce umplea văz­duhul cercuit al grotei. N-aveam timp de pierdut. Ape repezi se rosto­goleau spre noi scăîdîndu-ne picioarele pînă la glezne. La douăzeci de metri de cascadă, aproape acoperit de vuietul apelor, ne-a sosit comanda capului - de coloană:

— Toată lumea intră în coardă!In acelaşi moment a desfăşurat coarda, pe care o purta dea curme­

zişul. pe. piept, s-a încins cu un capăt al ei şi a aruncat spre noi colacul de funie: O tirmbă puternică de apă a năvălit spre noi făcîndu-ne să ne clătinam. Apele din scăldătoare trecuseră de buza cea mai înaltă a bazi­nului şi acum puhoiul se revărsa spre noi, înfăşurîndu-ne picioarele pînă la genunchi, în curenţi puternici. Prin cauciucul cizmei simţeam izbitu­rile pietrelor purtate de vîrtejuri. îngrijorarea s-a aşternut pe feţele noas­tre. Ne ajutam să intrăm în buclele corzii, legîndu-ne unul de altul.- O O rafală de picuri mi-a stins lampa. Am mai apucat să -l v ă d -p e capul nostru de coardă1) escaladînd marginea Scăldătoarei uriaşului. îna in ­tam bîjbîind prin şuvoiul puternic ce ameninţa să mă răstoarne, cînd am simţit în jurul pieptului tracţiunea coardei ce se întindea puternic trasă de braţul vînjos al tovarăşului nostru ajuns în. siguranţă. Acest lucru mi-a- dat speranţă ş i . încredere. Am ajuns la m arginea bazinului. M -am căţărat, la--întîmpl'are. prin beznă şi apă în direcţia unde eram tras. V uie­tul apelor era. năpraznic.. In cîteva minute eram sus, pe micul 'p r a g şiajutam tovarăşului meu, care trăgea puternic de coarda trecută prin ine­lul de oţel al unui piton bătut în stîncă. O' singură m işcare greşită ar fi însemnat o tragedie inevitabilă, căci singuri, cei de jos nu ar fi putut îrivinge şuvoiul puternic ce le trecea de genunchi. Cu toate că lucram cu repeziciune, ultim ul’ dintre noi a fost silit să treacă prin apa ce-i ajungea pînă la -brîu ; în cele din urmă, ne-am îngrăm ădit cu toţii pe pragul în­gust, singurul nostru refugiu. Nu pierdusem nici din materiale nimic. Ne-am aprins lămpile şi am privit în voie la spectacolul înfricoşător din faţa noastră.

De la înălţimea de cincizeci de metri o trîmbă uriaşă de. apă cădea

>) Cap de coardă — conducătorul unui grup în ascensiune la coardă.

In peştera Ponorului 71

cu . zgom ot infernal în imensul bazin ce forma Scăldătoarea uriaşului, risipind împrejur o ploaie măruntă şi deasă de picuri reci. Apele bazi­nului se roteau ' spumegînd spre adîncuri;' prin cu loaru l-pe care abia-1. părăsisem. C îştigasem cursa la o diferenţă de cîteva minute.'

In tăcere şi cu emoţie am strîn s' mîna tovarăşului nostru cap de coardă; fără care nu ştiu cîţi dintre noi ar fi pierit.'

Pe pragul unde ne găseam eram in siguranţă, căci apele , avînd loc de sCurgere, nu se puteau ridica deocamdată pînă la noi. Situaţia, era totuşi îngrijorătoare. Ne aflam la şaptezeci de metri sub pămînt şi aveam în faţă un. perete ^de cincizeci .de metri înălţime pe care cădea o imensă coloană de apă în m ijlocul căreia spînzura ca o cîrpă scara de funie, al cărei capăt de jos se zbătea fără preget în vîltoare. Dacă se rupea eram pierduţi, căci pe peretele' neted şi lustruit de ape nu ne puteam căţăra. Nu mai avem pic de hrană. Cît va mai dura năvala apelor?. Cîteva ore? Cîteva zile? O săptămînă? Situaţia era limpede pentru fiecare din. noi. Ne aflam în peşteră de. o zi,- aproape fără mîncare şi fără somn, dar re- s :mţearn oboşeala doar vag, căci tensiunea nervoasă pe carie ne-o prici­nuise noua noastră situaţie, ne izgonise şi somnul şi foam ea., Ăm scos din saci toate materialele şi legîndu-le unul de altul, am făcut un paravan ce ne ferea, întrucîtva de stropii de apă.

Cascada vuia întruna. Curenţi de aer rece ne m îngîiau cu îmbrăţişări umede. O singură lampă ardea; pe celelalte le-am stins ca- să avem lumină la o eventuală ieşire.

Frigul ne pătrundea încet. Ii simţeam de-a binelea înţepăturile ace­lor în vîrful degetelor.'Zadarn ic ne înghesuiam spate în spate, frigul nu ierta ş i'p e deasupra, foamea.

— Sînt de părere, spuse temerarul nostru cap de coardă, că n-a'r trebui să aşteptăm liniştirea totală a apelor. In clipa cînd cascada mi v ă ” m a ţ avea puterea ; să ne zm ulgă de pe scară şi să prăvaie bolovani,

'Vom urca prin şuvoi.— Adevărat. Trebuie să profităm de orice moment de acalmie. .Dar momentul acela întîrzia. Oboseala, nesomnul şi frigul începeau

să ne doboare. N e-am strîns cum am putut mai mult, îmbrăţişîndu-ne şi sprijiniri du-ne unul de altul. Unii au adormit într-un somn greu şi chinuit. Cei treji nu cutezam să ne mişcăm , să nu-i trezim pe cei reze­maţi de braţele noastre.

Orele se scurgeau-nem ăsurat de încet.. Apele cădeau întruna vuind. Vedeam în somn cerul albastru, soarele, pădurea, oraşe şi chipuri dragi, îndepărtate. . . Dar mereu ne trezeam în vuietul asurzitor al cascadei. Frigul tăia în oase şi foamea era chinuitoare. Ne găseam în. peşteră de treizeci şi opt de Ore.

— Ascultaţi, ascultaţi! ne trezi din amorţeală un. glas.— Ce' este?— Ce s-a întîmplat?— Ascultaţi cascada.

D. Coman

Am ascultat atenţi. Adevărat. Zgom otul cascadei slăbise. înfriguraţi am aprins /a lte .lămpi şi îndreptînd reflectoarele spre cascadă, am c'onr sţatat cil" emoţie că apele nu mai ţîşneau căzînd în 'm ijlo cu l lacului, ci curgeau mai dom ol, şălţînd. peste şipcile scărilor noastre.'

— Acum e momentul, băieţi! Toată lumea sus!Unul din noi mai dormea încă adînc. Din gluga ridicată nu i se vedea

decît b a rb a . neagră şi deasă. In tr-o mină strîngea la piept o jucărie de copil: o gărgăriţă roşie din carton presat. I-o băgase în sac, la plecarea de acasă, unul din cei doi copilaşi ai lui. Vederea micii jucării ne-a em o- ţionat puternic şi forţe nebănuite au năvălit ca un Jxrent, în trupurile noastre vlăguite. Oboseala, frigul şi foamea parcă ne-au fost luate cu mina de copilul care ne trimitea o solie a v ieţii.şi speranţei.

.E s c a la d a nu puteam s-o facem decît îmbrăcaţi şi ne-am golit larepezeală buzunarele hainelor, înfăşurînd obiectele ce se puteau strica încauciucul bărcii.

' Capul de coardă se pregătea să escaladeze primul marele perete inundat, dar un altul i-o luă înainte, sărind în scăldătoare.

/Scufundat pînă la piept în apă, Cu. lampa ridicată deasupra capului,prietenul nostru ni şe adresă rînjind: . '

— Scuzaţi vă rog; nu vreau să-m i tulburaţi apa . . . sînt îmbrăcat cu o bluză, nouă . . . . .

Aşa era. totdeauna în clipele grele. Fiecare îşi ştia rîndul şi nimeni nu rămînea dator la marile încercări.

Tovarăşul; nostru trăgea după el o coardă cu ajutorul căreia-urm a să asigure de sus pe ceilalţi.

Oare scările sau legăturile n-au fost slăbite de torenţi? V or rezista sub greutatea unui om ? Apa era prea puţin adîncă să ofere ocrotire la ' o cădere de la mare înălţime. Mom entul era încordat. Prietenul nostru a început urcuşul -prin şuvoiul de apă ce-i acoperea braţele şi umerii, sc.ăl- dîndu-1 în întregime. Se silea din răsputeri să-şi ferească flacăra lămpii şi să suporte greutatea apei ce cădea peste el. A juns "odată la jumătatea scării, ştiam că frînghiile vor rezista şi am răsuflat uşuraţi.' în fine, iată-1 ajuns. Glasul lui ne anunţă victorios:

■ — Legăturile bune! Următorul! Atenţie la cizme, să nu vi le zm ulgă apa! Urcaţi cu lampa stinsă, e mai uşor. A sigur din coardă!

In timp ce urcam, apa . îmi pătrundea prin mîneci ş i . guler, strecu- rîndu-se în jos, ca să iasă prin .cizmele ce se făceau greie ca plumbul. Am ridicat şi materialele. Ultimul a tras după sine şi scările.. Toţi eram sus. Eram salvaţi, căci următorii douăzeci de metri nu mai erau o pro­blemă. Ii puteam urca în corzi şi pitoane, pe lîngă şuvoi. Coarda de rapel era la locul ei. Prietenul nostru se căţără mai departe şi deodată ecouri lungi au răsunat, .izbite de pereţi:

— V ăd stelele . . . văd stelele! . . .N e-am privit fericiţi. Era a doua noapte pe care o petrecusem în

adînc. Curînd, apoi, ne-am văzut cu toţii afară.Printre norii zdrenţuiţi, mari goluri de cer erau. semănate cu miriade

de stele sclipitoare. O lună mare poleia totul cu razele ei de argint. Au­zeam susurul pîraielor printre stinci şi foşnetul vîntului printre cetini.

In peştera Ponorului 73

Mai rămînea acum să facem drumul de două ore pînă la canton, în marş forţat. N e-am golit' în grabă apa din cizm e şi din saci şi am întins-o la drum. La lumina lunii nu ne puteam rătăci.

Cînd am ajuns pe platoul deschis al Padişului, un vînt subţire, ne-a înfăşurat în giulgiuri reci. Culmile munţilor se proiectau negre, cu con- ture precise, pe cerul vînăt. Pe .marele şes plutea, aproape de pămînt, o imensă lamă de ceaţă subţire şi albă, ce reflecta razele lunii ca o vastăi cîm pie'îngheţată.

La picioarele muntelui B oga, acoperişul de şindrilă al cantonam en­tului luminat de lună, sclipea ca un far îndepărtat.

DAN COMAN

O etapă însemnată în evoluţia unui poet*

Există poeţi şi poeţi. Pe unii îi caracterizează un drum relativ egal, uniform; pe alţii o evoluţie cu acumulări sensibile de la volum la volum.

In această a doua categorie poate fi încadrată şi poezia lui Victor Tulbure. De la primul său volum încă, Vioara roşie, apărut acum şapte ani, se putea întrevedea un talent cu remarcabile perspective de dezvol­tare,. Volumele care au urmat, Holde (1949), Vişinul lui Vania (1951) şi Versuri (1952) veneau să confirme părerile iniţiale ale criticii, constituind to t , atîtea trepte pe drumul creaţiei sa,le poetice. In fine, după un inter­val de timp ceva mai mare, în care poezia sa a cîştigat mult în profun­zime şi măiestrie, Victor Tulbure a reapărut în vitrinele librăriilor cu un nou volum,' bogat, cu aspect grafic plăcut şi cu titlu semnificativ pentru întreaga sa creaţie: Lauda patriei.

Cercetarea poeziei lui Tulbure prezintă un deosebit interes, datorită tocmai acestui caracter ascendent ăi drumului său poetic. Am căutat un drum şi l-,am găsit — ne- spune poetul într-unul din versurile poeziei sale. In faţă. Şi într-adevăr, volumul Lauda patriei este menit să ilustreze efor­tul continuu al poetului de a pătrunde tot mai adînc in realităţile noi din patria noastră, de a le înţelege, în esenţa lor, de a afla unghiul de pers­pectivă şi modalitatea artistică cea mai adecvată înfăţişării lor în imagini poetice eh mc: realizate.

S-a spus despre Victor Tulbure, poate mai mult decît despre alţi poeţi, că este un entuziast, un temperament, poetic în faţa căruia diferite aspecte ale realităţii capătă proporţii hiperbolice. Şi constatarea este pe deplin, valabilă. De această particularitate a structurii saile poetice .se

-leagă înseşi începuturile creaţiei sale. Iată cum ne descrie poetul, cu cîţiva ani în urmă, concursul de împrejurări care l-a determinat, în anii de după cel de al doilea război mondial, să reînceapă a scrie versuri (pînă atunci, încă din liceu, sub influenţa poeziei deprimaţilor şi a pseu-

Victor Tulbure, Lauda p a tr ie i, E.S.P.L.A., 1955

Cronica literară 75

dodeprim aţilor vremii, scrisese, fără -a publica insă, versuri în care afecta dezolarea şi poza în , victimă a unor boli .im aginare)*

.Oameni ' ieşeau cu steaguri pe străzi (E vorba de un m iting de solidarizare a .m uncitorilor din capitală cu lupta .'patrjzan ilor greci). Păduri de steaguri. Roşii ca sîngele care a curs. Şi iată, în zorii care urcau înalţi în inimă, am pus mîna iar pe condei şi am reînceput să scriu". (Vezi Contemporanul, nr. 129, 1949).

Iată deci temperatura la care s-au format prim ele cristale ale crea­ţiei lui Tulbure; şi iată şi explicaţia frecvenţei atît de discutate a cuvîn- tului steag in cadrul repertoriului im agistic al poetului.

Născută însă într-un asemenea clim at sufletesc;' în ' care impresiile erau sortite să ia drumul versului fără o prealabilă aprofundare şi fără o suficientă prelucrare artistică,-poezia lui V ictor Tulbure a apărut lâ începu t-scă ldată -adesea într-o. lumină artificială; dăunătoare' adevăratei arte. Semnificative în acest sens sînt în ..special poeziile cuprinse: în volu­mul Holde. Cele’ mai multe dintre poeziile din această culegere cîntă lumina, fericirea generală şi belşugul vieţii noi — 'elem ente. care consti­tuie, fără îndoială, pe plan artistic, echivalenţi reali, ai diferitelor aspecte din viaţă. Ceea ce i se poate obiecta însă poetulu i" este modul în ca re 'a înţeles şi m ijloacele cu ajutorul cărora n în fă ţişa t 'în vestmînt poetic realităţile care l-au inspirat. Astfel, urmărind în mod special să. releve aspectele luminoase ale acestor realităţi, poetul a alunecat pe panta idea-' lizării lor, a. neglijării .aspectului, esenţial a) luptei forţelor contrarii' existente în sînul 'fiecărui fenomen, ceea ce -a făcut ca din cea mai .mare parte a poeziilor aparţinîrid cu legerii. amintite să se degaje o atm osferă, sărbătorească, idilică, ..convenţională. Datorită ‘ acestei viziuni superfi­ciale a poetului,; ne este înfăţişată o realitate, denaturată, factice.-Văzută de pe piedestalul idilicului, viaţa e doar un ulcior cu lumină, e coşul 'ca zîmbete (N ico lae ); pămîntul patriei — eă însăşi caldă ca miezul de pîine (F lu ier) — mustind de sevă grasă (R o d ), naşte mări de spice (N icoară), ceea ce face ca pîinea şi v in u l,. laptele, mierea (N ico lae) să se reverse, cu o abundenţă d e -b a s m ,'p e 'm a s a fiecăruia, umplînd bliduri şi căni şi creind o atmosferă de veselie generală.

Acest jo c â t im aginilor Care glorifică o abundenţă rustică primitivă, de proporţii rabelaisiene, cu hambare largi de pîine ş î de viaţă (R epu­b lica ), cu ogoare blajine cu rodul în pîntece (F lu ier), cu vaci cu uger gras (N icoară ), denotă şi o relativă ■ sărăcie a limbajului m etaforic al poetului Holdelor. Incercînd de pildă să înfăţişeze, cu aceleaşi m ijloace poetice, elanul şi succesele, muncii desfăşurate pe num eroasele 'şantiere ale patri'ei (R epu blica ), poetul apelează la o im agine care poate fi con ­siderată- drept o adevărată culme a disgraţibsuliii: din u ger,gras -sondorii mulg ţiţe iu l. .

Pe seama aceloraşi vicii de optică şi de expresie poetică, trebuie pusă şi denaturarea imaginii acelor meşteri ai pămîntului, la care năzuinţa spre belşug şi- lumină pare să evolueze pe linia patologicului: cu ochii beţi, sorb boabe mari de grîu, din palme bătucite şi scăm oase (M eşterii pămîntului) şi-n suflet string hambare de grîu şi bucurie (H o ld e ).

76 Cronica literară

Volum ele care au urmat au relevat o substanţială clarificare' a" :viziu? nii poetice a lui V ictor tu lbure. Apropiindu-se tot mai mult de esenţa feno­menelor' şi căutînd să se situeze în interpretarea lor pe poziţii ideologice înaintate,. poetul a reuşit să realizeze acea sudură,-indispensabilă orică­rei creaţii lirice autentice, între factorul obiectiv şi cel subiectiv, întremomentul .d e „v ia ţă evocat şi personalitatea scriitorului. S-a produs în felul acesta şi o lărgire considerabilă a universului- său poetic,însoţită de o purificare şi o îm bogăţire sensibilă â limbajului meta­fo r ic folosit. Şirul realizărilor autentice ale începuturilor sale poetice — - ca Vînătoarjţa de jderi, Armata Roşie, Bălcescu etc. — a fost spOrit astfel cu un niîmăr însemnat de creaţii . valoroase, printre care: Balada tovarăşii"lui care a căzut împărţind „Scînteia" în ilegalitate, Sadoveanu, Picvna,Vişinul lui, Variia, Fata din Vietnam, Caragiale, Prim ăvară.

In aceeaşi categorie trebuiesc incluse şi poeziile din volum ul Lauda patriei, care încununează cu noi şi rem arcabile succese drumul creaţiei lui V ictor Tulbure.

Laudă fe te i ce-m i f lu tu ră -n c în t p ă ru l cu soarele spicelor grele.Laudă sevei acestui păm înt şi laudă, laudă re p u b lic ii mele.

— spunea poetul încă îhtr-unâ din poeziile cuprinse 'în primul său volum , V ioara roşie. Această laudă a frumuseţilor, bogăţiilor, şi: realităţilor so- ,ei ale noi ale patriei noastre constituie axa în jurul căreia se grupează.o bună parte a poeziilor din volumul de care ne ocupăm.- Purtîndu-şi pegasul pe drumurile bătătorite şi nebătătorite ale pa­triei, poetul observă, notează şi 'cîntă, cu patosu-i caracteristic, tot ceea ce -i reţine p riv ir ile '— acţionînd asupra sensibilităţii sale poetice -— său •îi evoca, prin con trast,' momente şi scene aparţînînd trecutului^

Potecile m i se aştern în cale,Sub paşii m e i no i d ru m u ri sc în tind .M ă-na lţ în p iscul fru m u se ţii tale,O, ţa ra mea, adîncul să -ţi cuprind.

De p ie p tu l tău cînd îm i lipesc obrazul Bătaia c lip e lo r să o ascult,Auzu l meu î ţ i desluşeşte glasul

Ce d in strămoşi ne vine, de dem ult.

Patriei, pe care o apără, o laudă şi o cîntă, îi închină poetul versuri pline de patos; ei şi m ăreţei, forţe sociale care-i conduce destinele — partidului — i se adresează calda sa recunoştinţă./

Emoţionante prin sinceritatea-şi forţa lor lirică şj revelatoare pentru •gradul de maturizare a concepţiei ideologice şi artistice a poetului, sînt în special, versurile din poezia Fală. Poetul ne mărturiseşte rolul hotă- rîtor pe care l-a jucat în clarificarea viziunii sale- poetice, în orientarea

Cronica literară 77

justă a creaţiei sale, cunoaşterea .şi aprofundarea învăţăturilor parti­dului:

Cîndva nu desluşeai cărarea Şi bine nu puteai pricepe Unde sfîrşeşte-nnegurarea Şi luminişul unde-ncepe.

Pierduţii ani sînt duşi ca fumul —Nu-i mai plăteşti tristeţii vama;C-ai rătăcit cîndva şi drumul Iţi dai prea bine astăzi seama.

Regăsim aici reproşul pe ca re -l aducea poetul, acum cîţiva ani, tînă- rului licean ’ de odinioară, ' pentru uşurinţa cu care se- lăsase furat de m irajul poeziei sterile a bocetelor, a tristeţilor inexplicabile şi a bolilor îm aginare.’

Dar celui ce ţi-a dat lumină —De-ai mai trfli o viaţă încă —Recunoştinţa ta deplinăNu poţi s-o spui cît e de-adincă

— continuă poetul. N im ic nu-1 mai poate abate astăzi de' pe drumul îfără moarte pe care a păşit hotărît sub semnul roşului luceafăr:

Chiar dacă vin spre seară unii,Mieros să-ţi spună, să te-m bete:„Ai cam ultat să cînţi lăstunii Şi toamna din băttîni, poete“:

Răspunsul poetului este dur şi necruţător. Răsună parcă în el, ală­turi de încrederea fermă a scriitorului în trăinicia şi justeţea cauzei în slu jba căreia şi-a pus talentul, hotărîrea nestrămutată a întregului popor de a lovi fără cruţare în duşman':

Mieroşi sau băloşaţi de furii Cînd îmi veniţi. la prag, lichele,Asmut pe voi zăvozii urii Şi focul poeziei mele.

Conştiinţa rolului militant al poeziei este de altfel caracteristică în­tregii creaţii a lui V ictor Tulbure. Ea iese tot atît de bine în relief din prima strofă a poeziei Cununi, ce deschidea volumul Vioara roşie, ca şi din poezia Versuri în coloană, din ciclul Lauda patriei. Poetul, care de­buta sub semnul steagului purpuriu purtat de mase. pe străzile încă agi­tate ale Bucureştilor de acum zece-unsprezece.ani, ca şi sub semnul Pău­nului roşu al poeziei lui Mihai Beniuc, ale cărei ecouri se resimt în unele dintre poeziile sale, îşi afirmă cu tărie partinitatea:

78 Cronica literară

Nu-ntreb din cîte, cît îmi este partea,Ci-n foc m -amnc. Pe viaţă-i încleştarea!Sub steagul tău ce nu cunoaşte moartea Poemelor le strig:

incolonarea!(Versuri in coloană)

Mersul în coloană -li va. asigura -talentului .viguros al lui V ictor' Tul­bure perspectivele unei depline şi multilaterale afirmări, ferindu-1 în ace­laşi timp de pericolul ucigător, de adevărată poezie al diferitelor alune­cări. Numai în. felul acesta poetul, capătă., certitudinea că va putea, după ani şi ani, s ă , înrn-îneze cu cinste viitoarei’ generaţii de poeţi lăuta roşie, preluată de. poet de la. mult regretatul său înaintaş, Emil Isac, a cărui inoarte prilejuieşte lirei sale acorduri pline de adîncă durere (poezia Noapte bună", Emil. Isac!).

Carnetul de cam pan ie . a l 'lu i V ictor Tulbure înmănunchiază un ciclu de poezii în care sînt reconstituite cîteva aspecte şi momente din încleş­tarea sîngeroasă a celui de al doilea război mondial.

Ironia amară şi ura necruţătoare îndreptată împotriva majurilor şi a zbirilor lip.siţi de orice sentiment uman se îm pletesc în versurile celor două poezii intitulate Filă veche, în care ne este înfăţişată mizeria îndu­rată de :ostaşii vechii noastre armate în timpul războiului. Poetul, el însuşi ostaş, redă reflecţiile amare ale trupei ch inu ite 'de marşuri, de lip­suri şi de' măsuri abuzive:

Cîntăm şi-n arşiţe şi-n geruri Cu trupul de corvoadă frint:Cu inpi e Dumnezeu din ceruri!Cu noi maturii pe pămînt!

Ne Ţflscoleşte-n piept văpaia ■Rîvnim năprasnic zorii noi Cu inoi e carcera. Bătaia,Păduchii, foamea siiit cu noi.

Sau:Da, da, ni-i căpitanul patriot!Pe, pieptu-t cruci-de'-fier, mihai-viteazuri!Cu catarama ne plesneşte-n bot,Cu el pornim pe dimburi, pe izlazuri.

Cîntăm şi rugăciuni (răsboiu-i sfînt!) Şi-ri zori, şi la amurg, şi la culcare . . £ Şi-un sfint ne pare căpitanul cînd De sfinţi ne-njură şi de născătoare.

Cronica literară 79

Cu accente de real dramatism este redata soarta tragică a tînăruluî care, trimis să apere interesele stăpînilor săi, dezertează din faţa morţii, pentru a fi pînă la urmă zdrobit de jandarm i (Cel care nu voia să m oară). Veşnica nesiguranţă, fiorii neprevăzutului (îna in te de luptă), bucuria şi înviorarea produsă în rîndurile armatei de vestea realizării actului de la 23 August (C u toate arm ele), durerea adîncă pe care o simt ostaşii unuî pluton cu prilejul morţii neaşteptate a camaradului lor, chinuit de dorul unei fete înalte, cu am urg în plete (O fată înaltă, de departe) — iată temele cîtorva dintre celelalte poezii înscrise în Carnetul de cam panie a! poetului.

Un nou şi emoţionant cîntec d.e luadă, închinat patriei şi -celor care-i' conduc destinele, se înalţă din versurile înmănunchiate în ciclul intitu­lat Intîlnire sub vişin. Autorul versurilor pline de frumuseţe şi de sin­ceră dragoste şi admiraţie faţă d e 'os ta şu h marei armate a eliberării (Vişinul lui Vania) ia pomul sădit odinioară,- în amintirea neuitatului său tovarăş de arme, drept sim bol-a l m arilor prefaceri din patria noas­tră. Poetul imaginează o - întîlnire sub ' vişinul încărcat de roade şi de amintiri, unde cei prezenţi cinstesc trecutul şi se înseninează la gîndul perspectivelor viitorului;

Şi pentru fraţii tăi ucişi-n A vremii cruntă-ncăierare,Noi yom vărsa, aici sub vişin,Un strop din vtmil din ulcioare.

Şi vom avea de-a pururi grijă Să crească pomul in lumină,Şă jnu-l reteze nici o schijă, ■La ■el copiii toţi să vină.

(Intîlnire sub vişin)

M u lte -s-au făcut, la umbra ocrotitoare a acestui vişin sim bolic, dar mai sînt încă atîtea şi atîtea altele, care-şi aşteaptă rîndul, spune poetul într-o altă poezie:

Uraniu mult avem de smiils din stincă Sînt cimpuri încă netnsăminţate,Şi sînt oraşe neclădite incă,Şi cîntece ce n-au mat fost cîntate.

(Atîtea-s 'de făcut)

Poetul uzează de această înşiru ire 'de idei cu. un scop bine precizat. El nu urmăreşte să întocm ească ' un simplu inventar, un plan de muncă pentru făuritorii viitorului, cum ar părea să rezulte din cercetarea frag­mentară a poemului. Procedeul enumeraţiei, 'al im aginilor juxtapuse* obişnuite la V ictor Tulbure încă din perioada primei sale ucenicii, este utilizat aici în scopul înfăţişării cît' mai convingătoare a premizelor de la care pleacă ideea centrală a poemului său, formulată simplu, fără implicaţii metaforice, în versul final:

80 Cronica literară

Da! Pacea trebuie şi poate fi salvată!Aceeaşi idee — formulată de data aceasta chiar în titlu — consti­

tu ie , şi axa poeziei Pacea trebuie salvată! Poetul îşi argumentează de data aceasta ideea prin relatarea destinului tragic al celor doi copii, mitra­liaţi dintr-un avion; în timp ce se îndreptau cuminţi, mînă în mînă, spre şcoală:

Mergeau ţinîndu-se de mînă Şi ţnu au mat ajuns la şcoală. . .Şi-acum se scurge în ţărînă Şuvoi de sînge şt cerneală

Un băieţel şt o fetiţăŞi-n moarte se ţineau de mînă,Muşcînd din ea ca din alviţă,Cu fruntea-ntoflrsă în ţărînă.

Repetiţiile de versuri şi imagini (care ne amintesc, pe alocuri, de M inulescu), departe de a sconta efecte de ordin pur form al, sînt menite s ă accentueze dramatismul faptelor relatate, dînd şi mai mult relief ideii căreia îi este subordonată poezia.

Celor ce vor hulubul frînt în zbor şi libertatea noastră frîntă-n două le sînt adresate versurile pline de legitimă ură ale Baladei împotriva "vrăjmaşilor ţării. Recunoaştem în această poezie, la o valenţă superi­oară însă, acelaşi sentiment de nestăvilită revoltă în faţa uneltirilor nelegiuite ale duşm anilor .omenirii, care se dagaja din versurile unei creaţii mai vechi a lui Tulbure, Ultimul proces. In im agini parcă săpate cu vîrful ascuţit al baionetei, ni se prezintă portretul, multilateral şi tul-, burător ;prin profunzimea şi duritatea trăsăturilor sale, al vrăjm aşilor ţârii şi ai regimului, al

Celor ce-s vremii noastre secături Şi pun pingele noi la vechi ciubote,

al

Celor ce vor să calce apăsat, sub pas să simtă caldele morminte şi scrişnetul de .prunc nevinovat şi trăsnetul de sparte oseminte, şi mumele cu pieptul sfîşiat' în faţa lor îngenunchind, -m inte.

Asupra acestora se revărsă întreaga mînie. a poetului, în blestemul căruia se contopesc, ca 'în tr -u n tunet înfricoşător, ecouri ale revoltei de veacuri a poporului:

Cronica literară 81

Rămînă blestemaţi prin ani şi ani cu numele, cu fapta şi-amintirpa!

Le fie blestemat din neam in neam şi pîntecul ce i-a născut, şi muma!

Cîntarea \mea le fie de mormtntl Blestemul meu şi-n groapă să-i ajungăl

$

Victor Tulbure este prin excelenţă un poet liric, de aceea existenţa în cuprinsul volumului său de versuri a unui Caiet liric este cît se poate de firească. Poeziile erotice cuprinse în acest ciclu relevă de altfel un atribut însemnat al substanţei sale lirice. Acest fapt ar trebui să con ­stituie un serios' stimulent pentru viitoarele sale creaţii pe această temă, considerată atît de „poetică" odinioară şi, din păcate, atît de puţin şi de multe ori minor cultivată astăzi.

Frumoasa — prima şi, fără îndoială, cea mai realizată poezie a c ic­lului — relevă, în versuri de o deosebită gingăşie, una dintre cele mai de seamă caracteristici ale eroticii lui V ictor Tulbure: potenţarea senti­mentului cu ajutorul elementului im agistic împrumutat cu predilecţie de poet din lumea vegetală şi mai ales din registrul gingaş al acesteia. Frumoasa, a cărei întreagă făptură determină vibraţiile de largă ampli­tudine ale coardelor lirice ale poetului,

E proaspătă ca rouă pe rodul necules,E tinără ca floarea întiielor mlădiţe Şi mersul ei e parcă al apelor de şes Şi i se zbat sub iia cu fluturi liulubiţe,

Ferindu-se de procedeul — destul de facil adeseori — al mărturi­sirilor directe, poetul îşi exteriorizează sentimentele' cu m ijloace mult mai sugestive. Astfel el ne înfăţişează cum

Se-nflăcărează Imacii, simţiridu-i paşii goi Livezile se-apleacă spre ea cu ramuri grele Şi vintul răsuflarea şi-o pierde în ză voi..Şi după ea-ntorc capul şi florile, chiar ele.

Redînd admiraţia pe care o provoacă simpla apariţie a frumoasei în m ijlocul unor elemente încadrate în m od obişnuit în aceeaşi categorie im ag istică '— flori, livezi pline de rod, adieri de vînt — poetul îşi exprimă cu şi mai multă forţă de convingere propriile-i sentimente.

Pe o axă asemănătoare sînt construite şi aite mici perle lirice, ca Amintire sau Plop tînăr.

Nu aceleaşi lucruri se pot spune însă despre unele poezii ca Nu ne mai ascundem, sau Vacanţă, în care, contrar de bună seamă intenţiilor

6 — Steaua

82 Cronica literară

poetului, gingăşia sentimentului, este anulată de caracterul gratuit, pe alocuri brutal, al m ijloacelor de com unicare folosite. Să luăm, de pildă, cele din urmă două distihuri ale primei poezii:

Tremur lingă clipa proaspătă şi nouă.Dragostea-mi ■ întinde . braţele-amîndouă.

Brazi cu bruma-n creştet izbucnesc din ceaţă. .Mi-am iubit iubita pină-n dimineaţă.

Comunicarea unor date care ţin mai mult de latura b iologică a iubi­rii — ca în primul vers citat — sau a unor virtuţi cu caracter mai mult decît intim .— ca în cazul versului final — constituie o piedică serioasă în realizarea intenţiilor autorului.

Prezenţa în cuprinsul Caietului liric a unor asemenea poezii este însă cu totul . .incidentală şi p'e deplin com pensată - de plusul de calitate al celorlalte. Mai ales că, datorită unei anumite ordonări a materialului în volum, impresia finală asupra conţinutului Caietului liric este deter­minată în mare parte de frumuseţea poeziei cu care se încheie ciclul, întitulată Berze. Prin relatarea unui moment sem nificativ — seara de despărţire a doi îndrăgostiţi — poetul ne prezintă o im agine plină de căldura- a dragostei curate şi sincere a oam enilor simpli:

Flăcăul pleacă tniine-n zori,Cu primul tren, spre unltate.Prin aer trec ţipînd cocoriVîslind spre slăvi îndepărtate . . .

Iubirea fetei va rămînea însă neîntinată, pînă cînd oşteanul se va întoarce şi-şi va alcătui căminul. Atunci,

Cînd berze vor pleca-ndărăt.In casa lor va arde foculŞi-n leagăn va dormi un făt,Amirosind ca busuiocul.

Am lăsat intenţionat la urmă cea mai amplă bucată a volum ului, întitulată, — cu cuvinte înşirate într-o cadenţă caracteristică întregii poezii — Moşul, iapa, o scrisoare, Tiorkin şi-ncă o-ntîm plare, întru cît ea pare să ilustreze o tendinţă în evoluţia creaţiei lui V ictor Tulbure, şi anume orientarea poetului şpre poemul epico-liric de proporţii' mai ample. Un pas pe-drumul acestei orientări' a şi putut fi de altfel remarcat de către cititorii poeziei -lui Tulbure, din -lectura poemului său Vară fier­binte.

Moşul, iapa, o scrisoare, Tiorkin şi-ncă o-ntîm plare redă, într-un ritm vioi, antrenant, amintind parcă poezia lui Topîrceanu, un episod cu un bătrîn care, citind poemul lui Tvardovski, a „recunoscut" în figura lui Tiorkin pe V asea ,r ostaşul sovietic cunoscut de el în timpul războiului,

Cronica literară b3

în împrejurări care-i permiteau acum să ateste veridicitatea eroului cen­tral al poemului.

Povestirea în versuri a acestui episod nu constituie încă, de fapt, ceea ce numim în mod curent un poem epic. Prin felul în care este pre­lucrat şi organizat materialul, poezia poate fi mai repede calificată drept o fabulă amplă, a cărei „m orală" o constituie tocmai ideeă veridi­cităţii artistice a operelor realist-socialiste, formulată chiar în m od sepa­rat în partea finală, întitulată Post scriptum. Oricum însă, V ictor Tul­bure a dat dovadă cu acest prilej de multă pricepere în organizarea şi desfăşurarea în im agini pline de vioiciune a unui- material epic.interesant. Şi de aceasta putem fi convinşi acum, după apariţia în revista „Tînărul scriitor" a poemului Vară fierbinte, în care poetul arată o deosebită măies­trie în felul cum îmbină elementul epic cu cel liric, într-o im agine unică'.

Lauda patriei constituie — şi aceasta o putem spune cu toate fermi­tatea — cel mai remarcabil succes aii creaţiei poetice a lui V ictor Tul­bure.

Vo i f i sau nu un num e-ntre poeţi N u -i asta marea g r ijă ce m-apasă.Pe-ntîm plătoarea fa im ă nu pun p re ţ Şi ing îm fa rea o gonesc de-acasă.

— spune poetul într-una, din poeziile sale program atice. Ei bine, evoluînd de la o poezie realizată de pe poziţii ideologice nu îndeajuns de clare încă, .ia o poezie străbătută de lumina unei concepţii superioare despre lume şi viaţă — de la o poezie a „abundenţei” şi a răsunetelor stridente Uneori de goarnă, Ia o poezie a acordurilor m elodioase de liră, V ictor Tulbure poate avea certitudinea că va fi, într-adevăr, un nume-ntre poeţi.

LEON BACONSKY

CARNET SOVIETIC

Contribuţii recente la precizarea problemelor fundamentale ale stilisticii

(Scurtă privire asupra unei discufil a lingviştilor -sovietici)

într-un număr anterior al revistei Steaua1) am expus, pe scurt, felul cum a luat naştere şi cum s-a desfăşurat, pînă în vara anului trecut, discuţia ds mare amploare a lingviştilor sovietici în jurul problemelor stilisticii.

în numărul de faţă vom arăta, în cîteva aminte, ideile principale ale articolelor publicate in continuare in cadrul acestei discuţii şi vom insista în special asupra' concluziilor“ care s-au tras la sfîrşitul discuţiei.

Nr. 5 din 1954 al revistei Voprosî iiazicozmimâa publică următoarele articole: A. V. Fiodorov, în apărarea câtorva noţiuni ale stilisticii; V. D. Le- vin, Despre unele probleme ale stilisticii şi I. S. Ilinslcaia, Despre - mi jloa- cele- stMstioe liingivdistiice şi reiinigivisitioe.

Susţinină punctul de vedere istoric in cercetările stilistice, A. V. Flo- ăorov combate o seiie de afirmaţii greşite ale lui Sorolcin. Printre altele, Fiodorov nu admite teza lui \SoroKin — teză care, într-o variantă nu mult deosebită, este larg împărtăşită de numeroşi lingvişti şi teoreticieni lite­rari burghezi — că stilurile vorbirii iar avea totdeauna un caracter indi­vidual. în anumite împrejurări (de ex.: în scrisorile de afaceri, adresele oficiale, informaţiile de presă, etc.) elementul stilistic individual cedează în faţa unui stil standard.

Fiodorov nu admite nici clasificarea stilisticii in analitică şi funcţio­nală. Adept al împărţirii stilisticii în sensul concepţiei şcolii lui Bally, Fiodorov susţine însă că obiectul de studiu al stilisticii lingvistice îl con­stituie stilurile funcţionale ale vorbirii, pe cînd stilistica literară cerce­tează stilurile literare individuale. Concepţia lui Fiodorov se deosebeşte de concepţia lingviştilor burghezi şi prin faptul că el caută o împăcare intre cele două aşazise „ramuri“ ale stilisticii. „Stilistica literară“ şi „sti­listica lingvistică“ , în >definitiv, nu sînt opuse. între stilul vorbirii, pe care Fiodorov il numeşte şi funcţional, şi stilul literar individual ăl auto-

') Vezi Steaua, 1955, nr. 4, p. 100— 105.

Carnet sovietic 85

rvlvi, cu toată deosebirea lor calitativă, „nu există o prăpastie de ne- trecut“ (p. S8): amîndouă se bazează pe resursele stilistice ale limbii comune a poporului. în pltis, Fiodorov consideră stilistica literară ca o\ parte „ specială“ în cadrul stilisticii lingvistice, dar la graniţa âu ştiinţa despre literatură (p. 72). După părerea sa, s-ar putea vorbi, deci, mai bine de o stilistică, a limbii cowrnne a poporidui şi o stilistică dworbirii artistice.

Stilurile individuale ale literaturii artistice se deosebesc ide stilurile funcţionale ale vorbirii prin: „1) condiţionarea ideologică largă. 2) o bo­găţie ideosebită de mijloace lingvistice, care exprimă raportul dintre autor, sau eroi şi conţinutul enunţării. 3) folosirea şi combinarea elementelor diferitelor stiluri lingvistice funcţionale ale limbii comune a poporului p? baza unui principiu artistic-ideologic care le uneşte. 4) complexitatea calitativă exclusivă a acestei combinări şi o diversitate deosebită, a părţilor sale componente,- .. .şi prin aceasta — printr-o vădită. originalitate indivi­duală," (p. 71). ,

Unul dintre elementele cele mai importante ale stilului artistic indi­vidual este tropul.

Privită global, stilistica. — după A. V. Fiodorov ■— are că obiect de cercetare „raportul dintre mijloacele de expresie şi conţinutul exprimat^ (p. 69). Cercetările stilistice nu trebuie să se limiteze numai pe o analiză formală' sau la o înşir are a mijloacelor de expresie. .

V. D. Levin, după ce polemizează şi el cu Sorolcîn, aduce — în arti­colul citat — cîteva ‘completări importante la discuţiile ce au avut loc în timpul din urmă în coloanele revistei Voprosî iazîcoznaniia. Astfel, Levin analizează raportul dintre context şi coloritul stilistic al elementelor ling­vistice, problemă strîns legată de noţiunea de stil al limbii. După Levin, coloritul stilistic al elementelor lingvistice poate exista şi independent de, context. .. . . . . .

Coloritul stilistic este de două feluri: „coloritul stilistic care dez­văluie conţinutul emoţional expresiv al vorbirii (coloritul stilistic expresiv şi, în conformitate cu acesta, stilurile expresive ale vorbirii), şi coloritul stilistic indicator al domeniului aplicării sociale a mijlocului lingvistic (coloritul stilistic funcţional şi, în conformitate cu acesta, stilurile func­ţionale ale limbii) “ (p. 77). Dintre stilurile funcţiomle, Levin se opreşte mai ales la stilul oficial şi de afaceri şi la stilul ştiinţific, pe care le ilu-, strează cu numeroase exemple din limba-rusă.

„Stilul literaturii artistice". nu poate fi considerat ca stil funcţional al limbii, pentru că „nu reprezintă un sistem de fenomene omogene din punct de vedere stilistic" (p. 79). Din punct de vedere „principial", limba literaturii artistice prezintă: o mare diversitate stilistică. Caracterul artistic al limbii unei opere nu constă în selecţionarea unor cuvinte sau forme speciale, „artistice", ci — intîi de toate — in „folosirea adecvată a cali­tăţilor stilistice ale elementelor limbii comune a poporului" (p, 80).

V. D. Levin susţine că limba literaturii artistice are o funcţie estetică.După I. S. ilijiskaia, stilul unei opere literare este determinat ăe

factori lingvistici, dar şt de factori nelingvistici (care privesc numai'

86 Carnet sovietic

tematica, conţinutul). Comparaţia, personificarea, epitetul simplu, meta­fora complexă — sînt factori nelingvistici. în schimb, epitetul metaforic, epitetul complex; atributele care indică, de fapt, un fenomen a cărui însuşire este exprimată prin însuşi cuvîntvl determinat; metafora simplă — sînt factori lingvistici.

în-analiza stilistică a urmi text trebuie să avem în vedere nu mimat elementele stilistice existente, ci şi .cele care lipsesc (de ex.: figuraţia — într-un text ştiinţific, etc. (p. 88).

Pe lingă aceste observaţii juste, Ilinskaia, în expunerea foarte bine argumentată a tezei sale, scoate în evidenţă numeroasele contradicţii in­terne ale referatului amintit al lui Sorokin, care a dezlănţuit discuţia de care ne ocupăm.

în nr. fi din acelaşi an al revistei Voprosî iazilroznaniia, sub titlul Scurtă privire asupra unor articole .primite, se dă, în rezumat, conţinutul unor noi replici la referatul lui Sorokin, primite de către redacţia revistei, şi amrnne: A. F. Efremov, despre nihilismul stilistic; M. -M. Orlov, Pro­blemele stilisticii; A. I. Rojanski, Obiectul şi conţinutul stilisticii lingvistice,

A. S. Efremov se ridică împotriva negării existenţei stilurilor limbii comune a poporului, analîzînd particularităţile stilului conversaţiei, al literaturii artistice, al publicisticii, al literaturii ştiinţifice.

Un merit deosebit al lui Efremov este că urmăreşte şi întrepătrun­derile dintre stiluri (de ex.: elementele stilului conversaţiei în stilul lite­raturii artistice, etc.).

El combate apoi teza lui Sorokin cu privire la împărţirea stilisticii, susţinînd că studiul faptelor de limbă mu poate fi rupt de studiul func­ţiilor acestora. După Efremov nu e nevoie nici de împărţirea stilisticii în stilistică lingvistică şi în stilistică literară. Pe bună dreptate, el afirmă că stilistica trebuie concepută ca o disciplină unitară a lingvisticii, „care să cuprindă toate stilurile limbii comune a poporului, toate categoriile ei stilistice An legăturile lor reciproce; in întrepătrunderile lor, cu consi­derarea funcţiilor lor posibile şi a aplicărilor concrete. O astfel de sti­listică trebuie elaborată prin eforturile comune ale lingviştilor şi ale cer­cetătorilor literari^ (p. 83).

„Obiectul stilisticii trebuie să fie studiul întregii diversităţi de mij­loace lingvistice ale diferitelor stiluri ale limbii comune a poporului, studiul specificului acestor mijloace“ (iă.).

M. M. Orlov, în articolul său, examinează şi el o seamă de contradicţii ale referatului lui. Sorokin în ce priveşte principalele teze ale acestuia.

în concepţia lui Orlov, stilul este „o varietate a limbii literare care se caracterizează printr-o sumă de particularităţi lexico-frazeologice, gra­maticale, de intonaţie, — deosebite de complexul trăsăturilor lingvistice din aceleaşi domenii, care alcătuiesc o varietate asemănătoare. Fiecare complex nou de mijloace lingvistice reprezintă un nou stil“ (p. 84). Astfel, există un stil al literaturii artistice, al publicisticii, etc.

Folosind în mod impropriu termenul de „varietate a limbii literare Orlov înţelege, de fapt, prin el o trăsătură caracteristică a limbii literare care se realizează printr-o amimiţă combinare a factorilor mai sus amin-

Carnet sovietic 87

ttţi. Căci prin termenul de „varietate a limbii literare“ cei mai mulţi lingvişti înţeleg un aspect de tipul literaturii artistice, de tipul limbii literaturii ştiinţifice, de tipul. limbii publicisticii, etc.

„Stilurile vorbirii — după Orlov — reflectă gîndirea omului: gîndirea artistică dă naştere stilului artistic, gîndirea social-politică — stilului publicistic, gîndirea ştiinţifică — stilului ştiinţific“ (p. 84).

Odată cu limba literară, stilurile se dezvoltă şi ele, se îmbogăţesc.M. M. Orlov e de părere că „expresivitatea stilistică a cuvîntvlui poate

fi alcătuită. din trei elemente: nuanţa stilistică, nuanţa emoţională şi aprecierea subiectivă"( p. 85). Toate aceste elemente pot exista în unul. şi acelaşi cuvînt. Adesea însă cuvîntul nu e înzestrat decît cu unul sau două dintre ele.

în legătură cu obiectul stilisticii, A. I. Rojanslci pune problema expre­sivităţii mijloacelor stilistice.

Orice enunţare, după (Unsul, are un stil al său. „O caracterizare sti­listică completă a cuvintidui se creează prin acţiunea reciprocă dintre nuanţa stilistică pe care o are cwvîntul inafara vorbirii şi destinaţia lui in context. Nuanţa stilistica a fiecărei enunţări poartă pecetea stilului in­dividual al vorbitorului. Bar .individualul se include in general, se orien­tează după normele limbii comune a popor ulm“ (p. 86—8T).

Dintre mijloacele lingvistice care pot fi încărcate în context cu dife­rite nuanţe stilistice, Rojanslci se opreşte mai ales la vocabular (cuvîntul), la mijloacele gramaticale în general şi la fonetică (intonaţia, ritmul, etc.).

„Stilul vorbirii — zice Rojanslci — constă în caracterul enunţării din punctul de vedere al obiectivului ei şi din punctul de vedere al prezenţei- în ea a unui anumit ccumplex de mijloace lexicale, gramaticale, fone­tice" (p. 87).

Rojanslci combate apoi şi el teza că n-ar exista stiluri ale limbii şi arată cîteva din particularităţile unor asemenea stiluri.

Pe bună dreptate autorul consideră să stilurile vorbirii sînt deter­minate nai numai de materialul lingvistic, ci şi de ţesătura logică a enunţării.

Acestea sînt principalele idei agitate în cadrul discuţiei organizate de revista Vopxosî iazîeoznaniia asupra problemelor stilisticii.

Cu titlul de concluzii la această discuţii,- V. 7. Vinogradov a publicat, in nr. 1 din 1955 al aceleiaşi reviste, articolul Rezultatele discuţiei asupra problemelor stilisticii.

Fără să prezinte o sinteză a discuţiilor şi fără să insiste asupra păr­ţilor ei pozitive şi asupra părţilor negative sau neclarificate, 7. V. Vino­gradov reia, pe baza unei vaste documentări, numeroase probleme atinse in cadrul discuţiei sau probleme noi, formulînă, într-o compoziţie nu totdeauna îndeajuns de organizată, păreri personale — dintre care cele mai midie sînt juste, unele însă discutabile.

De la început întrezărim concepţia autorului în legătură cu aparte­nenţa stilisticii: „Clarificarea problemei obiectului, conţinutului şi sarci­nilor stilisticii, ă problemei locului stilisticii în cadrul celorlalte disci­

88 Cdrnet sovietic

pline lingvistice — este extrem de importantă pentm dezvoltarea lingvi­sticii sovietice" (p. 60).

Pentru că stilistica are contingenţe cu toate celelalte discipline ale lingvisticii (ea.se întemeiază în, primul rină pe lexicologie, fonetică, mor­fologie şi sintaxă), lipsa unei definiţii precise a obiectului şi a noţiunilor şi categoriilor fundamentale ale stilisticii s-a reflectat în mod direct asupra problemei graniţelor dintre stilistică şi disciplinele înrudite, 'şi, fără îndoială, asupra problemei obiectului însuşi al acestor discipline. Astfel, mulţi includeau în sintaxă problema topicii afective, problema vorbirii directe, indirecte şi semidirecte, etc.; alţii socoteau că problemele pe care le ridică funcţiile sensului figurat şi nuanţele expresive ale cu­vintelor sînt de ^domeniul semasiologiei (deci, de vocabular), etc. De aceea, Vinogradov, în partea, introductivă a articolului săur încearcă şi în , ge­neral reuşeşte să delimiteze aceste domenii.

„Stilistica limbii comune a poporului, a limbii comune naţionale, îmbrăţişează toate laturile limbii“ (p. 66), cu deosebirea că ea studiază materialul lingvistic sub raportul funcţiei expresive, afective, a elemen­tului lingvistic.

. După părerea justă a lui Vinogradov, dintre compartimentele limbii „cel mai dezvoltat şi mai diferenţiat în ce priveşte calităţile expresive ale construcţiilor, in ce priveşte caracterul delimitărilor stilistice şi cel mai bogat. în sinonime — este lexicul (şi, în consecinţă, şi frazeologiaj" (p. 67).

Mijloace expresive bogate Intîlnim şi în cadrul sistemului fonetic, în cadrul sistemului morfologic şi sintactic. Toate acestea contribuie ia rea­lizarea stilului limbii.

Trăsăturile stilistice ale unei enunţări nu alcătuiesc un sistem. Ele au un caracter mai .mult sau mai puţin omogen şi acordă expunerii un anumit colorit. Vinogradov combate concepţiile care văd in stil un ,şistem ‘‘.

Pentru că orice expunere are o ammiită doză de expresivitate, nu se poate afirma, aşa Cum făcuse Levin, că ar exista „stiluri expresive", că acestea ar avea caracterul de sistem şi, pe ăe-asupra, că ar face parte din însăşi structura limbii.

Vinogradov. constată că „istoria formelor expresive ale vorbirii şl a elementelor expresive ale limbii a fost în general puţin cercetată în lingvistică; căile şi direcţiile dezvoltării lor în diferite limbi concrete ri-du fost lămurite" (p. 70).

Nu-poate fi însă acceptată teza formulată aici de Vinogradov (p. 71 şi urm.), împotriva concepţiei tuturor participanţilor la discuţie, că trebuie făcută o distincţie între „stilul, limbii" (sau „lingvistic") şi „stilul vorbiţii", pe motiv că noţiunile de iSmibă, (rus. iazie, fr. ilamgue) şi vorbire (rus. reci, fr. langage, parole) nu se acoperă pe deplin. De altfel, în mod practic, autorul concluziilor nu reuşeşte nici să definească termenii, nici să dea exemple din cele două aspecte stilistice. Ba, mai mult: el însuşi foloseşte cei doi termeni neăiferenţiat.

Deosebirile dintre complexul mijloacelor expresive ale actului vor­birii (de ex.i intonaţia, tempo de vorbire, articularea, etc.) şl complexul mijloacelor expresive ale sistemului limbii date (de ex.: figuraţia, armonia

Carnet sovietic 89

imitativă, timpurile şi modurile verbale cu valoare subiectivă, etc.), nu sînt esenţiale siib raportul expresivităţii. Mai mult, între aceste două corn- plexe există o strînsă întrepătrundere şi condiţionare, incit, din punct de vedere practic, diferenţierea stil ai limbii — stil al vorbirii nu ne ajută cu nimic. Poate ar trebui acceptat un singur termen — stilul limbii (lingvistic), mai ales că cu termenul limbă denumim adesea însăşi „vor­birea".

Autorul se ocupă şi. de deosebirile dintre enunţarea orală şi enunţarea scrisă. în realizarea stilistică a unei enunţări orale un mare rol îl joacă Intonaţia, gesturile şi, mai ales în teatru şi cinematografie, aşa numitul „ s u b te x tp r in care se înţelege sensul pe care interpretul îl acordă unui text, „baza semantică individuală“ a unui text (p. 80). Vinogradov, ba- zlndu-se pe mărturiile unor mari artişti ai cuvîntului şi ai scenei, insistă în mod deosebit asupra acestor importanţi factori auxiliari ai expunerii.

Stilurile lingvistice sînt variabile în timp. Unele pot dispărea,' altele se pot îmbogăţi; pot apărea de asemenea stiluri cu totul noi.

„Teoria limbii literare este unul din sectoarele importante ale stilis­ticii. în limba literară aspectul sensibil emoţional al limbii, sistemul figu­rilor sensibile emoţionale, are un rol predominant" (p. 84). „Formele creaţiei artistice literare individuale ne dau posibilitatea de a descoperi şi de a prezenta in mod concret bogăţiile stilistice de natură gramaticală şi lexicală $ posibilităţile limbii comune a poporului" (iă.).

în această privinţă Vinogradov combate caracterul antiştiinţific al unor concepţii idealiste contemporarie, care — pornind de la teza rolului dominant al personalităţii în făurirea istoriei — supraevaluează impor­tanţa creaţiei artistice literare individuale, socotind creaţia artistică in­dividuală drept bază a <dezvoltării limbii ca sistem (şcoala neofilologică a lui K. Vossler, B. Croce, etc.; şcoala neolingvistică).

S-ar putea aminti aici şi faptul că adepţii şcolii lui Bally au aderenţe puternice la această concepţie: după ei stilul are totdeauna un caracter individual. Aşa zisa „stilistică literară", cercetînd limba scriitorilor (notăm: In forma sa scrisă), ar avea sarcina să scoată la lumină tocmai elementul individual. Scriitorul este rupt de popor; limba scriitorului este ruptă de limba comună a poorului. „Stilistica lingvistică", adică stilistica limbii comune ă poporului (exclusiv a limbii literare), ca şi a oricărei enunţări orale — după cum am mai arătat, — trebuie să se ocupe, după ei, de aşa zisele fenomene stilistice „spontane", curente, populare, comune, gene­rale, sau cii şanse de a deveni comune, generale, in limba respectivă.

Ruptura dintre studiul trăsăturilor individuale ale unei enunţări şt studiul trăsăturilor comune, generale — n-a putut fi lichidată de către şcolile lingvistice idealiste. Concepţia marxistă asupra stilisticii, Intemein- du-se pe cercetarea ştiinţifică a relaţiilor dintre individ şi societate, consiăerind individul ca un exponent al societăţii, lichidează .contra­dicţiile interne şt erorile concepţiilor idealiste în problemele stilisticii. Aşa cum scriitorul nu trebuie să fie rupt de popor, tot aşa între limba individului şi limba poporului nu trebuie să existe nici o ruptură. Orice enunţare işi are trăsăturile sale stilistice, îşi are stilul său, iar stilistica

Carnet sovietic

cercetează deopotrivă limba scriitorului ca şi limba poporului, cum stu­diază şi limba publicisticii, limba literaturii ştiinţifice, etc. Urmărind fenomenele şi procedeele stilistice în totalitea lor, această disciplină mu neglijează nici elementul individual în creaţia stilistică. Cercetările sti­listice nu sînt orientate numai asupra aspectului scris al limbii, ci şi asupra aspectului oral. Stilul lingvistic individual al scriitorului constituie obiectul unui important capitol al stilisticii. în felul acesta, stilistica este văzută unitar, nu mai este ruptă în două. . .

Problema stilului lingvistic individual al scriitorului nu trebuie ruptă ■nici de studiul mijloacelor generale de realizare artistică a unei opere literare, de procedeele de realizare a stilului individual, în accepţiunea largă a termenului: De asemenea, intr-o analiză stilistică formele expre­sive trebuie examinate şi din punctul ds vedere al caracterologiei sociale, într-o operă literară, caracterele se reflectă în stilurile vorbirii prin ■'stilul personajelor şi stilul autorului. în problema stilului individual al scriito­rului, lingvistul se intîlnsşte cu cercetătorul literar, care, în studiile sale, n-are voie să neglijeze nici el acest important mijloc de realizare a operei de artă literară care este limba. De aceea, lingvistul şi cercetătorul literar sînt chemaţi să descifreze în strinsă colaborare tainele măiestriei stilistice.

Cu acest prilej, Vinogradov constată că „noţiunea de stil, ca o cate­gorie artistică în concepţia marxistă asupra artei, nu poate fi socotită pe deplin lămurită in ştiinţa sovietică despre literatură. Lingvistul şi cerce­tătorul literar rezolvă în mod diferit problemele stilului artistic indivi­dual“ (p. 86).

Vinogradov nu încearcă însă să lichideze acest conflict, deşi lingviştii ar fi czi mai indicaţi să rezolve neînţelegerile în jurul semnificaţiei unor termeni daţi.

Fără să facă un bilanţ al întregii discuţii, Vinogradov expune deci un complex de teze personale în legătură cu stilistica, adesea bine argumen­tate, alteori însă cu o motivare subiectivă. însăşi poziţia a numeroşi participanţi la discuţie, mai ales în faza de după declanşarea acesteia, îl îndreptăţeau pe autorul articolului final să ia o atitudine mai hotărîtă faţă de problemele discutabile ale stilisticii, inclusiv faţă de problemele de terminologie.

în concluzie, pentru majoritatea lingviştilor participanţi la discuţie e clară existenţa diferitelor stiluri ale limbii, care nu trebuie văzute ca nişte sisteme închise, deoarece sînt foarte mobile, complexe şi maleabile, între stilurile limbii, care nu coincid pe deplin cu genurile expunerii, există numeroase întrepătrunderi.

Cei mai mulţi participanţi la discuţie sînt de acord că nu se poate vorbi de o stilistică a limbii comune a poporului şi o stilistică a vorbirii artistice sau a limbii scriitorului.

Gradaţia expresivităţii variază de la expunere la expunere, adesea indiferent de faptul că avem a face cu o operă-de literatură artistică sau cu o expunere de altă natură.

Stilistica trebuie concepută ca o disciplină unitară a lingvisticii. Posi­bilităţile stilistice ale limbii comune a poporului se îmbogăţesc şi se dez­

Carnet sovietic 91

voltă sub raport calitativ în deosebi în strînsă corelaţie cu dezvoltarea limbii literare.

între diferitele aspecte ale limbii comune a poporului (graiurile populare, limba literară, etc.), ca şi între diferitele aspecte ale limbii literare (limba literaturii artistice, limba literaturii ştiinţifice, etc.), există un strins raport de interdependenţă, de acţiune reciprocă. Studiul sti­lului lingvistic nu trebuie să piardă din vedere aceste relaţii, şi nu tre­buie să neglijeze nici variabilitatea lor istorică.

Faţă de concepţia , unor teoreticieni literari contemporani, ca L. Ti- mofeev, după care stilistica este un capitol al teoriei literaturii, şi faţă de concepţia lingviştilor adepţi ai şcolii lui Bally, potrivit căreia stilistica trebuie împărţită_ între lingvistică şi teoria literaturii, — cei mai mulţi lingvişti sovietici şi lingviştii progresişti din ţările capitaliste au dovedit că stilistica este o disciplină a lingvisticii, cu obiect propriu şi cu metode proprii ăe cercetare, şi că ea are, fără îndoială, strinse legături atît cu teoria literaturii, cit şi cu psihologia, cu estetica, cu istoria limbii literare, cu teoria traducerii şi cu alte ştiinţe sau discipline.

Discuţia organizată de revista Voprosî iazîcoznaniia în legătură cu problemele stilisticii şi numeroasele lucrări publicate de diferiţi învăţaţi sovietici în ultimii ani in afara discuţiei propriu zise, constituie o con­tribuţie excepţională pentru lămurirea tuturor contradicţiilor stilisticii antice şi burgheze, pentru lichidarea tuturor'rămînerilor în urmă în cer­cetările practice de stilistică.

Cu tot caracterul in parte abstract, teoretic, general, al discuţiei, cu toate contradicţiile pe care le-a dezvăluit din partea unor participanţi, această discuţie interesează deopotrivă pe scriitori, pe lingvişti, pe cer­cetătorii literari, pe toţi oamenii de cultură. Ea are meritul de a fi deschis,noi orizonturi în cercetările de stilistică, de a fi arătat necesitatea unor cercetări artistice sistematice, întemeiate pe un material lingvistic mai vast şi mai variat, precum şi necesitatea de a preciza şi reglementa terminologia cu care operează stilistica.

UVIU ONU

R E C E N Z I I

Letifia Papu: Lîngă un geam deschis(E. s. P. L,

Volumul intitulat l în g ă un geam des­chis cuprinde versurile scrise în ultimii ani de Letifia Papu.

Poeta cîntă Partidul, lupta din trecut a clasei muncitoare, face unele con fe­siuni în legătură cu propria artă poetică, se ocupă de sat şi de oamenii lui, în fine, unele' poezii sînt închinate oam enilor de dincolo de hotarele patriei.

Intre poeziile volumului se impune, prin generozitatea şi entuziasmul ei, bucata Tinereţe, fragedă răsură. Remarcabile din toate punctele de vedere sînt aceste stro­fe. ca şi întreaga poeziei de altfel:

Tinereţe, flacără fierbinte Nu te chem iar, tinereţea mea;Cînd voia iubitul să m-alinte,Casca lui obrazul mi-1 rănea.

Şi-m i spunea: ,,Sărută-m ă-ncodată, ■ M î in e . . . nu e mîine pentru n o i . . . l " Trandafiri ai inimii de fată V -a uscat pîrjoiul de război.

Poeta refuză o astfel de tinereţe, deasu­pra căreia sumbrul destin ăl anilor de război şi-a tras cortina, întunecînd ori­zontul: „Mîine . . nu e mîine pentrunoi. . .!"

Scrjind aceste versuri fetei de-acum, cu ochi negri, suri sau verzi, care prin tinereţea ei reînvie poate chipul fetei a! cărei obraz era rănit de casca iubitului, autoarea e copleşită de vigoarea adoles­centină a anilor în care trăieşte:

Nu te cat în anii ce trecură,Ziua nouă mi te-aduce-n dar, —Tinereţe, fragedă răsură,Fermecată inimă de jar.Lirismul acestor versuri nu este egalat

A-, 1955)

din păcate de nici una din celelalte poezii ale plachetei.

Ceea ce te impresionează neplăcut la lectura volumului Lîngă un geam deschis — este tocmai tonul de m ediocritate al m u ltor . poezii, de suficienţă şi platitudine, izvorînd din practica unei versificaţii ruti­niere, care adeseori ia locul emoţiei au­tentice. Se întîlnesc numeroase poezii cu o temă bine aleasă, care însă e învăluită de aerul plat a! versurilor. .

Un exemplu este bucata Povesteşte în­văţătoarea, în care poeta . nu reuşeşte nici o clipă să-, descrie şcoala de .ieri şi de azi — aşa cum şi-a propus.

Versificaţia acestei poezii este deosebit de uscată şi primitivă, atm osfera creată este falsă, neplăcută, şcoală pare. a fi un fel d e . şedinţă, în care copiii se ridică pe rînd şi vorbesc cu tonul unei mature gra­vităţi.

Cei trei „cop ii" care sînt puşi să g lă ­suiască sînt cam astfel descrişi de au­toare:

Vrăbiete, N egoiaş şi GuntherM -aşteaptă după masă-n şcoală.In ochii limpezi au răspunderi,Pe-obraji o caldă rumeneală.

Aceşti copii care în ochi au răspunderi nu sînt de invidiat. In orice caz pionierii ar protesta îm potriva acestei sărmane scfi'eme.

Inegală şi confuză este poezia Lîngă un geam deschis. Intîlnirea cu patria „lîngă un geam deschis" este o im agine cît se poate de facilă. Procedeul fo los it de poetă e minor, diminuiază însem nă­tatea temei.

Reuşite, în schimb, ni se par poeziile evocînd lupta din trecut a clasei munci­

Recenzii 93

toare. Intîlnirea D oncăi Sim o cu fetiţa ei (Copilul luptătoarei) im presionează:

Văzusem chipul ei doar în poveşti.Ş i-n vis vedeam făptura-t' fermecată.N -o sărutasem încă niciodată.

Acest N-o sărutasem încă, niciodată cu­prinde, în esenţă, întreaga durere a copi­lului orfan, care n-a cunoscut bucuria îmbrăţişării materne. ., Din poeziile închinate satului, remarcăm

Am plecat la sat pentru tonul, firesc şi reuşita unor im agini cîmpeneşti:

Intinsă-i zarea goa lă hăt departe,M irat aleargă ochiul s-o ajungă,Pe cerul fără coşurile-nalfe Cu zborul lor doar berzele trag dungă.

Sem nificative sînt versurile îh .ca re poe- ta, în cadrUl aceleiaşi poezii, reuşeşte să ne sugereze cît de trainice legături se su­dează între muncitorii veniţi de la oraş şi satul unde aceştia ajută la buna desfă­şurare a muncilor agricole:

Tîrziu îţi moi peniţa-n călimară,Vreo două rînduri- scrii pentru nevastă,Şi ce firesc, pentru întîia oară, îi spui acestui sat: „com una noastră"!

Intr-o altă' poezie sătească, însă, grăj- dărul colectivei ne este prezentat ca un

ins care ţine discursuri lirico-program a- tice boilor, în versuri ca acestea:

No, hăi, plăvane, nu întide botul La altul; -ţi-ai mîticat doar porţia ta,

Măi, dracilor! V -aţi îngrăşat de binel Şi să vă părtinesc aţi m ai pofti?Mă mir, Plăvane, că nu ţi-e ruşine;Ce crezi că numai tu te afli-aci?

Colocviul dintre P lăvan şi grăjdar este cu totul artificial şi hilar, iar poanta insigni­fiantă.

Nu ne putem încheia notaţiile pe mar­ginea plachetei publicate de Letiţia Papu fără a aminti 'd e alte poezii reuşite ca:Raymonde Dien, Vechea gardă la Congre­sul al XlX-lea şi în special Şomerul din RuJir. Arma poetei Letiţia Papu este liris­mul şi acolo unde a reuşit - să pătrundă adevărul vieţii şi să com unice cu sinceri­tate impresiile pe care le-a ' cules, a emo-ionat pe cititor, — ca în poeziile Tinereţe, ragedă răsură şi Copilul luptătoarei, cele

mai frum oase bucăţi din plachetă, cum şi în altele. In schimb, poeta trebuie sălupte împotriva artificiului şi a formei ne­glijente, împotriva patosului fals şi a m e­diocrităţii, care au făcut ca multe din poezii să fie reci ş i , . citindu-le, să ai im ­presia că versurile trec pe lîngă tine.

IO N PANAIT

94 Kec enzii

Francisc Munteanu: Scrisoarea(Colecfia „Luceafărul", E. S. P. L. A„ 1955)

Iubitorii de literatură au avut, în ultima vreme, o plăcută surpriză: apariţia pri­m elor lucrări din colecţia „L uceafărul11, menită să răspîndească în tiraje mari rea­lizările de frunte ale nuvelisticii noastre actuale.

începutul a fost făcut de Mihai Beniuccu culegere de nuvele Ură personală,Petru Dumitriu cu nuvela Focul nestins şi Francisc Munteanu cu - Scrisoarea.

Nuvela celui din urmă reconstituie m o­mente din viaţa unei fabrici în perioadapremergătoare naţionalizării — epocă în qare vechii ■ luptători com unişti şi nume­roşii activişti tineri sînt puşi în faţa unei pfoblem e noi: reconstruirea industrieinoastre, distrusă de război.

. Acţiunea se peţrece într-o fabrică detextile, în • care cei mai ridicaţi muncitori — în frunte cu Horvâth şi Gherasim —se străduiesc să monteze trei ringuri pecare proprietarul fabricii, baronul W oll- mann, le ţine adăpostite într-o mgazie. Aceste maşini, ar • asigura munca încă a unui schimb de muncitori, înlăturînd tot o- dată timpii morţi frecvenţi în procesul de producţie. Prin agentul său strecurat în comitetul judeţean de partid şi spri­jinit- de atitudinea oportunistă a social- dem ocraţilor de dreapta, baronul reuşeşte să întîrzie lucrările de montare. Horvâth, secretarul comitetului de fabrică, este u- cis de o unealtă a patronului, însă Ghe­rasim, Trifan şi ceilalţi muncitori con ­ştienţi formează echipe voluntare de mon- tori şi hotărăsc să trimită o scrisoare to­varăşului Gh. Gheorghiu-D ej, cerîndu-isprijin pentru a înfrînge rezistenţa ingi­nerului Albu din comitetul judeţean. In ­tr-o şedinţă la care participă şi delegatul Comitetului Central, comuniştii celu lei în care activau Gherasim şi Trifan hotărăşc montarea imediată a ringurilor.

Scriitorul a intuit just poziţia fiecărui grup de personaje faţă de problema cen­trală: baronul neînduplecat, gata să fo lo ­sească şi crima pentru a-şi salva avutul, social-dem ocraţii de dreapta nehotărîţi, par­tizani ai reformelor cu caracter econom ic

— în dauna problem elbr esenţiale ale pro­ducţiei, com uniştii dîrji, conştienţi că n u - mărirea tainului de pînzeturi revenit fie­cărui muncitor va îmbunătăţi situaţia mun­citorilor din fabrică ci montarea m aşini­lor care ar avea drept efect sporirea ca ­pacităţii de producţie a fabricii.

Trebuie spus însă că Francisc Munteanu n-a sezisat ceea ce constituia, în acea

- vreme, noul, în toată deplinătatea sa, deşi s-a bucurat de avantagiile. pe care i le oferă faptul de a fi scris această nuvelă după 7— 8 ani de la vremea cînd se pe­trece acţiunea şi în această perspectivă elementul nou este mai uşor de observat prin evoluţia sa.

Aceste lipsuri de conţinut devin vizibile în modul cum şi-a construit autorul eroii pozitivi. Intr-adevăr, după lectura' nuvelei nu-ţi rămîne întipărit în memorie nici un asemenea personaj, dezvăluit în unitatea dialectică dintre trăsăturile individuale şi generale. Francisc Munteanu nu a putut crea un personaj pozitiv puternic şi ade­vărat şi această lipsă a căutat s-o supli­nească prin aducerea alternativă pe pri­mul plan al acţiunii a trei eroi: Gherasim, Horvâth şi Trifan. Astfel nuvela începe avîndu-1 în centru pe Gherasim. Pe nesim­ţite atenţia scriitorului şe îndreaptă apoi asuora lui Horvâth, iar după moartea a- cestuia scriitorul revine la Gherasim, pe care î l părăseşte din nou pentru a-1 pre­zenta pe Trifan, autorul scrisorii către tov. Gh. Gheorghiu-Dej. M etoda aceasta a intrărilor succesive este potrivită pentru tehnica unui roman, . în care acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri. In .ca zu l nuvelei lui Francisc Munteanu, în careacţiunea este strict limitată la o singură problemă, această schimbare a personajului din al cărui punct de. vedere ni se pre­zintă acţiunea, dăunează.

Inconsistenţa personajelor pozitive in­fluenţează defavorabil asupra rezolvării conflictului. Sfîrşitul" nuvelei nemulţu­meşte, pentru că nu se arată clar cum au învins Gherasim şi tovarăşii lui. Francisc Munteanu a prezentat numai începutul

Recenzii. 95:

deznodămînţului, ezitînd să n e ' înfăţişeze cum s-a desfăşurat ultima încleştare, de fapt cea hotărîtoare. Ori, este deosebit de importantă şi de utilă, pentru caracteri­zarea personajelor, prezentarea lor în ciocniri dramatice. .

In locul desnodămîntului Francisc M un- teanu ne dă un fel de epilog care-i pre­zintă pe Gherasim şi Trifarr la cîteva luni după montarea ringurilor şi în care cititorul ghiceşte, în mare, cum s-au pe­trecut lu crurile .'

Rămîn. totuşi o serie de întrebări fără răspuns: ce s-a întîmplat cu baronul sau cu ' social-democratul de dreapta Sim on?; au fost descoperite împrejurările morţii lui Horvâth? Autorul nu răspunde în acest fel la o sarcină principală a literaturii noastre noi: aceea de a arăta „însuşi pro­cesul real de în frîngere ş i elim inare a ve­chiului de către nou". (Problemele actuale ale criticii literare, în Scînteia Nr. 3387).

In schimb, nuvela e încărcată cu notaţii de peisaj — e drept, trasate în linii simple şi evocatoare — aspecte ale ora ­şului abia ieşit din război, care parcă ar copleşi oamenii şi întîm plările: curtea m o- horită şi neîngrijită a fabricii cu clădiri- cenuşii, ruinele căminului de ucenici dis­trus în bombardament, oraşul cu m aga­zine goale, corso-ul plin de oameni fără căpătîi şi de afacerişti, priveliştea dezo­lantă a caravanei sărăcăcioase ce făcea reclam ă unui circ.

Demn de reţinut este însă ' faptul că Francisc'M unteanu a intuit trăsături veri­dice ale psihologiei m aselor de muncitori din acel timp: trezirea conştiinţei de oa­meni liberi şi demni, de stăpîni ai ţării, în sufletul unor oameni- îmbătrîniţi prea devreme, roşi de boli, flăm înzi, aspri şi necultivaţi, cu 'haine ' rupte şi bocancii sparţi. In aceasta şi rezidă valoarea nu­velei lui Francisc Munteanu.

MIRCEA TOMUŞ

Traducerea teatrului lui Moliere în romîneşte(Opere, voi. I., E. S. P. L. A., 1955)

Un eveniment de însemnătate deosebită pentru cultura noastră este iniţiativa Edi­turii de Stat pentru Literatură şi Artă, de a traduce în limba romînă operele scrii­torilor clasici ai literaturii universale. Dacă încercări similare s-au făcut în tre­cut; ele nu s-au produs decît sporadic şi nicidecum în mod organizat, după un plan amplu şi bine stabilit că acum.

Teatrul lui M oliere {Opere, I ) , apărut de curînd în traducere rom înească, face parte din acelaşi plart vast-care, desigur, urmă­reşte să pună la dispoziţia cititorilor noş­tri înteraga operă capitală a lui M oliere, într-o serie de volum e ce vor apărea. Pri­mul .volum — precedat de un substan­ţial studiu introductiv semnat de N. N. Condeescu şi Valentin Lipatti, în care se analizează activitatea şi opera marelui dram aturg francez — cuprinde şase din­tre primele com edii ale autorului; scrise între anii 1655 şi 1661: Nechibzuitul sau Boroboaţele, Dragoste cu toane, Preţioa­sele ridicole, Sganarel sau încornoratul

închipuit şi Pisălogii. Traducătorii aces­tor piese, în ordinea înşirată mai sus, sînt: Adrian Maniu, Tiberiu Iliescii,Alexandru Balaci, Demostene Botez, N. Argintescu-Am za şi Bar.bu Brezeanu.

După cum afirmă autorii studiului intro- ductiv, „M oliere a început să fie cunoscuţ. destul de tîrziu în patria noastră". Acea­stă afirmaţie e adevărată numai dacă ne gîndim că de la apariţia pieselor în bnginal şi pînă la transpunerea pentru prima oară pe scena rom înească a primei piese a Iui M oliere (Avarul) în 1818, la Şcoala de la Sf. Sava, au trecut peste 150 de ani. Ţinînd seama însă de începu­turile literaturii noastre moderne şi mai ales de apariţia teatrului, putem spune că interesul nostru pentru opera lui M olie-e s-.a manifestat destul de timpuriu.

O remarcă pe care trebuie s -o facem din capul locului şi care se potriveşte, în genere, tuturor traducerilor cuprinse ui acest volum, este faptul că se-urm ăreşte îndeaproape textul francez şi redarea fi­

S6 Recenzii

delă a ideilor pe care le cuprinde. Auto­rii “au respectat şi versificară originală (la piesele în versuri), în ce priveşte rit­

m ul, rima,- numărul de silabe dm vers. S -a u făcut totuşi unele excepţii, prin am­plificarea textului, cum procedează Adrian Maniu, Tiberiu Iliescu, şi mai ales Barbu Brezeanu. la care m onologul de 106 ,ver­suri, cu care începe primul act din Pisă- togii, e transpus în ' 134 d e -v ersu ri. La Adrian Maniu găsim şi procedeul invers, •ca în exemplul următoarelor două versuri:

Autrefois j'a i connu cet honnete gargon Et vous n ’avez pas lieu d ’en prendre

aucun soupgon,

pe care Ie concentrează , în mai puţin de un vers:

E -un tînăr cum se cade! II ştiu!

O calitate remarcabilă, a mai “tuturor acestor traduceri, fie în proză, fie în ver­suri, e faptul că autorii, fără să se de­părteze de la sensul originalului, nu s-au lăsat totuşi robiţi de sintaxa limbii fran­ceze şi mai ales de aşa numitele găli- cism e. Limba folosită de traducătorii ro- m ini nu are nimic forţat. Uneori sînt fo ­losite expresii şi proverbe specific romî- rieşti, precum şi unele expresii proprii limbii noastre, ceea ce dă o mai mare plasticitate vorbirii: „ia -ţi tălpile-n , spi­nare . . .“ (în loc de „preparez vos ja m b e s , a bien faire“ ), „o ia la sănătoasa", „arde- 1-ar focul, sfinţii trăzni-l-ar să-l trăz- n ească !" — expresii întîlnite la Adrian M aniu, sau „cu ou şi cu oţet", „m iroase-a ciom ăgea lă", folosite de T. Iliescu.

Nil sîntem însă de acord cu abuzul aces­tu i procedeu, mai ales cînd din original lipseşte cu totul ideea pe care ar vrea s -o ilustreze respectiva expresie populară, ca de exemplu: „ciocăneşte, cît dogoreşte fie­ru l!" . — parafrazare după „bate fierul pînă-i ca ld " — sau: „ . . . din rai e ruptă cînd e c u . rost bătaia" (A . M aniu).

Pe alocuri, traducerea lui Adrian Maniu, a lui T. Iliescu, N. Argintescu-Âm za şi uneori şi a ’ lui Dem. B otez manifestă unele neglijenţe de versificaţie care, de ce le mai multe ori. se datoresc efortului de reducere a unor cuvinte la o silabă în minus, cum ar fi: cuviinţă (redus ca pro­nunţare la cuvinţă în versul: „D acă în­câ lci măsura cuviinţei în purtări"), Cella, 3uînd, fiind, văita, romanţioase, necuviinţă,

curioasă,, propriul, căinaţi etc. La Adrian Maniu, pentru cîştigarea unei silabe în plus, e frecvent procedeul, de a descom ­pune unica silabă rezultată din conjuncţia să şi pronum ele personal adjunct (să îmi, să îl. să îţi, etc.), dînd naştere la hiatus- uri care fac versurile greoaie şi nefireşti. In mai m ică măsură şi T, Iliescu se fo lo ­seşte de acest procedeu.

Intîlnim pe alocuri şi unele neglijenţe de. exprimare ca „sfaturi ruginii" (în loc d e . , . ruginite)-, „vorbă cumetrească" , . „a trăit in zgtrcenii", pungăşoaică ş. a. Tra­ducerea lui N. Argintescu-Am za, Şcoală bărbaţilor, are însă şi lipsuri de altă na­tură. Vrînd să se depărteze de expresiile şi de sintaxa franceză, foloseşte adeseori cuvinte de umplutură. Alteori, denatura­rea originalului provine din însăşi con­strucţia sintactică a frazei. Iată, de exem­plu această întrebare pusă de Sganarel (tradusă de noi în proză ):

Spune-mi, ştii că eu sînt tutorele Unei fete. destul de tînără şi de frumoasă, Ce locuieşte în acest cartier şi pe care

o cheamă Isabela? la care Vaier răspunde: Da [adică da, ştiu că tu eşti tutorele, etc .]. Am za tra­duce pasajul respectiv în felul acesta:

Atunci te rog a-m i-spune de ai cumva vreoştire

De-o fată, stă aproape, priveşte drumulcela,

Ii sînt chiar eu tutore; o chiamă Izabela?Vaier: Da [adică aşa o cheam ă].Se poate observa cu uşurinţă denatura­

rea sensului, prin construcţia sintactică improprie a traducerii, autorul pierzînd din vedere în acest caz că replica nu se mai potriveşte.

Făcînd abstracţie de asemenea lipsuri, care se, pot, remedia ,cu destulă uşurinţă la o nouă ediţie, traducerile cuprinse în acest prim volum rezistă prin remarcabile calităţi, printre care se observă redarea spi­ritului operei originale, a psihologiei perso­najelor şi a dramatismului acţiunii. Acelaşi lucru se poate spune, în linii generale şi despre traducerea lui Barbu Brezeanu. Mai puţin izbutită ni se pare traducerea în proză a Preţioaselor ridicule, făcută de Alexan­dru Balaci. Aceasta abundă în pleonasme, repetiţii supărătoare şi decalcuri lingvis­tice.. Traducerea- cea mai realizată din acest prim volum este, după părerea noastră,

Recenzii 97

Sganărel sau Încornoratul închipuit a Iul Demostene Botez. Ea se caracterizează printr-o versificaţie aleasă şi sigură, fără prea multe expresii specific populare ro ­mîneşti, nedepărtîndu-se de spiritul popu­lar al originalului şi, în acelaşi timp, fără să se abată de la tehnica versificaţiei lui M oliere. Prin aceasta, Dem ostene Botez reuşeşte să redea întocm ai spiritul operei din care a tradus şi mai ales vioiciunea specifică a unor scene al căror dramatism se datoreşte versurilor întrerupte de re­plici ce denotă agitaţia personajelor. Dăm ca exemplu un fragm ent djn scena a şa­sea a comediei Sganarel:

Soţia lui

N-am prins prea bine unde vrea glumata să vie

Tu crezi că prin aceasta. . .

Sganarel

La alţii! Ştii. Nu miel E totul clar: in mînă în clipa asta strîng Dovada înşelării de care eu mă plîrig.

Soţia lui

Tot ce' mi-ai spus ajunge ca să mă scoţidin fire

Şi nu mai e nevoie de încă o jignire.Din mină giuvaerul să-l laşi numaidecit Gîndeşte-te . .

Sganarel

Glndesc eu, cum să te strîng de glt. Cum ţin portretu-n mînă, de ce nu pot

aveaOriginalult

Soţia luiPentru?

SganarelNimic, drăguţa mea:Vis al dorinţei mele, mă'iartă c-am

strigat,Să-ţi mulţumească fruntea-mi de darul ce

■ i-ai dat.(privind portretul lui Leliu)

Ei iată-l, fiul vitreg, craidonul de iatace, Cel care-aţîţă focul ascuns care te coace Nemernicul cu care. . .

Soţia lui Cu care? Spune, Spunel

Sganarel Cu care, da, cu care. . . Ah, mor

de-amărăciunet

Ar mai fi de spus un cuvînt şi despre tehnica ediţiei. Prezentabilă ca aspect, ea abundă în erori de tipar. Acestea devin cu atît mai supărătoare, cu cît ăr putea fi puse pe seama autorilor. Astfel — ca să spicuim numai două exemple — ver­bul a trimite nu poate avea la prezent per­soana a doua singular, form a „te trimite**, ci „te trimete**, dat fiind că e pus anume să rimeze cu „băiete"; tot aşa nu poate fi folosită, forma „sîn t" ci „sunt", pen­tru a rima cu „înfrunt". De unde pînă mai eri „păm înt" şi „cuvîn t" trebuia să rimeze cu „sunt", din m otive ortografice oficiale, astăzi autorii au de dus, în sens invers, aceeaşi luptă îm potriva editorilor, copleşiţi d e . . . birocratism literar.

Dacă vechile traduceri din M oliere nu mai sînt actuale, fiind opera unei epoci literare a cărei limbă şi metoda de lucru a fost depăşită, traducerile oferite de E.S.P.L.A., cu toate lipsurile de amănunt, îndeplinesc condiţii superioare de trans­punere a clasicului . francez în lim ba ro_- mînă.

D. FLOREA RARIŞTE

7 — Steaua

D O C U M E N T E

Din corespondenfa lui Vasile Alecsandri căfre losif Vulcan

Scrisorile lui Alecsandri către losif Vulcan, aproximativ douăzeci la număr, au apărut aproape toate, cu diverse ocazii. Urmează aici trei din ele, puţin sau deloc cunoscute, semnificative pentru relaţiile intime dintre Alecsandri şi conducătorul revistei orâdane.

Primele două au fost publicate fragmentai în Familia, a treia nu şţim să fi apărut undeva.

De altfel întregul stoc de scrisori ar trebui reluat, eu adnotările ne­cesare. întâi de toate, fiindcă ele definesic jmai bine firea generoasă a lui Alecsandri, atestînd interesul pe eare-1 purta acesta pentru tînăra lite­ratură ardeleană a vremii. în al doilea rînd, pentru că la publicarea lor In Familia' s-au strecurat numeroase greşelii, denaturând textul original.

Scrisorile le redăm în transcriere modernă, respectând în acelaşi timp specificul limbii lu i ' Alecsandri.

Bucureşti 15 dec. 1884Scumpul meu Domn

Direcţia teatrului naţional a avut în anul acesta norocul de a merge din succes în succes, avînd serii de reprezentaţii, ale aceleiaşi piese, care produc rezultate bune, ide cîte 10 şi 14 ori de-a rândul. — Nu cred dar să fie dispusă a întrerupe acele serii cu montarea de drame istorice în versuri1). [Ou toate aceste voi (pleda icît voi putea în favoarea lud ştefan cel tinăr, şi a dramei din viaţa socială2) sicrisă de Dvoastre în toamna trecută cu gând ide a o prezenta la concurs pentru premiul teatral],

întcrcîndu-mă la Mirceşti pentru sărbători voi căta să vă trimit ceva pentru Familia; aice sînt prea ocupat şi n-am* timp de a mă abate în calea înflorită a literaturii. — Mă bucur de făgăduinţa ce mi-aţi dat că veţi asista la reprezentarea lui Ovidiu care va avea loc în primele zilea lui Mart3). ai Dvoastre amic devotat ; V. ALECSANDRI

’ ) Textul cuprins în paranteze, din această scrisoare ca şi din cea următoare, n-a apărut la publicarea lor în Familia.

2) Drama A doua moarte, cum rezultă din scrisoarea următoare.3) De fapt premierea piesei a avut loc în 20 martie 1885,

Documente 99

Bucureşti 6 febr. 1885Domnule Vulcan.

A>m «cetit piesa Dvoastră: A doua moarte trimisă, la concurs. lata opinia mea: aceasta dramă cuprinde siituaţiuni de .mare efect, însă tot­odată şi scene de prisos care nu ajută întru nimic la dezvoltarea subiec­tului. — Dialogul e natural, idar în unele locuri stilul lasă de dorit: [De exemplu: în scena XVI din actul al patrulea:

„O dulce simţire cuprinde INTERNUL meu!"Acest neologism aplicat la Ministerul de interne, ar naşte în sală o ila­ritate «bucureşteană.

2. La finele piesei, icind Dimitrie zice: Dumnezeule! Zoe nu mai este! S-a sinucis! Olga replică: Dumnezeu s-o ierte!

Aceste trei cuvinte pronunţate de mama lui. Diimitnie care se arătase în toată .Scena precedentă .pornită în contra Zoei, ar trebui să fie zise într-un mod nu patetic ci indiferent, şi prin urmare ar da poate prilej' vreunui fareeur din public să strige

Dumnezeu s-o ierte Ou fasole fierte.

Tot efectul dramei s-ar găsi astfel compromis, etc. etc.]. Piesa trebuie să fie xelucrată, şi merită o remaniere, căci precum v-am spus la început, ea are un fond dramatic ide mare valoare.

Vă iCoim.un.ic aceste cugetări cu toată framciheţa ce întrebuinţez cu autorii de talent care-mi inspiră simpatie, şi cred că nu le veţi lua de rău.

Acum, pentru a termina,, Vă îndemn a nu crede că romînii de dincoace de Carpaţi dispreţuiesc lucrările literare ale fraţilor de dincolo. Aceasta idee greşită trebuie să dispară, căci e de natură a aduce o fatală învrăj­bire în familia romînă.

Al dvoastre devotat coleg V. ALECSANDRÎ

Bucureşti 11 febr. 1889Domnule Vulcan

Vă răspund în grabă căci- sânt foarte ocupat cu .pregătirile mele de pleieaTe la Paris.

Ţin a vă face cunoscut că eu demult nu mai fac parte din Comitetul teatral şi .prin urmare nu posed nici un drept de a examina piesele tri­mise la concurs. Dacă am. cetit drama Dvoastră a|m făcut-o numai ca să îndeplinesc cererea Dvoastră, şi ca să vă dau opinia mea asupra ei.

Direcţia mi-a făcut, pot zice, uni batir încredinţîndu-mi 'manuscrisul Dvoastră, fără a şti numele autorului, şi astfel a derogat oarecum de la reglementul său, pentru ca să-mi des o probă de încredere şi de ama­bilitate.

100 Documente

Nu a«m nici un drept de a mă pronunţa asupra valoare! nici unia din piesele puse la concurs, eu toate aceste nu voi lipsi a recomanda drama Dvoastră.

Izbuti-voi sau nu a convinge pe Direcţie ca să, vă acordeze premiul, nu ştiu. Vă rog însă să fiiţd (bine încredinţat ică dacă dorinţa Dvoastre ar rămânea neîndeplinită, nu se va întâmpla aceasta din cauza mea, ,căd, o repet, mă găsesc cu totul străin de tot ce face Direcţia teatrului.

Primiţi asigurarea distinsei mele consideraţii V. ALEOSAMDRI

ION OARCASU

Şfefan Braborescu

Artistul poporului, ştefan Braborescu, a împlinit şaptezeci şi cinci ăe arii. Dintre aceştia,' cincizeci i-a dăruit artei. Privind în urmă. cineva s-ar putea întreba: Ce-i rămîne actorului din toată truda de a. fi ars pe scenă? El nu are nici Culori amestecate cu uleiuri, care să-l păstreze proaspăt pe pinză, nici piatra în care să-şi- tale ginăul şi \nici măcar cuvîntvl tipărit ori sunetul prins pe portativ.

Atunci, ce-i rămîne actorului?Reflectînd la sutele de roluri pe care le-a interpretat ştefan Bra­

borescu, răspundem: adevărul! Şi arta de a-l face cunoscut. Ceea ce se cuvine pedagogului, revine şi actorului: gloria de a se fi jertfit pentru educaţia celor mulţi. In plus, actorului îi revine obligaţia de a deveni una cu personajul şi truda — deseori nebăgată în seamă — de a pune in lumină intenţiile, rămase opace, ale autorului. Imprumutîndu-i toată înţelegerea şi simţirea lui, .actorul dă viaţă scenică personajului operei literare şi, prin aceasta, colaborează cu autorul.

Colaborarea aceasta se realizează, însă, cu multă trudă. La unii spectatori mai dăinuie încă iluzia că actorii „joacă" pe scenă, dud, în realitate — odată cu însuşirea metodelor realiste — actorii îşi trăiesc rolurile. Această trăire le dă bunătate şi înţelepciune. Privesc pe mazs- trul Braborescu: ochii mari, luminoşi, alunecă parcă dincolo de lucruri, iar vorba lui e mai mult o şoaptă pare înconjoară cu grijă şi mîngăîere. Toţi (Aţi l-au cunoscut au simţit această mîngătere. Şi toţi îl iubesc, Pentru că, la rîndul lui, Ştefan Braborescu iubeşte profund oamenii şi vrea ca, prin arta lui, sâ-i facă mai buni.

Aceasta e o convingere veche, din 1905, cind Ştefan Braborescu a înfiinţat la Craiova „pentru primă dată pe ţară, un teatru pentru sol- daţi‘‘. La 75 de ani, Ştefan Braborescu mărturiseşte: „Această experienţă a avut, înainte de toate,' dând de a cristaliza în conştiinţa mea o impor­tantă învăţătură: mi-am dat seama atunci de marele rol social al tea­trului, ăe uriaşa sa funcţie instructivă şi educativă pentru masele largi ale poporului

102 Viaţa artistică

Odată această convingere cristalizată, ştefan Braborescu s-a dedicat definitiv artei scenice, renunţlnă la cariera de ofiţer şi la aceea de avo­cat. Poetul din el s-a asociat cu actorul şi amîndoi au creat o persona­litate artistică, ce s-a remarcat de la primii paşi.

Născut la 31 august 1880 la Caracal, ştefan Braborescu şi-a făcut stu­diile secundare în oraşul natal şi la Craiova, iar >pe cele superioare (facul­tatea ide drept şi conservatorul) la Bucureşti.

Şi-a însuşit cunoştinţele tehnice de la marii reprezentanţi ai realis­mului nostru scenic: C. I. Nottara, Aristizza Romahescu şi Petre Liciu. A jucat doi ani alături''ăe Ianou Brezeanu la teatrul estival „ Blanăuzia“ , iar după aceea la Teatrul Naţional din Craiova, alături ăe Ion Anestin — pe care-l socoteşte drept cel mai desâvîrşit „Cetăţean turmentat" reali­zat în teatrul nostru — alături de Al. Bem. Ban, Nae Petreanu, IonTănăsescu şi alţii. De la Craiova, unde era director povestitorul EmilGîrleamu, iar secretar literar viitorul romancier Liviu Rebreanu, — Ştefan

Braborescu a trecut la Teatrul Naţional din Iaşi, unde în postul <de direc­tor lucra — tînăr foarte — marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu. La Iaşi, din comitetul ăe lectură făceau, parte — printre alţii ■— criti­cul G. Ibrâileanu şi poetul Mihai Codreanu. Tot la Iaşi, un mare exempluîl constituia profesorul State Dragomir, din mîna căruia au ieşit maeştrii artei scenice de azi: G. Calboreanu, C. Ramadan, Costache Antontu şi Aurel Ghiţescu.

Aci, in laşul lui Eminescu şt Creangă, Ştefan Braborescu şi-a conso­lidat convingerea definitivă ăe a milita pentru o artă ăe ridicat nivel, pusă in slujba maselor şi exprimată cu mijloace realiste — profunde şi fireşti. A deschis un curs dramatic gratuit pentru studenţii săraci .şi a devenit un luptător activ contra oricărei acţiuni de bagatelizare şimsrcantilizare a artei.

Fireşte, n-a fost uşor. Dar, după o jumătate de veac ăe teatru, Şte­fan Braborescu poate mărturisi deschis:

\ „Am preferat să rămîn sărac dar credincios misiunii nobile a teatrului: aceea de a educa, de a instrui, ăe a înălţa, de a preface pe om inom a d e v ă r a t“ .

In acest scop, Ştefan Braborescu a interpretat peste trei sute ăe roluri şi a regizat peste două sute de piese. A preferat personajele din repertoriul clasic şi universal (Ştefăniţă Vodă, Franz Morr, Micawber, Sorin, Miller, Bassanio, Loiuis Bnibsdat, Tânase, Horaţiu, Bufonul din„Noaptea Regilor“ ) — dar n-a ocolit nici pe „umilul Pepelea“ . De la eroii populari pînă la îndureratul Hamlet, a ris cu muşcătoare ironie, a lăcrimat cu sinceritate şi s-a mistuit în lumea tragică ya eroilor lui.Gama lor e de o varietate nesfîrşită. Şi toţi au fost înfăptuiţi, pe scenă a ev ea — au gînăurile, sentimentele, interesele şi lumea lor — de la anti­cul Oreste pînă la Spiridon din Z i u a c e a ma r e . '

Adept al marelui regizor C. S. Stanislavslci, pe care l-a cunoscutpersonal, Ştefan Braborescu a pus in scenă, cu măiestrie şi spirit inova­tor, un mare număr de piese: VI a i cu Vo d ă , H a m l e t , C i ă u l , Ca- ,

Viaţa artistică 103

â a v r u l v i u , R u y B las . H o ţ i i , precum şi cicluri întregi din Shalceş- peare, Ibsen şt Shaw.

Continuator al liniei realiste a marelui Nottara, ştefan Braborescu a preluat de la maestrul său rostirea plină şl luminoasă, gestul rotund şi armonia întregului. La inteligenţa scenică a maestrului a adăugat căl­dura unui temperament poetic, — şi astfel se explică realizarea, in A p u s de s o a r e , a unui nou Ştefan cel Mare care a putut sta alături de creaţia lui C. I. Nottara.

In V n tv e r s u l l i t e r a r din 11 martie 1928, Camil Petresciu — refe- rindu-se la C. I. Nottara — nota îngrijorat: „In ziua cînd Nottara ar dis­pare, voievozii noştri ar muri a doua oară". Un an mai tîrziu, la 29 sept., un elev al lui C. Nottara, — ştefan Braborescu — realiza în A p u s de s o a r e un, alt ştefan cel Mare, considerat de cronica dramatică ă timpu­lui drept „cea mai mare creaţie a sa“ . Această realizare era un elogiu adus de elev .marelui său maestru. Totodată, un semn că elevii lui Nottara pot continua linia majoră a maestrului. Ceea ce au şl făcut actorii de valoarea lui Gh. storin şi Ion Manolescu, colegi de generaţie cu Brabo­rescu, precum şi ceilalţi,, mai tineri, şi atît de talentaţi.

Pe oriunde a trecut, maestrul Braborescu a răspînăit un entuziasm curat şi preocupări literare, „ştefan Braborescu aducea între noi o întinsă lectură — notează unul din prietenii lui de acum cincizeci de ani — şi se afla la curent cu tot ce era mai nou în literatura u n iversa lă„P rincultura şi distincţia lui sufletească, Braborescu era o podoabă a cercu­lui nostru literar" continua acelaşi scriitor. A redactat două reviste deartă şi a scris versuri de factură clasică. A tradus numeroase. sonetedin Hereăia şi s-a aplecat, cu fior şi veneraţie, asupra operei marelui Shakespeare, tălmăcind pe H a m l e t în versuri.

Cu toate acestea, Ştefan Braborescu n-a făcut carieră literară. Cul­tivarea cwvintului scris şi familiaritatea cu opera de artă nu erau p en -' tni el decît o activitate, care venea să completeze, în mod fericit, perso­nalitatea culturală a unui actor de valoare.

La Craiova, la Iaşi sau la Cluj, Ştefan Braborescu reprezenta tradi­ţia realistă, sănătoasă, a teatrului nostru, plină ăe demnitate şt adevăr. „La toate teatrele pe unde am trecut, am căutat să nu mă desprind o clipă ăe ceea ce a fost bun, sănătos şi progresist în trecutul nostru artis­tic şi cultural. Am luptat pe cit puterile şi priceperea mi-au îngăduit,

împotriva influenţelor bolnăvicioase ale aşa ziselor „curente moderniste", care se sileau să ne întoarcă din drumul drept al adevărului vieţii".

Această lusptă rm a rămas fără suferinţă. Oficialitatea burgheză a profitat, în 1939, ăe anii lui Ştefan Braborescu sub pretextul „limitei ăe vîrstă", l-a scos din scenă, deşi se găsea în plinătatea puterilor sale. Cine-şi poate închipui durerea actorului scos din scenă cină e stăplnit. încă ăe avînt creator? Pentru ştefan Braborescu au urmat clipe grele, de privaţiuni materiale şi suferinţe morale, pînă după 23 August 1944, cină in prim.ele zile ale lunii septembrie, a fost rechemai pe scena Tea­trului Naţional din Cluj.

104 Viafa artistică!

Abia de aci înainte a început adevăratul sens al artei lut. Avînd pri­lejul să întruchipeze pe eroii lumii noi, Ştefan Braborescu a putut să-şivalorifice toată experienţa iui scenică şi tot'talentul. De asemeni, In cali­tate ăe profesor şt director al Institutului de teatru din Timişoara ŞiCluj, a desfăşurat o rodnică activitate pedagogică.

Pentru valoroasele lui creaţii scenice realiste şi pentru opera peda­gogică, de ataşament şi înaltă \calificare tehnică, i s-a acordat maes­trului Ştefan Braborescu titlul [de Artist al poporului din R.P.R. şi a fost decorat cu Ordinul Muncii. In acest chip, s-a înlăturat nedreptatea din 1939 şi s-a acordat o justă preţuire meritelor urmi adevărat şl devotat artist-cetăţean.

Aniversînd vîrsta ăe 75 ăe ani şi 50 ăe ani ăe activitate artistică, Tea­trul Naţional din Cluj are prilejul să pună în lumină, în faţa tinerelor generaţii de actori, un mare exemplu de muncă, ăe >disciplină şi ăe dă­ruire artistică in folosul poporului. Tinerii actori pot asculta, cu emoţie bilanţul moral şi material al unei prodigioase activităţi şi pot găsi in această mărturisire a maestrului ştefan Braborescu un înalt şi hotărîtor îndemn:

—. „Acum, an d păşesc în a doua jumătate de veac, cu acelaşi entu­ziasm de la începutul carierei, dar nu cu certitudinea că-l voi străbate pînă la:capăt, afirm că am rămas acelaşi combatant convins în marea bătălie pe care o duce teatrul, alături ăe celelalte instituţii de cultură şi artă, pentru făurirea unei m i conştiinţe sociale şi a unui om nou, cu rădăcini înfipte adine in tot ce a fost mai bun şi mai progresist In trecut“ .

PAVEL BELLU

Viaţa artistică 105

Oaspefi de peste hotare — Filarmonică Cehă din Praga la Cluj

Cultura muzicală din republica prietenă cehoslovacă cunoaşte o stră­veche tradiţie care — începînd cu ciţiva maărigalişti de renume euro­pean, continuind cu barocul şi Şcoala ăe la Mannheim (în care cehii au avut un rol primordial) — culminează in sec. XIX prin compozitorii şcolii naţionale Smetana şi Dvofalc. Orchestra care ne-a vizitat recent ţara a început munca ei-sub bagheta marelui Dvofalc, şi odată înfiinţată ca. formaţie permanentă ă fost organizată de către ilustrul dirijor con­temporan ceh Vaclav falich.

• In aceste condiţii F i l a r m o n i c a c e h ă d i n P r a g a se impune ca una din cele mai bune orchestre simfonice din lume, prin înalta ţinută artistică, prin maturitatea ansamblului şi superioara armonie intre forma orchestrală şi fondul pe care îl tălmăceşte. Condusă de dirijorul ăe va­loare europeană Fiarei Ancerl, filarmonica cehă ne-a prezentat un pro­gram alcătuit din capodoperele muzicii universale şi clasice-naţionale.

In Simfonia a IlI-a de J. Brahms, orchestra pragheză a întruchipat — prin intermediul unei bogate palete — imaginile multiple ale glnăirit marelui compozitor german. Concepţia interpretativă a lui Karel Ancerl se impune ăe la început auditorului printr-o mare simplitate în redarea formei sonore care „poartă“ şi comunică imaginile artistice. . Departe de orice „ efeet“ orchestral, în arta lui Ancerl, elementul ăe bază care cimenr tează întreaga arhitectură sonoră rămine melodia. Nu o melodie In si^e, luată prin valoarea sa pur estetică, ci melodia care urmăreşte ideile afectele, atmosfera neîntreruptă <de la un capăt la altul al operei.

In acest sens interpretarea pe care am auzit-o {pare că apropie, în concepţia dirijorului, această lucrare ăe Simfonia a Il-a de Brahms. O generală atmosferă lirică, chiar şi-în momentele ăe anumită tensiune i-a fost imprimată lucrării, care in evoluţia creaţiei lui Brahms amină parcă, piJiă la Simfonia a IV-a, întreaga ideclanşare a pasiunii şi dramei ce mocneşte.

Axindu-se pe această concepţie, cu care eram destul ăe puţin obiş­nuiţi, lirismul părţii a treia a adăugat nota unei imagini de dans, pentru ca partea a IV-a să rezume, prin temele şi motivele conducătoare, în­treaga problematică a operei, cu aceeaşi simplitate a unei autentice trăiri şi comunicativităţi.

In M a r e a ăe Dâbussy am regăsit întreg farmecul acelor atmosfere armonice, care apelează fie la arta orchestrală devenită cu sec, XX cla­sică, fie la unele ttmbrwri noi şi neaşteptate, imaginate şi „auzite“ de

106 Viaţa artistică

compozitor in miile ăe zgomote ale naturii. Ceea ce asigură realismul artei lui Dâbussy este faptul că aceste iproteice atmosfere nu duc ăecit arare­ori la fărîmiţarea discursului sonor, şi meritul principal al dirijorului Karel Ancerl a fost acela de a reda atitudinea povestitoare a creatorului prin imagini şi sentimente. Ca şi unii pictori din epoca sa, Dăbussy se mulţumea să sugereze, printr-un lapidar titlu, întregul conţinut al lu­crării.

Astfel, atît Mar ea, sau N o c t u r n e l e lui Dăbussy, cit şi N u ­f e r i i , P l o p i i sau C a t e d r a l e l e lui Clauăe Monet, sînt bogate poeme care întruchipează momente din. complexa simfonie a naturii. Cu toate că „omul“ pare a lipsi din arta lor, el e prezent prin însăşi per­soana. creatorului, care simte şi înregistrează, ca şi prin personificarea lumii înconjurătoare, unde vintul vorbeşte cu marea, valurile se joacă, iar natura îşi povesteşte parcă viaţa. Este povestirea pe care am înţeles-o kt audierea „Mării“ in interpretarea lui Ancerl. El a ştiut să imprime caracterul concret ăe inspiraţie populară a melodiei: mediteraneană, provensală, poate spaniolă — melodia oamenilor care trăiesc pe malul mării franceze.

Am audiat pentru a patra oară T ab lo u r i l e ă i n t r - o e x p o z i ­ţ i e de MussorgsM-Ravel, în interpretarea unei mari filarmonici in turneu prin oraşul nostru. Personalitatea lui K. Ancerl s-a impus in această lu­crare, pe lirda unei autentici concepţii realiste.

Karel Ancerl face parte din categoria interpreţilor care prin arta. lor ă? o ţinută simplă dar sinceră, luptă împotriva patosului gratuit cu care ne obişnuiseră unele, interpretări subiective din trecut. Alina Gerny- Stepanska, Wl. Keăra, Sibolc Gydrgy ca şi profesorul Neuhaus adoptă in arta pianistică aceeaşi ţinută simplă — am spune obiectivă — pe care am regăsit-o şi la dirijorul Karel Ancerl, atît în interpretarea lui Brahms, cli şi în a tui Mussorgsky. In T a b l o u r i această atitudine pare cu atit mai firească, cu cît însuşi marele clasic rus lupta pentru ca arta sa să fie un mijloc ăe a sta de vorbă cu oamenii. In T a b l o u r i l e d i n t r - o e x p o z i ţ i e , sub forma unor tablouri succesive, autorul ne-a povestit, ne-a c o m u n i c a t momente, imagini din viaţa oamenilor ăe pretutin­deni, Interpretarea lui Ancerl a adm în aceste imagini adeseori o notă ăe basm, de baladă, din care nu lipseam accentele unei ascuţite obser­vaţii veridice, ca şi atmosfera ăe groază a unor tablouri care pregătesc imaginea finală, grandioasă, eroică'a M a r i i p o r ţ i d i n K i e v.

După vizitele făcute la noi ăe orchestrele din Budapesta, Varşovia, Dresăa sm Sofia, concertul filarmonicii din Fraga ne-a prilejuit din nou momente de înalţă desfătare sufletească.

REMUS MUREŞAN

Viaţa artistică 107

Bela Barfok, un mare patriot şi un prieten ai poporului nostru

E greu să evoci în cîteva r înduri imaginea complexă a unei perso-i nalităţi copleşitoare prin multilateralitea şi profunzimea aportului său creator, cum a fost Băla Bărtdk — omul şi artistul, compozitorul şi savan­tul, interpretul şi pedagogul, patriotul şi democratul ăe neclintit pe pozi­ţia sa de iubitor al popoarelor şi al năzuinţelor lor ăe prietenie şi paceu Iată de ce ne vom opri asupra unui aspect care — îmbrăţişîndu-le pe toate celelalte şi ăecurgind din ele, âeterminîndu-le intr-o largă măsură valoarea şi eficienţa — se impune ca deosebit de actual şi hotăfitor pen­tru înţelegerea a ceea ce constituie esenţa personalităţii marelui compo­zitor: este vorba de Băla Bărtok, artistul patriot, democrat şi prieten al poporului nostru. In acest sens vom stărui cit ev a clipe, cu prilejul come­morării celor zece ani care se împlinesc de la moartea sa.

Patriotismul profund al lui Bălă Bărtdk s-a concretizat in primul rină în {concepţiile şi activitatea lui creatoare, care pulsează ăe dragostea fierbinte faţă Se poporul său şi de creaţia artistică a acestuia. „Com­pozitorul trebuie să cunoască muzica populară a ţării sale şi să stăpî- nească mijloacele ei ăe expresie in aceeaşi măsură ca poetul limba ma- ternă“ ,... afirma Bela Bărtok şi, alături ăe prietenul său Kodăly, a învă­ţat să ajungă la stăpinirea cit mai desăvîrşită a limbii muzicale materne. Credinţei pe care el a păstrat-o acestui principiu, îi stau mărturie crea­ţiile. sale muzicale, ăe la „ Improvizaţiile“ op. 20 pe melodii populare ma­ghiare, iau caietele ăe melodii maghiare pentru copii, pînă la Concer­tul pentru orchestră, Divertismentul pentru coarde, sau Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră, ultima creaţie a marelui compozitor.

Lui Băla Bărtdk, care afirma cu fermitate: „eu mă consider compo­zitor mo-ghiar“ , i-a fost străină orice denaturare a adevăratului sent'ment patriotic. Patriotismul lui Bărtok consta în legătura sa adîncă cu poporul, şi nici decum în exaltarea şovină a unor patimi naţionaliste aţiţate de burghezia reacţionară. De aceasta din urmă Bărtok s-a desolidarizat categoric ori ăe pite ori se aţinteau asupra lui fie invectivele ei otrăvite, care îl acuzau ăe „romînism“, fie mrejele ameţitoare ale tentaţiei ăe a folosi■ autoritatea sa de savant în slujba intereselor şovine, revizioniste. „Mi-e ruşine de clasa căreia îi aparţin“ afirma la un moment dat com­pozitorul, într-o scrisoare. Şi Băla Bărtdk s-a desolidarizat cu fermitate de toate acţiunile ruşinoase ale burgheziei maghiare reacţionare, fasci- zate, qrientinâu-se cu o dragoste sporită spre poporul muncitor. In timpul crudelor represiuni hortlste îndreptate în 1919 împotriva statului munci-

108 Viaţa artistică

torîlor şi ţăranilor maghiari, Bărtâk, alături ăe intelectualii maghiari cinstiţi, s-a ridicat împotriva persecuţiilor politice şi rasiale. El a detes­tat cu vehemenţă acel „regim ăe jefuitori şi asasini“ pe care nazismul l-a introdus în 1938 în Austria şi pe care îl vedea ameninţînău-i patria. Intersicină fasciştilor germani să-i interpreteze creaţia, Băla Bărtâk a ştiut să protesteze ca un adevărat democrat împotriva discriminării ra­siale. Acesta este conţinutul înaintat al patriotismului Ivi Băla Bărtâk.

Cu prilejul comemorării marelui compozitor maghiar s-au repetat adeseori cuvintele, lui A. A. Jăanov: „Nu poţi fi un internaţionalist Inmuzică, fără a fi un adevărat patriot al ţării tale“ . Faptul nu este deloc Intîmplător, căci experienţa de viaţă şi întreaga activitate creatoare a lui Băla Bărtdk este o strălucită confirmare a acestui adevăr. Adevă­ratul patriotism care l-a animat pe marele compozitor, l-a dus la înţe­legerea plină de respect şi dragoste a ceea ce aparţine altor popoare. „Crezul meu, de care sînt cu totul conştient ăe cînd mi-am găsit menirea ăe compozitor, — scria Bărtdk — este înfrăţirea popoarelor, o înfrăţire în ciuda tuturor războaielor şi discordiilor. Această. iăeie încerc — pe cît îmi permit puterile — să o slujesc prin muzica mea; de aceea nu mă sustrag nici unei influenţe, chiar dacă ar proveni din izvor slovac, romîn, arab sau oricare altul. Numai că acest izvor trebuie să fie curat, proaspăt şi sănătos!“ Făcînă din acest principiu un adevărat program de muncă şi creaţie, Băla Bărtâk a servit ca nimeni altul cauza prie­teniei dintre popoarele romin şi poporul maghiar, in rindurile cărora „nu există ură împotriva altor naţiuni“ — scria el, precizind că numai „cla­sele, sociale suprapuse sînt acelea care propagă această ură".

Aceste sentimente au făcut din Băla Bărtâk un mare prieten al po­porului -nostru. Nu este vorba de o prietenie de circumstanţă, ascunsă după fofmule ăe politeţe, ci >de o prietenie efectivă, concretizată în acţiu­nile sale de savant şi artist creator. Cele 4.000 ăe melodii populare romî- neşti culese cu o nobilă abnegaţie de cercetător şi cu o mare dragoste

pentru creaţia poporului nostru, ca şi cele trei maţi studii şi colecţii în­credinţate tipandid — „Melodii din judeţul Bihor", „Melodiile romînîlor idin Maramureş" şi „Melodii ăe colinde" — sînt lucrări care au consti­tuit, o piatră de hotar in dezvoltarea folclorului ştiinţific comparativ şt, in acelaşi timp, un imbold pentru dezvoltarea tineret noastre ştiinţe fol­cloristice. Lucrările acestea constituie şt un sprijin dat compozitorilor noştri, care au descoperit în ele izvorul „curat, proaspăt' şi săTiâtos" al limbii muzicale materne; ele au fost şi au rămas dovezile, cele mal miş­cătoare ale acestei prietenii. Mulţi dintre compozitorii noştri, de la Sa­bin Drăgoi, Paul Constantinescu şi Teodor Rogalscht, pînă la CnnxtnWn Silvestri, Max Eizicovici, Serc/iu Natra sau Ervtn Junger, datorează o

parte din succesele lor acestei prietenii deschizătoare de drumuri rod­nice creaţiei muzicale romineşti. „Dansurile bihorene" ale lui Constantin Silvestri şi dansurile romineşti ale lui Teodor Rogalschi sau Paul Cms- tantinescu au preluat în mod creator exemplul „Dansurilor populare romineşti" create de Băla Bărtâk, după cum lucrările pentru pian sau

Viaţa artistică 109

muzică ăe cameră ale lyi Max Eiztcovicl sau Ervtn Junger datorează mult influenţei binefăcătoare a muzicii lui Bărtâîc.] Numerele 5 şi 6 ăin Schir ţele op. 9 pentru pian, Colindele romîneşti, Sonatina, Rapsodiile I-a şi a Ii-a pentru vioară şi pian (sau orchestră) şi multe alte opuri Sin crea­ţia lui Bărtălc, anină la bază ' material tematic romînesc, rămin contri­buţii de seamă la dezvoltarea- muzicii noastre culte.

Compozitorul maghiar Băla BârtOlc va rămîne in amintirea noastră Pa un simbol al prieteniei] creatoare dintre poporul romtn şi maghiar.

ILIE BALEA

Courrier de Moldavie— primul ziar apărut la noi —

Cercetătorii care s-au ocupat de începuturile presei în, patria noastră, au Idat de urmia a două încercări d e a scoate ziare în rom îneşte, am bele de ia sfîrşitu l secolu lu i al X V III -le a . O încercare s -a făcut în Transilvania, iar cealaltă, în M oldova. Ne interesează a ici ultim a, pentru că num ai idespre ea putem Spune ceva nou ş i^ utiL Adăogate la m aterialul pus în circulaţie de alţii, precizările noastre vor înlesni cunoaşterea condiţiilor în care a apăr u f Courrier de Moldavie, precum şi a cuprinsului acestuia.

In studiui O povestire in versuri încă necunoscută despre domnia lui Mavrogheni, scris în 191H ), N. D ocan a reprodus ,după foa ia oficia lă austriacă IViener Zeitung (nr. 18 d in 3 m a n ie 1790) urm ătoarele f.înduri, extrase d in tr-o corespondenţă p r im ită .d e Ia Iaşi: „C a o raritate trebuie să m ai sem nalez că aci va apărea, sub titlu l Courrier de Moldavie, un ziar, care va f i tipărit pe, o coloană în lim ba ţării, iar pe cealaltă în lim ba franceză. In prospect se spune că această foa ie -va costa, pentru scurtul tim p c it va apare, trei galbeni, că articolu l din Iaşi va f i excepţional de im portant şi că gazeta va apăreaatît tim p cît arm ata va răm înea în cartierele e i d e iarnă, căci la primăvară(astfel 'grăieşte prospectul) vom avea altceva de făcut“2). Com entîndu-şi va lo ­roasa descoperire, N. D ocan m ărturiseşte că nu ştie „d acă gazeta a apărut sau nu“ ş i adm ite — ca probabilă — înfiinţarea ei în ianuarie 1790.

In Urma lu i N. D ocan problem a Curierului Moldovei a fost reluată dc L Bianu, N. Iorga şi recent de S. Vianu. A portu l ce lu i dinţii se lim itează la afirm aţia eronată că ziaru l s-a tipărit „ în tim pul ocupaţiei arm atei austriaco sub com anda prinţului G oburg“ 3). N. Iorga a adus o (contribuţie pozitivă prin con firmarea apariţiei Curierului, pe baza unei însem nări deshumate d in D ym o- kritos-ul (1835) germ anului W eb er4), dar în schim b, face şi unele greşeii evidente. Am intim schim barea titlului, d in Courrier de Moldavie în Gazaite de Moldavie, şi datarea capricioasă a Prospectului, despre care Iorga susţinecă s -a r f i publicat în 1792.

M ult m ai consistentă d ecît contribuţia celorla lţi este cea a lu i S. Vianu. In an ii studiilor sale La M oscova, S. Vianu a găsit un exem plar, pare-seincom plet, (din Courrier de Moldavie, în B iblioteca „V . I. Lenin“ , d îndu-ne

Cronica ştiinţifică 111

apoi o orientare sumară şi, în lin ii m ari exactă, asupra lu i5). Nu prea dem ult, Biblioteca A cadem iei R .P.R. a achiziţionat, în fotocop ie , num erele văzute de tov. Vianu. Lectura lor întăreşte unele op in ii cunoscute, dar, în acelaşi timp, şi Curmă cîteva ipoteze şubrede.

Către sfîrşitu l anului 1789 cartierul general a l oştilor ruseşti, — care, războindu-se cu turcii, cîştigaseră v ictorii răsunătoare — s-a stabilit la Iaşi. A ici se găsea şi G rigorie A lexandrovîci Potem ldn. Acesta, prim ind poruncă de la ţarină să dea la lum ină un z ia r6), n -a pregetat să o îm plinească. Nişte redactori p lin i de zel, al căror num e — din păcate — nu-1 cunoaştem , au întocm it un prospect, în care, pe lingă prom isiunile reţinute de WieneT. Zeitung, se angajau să aline cu banii strânşi de la abonaţi suferinţele răniţilor. T rad u cem :, „D upă cum speram, prospectu l nostru a cutreierat lum ea şi c ititorii noştrii îşi vor am inti de ceea ce - n e-am propus să facem cu ce i trei ducaţi ai lor. încasările sînt satisfăcătoare. Au fost gratificaţi două sute şaizeci de conva-, lescenţi, care, părăsind spitalul' m ilitar cel m are, s-au reîntors veseli sub drapel“ 7). Reiese din citat că Prospectul a găsit înţelegere în rîndurile celor solicitaţi să -şi dea obolul. D arnicii, credem', trebuie să f i fo s t boieri ştiutori de franţuzească, lim bă în care era scrisă gazeta.

Anunţat de Prospect, care i-a netezit calea, Courrier de Moldavie apare la Iaşi, în februarie 1790. Sînt cu toatele, în fo tocop ia pe care am cercetat-o, cinci num ere: 1 (18 februarie), 2 (25 febru arie), 3 (4 m artie), 4 (11 m artie) şi 5 (1 apriliej). (Ziarul - se publica, deci, săptămânal. Fiecare număr aveapatru pagin i; în prim ele două, paginaţia se face de la 1— 4, iar restul num erelor, în continuare, - de la 9— 20. Faptul că num ărul 4 sfîrşeşte cu pagina 15; iar al 7 -lea începe cu 17, nu cu 25, sugerează două presupuneri: că Ari realitate, s-au publicat num ai cinci num ere ori că u ltim ul num ăr a fost rău paginat. Prospectul am intea, de „scurtu l tim p c ît va apare“ gazeta. Ţ inînd seama de

.acest amănunt, socotim plauzibilă întîia presupunere.La apariţie, Courrier de Moldavie şi redactorii fură onoraţi d in . partea

ieşenilor cu o poezie în latineşte, semnată A. M. (pe Cine-or f i tăinuind iniţia-j le le ? ). M işcaţi,, redactorii apelară la cititori, so licindu -le îngăduinţa d e -a re-ţ produce versurile „elegantulu i poet“ . Le transcriem, pentru că nu sînt de loa stîngâce ş i pentru m otivu l că aduc, amănunte legate de viaţa ziaru lu i:

Ad 'Moldawiae Cursorem ab incolis lassiensibus Cursor M oldaw iae! noua res ab O rigine rerum !Curre p er immensas, gratus ubique vias.Sed ivia prim a T ib i septem sit adire triones;Inque P olei-P etrou stare m em ento celer.Lum ina conspicies Matris Nostaeque T uaeque;H ei! nobis T ecum non licet ire sim ull Conspicies M atrem , T ib i quae jussit dare lucem l (G audem us!) inobis lucem aperire parans.H aec T e — sit faustum ! excip iet manibusque sinuquc,Annuet et lingua vel titubante lo q u i.:D i c . . . Per Eam Dacis yitam rediisse beatam,M amur am semper, si CATHARINA valet,

,112 Cronica ştiinţifică

Haec nune sufficiunt; modo fer fididissimus (sic) ista;Post reditum, bine abiens plura ferenda feres.8).

A.M.'

E puţin probabil că ţarina ar fi consimţit ea ziarul să vorbească „chiar şi cu glas. bîlbiit" („Annuet et lingua vel titubante loqui"), sigur este însă că, învingînd greutăţile datorate lipsei lor de experienţă, redactorii au izbutit să comunice lucruri în stare să stîrncască interesul.

Multe din ştiri se referă la Potemkin, la indispoziţiile sale trecătoare şi la serbările organizate întru cinstirea lui. Dar, scriind despre Potemkin, gazeta dă, ici-colo, şi amănunte despre viaţa „înaltei societăţi" a Iaşilor. Astfel, chiar în primul număr, ziarul tipăreşte ucazul prin care ţarina conferea lui Potemkin titlul ide mare hatman al trupelor de cazaci din regiunea Ecaterinoslav şi a Mării Negre. Noul hatman a fost pompos sărbătorit. Era într-o vineri. Către prele 11, generalii, membrii bărboşi ai divanului domnesc şi, în general, toate persoanele de vază s-au strîns în „apartamentele Alteţei-Sale", ca să-l însoţească la toînăstirea Golia, unde episcopul Ecaterinoslavului şi Tauridei a oficiat un Tc-Deum şi a rostit o predică de zile mari. De la Golia suita şi Potemkin au revenit la „hotel", pentru: ca înaltul cler, generalii, boierii moldoveni şi „întreaga adunare", .să felicite pe hatman. L-au felicitat pînă şi cîţiva turci de seamă, trimişi de vizir să se informeze discret asupra condiţiilor de încetare a ostili­tăţilor. După aceea s-a servit o masă împărătească, în timpul căreia „la Ghapelle idu Prince" execută un concert „de la composition de Mr. Sarti", s-a toastat şi s-au tras 101 lovituri de tun.

Ecoul bubuiturilor încă nu se stinsese, cînd „brigadierul şi cavalerul Platov" a anunţat că va da un bal „superb". Bălul s-a ţinut în casa vornicului „Hyka" (Ghica), luminată „magnific" -de peste şapte mii de lampioane. Vizavi cu casa se vedea o „iluminaţie alegorică", înfăţişînd un templu cu coloane, deasupra căruia se răsfăţa — luminoasă —- monograma „Prinţului Mareşal". In mijlocul templului se găsea „un autel des parfuma", adică un un fel de căţuie cu mirodenii, şi o inscripţie, în ruseşte: „învingătorului, marele nostru hatman

şi binefăcător". înainte de a. veni la bal, Potemkin s-a plimbat de-a lungul străzilor mai acătării din Iaşi, străluminate şi ele. Cînd, în sfîrşit, hatmanul şi-a făcut apariţia în sala de bal, serbarea începu „printr-o amplă muzică vocală italiană, acompaniată de cîteva sute de instrumente. Era un cor concertato, quasi improvizat de „celebrul", SartL Textul cîntecului-imita pe Metastasio:

Se TU la reggi al voia,In 6ulla Neva albosa,L’Aquila, vittoriosa,Sempre ritorneră.

Ineetînd muzica, Platov apucă un pocal uriaş, pe care îl goli, în numele „naţiunii cazace", în sănătatea lui Potemldn, Pocalul a trecut apoi din mînă în mînă şi toţi l-au golit în sănătatea distinsului oaspe. S-a şi dansat. Intre două dansuri, invitaţii au fost îndestulaţi cu o masă „splendidă". La ziuă lumea s-a

Cronica ştiinţifică 113

împrăştiat, bine dispusă. Plecînd, Potemldn a asigurat gazda că s-a simţit excelent şi că. serbarea fusese foarte frumoasă, şi uimitor de bine organizată. Ca-n poveşti.

Aşa se topeau nopţile la Iaşi, în lărgimea caselor boiereşti, pe la 1790: cu muzică italiană, dans, mîncăruri alese şi reminiscenţe din Metastasio. Viaţa aceasta nu era însă nici ea scutită de griji. Intr-o bună zi, de pildă, ieşenii aflară de moartea lui Iosif al II-lea şi-a arhiducesei Elisabeta. C ourrie r de Moldavie se grăbeşte să publice un panegiric, în care sînt amintite, în treacăt „regretele unanime" ale ieşenilor şi reacţia sufletească a lui Potemldn faţă de dureroasa veste: el p fost „profund afectat" şi, pentru că tocmai pătimea de un guturai rebel, însoţit de febră, mîhnirea i-a prelungit boala.

Courrier de Moldavie înregistrează, de asemenea, vizita Iâ Iaşi a d-nei Witte cu copiii, dornici să-şi vadă tatăl, un general: sosirea unui curier venit de la Petersburg, ca să aducă lui Potemkin darul „magnific" trimis de ţarină; cutremurul care a tulburat, în seara zilei de 26 martie 1790, tihna locuitorilor, din capitala Moldovei, precum şi avansările de ofiţeri şi de persoane civile aflate în rîndurile armatei ruseşti.

Ca bogăţie şi însemnătate, după ştirile despre Rusia, Potemkin şi Iaşi, se situează cele privitoare la evenimentele din. Franţa. Ludovic al XVI-lea încă nu fusese ghilotinat şi, susţinut de aristocraţie, făcea eforturi desnădăjduite de a menţine la suprafaţă „vasul bătut de furtună" al statului feudal francez. C ourrie r de M oldavie stăruie asupra acestor eforturi, dar — concomitent — semnalează şi frămîntarea ameninţătoare a maselor, fronda crescîndă a bata­lioanelor „gărzii naţionale", mişcările pentru libertate ale negrilor din coloniile franceze etc. Din felul în care sînt relatate ştirile despre învăluiala din Franţa, deducem că ziarul îşi recolta informaţiile din periodice. străine favorabile rega­lităţii şi aristrocraţiei.

Din restul materialului inserat în gazetă merită atenţie unele informaţii despre Ţările de Jos, — unde „partidul poporului" devenea din zi în zi tot faiăi „formidabil", iar cetăţenii adevăraţi spuneau că „suveranitatea aparţine" maselor..—, despre moartea, la Chcrson, a lui John Howard, autor de lucrări consacrate închisorilor şi spitalelor, sau despre cavalerul Moretti, care a executat, în memoria biruinţelor obţinute de armatele ruse şi anstriace, două gravuri, reprezentînd Tem p lu l v ic to rie i şi T em plu l im o rta lită ţ ii. Ziarul anunţă că repro­duceri după aceste gravuri vor apare în cursul lunilor aprilie şi mai; cei care doresc să le aibă, vor achita anticipat d-lui Kurt, asesor de colegiu şi şeful poştei cartierului general, doi ducaţi.

In martie 1788 Samuil Micu i-a trimis lui Samuil Vulcan, din Blaj la Oradea, un răvaş. „Scrie-mi, îl ruga el, şi ceva nou, mai ales de turci, muscali şi de-ai noştri, că aici, ca într-o “pustie, mai nimic nu auzim"9). Jindul după ştiri ca cele rîvnite de Micu îl intîlnim şi la cîţiva contemporani de-ăi săi din Moldova. Aceştia insă, mai norocoşi dec*t învăţatul călugăr ardelean, şi-au putut potoli setea, citind pe îndelete C ourrie r de M oldavie, care a înscris o pagină importantă în istoria raporturilor culturale ruso-romîne din secolul al XVIII-lea.

8 = Steaua

114 Cronica ştiinţifică

NOTE

1) Studiu] în Analele Academiei Romîne, Memoriile Secţiunii Literare, seria II, voi. X XX III, p. 417— 516.

2) Ibidem, p. 465.3) I. Bianu . Introducere la Publicaţiunile periodice romineşti (ziare, gazete, re­

viste), Descrierea bibliogra[ică de Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu, tom. I. Bucu­reşti, Librăriile Socec § Comp. şi C. Sfetea, 1913, p. VII.

. 4) Vezi însemnarea apud N. Iorga, Istoria presei romineşti de la primele înce­puturi pînă la 1916, Buc., Atelierele societăţii anonime „A devăru l". 1925, p. 15.

5) Quelques aspects de l’influence exercee par la pensee progressiste russe sur la societe roumaine de la fin du XVIII-e siecle, în Nouvelles etudes d'histoire pri-sentees au X-e congres des historiques, Rome 1955, Bucarest, Editions de l ’Academ iede la Republique Populaire Roumaine, 1955, p. 294— 295. Părerea tov. V ianu că redacţia de la Wiener Zeiiung poseda textul Prospectului este neadevărată, iar supo­ziţia că sub iniţialele A. M., cu care e semnată oda Ad Moldawiae Cursorem din Courrier de Moldavie, se ascunde un romîn, labilă. Discutabile sînt şi afirmaţiile că gazeta a apărut, săptăm înal. pînă către 1 dceembrie 1790 şi c ă , . cele mai adeseori, - ea s-a tipărit în limba franceză.

6) Vezi A. M., Ad Moldawiae Cursorem ab incolis Iassiensibus, în Courrier de Moldavie, 1790, nr.- 1 (18 febr.), p. 4. ~

7) Ibidem.8) Curierul Moldovei, din partea locuitorilor din Iaşi.

Curier al M oldovei! noutate de la facerea lumii!Aleargă pretutindeni bucuros pe drumurile nesfîrşite.Dar primul tău drum să fie către miazănoapte.Şi nu uita să te opreşti din fugă în urbea lui Petru.Vei vedea faţa M am ei Noastre şi a Tale;Vai! nouă nu ne este îngăduit să mergem împreună cu Tine!Vei vedea pe M ama, care a poruncit să fii scos la lumină!(N e bucurăm !) văzînd că te pregăteşti să ne dai nouă lumină.Aceasta să fie într-un ceas cu noroc! — te va primi în braţe şi la sîn,Va consimţi să vorbeşti chiar şi cu glas bîlbîit.S p u n e -i . . . că datorită Ei s-a reîntors viaţa fericită pentru daci.Că ea se va statornici pentru totdeauna, dacă Ecaterina va voi.Acestea ,sînt de ajuns acum; tu du-le cu mu'.tă credinţă;După ce te vei întoarce din nou, plecînd de aici, vei avea mai multe de dus.

Tălm ăcirea odei e făcută de profesorul N. Lascu. In Courrier de Mold. Polei- .Petrou sînt tipărite cu litere greceşti.

9) Scrisoarea lui M icu ■ apud J. Radu, Doi luceferi rătăcitori. Contribuiri la viaţa şi operele lui Gheorghe Şincai şi Samoil Micu Clain, Buc., Cultura Naţională. 1924, p. 38 (extrase din Analelee Acad. Rom., Mm. Secţ. Lit. , . ser. III, t. II, mem. 3)-

IOSIF PERVAIN

Cronica ştiinţifică 115

Un precursor maghiar a! iupfei confra şovinismului

S-au împlinii; tocmai o sută. ide ani de cînd a apărut prima lucrare a distinsului publicist maghiar Mocsăry Lajos, supranuimit de ziarele române contemporane Inii ,,corbul alb", un luptător hotărât şi generos pentru icolaborarea sinceră şi- frăţească a tuturor naţiunilor conlocuitoare din Austro-Dmgaxia.

'Mocsăry s-a născut în 1826 (în comuna Kurtany, azi în. Cehoslovacia), dintr-o veche familie ide nobili. Termiinându-şi studiile ^ în perioada re­gimului absolutist — nu a intrat în nici iun post public, oouptodu-se exclusiv ou studiul. In -cursul anului 1851 s-a .căsătorit cu văduva ma­relui- luptător naţional maghiar Wesselănyi Miklos. Pînă la restabilirea vieţii constituţionale în Ungaria, el a desfăşurat o activitate de publicist; apoi (după . 1867) a' intrat în ivăaţa politică activă; a fost mereu ales membru al parlamentului, pînă cînd's-a retras definitiv din viaţa. publică, î-n -1910. A m-urit în. 1926. Deci, a trăit tocmai o suită de ani.

iPxima sa operă, publicată în toamna lui- 1855, întitulată A. magyar tărsasălet (Viaţa socială maghiară) a apărut în timpul cel mai întunecat al absolutismului austriac (faimoasa epo-că a iui Baich), -cînd — după prăbuşirea -revoluţiei din 1848—49 — orice mişcare sau activitate socială fusese 'complet înăbuşită. Mocsăry a vrut să pună capăt acestei situaţii intolerabile,- pledând pentru un început al Începutului: dacă-viaţa politică este oprită, atunci să se pornească măcar la reînvierea vieţii sociale şi în această ordine de idei a ajuns la propagarea ideii -de colaborare culturală a tuturor elementelor apte şi hotărâte pentru o asemenea activitate. „De relaţiile sociale depinde eu miuât mai . mult decât de formele politice- şi legislative, ca într-o ţară să existe o viaţă fericită şi plăcută... Legile şi codurile se 'dau şi se publică. Dar atîta nu-i suficient. Legile trebuie să fie transplantate în -viaţă prin imii şi mii de'mijloace: astfel noi -c-u toţii devenim nişte legiuitorii... în consecinţă: să trăim ou toţii în bună înţe­legere, in armonie, să ne -iubim unul pe altul. Această chemare aş vrea ş-o strig pretutindeni cu voce tare, ca să ajungă ca o rugăciune stărui­toare. în urechile, tuturor locuitorilor acestei ţări, fără deosebire..."

Plecînd de la acest punct de vedere, Mocsăry a ajuns numaidecât la importanta chestiune naţională. In anul 1858 apare -cartea sa Nemzetisdg (Naţionalitatea). Natural, nici această lucrare n-a putut intra în tratarea fondului politic ai problemei: epoca ilui Baah era -încă in- toi. Totuşi, autorul supune chestiunea unei .cercetări teoretice serioase, ocupându-se .mai ales cu opera lui Eotvos -despre „influenţa ideilor dominante ale

116 Cronica ştiinţifică

veacului al nouăsprezecelea asupra statului11 şl anallzînd noţiuni cum sînt bunăoară ţară, patrie, naţiune., Doi ani după aceea (1860), concomitent cu apariţia Diplomei din

octombrie se publică lucrarea' sa mai amplă Programm a nemsetiseg ds a nemzetisdgek tărgyăban (Program cu privire la naţionalitate şi la na­ţionalităţi),. în care face un apel călduros .la rezolvarea acestei chestiuni spinoase. Totodată indică .principiile sale de bază, pe care le propune în această direcţie: «Nu trebuie să vorbim de „naţiuni străine"», căci în această ţară nu există străini", cd numai naţiuni de altă limbă decît cea maghiară. ...Acestor naţiuni trebuie să le oferim următoarele: în toate judeţele unde sînt diferite naţiuni, limbile acestora 'trebuie să fie între­buinţate în mod egal la dezbaterile adunărilor judeţene; mai departe; toate limlbâîe existente în ţară să fie întrebuinţate. în cadrul guvernării şi al administraţiei; în sfîrşit, sîntem obligaţi s ă . înfiinţăm şcoli1 pentru fiecare naţiune conlocuitoare, cu limba de predare respectivă" (pag. 72).

Dar înainte de toate Mocsăry scoate în relief „situaţia excepţională din Transilvania", unde „odinioară fuseseră recunoscute cele trei naţiuni: cea '.maghiară, secuiască şi săsească şi unde cu drept ouvând au pretins şi pretind romînii ea ş i . naţiunea ramînă să facă parte ■ din naţiunile re- eunoscute"- (pag. 67).

Dar activitatea sa adevărată şi practică Începe cu renaşterea vieţii constituţionale in Ungaria. iMocsâry. desfăşoară de la început o activitate - febrilă în viaţa parlamentară. El se înscrie în partidul numit „indepem dent" sau „patruzeci optist". Acest partid a combătut legile fundamen­tale date în anul 1867, prin care legi (în special p in legea Nr. XII din 1867) s-au. pus bazele relaţiilor dintre Austria şi Ungaria, adică In care s-au reglementat 'drepturile monarhului faţă de parlamentul Ungariei (aşa zisa „tranzacţie"). Partidul în chestiune a socotit că suveranitatea statului ungar a suferit prin această „tranzacţie" o scădere simţitoare: deci ©1 a luptat pentru .dobândirea unei independenţe reale; o griupare importantă a partidului nici n-a vrut să înceteze lupta pînă la reducerea relaţiilor cu Austria ia o simplă „Uniune personală" (identitatea per­soanei monarhului); pretinzând desfiinţarea tuturor „afacerilor comiune" (adică a armatei şi a diplomaţiei). Mocsăry a făcut parte din fracţiunea „radicală" („extrema stingă") a acestui partid; bineînţeles pînă cînd a mai existat o asemenea grupare. Căci peste câteva decerni, elementele oneste, progresiste sînt suprimate, 'majoritatea cadrelor partidului fiind compusă din elemente înapoiate, reacţionare, şovine, pentru care pro­gramul supranumit „independent" şi cifra „1848“ nu erau decît o lozincă demagogică. Iar în ceea ce priveşte chestiunea naţională, Mocsăry. rămîne singur; ba chiar — după ce elementele şovine au dobândit supremaţia — complet izolat.

Prima sa cuvântare importantă în chestiunea naţională a avut loc cu ocazia dezbaterii proiectului de lege privitoare la învăţământul primar (1879). Mocsăry combate energic economia proiectului de lege care in­tenţionează să intapducă limba de predare -maghiară . ca obligatorie în toate şcolile primare.

Cronica ştiinţifică 117

Este foarte caracteristic pemtru evoluţia curentului şovin în paria- menitul Ungariei de altădată, că 'discursul acesta — deşi primit ou mare antipatie din partea tuturor partidelor maghiare —■ n-a fost totuşi atacat cu furia ou care urma să fie insultat acelaşi vorbitor, şapte ani mai tîrziu, ou ocazia dezbaterii bugetului pe anul 1886, cînd Mocsâry a susţinut aceeaşi teză, în fond, dar într-o manieră mai blândă. Pe idrept cuvânt, el a constatat că „pornim şi progresăm, dar mu înainte ci spre o pră- past>ie“ . însă Mocsâry nu se lasă intimidat. El pronunţă in mod1 făţiş în sensul că „statul ungar nu corespunde chemării sale, dacă pune temei nulmai pe cultura maghiară". în continuare, el arată scăderile politicii guvernamentale ifiaţă de naţionalităţile comiloiouitoare, reprobă aceste1 scăderi şi recomandă evitarea lor. Mocsâry pretinde executarea şi apli­carea corectă a Legii Naţionalităţilor*). Dar curentul şovin ial parla­

mentului ungar s-a afirmat, ba chiar s-a întărit în deceniile urmă­toare. Aşadar, nu numai că nu s-a putut trece la dezvoltarea şd majo­rarea drepturilor date naţionalităţilor prin această lege, ci tocmai dim- trivă: nici însăşi legea, nu s-a executat în mod cinstit, fiind în continuu eludată; şi în sfârşit s-a ridicat o mişcare puternică din partea elemen­telor şovine pentru scoaterea'din vigoare a acestei legi -de bază. Mocsâry susţine plângerile deputaţilor romîni Constantin Giurbam şi Vicenţiu Batoeş, prin care se axată că nu există nici un institut de cultură pentru naţio­nalităţile conlocuitoare. Acest fapt — spune el — «nu se poate înfrumu­seţa prin cuvintele contelui Apponyi Albert; după care „limba maghiară nu e mimai Limba statului ungar, ci şi a unităţii culturii maghiare"». Această unitate a culturii este numai un termen metafizic, care deait- minteri nu înseamnă altceva decît că statul ungar ar avea datoria să răspândească limba maghiară prin toate mijloacele, ceea ce — se înţelege — se poate întâmpla numai pe "contul celorlalte naţiuni1. Cultura — con­tinuă Mocsâry — e una şi indivizibilă şi ca atare nu are un caracter cos­mopolit. Părerea lui 'Apponyi vrea să însemne: „Diacă voi, naţiuni conlo­cuitoare, voiţi să învăţaţi, ungureşte, căpătaţi cultură, altfel nu". în- moidtul acesta statul ungar nu va corespunde menirii sale, ca stat de cultură.

în acelaşi timp, Mocsâry dezaprobă cu desăvârşire şi declaraţia cinică făcută de Szilâgyi Dezso, în sensul că acesta, ar fi pentru restrângerea Legii naţionalităţilor, idlaeă s-ar afla că idei. 'drepturile ei se abuzează Mocsâry consideră această 'lege ca o lege fundamentală, caTe a însemnat un început al împăcării între toate naţiunile conlocuitoare, un rezultat a.1 „tranşării unor conflicte şi coinvulsiunl aspre". Dacă însă guvernul ungar însuşi .calcă această înţelegere — cumi s-.a şl întâmplat .— şi acum capetele partidelor importante şi chiar primul ministru se situează pe

*) Legea Naţionalităţilor (Legea Nr. LIV din 1868) avea intenţia să pună bazele unui statut al tuturor naţionalităţilor din Ungaria de altădată. Principiile de bază ale acestei leg i erau sugerate mai ales de baronul E otvos J ozsef,-con form operei sale vestite despre Ideile dominante ale veacului al XlX-lea. In com paraţie cu curentele şovine care conduseseră opinia publică şi cu legiferarea ungară anterioară, Legea Naţionalităţilor a marcat un progres însem nat, avînd scopul de a..realiza o îmbună­tăţire importantă a situaţiei materiale, culturale şi politice a naţiunilor conlocuitoare

118 Cronica ştiinţifică

punctul 'de vedere că, respectarea acestei legi de bază depinde ide „buna purtare1' a naţionalităţilor, — atunci să nu se măre nimeni că şi acestea din urmă socotesc că „situaţia contractuală" creată prin acea lege a încetat; este foarte firesc ca fiecare naţionalitate să-şi întocmească un program nou, cu pretenţii maă însemnate.

Mocsăry demască făţărnicia cercurilor şovine, ai căror scop este de a împiedeca dezvoltarea firească a naţiunilor conlocuitoare, atît pe teren cultural, -cit şi economic. în ceea ice priveşte această dezvoltare, sînt carac­teristice pentru (mentalitatea luă -cinstită şi sinceră, -cele spuse des-pre’ ro­mânii -din Ardeal: „Energia şi perseverenţa dovedită de romîni, merită toată recunoaşterea -noastră şi- în -acelaşi timp' acest efort este chemat să contribuie în mod- considerabil la ridicarea -capitalului cultural al pa­triei noastre". — spune Mocsăry, în broşura intitulată N6hăny sz6 a nem- zetisegi kerăesrol (Câteva cuvinte despre profoi-eima naţională). Adică: el consideră întărirea -culturală a unei naţiuni conlocuitoare ca o contri­buţie constructivă pentru întreaga ţară, op-unîndu-se astfel tendinţei cercurilor şovine, pe care nu le- călăuzea vreun simţământ patriotic-, ci pur şi simplu dorinţa ăe a domina, de a asupri celelalte naţiuni conlocuitoare, ■în sensul lărgirii libertăţilor naţionale -cere Mocsăry să fie folosită „ocazia favorabilă oferită prin tranzacţia de la 1867, care deşi ne-a răpit o parte a suveranităţii noastre naţionale, ne-a. dat ta schimb puterea cu privire la afacerile interne, ocazie -ce -n-avem. -voie s-o- scăpăm!"

iGe dovadă -caracteristică — prin- „arguimeuituim a contrar io" '■— a tezei lui Marx: -nu poate fi liberă o naţiune oare asupreşte pe alţii!

Mocsăry arată o 'predilecţie deosebită pentru romîni-i -din Ungaria de altădată. în broşura amintită mai sus (Cîteva cuvinte...) se ocupă, în mod amănunţit şi ta special, de nedreptăţile suferite de naţionalitatea română eu privire l-a participarea activă în aparatul de stat, publicînd (pag. 51—56) un conspect detaliat, din oare se poate vedea că dintre romîni „n-u figurează în întregul aparat de stat mai mult -de 2%, deşi ei fac 20% din întreaga populaţie a ţării" (pag. 56) *).

* ţ Conspectul statistic dat de M ocsăry arată între altele:a) la Ministerul instrucţiei publice şi cultelor în cifra totală a angajaţiloi

(105) nu intră decât «n singur romîn. {un funcţionar m ărunt), accentuînd- în mod special că în cadrul direcţiunii afacerilor bisericeşti ortodoxe şi

greco-catolice. rom îne nu figurează nici un singur romîn;b) în tre cadrele personalului Ministerului Justiţiei (118): unul singur (1 );c) Ministerul Finanţelor (454): doi funcţionari (2 ) ; dintre funcţionarii de­

pendenţi de acest minister (1892): 25;d) Ministerul Agriculturii (702): unu-1 singur (1 );e) Ministerul internelor serviciul central: din .182 — unul singur (1)

„ „ dintre prefecţi: niciunul;f) La justiţie:. 1. Curtea supremă („C uria“ “ l — din 100, unul singur , (1) ;

2. Curtea de Apel — din 5188: 162;In conspect se adaogă; „este de remarcat că judecătorii de naţionalitate rotnînă

funcţionează de obicei în regiuni unde nu sînt deloc rom îni, iar în regiunile locuite de. romîni funcţionează în cele mai multe cazuri magistraţi care nu cunosc limba romînă.

. Cronica ştiinţifică 119

Cum am spus mai sus, Mocsăry a rămas intr-adevăr uin „corb alb“ , izolat şi prigonit „moraliceşte11 de toată presa maghiară, oare se afla sub influenţa elementelor şovine. Cu amărăciune observă Mocsăry: „Deocam­dată nu există nici un singur ziar — nici măcar în sinul propriului med partid — care să găzduiască declaraţiile şi părerile mele!11

în schimb, răsplata opiniei publice române s-a manifestat în mod emoţionant. Românii din Transilvania d-au predat un voluminos album, eu 2000 de semnături ale personalităţilor din cercurile conducătoare, în frunte eu mitropolitul Roman Miron, exprimîndu-şi mulţumirea faţă de omul politic integru, -care „năzuieşte să iduoă la victorie 'dreptatea faţă de naţiunile conlocuitoare11.

Iar declaraţia conducătorilor romîni din Cluj cuprinde.intre altele:: „Este un fenomen straniu ca un cetăţean să fie salutat 'din partea unor elemente constitutive ale aceluiaşi stat numai pentru faptul că şi-a făcut datoria; căci propriu zis Dv. n-aţi făcut altceva. Totuşi Dv. meritaţi recu­noştinţa noastră deosebită, căci aţi dovedit că aveţi conştiinţa acelor puncte de vedere în baza. cărora dezvoltarea ţării noastre poate să fie garantată: respectarea drepturilor politice şi cetăţeneşti. De aceea cităm, cu referire la ţara noastră poliglotă, cuvintele lui Mioipsa: „...quis antem amitior quam frater fxatxi“ (cine să fie mai bun prieten, decît un- frate fratelui său)!11

Astăzi, .când în Cadrul (Republicii noastre populare chestiunea naţio­nală poate să fie socotită ca definitiv rezolvată, pe baza unei concepţii ştiinţific fundate şi în .urma legilor noi — mai ales a Constituţiei R.P.R. — contrastul faţă de tratamentul ice a.existat în epoci trecute, în legătură cu naţiunile conlocuitoare, .iese puternic în evidenţă.

Cu atît mai mult este datoria .noastră morală să evocăm memoria acelora care chiar în acele vremuri triste, .ca oameni luminaţi şi uma­nişti, au avut curajul să-şi sacrifice popularitatea şi să sufere insultele nemernicilor, liiptînd pentru dreptatea naţiunilor, conlocuitoare.

Prof. univ. KISS G!=ZA

NOTE SI COMENTĂRI I

Umbro cdre acuză

Există poezii care copleşesc prin extra-. ordinara lor forţă de sugestie, poezii scri­se la mari temperaturi, în momente uni­ce, cînd sufletul poetului e răscolit ase-

, menea vulcanilor. Toată energia lui se consum ă parcă într-o clipă, -toată arde­rea ţîşneşte-ntr-un cîntec. Fără vorbe mari, fără goarne, fără jocu l de artificii al expresiilor savant căutate, — astfel de poezii acţionează asupra lectorului cu o putere tiranică, îl subjugă prin adevărul şi profunzimea lor.

Asemenea stări sufleteşti încearcă cei care citesc emoţionanta poezie a Iui' Mi- hai Beniuc: Umbra de la Hiroşima.

Totul porneşte de la o pată care-a fost cîndva statura unui om. Omul a fost carbonizat în groaznicul dezastru de la Hiroşima. Atom ul i-a înscris pentru totdeauna umbra pe lespezile - de piatră. A rămas doar amintirea omului care-a fost:

Omul ă pierit, dar umbra strigă „ Uride-i omul meu? Cin’ l-a ucis?"

Cu ;arta unui adevărat maestru, poetul foloseşte motivul umbrei. Elementele se grupează în jurul acestui motiv. Umbra răm asă fără „om “ , mărturie cutremură­toare a dezastrului atomic, se transformă în acuzator:

Umbra strigă: „Unde-s nemiloşii Ce topiră-n vîlvătăi fierbinţi Leagăn, carte, sapă şi părinţi7‘

Timpul nu poate şterge amintirea cri- ■ melor. Ca într-o viziune dantescă, în care

se zbat chinuiţii, în care destinele sînt

pentru totdeauna pecetluite, se-ncheagâ în versurile lui Beniuc im aginea tulbu­rătoare a umbrei:

Hiroşima! umbra unui om Stă în stei pe veci încremenită,Creşte frunza, cade-apoi din pom,Numai umbra stă nedeslipită,Stă şi nu e chip să se împace Fără om. printre ruini buimace.

Versurile următoare lărgesc viziiunea.. Dantescul creşte ca atmosferă. Umbra întreabă trecătorul dacă nu e omul ei. La vederea umbrei, acesta, ca-ntr-un vis de groază, cu-nvăluitoare tristeţe

răspunde cu privirea grea: „Nu sînt eu, nu-s eu, sărmană umbră"'. Şi oamenii trec mai departe cu umbra lor, numai umbra rămasă în piatră nu-şi găseşte omul pe care să-l însoţească.

E angajată în aceste versuri — de m a­re forţă sim bolică — însăşi conştiinţa popoarelor, chemate să pună frîu acelora care vor ca puterea atomului să slujea­scă la distrugerea omenirii.

De aceea:

Umbra stă ca sentinela-n post.Stă de pază pentru totdeauna,Să nu mai revină ce a fost,Să nu mai coboare-n veci furtuna,Să nu ardă para nucleară Omeneasca noastră primăvară.

Nobleţea oblige

Realitatea plină de măreţie a zilelor de astăzi hrăneşte visele poeţilor, le dă aripi pentru a cuprinde dimensiunile viitorului — şi prin aceasta, a-1 apropia mai mult de sufletul cititorilor.

Note şt comentarii 121

Descoperirea secolului nostru — energia nucleară pe care savanţii se vor stră­dui s -o folosească spre binele umanităţii a inspirat creaţia m ultor cîntăreţi. E un fapt care trebuie semnalat şi pus în v a ­loare ca un exemplu de ataşament faţă de contemporaneitate, faţă de ţelurile înalte ale omului.

în m od concret ne referim la o poezie publicată recent de Al. Andriţoiu în Ga­zeta Literară. Viitoarea centrală atomică e o frum oasă im agine a lumii de mîine. Poetul a intuit nu atît aspectul palpabil al viitoarei uzine (aici im aginaţia e li­beră să se dezlege în voie), cît conse­cinţele binefăcătoare: mai multă lumină (de o strălucire m iraculoasă), mai mult oţel, mai multă sănătate, roade nem aivă­zute, posibilitatea zborurilor interplanetare. Poezia e un imn adus minţii iscoditoare a omului, voinţii şi energiei sale. Uriaşa forţă nucleară va da posibilitate omului să-şi afirme puterea:

Tu stăpîpeşti în fire. Numai eu îţi sînt stăpîn şi grădinar pe lume.Prin tine eu sînt noul Prometeu, iar tu prin mine, naşti şi capeţi nume.

Tocmai pentru justeţea acestor versuri, scrise cu elan, cu pasiune, cel care le-a admirat nu-i iartă poetului anumite ne­glijenţe supărătoare. Cum se poate stre­cura, de pildă, lumina în dorofila limpede din becuri? (Poate o preţiozitate?) Sau cum se poate înţelege o expresie c a . . . uzinele să deie idei mai multe? (E cele­bru cazul- unui poet care la un cenaclu literar profetiza, cu perfectă candoare, că „uzinele, vor făta viţei", gîndindu-se, bine­înţeles, la tractoare). E greu apoi, ca ver­sul: Iar corpul omenesc ce te munceşte (pe tine uzină n. n . ) . să fie pus de acord

cu gram atica; tot pe atît de greu e să nu-ţi im aginezi că „ţi-1 ţiu“ din versul: „ Iar zapisul / tntr-al nădejdilor dosar ţi-l ţiu n-ar putea fi numele unui coreean, de pildă. Şi mai există asemenea neglijenţe pe care de obicei redactorul le înseamnă cu roşu.

.N-am pornit însă Ia o vînătoare de greşeli. Am ţinut să subliniem valoarea poeziei în ansamblul ei, şi totodată — piecînd de aici — să-i amintim poetului Andriţoiu că vechiul dicton noblesse obli­g e nu şi-a pierdut valabilitatea.

a, o-

Satira iui Bajor Andor

Bajor Andor este una dintre personali­tăţile cele mai originale şi mai interesante ale literaturii m aghiare din R.P.R, El cultivă cele mai variate form e ale satirei: schiţe şi poezii satirice, scenete, parodii etc., iar publicul este totdeauna viu inte­resat de creaţia sa. Primul lui volum , în ­titulat Kerek perec (Scurt şi la-nţeles) care conţine cele mai reuşite lucrări ale sale de pînă acum, s-a epuizat la cîteva zile după apariţie, iar cititorii •aşteaptă ediţia a doua.

Pe drept cuvînt, acest volum de două- sute şi ceva de' pagini a atras atenţia. Ba­jor este satiric prin vocaţie, un scriitor mul­tilateral, avînd calităţile toate cerute ace­stui mod de creaţie. Se ştie că în fiecare operă satirică există cel puţin un erou pozitiv: scriitorul însuşi. In satirele iui Bajor Andor, acest erou pozitiv nu se manifestă prin intermediul unor intervenţii sa u .a l unor com entarii mai mult sau mai puţin reuşit lipite în finalul bucăţilor — ci prin însăşi atitudinea scriitorului faţă de fenomenul satirizat. După cum se ex­primă el însuşi — în poezja ce ţine loc de prefaţă — B ajor este „d e partea in­vincibililor muguri care cresc" şi, de pe această poziţie, critică tot ce e putred şi frînează mersul nostru înainte, tot ce stîn- jeneşte procesul de construire a socialis­mului. Ura pe care o simte faţă de orice fenom en negativ se alim entează din dra­gostea lui pentru tot ce e nou, din com ­bativitatea cu care apără elementul nou.

Genul preferat al Sui Bajor Andor este satira de valoare. El nu scrie despre lu­cruri mărunte şi lipsite de importanţă, activitatea iui nu se m ărgineşte ia ironii neînsemnate' la adresa faptelor de viaţă insignifiante, ci satirizează atitudini re­probabile ale omului, defecte ale caracte­rului uman, ei loveşte în atitudinile om e­neşti care -stînjenesc munca, răspîndesc putrefacţia în jurul lor, viciind astfel atm osfera muncii de construire a socia ­lismului şi pricinuind oam enilor multe greutăţi şi necazuri. B ajor dem ască în caractere bine Conturate elementul înve­chit şi perimat din viaţa socială. Cu ochiul scriitorului îndrăgostit de ade­văr, el descoperă elem entul învechit chiar şi atunci cînd acesta caută să se m as­cheze sub form ele de m anifestare a nou­lui.

122 Nota şl comentarii

Tonul satirelor lui B ajor Anelor devine deosebit de ascuţit cînd- înfierează — cu focul ironţei necruţătoare — indiferenţa faţă de om, nepăsarea şi servilismul, ori oportunismul. In bucata intitulată Tova­răşul Nichifor nu se ■ supără; . cu ajutorul exagerării - conştiente şi prin accentuarea trăsăturilor caracteristice, autorul zugră­veşte o im agine uluitoare a funcţionarului servil şi slugarnic, care îşi cîntăreşte cu disperare cel mai m ic gest, al său spre a nu da ocazie, şefului său, tovarăşul Nichifor, ' să ■ se supere. La fel de reuşită şi de caracteristică pentru scrisul lui Ba­jor este schiţa satirică Omul de zăpadă. Omul -de zăpadă, .căruia i se încredinţează ■dirijarea c'im ei, se teme să dea drumul primăverii, din lăzile în care este încuiată, ştiind prea bine că sosirea căldurii în ­seamnă sfîrşitul său. Faţă de puterea oam enilor simpli însă, el este neputincios şi trebuie să se topească, oricîtă încurcă­tură pricinuise pînă aţunci.

Schiţa Rozinka se numără printre cele m ai bune bucăţi ale volumului. Ea con ­stituie un atac concom itent împotriva ■practicismului fals . şi îngust care înăbuşe sentimentele, precum - şi îm potriva litera­turii schem atice care zugrăveşte astfel de ■eroi inumanizaţi şi „purificaţi11 de orice urm ă. a vieţii particulare sau a sentimen­tului. Cîmd adoratorul ej îi scrie o poe­zie de dragoste, Rozinka (numele eroinei este totodată şi o aluzie la cuvîntul „ l o ­zincă") îl atrage în munca gazetei de perete; cînd tînărul îi duce flori, ea face să fie ales responsabil pentru pavoazare, iar cînd adoratorul îi spune că ar vrea să-i culeagă toate stelele de pe cer, ea îl repede: „Tovarăşe, totdeauna ai avut prea puţin simţ-, al răspunderii în ceea ce pri­veşte angajam entele de muncă pe' care ţi le-ai luat“ . In sfîrşit cînd tînărul îi spune

■că 6 iubeşte, eroina noastră nu ştie ce să facă, deoarece „încă nu s-a ocupat" tem einic „cu a cea stă ' problem ă". Bajor înneacă în ridicol şi ' dărîiriă această ati­tudine, ca şi vederile sectare şi primitive din care ea se alimentează — şi prin .aceasta, el înlesneşte desfăşurarea senti­mentelor şi a gîndirii oamenilor de azi.

Adeseori B ajor pune în slujba exage­rării conştiente şi a satirizării elemente fantastice, ca de pildă în Omul de zăpadă, despre care am mai vor­bit. Aceste elemente din domeniul fan ­tasticului slujesc întotdeauna scoaterea în

evidenţă şi accentuarea esenţialului, făcînd ca satira să fie mai frapantă şi mai tăioasă. B ajor se dovedeşte ingenios şi în îmbinarea elementului fantastic cu cel co ­tidian. Aproape . în fiecare dintre . scrierile sale, el utilizează termenii favoriţi al aşa'1 zisului limbaj de ocazie şi al limbajului birocratic, satirizînd lipsa lor de savoare, caracterul lor sec şi diformitatea lor. Bajor adînceşte portretul satiric al personajelor sale caracterizîndu-şi eroii prin lim baj; această metodă slujeşte totdeauna spre a arăta în ce măsură birocratismul este. lipsit de suflu om enesc şi de viaţă.

Cel mai bogat tărîm al activităţii lui B ajor este satira cu subiect din domeniul literar. Două capitole din volum ul său se ocupă de literatură, de înfierarea feno­menelor- nesănătoase ce se observă în ope­rele şi .în viaţa literară. I ii capitolul inti­tulat Ora de literatură sînt satirizate fenom ene literare de ordin general: gă ­sim aici reuşite parodii de stil caracteri- zîn-d metoda de creaţie a scriitorului in­dividualist, proletcultist, schematic, etc. Ba­jor îşi bate jo c într-un- fel cu totul spiri­tual de scriitorii şi criticii care încearcă să în făţişeze viaţa noastră fără a o cu­noaşte suficient. El demască pe satiricul care perorează mereu despre necesitatea şi importanţa satirei, -dar curajul lui de condeier nu trece peste limita constatării că „uneori e frig . şi la noi“ . Sînt deo­sebit de reuşite Scrisorile criticului Se.ma F ulop (Filip Schem ă). In aceste scrisori, criticul satirizat de B ajor se adresează clasicilor — atrăgîndu-le atenţia într-un mod ce dă dovadă de proletcultism, de viziune schematică, de supărătoare incul­tură şi de înfumurare, — că trebuie să renunţe la m etodele lor „greşite". — „Om ule, ştii dumneata ce faci? Nenoro- citule! Dumneata zugrăveşti!" — îi scrie el revoltat, lui Balzac.

Adevăratul mediu în care B ajor se simte în largul său este un deosebit de inte­resant gen literar satiric şi- anume cari­catura literară. In literatura maghiară, genul a fost creat de marele satiric Karin- thy Frigyes, care a . şi fundamentat teo­retic caracteristicile noului gen, în intror ducerea cunoscutei sale cărţi Igy irtok ti! (Iată cum scrieţi v o ii) . Aceste caricaturi literare ne înfăţişează nu cîte o operă, ci cîte un scriitor, caracterizîndu-i persona­litatea şi metoda de creaţie, căutînd să pună în evidenţă specificul, caracteristicul individual' al acestuia. Ele' caracterizează scriitorul pe baza va lorii,' respectiv a

Note şi comentarii 123

^preţiozităţii" sale stilistice. Sistemul a- ■cesta este înrudit cu critica literară. Din- tr-un anumit punct de vedere procedează la fel cu criticul literar, schiţează speci-. ficul personalităţii scriitorului şi-i atrage acestuia atenţia asupra defectelor, asupra excrescenţelor din opera sa. Deosebirea este că nu o face prin argumentaţie, prin exem plificare şi prin analiză, ci prin imi­taţie sau maţ precis: prin exagerarea şi amplificarea . trăsăturilor caracteristice. Satiricul scrie o poezie, o nuvelă sau even­tual un articol de critică literară, care

-caracterizează prin exagerarea satirică per­sonalitatea literară, tonul şi stilul scrii­torului, poetului sau criticului respectiv, lu- minîndu-i puternic defectele. Urmînd pilda lui Karinthy, caricaturile literare ale Iui Bajor Andor, oglindesc în m od fidel pre­ţiozităţile şi defectele unor scriitori ai noştri. Bajor se acom odează repede celor inai felurite personalităţi scriitoriceşti şi- face caricaturi deopotrivă de bune despre Asztalos Istvân, Szem ler Ferenc sau F ol- ■des Lâszlo. In acelaşi timp, însă, prin caricaturile sale literare, el com bate şi fenomene de ordin mai general: spreexemplu „poezeaua" ocazională şi insigni­fiantă, născută din . interpretarea greşită a noţiunii de actualitate, poezia formalistă, schematismul, etc.

Innecînd în ridicol preţiozităţile şi de­fectele unor scriitori Bajor îi ajută prin .aceasta să -şi dea seama de greşelile ce le fac; în acelaşi timp el avertizează astfel pe toţi scriitorii noştri să nu cadă în

.greşeli similare. Bine înţeles, caricaturile sale literare .se nasc din dragostea lui pentru scriitorul respectiv: ele nu ţintesc niciodată scriitorul, ci întotdeauna greşe­lile sale. Aceste caricaturi- literare, la fel ca ale lui Karinthy, au în acelaşi timp şi un caracter de popularizare;

Cîteva din scrierile lui B ajor Andor le cunosc şi cititorii romîni. Schiţa satirică .R o z i n k a precum şi_ cîteva din poeziile şale satirice au apărut' şi în rornîneşte. S-a pus şi problema traducerii volumului său. Sîntem convinşi că cititorii, romîni ar aprecia personalitatea literară interesantă şi multilaterală a . lui Bajor, manifestată în satirele sale spirituale şi pline de ne­prevăzut, îmbinate de ura îm potriva feno­menelor care stînjenesc dezvoltarea vieţii noastre.

GÂLFALVI ZSOLT

Eminescu fraducafor a! iui

■Shakespegre

S-a scris, în trecut, despre Eminescu traducător al lui Shakespeare, mai exact despre Eminescu traducător ai unei jum ă­tăţi din scena I-a a tragediei Timon din Alena şi a cîtorva propoziţiuni dintr-o replică a Iui Falstaff (Partea I-a din Henri al IV-lea actul al II-lea, scena a IV -a ) ') .

Cîteva din sonetele cuprinse în cel de al IV-lea volum — „P ostum e" — al ediţiei academ ice ne îngăduie să scriem despre Eminescu traducător al sonetelor lui Sha­kespeare şi despre noi dovezi ale în- rîuririi pe care a exercitat-o lirica sha­kespeariană asupra marelui • nostru poet Este vorba în primul rînd de tălmăcirea eminesciană a ce ’ui de al .Xj/XLdaa-jo n e t shakespearian, tălm ăcire datînd de -prin a h ir T S 7 7 = r s r h ^

Sătul de lucru caut noaptea patul, ' Dar al meu suflet un drumeţ se face Şi pe cînd trupul doarme-ntins in pace Pe-a tale urme l-au împins păcatul.

E noapte neagră-n ochi-mi, iotul tace Dar mintea-mi vede-genele holbate — ; Ca şi un orb mă simt în întuneric Şi totuşi înainte-mi zi se face.

E chipul .tău, lumină ■ necrezută De frumuseţi, de taină, curăţite,Ce nopţii reci lucire-i împrumută.

Din. cauza ta, bălaia mea soţie,CU ziulica trupu-odihnă n-areIar noaptea sufletul în cale pleacăl)

Nu există nici un indiciu că Eminescu cunoştea limba engleză dar, ăvînd pro­babil la îndem înă versiuni germ ane ale operei shakespeariane, putem presupune că

>) Vezi: G. Călinescu — Eminescu tra­ducător al- lui Shakespeare. în Ade­vărul literar şi artistic, anul XI, seria a Il-a , nr.. 605 din 10 iulie 1932 şi G. Călinescu — Opera lai Mihail Eminescu, voi. II, Buc., 1935, pag. 73

2) V ezi M. Eminescu — Opere IV. Poe­zii postume, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academ iei R.P.R. 1953, pag. 332.

124 Note şt comentarii

a tradus soneţul citat în notă după o tăl­măcire germană. Confruntarea traducerii eminesciene cu textul englez ne permite să emitem ipoteza că tălmăcirea germană intermediară era fidelă; poetul nostru a transpus-o, la rîndu-.i corect, — căci ideea sonetului shakespearian şi succesiunea propoziţiunilor lirice au fost păstrate ca atare. Evident că o analiză a tropilor din versiunea eminesciană a sonetului sha* kesperian, în scopul stabilirii unei cîtimi contabile de originalitate sau de fidelitate faţă de textul de bază al traducerii, nu are nici un rost, atîta timp cît nu se cunoaşte versiunea germană intermediară. Pentru un cititor atent este limpede că Eminescu, tă l­măcind presupusa versiune germ ană de_ ba­ză a „rom în it-o" şi, mai mult, a eminescia- nixat textul, im primîndu-şi individualitatea artistică în traducere. In acest sens, ni se pare a fi elocvent versul al patrulea din prima strofă: „ Pe-a tale urme l-au îm­pins păcatul!" care introduce, printr-o form ă populară acea ferm ecătoare nuanţă de sensuâlitate, proprie liricii erotice emi­

■) Iată textul sonetului în limba en­gleză, urmat de traducerea lui Gabriel Donna:

Weary with toii, I haste rrte tomy bed,

The dear repose for litnbs with travel tired;

But then begins a journey in myhead,

To work my mind, when body’swork’s expir’d:

For then my thoughts,from far whereI abide,

Intend a zealous pilgrimage tothee,

And keep my drooping eyelidsopen wide,

Looking on darkness which; the blind do see:

Save that my soul’s imaginarysight

Presents thy shadou to my sightlessview

Which, like a jewel hung inghastly night,

Makes black nighţ beauteous and her old face new

Lo thus, by day my limbs,- bynight my wind.

Fot thee, and for myself noquiet find.

nesciene, dar inexistentă în sonetul shakes­pearian.

t* *

Că geniul lui Eminescu a fost înrîu- rit de lirismul sonetelor lui Shakespeare, apare ca neîndoelnic pentru un citi­tor atent al „postum elor" scrise în pe­rioada amintită (1877— 1879). Sonetul De ce mă-ndrept ş-acum . . . este o tălm ăci­re într-un vers foarte slobod, mai mult o prelucrare, a sonetului CXIIj_

De ce mă-ndrept ş-acum spre tine iarăşi? Căci făr’de tine n-am de spus nimică.. Şi azi nu-mi pasă lumea ce-o să zică De-acest poem, in contra-mi, spre

ocară-şi.

De grija ei un fir de pâr nu-mi p ic ă ... Să iee dar copiii mei în ghiară-şi; Părerea ta iubit şi blond tovarăş,De ea mă bucur şi de ea mi-e frică

Sfîrşit de oboseală spre patu-mi mă grăbesc

Să dau odihnii tupu-mi de-atita drum muiat

Atuncea, însă,-n capu-mi pe un alt drum pornesc

Şi mintea-mi se frămîntă cîndtrupu-i nemişcat.

Gîndirile-mi, departe de unde măgăsesc

Cucernice spre tine pornescneîncetat

Şi pleoapele-mi deschise îmi ţin ca să privesc

Ceea ce văd şi orbii cu ochiullor secat.

Număi că-n întuneric cu mintea-mite găsesc

Pe tine chiar pe zidul de negurisuspendat

Ca o icbană scumpă ce ca un darceresc

întinereşte noaptea cu chipu-iluminat

Vai, pentru mine ziua şi noaptea pentru tine

Trudesc cu corp şi minte şi-odihna nu mai vine.

Note şi comentarii 125

Amor şi moarte sunt in duşmănie:Amic acestei des am căutat-o,Ci-n drumul ei m-am dat, copilo, ţ ie . . .

Viaţa mea din nou ai cîştigat-oŞi orice road-a ei şi armonie-A ta-i cu drept: deci şi pe aceasta iat-o!1)

Cel puţin ideea dîri primele două ca­trene este aceeaşi; izolat de societate (,,lum e“ ) poetul se refuză aprecierii ei critice, preţuind numai părerea iubitei — cauză şi scop a lirismului său. Ca nicăieri în sonetele lui Shakespeare, „ iu ­bita" din versiunea eminesciană e numită: „b lo n d tovarăş". Să m ai- adăugăm că m etafora „copiii m ei" este frecvent' utili­zată de Shakespeare, care astfel îşi re­prezenta în im agine noţiunea de lucru artistic.

A lte „postum e" Gtndind la tine . . . Ori­care cap îngust Atit de dulce. . . evo­că cititorului, mai ales prin optim is­mul candid al poantei, maniera shakespea­riană — opusă esenţial stilului emines­cian. In altele, ca de pildă în sonetul Pe gînduri ziua. . . oboseala afectivă proprie poeziilor eminesciene publicate în acest timp este exprimată prin versurile de factură shakespeariană.

') Iată textul shakespeaerian al sone­tului a ' CXII-lea:

Your Iove and pity doth the impressionfiii

W hich vulgar scandal stam p’d upon mybrow;

For what care I w ho calls me well or ill, So you o ’er-green my bad,

m y good allow? You are my all — the world,

and I must strive To know m y shames and praises from

you tongue. None else to me, nor I to none alive, That m y stel’d sense or changes, right

or w rong. In so profund abyms I throw all care O ff others’ voice, that my adder’s sense T o critic and to flatterer stopped are. Mark how with m y neglect I do

dispense:„You are so strongly in m y purpose

bred,That all the w orld besides naethinks

are dead".

Pe gînduri ziua, noaptea In veghere Astfel viaţa-mi tot in chipuri trece

care amintesc de poantele sonetelor XXVII şi X XV III.

Poate că gîndind şi la aceste întim e exerciţii, • i se adresa Em inescu lui Sha­kespeare în poemul Cărţile:

Shakespeare! adesea te gindesc cu jale. Prieten blînd al sufletului meu;Izvorul plin al daturilor tale îmi sare-n gînd şi le repet mereu.

G. PIENESCU

Pentru clasicism

Rămas multă vrem e în urmă, sectorul un reviriment, îmbucărător. Apar tot rriai multe studii de sinteză,, majoritatea ior valoroase şi scrise de pe poz'iţii marxiste ferme, intervenind astfel operativ şi cu greutatea necesară în dezvoltarea litera­turii noastre. Şi nu e vorba atît de . nu­ni ai ui lor mare — indiciu, şi el al fen6- menului de care vorbeam — cît mai ales de amploarea şi diversitatea temelor abor­date, de curajul şi com petenţa' cu care parte din aceste studii dezbat, la obiect, anumite probleme trecute pînă mai ieti cu vederea, sau escam otate printr-o sterilă îm binare de im presionism facil şi didac­ticism. Ieşită din impasul teoreiizant ce-o caracteriza într-un trecut nu prea în­depărtat, m itica noastră se apropie sen­sibil de maturizare — şi faptul trebuie consemna* de pe acum.

Printre studiile valoroase de care vor­beam se înscrie şi cel al lui Ion Vitner Go-mo-jo sau virtuţile clasicismului, apă­rut în ultimul număr al Vieţii Romîneşti (acelaşi număr publică şi intervenţia atît de erudită a lui Perspessicius, privi­toare Ia primul volum din Antologia poe­ziei romîneşti).

Studiul amintit aduce preţioase date despre arta şi cultura marelui popor chi­nez, făcînd totodată o temeinică analiză a teatrului lui G o-m o-jo. Reţinem în pri­mul rînd — ca exemplu de exegeză lite­rară strîns argumentată — paralelismul ce-1 stabileşte criticul între eroii teatrului lui G o-m o-jo şi cei ai tragediei antice. După cum merită să fie reţinut şi invită la discuţie pasajul în vare Vitner îşi ex­primă dorinţa de-a vedea cultivîndu-se şi

126 Note şl comentarii

în literatura noastră — ca în cea chineză, prin G o-m o-jo — un anume stil clasic, potrivit să . redea, în maniera simplă şi patetică, a operelor clasice, măreţia m om en­tului istoric ce-1 străbatem.

„C lasicul nu com plică lucrurile şi nu com plică inutil nici fiinţa umană. De aceea, de la clasici am moştenit o învă­ţătură, care ăm sentimentul că este ex­trem de preţioasă pentru noi, cei de astăzi, dornici să creăm m arj monumente artistice ale epocii noastre. Această în­văţătură şi experienţă esenţială ne înva­ţă că măreţia rezultă din sim plitate."

In continuare, după ce reia cunoscuta . clasificare a scriitorilor în două catego­

rii tipologice distincte, clasici şi romantici (îm părţire cam livrescă şi deci discuta­bilă, cum recunoaşte însuşi autorul), Vit- ner susţine că ele există paralel în lite­ratură:

„R ecent la cel de al doilea Congres al scriitorilor sovietici — scrie Vitner — poetul Samed Vurgun, în coraportul său despre poezie arată că romantismul nu a murit, cj trăieşte o nouă şi înfloritoare existenţă în Cadrul literaturii realist-so-

cialiste. Contactul cu dramaturgia Iui G o- m o-jo m-a făcut să mă gîndesc că nu a murit nici clasicism ul şi cred că dacă am extinde analiza, din acest punct de ve­dere, la literatura sovietică şi cea a ţă­rilor de democraţie populară sau a occi­dentului progresist, am putea da o bază. mai temeinică, acestei observaţii. Carac­terul profund raţional, factorul etic re­simţit - ca o necesitate estetică, armonia şi echilibrul interior, lim pezimea con flic­telor, iată cîteva din elementele clasicis­mului, mai vechi sau mai nou, pe care le regăsim în literatura realist-socialistă“ .

Sînt tot atîtea enunţuri, - gravjtînd în jurul ideii centrale: stilul clasic, în tră­săturile şale esenţiale, poate fi şi este viabil şi astăzi, Atît numai că argum en­tele în favoarea cultivării unui stil n eo­clasic în literatura noastră se cereau, poate, maj detailat expuse, după cum în­suşi postulatul esenţial „clasicu l .nu com ­plică lucrurile şi nu com plică inutil nici fiinţa umană", ni se pare astăzi, după experienţa rom antică şi cea a literaturi­lor moderne, aproape restrictiv dacă nu cumva rigid şi dogmatic.

i. o.

C U P R I N S U LPag.

COM UNICAT 3VICTO R FE L E A Odă, maestrului Sadoveanu . • ....................... 5A . E . BACO N SKY Elog iu l, epopeii noastre naţionale . . . . . . 7A U REL GURQHIANU Pe o pagină de Sadoveanu . . • . . • . ■ 16C. DORNESCU M ihail Sadoveanu — artistul ceţătean . . . . . 18DUM ITRU ISA C Aspecte şi tendinţe in iţia le în opera lu i

M ihail Sadoveanu 24LU C IAN BLA G A Mihail Sadoveanu şi Valea Frumoasei . . . . 33LEO N ID A N EAM ŢU Z ile le lu i Octom brie. . . . . . . . . . 35AU REL RĂU Sp o ve d an ie ...................... 38

Ura, constructori, zidari . ■ . . . . . . . . . . 40Lăsaţi ţiganul . . . . . . . . . . . . . . 41Va fi să vie toamna . . . . . . . . . . . . 44Hotar . . . • • . ................................. 45Odihnă de ia rn ă .................. 46

ION RAHOVEANU Grafică mexicană .................. . 47A . TVARDOVSCHI Pămînt n o u ................... 49

Podul, trad. de D. F I. Rărişie . . ............... 50A. S. PUŞCH IN A asfinţit lumina, trad. de L. B la g a ................ 52M . I. LERM ONTOV Cînfec rusesc, trad. de L . B la g a ................... 54D. R. PO PESC U Logodna . ................................................. 55DAN COMAN In peştera Ponorului . . . . . . . . . . . 65

CRO NICĂ LITERARALEON BACO N SKY O etapă însemnată în evoluţia unui poet - . 74

CARNET SOVIETICL IV IU ONU C oiribu ţii recente lă precizarea problemelor

fundamentale ale s tilis tic ii . ...................... 84

RECENZIIION PA N A IT . Le tijia Papu: Lîngă un geam deschis . . . 92M IRC EA TOM UŞ Francisc Munteanul Scrisoarea 94D. FLO REA -RA R IŞTE Traducerea teatrului lu i M oliere în romîneşte . 95

DOCUMENTEIO N OARCĂSU

PA V EL B E LLU REM US M UREŞAN

3 L IE BA LEA

IO S IF PER V A IN

Din corespondenta Iu i Vasile Alecsandri cu Io s if Vulcan

VIAŢA ARTISTICĂ

Ştefan Braborescu............... . . . . • . . . 101Oaspeji de peste hotare — filarmonicaCehă din Praga la C l u j . . . . . . . . . . . 105Băla Bărtok, un mare patriot ş i un prieten al poporului nostru ................................. 107

CRONICA ŞTIINŢIFICĂ

Courrier de M oldavie — prim ul ziarapărut lâ -noi . * » ............................. ,

P ro f. univ. K IS S G EZA Un precursor maghiar âl luptei contra şovin ism u lu i..................

a. g.

G Â LFA LV I ZSO LT G . P IEN ESC U i . o.

NOTE Şl COMENTARII

Umbra care acuzăNobleţea obligă . . . . . . . . . . .Satira lu i Bajor Andor • .............. .Eminescu traducător al lu i Shakespeare Pentru clasicism ......................

110

115

120120121123125

\\ W "'/ TJ II

\ % * - v i V " ; c

S T E A U ARevistă lunară a Uniunii Scriitorilor din R.P.R.

LITERATURĂ - ARTĂ - CULTURĂ*

în termen de cel mult 1 lună de la sosirea manuscrise­lor, colaboratorii vor primi răspuns la adresa indicată

*Manuscrisele reţinute vor apărea; în ordinea necesităţilor redacţionale

★

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază

COPERTA DE PICTORUL TASSI DEMIAN

Redacfia; Clui, str. Horia 17, tel. 12.75 — Adminisirafia: Bucureşti, bd. Ana Ipătescu 15, tel. 1.17.92. 1.55.45 — Abonamentele se fac la adminisfrafia noastră, la toate oficiile poş­

tale din }ară, cum ş! prin propagandiştii revistei.

întreprinderea PoiieiaflGS Cluj — 0338/1935

U i 3,25