1
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
MECANISME INTERNAŢIONALE DE PROTECŢIE A
DREPTURILOR OMULUI (Ciclul I)
AUTORI:
Cristina Ceban,
dr. în drept, conf.cercetător
Stela Litra
mg. în drept, lector. univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
2
CUPRINS:
INTRODUCERE........................................................................................ 3
TEMA 1. Noţiunea dreptului internaţional al drepturilor omului............ 5
TEMA 2. Particularităţile dreptului internaţional
al drepturilor omului....................................................................................... 9
TEMA 3. Sursele dreptului internaţional al drepturilor omului............... 11
TEMA 4. Ce reprezintă drepturile omului? Statutul dreptului
internaţional al drepturilor omului în sistemul naţional de drept al
Republicii Moldova.......................................................................................... 13
TEMA 5. Mecanisme internaţionale universale de
protecţie a drepturilor omului.................................................................. 15
TEMA 6. Carta Internaţională a Drepturilor Omului............................... 17
TEMA 7. Cooperarea instituţională cu caracter de universalitate
în domeniul drepturilor omului. Interdicţia torturii în sistemul
universal de protecţie a drepturilor omului............................................ 23
TEMA 8. Mecanismul european de protecţie a drepturilor omului..... 32
TEMA 9. Protecţia instituţionalizată a drepturilor omului
în cadrul Consiliului Europei.................................................................... 45
TEMA 10. Instrumentele juridice elaborate în cadrul
Consiliului Europei..................................................................................... 65
TEMA 11. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului........................ 71
TEMA 12. Subsistemul interamerican al drepturilor omului
bazat pe Convenţia americană a drepturilor omului...................... ....... 76
TEMA 13. Interdicţia discriminării în sistemul universal şi
european de protecţie a drepturilor omului............................................. 83
TEMA 14. Curtea Europeană a Drepturilor Omului.............................. 99
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE................................................................... 106
3
INTRODUCERE
Recunoaşterea universală a drepturilor, departe de a fi o întâmplare fericită,
este rodul evoluţiei umanităţii, a unui demers care se găseşte în diferite măsuri, mai
clar sau mai puţin clar exprimate, în toate curentele de gândire, în toate religiile şi
în toate revoluţiile.
Dreptul internaţional al drepturilor omului este o ramură relativ recentă a
dreptului internaţional public, care s-a dezvoltat în special în procesul conturării şi
afirmării principiului fundamental al respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau convingere,
astfel cum a fost înscris în Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa din 1975.
Dreptul internaţional contemporan al drepturilor omului diferă în mod
substanţial de antecedentele sale istorice prin aceea că astăzi oamenii sunt
consideraţi a avea drepturi garantate pe plan internaţional ca persoane individuale
şi nu numai ca cetăţeni ai unui anume stat. Drepturile omului şi protecţia lor a
parcurs un itinerar lung al istoriei. De la condiţia de sclav din epoca antică şi
medievală se evoluează până la participant al relaţiilor internaţionale în condiţii
procedurale egale cu statul, subiect originar şi deplin în drepturi, în faţa unei
jurisdicţii internaţionale în obiectivul căreia intră protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. Totuşi, această evoluţie nu ne permite să oferim
persoanei fizice statutul de subiect al dreptului internaţional public, atât timp cât ea
nu este titular de drepturi şi obligaţii de drept internaţional public şi nu are
competenţă să creeze norme de drept internaţional.
Acum există un număr impunător de instituţii internaţionale în a căror
jurisdicţie intră protecţia persoanelor fizice împotriva încălcărilor săvârşite de
statele ai căror cetăţeni sunt, precum şi de oricare alte state. Această evoluţie a
generat un climat politic în cadrul căruia protecţia drepturilor omului a devenit
unul dintre cele mai importante subiecte ale discursului politic internaţional
4
contemporan, implicând guverne, organizaţii interguvernamentale şi o vastă reţea
internaţională de organizaţii neguvernamentale.
În acest moment suntem martorii unei revoluţii în domeniul drepturilor
omului în curs de desfăşurare. Se înregistrează multe rezultate pozitive, care însă
rămân a fi consolidate. Societatea internaţională se poate lăuda astăzi cu un corp
serios de reglementări internaţionale în domeniul drepturilor omului şi instituţiile
chemate să le pună în aplicare sunt în permanentă fortificare Pentru aceste motive,
putem afirma cu toată certitudinea că instituţia protecţiei internaţionale a
drepturilor şi libertăţilor a atins astăzi maturitatea unei ramuri a dreptului
internaţional public, distinctă prin particularităţile, subiectele, izvoarele şi
principiile sale.
5
REZUMATUL TEMELOR
TEMA 1. NOŢIUNEA DREPTULUI INTERNAŢIONAL
AL DREPTURILOR OMULUI
Drepturile omului sunt drepturi inerente şi inalienabile ale fiecărei
persoane, care definesc condiţia umană într-o societate civilizată.
Se poartă discuţii pornind de la tradiţia engleză, care foloseşte expresia
„huinan rights”, şi cea franceză, care le denumeşte ,,droits de l'Homm”. Drepturi
umane sau drepturi ale omului? In primul caz se pune accenlul pe drepturi,
calificate ca fiind umane, ceea ce ne poate duce la concluzia că ar fi o categorie a
dreptului. în al doilea caz, accentul este pus pe om, ca titular al drepturilor
ocrotite, ca esenţă a tot ceea ce înseamnă demnitatea fiinţei umane, indiferent că
este vorba despre femeie sau bărbat.
Dincolo de tendinţa tot mai accentuată astăzi de a se utiliza sintagma „drept
uman”, ca ansamblu al tuturor regulilor juridice care au ca obiect protecţia fiinţei
umane în orice circumstanţă, considerăm că expresia „drepturi ale omului”, ca
drepturi subiective, reflectă mai bine statutul juridic al individului uman pentru
acest început de mileniu.
Drepturile omului reprezintă, mai întâi, un concept filozofic, o condensare
a tot ce a produs ca esenţă filozofia umanistă din antichitate şi până în prezent.
Omul, ca fiinţă raţională, născută liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat
ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe care ar trebui să se
concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat.
Transpus în planul preocupărilot juridice, conceptul de drepturi ale omului
desemnează, mai întâi, drep turi subiective ale omului, de o anumită factură, care
definesc poziţia acestuia în raport cu puterea publică, dar el devine o veritabilă
instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice interne şi internaţionale care au
ca obiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
omului, apărarea acestuia împotriva abuzurilor statelor şi a pericolelor de orice
natură. Putem discuta astfel despre drepturile omului, pe de o parte, ca despre o
6
instituţie de drept intern, mai precis de drept constituţional, care însumează
normele ce reglementează statutul juridic al cetăţeanului cu privire la drepturile şi
libertăţilor fundamentale ale acestuia, şi, pe de altă parte, ca despre o instituţie de
drept internaţional, ca sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către
state pentru protecţia fiinţei umane, dar şi ca principiu fundamental al drep tului
internaţional public.
Totalitatea normelor juridice internaţionale care au ca obiect apărarea
drepturilor omului alcătuiesc astăzi o ramură distinctă a dreptului internaţional
public – dreptul internaţional al drepturilor omului. In cel mai larg sens, dreptul
internaţional al drepturilor omului cuprinde tot ce înseamnă norme juridice
internaţionale având ca obiect protecţia fiinţei umane, indiferent de împrejurare.
Totuşi, o distincţie trebuie făcută în raport cu dreptul internaţional umanitar.
Astfel, dreptul internaţional al drepturilor omului, într-un sens mai restrâns, pe
care-l vom utiliza în continuare, reprezintă doar ansamblul normelor juridice
internaţionale care au ca obiect de reglementare apăra rea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului în timp de pace şi, sub anumite aspecte, în timp de
conflict armat. Dreptul internaţional umanitar, calificat ca o ra mură distinctă a
dreptului internaţional public, reuneşte doar normele juridice internaţionale care au
ca obiect protecţia fiinţei umane împotriva efectelor conflictelor armate, ceea ce
înseamnă că este circumstanţiat exclusiv conflictelor armate.
Această distincţie este necesară şi pentru faptul că, multă vreme, dreptul
internaţional al drepturilor omului şi dreptul internaţional umanitar au evoluat
paralel, primul sub egida ONU sau a unor organizaţii regionale, iar cel de-al doilea
sub egida Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Timp îndelungat, ONU a
refuzat să aibă preocupări în domeniul dreptului internaţional umanitar, motivând
că un asemenea demers ar fi în contradicţie cu scopurile şi principiile consacrate
de Carta ONU şi a reglementa situaţii în legătură cu războiul ar prejudicia
imaginea organizaţiei ca pro motoare a păcii şi securităţii internaţionale. Cu
timpul, aceste reticenţe s-au atenuat şi astăzi întâlnim mai multe documente
7
adoptate în cadrul ONU care vizează protecţia drepturilor omului în situaţii de
conflict armat, precum: protecţia femeilor şi a copiilor în perioade de conflict
armat, protecţia ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat,
protecţia combatanţilor care luptă împotriva dominaţiei coloniale, a ocupaţiei
străine sau contra regimurilor rasiste, prevenirea şi reprimarea crimelor de război,
a crimelor contra umanităţii şi a genocidului, interzicerea sau limitarea utilizării
unor arme etc.1
Ca instituţie juridică de drept internaţional, drepturile omului reprezintă o
sumă de norme juridice, aflate într-o strânsă conexiune prin obiectul lor - relaţiile
dintre state şi alte entităţi cu personalitate internaţională, care se stabilesc în
scopul protecţiei fiinţei umane. Aria preocupărilor în acest domeniu şi evoluţia
acestora din ultimele decenii au determinat un salt calitativ în sistemul dreptului
internaţional public şi au dus la apariţia unei noi ramuri în cadrul acestuia - dreptul
internaţional al drepturilor omului -, ramură care reuneşte tot ce înseamnă normă
juridică internaţională şi instituţii juridice internaţionale care ocrotesc cea mai
importantă valoare recunoscută astăzi - omul.
Privite ca prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate
invoca pentru protejarea statutului său juridic, drepturile omului au evoluat de-a
lungul timpului de la preocupări esenţiale, precum dreptul la viaţă sau dreptul la
libertate, la preocupări precum drepturile economice sau culturale. Din perspectiva
acestei evoluţii, drepturile omului pot 11 grupate pe trei generaţii:
- generaţia I - drepturile civile şi politice, consacrate ca drepturi ale omului
şi ale cetăţeanului încă din primele documente, precum Magna Cfarta, Habeas
Corpus sau Bilul drepturilor, ori Declaraţia franceză a drepturilor omului şi
cetăţeanului. Promovate şi apărate de numeroase documente juridice
internaţionale, drepturile civile şi politice includ drepturi şi libertăţi precum:
dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la demnitate, dreptul de a nu fl ţinut în
1 Pt. detalii, I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, p. 221-250.
8
sclavie sau robie, dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice, dreptul la
egalitate în faţa legii, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la azil în caz de persecuţie,
dreptul la o cetăţenie, libertatea de opinie şi exprimare, de asociere şi întrunire,
dreptul de a participa la conducerea treburilor publice etc.
- generaţia a Il-a - drepturi economice, sociale şi culturale, consacrate şi
recunoscute ceva mai târziu în legile fundamentale ale statelor şi apoi în
documentele juridice internaţionale. Printre acestea, sunt întâlnite în tratatele
internaţionale drepturi precum: dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi la
salariu egal pentru o muncă egală, dreptul de a întemeia sindicate, dreptul la
învăţământ şi de a participa la viaţa culturală a colectivităţii etc.
- generaţia a IlI-a - drepturi colective. După adoptarea Cartei ONU, în
spiritul solidarităţii internaţionale şi pentru construirea unui viilor mai bun pentru
toţi, dreptul internaţional a consacrat ca principiu fundamental dreptul popoarelor
de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare). Recunoscut ca drept
colectiv, subiect al acestuia poate fi numai poporul sau naţiunea, şi nu alte entităţi
precum minorităţile naţionale. Mai pot fi adăugate aici dreptul la dezvoltare sau
dreptul la pace, tot ca drepturi colective ale popoarelor şi ale omenirii în ansamblul
ei.
Analizate după conţinutul lor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului pot ti grupate în categoriile: drepturi civile, drepturi politice, drepturi
economice, drepturi sociale, drepturi cultural.
După criteriul destinatarului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului pot fi grupate în:
- drepturi individuale; unele se adresează tuturor oamenilor, precum
dreptul la viaţă, altele se adresează unor anumite categorii de persoane - copii,
femei, apatrizi, persoane cu handicap etc.
- drepturi colective.
9
Indiferent de felul cum sunt ordonate în scopuri scolastice, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului reprezintă un tot unitar şi numai abordate în
intercondiţionalitatea lor pot fi înţelese, promovate şi apărate eficient.
TEMA 2. PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
AL DREPTURILOR OMULUI
Sunt subiectele clasice ale dreptului internaţional public: statele, unele
organizaţii internaţionale interguvernamentale şi popoarele sau naţiunile care-şi
exercită dreptul la autodeterminare. O problemă viu discutată încă este dacă
persoanele particulare, fizice sau juridice, sunt sau nu subiecte ale dreptului
internaţional public, implicit ale dreptului internaţional al drepturilor omului.
Există opinii care susţin că persoanele fizice ar fi dobândit această calitate, mai
ales în raporturile internaţionale privitoare la drepturile omului. Faptul că individul
se poate adresa cu plângeri direct unor instituţii international, cum ar fi Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un argument puternic pentru această
opinie. Totuşi, această posibilitate a persoanei fizice este intermediată de stat.
Numai în măsura în care statul reclamat acceptă această posibilitate (ca parte la
tratat), persoana fizică îşi fructifică dreptul de a se adresa instanţei. Apreciem că,
deocamdată, persoana fizică (persoanele particulare, în general) nu are calitatea de
subiect de drept internaţional, chiar şi în domeniul drepturilor omului. Deşi
această tendinţă este în plină ascensiune, ci numai de obiect al raporturilor de
drept internaţional, limitate deocamdată la unele aspecte ale drepturilor omului şi
ale răspunderii internaţionale penale.
Drepturile omului, ca „ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii unii
faţă de alţii, ale statelor de a se apăra şi promova aceste drepturi, ale întregii
comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi libertăţilor
respective în fiecare ţară [...”], reprezintă astăzi o instituţie deosebit de complexă
şi, în acelaşi timp, un principiu fundamental al dreptului internaţional public, tot
10
mai larg recunoscut. Astfel, Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, semnat la Helsinki, la 1.08.1975, în documentul intitulat
„Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele
participante”. consacră aşa numitul „decalog” al principiilor fundamentale ale
dreptului internaţional public, care cuprinde şi principiul respectării drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. O consacrare similară întâlnim şi în Carta
drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, din anul 1974.
Dreptul internaţional al drepturilor omului, ca ramură de drept distinctă,
este guvernat atât de principiile fundamentale ale dreptului internaţional public,
cât şi de o sumă de principii specifice, înţelese ca prescripţii normative de o mai
mare generalitate, aplicabile reglementărilor juridice din domeniul drepturilor
omului. Printre acestea din urmă, se detaşează:
- principiul universalităţii, identificat mai ales ca un ideal normativ, în
sensul obligaţiei statelor de a „promova respectarea universală şi efectivă a
drepturilor şi a libertăţilor omului”. De altfel, acest deziderat rezultă chiar din
denumirea documentului care a declanşat impresionanta construcţie a dreptului
drepturilor omului - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Universalitatea
drepturilor omului este încă o problemă de viitor, pentru că multe state nu
împărtăşesc deplin aceste valori. Meritoriu este că majoritatea comunităţii
internaţionale, fie prin intermediul organizaţiilor interguvernamentale, fie
individual, susţine ideea universalităţii reale a drepturilor omului ca unică soluţie
pentru realizarea scopului consacrat de Carta ONU - promovarea progresului social
şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate .
-principiul egalităţii în drepturi a oamenilor, înţeles nu ca egalitarism, ci ca
egalitate de şanse, ca posibilitate de exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a
libertăţilor lor fundamentale prevăzute de legile interne şi internaţionale.
-principiul nediscriminării,care decurge din principiul egalităţii în drepturi.
El presupune ca toţi oamenii să se bucure de drepturile şi libertăţile lor
11
fundamentale fără deosebire de rasă, sex, religie, convingeri politice, naţionalitate
sau oricare alt criteriu care ar favoriza pe unii în detrimentul altora.
- principiul unităţii drepturilor omului. Drepturile omului se constituie într-
un sistem unitar, în care fiecare drept sau libertate fundamentală - civilă, politică,
economică, socială sau culturală - se află într-o strânsă interconexiune, fiecare
dintre ele putând fi fructificată numai în raport cu toate celelalte.
- principiul reformei legislaţiilor naţionale. Fără preluarea şi
instituţionalizarea în legislaţiile naţionale a valorilor consacrate prin tratatele
internaţionale de drepturile omului, dreptul internaţional al drepturilor omului
rămâne fără scop şi fără obiect. De aceea, în ultimii ani, organizaţiile internaţionale
cu preocupări în domeniul drepturilor omului pun un mare accent pe translatarea
angajamentelor internaţionale în texte constituţionale şi legislative interne. Multe
state, precum cele din Uniunea Europeană, consacră prioritatea dreptului
internaţional în raport cu legile interne.
- principiul subsidiarităţii, potrivit căiuia statele rămân competente în
aplicarea procedurilor de apărare a drepturilor omului, ele fiind primele care
trebuie să pună în aplicare mecanismele specifice de protecţie. Instituţiile
internaţionale sunt complementare şi subsidiare celor naţionale, ele intervenind
doar când sunt sesizate şi după epuizarea căilor naţionale de soluţionare.
TEMA 3. SURSELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL
DREPTURILOR OMULUI
Ca forme (mijloace) juridice prin care sunt exprimate normele juridice,
izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului sunt cele specifice dreptului
internaţional public în general. Intre acestea, se detaşează prin importanţa
codificării tratatele internaţionale, ca acorduri încheiate în scris între state ori
între state şi organizaţii internaţionale, guvernate de dreptul internaţional, fie că
sunt consemnate într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente
conexe şi oricare ar fi denumirea lor particulară: pact, convenţie, cartă, protocol
12
etc. Tratatele care reglementează domeniul drepturilor omului sunt de regulă,
tratate multilaterale, fie universale, precum cele adoptate în sistemul Naţiunilor
Unite, fie cu caracter regional, precum cele adoptate în cadrul Consiliului Europei,
Organizaţiei Statelor Americane sau Organizaţiei Unităţii Africane. De menţionat
că normele juridice cuprinse în tratatele regionale trebuie să fie conforme cu cele
cuprinse în tratatele universale.
Şi cutuma internaţională, ca practică generală, constantă, relativ
îndelungată şi repetată a statelor şi considerată de ele ca având forţă juridică
obligatorie, reprezintă încă un izvor principal al dreptului internaţional public,
inclusiv pentru domeniul drepturilor omului. De exemplu, dacă unele state nu
sunt părţi la tratate de drepturile omului, dar acceptă în practica lor prevederi ale
acestora, putem accepta că regulile astfel acceptate sunt de natură cutumiară. De
asemenea, în dreptul internaţional umanitar este aplicată aşa-numita clauză potrivit
căreia, dacă un stat denunţă una din convenţiile umanitare, el va rămâne obligat să
le îndeplinească „pe baza principiilor dreptului internaţional, aşa cum ele rezultă
din obiceiurile stabilite între naţiunile civilizate, din legile umanitare şi din
cerinţele conştiinţei publice”.
Actele unilaterale ale statelor, precum recunoaşterea, declaraţiile, pot
genera efecte juridice în relaţiile internaţionale cu privire la drepturile omului. De
asemenea, actele unilaterale ale organizaţiilor şi ale altor instituţii internaţionale,
precum şi regulamentele de funcţionare ale unor organe ale acestora pot avea
calitatea de izvor de drept (de exemplu, Regulamentul Curţii Europene a
Drepturilor Omului sau Regula- mentul de procedură şi probă al Curţii Penale
Internaţionale).
Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare (indirecte)
ale dreptului internaţional public, dar numai în măsura în care ele contribuie la
formarea unor norme de drept internaţional, de regulă pe cale cutumiară, atunci
când mai multe state adoptă legi similare în domenii care interesează drepturile
omului.
13
Hotărârile instanţelor de judecată naţionale, de asemenea, pot influenţa în
anumite situaţii formarea unor reguli de drept internaţional, ca şi legile interne,
prin practica judecătorească uniformă a statelor.
Jurisprudenţa, doctrina şi rezoluţiile organizaţiilor internaţionale nu sunt
izvoare ale dreptului internaţional, dar ele pot fi importante mijloace auxiliare de
determinare, interpretare şi dezvoltare a dreptului.
TEMA 4. CE REPREZINTĂ DREPTURILE OMULUI? STATUTUL
DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL DREPTURILOR OMULUI ÎN
SISTEMUL NAŢIONAL DE DREPT AL REPUBLICII MOLDOVA
Drepturile omului reprezintă, mai întâi, un concept filozofic, o condensare
a tot ce a produs ca esenţă filozofia umanistă din antichitate şi până în prezent.
Omul, ca fiinţă raţională, născută liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat
ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe care ar trebui să se
concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat.
Transpus în planul preocupărilot juridice, conceptul de drepturi ale omului
desemnează, mai întâi, drep turi subiective ale omului, de o anumită factură, care
definesc poziţia acestuia în raport cu puterea publică, dar el devine o veritabilă
instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice interne şi internaţionale care au
ca obiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
omului, apărarea acestuia împotriva abuzurilor statelor şi a pericolelor de orice
natură. Putem discuta astfel despre drepturile omului, pe de o parte, ca despre o
instituţie de drept intern, mai precis de drept constituţional, care însumează
normele ce reglementează statutul juridic al cetăţeanului cu privire la drepturile şi
libertăţilor fundamentale ale acestuia, şi, pe de altă parte, ca despre o instituţie de
drept internaţional, ca sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către
state pentru protecţia fiinţei umane, dar şi ca principiu fundamental al dreptului
internaţional public.
14
Totalitatea normelor juridice internaţionale care au ca obiect apărarea
drepturilor omului alcătuiesc astăzi o ramură distinctă a dreptului internaţional
public – dreptul internaţional al drepturilor omului. În cel mai larg sens, dreptul
internaţional al drepturilor omului cuprinde tot ce înseamnă norme juridice
internaţionale având ca obiect protecţia fiinţei umane, indiferent de împrejurare.
Totuşi, o distincţie trebuie făcută în raport cu dreptul internaţional umanitar.
Astfel, dreptul internaţional al drepturilor omului, într-un sens mai restrâns, pe
care-l vom utiliza în continuare, reprezintă doar ansamblul normelor juridice
internaţionale care au ca obiect de reglementare apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului în timp de pace şi, sub anumite aspecte, în timp de
conflict armat. Dreptul internaţional umanitar, calificat ca o ramură distinctă a
dreptului internaţional public, reuneşte doar normele juridice internaţionale care
au ca obiect protecţia fiinţei umane împotriva efectelor conflictelor armate, ceea
ce înseamnă că este circumstanţiat exclusiv conflictelor armate.
Această distincţie este necesară şi pentru faptul că, multă vreme, dreptul
internaţional al drepturilor omului şi dreptul internaţional umanitar au evoluat
paralel, primul sub egida ONU sau a unor organizaţii regionale, iar cel de-al doilea
sub egida Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Timp îndelungat, ONU a
refuzat să aibă preocupări în domeniul dreptului internaţional umanitar, motivând
că un asemenea demers ar fi în contradicţie cu scopurile şi principiile consacrate de
Carta ONU şi a reglementa situaţii în legătură cu războiul ar prejudicia imaginea
organizaţiei ca promotoare a păcii şi securităţii internaţionale. Cu timpul, aceste
reticenţe s-au atenuat şi astăzi întâlnim mai multe documente adoptate în cadrul
ONU care vizează protecţia drepturilor omului în situaţii de conflict armat,
precum: protecţia femeilor şi a copiilor în perioade de conflict armat, protecţia
ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat, protecţia combatanţilor
care luptă împotriva dominaţiei coloniale, a ocupaţiei străine sau contra regimurilor
15
rasiste, prevenirea şi reprimarea crimelor de război, a crimelor contra umanităţii şi
a genocidului, interzicerea sau limitarea utilizării unor arme etc.2
TEMA 5. MECANISME INTERNAŢIONALE UNIVERSALE DE
PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI
Sistemul consacrat în cadrul Naţiunilor Unite pentru protecţia drepturilor
omului se conturează ca un sistem cu vocaţie de universalitate tot mai mult
acceptat, chiar dacă unele state manifestă reticenţe motivate de diversitatea
culturală.
Dacă ideile promovate prin actul constitutiv al Naţiunilor Unite - Carta
ONU - au fost formulate într-o manieră generală şi expeditivă, adoptarea
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului in anul 1948 şi a principalelor tratate
care au pus-o în aplicare şi care alcătuiesc astăzi nucleul dreptului internaţional al
drepturilor omului - Carta Internaţională a Drepturilor Omului -, precum şi actele
constitutive ale unor instituţii specializate ale ONU au declanşat un proces
exploziv în evoluţia mecanismelor juridice de protecţie a fiinţei umane, atât în plan
universal, cât şi în plan regional. Se poate afirma că omul reprezintă astăzi, in
planul realităţilor juridice internaţionale, valoarea supremă care ar trebui ocrotită
şi tot mai mult afirmată.
Carta ONU a fost semnată la San Francisco, la 26 iunie 1945, şi a intrat în
vigoare la 24 octombrie în acelaşi an. A fost aprobată ca un tratat multilateral de
către cele 50 de state fondatoare ale ONU, hotărâte să-şi reafirme „credinţa în
drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în
egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici
[...]”.
Chiar dacă, iniţial, s-a dorit ca în Carta ONU să fie incluse reglementări
mai detaliate ale drepturilor omului, interesul politic al momentului respectiv a
2 Pt. detalii, 1. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, p. 221-250.
16
făcut ca doar o mică parte din acestea să fie preluate în Cartă, datorită şi
problemelor cu care unele puteri se confruntau atunci în domeniul drepturilor
omului: segregaţia rasială în SUA, gulagul sovietic, imperiile coloniale etc
Chiar în art.1, stabilind scopurile organizaţiei, Carta precizează că unul
dintre acestea este tocmai realizarea ..cooperării internaţionale [...] promovând şi
încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi,
fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Într-o formulare aproape identică se
stabileşte şi una din competenţele Adunării Generale a ONU în cadrul iniţierii
unor studii sau formulării de recomandări membrilor organizaţiei. În domeniul
cooperării economice şi sociale, reglementată de Cap.IX din Cartă, se precizează
că. în scopul de a crea condiţiile de stabilitate şi de bunăstare necesare unor relaţii
paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectul principiului egalităţii în
drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele, Naţiunile Unite
,,vor favoriza [...] respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie”. În realizarea acestui scop, toţi membrii Naţiunilor Unite se obligă să
întreprindă acţiuni în comun şi separat. în colaborare cu ONU.
De asemenea, stabilind funcţiile şi puterile Consiliului Economic şi Social,
Carta arată că acesta poate să facă sau să iniţieze studii şi rapoarte privind
problemele internaţionale în domeniile economic, social, cultural, educativ, sanitar
şi în alte domenii conexe şi poate să facă recomandări în privinţa oricăror
asemenea probleme Adunării Generale, membrilor Naţiunilor Unite şi instituţiilor
specializate interesate. Consiliul Economic şi Social poate face recomandări în
scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pentru toţi, inclusiv să pregătească proiecte de tratate în acest
domeniu şi să convoace conferinţe internaţionale.
Deşi regimul internaţional al tutelei asupra teritoriilor care nu se
autoguvernează a rămas fără obiect, este important de menţionat că actul
constitutiv al ONU stabileşte ca unul din obiectivele fundamentale ale sistemului
17
de tutelă pe acela „de a încuraja respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, şi de a
dezvolta sentimentul de independenţă a popoarelor lumii”.
Concluzionând, putem afirma că dispoziţiile Cariei ONU cu privire la
drepturile omului sunt laconice, dar, pentru momentul adoptării ei, ele capătă o
semnificaţie deosebit de importantă. Această primă deschidere va favoriza
perfecţionarea ulterioară a sistemului drepturilor omului al ONU, începând cu
adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în anul 1948.
Alături de Carta ONU, patru acte constitutive ale unor instituţii
specializate ale organizaţiei conţin prevederi importante care au contribuit la
primele consolidări ale sistemului drepturilor omului al ONU.
Este vorba despre: Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii;
Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură;
Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi Carta Organizaţiei Naţiunilor
Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură.
TEMA 6. CARTA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi dezvoltarea sistemului
Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului adoptată la 10 decembrie 1948,
la câţiva ani de la războiul mondial devastator prin actele de cruzime cele mai
grave din istoria umanităţii, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este
documentul care enunţă în mod solemn, pentru prima dată într-o manieră detaliată,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Ea vine astfel să acopere
prevederile lacunare din tratatele de constituire a ONU şi a instituţiilor sale
specializate.
Chiar dacă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este doar o rezoluţie
a Adunării Generale a ONU, ea a marcat un început al unei evoluţii fără precedent
pentru edificarea unui sistem cu vocaţie universală de garantare şi promovare a
drepturilor omului.
18
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pentru prima dată, dezvoltă şi
explică mult prea generala expresie „drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”
conţinută în Carta ONU, drepturi şi libertăţi pe care organizaţia şi statele membre
se angajau să le respecte.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, considerată fie ca o
interpretare de autoritate a prevederilor Cartei ONU, fie ca reflectând un aspect
dinamic modern al principiilor generale de drept, fie ca având un statut moral şi
chiar normativ special unic în felul său, a fost acceptată aproape unanim, devenind
unul din cele mai influente documente internaţionale în amplul proces de
promovare a drepturilor omului.
Într-o abordare strict juridică, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
ca rezoluţie a Adunării Generale a ONU, nu constituie un izvor de drept. De altfel,
discuţiile pe marginea acestei probleme sunt tară obiect din moment ce prevederile
ei au fost preluate şi consacrate juridic prin tratate cu vocaţie universală. Este
vorba despre Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi
culturale şi Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, adoptate în
anul 1961, precum şi despre cele două protocoale facultative la Pactul internaţional
referitor la drepturile civile şi politice, primul adoptat în anul 1966 şi cel de-al
doilea, referitor la abolirea pedepsei cu moartea, adoptat în anul 1989.
Aceste cinci documente (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele
două pacte şi cele două protocoale) reprezintă astăzi nucleul dreptului internaţional
al drepturilor omului, denumit generic Carta Internaţională a Drepturilor Omului.
Pe baza acestor documente, sistemul Naţiunilor Unite s-a dezvoltat
considerabil, numărând astăzi aproximativ 100 de documente juridice
internaţionale şi consacrând peste 60 de drepturi şi libertăţi ale omului.
Preocupările ONU de dezvoltare a mecanismelor de garantare şi promovare a
drepturilor omului au dus la adoptarea a numeroase convenţii, protocoale şi alte
documente ale Adunării Generale şi ale instituţiilor specializate ale ONU, pe
domenii particulare ale protecţiei drepturilor omului:
19
1. Dreptul la autodeterminare;
2. Eliminarea discriminării şi a apartheidului;
3. Eliminarea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane, crude sau
degradante;
4. Protecţia drepturilor femeii;
5. Protecţia drepturilor copilului, ale adolescentului şi ale persoanelor care
au nevoie de asistenţă;
6. Reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia;
7. Eliminarea sclaviei, a servitutii şi a muncii forţate;
8. Dreptul la muncă şi la condiţii corespunzătoare de muncă;
9. Dreptul la sănătate;
10. Dreptui la educaţie şi cultură;
11. Dreptul la o naţionalitate;
12. Statutul refugiaţilor, al migranţilor şi al apatrizilor;
13. Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor;
14. Protecţia drepturilor omului în perioada de conflict armat;
15. Combaterea criminalităţii internaţionale;
16. Promovarea şi apărarea drepturilor omului.
1. Dreptul la autodeterminare
- Declaraţia Adunării Generale a ONU referitoare la acordarea
independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, 14 decembrie 1960;
- Declaraţia Adunării Generale a ONU pentru suveranitatea permanentă
asupra resurselor naturale, 14 decembrie 1962.
2. Eliminarea discriminării şi a apartheidului
- Declaraţia Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare rasială, 23 noiembrie 1963;
- Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială, 21 decembrie 1965;
20
- Declaraţia Adunării Generale a ONU cu privire la rasism şi prejudecăţi
rasiale, 27 noiembrie 1978;
- Convenţia OIM privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi al
exercitării profesiei, 25 iunie 1958;
- Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul
învăţământului, 14 decembrie 1960;
- Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de
apartheid, 30 noiembrie 1976;
- Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de
femei, 18 decembrie 1979;
- Declaraţia Conferinţei generale a UNESCO asupra eliminării tuturor
formelor de intoleranţă şi de discriminare fundate pe religie sau pe convingere, 25
noiembrie 1981;
- Convenţia internaţională împotriva apartheidului în sport, 10 decembrie
1985.
3. Protecţia drepturilor omului în administraţie şi justiţie
- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante, 10 decembrie 1984;
- Reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate de ECOSOC,
1955, completate la 13 iulie 1977;
- Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor, adoptat de
Adunarea Generală a ONU, 17 decembrie 1979;
- Garanţii pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu
moartea, adoptate de ECOSOC, 25 mai 1984;
- Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite cu privire la
administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptat de
Adunarea Generală a ONU, 29 noiembrie 1985
4. Protecţia drepturilor femeii
- Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii, 20 decembrie 1952;
21
- Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru
căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, 7 noiembrie 1962.
5. Protecţia drepturilor copilului, ale adolescentului şi ale persoanelor
care au nevoie de asistenţă
- Declaraţia drepturilor copilului, 20 noiembrie 1959;
- Declaraţia asupra promovării în rândurile tineretului a idealurilor de pace,
respect reciproc şi înţelegere între popoare, adoptată de Adunarea Generală a
ONU, 7 decembrie 1971;
- Declaraţia drepturilor deficientului mintal, adoptată de Adunarea
Generală a ONU, 20 decembrie 1971;
- Declaraţia drepturilor persoanelor handicapate, proclamată de Adunarea
Generală a ONU, 9 decembrie 1975;
- Convenţia cu privire la drepturile copilului, 20 decembrie 1989.
6. Reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia
- Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării
prostituării altuia, 21 martie 1950.
7. Eliminarea sclaviei, a servitutii şi a muncii forţate
- Convenţia relativă la sclavie, adoptată de liga Naţiunilor, 25 septembrie
1926;
- Protocolul de amendare a Convenţiei relative la sclavie, adoptată de
Adunarea Generală a ONU, 23 octombrie 1953;
- Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a trofeului cu
sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoage, 7 septembrie 1956;
- Convenţia OIM privind abolirea muncii forţate, 25 iunie 1957.
8. Dreptul la muncă
- Convenţia OIM privind munca de noapte a femeilor care lucrează în
industrie, 17 iunie 1948;
- Convenţia OIM privind politica de angajare, 17 iunie 1964.
9. Dreptul la sănătate
22
- Declaraţia universală cu privire la eliminarea definitivă a foametei şi a
malnutriţiei, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 17 decembrie 1974;
- Convenţia unică asupra stupefiantelor. 30 martie 1961;
- Convenţia Naţiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante şi
substanţe psihotrope, 19 decembrie 1988.
10. Dreptul la educaţie şi cultură
- Declaraţia asupra principiilor cooperării culturale internaţionale, adoptată
de Conferinţa generală a UNESCO, 4 noiembrie 1966.
- Dreptul la educaţie, document adoptat de Adunarea Generală a ONU,
1981.
11. Dreptul la o cetăţenie
- Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, 29 ianuarie 1957;
- Declaraţia Adunării Generale a ONU cu privire la drepturile omului ale
persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţărilor în care trăiesc, 13 decembrie 1985.
12. Statutul refugiaţilor, al migranţilor şi al apatrizilor
- Convenţia privind statutul refugiaţilor, 28 iulie 1951;
- Protocol privind statutul refugiaţilor, 31 ianuarie 1967;
- Constituţia Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţii, 19 octombrie
1953, amendată în 1987;
- Convenţia internaţională asupra protecţiei tuturor muncitorilor migranţi şi
a membrilor de familie ai acestora, 18 decembrie 1990;
- Convenţia referitoare la statutul apatrizilor, 28 septembrie 1954;
- Convenţia referitoare la reducerea cazurilor de apatridie, 30 august 1961.
13. Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor
- Declaraţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau
etnice, religioase sau lingvistice, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 19
decembrie 1992.
14. Protecţia drepturilor omului în perioada de conflict armat
23
- Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra protecţiei femeilor şi copiilor
în perioade excepţionale şi de conflict armat, 14 decembrie 1974;
- Convenţia internaţională contra luării de ostatici, 17 decembrie 1979:
- Convenţia internaţională împotriva recrutării, folosirii, finanţării şi
instruirii mercenarilor, 4 decembrie 1989.
15. Combaterea criminalităţii internaţionale
- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, 9
decembrie 1948;
- Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor
împotriva umanităţii, 26 noiembrie 1968;
- Principii ale cooperării internaţionale în privinţa depistării, arestării,
extrădării şi pedepsirii indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime împotriva
umanităţii, adoptate de Adunarea Generală a ONU, 3 decembrie 1973;
-Statutul Curţii Penale Internaţionale, 17 iulie 1998.
16. Promovarea şi apărarea drepturilor omului
- Declaraţia cu privire la dreptul şi responsabilitatea indivizilor, grupurilor
şi organelor societăţii de a promova şi apăra drepturile omului şi libertăţile
fundamentale universal recunoscute, adoptată la 9 decembrie 1998.
TEMA 7. COOPERAREA INSTITUŢIONALĂ CU CARACTER DE
UNIVERSALITATE ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI.
INTERDICŢIA TORTURII ÎN SISTEMUL UNIVERSAL DE PROTECŢIE
A DREPTURILOR OMULUI
Comisia Drepturilor Omului ste organ subsidiar al ECOSOC, creat în anul
1946, cu scopul de a efectua studii şi rapoarte, de a oferi informaţii şi alte servicii,
la cererea ECOSOC, legate de drepturile omului. Pentru aceasta, Comisia poate
construi grupuri de lucru speciale alcătuite din experţi şi chiar să creeze subcomisii
pe probleme de drepturi ale omului. De exemplu, activitatea Comisiei pe grupuri
24
de lucru pentru redactarea textelor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi
ale Pactelor internaţionale ale drepturilor omului subliniază preocupările acesteia
pentru pregătirea instrumentelor juridice internaţionale de drepturile omului. Cu
timpul, competenţele Comisiei s-au lărgit, astăzi majoritatea problemelor din
domeniul drepturilor omului fiind supuse atenţiei acesteia, inclusiv aspecte privind
combaterea violărilor drepturilor omului.
Comisia este alcătuită din reprezentanţi a 53 de state, stabilite astfel încât
să asigure o repartizare echilibrată între diferitele zone ale lumii.
Cu autorizarea ECOSOC, Comisia pentru Drepturile Omului a creat în anul
1947 două subcomisii, Subcomisia pentru libertate şi informare in presă şi
Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor, prima fiind
dizolvată după cinci ani.
Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor este
formată din 26 de membri aleşi cu titlu individual (spre deosebire de membrii
Comisiei), dintre experţi numiţi de statele membre ale ONU, pe criterii geografice
care să asigure o repartiţie echitabilă pe zone ale lumii. Scopul înfiinţării acestei
subcomisii a fost acela de a efectua studii şi a face recomandări Comisiei
Drepturilor Omului pentru prevenirea discriminării de orice natură în exercitarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi pentru protecţia minorităţilor
rasiale, naţionale, religioase şi lingvistice, dar şi pentru a îndeplini alte sarcini
atribuite de ECOSOC şi de Comisia pentru Drepturile Omului. Subcomisia a
participat la elaborarea unora dintre tratatele de drepturile omului şi la dezvoltarea
procedurilor de aplicare a lor, precum şi la elaborarea altor documente ale ONU,
precum Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptată de Adunarea Generală în
anul 1992. De asemenea, Subcomisia examinează şi plângeri referitoare la
violarea drepturilor omului. Pentru îndeplinirea acestor atribuţii. Subcomisia şi-a
creat grupuri de lucru pe domenii specifice, ca organe subsidiare proprii (două
până în prezent).
25
Comisia pentru condiţia femeii, a fost creată de ECOSOC în anul 1946 şi
este compusă din 32 de membri. Activitatea ei vizează promovarea drepturilor
femeii în domeniu! politic, economic şi educativ şi face recomandări ECOSOC cu
privire la problemele cu caracter de urgenţă ale drepturilor femeii, mai ales în
ceea ce priveşte realizarea efectivă a egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie.
Pentru aceasta, Comisia a elaborat studii şi rapoarte, iniţiind mai multe programe
pentru eliminarea discriminării faţă de femei.
In ultimele decenii activităţile Comisiei s-au multiplicat, dobândind rolul
de comitet pregătitor pentru Conferinţa Mondială a Naţiunilor Unite pentru femei,
în anul 1980, pregătind şi proiectul Convenţiei pentru eliminarea tuturor formelor
de discriminare faţă de femei, adoptată de Adunarea Generală în anul 1979.
Mai mult, cu încuviinţarea ECOSOC, Comisia a dobândit şi competenţa de
a primi şi examina.plângeri referitoare la violarea drepturilor femeii, în prezent
făcând eforturi pentru perfecţionarea mecanismului de examinare a plângerilor.
Comisia pentru prevenirea crimelor şi justiţie penală este compusă din 40
de state membre ale Naţiunilor Unite şi este principalul organ director al
Naţiunilor Unite în materie de justiţie penală. Ea elaborează programul Naţiunilor
Unite în materia prevenirii crimelor şi veghează la punerea acestuia în aplicare.
Această Comisie coordonează activitatea Centrului pentru prevenirea crimelor
internaţionale, mai ales pentru formarea poliţiştilor şi pentru activitatea de
prevenire a crimelor şi de înfăptuire a justiţiei penale. Ea reprezintă practic un
forum de dezbateri pentru guverne şi un mijloc de realizare a schimbului de
informaţii pentru lupta împo triva criminalităţii la nivel global, periodic organizând
congresul cu acelaşi obiect.
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului. Ideea
înfiinţării funcţiei de înalt Comisar pentru drepturile omului s-a pus pentru prima
dată în anii '60, dar propunerea concretă de realizare s-a formulat abia la Con
ferinţa Mondială a drepturilor omului de la Viena, din anul 1993. Lucrările
Conferin ţei au fost blocate de un grup de ţări asiatice şi, de aceea, Adunarea
26
Generală a ONU a creat funcţia de înalt Comisar pentru drepturile omului câteva
luni mai târziu, printr-o rezoluţie a acesteia. Potrivit acestei rezoluţii, înaltul
Comisar al drepturilor omului este înaltul funcţionar al Naţiunilor Unite care are
responsabilitatea principală pentru activi tăţile ONU în domeniul drepturilor
omului, sub conducerea Secretarului General.
Practic, înaltul Comisar al drepturilor omului, în calitatea sa de Secretar
General Adjunct pentru drepturile omului, oferă bunele sale oficii în numele
Secretarului General, devenind astfel primul responsabil însărcinat cu activităţile
privind dreptu rile omului. Misiunea lui este de a promova şi proteja drepturile
omului în toate ţările şi de a menţine un dialog permanent cu acestea. Pentru
îndeplinirea acestei misiuni, Înaltul Comisar al Drepturilor Omului exercită mai
multe funcţii cu privire la: gestionarea crizelor, prevenirea şi alerta rapidă,
ajutorarea statelor aflate în tranziţie, pro movarea drepturilor fundamentale,
coordonarea şi raţionalizarea programelor cu privire la drepturile omului etc.
În conformitate cu Programul de reformare a ONU, după 15 septembrie
1997, s-a creat înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului,
care reu neşte practic Biroul înaltului Comisar pentru drepturile omului şi Centrul
pentru Drepturile Omului, organism care are astăzi cele mai mari responsabilităţi
în promovarea şi respectarea drepturilor omului.
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi. ICNUR a fost
înfiinţat de Adunarea Generală a ONU în anul 1951, cu scopul realizării unei mai
bune protecţii internaţionale a refugiaţilor. înaltul Comisar este ales de Adunarea
Generală, la propunerea Secretarului General, cu mandat de 5 ani. ICNUR are
sediul la Geneva şi mai multe reprezentanţe (birouri) în ţări sau regiuni care se
confruntă cu problemele refugiaţilor.
Dacă iniţial ICNUR avea doar competenţa de a aplica instrumentele
internaţionale interbelice cu privire la refugiaţii care au dobândit acest statut
înainte de 1 ianuarie 1951, cu timpul funcţiile şi competenţele sale au fost extinse
în domenii precum: asistenţa grupurilor particulare de refugiaţi, oferirea de bune
27
oficii acestor grupuri, asistenţa refugiaţilor, a persoanelor deplasate ca urmare a
catastrofelor cauzate de om, reducerea cazurilor de apatridie etc.
ICNUR cooperează cu organele ONU şi cu instituţiile specializate ale
acesteia în scopul protecţiei şi asistenţei refugiaţilor, în conformitate cu tratatele
adoptate în acest domeniu, dar şi cu organizaţii neguvernamentale, precum
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. De asemenea, ICNUR colaborează cu
organisme regionale, precum Consiliul Europei.
Organizaţia Internaţională a Muncii. Constituţia OIM a fost adoptată la 11
aprilie 1919, ca parte a Tratatului de pace de la Versailles. Cu sediul la Geneva,
OIM a devenit organizaţie specializată a ONU în anul 1946.
Constituţia OIM a fost redactată pornind de la ideea că există condiţii de
muncă în lume care implică nedreptate, mizerie, lipsuri pentru un mare număr de
oameni şi că este necesară o reglementare urgentă care să îmbunătăţească aceste
condiţii.
La 10 mai 1944, Conferinţa Generală a OIM a adoptat Declaraţia privind
scopurile şi obiectivele OIM, fundamentată pe următoarele principii:
- munca nu este o marfă;
- libertatea cuvântului şi de asociere este esenţială pentru un progres
continuu;
- mizeria, oriunde există, constituie o ameninţare pentru bunăstarea tuturor;
- lupta împotriva sărăciei trebuie să se desfăşoare cu o energie fără răgaz
în fiecare stat şi prin eforturi internaţionale permanente şi unite.
Pornind de la aceste principii, Declaraţia, care face parte din Constituţia
OIM, stabileşte mai multe obiective şi obligaţii ale organizaţiei, printre care:
- dreptul tuturor fiinţelor omeneşti, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex,
de a urmări bunăstarea materială şi dezvoltarea lor spirituală în condiţiile libertăţii
şi demnităţii, stabilităţii economice şi posibilităţilor egale; acest obiectiv trebuie
să reprezinte scopul central al oricărei politici naţionale şi internaţionale;
- folosirea completă a forţei de muncă şi ridicarea nivelului de trai;
28
- asigurarea unor posibilităţi de instruire şi a unor mijloace care să
înlesnească transferul muncitorilor, inclusiv trecerea dintr-o ţară în alta pentru a
găsi de lucru şi a se stabili;
- politica în privinţa salariilor şi a câştigurilor, durata zilei de lucru şi
condiţiile de muncă să asigure participarea echitabilă a tuturor la rezultatele
progresului şi un minim de existenţă pentru toţi angajaţii;
- recunoaşterea efectivă a dreptului la negocieri colective şi la colaborare
între patroni şi muncitori, pentru îmbunătăţirea continuă a productivităţii, pentru
elaborarea şi aplicarea măsurilor economice şi sociale;
- extinderea măsurilor de asigurări sociale, de asistenţă medicală deplină
şi de protecţie în toate muncile profesionale;
- protecţia copiilor şi a mamelor;
- un nivel adecvat de alimentaţie, de condiţii de locuit şi posibilităţi de
recreere şi cultură;
- asigurarea posibilităţilor egale în domeniul învăţământului şi al pregătirii
profesionale.
Declaraţia Conferinţei OIM precizează că principiile enunţate se aplică în
întregime tuturor popoarelor lumii şi că acestea interesează întreaga lume
civilizată.
Convenţia UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă
şi Cultură). UNESCO a fost creată in anul 1946, cu sediul la Paris, în scopul de a
contribui la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin educaţie, ştiinţă şi
cultură.
Convenţia UNESCO, care reprezintă tratatul de constituire a acestei
organizaţii specializate a ONU, adoptată la Londra, la 16 noiembrie 1945, porneşte
de la concepţia că războaiele iau naştere în minţile oamenilor şi, prin urmare, în
minţile oamenilor trebuie înrădăcinată ideea apărării păcii.
Cauza suspiciunii şi neîncrederii între popoare, prin care divergenţele lor s-
au transformat prea adesea în război, nu este alta decât neînţelegerea recipiocă
29
dintre popoare. Pornind de la această constatare, Convenţia UNESCO precizează
că demnitatea omuiui cere răspândirea culturii şi a educaţiei pentru toţi, în spiritul
dreptăţii, al libertăţii şi al păcii, şi acestea trebuie să constituie pentru toate
popoarele îndatoriri sfinte.
Art. 1 al Convenţiei, precizând scopul UNESCO, arată că aceasta îşi
propune „să contribuie la menţinerea păcii şi securităţii, strângând legăturile de
colaborare între naţiuni prin educaţie, ştiinţă, cultură, spre a asigura respectul
universal pentru justiţie, lege, drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru
toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, pe care Carta Naţiunilor Unite le
recunoaşte tuturor popoarelor”.
Pentru îndeplinirea acestui scop, UNESCO este învestită de Convenţie cu
următoarele funcţii:
- să favorizeze cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă între popoare, acordând
concursul său organelor de informare a maselor şi recomandând încheierea unor
tratate internaţionale pe care le consideră utile pentru înlesnirea liberă a ideilor
prin cuvânt şi imagine;
- să imprime un puternic impuls educaţiei populare şi răspândirii culturii,
având ca ideal accesul egal al tuturor la educaţie, fără deosebire de rasă, sex sau de
condiţie economică sau socială;
- să ajute la păstrarea, progresul şi răspândirea ştiinţei, veghind la
conservarea şi protecţia patrimoniului universal de cărţi, opere de artă şi alte
monumente de importanţă istorică sau ştiinţifică şi recomandând popoarelor
interesate să încheie tratate în acest scop.
De la înfiinţarea ei şi în spiritul obiectivelor stabilite de Convenţie.
UNESCO a adoptat mai multe documente cu privire la exercitarea drepturilor
omului în domeniul educaţiei, ştiinţei şi culturii.
Constituţia OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii). OMS a fost creată ca
instituţie specializată a ONU în anul 1948 şi are sediul la Geneva. Apreciind că
sănătatea popoarelor este o condiţie esenţială a păcii şi a securităţii în lume,
30
organizaţia are ca obiectiv colaborarea dintre state pentru eliminarea bolilor,
asigurarea serviciilor sanitare, menţinerea sănătăţii etc.
Constituţia OMS a fost adoptată la New York, la 22 iulie 1946, şi stabileşte
că următoarele principii stau la baza fericirii popoarelor, a relaţiilor armonioase
dintre ele şi a securităţii lor :
- sănătatea este o stare de completă bună dispoziţie fizică, mintală şi
socială şi nu constă numai în absenţa bolii sau infirmităţii;
- starea perfectă de sănătate constituie un drept fundamental al oricărei
fiinţe umane, indiferent de rasă, religie, vederi politice, situaţie economică sau
socială;
- sănătatea tuturor popoarelor este o condiţie fundamentală a păcii în lume
şi a securităţii şi ea depinde de cooperarea indivizilor şi a statelor;
- creşterea sănătoasă a copilului are o însemnătate fundamentală şi el
trebuie să fie obişnuit să trăiască în armonie cu un mediu în plină transformare;
- toate popoarele să aibă acces la folosirea rezultatelor ştiinţelor medicale,
psihologice şi înrudite pentru a atinge cel mai înalt grad de sănătate;
- cooperarea activă din partea publicului pentru îmbunătăţirea sănătăţii;
- guvernele sunt responsabile pentru sănătatea popoarelor lor şi sunt
obligate să ia măsuri sanitare şi sociale în acest scop.
În spiritul principiilor enunţate mai sus, Constituţia OMS stabileşte ca scop
al organizaţiei aducerea tuturor popoarelor „la cel mai înalt grad de sănătate”.
Pentru aceasta, OMS este învestită cu mai multe funcţii, printre care:
- acţionează ca autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul
sănătăţii la lucrările cu caracter sanitar internaţional;
- dă ajutor guvernelor, la cererea acestora, pentru a-şi întări serviciile de
sănătate;
- oferă guvernelor, la cererea şi după aprobarea acestora, asistenţă tehnică
şi ajutor în caz de urgenţă;
- încurajează şi contribuie la acţiunile de suprimare a bolilor epidemice;
31
- favorizează îmbunătăţirea nutriţiei, a cazării, a asanărilor, a recreerii, a
condiţiilor economice şi de muncă;
- facilitează cooperarea între grupurile ştiinţifice şi profesionale care să
contribuie la progresul sănătăţii;
- propune convenţii, acorduri şi regulamente privind chestiunile
internaţionale de sănătate;
- contribuie la acţiunea pentru progresul sănătăţii şi al bunăstării fizice a
mamei şi copilului;
- favorizează toate activităţile în domeniul igienei mintale, în special
măsurile pentru stabilirea relaţiilor armonioase între oameni;
- studiază şi face cunoscute tehnicile administrative şi sociale privind
igiena publică şi îngrijirea medicală preventivă şi curativă;
- stabileşte, dezvoltă şi încurajează adoptarea de norme internaţionale
privind alimentele, produsele biologice, farmaceutice şi similare.
Carta FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură). FAO a fost creată în anul 1945 şi are sediul la Roma. Carta FAO,
stabilind ca obiectiv dezvoltarea bunăstării comune a statelor prin acţiuni separate
sau colective ale acestora, îşi propune următoarele scopuri:
- să ridice nivelul de hrană şi condiţiile de trai ale popoarelor de sub
jurisdicţia lor;
- să amelioreze randamentul producţiei şi eficacitatea repartiţiei tuturor
produselor alimentare şi agricole;
- să îmbunătăţească situaţia populaţiilor rurale:
- să contribuie la dezvoltarea economiei mondiale şi la eliberarea omenirii
de foamete.
Pentru aceasta, FAO îndeplineşte următoarele funcţii:
- strânge, analizează, interpretează şi difuzează informaţii privind hrana,
alimentaţia şi agricultura;
32
- promovează şi recomandă întreprinderea unor acţiuni pe plan naţional şi
internaţional pentru: cercetarea privind hrana, alimentaţia şi agricultura;
îmbunătăţirea învăţământului şi a administraţiei în acest domeniu; conservarea
resurselor naturale şi adoptarea unor metode perfecţionate de producţie agricolă;
perfecţionarea metodelor de prelucrare, vânzare şi distribuire a produselor
alimentare şi agricole; adoptarea unor sisteme satisfăcătoare de credit agricol;
acordurile internaţionale asupra produselor agricole; furnizează asistenţa tehnică pe
care guvernele o cer.
TEMA 8. MECANISMUL EUROPEAN DE PROTECŢIE A
DREPTURILOR OMULUI
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului, pentru cei 800 de
milioane de cetăţeni europeni, a fost iniţiat şi s-a dezvoltat în cadrul instituţional al
Consiliului Europei, fiind strâns legat de sistemul Naţiunilor Unite. Se poate afirma
că astăzi el este cel mai performant sistem care garantează efectiv, prin mecanisme
specifice, drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale. Evoluţia evenimentelor
după dece niul cinci al secolului al XX-lea, mai ales preocupările de realizare a
unei Europe unite, a făcut ca drepturile omului să reprezinte pentru întregul sistem
european o va loare unanim acceptată şi promovată nu numai în cadrul Consiliului
Europei, ci şi în organizaţii precum Uniunea Europeană sau Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa. Statele europene, membre ale Consiliului
Europei în cvasitotalitatea lor, acceptă şi promovează prin legislaţiile naţionale
valorile consacrate de instrumentele juridice europene, fiind evidentă evoluţia spre
consolidarea atitudinilor pozitive faţă de fiinţa umană, ca cea mai mare valoare
care trebuie ocrotită.
Practic, respectarea drepturilor omului a devenit un principiu fundamental
al relaţiilor internaţionale şi una din principalele condiţii impuse statelor europene
pentru realizarea efectivă a Europei unite. Chiar dacă în unele state europene, mai
aies în spaţiul estic, sunt înregistrate încă violări ale drepturilor omului, unele de o
33
mare gravitate, atitudinea generală este aceea de acceptare a exigenţelor impuse de
sistemul european, inclusiv a deciziilor instanţelor europene în materia respectării
drepturilor omului.
Consiliul Europei materializează pieocupăriie mai vechi de realizarea a
unei Europe unite. Aceasta idee, întâlnită în perioada interbelică sub forma unui
proiect al Statelor Unite ale Europei, a prins contur după cel de-al doilea război
mondial sub forma instituţionalizării prin crearea mai multor organizaţii europene,
prin integrare economică, dar şi prin integrare politică.
Astfel, la 5 mai 1949, reprezentanţii a zece state europene au semnat la
Londra Statutul Consiliului Europei, punând bazele unei organizaţii internaţionale
regionale prin care să reafirme „ataşamentul lor pentru valorile spirituale şi
morale care sunt moştenirea comună a popoarelor lor şi sursa reală a libertăţii
individuale, a libertăţii politice şi a stalului de drept, principii care formează baza
oricărei democraţii autentice”.
Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între
membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt
moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.
Membrii Consiliului Europei sunt statele europene care recunosc Statutul
organizaţiei şi care îndeplinesc următoarele condiţii:
- acceptă principiile statului de drept;
- acceptă principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia
sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
- se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului
organizaţiei.
Crearea unui sistem de protecţie a drepturilor omului a fost o preocupare a
Consiliului Europei încă de la înfiinţare. Principalele izvoare ale acestui sistem
sunt Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale
fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi Carta socială europeană,
adoptată Ia 18 octombrie 1961 şi revizuită în anul 1996. Pe baza acestor tratate,
34
ulterior au fost adoptate numeroase instrumente juridice care acoperă o largă
paletă de preocupări în domeniul protecţiei drepturilor omului.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi protocoalele ei adiţionale a fost adoptată în baza Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, cu mult timp înainte de adoptarea pactelor
internaţionale din sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului, ceea
ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că pionieratul în acest domeniu aparţine sistemului
european.
La 4 noiembrie 1950, statele membre ale Consiliului Europei adoptau
această Convenţie, având în vedere Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
proclamată de Adunarea Generală a ONU şi „considerând că această declaraţie
urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a
drepturilor pe care le enunţă”.
Convenţia stabileşte că scopul Consiliului Europei este „să realizeze o
uniune mai strânsă între membrii săi şi unul din mijloacele de atingere a acestui
scop este protecţia şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale”. Convenţia a fost adoptată prin afirmarea de către statele
participante a „ataşamentului lor profund la aceste libertăţi fundamentale care
constituie fundamentul justiţiei şi al păcii în lume şi a cărui respectare se
întemeiază pe un regim politic cu adevărat democratic, pe de o parte, şi, pe de
altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului pe
care le recunosc”.
Titlul I al Convenţiei, denumit „Drepturi şi libertăţi”, consacră şi
garantează o sumă de drepturi şi libertăţi civile şi politice . Acestea sunt:
- dreptul la viaţă (art.2);
- dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane
sau degradante (art.3);
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie şi de a nu fi constrâns de muncă
forţată (art.4);
35
- dreptul la libertate şi siguranţă (art.5);
- dreptul la examinarea cauzei în mod echitabil, într-un termen rezonabil, de
către un tribunal independent şi imparţial (art.6);
- dreptul de a nu fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în
momentul comiterii, nu constituia o infracţiune şi de a nu se aplica o pedeapsă mai
severă decât cea aplicabilă în acel moment - neretroactivitatea legii penale şi
mitior lex (art.7);
- dreptul la respectarea vieţii private, de familie, a domiciliului şi a
corespondenţei (art.8);
- dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art.9);
- dreptul la libertatea de expresie (art.10);
- dreptul la libertatea de reuniune paşnică şi la libertatea de asociere (art.11);
- dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie (art.12);
- dreptul la un recurs efectiv (art.13).
Convenţia nu consacră drepturi economice, sociale şi culturale, acestea
fiind recunoscute prin Carta socială europeană revizuită şi alte tratate adoptate sub
egida Consiliului Europei.
Statele părţi la Convenţie sunt obligate să asigure exercitarea drepturilor
şi a libertăţilor recunoscute, fără nici o deosebire fundată în specia! pe sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau
socială, aparenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Convenţia stabileşte şi o clauză de derogare, potrivit căreia, în caz de
război sau în cazul unui alt pericol public, care ameninţă viaţa naţiunii, orice stat
poate lua măsuri derogatorii de la dispoziţiile Convenţiei, dar numai să nu fie în
contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional. De asemenea,
Convenţia permite restrângerea activităţii politice a străinilor cu privire la
libertatea de reuniune paşnică şi libertatea de asociere.
Totuşi, există câteva drepturi şi libertăţi fundamentale de la care Convenţia
nu admite nici o derogare (,,nucleul dur” al sistemului). Este vorba despre:
36
- dreptul oricărei persoane la viaţă, cu excepţia cazului de deces rezultat din
acte licite de război;
- dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane
sau degradante;
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie;
- dreptul la aplicarea principiilor neretroactivităţii şi mitior lex cu privire la
legea penală.
Titlul II al Convenţiei a stabilit un mecanism de aplicare a ei, care a constat
iniţial în crearea unei Comisii europene a drepturilor omului şi a unei Curţi
europene a drepturilor omului. Prin adoptarea Protocolului nr. 11, la 11 mai
1994, s-a creat un mecanism mai suplu, respectiv o curte unică - Curtea Europeană
a Drepturilor Omului - care reprezintă astăzi cea mai performantă instituţie
internaţională pentru apărarea drepturilor omului/prin competenţa ei de a emite
decizii obligatorii pentru statele părţi, în cazul violării drepturilor garantate de
Convenţie.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale a cunoscut ulterior mai multe dezvoltări, prin cele 13 protocoale
adiţionale adoptate până în prezent, unele dintre acestea consacrând şi garantând şi
alte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Primul Protocol a fost adoptat în 1952 şi aduce în plus la catalogul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale:
- dreptul la respectarea proprietăţii (art.1);
- dreptul la educaţie şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţătura
copiilor conform convingerilor lor religioase şi filozofice (art.2);
Protocolul nr.2, adoptat în anul 1963, completează Convenţia atribuind
Curţii Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative
asupra unorchestiuni juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor ei.
37
Protocolul nr.3, adoptat în anul 1963a modificat unele articole cu privire la
Comisia drepturilor omului. În prezent este inaplicabil ca urmare a desfiinţării
Comisiei.
Protocolul nr.4, adoptat în anul 1963, recunoaşte anumite drepturi şi
libertăţi, altele decât cele care sunt consacrate de Convenţie şi în Primul Protocol.
Este vorba despre:
- dreptul persoanei de a nu fi privată de libertate pentru singurul motiv că
nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală;
- dreptul la liberă circulaţie, de a alege în mod liber reşedinţa şi de a părăsi
orice ţară, inclusiv pe a sa;
- dreptul de a nu fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă din
teritoriul statului al cărui resortisant este;
- dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisant este;
- interzicerea expulzării colective a străinilor.
Protocolul nr.5, adoptat în anul 1966, a modificat 2 articole ale Convenţiei
cu privire la componenţa Comisiei şi a Curţii, dar aceste prevederi au fost abrogate
implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11.
Protocolul nr.6, adoptat în anul 1983, a abolit pedeapsa cu moartea, cu
posibilitatea statelor părţi de a prevedea în legislaţia lor pedeapsa cu moartea
pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război. De remarcat
că abolirea pedepsei cu moartea în sistemul european s-a decis mai devreme cu 6
ani decât în sistemul Naţiunilor Unite.
Protocolul nr.7, adoptat în anul 1984, completează Convenţia prin
recunoaşterea unor noi drepturi:
- dreptul la garanţii procedurale pentru străinii care urmează a fi expulzaţi;
- dreptul la recurs în procesele penale;
- dreptul de a nu fi urmărit sau pedepsit pentru o infracţiune pentru care a
fost deja achitat sau condamnat printr-o judecată definitivă (non bis in idem);
- dreptul la despăgubiri în cazul erorilor judiciare;
38
- egalitatea soţilor în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil, între ei, în
relaţiile cu copiii lor, cu privire la căsătorie.
Protocolul nr.8, adoptat în anul 1985, a modificat unele dispoziţii ale
Convenţiei cu privire la procedura Comisiei drepturilor omului, dar prevederile lui
nu mai sunt aplicabile ca urmare a desfiinţării Comisiei.
Protocolul nr.9, adoptat în anul 1990, de asemenea a modificat unele
dispoziţii ale Convenţiei cu privire la procedurile Comisiei şi ale Curţii, dar care
rămân fără obiect ca urmare a adoptării Protocolului nr.11.
Protocolul nr.10 adoptat în anul 1992, a modificat procedura Comitetului
Miniştrilor cu privire la competenţa acestuia de a constata dacă există sau nu o
violare a Convenţiei. Dispoziţiile sale au fost abrogate implicit prin adoptarea
Protocolului nr.11.
Protocolul nr.11, adoptat în anul 1994, reformează practic mecanismul de
control instituit de Convenţie, prin înlocuirea Comisiei şi Curţii cu o nouă curte
permanentă - Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Protocolul nr.12, adoptat în anul 2000 interzice discriminarea în general,
indiferent pe ce criterii sau motive s-ar putea face.
Protocolul nr.13, a fost adoptat în anul 2002, şi consacra abolirea pedepsei
cu moartea în orice circumstanţă.
Carta socială europeană reprezintă al doilea izvor al sistemului Consiliului
Europei privind protecţia drepturilor omului. Ea a fost adoptată în anul 1961, cu
scopul de a consacra un catalog al drepturilor economice şi sociale, fundamentat
pe un sistem de opţiuni ale statelor, astfel încât acestea să nu fie obligate să accepte
toate drepturile prevăzute de Cartă, asigurând astfel o punere în aplicare progresivă
a prevederile ei, în funcţie de posibilităţile şi situaţia concretă din fiecare stat.
Carta a fost ulterior completată cu un Protocol adiţional, adoptat în anul
1988, care iărgeşte catalogul drepturilor economice şi sociale. Apoi, în 1991, s-a
semnat un nou Protocol de amendare care aduce unele schimbări în mecanismul
de aplicare, pentru ca în anul 1996 Carta să facă obiectul unei noi revizuiri.
39
Carta socială europeană revizuită a intrat în vigoare în anul 1999,
înlocuind progresiv tratatul iniţial adoptat în 1961, în prezent fiind părţi la aceasta
14 state membre ale Consiliului Europei.
Carta socială europeană revizuită recunoaşte următoarele drepturi
economice şi sociale:
- dreptul la muncă (art. 1);
- dreptul la condiţii echitabile de muncă (art. 2);
- dreptul la securitate şi la igiena muncii (art. 3);
- dreptul la salarizare echitabilă (art. 4);
- dreptul sindical (art. 5);
- dreptul la negociere colectivă (art. 6);
- dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie (art. 7);
- dreptul lucrătorilor la protecţia maternităţii (art. 8);
- dreptul la orientare profesională (art. 9);
- dreptul la formare profesională (art. 10);
- dreptul la protecţia sănătăţii (art. 11);
-dreptul la securitate socială (ait. 12);
- dreptul la asistenţă socială şi medicală (art. 13);
- dreptul de a beneficia de servicii sociale (art. 14);
- dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială şi la
participare la viaţa comunităţii (art. 15);
- dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică (art. 16);
- dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică
(art. 17);
- dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte părţi
contractante (art. 18);
- dreptul lucrătorilor imigranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă (art.
19);
40
- dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi
profesie, fără discriminare în funcţie de sex (art. 20);
- dreptul la informare şi consultare (art. 21);
- dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă
şi a mediului de muncă (art. 22);
- dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială (art. 23)
- dreptul la protecţie în caz de concediere (art. 24);
- dreptul lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a
patronului acestora (art. 25);
- dreptul la demnitate în muncă (art. 26);
- dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitate de şanse şi de
tratament (art. 27);
- dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi la
facilităţile acordate acestora (art. 27);
- dreptul la informare şi consultare în procedurile de concediere colectivă
(art. 29);
- dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale (art. 30);
- dreptul la locuinţă (art. 31);
Pentru ca statele să respecte angajamentele asumate prin ratificarea Cartei,
s-a creat un mecanism de control specific, concretizat prin înfiinţarea Comitetului
European al Drepturilor Sociale, în baza Protocolului de amendare a Cartei din
anul 1991. Potrivit acestuia, Comitetul este alcătuit din 12 membri independenţi şi
imparţiali, aleşi de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, cu un mandat de
6 ani. El are competenţa de a constata dacă situaţiile din statele părţi sunt sau nu
conforme cu angajamentele asumate potrivit Cartei.
Sunt instituite două proceduri de control: procedura rapoartelor naţionale şi
procedura reclamaţiilor colective.
Procedura controlului bazat pe rapoarte constă în obligaţia statelor părţi
de a prezenta anual un raport cu privire la o parte din dispoziţiile acceptate din
41
Cartă. Comitetul European al Drepturilor Sociale examinează aceste rapoarte şi
prezintă anual concluziile sale cu privire la conformitatea situaţiilor naţionale cu
dispoziţiile Cartei. Dacă decizia Comitetului este una de neconformitate şi statul în
cauză nu o respectă, Comitetul de Miniştri va adresa o recomandare prin care va
cere statului modificarea în drept şi în fapt a situaţiei constatate.
Procedura reclamaţiilor colective a fost introdusă prin Protocolul de
amendare a Cartei din 1995, care a intrat în vigoare în 19982. în virtutea acestei
proceduri, Comitetul European al Drepturilor Sociale poate fi sesizat cu reclamaţii
colective prin care se pretind violări ale drepturilor prevăzute de Cartă.
Reclamaţiile pot fi făcute de organizaţii neguvernamentale care au un statut
consultativ pe lângă Consiliul Europei, de organizaţiile patronale şi sindicale ale
statului respectiv şi chiar de către organizaţii neguvernamentale naţionale, dacă
statul acceptă această posibilitate. Reclamaţia este examinată de Comitet şi, dacă
sunt îndeplinite condiţiile de formă, ea este acceptată. Urmează o procedură scrisă
prin schimb de memorii între părţile implicate şi, dacă este necesară, o audiţie
publică în faţa Comitetului. În final, Comitetul adoptă o decizie pe care o transmite
părţilor şi Comitetului de Miniştri şi care va fi făcută publică în termen de cel mult
patru luni de la data transmiterii. Comitetul de Miniştri adoptă o rezoluţie şi poate
recomanda statului în cauză să ia măsuri în conformitate cu Carta.
Alte tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei. Activitatea
Consiliului Europei de consolidare a propriului sistem de protecţie a drepturilor
omului s-a materializat în adoptarea mai multor instrumente juridice pe diferite
domenii, care dezvoltă drepturi ale omului consacrate în izvoarele de bază.
Printre cele mai importante amintim:
- Convenţia culturală europeană, adoptată la 19 decembrie 1954, prin
care părţile se angajează să ia măsuri proprii pentru salvarea patrimoniului
comun al Europei şi pentru încurajarea dezvoltării. Statele vor încuraja cetăţenii
proprii să studieze limbile, istoria şi civilizaţia altor state părţi şi vor facilita pe
42
teritoriul lor dezvoltarea unor asemenea studii, ceea ce presupune inclusiv
facilitarea circulaţiei şi a schimbului de persoane în acest scop;
- Convenţia europeană de securitate socială, adoptată la 14 decembrie
1972, care se aplică tuturor legislaţiilor referitoare la ramurile de securitate care
privesc prestările pentru boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, supravieţuitori,
accidente de muncă şi boli profesionale, alocaţii pentru deces, şomaj, familii, cu
luarea în considerare a principiului egalităţii de tratament acordat resortisanţilor,
refugiaţilor şi apatrizilor.
- Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva
umanităţii şi a crimelor de război adoptată la 25 ianuarie 1974. Considerând că
aceste crime sunt grave infracţiuni împotriva demnităţii umane, convenţia declară
ca imprescriptibile crimele contra umanităţii prevăzute de Convenţia pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, din 1948, infracţiunile prevăzute de
Convenţiile de la Geneva din 1949 şi orice alte violări asemănătoare ale legilor şi
obiceiurilor războiului;
- Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în
afara căsătoriei, adoptată la 15 octombrie 1975, care are ca scop acordarea acelui
statut juridic copiilor din afara căsătoriei, ca ce! al copiilor din căsătorie, cu
privire la filiaţia maternă şi paternă, obligaţiile de întreţinere, supraveghere,
dreptul de vizită, dreptul la succesiune;
- Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului
migrant, adoptată la 24 noiembrie 1977, care reglementează situaţia juridică a
muncitorilor migranţi, cetăţeni ai statelor membre ale Consiliului Europei, în
scopul de a le asigura, în măsura posibilităţilor, un tratament care să nu fie mai
puţin favorabil decât cel de care beneficiază muncitorii care au naţionalitatea
statului respectiv, referitor la tot ceea ce este legat de condiţiile de viaţă şi de
muncă;
- Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea
automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la 28 ianuarie 1981, care are
43
ca scop protecţia dreptului la respectarea vieţii particulare faţă de intensificarea
circulaţiei peste frontiere a datelor cu caracter personal care fac obiectul
prelucrării automatizate. O precizare importantă a Convenţiei este aceea potrivit
căreia datele cu caracter personal care privesc originea rasială, opiniile politice,
convingerile religioase sau de altă natură, cele care privesc sănătatea, viaţa sexuală
sau condamnările penale nu vor putea fi prelucrate automatizat dacă dreptul intern
nu prevede garanţii adecvate. Mai mult, persoanele au dreptul să cunoască
existenţa acestor prelucrări şi chiar să aibă acces la ele, inclusiv să ceară
modificarea lor dacă nu mai corespund realităţii.
- Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la 15 octombrie 1985,
consideră colectivităţile locale ca unul din principiile fundamentale ale oricărui
regim democratic şi că cetăţenii au dreptul să participe la gestionarea treburilor
publice, la nivel local acest drept putând fi exercitat cel mai direct. Carta stabileşte
că principiul autonomiei locale trebuie să fie recunoscut în legislaţia internă şi, pe
cât posibil, în constituţiile statelor părţi. Prin autonomie locală, Carta înţelege
dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale de a reglementa şi
gestiona, în cadrul legii, sub propria lor responsabilitate şi în profitul populaţiei lor,
o parte importantă a treburilor publice;
- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la 26 noiembrie 1987, instituie un
Comitet european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante, cu scopul de a examina tratamentul peroanelor private de
libertate,
- Convenţia europeană cu privire la participarea străinilor ia viaţa publică
la nivelul local, adoptată la 5 februarie 1992. Considerând că prezenţa rezidenţilor
străini pe teritoriul naţional a devenit o caracteristică permanentă a societăţii
europene şi că aceştia, la nivel local, sunt supuşi aceloraşi îndatoriri ca şi cetăţenii
proprii, Convenţia garantează străinilor dreptul de a alege şi de a fi aleşi la nivel
local, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii proprii;
44
- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la 5
noiembrie 1992. Este un tratat care are ca obiectiv protejarea şi promovarea
limbilor regionale sau minoritare, ca un obiectiv strict de ordin cultural. Scopul ei
este de a asigura, în măsura posibilului, folosirea limbilor regionale sau minoritare
în învăţământ şi în media, de a încuraja utilizarea lor în justiţie şi administraţie,
în viaţa economică, socială şi culturală;
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată la 1
februarie 1995. Considerând că o societate pluralistă, cu adevărat democratică,
trebuie nunumai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a
fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, dar şi să creeze condiţii care
să permităexprimarea, păstrarea şi dezvoltarea acestei identităţi, Convenţia
stabileşte obligaţiilestatelor pentru protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor
persoanelor aparţinând acestora, în cadrul statului de drept, cu respectarea
regulilor, a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale.
Consiliul Europei a adoptat numeroase alte tratate cu relevanţă pentru
protecţia drepturilor omului, precum:
- Convenţia europeană de asistenţă socială şi medicală, 1953;
- Convenţia europeană pentru echivalarea studiilor universitare, 1956;
- Convenţia europeană cu privire la extrădare, 1957;
- Convenţia europeană cu privire la reducerea cazurilor de pluricetăţenie şi
cu privire la obligaţiile militare în caz de pluricetăţenie, 1963;
- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, 1967;
- Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, 1977;
- Convenţia europeană pentru transferarea persoanelor condamnate, 1983;
- Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, 1989;
- Convenţia europeană cu privire la exercitarea drepturilor copilului, 1996;
- Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane
cu privire la aplicaţiile biologiei şi medicinii, vizând interzicerea donării
fiinţelor umane, 1998;
45
- Convenţia penală asupra corupţiei, 1999;
- Convenţia civilă asupra corupţiei, 1999;
- Convenţia asupra cybercriminalităţii, 2001 etc.
TEMA 9. PROTECŢIA INSTITUŢIONALIZATĂ A DREPTURILOR
OMULUI ÎN CADRUL CONSILIULUI EUROPEI
Fundamentându-se pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale
fundamentale garantează şi apară valori importante pentru fiinţa umană.
Încă o dată precizăm că numai drepturile şi libertăţile garantate de
Convenţie şi protocoalele ei adiţionale pot constitui obiectul cererilor adresate
Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazul violării lor de către statele părţi,
autorităţile acestora sau persoanele care acţionează în exerciţiul funcţiilor lor
oficiale
Drepturi şi libertăţi fundamentale cu privire la viaţa, libertatea şi
siguranţa persoanei. Viaţa, libertatea şi siguranţa persoanei constituie obiectul
mai multor prevederi ale Convenţiei europene şi protocoalelor saie adiţionale, pe
care statele părţi se obiigă să le aplice imediat şi efectiv.
Dreptul la viaţa aparţine oricărei persoane şi este protejat de iege. Ca drept
şi valoare supremă ocrotită prin toate sistemele de protecţie a drepturilor omului,
dezvoltate după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, la 10
decembrie 1948 a fost nu numai recunoscut şi consacrat în instrumentele juridice
internaţionale, ci şi inclus pe primul loc, în categoria acelor 7 drepturi
fundamentale, aşa-numitul nucleu dur al drepturilor omului, ca drepturi de la care
nu se admite nici o derogare.
Totuşi, atât în sistemul universal al ONU, cât şi în cel european, iniţial
dreptul la viaţă a fost supus unor excepţii fireşti pentru o perioadă de început a
codificărilor în această materie.
46
Astfel, Pactul referitor la drepturile civile şi politice din anul 1966, deşi
stabileşte că dreptul la viaţă este inerent persoanei umane şi trebuie ocrotit prin
lege şi că nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, precizează că în
ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită „o sentinţă de condamnare la
moarte nu poate fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate
cu legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă [...] pedeapsă [...]
aplicată [...]în virtutea unei hotărâri definitive pronunţată de un tribunal
competent. Pactul nu permite totuşi pronunţarea sentinţelor de condamnare la
moarte pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani şi nici executarea
acestor sentinţe împotriva femeilor gravide.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, devansând cu mult timp Pactul referitor la drepturile civile şi
politice, stabileşte:
„1. Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu
poate fi aplicată în mod intenţionat, în afară de executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de
lege cu această pedeapsă.
2. Moartea nu este considerată ca aplicatei prin violarea acestui articol
în cazurile în care ea ar fi dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei
ilegale;
b) pentru a efectua o arestare în condiţiile legii sau pentru a împiedica
evadarea unei persoane deţinute conform legii;
c) pentru a reprima, conform legii, o răscoală sau o insurecţie
Concluzionând asupra prevederilor celor două instrumente juridice
internaţionale, rezultă că pedeapsa cu moartea a rămas o realitate în multe ţări,
chiar dacă, declarativ, se cerea abolirea acesteia de fiecare stat în parte. Este
motivul pentru care, şi în plan european, şi în plan universal au apărut preocupări
47
pentru adoptarea unor tratate prin care pedeapsa cu moartea să fie abolită, iniţial,
cel puţin în timp de pace.
Prima încercare s-a materializat în cadrul Consiliului Europei, prin
adoptarea unui protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în anul 1983 - Protocolul nr. 6
privind abolirea pedepsei cu moartea. Potrivit acestuia, pentru primă dată în
Europa şi în lume, într-un docu ment juridic internaţional, „pedeapsa cu moartea
este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici
executat”. Totuşi, protocolul permite statelor părţi să prevadă în legislaţia lor
„pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent
de război”.
În plan universal, în cadrul ONU, un document similar a fost adoptat abia
în anul 1989. Este vorba despre al doilea Protocof facultativ la Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu
moartea.
Cu ocazia celebrării a 50 de ani de la adoptarea Convenţiei europene a drep
turilor omului, Conferinţa ministerială europeană pentru drepturile omului,
desfăşurată la Roma, în noiembrie 2000. S-a pronunţat pentru abolirea generală a
pedepsei cu moartea, cerând printr-o rezoluţie3 adoptarea unui nou protocol
adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului care să excludă pedeapsa
cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război.
Astfel, la 3 mai 2002 a fost deschis semnării statelor membre ale Consiliului
Europei Protocolul numărul 13 la Convenţia europeană pentru abolirea pedepsei
cu moartea în orice circumstanţă.
Pornind de la convingerea că dreptul tuturor persoanelor la viaţă este o
valoare fundamentală într-o societate democratică şi că abolirea pedepsei cu
moartea este esenţială pentru protecţia acestui drept şi pentru deplina recunoaştere
a demnităţii inerente tuturor fiinţelor umane, Protocolul nr.13 stabileşte: „pedeapsa
cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă şi
48
nici executat”, nici o derogare şi nici o rezervă nefiind admise de la această
dispoziţie. Prin urmare, statele părţi la acest Protocol nu vor putea, în nici un fel, să
reintroducă pedeapsa cu moartea în propria legislaţie.
Dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă torturii şi nici la pedepse sau
tratamente inumane sau degradante este un drept inerent fiinţei umane care
decurge din dreptul la viaţă, libertate şi siguranţă. în baza acestei prevederi a
Convenţiei europene, Consiliu! Europei a adoptat Convenţia cu acelaşi obiect, la
26 noiembrie 1987, din care s-a creat Comitetul european pentru prevenirea
torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Scopul
Convenţiei a fost acela de a consolida protecţia persoanelor private de libertate
contra torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, printr-un
mecanism extrajudiciar cu caracter preventiv bazat pe vizite. Pornind de la aceste
exigenţe, România a introdus în Codul penal, în anul 1996, două infracţiuni:
supunerea la rele tratamente (art.267) şi tortura (art.267).
Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie şi de a nu fi constrâns la
muncă forţată. Practicile sclaviei, robiei sau ale muncii forţate sunt incompatibile
cu libertatea fiinţei umane. Este motivul pentru care, pornind de la Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, Convenţia europeană interzice categoric
asemenea practici.
Convenţia nu defineşte munca forţată. Curtea europeană a Drepturilor
Omului a interpretat această noţiune într-o hotărâre din 1983, prevalându-se de
Convenţia numărul 21 a Organizaţiei mondiale a muncii, potrivit căreia munca
forţată sau obligatorie desemnează „orice muncă sau serviciu cerut unui individ
sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pe care individul respectiv nu s-a oferit
să o execute de buna voie” .
Totuşi, Convenţia europeană nu considera ca fiind muncă forţată sau
obligatorie:
- orice muncă cerută în mod normal unei persoane supuse unei detenţii sau
când se află în libertate condiţionată;
49
- orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă
serviciul militar în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, alt serviciu
în locul celui militar obligatoriu;
- orice serviciu cerut în caz de criză sau calamităţi care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii.
- orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.
Dreptul persoanei la libertate şi siguranţă. Potrivit Convenţiei europene,
nimeni nu poate fi privat de libertate decât în conformitate cu legea şi în
următoarele cazuri:
- dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent;
- dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru
nesupunerea la o hotărâre pronunţată conform legii de către un tribunal ori în
vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
- dacă a fost arestat sau reţinut în vederea ducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit
o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l
împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
- dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa
sub supraveghere sau despre detenţia sa legală în scopul aducerii sale în faţa
autorităţii competente;
- dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să
transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman
sau a unui vagabond; dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei
persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul unui stat sau
împotriva căreia se afla în curs o procedură de expulzare sau extrădare.
Persoana arestată are şi un drept la informare, în cel mai scurt timp şi într-o
limbă pe care o înţelege, despre motivele arestării sale şi despre orice acuzaţie ce i
se aduce.
50
În cazul arestării sau deţinerii, persoana are dreptul să fie dusă în faţa
magistra- tului, împuternicit de lege, pentru a fi judecată într-un termen rezonabil,
putând fi eliberată în tipul procedurii, chiar sub garanţii care să asigure prezenţa
acesteia la audieri. Mai mult, persoana arestată sau deţinută are dreptul la recurs în
faţa unui tribunal care să se pronunţe în cel mai scurt timp asupra legalităţii
deţinerii sale şi să ordone eliberarea dacă privarea de libertate este ilegală, în
această ultimă situaţie născându-se şi dreptul persoanei la reparaţii.
Dreptul persoanei de a nu fi privată de libertatea sa pentru singurul motiv
că ea nu este în măsură să execute obligaţie contractuală. Este un drept care a fost
consa crat prin Protocolului numărul 4 la Convenţia europeană, adoptat în anul
1963. Ulte rior, acest drept a fost inclus şi în Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, adoptat în sistemul ONU, în anul 1966, chiar ca un
drept de la care nu se admite nici o derogare. Prin urmare, ideile „năstruşnice” cu
privire la reînfiinţarea în România a închisorilor datornicilor trebuie abandonate
categoric.
Dreptul ia libertatea de circulaţie. Dispoziţii importante cu privire la acest
drept sunt cuprinse tot în Protocolul numărul 4 la Convenţia europeană. Potrivit
acestuia, orice persoană care se găseşte în mod lega! pe teritoriul unui stat are
dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă liber reşedinţa. De asemenea, orice
persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, şi să intre pe teritoriul
statului al cărui cetăţean este. Mai mult, Protocolul interzice expulzarea propriilor
cetăţeni.
Libertatea de circulaţie poate fi supusă unor restricţii, dar numai dacă
acestea sunt măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii, prevenirea infracţiunilor, protecţia
sănătăţii sau a moralei, protecţia drepturilor şi a libertăţilor celorlalţi.
Accesul liber la justiţie şi garanţii procedurale. In virtutea accesului liber la
justiţie, fiecare persoană are dreptul să-i fie examinată cauza, în mod echitabil,
public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial,
51
stabilit prin lege, care să decidă asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Hotărârea instanţei trebuie să fie pronunţată în public.
Accesul în sala de judecată poate fi interzis presei sau publicului, în
interesul moralei, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate
democratică sau când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la
proces o cer, ori în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când
datorită unor împrejurări speciale de publicitate ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei.
Persoana acuzată de infracţiune are dreptul la prezumţia de nevinovăţie
până când vinovăţia sa este stabilită legal.
De asemenea. Convenţia europeană stabileşte următoarele drepturi ale
acuzatului:
- să fie informat, în ce! mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în
mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
- să se apere ei însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod
gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
- să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în acelaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
- să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la audiere.
Dreptul la recurs în procesele penale. Protocolul numărul 7 la Convenţia
europeană consacră dreptul persoanei declarate vinovată de o infracţiune de către
un tribunal să ceară examinarea cauzei de către o jurisdicţie superioară, în
conformitate cu legea, cu excepţia infracţiunilor minore sau când prima instanţă
este şi cea mai înaltă
52
Dreptul la indemnizaţie în caz de erori judiciare este consacrat tot de
Protocolul nr. 7, care cere şi aplicarea principiului non bis in idem, potrivit căruia
nimeni nu poate să fie urmărit sau pedepsit penal pentru o infracţiune pentru care a
fost achitat sau condamnat printr-o judecată definitivă.
În acelaşi timp, Convenţia europeană pune în aplicare şi principiile
neretroacti vităţii şi mitior lex, potrivit cărora nimeni nu poate fi condamnat pentru
o acţiune sau o misiune care în momentul în care a fost comisă nu constituia o
infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional şi nu se va aplica o
pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost
comisă.
De asemenea, orice persoană are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei
instanţe naţionale dacă i-au fost violate drepturile şi libertăţile recunoscute de
Convenţie şi dacă violarea a fost comisă de către persoane care acţionează în
exerciţiul funcţiilor oficiale.
Respectarea vieţii personale. Dreptul la viaţa personală este unul complex
şi Convenţia europeană cuprinde mai multe dispoziţii cu privire la căsătorie, viaţa
privată şi de familie, domiciliul şi corespondenţa persoanei.
Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie aparţine tuturor începând
de la vârsta pubertăţii, în conformitate cu legile naţionale care reglementează
exerciţiul acestui drept. Chiar dacă se supune legilor naţionale, limitările care ar
rezulta din acestea nu trebuie să restrângă sau să reducă dreptul în cauză în aşa fel
încât să atingă însăşi substanţa lui.
Soţii se bucură, potrivit Protocolului nr.7 la Convenţia europeană, de
egalitatea în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil între ei şi în relaţiile cu
copiii lor, cu privire la căsătorie, durata căsătoriei şi a desfacerii ei. Totuşi, statele
pot lua măsurile necesare în interesul copiilor.
Într-o redactare generală, Convenţia europeană garantează dreptul oricărei
persoane de a i se respecta viaţa privată şi de familie, domiciliul şi corespondenta
sa. Autorităţile publice nu se pot amesteca în exercitarea acestui drept decât în
53
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă reprezintă o măsură
care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor
şi a libertăţilor altora. Dacă analizăm jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, vom constata că respectul pentru viaţa de familie comportă toate
aspectele acesteia, precum filiaţia, îngri jirea copiilor, adopţia şi drepturile
parentale etc. De asemenea, respectul pentru viaţa privată subsumează mai multe
aspecte, printre care accesul la datele cu caracter personal, domeniu în care s-a şi
adoptat o convenţie distinctă”, protecţia împotriva violenţelor sexuale, schimbarea
numelui, homosexualitatea sau transsexualitatea etc.
Drepturile privind libertatea spirituală. Dreptul la libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie aparţine oricărei persoane şi implică libertatea de a-şi
schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerile individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţământ, practici şi prin îndeplinirea ritualurilor .
Libertatea persoanei de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate
face obiectul altor restrângeri decât acelea care, potrivit legii, constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii,
a sănătăţii sau a moralei publice, ori pentru protejarea drepturilor şi a libertăţilor
altora.
Libertatea de expresie aparţine oricărei persoane, în virtutea libertăţii
spirituale. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de
a comunica informaţii sau idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere. Totuşi, statele au dreptul să supună societăţile de
radiodifuziune, cinema sau televiziune la un regim de autorizare.
Exercitarea dreptului la libertate de expresie, care comportă îndatoriri şi
responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni
prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
54
pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea
ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Dreptul la instruire (la educaţie şi învăţământ) este consacrat de primul
Protocol adiţional la Convenţia europeană. O precizare importantă este că statul, în
exercitarea funcţiilor pe care şi le asumă în domeniul educaţiei şi învăţământului,
va respecta dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţământul copiilor în
conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.
Dreptul la respectarea proprietăţii. Convenţia europeană nu a garantat
acest drept încă din momentul adoptării ei. După doi ani, prin primul Protocol
adiţional, respectarea bunurilor a fost consacrată ca un drept al oricărei persoane
fizice sau juridice. Este interesant de subliniat faptul că, din toate drepturile civile
şi politice garantate de Convenţia europeană şi de protocoalele ei adiţionale,
dreptul la respectarea proprietăţii apare şi ca un drept colectiv. Potrivit dispoziţiilor
de mai sus, nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de
utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional. Toate aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului statului
de a adopta legi pentru reglementarea folosinţei bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata de impozite sau alte contribuţii ori amenzi”.
Libertăţile social-politice. Dreptul la libertatea de reuniune paşnică şi la
libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a crea împreună ou alţii sindicate şi
de a se afilia la sindicale, este un drept care aparţine oricărei persoane. Exerciţiul
acestor drepturi poate face obiectul unor restrângeri care, potrivit legii, constituie
măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii
sau a moralei, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Mai mult, Convenţia
permite statelor să impună restricţii în exercitarea acestor drepturi de către
membrii foiţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.
55
Dreptul la alegeri libere prin vot secret. Statutul Consiliului Europei
impune statelor care doresc să devină membre ale acestei organizaţii şi condiţia
respectării principiilor statului de drept. Iniţial, Convenţia europeană nu a
concretizat această prevedere în întreaga sa complexitate, dar primul Protocol
adiţional' a obligat statele părţi să organizeze, la intervale regulate, alegeri libere
prin vot secret, în condiţii care să asigure libertatea de expresie a opiniei poporului
asupra alegerii corpului legislativ.
Conţinutul drepturilor recunoscute de Carta socială europeană revizuită.
Carta socială europeană revizuită consacră 31 de drepturi economice şi sociale în
tot atâtea articole. Din raţiuni de sistematizare, vom analiza aceste drepturi pe
şase grupe, în funcţie de apropierea dintre relaţiile pe care le vizează.
Dreptul la muncă. Deşi Carta socială europeană revizuită consacră dreptul
la muncă într-un singur articol, într-un sens mai larg subsumăm acestuia şi alte
drepturi conexe, precum dreptul la condiţii echitabile de muncă, dreptul la
securitate şi igienă în muncă, dreptul la o salarizare echitabilă şi dreptul la
demnitatea în muncă.
Dreptul la muncă angajează statele părţi să recunoască realizarea şi
menţinerea celui mai ridicat şi stabil nivel posibil de ocupare a forţelor de muncă
liber întreprinsă, să menţină servicii gratuite de angajare şi să asigure ori să
favorizeze orientarea, formarea şi readaptarea profesională corespunzătoare.
Dreptul la condiţii echitabile de muncă presupune următoarele obligaţii
ale statelor părţii:
- stabilirea unei durate rezonabile a muncii zilnice şi săptămânale,
săptămâna de lucru trebuind să fie redusă treptat, în funcţie de productivitatea
muncii şi de alţi factori determinaţi;
- să prevadă zile de sărbătoare plătite;
- să asigure concediul anual plătit de cel puţin 4 săptămâni;
- să elimine riscurile din ocupaţiile periculoase, iar atunci când nu se poate,
să reducă durata muncii sau să suplimenteze concediile plătite;
56
- să se asigure ziua de repaus săptămânală conform obiceiurilor sau
tradiţiilor;
- lucrătorii să fie informaţi în scris, în cel mult 2 luni de la angajare, despre
aspectele esenţiale ale contractului de muncă;
-pentru munca de noapte să ia măsuri speciale de care să beneficieze
lucrătorii.
Dreptul la securitate şi igienă în muncă, inerent pentru o societate
civilizată, presupune, mai întâi, adoptarea unei politici naţionale coerente în
materie de securitate, sănătate şi de mediu de muncă. Principalul obiect al acestui
drept este ameliorarea securităţii şi a igienei profesionale, prevenirea accidentelor
şi a îmbolnăvirilor. Pentru aceasta, statele părţi sunt obligate să emită şi să pună în
aplicare regulamente de igienă şi să promoveze serviciile de sănătate în muncă, cu
funcţii preventive şi de consiliere.
Dreptul la o salarizare echitabilă presupune, în primul rând, acordarea
unui salariu care să asigure lucrătorilor şi familiilor acestora un nivel de trai
decent. Cu excepţia unor cazuri speciale, orele suplimentare de muncă trebuie sa
fie plătite. Acest drept consacră şi egalitatea bărbaţilor şi femeilor în salarizare
pentru muncă de valoare egală. Reţinerile din salarii sunt permise numai în
conformitate cu legea, cu convenţiile colective sau potrivit sentinţelor de arbitraj.
Dreptul la demnitate în muncă are ca obiect prevenirea şi protecţia în
materie de hărţuire sexuală în legătură cu munca şi cu locul de muncă, precum şi
prevenirea şi protejarea lucrătorilor împotriva actelor ostile şi ofensatoare la locul
de muncă sau în legătură cu munca.
Drepturile cu privire la protecţie în muncă şi profesie. Dreptul la orientare
profesionala presupune crearea unui serviciu public gratuit care să sprijine
persoanele, inclusiv cele handicapate, în atingerea unei profesii sau la avansarea
profesională, în funcţie de calităţile persoanei şi posibilităţile pieţei de muncă.
Dreptul la formarea profesională este un drept complex care presupune,
mai întâi, să se asigure sau să se favorizeze formarea tehnică şi profesională a
57
tuturor persoanelor şi să se acorde mijloacele care să permită accesul la
învăţământul superior numai în conformitate cu aptitudinile individuale. De
asemenea, să se favorizeze formarea profesională a tinerilor la locul de muncă şi
să se ia măsuri pentru formarea lucrătorilor adulţi şi pentru recalificarea şi
reintegrarea şomerilor. Statele vor încuraja utilizarea deplină a mijloacelor
destinate acestor scopuri, inclusiv prin reducerea sau desfiinţarea laxelor şi a
cheltuielilor, asistenţă financiară şi cursuri suplimentare de formare la locul de
muncă.
Dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare
profesională, fără discriminare în funcţie de sex consacră obligaţia statelor părţi de
a lua măsuri cu privire la realizarea acestui drept prin angajare, protecţie împotriva
concedierii, recalificarea şi readaptarea profesională, condiţii de angajare,
salarizare, evoluţia carierei, promovarea în muncă.
Dreptul de informare şi consultare2 determină promovarea unor măsuri
care să permită lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora să fie informaţi periodic
despre situaţia economică şi financiară a întreprinderii, cu excepţia informaţiilor
confidenţiale, şi să fie consultaţi asupra deciziilor care pot afecta substanţial
interesele lucrătorilor, în special cele cu consecinţe importante în privinţa angajării
în întreprindere.
Dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă
şi a mediului de muncă. În virtutea acestui drept, statele se obligă să adopte măsuri
care să permită lucrătorilor şi reprezentanţilor acestora să contribuie la
determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă, de organizare a muncii şi a
mediului de muncă, la protecţia sănătăţii şi a securităţii în întreprindere, la
organizarea serviciilor şi a facilităţilor sociale şi socioculturale ale întreprinderii,
precum şi la controlul respectării acestor reglementări.
Dreptul la protecţie în caz de concediere. Lucrătorii au dreptul de a nu fi
concediaţi fără un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita lor ori de
cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiilor sau a serviciului. Ei au şi
58
dreptul la o indemnizaţie sau la reparaţie in cazul concedierii neîntemeiate, ceea
ce presupune şi dreptul de apel împotriva măsurii concedierii, în faţa unui organ
imparţial.
Dreptul lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate
a patronului acestora presupune crearea cadrului legal naţional care să prevadă
garantarea creanţelor lucrătorilor, care rezultă din contractele sau raporturile de
muncă, de către o instituţie de garanţie sau orice altă formă efectivă de protecţie.
Dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie. Statele se angajează să ia
următoarele măsuri de protecţie cu privire la munca tinerilor şi a copiilor;
- să fixeze vârsta minimă de angajare la 15 ani, fiind permise derogări
pentru copiii angajaţi în munci uşoare, care nu aduc atingerea sănătăţii, moralităţii
sau educaţiei acestora;
- pentru ocupaţiile periculoase sau insalubre, vârsta minimă de angajare se
fixează la 18 ani;
- interzicerea angajării copiilor în munci care să îi priveze de beneficiul
deplin al instrucţiei obligatorii;
- limitarea duratei muncii lucrătorilor sub 18 ani;
- salarizarea echitabilă sau alocaţii corespunzătoare pentru tinerii lucrători
şi ucenici;
- durata formării profesionale a tinerilor lucrători în timpul normal de
muncă să fie considerată inclusă în ziua de muncă;
- concediile anuale plătite de cel puţin patru săptămâni pentru lucrătorii sub
18 ani;
- interzicerea lucrătorilor sub 18 ani în munci de noapte, cu unele excepţii
stabilite de legislaţia naţională;
- lucrătorii sub 18 ani angajaţi în anumite locuri de muncă să fie supuşi
periodic controlului medical;
- protecţia specială împotriva riscurilor fizice şi morale la care copiii şi
tinerii sunt expuşi în munca lor.
59
Dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii1 este, de asemenea, un drept
complex care, pentru exercitarea lui, presupune următoarele măsuri din partea
statului:
- să asigure lucrătoarelor, înainte şi după naştere, un repaus cu o durată de
cel puţin 14 săptămâni, fie prin concediu plătit, fie prin prestaţii adecvate de
securitate socială sau din fonduri publice;
- să ilegalizeze concedierea unei femei în perioada cuprinsă între momentul
în care aceasta a notificat starea sa de graviditate şi încheierea concediului de
maternitate;
- să asigure mamelor care îşi alăptează copiii pauze suficiente în acest scop;
- să reglementeze muncă de noapte a femeilor însărcinate, a celor care au
născut recent sau a celor care îşi alăptează copiii;
- să interzică angajarea în munci subterane în mine şi în orice alte munci
periculoase, insalubre sau penibile a femeilor însărcinate, a celor care au născut
recent sau a celor care îşi alăptează copiii.
Dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitatea de şanse şi
de tratament va trebui să permită acestora să rămână în viaţa activă sau să revină
la aceasta după o absenţă datorată acestor responsabilităţi şi să beneficieze inclusiv
de măsuri în domeniu! orientării şi formării profesionale. Statele părţi se
angajează să ia măsuri pentru a se ţine seama de nevoile acestora privind condiţiile
de angajare şi de securitate socială şi pentru dezvoltarea şi promovarea serviciilor
publice ori private, în special a serviciilor preşcolare de zi şi a altor modalităţi de
îngrijire. Statele se obligă, de asemenea, să ofere posibilitatea pentru fiecare
părinte ca, în cursul unei perioade după concediul de maternitate, să obţină un
concediu parental pentru îngrijirea copilului, a cărui durată se va stabili prin
legislaţia naţională, în funcţie de convenţiile colective şi practica naţională.
Responsabilităţile familiale nu pot constitui, ca atare, un motiv întemeiat de
concediere.
60
Dreptul sindical constă în libertatea lucrătorilor şi a patronilor de a crea
organizaţii locale, naţionale sau internaţionale şi de a adera la astfel de
organizaţii, pentru protecţia intereselor lor economice şi sociale. Statele se obligă
să nu aducă atingere acestui drept.
Dreptul la negociere colectivă presupune obligaţia statelor de a favoriza
şi promova dreptul la consultare paritară între lucrători şi patroni, între
organizaţiile patronale şi cele ale lucrătorilor, pentru reglementarea condiţiilor de
angajare prin convenţii colective. De asemenea, vor favoriza utilizarea
procedurilor de conciliere şi arbitraj voluntar pentru rezolvarea conflictelor de
muncă. Acest drept conţine şi dreptul, lucrătorilor şi al patronilor la acţiuni
colective, inclusiv greva, dar sub rezerva obligaţiilor rezultate din convenţiile
colective de muncă.
Dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi la
facilităţile acordate acestora'. Reprezentanţii lucrătorilor beneficiază de protecţie
efectivă împotriva actelor care ar putea să le aducă un prejudiciu, inclusiv
împotriva concedierii, şi care ar fi motivate de calitatea acestora. De asemenea, ei
trebuie să beneficieze de facilităţi care să le permită îndeplinirea atribuţiilor. în
funcţie de relaţiile profe sionale din ţară, de necesităţile, importanţa şi posibilităţile
întreprinderii.
Dreptul la informare şi consultare în procedurile de concediere colectivă.
Reprezentanţii lucrătorilor au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în cazul
concedierilor colective, în timp util, dar înaintea acestor concedieri, precum şi cu
privire la posibilităţile de a evita concedierile colective sau de a atenua numărul
sau consecinţele acestora, inclusiv prin măsuri sociale, în special prin
redistribuirea sau racalificarea lucrătorilor.
Drepturile lucrătorilor migranţi. Dreptul la exercitarea unei activităţi
lucrative pe teritoriul celorlalte state părţi. Cetăţenii care doresc să exercite o
activitate lucrativă pe teritoriul altor state părţi au dreptul la ieşire. în virtutea
acestui drept, statele părţi se angajează să aplice într-un spirit liberal regulamentele
61
existente, să simplifice formalităţile şi să readucă sau să desfiinţeze taxele,
inclusiv cele consulare, plătibile de către lucrătorii străini sau patroni, cu privire
la angajarea lucrătorilor străini.
Dreptul lucrătorilor migranţi şi al familiilor acestora la protecţie şi
asistenţă presupune adoptarea unor măsuri cu privire la:
- servicii gratuite pentru furnizarea de informaţii, inclusiv pentru
contracararea oricărei propagande înşelătoare privind emigrarea sau imigrarea;
- facilitarea plecării, transportului şi primirii lucrărilor şi familiilor lor, cu
asigurarea în timpul călătoriei, în limitele jurisdicţiei statelor părţi, a serviciilor
sanitare şi medicale necesare, precum şi a condiţiilor bune de igienă;
- promovarea colaborării între serviciile sociale publice sau private din
ţările de emigrare şi imigrare;
- garantarea unui tratament nu mai puţin favorabil decât acela acordat
cetăţenilor proprii, cu privire la salarizare, condiţiile de muncă, locuinţă, taxe şi
impozite, acţiuni injustiţie. Acest tratament este prevăzut doar pentru lucrătorii
care se găsesc legal pe teritoriul statului respectiv;
- facilitarea reîntregirii familiei lucrătorului migrant autorizat să se
stabilească pe teritoriul statului;
- garanţia că lucrătorii migranţi nu vor fi expulzaţi decât dacă ameninţă
securitatea statului sau. contravin ordinii publice sau bunelor moravuri;
- transferul tuturor câştigurilor şi economiilor lucrătorilor migranţi pe care
aceştia doresc să le transfere;
- extinderea protecţiei şi asistenţei prezentate mai sus şi asupra lucrătorilor
migranţi care lucrează pe cont propriu;
- favorizarea şi facilitarea învăţării limbii naţionale a statului de primire şi
a limbii materne a lucrătorului migrant de către copiii acestuia.
Dreptul la protecţia sănătăţii, securitate socială şi asistenţă. Dreptul la
protecţia sănătăţi. Pentru exercitarea efectivă a acestui drept, statele părţi se obligă
să ia măsuri, direct sau în cooperare cu organizaţii publice şi private, pentru
62
eliminarea cauzelor sănătăţii deficitare, în măsura posibilului, pentru înfiinţarea
de servicii de consultare şi educare privind ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea
simţului responsabilităţii individuale în materie de sănătate. De asemenea, statele
părţi se angajează să prevină, pe cât posibil, bolile epidemice, endemice şi alte
boli, precum şi accidentele.
Dreptul la securitate socială. Consacrând acest drept, Carta face trimitere
Ia Codul european de securitate socială, în raport cu care statele se angajează să
menţină un regim de securitate socială cel puţin egal cu cel necesar ratificării
acestuia. De asemenea, statele se obligă să încheie acorduri pentru a asigura
egalitatea de tratament între cetăţenii fiecărei părţi în ceea ce priveşte drepturile de
securitate socială, indiferent de deplasările persoanelor protejate în teritoriile
părţilor, inclusiv acordarea, menţinerea şi restabilirea drepturilor de securitate
socială prin mijloace precum totalizarea perioadelor de asigurare sau angajare
îndeplinite potrivit legislaţilor naţionale.
Dreptul la asistenţă socială şi medicala. În virtutea acestuia, fiecare
persoană care nu dispune de resurse suficiente şi nu este în măsură să le procure
prin mijloace proprii sau să le primească din altă sursă are dreptul să beneficieze
de o asistenţă corespunzătoare în caz de boală, de îngrijirile impuse de starea sa.
Statele vor veghea ca persoanele care beneficiază de această asistenţă să nu sufere,
din acest motiv, de o reducere a drepturilor lor politice sau sociale. Fiecare
persoană poate să obţină, prin servicii competente, publice sau private, orice sfat şi
orice ajutor personal necesar pentru a preveni, îndepărta sau atenua starea de
nevoie de ordin personal şi familial. Carta cere statelor părţi să aplice aceste
dispoziţii în mod egal şi cetăţenilor celorlalte state părţi care se află legal pe
teritoriul lor, în conformitate cu obligaţiile asumate prin Convenţia europeană de
asistenţă socială şi medicală, semnată la Paris, în anul 1953.
Dreptul de a beneficia de servicii sociale corespunde obligaţiilor statelor
părţi de a încuraja sau de a organiza serviciile care utilizează metode specifice
serviciului social şi care contribuie la bunăstarea şi la dezvoltarea indivizilor şi a
63
grupurilor în cadrul comunităţii, precum şi la adaptarea lor la mediul social. De
asemenea, statele vor încuraja participarea indivizilor şi a organizaţiilor benevole
sau a altor organizaţii la crearea sau la menţinerea acestor servicii.
Dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale. Înlăturarea
sărăciei şi a excluderii sociale nu se poate realiza decât prin măsuri adoptate în
cadrul unei abordări globale şi coordonate pentru promovarea accesului efectiv
al persoanelor aflate într-o asemenea situaţie, în special, la angajare, locuinţă,
formare profesională, reglementează aspectele privitoare la îngrijirea medicală,
indemnizaţiile de boală, ajutorul de şomaj, pensia de bătrâneţe, ajutoarele în caz de
accidente de muncă şi boli profesionale, ajutoarele familiale, ajutoarele de
maternitate, ajutoarele de invaliditate, pensiile de urmaş. Textul Codului, în
învăţământ, cultură, asistenţă socială şi medicală. De aceea, Carta cere statelor,
dacă este necesar, să reexamineze măsurile care ar trebui adoptate în acest scop.
Dreptul familiilor, al copiilor, al tinerilor, al persoanelor vârstnice şi al
persoanelor cu handicap la protecţie. Dreptul familiilor la protecţie socială,
juridică şi economică este consacrat pentru realizarea condiţiilor de viaţă
indispensabile dezvoltării familiei, ca celulă fundamentală a societăţii. Acest
obiectiv va fi realizat, în special, prin intemtediul prestaţiilor sociale şi fa miliale,
al dispoziţiilor fiscale, al încurajării construcţiilor de locuinţe adaptate nevoilor
familiale, al ajutoarelor pentru tinerele familii sau prin orice alte măsuri
corespunzătoare.
Dreptul copiilor şi al adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi
economică. Este vorba despre dreptul copiilor şi al adolescenţilor de a creşte într-
un mediu favorabil şi pentru care statele părţi se angajează direct sau în cooperare
cu organizaţii publice sau private să ia măsuri pentru a asigura copiilor şi
adolescenţilor îngrijirile, asistenţa, educaţia şi pregătirea de care au nevoie, în
special prin crearea sau menţinerea unor instituţii sau servicii adecvate acestui
scop. ţinând seama şi de drepturile şi obligaţiile părinţilor. De asemenea, statele se
angajează să protejeze copiii şi adolescenţii împotriva neglijenţei, violenţei sau
64
exploatării, în special pentru cei care sunt privaţi temporar de sprijinul familiei,
precum şi să asigure acestora învăţământul primar şi secundar gratuit şi să
favorizeze regularitatea frecvenţei şcoiare.
Dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială şi la
participare la viaţa comunităţii. Exercitarea acestui drept, indiferent de vârsta, de
natura şi de originea handicapului, presupune măsuri speciale din partea statului,
precum:
- luarea măsurilor necesare pentru a furniza persoanelor handicapate o
orientare, o educaţie şi o formare profesională în cadrul schemelor generale, ori de
câte ori este posibil sau, dacă nu este posibil, prin intermediul instituţiilor
specializate, publice sau private;
- să favorizeze accesul la angajare al acestor persoane, prin orice măsură
susceptibilă să încurajeze patronii să angajeze şi să menţină în activitate persoane
handicapate şi să adapteze condiţiile de muncă la nevoile acestor persoane,
inclusiv prin recurgerea la servicii specializate şi de însoţire;
- să favorizeze deplina lor integrare şi participare la viaţa socială, inclusiv
prin măsuri care vizează depăşirea dificultăţilor de comunicare şi de mobilitate şi
care să le permită accesul la mijloacele de transport, la locuinţă, la activităţile
culturale şi la petrecerea timpului liber.
Dreptul persoanelor vârstnice la protecţie sociala. Statele părţi se
angajează să ia măsuri, direct sau în cooperare cu organizaţiile publice sau private,
în special pentru a permite persoanelor vârstnice să rămână membri deplini ai
societăţii cât mai mult posibil şi pentru ca acestea să aleagă liber propriul stil de
viaţă şi să ducă o existenţă independentă în mediul lor obişnuit. Acest obiectiv
trebuie realizat prin intermediul unor resurse suficiente pentru a duce o existenţă
decentă şi a participa la viaţa publică, socială şi culturală, precum şi prin informaţii
referitoare la serviciile şi la facilităţile disponibile, prin punerea la dispoziţie a
unor locuinţe corespunzătoare şi prin îngrijirea sănătăţii şi servicii pe care starea
acestora le impune. Persoanelor vârstnice care trăiesc în instituţii trebuie să li se
65
garanteze o asistenţă corespunzătoare în privinţa vieţii private şi participarea la
determinarea condiţiilor de viaţă în instituţie.
Dreptul la locuinţă. Pentru o societate civilizată, acest drept reprezintă o
necesitate a fiecăruia, tară de care traiul obişnuit şi decent este pus sub semnul
întrebării. Locuinţa nu reprezintă doar o responsabilitate a persoanei, ci şi un drept
al acesteia, care presupune obligaţii corespunzătoare din partea statului. Carta
socială europeană cere statelor părţi să ia măsuri pentru:
- favorizarea accesului la locuinţe la un nivel adecvat;
- a preveni şi a atenua lipsa locuinţelor, în vederea eliminării progresive a
acestei situaţii;
- să facă accesibil costul locuinţei pentru persoanele care nu dispun de
resurse.
TEMA 10. INSTRUMENTELE JURIDICE ELABORATE ÎN
CADRUL CONSILIULUI EUROPEI
Activitatea Consiliului Europei de consolidare a propriului sistem de
protecţie a drepturilor omului s-a materializat în adoptarea mai multor instrumente
juridice pe diferite domenii, care dezvoltă drepturi ale omului consacrate în
izvoarele de bază.
Printre cele mai importante amintim: Convenţia culturală europeană,
adoptată la 19 decembrie 1954, prin care părţile se angajează să ia măsuri proprii
pentru salvarea patrimoniului comun al Europei şi pentru încurajarea dezvoltării.
Statele vor încuraja cetăţenii proprii să studieze limbile, istoria şi civilizaţia altor
state părţi şi vor facilita pe teritoriul lor dezvoltarea unor asemenea studii, ceea ce
presupune inclusiv facilitarea circulaţiei şi a schimbului de persoane în acest scop;
- Convenţia europeană de securitate socială, adoptată la 14 decembrie
1972, care se aplică tuturor legislaţiilor referitoare la ramurile de securitate care
privesc prestările pentru boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, supravieţuitori,
accidente de muncă şi boli profesionale, alocaţii pentru deces, şomaj, familii, cu
66
luarea în considerare a principiului egalităţii de tratament acordat resortisanţilor,
refugiaţilor şi apatrizilor.
- Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva
umanităţii şi a crimelor de război adoptată la 25 ianuarie 1974. Considerând că
aceste crime sunt grave infracţiuni împotriva demnităţii umane, convenţia declară
ca imprescriptibile crimele contra umanităţii prevăzute de Convenţia pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, din 1948, infracţiunile prevăzute de
Convenţiile de la Geneva din 1949 şi orice alte violări asemănătoare ale legilor şi
obiceiurilor războiului;
- Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în
afara căsătoriei, adoptată la 15 octombrie 1975, care are ca scop acordarea acelui
statut juridic copiilor din afara căsătoriei, ca ce! al copiilor din căsătorie, cu
privire la filiaţia maternă şi paternă, obligaţiile de întreţinere, supraveghere, dreptul
de vizită, dreptul la succesiune;
- Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului
migrant, adoptată la 24 noiembrie 1977, care reglementează situaţia juridică a
muncitorilor migranţi, cetăţeni ai statelor membre ale Consiliului Europei, în
scopul de a le asigura, în măsura posibilităţilor, un tratament care să nu fie mai
puţin favorabil decât cel de care beneficiază muncitorii care au naţionalitatea
statului respectiv, referitor la tot ceea ce este legat de condiţiile de viaţă şi de
muncă;
- Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea
automatizată a datelor cu caracter personal1, adoptată la 28 ianuarie 1981, care
are ca scop protecţia dreptului la respectarea vieţii particulare faţă de intensificarea
circulaţiei peste frontiere a datelor cu caracter personal care fac obiectul
prelucrării automatizate. O precizare importantă a Convenţiei este aceea potrivit
căreia datele cu caracter personal care privesc originea rasială, opiniile politice,
convingerile religioase sau de altă natură, cele care privesc sănătatea, viaţa sexuală
sau condamnările penale nu vor putea fi prelucrate automatizat dacă dreptul intern
67
nu prevede garanţii adecvate. Mai mult, persoanele au dreptul să cunoască
existenţa acestor prelucrări şi chiar să aibă acces la ele, inclusiv să ceară
modificarea lor dacă nu mai corespund realităţii.
- Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la 15 octombrie 1985,
consideră colectivităţile locale ca unul din principiile fundamentale ale oricărui
regim democratic şi că cetăţenii au dreptul să participe la gestionarea treburilor
publice, la nivel local acest drept putând fi exercitat cel mai direct. Carta
stabileşte că principiul autonomiei locale trebuie să fie recunoscut în legislaţia
internă şi, pe cât posibil, în constituţiile statelor părţi. Prin autonomie locală,
Carta înţelege dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale de a
reglementa şi gestiona, în cadrul legii, sub propria lor responsabilitate şi în profitul
populaţiei lor, o parte importantă a treburilor publice;
- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante , adoptată la 26 noiembrie 1987, instituie
un Comitet european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante, cu scopul de a examina tratamentul peroanelor private de
libertate,
- Convenţia europeană cu privire la participarea străinilor ia viaţa publică
la nivelul local, adoptată la 5 februarie 1992. Considerând că prezenţa rezidenţilor
străini pe teritoriul naţional a devenit o caracteristică permanentă a societăţii
europene şi că aceştia, la nivel local, sunt supuşi aceloraşi îndatoriri ca şi cetăţenii
proprii, Convenţia garantează străinilor dreptul de a alege şi de a fi aleşi la nivel
local, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii proprii;
- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la 5
noiembrie 1992. Este un tratat care are ca obiectiv protejarea şi promovarea
limbilor regionale sau minoritare, ca un obiectiv strict de ordin cultural. Scopul ei
este de a asigura, în măsura posibilului, folosirea limbilor regionale sau minoritare
în învăţământ şi în media, de a încuraja utilizarea lor în justiţie şi administraţie,
în viaţa economică, socială şi culturală;
68
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată la 1
februarie 1995. Considerând că o societate pluralistă, cu adevărat democratică,
trebuie nunumai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a
fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, dar şi să creeze condiţii care
să permită exprimarea, păstrarea şi dezvoltarea acestei identităţi, Convenţia
stabileşte obligaţiilestatelor pentru protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor
persoanelor aparţinând acestora, în cadrul statului de drept, cu respectarea
regulilor, a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale.
Consiliul Europei a adoptat numeroase alte tratate cu relevanţă pentru
protecţia drepturilor omului, precum:
- Convenţia europeană de asistenţă socială şi medicală, 1953;
- Convenţia europeană pentru echivalarea studiilor universitare, 1956;
- Convenţia europeană cu privire la extrădare, 1957;
- Convenţia europeană cu privire la reducerea cazurilor de pluricetăţenie şi
cu privire la obligaţiile militare în caz de pluricetăţenie, 1963;
- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, 1967;
- Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, 1977;
- Convenţia europeană pentru transferarea persoanelor condamnate, 1983;
- Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, 1989;
- Convenţia europeană cu privire la exercitarea drepturilor copilului, 1996;
- Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane
cu privire la aplicaţiile biologiei şi medicinii, vizând interzicerea donării fiinţelor
umane, 1998;
- Convenţia penală asupra corupţiei, 1999;
- Convenţia civilă asupra corupţiei, 1999;
- Convenţia asupra cybercriminalităţii, 2001 etc.
Consiliul Europei nu este singura organizaţie europeană care are printre
marile sale preocupări promovarea şi protecţia drepturilor omului.
69
Uniunea Europeană acoperă în prezent o arie mult mai largă de preocupări
decât cea a comunităţilor iniţiale, inclusiv în domeniul drepturilor omului.
Acţiunile Uniu nii Europene în acest domeniu s-au accentuat foarte mult în ultimii
ani şi rezultatele sunt remarcabile. De aceea, vom analiza într-un capitol distinct
complexitatea acestei problematici.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a fost la origine o
formă de cooperare instituţionalizată nepermanentă - Conferinţa pentru Securitate
şi Cooperare în Europa - convocată în urma tratativelor de consolidare a securităţii
şi a dezvoltării europene, începută în anul 1972 între statele europene, Canada şi
SUA.
Desfăşurarea CSCE a cunoscut trei momente de început:
- la nivelul miniştrilor de externe, în anul 1973, la care au participat
reprezentanţi a 33 de state europene, precum şi cei ai SUA şi ai Canadei;
- la nivelul experţilor, în perioada 1973-1975, care au pregătit documentele
finale ale conferinţei;
- la nivelul şefilor de state şi de guverne, în perioada 27 iulie - l august 1975,
la Helsinki, ocazie cu care s-a semnat Actul final, prin care s-au stabiiit principiile
care guvernează relaţiile dintre statele participante, măsurile de edificare a
încrederii şi cu privire la securitate şi dezarmare, măsuri privind cooperarea în
domeniile economic, ştiinţific, protecţia mediului; securitatea şi cooperarea în
Mediterana, drepturile omului, informaţii, schimburile culturale, educaţie, precum
şi continuarea procesului de consolidare şi cooperare prin noi reuniuni.
Procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie internaţională –
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa - s-a declanşat Ia reuniunea
de la Paris, în anul 1990, când s-a adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă,
pornind de la schimbările majore care au avut loc în Europa prin dispariţia
lagărului comunist şi nevoia de instaurare a democraţiei în toate statele europene,
la baza căreia să se aşeze respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.
70
La reuniunea de la Helsinki din anul 1992, în Declaraţia la nivel înalt
adoptată cu acest prilej se stabilea ca obiectiv al CSCE realizarea unei comunităţi
a statelor libere şi democratice de la Vancouver la Vladivostok, iar CSCE a fost
definită ca un forum de dialog, negocieri şi cooperare pentru modelarea noii
Europe.
In sfârşit, la reuniunea la nivel înalt de la Budapesta, din anul 1994, s-a
încheiat procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie, schimbându-se şi
denumirea în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Actul Final al CSCE, adoptat la Helsinki în anul 1975, este un act
complex, alcătuit din mai multe documente, în două dintre acestea (Coşul I şi
Coşul III) fiind cuprinse şi aspecte referitoare la drepturile omului. Deşi Actul
Final nu este un tratat, ci un document politic, el reprezintă un moment important
în Europa, având în vedere că la acea conferinţă au participat 33 de state europene,
precum şi SUA şi Canada.
Deosebit de important este că, între cele 10 principii directoare privind
relaţiile dintre statele participante (,,decalogul” de la Helsinki, Coşul I), două fac
trimitere la drepturile omului:
- respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Potrivit
acestuia, statele participante s-au angajat să respecte drepturile omului, să
promoveze şi să încurajeze exercitarea deplină a drepturilor civile, politice,
economice, sociale şi culturale. Mai mult, el se referă la libertatea de religie şi la
drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;
- egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor. Potrivit acestui
principiu, statele se angajează să respecte egalitatea în drepturi a popoarelor şi a
dreptului lor la autodeterminare, recunoscând că popoarele au dreptul de a hotărî,
în deplină libertate, statutul lor politic, fără amestec din afară.
Cel de al doilea document (Coşul NI) face trimitere la unele aspecte ale
drepturilor omului, precum reunificarea familiilor sau contactele umane, ceea ce
prezenta importanţă pentru perioada în care a fost adoptat Actul Final.
71
Ulterior, reuniunile periodice care au avut loc sub semnul CSCE (Madrid-
1983, Viena-1989, Copenhaga-1990, Paris - 1990, Moscova-1991, Helsinki-1992,
Budapesta-1994) s-au soldat cu documente care lărgesc într-o bună măsură
catalogul drepturilor omului, abordând, printre altele, drepturi ale minorităţilor,
preeminenţa dreptului, valorile democraţiei, alegeri libere, dreptul umanitar,
dreptul refugiaţilor, drepturile lucrătorilor migranţi.
O problemă asupra căreia OSCE s-a aplecat cu mai multă atenţie, mai ales
după anul 1990, a fost aceea a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale. Aceste preocupări s-au soldat cu o serie de angajamente pe care OSCE
le-a luat în urma Conferinţei de la Copenhaga, din anul 1990, extinse prin Raportul
Reuniunii la nivel de experţi de la Geneva din anul 1991, care a fost inclus în
Documentul final al Conferinţei de la Moscova din 1991.
Principalul rezultat al acestor demersuri a fost crearea, în anul 1992, a
instituţiei înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale, într-un moment în care,
în cadrul Naţiunilor Unite, încă nu se adoptase Declaraţia asupra drepturilor
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau
lingvistice (decembrie 1992) şi nici nu se adoptase de către Consiliul Europei
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (995). Înaltul Comisar
pentru Minorităţile Naţionale este învestit cu principala funcţie de avertizare din
timp şi de a acţiona din vreme în legătură cu tensiunile privitoare la problemele
minorităţilor naţionale.
TEMA 11. CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi protocoalele ei adiţionale a fost adoptată în baza Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, cu mult timp înainte de adoptarea pactelor
internaţionale din sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului, ceea
ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că pionieratul în acest domeniu aparţine sistemului
european.
72
La 4 noiembrie 1950, statele membre ale Consiliului Europei adoptau
această Convenţie, având în vedere Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
proclamată de Adunarea Generală a ONU şi „considerând că această declaraţie
urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a
drepturilor pe care le enunţă”.
Convenţia stabileşte că scopul Consiliului Europei este „să realizeze o
uniune mai strânsă între membrii săi şi unul din mijloacele de atingere a acestui
scop este protecţia şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale”. Convenţia a fost adoptată prin afirmarea de către statele
participante a „ataşamentului lor profund la aceste libertăţi fundamentale care
constituie fundamentul justiţiei şi al păcii în lume şi a cărui respectare se
întemeiază pe un regim politic cu adevărat democratic, pe de o parte, şi, pe de
altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului pe
care le recunosc”.
Titlul I al Convenţiei, denumit „Drepturi şi libertăţi”, consacră şi
garantează o sumă de drepturi şi libertăţi civile şi politice . Acestea sunt:
- dreptul la viaţă (art.2);
- dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane
sau degradante (art.3);
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie şi de a nu fi constrâns de muncă
forţată (art.4);
- dreptul la libertate şi siguranţă (art.5);
- dreptul la examinarea cauzei în mod echitabil, într-un termen rezonabil, de
către un tribunal independent şi imparţial (art.6);
- dreptul de a nu fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în
momentul comiterii, nu constituia o infracţiune şi de a nu se aplica o pedeapsă mai
severă decât cea aplicabilă în acel moment - neretroactivitatea legii penale şi
mitior lex (art.7);
73
- dreptul la respectarea vieţii private, de familie, a domiciliului şi a
corespondenţei (art.8);
- dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art.9);
- dreptul la libertatea de expresie (art.10);
- dreptul la libertatea de reuniune paşnică şi la libertatea de asociere (art.11);
- dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie (art.12);
- dreptul la un recurs efectiv (art.13).
Convenţia nu consacră drepturi economice, sociale şi culturale, acestea
fiind recunoscute prin Carta socială europeană revizuită şi alte tratate adoptate sub
egida Consiliului Europei.
Statele părţi la Convenţie sunt obligate să asigure exercitarea drepturilor
şi a libertăţilor recunoscute, fără nici o deosebire fundată în specia! pe sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau
socială, aparenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Convenţia stabileşte şi o clauză de derogare, potrivit căreia, în caz de
război sau în cazul unui alt pericol public, care ameninţă viaţa naţiunii, orice stat
poate lua măsuri derogatorii de la dispoziţiile Convenţiei, dar numai să nu fie în
contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional. De asemenea,
Convenţia permite restrângerea activităţii politice a străinilor cu privire la
libertatea de reuniune paşnică şi libertatea de asociere.
Totuşi, există câteva drepturi şi libertăţi fundamentale de la care Convenţia
nu admite nici o derogare (,,nucleul dur” al sistemului). Este vorba despre:
- dreptul oricărei persoane la viaţă, cu excepţia cazului de deces rezultat din
acte licite de război;
- dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane
sau degradante;
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie;
- dreptul la aplicarea principiilor neretroactivităţii şi mitior lex cu privire la
legea penală.
74
Titlul II al Convenţiei a stabilit un mecanism de aplicare a ei, care a constat
iniţial în crearea unei Comisii europene a drepturilor omului şi a unei Curţi
europene a drepturilor omului. Prin adoptarea Protocolului nr. 11, la 11 mai
1994, s-a creat un mecanism mai suplu, respectiv o curte unică - Curtea Europeană
a Drepturilor Omului - care reprezintă astăzi cea mai performantă instituţie
internaţională pentru apărarea drepturilor omului/prin competenţa ei de a emite
decizii obligatorii pentru statele părţi, în cazul violării drepturilor garantate de
Convenţie.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale a cunoscut ulterior mai multe dezvoltări, prin cele 13 protocoale
adiţionale adoptate până în prezent, unele dintre acestea consacrând şi garantând şi
alte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Primul Protocol a fost adoptat în 1952 şi aduce în plus la catalogul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale:
- dreptul la respectarea proprietăţii (art.1);
- dreptul la educaţie şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţătura
copiilor conform convingerilor lor religioase şi filozofice (art.2);
Protocolul nr.2, adoptat în anul 1963, completează Convenţia atribuind
Curţii Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative
asupra unorchestiuni juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor ei.
Protocolul nr.3, adoptat în anul 1963a modificat unele articole cu privire la
Comisia drepturilor omului. În prezent este inaplicabil ca urmare a desfiinţării
Comisiei.
Protocolul nr.4, adoptat în anul 1963, recunoaşte anumite drepturi şi
libertăţi, altele decât cele care sunt consacrate de Convenţie şi în Primul Protocol.
Este vorba despre:
- dreptul persoanei de a nu fi privată de libertate pentru singurul motiv că
nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală;
75
- dreptul la liberă circulaţie, de a alege în mod liber reşedinţa şi de a părăsi
orice ţară, inclusiv pe a sa;
- dreptul de a nu fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă din
teritoriul statului al cărui resortisant este;
- dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisant este;
- interzicerea expulzării colective a străinilor.
Protocolul nr.5, adoptat în anul 1966, a modificat 2 articole ale Convenţiei
cu privire la componenţa Comisiei şi a Curţii, dar aceste prevederi au fost abrogate
implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11.
Protocolul nr.6, adoptat în anul 1983, a abolit pedeapsa cu moartea, cu
posibilitatea statelor părţi de a prevedea în legislaţia lor pedeapsa cu moartea
pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război. De remarcat
că abolirea pedepsei cu moartea în sistemul european s-a decis mai devreme cu 6
ani decât în sistemul Naţiunilor Unite.
Protocolul nr.7, adoptat în anul 1984, completează Convenţia prin
recunoaşterea unor noi drepturi:
- dreptul la garanţii procedurale pentru străinii care urmează a fi expulzaţi;
- dreptul la recurs în procesele penale;
- dreptul de a nu fi urmărit sau pedepsit pentru o infracţiune pentru care a
fost deja achitat sau condamnat printr-o judecată definitivă (non bis in idem);
- dreptul la despăgubiri în cazul erorilor judiciare;
- egalitatea soţilor în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil, între ei, în
relaţiile cu copiii lor, cu privire la căsătorie.
Protocolul nr.8, adoptat în anul 1985, a modificat unele dispoziţii ale
Convenţiei cu privire la procedura Comisiei drepturilor omului, dar prevederile lui
nu mai sunt aplicabile ca urmare a desfiinţării Comisiei.
Protocolul nr.9, adoptat în anul 1990, de asemenea a modificat unele
dispoziţii ale Convenţiei cu privire la procedurile Comisiei şi ale Curţii, dar care
rămân fără obiect ca urmare a adoptării Protocolului nr.11.
76
Protocolul nr.10 adoptat în anul 1992, a modificat procedura Comitetului
Miniştrilor cu privire la competenţa acestuia de a constata dacă există sau nu o
violare a Convenţiei. Dispoziţiile sale au fost abrogate implicit prin adoptarea
Protocolului nr.11.
Protocolul nr.11, adoptat în anul 1994, reformează practic mecanismul de
control instituit de Convenţie, prin înlocuirea Comisiei şi Curţii cu o nouă curte
permanentă - Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Protocolul nr.12, adoptat în anul 2000 interzice discriminarea în general,
indiferent pe ce criterii sau motive s-ar putea face.
Protocolul nr.13, a fost adoptat în anul 2002, şi consacra abolirea pedepsei
cu moartea în orice circumstanţă.
TEMA 12. SUBSISTEMUL INTERAMERICAN AL DREPTURILOR
OMULUI BAZAT PE CONVENŢIA AMERICANĂ A
DREPTURILOR OMULUI
Convenţia americană a drepturilor omului a fost semnată la 20 noiembrie
1969, la San Jose (Costa Rica), şi a intrat în vigoare în anul 1978. Denumită şi
Pactul de la San Jose, Convenţia a fost completată ulterior prin două protocoale
adiţionale:
Protocolul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, semnat
în 1988, şi Protocolul cu privire la abolirea pedepsei cu moartea, semnat în 1990.
Nici unul din cele două protocoale nu a intrat în vigoare până în prezent.
Drepturile omului consacrate de Convenţia Americană. Convenţia stabileşte
un catalog de drepturi civile şi politice, precum şi o clauză generală cu privire la
promovarea drepturilor economice, sociale şi culturale.
Drepturile civile şi politice garantate de Convenţie sunt, în sinteză,
următoarele:
dreptul oricărei persoane la recunoaşterea personalităţii sale în faţa legii;
- dreptul la viaţă; Convenţia permite pedeapsa cu moartea, dar interzice
77
reintroducerea ei în statele care au abolit-o; de asemenea, pedeapsa capitală este
interzis să se pronunţe împotriva femeilor însărcinate, persoanelor care la data
comiterii crimei nu au împlinit vârsta de 18 ani sau au depăşit vârsta de 70 ani;
- dreptul la tratament uman, flecare persoană având dreptul Ia
respectarea integrităţii psihice, mentale şi morale; nimeni nu poate fi subiectul
pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante;
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau în servitute involuntară, acestea
fiind interzise în toate formele; nimeni nu poate fi constrâns la muncă forţată;
- dreptul la libertate şi securitate; nimeni nu poate fi arestat sau
întemniţat în mod arbitrar;
- dreptul la un proces corect în faţa unui tribunal competent şi imparţial;
- dreptul de a nu fi condamnat pentru un act sau o omisiune care nu era
infracţiune, potrivit legii, în momentul comiterii şi dreptul de a se aplica legea mai
favorabilă;
- dreptul la o compensaţie, în conformitate cu legea, în cazul erorilor
judiciare;
- dreptul la viaţă privată, la respectarea moralei şi la recunoaşterea
demnităţii; nimeni nu poate fi obiectul amestecului arbitrar sau abuziv în viaţa sa
privată, în familia, domiciliul, corespondenţa sa şi nu va fi supus atacurilor ilegale
împotriva onoarei sau reputaţiei sale;
- libertatea de conştiinţă şi de religie, inclusiv de a le păstra sau
schimba, precum şi libertatea de a profesa sau de a promova religia şi credinţa,
individual sau împreună cu alţii, public sau privat;
- libertatea de gândire şi de expresie, care include libertatea de a căuta,
transmite şi primi informaţii şi idei de orice natură, fie oral, fie în scris sau tipărit,
fie prin artă sau prin orice ait mod ales;
- dreptul la replică, potrivit căruia oricine este insultat în public printr-
un mijloc legal de comunicare are dreptul la replică, făcând o corecţie prin
folosirea aceloraşi mijloace de comunicare, în condiţiile legii;
78
- dreptul la întrunire paşnică, fără arme;
- libertatea de asociere în scopuri ideologice, religioase, politice,
economice, de muncă, sociale, culturale, sportive sau altele;
- dreptul familiei la protecţie din partea societăţii şi a statului; femeile şi
bărbaţii au dreptul de a întemeia o familie, Ia vârsta potrivită pentru căsătorie, în
conformitate cu legea, pe baza liberului consimţământ al soţilor;
- dreptul la nume; fiecare persoană are dreptul Ia numele părinţilor sau
al unuia dintre aceştia şi dreptul la prenume;
- dreptul la o cetăţenie; fiecare persoană are dreptul la cetăţenia statului
pe teritoriul căruia s-a născut dacă nu are dreptui la o altă cetăţenie; nimeni nu
poate fi privat de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a o schimba;
- dreptul la proprietate, de a se folosi şi bucura de ea; nimeni nu poate fi
privat de proprietatea sa, cu excepţia unei plăţi sau juste compensaţii, pentru motiv
de utilitate publică sau interes social şi în conformitate cu legea; omul nu poate fi
obiect al dreptului de proprietate;
- libertatea de circulaţie şi de reşedinţă; orice persoană care se află
legal pe teritoriul unui stat parte are dreptul să circule şi să locuiască pe acest
teritoriu, în conformitate cu legea;
Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului
- dreptul de a participa la guvernare; presupune dreptul de a lua parte la
conducerea treburilor publice direct sau prin reprezentanţi liber aleşi, dreptul la vot
şi dreptul de a fi ales prin alegeri periodice, prin vot universal, egal şi secret, care
să garanteze libertatea de voinţă a alegătorilor, şi dreptul de a avea acces, în
condiţii de egalitate, la serviciile publice;
- dreptul la protecţie egală în faţa legii, fără discriminare;
- dreptul la protecţie juridică, respectiv dreptul la recurs sau la orice altă
cale de atac efectivă în faţa unui tribunal competent, pentru protecţia împotriva
violărilor drepturilor recunoscute de Convenţie şi de legile naţionale.
Drepturile economice, sociale şi culturale nu sunt stabilite de Convenţia
79
americană, dar ea face o apreciere generală. Astfel, statele părţi se obligă să adopte
măsuri, atât în plan intern, cât şi prin cooperare internaţională, mai ales cele de
natură tehnică şi economică, cu perspectiva de a îndeplini progresiv, prin legislaţie
sau alte asemenea mijloace, realizarea deplină a drepturilor privind standardele
economice, sociale, educaţionale, ştiinţifice şi culturale prevăzute de Carta OSA,
aşa cum este prevăzut de Protocolul de la Buenos Aires.
Mecanismul de control al Convenţiei - Comisia Interamericană a
Drepturilor Omului. Ca mecanism al Convenţiei americane a drepturilor omului şi
potrivit acesteia, Comisia acţionează numai în raport cu statele părţi la Convenţie.
Comisia este compusă din 7 membri aleşi de Adunarea Generală a OSA, de
pe o listă de câte 3 candidaţi propuşi de guvernele statelor membre. Candidaţii
trebuie să fie persoane cu înalte calităţi morale şi cu o competenţă recunoscută în
domeniul drepturilor omului. Comisia astfel constituită reprezintă toate statele
membre ale OSA, pentru că ea este, în acelaşi timp, şi organism al Cartei
organizaţiei.
Principala funcţie a Comisiei este apărarea şi promovarea drepturilor
omului, scop în care are următoarele atribuţii:
- să dezvolte conştientizarea drepturilor omului în rândul popoarelor
americane;
- să facă recomandări generale statelor părţi, când consideră necesar,
pentru adoptarea măsurilor progresive privind drepturile omului în cadrul
sistemului ior legislativ şi, de asemenea, a prevederilor constituţionale şi a altor
măsuri pentru respectarea acestor drepturi;
- să pregătească studii şi rapoarte pe care le consideră necesare în
activitatea sa;
- să ceară guvernelor statelor părţi informaţii în legătură cu măsurile
adoptate în materia drepturilor omului;
- să răspundă, prin intermediul Secretariatului General al OSA,
problemelor ridicate de statele părţi în legătură cu drepturile omului şi, în limita
80
posibilităţilor, să acorde statelor serviciile de consultanţă de care au nevoie;
- să acţioneze în legătură cu petiţiile şi comunicările, conform
prevederilor Convenţiei;
- să prezinte un raport anual Adunării Generale a OSA.
Comisia este competentă să primească plângeri individuale şi comunicări
interstatale cu privire la violări ale Convenţiei de către un stat parte. Plângerile
pot fi făcute de către orice persoană sau grup de persoane şi de către orice entitate
neguvernamentală legal recunoscută, cu condiţia ca statele reclamate să fi declarat
cu ocazia ratificării sau aderării că recunosc competenţa Comisiei de a primi şi
examina plângeri. Comunicările prezentate de un stat sunt primite de Comisie
numai dacă statul respectiv a declarat că îi recunoaşte competenţa în această
materie. Comisia nu va admite nici o comunicare împotriva unui stat parte care nu a
făcut o astfel de declaraţie. Convenţia precizează că declaraţia statelor părţi de
recunoaştere a competenţei Comisiei poate fi făcută pentru o perioadă
nedeterminată sau pentru o perioadă determinată, ori numai pentru un anumit
caz.
Admiterea plângerilor sau comunicărilor de către Comisie operează
numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii :
1. Epuizarea tuturor căilor de acţiune în justiţie în conformitate cu
principiile internaţionale de drept recunoscute;
2. Plângerile sau comunicările să fie introduse într-un termen de 6 luni
de la data primirii hotărârii judecătoreşti interne definitive;
3. Obiectul plângerii sau al comunicării să nu se afle pe rolul altei
instanţe internaţionale;
4. în cazul plângerilor individuale, acestea trebuie să conţină numele,
cetăţenia, profesia, domiciliul şi semnătura persoanei sau a persoanelor ori a
reprezentanţilor legali care depun plângerea.
Dacă vreuna sau mai multe din condiţiile de sus nu sunt îndeplinite,
plângerile sau comunicările sunt considerate inadmisibile. De asemenea, sunt
81
considerate inadmisibile plângerile şi comunicările care:
- nu conţin fapte care să ducă la concluzia încălcării unui drept prevăzut
de Convenţie;
- în care capetele de cerere ale petiţionarului sau ale statului sunt
nefondate sau abuzive;
- sunt aceleaşi cu altele examinate deja de Comisie sau de o altă
organizaţie inter- naţională.
Pentru examinarea plângerilor, Comisia analizează informaţiile primite,
anchetează faptele, organizează audieri şi acţionează pentru rezolvarea pe cale
amiabilă a cauzei. Dacă se obţine o soluţie prin buna înţelegere a părţilor, Comisia
redactează un raport în care prezintă faptele şi soluţia respectivă. în caz contrar,
Comisia întoc- meşte un raport în care sunt formulate concluzii şi recomandări
care sunt trimise sta- telor în cauză. în termen de 3 luni, acestea trebuie să se
conformeze raportului sau să se adreseze Curţii Interamericane a Drepturilor
Omului cu o sesizare. De asemenea, în acelaşi interval, şi Comisia poate sesiza
Curtea cu cauza respectivă. în raportul anual, Comisia poate să includă şi
rapoartele finale asupra cauzelor examinate, iar Adunarea Generală discută
nerespectarea de către state a recomandărilor făcute de Comisie, cu scopul de a lua
decizii care să ducă la conformare.
Curtea Interamericană a Drepturilor Omului. Cel de-al doilea mecanism al
subsistemului bazat pe Convenţia americană a drepturilor omului este Curtea
Interamericană a Drepturilor Omului. Ea este compusă din 7 judecători, cetăţeni
ai statelor membre ale organizaţiei, aleşi pentru a funcţiona independent dintre
jurişti de cea mai înaltă autoritate morală şi competenţă recunoscută în domeniul
drepturilor omului, care au calificările cerute pentru exercitarea celor mai înalte
funcţii judiciare, în conformitate cu legea statului ai cărui cetăţeni sunt sau a
statului care îi propune pentru candidatură. Nu pot fi doi judecători cetăţeni ai
aceluiaşi stat. Mandatul lor este de 6 ani şi pot fi realeşi o singură dată, ei
82
continuând activitatea şi după expirarea mandatului pentru cazurile pe care le-au
început şi sunt încă pe rol.
Pentru a putea funcţiona, Curtea trebuie să aibă un cvorum de 5 judecători.
Curtea are o competenţă contencioasă, pentru examinarea plângerilor şi a
comunicărilor interstatale, şi o competenţă consultativă, prin emiterea de avize
consultative de interpretare a Convenţiei şi a altor tratate de drepturile omului.
Curtea poate fi sesizată numai de către statele părţi ale Convenţiei, care au
decla- rat că recunosc obligativitateajurisdicţiei Curţii, şi de către Comisia
Interamericană a Drepturilor Omului. Persoanele particulare, grupurile de
persoane particulare şi organizaţiile neguvernamentale nu pot sesiza Curtea cu
plângeri, întotdeauna, Curtea poate fi sesizată numai după definitivarea
procedurilor prevăzute de Convenţie pentru Comisia Interamericană a Drepturilor
Omului.
Declaraţia statelor de acceptare a jurisdicţiei Curţii poate fi făcută la data
depunerii instrumentelor de ratificare sau de aderare sau la o dată ulterioară, cu
privire la toate domeniile privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei. Aceste
declaraţii pot fi făcute şi condiţionat de reciprocitate sau pe o perioadă determinată
ori numai pentru un anumit caz. De asemenea, Convenţia precizează că statele pot
accepta jurisdicţia Curţii şi printr-un acord special. Rezultă că statele părţi la
Convenţie nu acceptă competenţa Curţii prin chiar ratificarea sau aderarea la
Convenţie, aşa cum se întâmplă în sistemul Consiliului Europei.
Hotărârile Curţii trebuie să fie motivate şi sunt definitive. Ele nu sunt
susceptibile de apel, dar pot fi interpretate ulterior de Curte, la cererea oricărei
părţi, într-un termen de cel mult 90 de zile de la comunicare. Hotărârile vor fi
notificate părţilor în litigiu şi comunicate tuturor statelor părţi la Convenţie.
Statele care au acceptat jurisdicţia Curţii sunt obligate să respecte
hotărârile acesteia in orice, cauză la care sunt părţi.
Dacă se constată o violare a drepturilor prevăzute de Convenţie, hotărârea
poate stabili compensaţii pentru daunele provocate.
83
Convenţia nu creează un mecanism de control pentru asigurarea executării
hotărârilor dar, anual, Curtea supune Adunării Generale a OSA un raport cu privire
la activitatea sa, raport în care sunt prezentate şi cauzele în care statele nu s-au
conformat hotărârilor Curţii.
Sub aspectul competenţei consultative, Curtea, la cererea statelor şi a
organelor OSA, emite avize consultative pentru interpretarea Convenţiei sau a altor
tratate referitoare la protecţia drepturilor omului în statele americane. De asemenea,
statele pot cere Curţii emiterea de avize referitoare la compatibilitatea legilor
interne ale acestora cu prevederile Convenţiei şi ale altor tratate de drepturile
omului.
TEMA 13. INTERDICŢIA DISCRIMINĂRII ÎN SISTEMUL UNIVERSAL
ŞI EUROPEAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI.
STANDARDELE INTERNAŢIONALE ŞI REGIONALE CELE MAI
RELEVANTE PENTRU HIV/SIDA
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a declanşat crearea unor
mecanisme internaţionale complexe de protecţie a drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale omului, deşi în practica sistemelor juridice interne ale statelor
preocupările sunt mult mai vechi.
Principalul efect a fost apariţia mai multor sisteme de protecţie a fiinţei
umane, unul cu vocaţie de universalitate sistemul Naţiunilor Unite şi mai multe
cu vocaţie regională, în Europa, pe continentele americane şi în spaţiul african, cu
speranţa că şi spaţiul asiatic, mai ales cel islamic, va cunoaşte în viitor un
asemenea sistem.
Deşi sunt sisteme de protecţie a drepturilor omului, atât Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cât şi instrumentele juridice adoptate ulterior şi
pe baza acesteia conţin şi îndatoriri fundamentale ale omului faţă de semenii săi şi
faţă de colectivitate.
Pare evident că omul nu trebuie doar protejat contra abuzurilor de orice fel,
84
mai ales din partea statului; el trebuie să aibă şi unele îndatoriri, pentru că nu poate
trăi liber decât respectând libertatea celorlalţi. Omul, în societăţile organizate
politic în stat, renunţă la libertatea lui naturală şi acceptă un alt tip de libertate,
una limitată, care să-i ofere lui şi celorlalţi siguranţa existenţei şi a afirmării
personalităţii sale depline. Aceasta este o condiţie esenţială, altfel „răul nemcritat
pe care [...] îl cau zezi altuia [...] ţi-l faci ţie însuţi”. Pentru că idealul libertăţii
individului nu în seamnă nicidecum că acesta nu este supus nici unei restricţii şi
că nu ar avea nici o responsabilitate faţă de alţii şi faţă de societate”.
Statele consacră prin legile lor, în primul rând prin constituţii, îndatoriri
funda mentale ale cetăţenilor. Statele cu regim politic democratic, ca una din
principalele trăsături, promovează şi garantează ca valori supreme demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic în acelaşi timp, cetăţeanul este privit şi ca membru
responsabil al cetăţii, cu îndatoriri faţă de societate, fără de care statul însuşi ar fi
în pericol. Prin urmare, primele interesate în consacrarea juridică a îndatoririle
omului, ale cetăţeanului în special, sunt statele, prin chiar dreptul intern, drept
asupra căruia statul este suveran, dar cu limitările impuse de angajamentele sale
internaţionale.
De ce s-a născut dreptul internaţional al drepturilor omului? Sunt de
notorietate abuzurile contra intereselor fiinţei umane, atât din partea statelor, cât şi
a altor entităţi. Este semnificativă remarca lui Rousseau: „omul s-a născut liber,
dar pretutindeni este în lanţuri”. Marile pericole care planează asupra omului, de
la conflictele ar mate, persecuţii şi până la cataclismele naturale, au determinat
comunitatea interna ţională să creeze un sistem care să-1 pună la adăpost, sistem
pe care îl identificăm astăzi cu sintagma dreptul internaţional al drepturilor
omului. Dar, expresia „drep turile omului” numai aparent se referă exclusiv la
drepturi ale fiinţei umane.
Drepturile omului, aşa cum sunt ele consacrate în instrumentele
internaţionale, chiar dacă le întâlnim şi în formularea „libertăţi fundamentale” sau
85
„dreptul la libertatea de a...”, reprezintă drepturi subiective, adică facultăţi,
posibilităţi ale subiectelor raporturilor juridice (oamenii) de a avea o anumită
conduită şi de a cere celeilalte părţi să aibă o atitudine corespunzătoare, sub
garanţia pe care o oferă autoritatea publică.
Relaţiile reglementate de normele juridice ale dreptului internaţional al
drepturilor omului sunt, evident, raporturi juridice al căror conţinut este alcătuit
din drepturile şi obligaţiile părţilor ia raport. Este limpede că atunci când o parte a
raportului juridic are un anumit drept, cealaltă parte are o obligaţie corelativă,
adică îndatorirea pe care prima parte poate să i-o pretindă, cu garanţia autorităţii
publice de a o duce la îndeplinire. Prin urmare, toate drepturile omului consacrate
în instrumentele interna ţionale, drepturi care sunt absolute, presupun obligaţii
corespunzătoare, mai ales în sarcina statelor. A afirma că omul are numai drepturi
este, astfel, o gravă eroare din perspectiva teoriei generale a dreptului. Dreptul
subiectiv nu poate fi fructificat decât dacă există şi o îndatorire corespunzătoare în
sarcina altuia, iată de ce, în primul rând, fiecare om, beneficiind de drepturile
recunoscute de dreptul internaţional, este îndatorat să respecte aceleaşi drepturi ai
căror titulari sunt ceilalţi.
Este motivul pentru care atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cât şi instrumentele juridice internaţionale elaborate ulterior consacră şi îndatoriri
ale omului. Astfel, Declaraţia stabileşte într-o manieră cât se poate de directă că
fiecare „om are îndatoriri faţă de societatea în care trăieşte, numai în cadrul
acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale. In
exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, orice om trebuie să fie supus numai
acelor îngrădiri care sunt instituite de lege exclusiv în scopul asigurării
recunoaşterii şi respectului necesar al drepturilor şi libertăţilor altora şi
satisfacerii justelor cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale
într-o societate democratică. Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea, în nici un
caz, să fie exercitate împotriva scopurilor şi princi piilor Naţiunilor Unite”.
86
De asemenea, Pactele internaţionale relative la drepturile omului, adoptate
în anul 1966, ca şi Declaraţia, stabilesc că nici o prevedere a acestor documente
nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, un grup sau o persoană dreptul
de a se deda la vreo activitate sau de a săvârşi vreun act care să conducă la
desfiinţarea drepturilor şi a libertăţilor enunţate ori la limitări mai ample decât cele
stabilite.
O primă concluzie este cât se poate de clară; fiecărui drept al omului
consacrat de aceste documente trebuie să-i asociem îndatorirea corelativă.
Instrumentele regionale de protecţie a drepturilor omului sunt chiar mai
explicite cu privire Ia consacrarea unor îndatoriri fundamentale ale omului. Dacă
în sistemul european, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor sale funda mentale cuprinde doar câteva referiri generale, similare cu
cele ale Declaraţiei Uni versale a Drepturilor Omului, în sistemul interamerican şi
cel african întâlnim preve deri cât se poate de exprese, chiar detaliate. Astfel,
Declaraţia americană a dreptu rilor şi îndatoririlor omului (iată, chiar denumirea
acestui document conţine expresia „îndatorire”) stabileşte un catalog al
îndatoririlor omului care include: datoria faţă de societate, faţă de copii şi părinţi,
de a se instrui, de a vota, de a respecta legea, de a fi util comunităţii şi naţiunii, de
a plăti taxele şi de a munci, precum şi îndatoriri legate de securitatea şi bunăstarea
socială şi de a se abţine de la activităţi politice într-o ţară străină. Carta africană
a drepturilor omului şi popoarelor , de asemenea, proclamă nu numai drepturi, ci
şi îndatoriri, precum: îndatorirea de a păstra şi dezvolta valorile culturale africane
pozitive în relaţia cu alţi membri ai comunităţii, în spiritul toleran ţei, al dialogului
şi al consultării; îndatorirea de a contribui la promovarea bunăstării morale a
societăţii; îndatorirea de a păstra şi consolida solidaritatea socială şi naţio nală, în
special când aceasta din urmă este în pericol; îndatorirea de a respecta pă rinţii în
orice împrejurare, de a-i întreţine la nevoie etc.
Cu toate acestea, în ultimii ani s-au înregistrat mai multe preocupări, mai
ales în plan doctrinar, de a se adopta un instrument distinct care să consacre
87
îndatoriri ale omu lui, în cele ce urmează ne vom opri Ia trei proiecte mai
semnificative, precum şi asupra Declaraţiei cu privire la dreptul şi
responsabilităţile indivizilor, grupurilor şi organis melor societăţii de a promova
şi proteja drepturile omului şi libertăţile fundamentale universal recunoscute,
adoptată de Adunarea Generală a ONU, în anul 1998.
Proiecte de declaraţii ale îndatoririlor omului. Trei asemenea încercări
sunt mai interesante, atât prin mobilul lor, cât şi prin noutatea abordărilor. Este
vorba despre proiectul de Declaraţie universală a îndatoririlor omului elaborat de
grupul „Inter Action Council”, proiectul de Declaraţie a îndatoririlor omului
elaborat de Consiliul Internaţional al îndatoririlor Omului din Trieste şi de
proiectul Declaraţiei responsabilităţilor şi îndatoririlor omului adoptat la
Conferinţa „Etici globale pentru o lume umană”, organizată sub auspiciile Funda
ţiei Valencia Mileniul Trei şi UNESCO.
Declaraţia universală a îndatoririlor omului. În luna noiembrie 1997,
secretarului general al ONU, Kofi Annan, i s-a înmânat textul unei „Declaraţii
universale a îndatoririlor omului”, elaborat de grupul „Inter Action Council”, cu
scopul de a fi supus dezbaterii în Adunarea Generală a ONU.
Premisa de la care porneşte această propunere a fost aceea că până acum
s-a accentuat prea mult pe dezvoltarea sistemelor de protecţie a drepturilor omului
fară a se construi şi un sistem prin care să se stabilească îndatoriri fundamentale
ale omului.
Mai mult, se afirmă că drepturile omului au fost folosite ca instrument de
presiune politică din interese strategice şi economice. Că ar putea fi aşa nu putem
nega, dar a limita rolul drepturilor omului numai la o astfel de destinaţie ni se pare
o gravă eroare. Tot aşa ni se pare şi opinia potrivit căreia dreptul drepturilor omului
ar fi o chestiune „tipic occidentală şi chiar instrument al extinderii dominaţiei
vestului pe întreg globul”.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte numai drepturi, este
inoperant şi am demonstrat mai sus această afirmaţie. Concluzii similare putem
88
trage şi din textele altor instrumente internaţionale pe care le-am precizat mai sus.
Ce conţine acest proiect? Într-o prezentare cât mai sistematizată, el
stabileşte îndatoriri ale omului pe cinci grupe, astfel: principiile fundamentale
pentru umanitate, precum îndatorirea persoanei de a-i trata pe toţi oamenii în mod
uman, interdicţia de a sprijini comportamentele inumane şi datoria de a interveni
pentru demnitatea şi respectul de sine ale celorlalţi oameni, datoria de a promova
binele şi de a evita răul; lipsa violenţei şi respectarea vieţii: interdicţia de a răni,
tortura sau ucide altă persoană; datoria de a acţiona în mod paşnic, de a proteja
omul şi mediul etc;
Dacă analizăm prevederile acestui proiect, vom constata că ele se regăsesc,
direct sau indirect, aşa cum arătam mai sus, în izvoarele dreptului internaţional al
dreptu rilor omului. Că aceste prevederi sunt formulate în termenii unui cod moral
şi, din această perspectivă, poate fi acceptat ca un impuls pozitiv în conştientizarea
nevoii de acceptare deplină a demnităţii tuturor oamenilor ar reprezenta un câştig.
De altfel, cei cărora le aparţine acest demers vizează chiar un codex etic minim,
cu mesajul că „ciocnirea între civilizaţii prognozată de unii analişti nu poate fi
îndepărtată doar prin potenţial militar şi economic, ci mai e nevoie şi de o
armătură morală recunoscută de toţi membrii umanităţii” .
Declaraţia îndatoririlor omului Denumită şi Declaraţia deja Trieste, aceasta
este propusă de Consiliul Internaţional al îndatoririlor Omului, organizaţie
neguvernamentală care funcţionează din -anul 1993 pe lângă Universitatea din
Trieste, având, începând cu anul -1997, un statut special de organizaţie consultativă
â Consiliului Economic şi Social al ONU. Printre cele mai importante obiective
ale acestei organizaţii figurează cele care urmă resc nu numai adoptarea unei
Declaraţii Universale a îndatoririlor Omului sub egida ONU, ci chiar a unei
Carte Universale a îndatoririlor Omului şi declararea unei Zile a îndatoririlor
omului.
De subliniat este că acest proiect de declaraţie se prezintă ca un Cod al
eticii şi responsabilităţilor comune, într-o redactare pe cât de scurtă, pe atât de
89
concentrată.
Formulat în 12 puncte, proiectul consacră drept datorii ale oricărei fiinţe
umane ur mătoarele :
- să respecte demnitatea umană, precum şi diversitatea etnică, culturală şi
reli gioasă;
- să acţioneze împotriva discriminării rasiale, a tuturor discriminărilor faţă
de femei, împotriva abuzului şi exploatării copiilor;
-să acţioneze pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor în vârstă şi a
celor cu handicap;
-să respecte viaţa umană şi să condamne comerţul cu fiinţe umane ori cu
părţi ale unei persoane în viaţă;
-să susţină eforturile de îmbunătăţire a vieţii persoanelor care suferă de
foame, mizerie, boli, şomaj;
-să realizeze efectiv planing-ul familial, în mod voluntar, astfel încât să se
poată controla creşterea populaţiei la nivel mondial;
-să susţină acţiunile în vederea distribuirii echitabile a resurselor Terrei;
-să evite risipa de energie şi să acţioneze astfel încât să se reducă folosirea
com bustibililor fosili;
-să protejeze natura împotriva poluării şi abuzului, să promoveze
conservarea resurselor naturale şi să contribuie la refacerea mediului degradat;
- să respecte şi să conserve diversitatea genetică a organismelor vii şi să
promo veze în mod constant o observare atentă a aplicării tehnologiilor genetice;
-să promoveze îmbunătăţirea zonelor urbane şi rurale şi să susţină
încercările de eliminare a cauzelor de degradare a mediului şi de provocare a
sărăciei care pot să genereze migraţii în masă şi suprapopularea spaţiului urban;
-să acţioneze pentru menţinerea păcii în lume, să condamne războiul,
terorismul şi toate celelalte activităţi ostile, cerând scăderea cheltuielilor militare
în toate ţările, precum şi proliferarea şi diseminarea armelor, în special a celor de
distrugere în masă.
90
Analiza acestui text duce la concluzia că el nu acoperă nici pe departe
corespon denţa drepturi fundamentale îndatoriri fundamentale, ci se limitează
doar la câteva aspecte de mare generalitate.
Interesantă este şi modalitatea de promovare a acestui proiect de declaraţie
de către autorii ei; el a fost lansat pe Internet cerându-se mai ales studenţilor să-
şi ex prime adeziunea şi, cu un asemenea suport, să fie trimis Adunării Generale a
ONU pentru a fi dezbătut.
Declaraţia responsabilităţilor şi îndatoririlor omului. Pe un spaţiu destul
de întins, acest document se deosebeşte de celelalte încercări prin abordările
deosebit de elaborate, înfăţişându-se ca un adevărat proiect de codificare. Redactat
în 41 de articole structurate pe12 capitole, proiectul de declaraţie a fost înaintat
Directorului General al UNESCO, cu scopul de a fi supus dezbaterii în Adunarea
Generală a ONU.
Interesant este că, în chiar art. 1, sunt definite noţiunile de bază cu care
operează textul documentului: îndatorire, responsabilitate şi comunitate globălă
Întroducerea sete definită ca reprezentând o obligaţie etică sau morală,
responsabilitatea ca obligaţie legală potrivit dreptului internaţional. În acelaşi
timp, pentru că întreaga construcţie a îndatoririlor şi responsabilităţilor consacrate
de declaraţie vizează omututatea globală, se precizează că aceasta include statele,
adică tot ce înseamnă instituţii guvernamentale, legislative şi judecătoreşti,
organizaţiile intergu vernamentale şi neguvernamentale internaţionale, regionale şi
subregionale, sectorul public sau privat al corporaţiilor, inclusiv cele
transnaţionale, alte entităţi ale societăţii civile, comunităţi şi oameni luaţi individua
sau colectiv. Rezultă că acest proiect de declaraţie nu vizează doar individul uman
ca subiect al responsabilităţilor şi îndatoririlor enumerate. Proiectul precizează cu
valoare de principiu că membrii comuni tăţii globale, în înţelesul de mai sus, au în
colectiv, ca şi individual, îndatoriri şi responsabilităţi pentru promovarea
respectului universal al drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale. Tot cu
valoare de principiu este formulată şi o clauză de nederogare, potrivit căreia nimic
91
din această declaraţie nu poate fi interpretat ca putând duce la desăşurarea sau
restrângerea drepturifor consacrate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
de alte instrumente juridice internaţionale sau regionale de drepturile omului. De
asemenea nimic din acest proiect nu poate fi interpretat ca dând vreunui stat,
organizaţie, comunitate, popor sau individ, ori altor entităţi dfeptui de a viola
drepturile prevăzute de documentele enunţate mai sus.
11 capitole din cele 12 ale proiectului, fiecare în parte stabileşte îndatoririle
şi responsabilităţile pentru un anumit drept sau categorie de drepturi fundamentale
şi libertăţi fundamentale ale omului:
- dreptul la viaţă şi la securitate, cu trimiteri exprese şi detaliate inclusiv la
exigenţele securităţii colective, culturii pentru pace, dezarmării şi ale dreptului
internaţional umanitar (Cap. 2);
- securitatea şi ordinea internaţională echitabilă (Cap. 3);
- dreptul de a participa la treburile publice (Cap. 4);
- libertatea de opinie, expresie, reuniune, asociere şi religie (Cap. 5);
- dreptul la integritate fizică şi psihică (Cap. 6);
- dreptul la egalitate (Cap. 7);
- protecţia minorităţilor şi a popoarelor indigene (Cap. 8);
- drepturile copiilor şi ale persoanelor vârstnice (Cap. 9);
- dreptul la muncă, standarde de viaţă, calitatea vieţii (Cap. 10);
- dreptul la educaţie, artă şi cultură (Cap. 11);
- dreptul la remediu în cazul violării drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale (Cap. 12).
De remarcat că, pentru fiecare din aceste drepturi şi libertăţi, proiectul
stabileşte îndatoriri şi responsabilităţi raportate la fiecare componentă a comunităţii
globale, în special în sarcina statelor, pe care le socoteşte ca prime îndatorate şi
responsabile de a respecta şi a garanta respectarea drepturilor omului. De exemplu,
Cap. 2, dezvoltând această reglementare cu privire la dreptul la viaţa şi securitate,
stabileşte îndatorirea şi responsabilitatea de a proteja viaţa şi a asigura
92
supravieţuirea generaţiilor prezente şi viitoare în legătură cu aceasta, precizează:
-membrii comunităţii globale au îndatoriri şi responsabilităţi colective şi
indi viduale de a acţiona în mod adecvat pentru a proteja dreptul la viaţă al fiecărui
membru al familiei umane şi a asigura supravieţuirea generaţiilor prezente şi
viitoare astfel încât să nu fie împovărate de război şi conflicte violente, de violări
grave şi sistematice ale drepturilor omului, de sărăcie extremă, foamete, boli şi
distrugerea mediului;
- statele au îndatorirea şi responsabilitatea primară (s.n.) să respecte şi
să asigure dreptul tuturor la viaţă, pe teritoriul lor şi sub jurisdicţia lor. In
concordanţă cu această îndatorire şi responsabilitate, statele vor lua toate măsurile
necesare de a preveni încălcarea dreptului Ia viaţă de către state şi oficialii lor şi
vor lua măsurile pozitive şi efective de a proteja şi de a pune în aplicare dreptul la
viaţă;
- indivizii şi entităţile nestatale au îndatorirea şi responsabilitatea să
respecte viaţa, de a face paşii corespunzători pentru a-i ajuta pe alţii a căror viaţă
este amenin ţată sau care sunt în nevoie extremă.
Acest stil de redactare este similar pentru toate îndatoririle şi
responsabilităţile consacrate în scopul respectării şi garantării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Prin urmare, ni se pare important de subliniat că acest
proiect, deşi se numeşte Declaraţia responsabilităţilor şi îndatoririlor omului, el
nu.şe adresează exclusiv individului uman, ci tuturor actorilor comunităţii globale.
în priiriul rând statelor. Din acest punct de vedere, considerăm că acest document
face un pas considerabil spre eficientizarea mecanismelor şi a procedurilor care au
ca obiect apărarea drepturilor omului. Nu este nevoie într-atât de un document care
să „împovăreze” în plan universal individul uman şi aşa destul de încorsetat de
obligaţiile care rezultă din ordinea juridică internă a statului, ci de un document
care să constrângă statele, în primul rând, pentru că ele sunt responsabile de
violările grave sau mai puţin grave ale drepturilor omului. Individul uman, în mod
impli cit, nu-şi poate valorifica propriile drepturi şi libertăţi dacă el însuşi nu
93
respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi, ceea ce presupune automat îndatoriri şi
responsabilităţi individuale.
Această manieră de abordare o întâlnim în ultimii ani şi în cadrul
Naţiunilor Unite.
Declaraţia cu privire la dreptul şi responsabilitatea indivizilor, grupurilor
şi organelor societăţii de a promova şi apăra drepturile omului şi libertăţile
fundamentale universal recunoscute Adoptată la 9 decembrie 1998, prin Rezoluţia
Adunării Generale nr.53/144, această declaraţie a fost iniţiată de Comisia
drepturilor omului şi de Consiliul economic şi social. Ea porneşte de la sublinierea
că toţi membrii comunităţii internaţionale trebuie să-şi îndeplinească, împreună sau
separat, obligaţiile lor solemne de promovare şi încurajare a respectului pentru
drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale pentru toţi, fără nici o
discriminare, şi să coopereze Ia scară internaţională în acest sens.
Declaraţia precizează, cu valoare de principiu, că statului îi incumbă
responsabilitatea primară şi îndatorirea de a promova şi apăra (s.n.) drepturile
omului şi libertăţile fundamentale, recunoscând, în acelaşi timp, că indivizii,
grupurile şi asociaţiile au dreptul şi responsabilitatea de a promova respectul
pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi de a le face cunoscute (s.n.)
la nivel naţional şi internaţional. De asemenea, sunt consacrate şi câteva clauze de
nederogare, potrivit cărora nici o dispoziţie a declaraţiei nu poate fi interpretată
ca putând aduce atingere principiilor enunţate de Carta ONU ori restricţii la
dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Pactelor
internaţionale din 1966 ori ale altor instrumente relative la drepturile omului. Mai
mult, aceste dispoziţii nu pot fi interpretate ca implicând pentru un individ, grup
sau organ al societăţii ori pentru stat dreptul de a des făşura o activitate cu scopul
de a împiedica exercitarea drepturilor şi a libertăţilor vizate de declaraţie şi nici
posibilitatea ca statul să susţină sau să încurajeze activităţi ale indivizilor,
grupurilor, instituţiilor sau organizaţiilor neguvernamentale îndreptate împotriva
dispoziţiilor Cartei ONU.
94
Care sunt drepturile şi îndatoririle stabilite de această declaraţie?
Declaraţia stabileşte drepturi ale indivizilor, ale grupurilor şi ale
organismelor neguvernamentale ale societăţii şi îndatbriri ale acestora şi ale
statelor. Ea nu este sistema tizată în raport de drepturile ori îndatoririle stabilite,
nici în funcţie de subiectul căruia i se adresează individ, grup, organism al
societăţii sau stat, ci în funcţie de finalităţile pe care le urmăreşte, adică
promovarea şi apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale.
Pentru o mai bună imagine asupra acestor dispoziţii, le vom sistematiza în funcţie
de subiectele cărora li se adresează, considerând că astfel vom observa mai bine
concepţia Adunării Generale a ONU cu privire la îndatoririle omului.
Drepturile indivizilor, grupurilor şi organismelor neguvernamentale de a
proteja şi apăra drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale. În acest scop,
flecare om, individual sau în asociaţie cu alţii, la nivel naţional şi internaţional are
dreptul:
- de a se reuni în mod paşnic;
- de a forma organizaţii, asociaţii sau grupuri:
- de a comunica cu organizaţiile neguvernamentale sau
interguvernamentale;
- de a deţine, căuta, obţine, primi şi păstra informaţii cu privire la toate
drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale, având acces, mai ales, la
modalităţile în care acestea sunt respectate în sistemul naţional legislativ,
judecătoresc sau administrativ;
- de a publica şi comunica sau de a difuza liber idei, informaţii şi
cunoştinţe cu privire la drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale;
- de a studia, discuta, aprecia şi evalua, în drept şi în fapt, aceste
drepturi şi libertăţi şi, prin aceste mijloace şi altele, să atragă atenţia publicului
asupra gestio nării lor;
- de a elabora noi principii şi idei în domeniul drepturilor omului, de a
le discuta şi a le promova recunoaşterea;
95
- de a participa fără discriminare la guvernarea ţării sale şi la conducerea
trebu rilor publice, mai ales dreptul de a supune criticilor autorităţile şi de a formula
propuneri pentru ameliorarea funcţionării lor, precum şi de a semnala aspectele
care aduc atingere promovării, protecţiei şi realizării drepturilor omului şi
libertăţilor sale fundamentale;
- de a-şi exercita profesia în conformitate cu legea, cu respectarea
normelor naţionale şi internaţionale privind conduita etică profesională;
- de a participa la activităţi paşnice pentru a lupta contra violărilor
omului şi liber tăţilor sale fundamentale şi, în acest scop, de a fi efectiv protejat de
legislaţia naţională;
- de a solicita, primi şi utiliza resurse în scopul expres de a promova şi
apăra prin mijloace paşnice drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale;
- de a nu fi supus decât limitărilor fixate în conformitate cu obligaţiile
internaţionale, stabilite de lege exclusiv în scopul recunoaşterii şi respectului
drepturilor şi libertăţilor altora şi în scopul satisfacerii justelor exigenţe ale
moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică;
- de a dispune de un recurs efectiv şi de a beneficia de protecţie în caz
de violare a drepturilor prevăzute de declaraţie; în acest scop, fiecare are dreptul,
personal sau printr-un reprezentant autorizat, de a adresa plângeri care să fie
examinate rapid de o autoritate judecătorească sau altă autoritate legală,
independentă, imparţială şi competentă, în şedinţă publică, şi de a obţine o decizie
luată în conformitate cu legea, prin care să-i fie acordată o reparaţie în caz de
violare a drepturilor, chiar şi pentru întârzierea excesivă în adoptarea şi aplicarea
deciziei; în acelaşi scop, fiecare are dreptul de a se plânge de politica şi activitatea
funcţionarilor statului care au violat drepturile omului, de a asista la audieri,
proceduri şi procese publice şi de a beneficia de asistenţă juridică profesională
calificată.
96
Responsabilităţile şi îndatoririle indivizilor, grupurilor şi organismelor
neguvernamentale pentru promovarea şi apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
sale fun damentale:
- nimeni nu poate participa la violarea drepturilor omului şi a libertăţilor
funda mentale, fie prin acţiuni, fie prin omisiuni, în funcţie de circumstanţe; prin
urmare, nimeni nu poate fi urmărit sau acuzat pentru că a refuzat să aducă atingere
acestor drepturi şi libertăţi;
- fiecare are îndatoriri faţă de comunitate, singurul cadru care permite
libera şi deplina dezvoltare a personalităţii sale;
- responsabilitatea privind apărarea democraţiei, promovarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi promovarea progresului
societăţilor, instituţiilor şi proceselor democratice;
- îndatorirea de a contribui la promovarea dreptului fiecăruia la o ordine
socială şi internaţională în care drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale
pot fi realizate în integralitatea lor;
- în exercitarea profesiei să respecte demnitatea persoanei umane,
drepturile şi libertăţile acesteia, potrivit normelor naţionale şi internaţionale cu
privire la conduita sau etica profesională;
- îndatorirea de a sensibiliza mai mult publicul cu privire la problemele
relative la toate drepturile omului şi la toate libertăţile sale fundamentale, mai ales
prin activităţi educative, de formare şi de cercetare în acest domeniu, dezvoltând
mai ales atitu dinile de înţelegere, toleranţă, pace şi relaţiile prieteneşti între
naţiuni, grupuri rasiale şi religioase şi ţinând cont de diversitatea societăţilor şi
comunităţilor în care îşi desfăşoară activitatea;
Responsabilităţile şi îndatoririle statelor cu privire la promovarea şi
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale sunt următoarele:
- responsabilitatea şi îndatorirea de a apăra, promova şi a face efective
toate drepturile omului şi toate libertăţile fundamentale, mai ales adoptând măsurile
necesare pentru crearea condiţiilor sociale, economice, politice şi altele, astfel
97
încât toate persoanele care sunt sub jurisdicţia sa să se bucure, individual sau în
asociere cu alţii, de aceste drepturi şi îndatoriri;
- să adopte măsurile legislative, administrative şi altele necesare pentru
asigurarea garanţiei efective a drepturilor şi a libertăţilor prevăzute de această
declaraţie;
- dispoziţiile dreptului intern, care trebuie să fie conforme cu Carta
ONU şi cu celelalte obligaţii internaţionale ale statului în domeniul drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, să servească drept cadru juridic pentru
punerea în aplicarea şi exercitarea acestora, precum şi pentru toate activităţile
vizate în această declaraţie care au ca obiect promovarea, apărarea şi realizarea
efectivă a acestor drepturi şi libertăţi;
- să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că autorităţile
competente apără orice persoană, individual sau în asociere cu alţii, de orice
violenţă, ameninţare, represalii, discriminare de fapt sau de drept, presiune sau
orice altă acţiune arbitrară în cadrul exercitării legitime a drepturilor vizate în
această declaraţie;
- să ia măsuri în plan legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natură
pentru ca toate persoanele de sub jurisdicţia lor să cunoască mai bine drepturile
lor civile, politice, economice, sociale şi culturale, mai ales:
- publicarea şi larga difuzare a textelor legilor şi ale regulamentelor
naţionale şi ale instrumentelor internaţionale fundamentale relative la drepturile
omului;
- deplinul acces, în condiţii de egalitate, la rapoartele periodice
prezentate de stat organelor create în virtutea instrumentelor internaţionale relative
la drepturile omului, precum şi la rapoartele acestor organe;
- să încurajeze şi să sprijine crearea şi dezvoltarea pe teritoriul de sub
jurisdicţia lor a altor instituţii naţionale independente pentru promovarea şi
apărarea drepturilor omului, precum un mediator, o comisie a drepturilor omului
sau altele;
98
- să promoveze şi să faciliteze învăţarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale la toate nivelurile învăţământului şi să se asigure că
instituţiile care sunt însărcinate cu formarea avocaţilor, a responsabililor cu
aplicarea legilor, a personalului din forţele armate şi agenţii funcţiei publice includ
în programele lor elemente corespunzătoare învăţării acestor drepturi şi libertăţi;
- să conducă anchete rapide şi imparţiale sau să vegheze ca o
procedură de instrucţie să înceapă dacă există motive să se creadă că o violare a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale s-a produs pe teritoriul de sub
jurisdicţia lor;
Am dezvoltat dispoziţiile acestei declaraţii pentru a se putea înţelege mai
bine concepţia Adunării Generale a ONU care, iată, în înţelepciunea ei, nu
priveşte îndatoririle omului ca pe un scop în sine, ci ca pe un instrument
complementar drepturilor omului, al cărui rost este tocmai finalitatea întregii
construcţii juridice internaţionale în domeniul drepturilor omului afirmarea şi
dezvoltarea plenară a personalităţii fiinţei umane. Interesant este că declaraţia
nu face din om un simplu beneficiar al unor drepturi şi libertăţi fundamentale, ci un
participant activ la realizarea efectivă a acestora, prin consacrarea unor îndatoriri
specifice.
Credem că pasul următor ar trebui să fie transpunerea acestui document
într-un instrument internaţional convenţional pe care statele să şi-l asume şi care să
contri buie astfel la o cât mai largă promovare a drepturilor omului şi a libertăţilor
funda mentale. Numai în măsura în care fiinţa umană va şti cum ar trebui să fie
protejată, nu cum este, ea va putea să pretindă respectarea propriilor drepturi,
adică va putea identifica limpede îndatoririle celorlalţi, dar şi propriile îndatoriri în
raport cu aceştia.
A adopta o declaraţie numai a îndatoririlor omului ar putea „oficializa”
într-o măsură îngrijorătoare abuzurile la care este supusă încă fiinţa umană şi nu
credem că acest tulburător început de mileniu este pregătit pentru un asemenea
document.
99
TEMA 14. CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. O particularitate tradiţională a
dreptului internaţional public este lipsa unei jurisdicţii internaţionale cu
competenţă generală şi obligatorie pentru subiectele dreptului internaţional public.
Instanţele internaţionale, precum Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională sau
succesoarea ei, Curtea Internaţională de Justiţie, au avut şi au o competenţă
facultativă. Deciziile Curţii Internaţionale de Justiţie, de exemplu, au forţă
obligatorie numai pentru părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o
soluţionează, în condiţiile în care statele sunt libere să supună sau nu spre
soluţionare aceste cauze.
Astăzi, practica relaţiilor dintre state consacră şi existenţa unor instanţe de
judecată cu competenţă obligatorie pentru state. Chiar dacă existenţa lor poate fi
caracterizată ca aparţinând excepţiilor, se pare că tendinţa este de a da justiţiei
internaţionale un rol tot mai mare în garantarea executării obligaţiilor asumate de
state prin tratate internaţionale. Este şi cazul Curţii Europene a Drepturilor
Omului, instanţă de judecată creată în, cadrul Consiliului Europei, dar care
funcţionează independent de acesta, ca un mecanism cu reale competenţe în
garantarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului apărate de
Convenţia europeană şi protocoalele ei adiţionale.
Iniţial, mecanismul de control pentru apărarea drepturilor omului în cadrul
Consiliului Europei era instituit de Convenţia europeană din 1950 prin crearea unei
Comisii europene a drepturilor omului şi a unei Curţi europene a drepturilor
omului.
Comisia europeană a drepturilor omului se compunea dintr-un număr de
membri egal cu cel al statelor părţi la Convenţie şi putea fi sesizată prin cereri
adresate Secretariatului General al Consiliului Europei de către state şi persoane
particulare, fizice sau juridice, care pretindeau încălcarea dispoziţiilor Convenţiei.
100
Comisia lucra în şedinţe plenare sau în camere compuse fiecare din şapte
membri sau în comitete compuse fiecare din cel puţin trei membri. Funcţionând cu
uşile închise, Comisia putea să recurgă la următoarele soluţii:
- respingerea cererii;
- acceptarea cererii şi întocmirea unui raport dacă se ajungea la o
reglementare amiabilă, raport care era înaintat statelor interesate, Comitetului de
Miniştri şi Secretarului General al Consiliului Europei, în scopul publicării;
- dacă nu se găsea o soluţie se redacta un raport în care se formulau
propunerile pe care le considera corespunzătoare şi le trimitea Comitetului de
Miniştri şi statelor interesate fără posibilitate de publicare;
- dacă în termen de 3 luni de la comunicarea raportului către Comitetul de
Miniştri cazul nu era trimis Curţii Europene a Drepturilor Omului, Comitetul de
Miniştri decidea dacă a existat sau nu o violare a Convenţiei, în caz afirmativ
fixând un termen în care statul în cauză trebuia să ia măsurile prevăzute de decizia
Comitetului de Miniştri.
Curtea europeană a drepturilor omului, în forma iniţială prevăzută de
Convenţie, putea fi sesizată după constatarea de către Comisia europeană a
drepturilor omului a eşecului soluţionării amiabile, într-un termen de 3 luni, de
către Comisie, statul al cărui cetăţean era victima, statul care a sesizat Comisia,
statul pus în cauză sau persoanele particulare, fizice sau juridice, care au sesizat
Comisia.
Prin urmare, Comisia funcţiona ca un „filtru” de acces la Curtea europeană
a drepturilor omului, ceea ce a făcut ca acest mecanism să funcţioneze cu
dificultate. Este motivul pentru care în anul 1994 a fost adoptat Protocolul 11 la
Convenţia europeană pentru reformarea mecanismului de control, cu scopul de a
menţine şi întări eficacitatea apărării drepturilor omului şi a libertăţilor sale
fundamentale. Practic, mecanismul de control a fost simplificat prin desfiinţarea
Comisiei europene a drepturilor omului şi instituirea unei Curţi unice - Curtea
101
Europeană a Drepturilor Omului, în baza Protocolului 11, Curtea şi-a adoptat
Regulamentul propriu de funcţionare încă de la 1.11.1998.
Comisia a continuat să funcţioneze, conform Protocolului 11, până la
31.10.1999, pentru a instrumenta cazurile declarate admisibile până la intrarea în
vigoare a Protocolului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului se compune dintr-un număr de
judecători egal cu numărul statelor părţi: Aceştia sunt aleşi de Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei, cu majoritatea voturilor, de pe o listă cu câte 3
candidaţi prezentaţi de fiecare stat parte. Persoanele care exercită funcţia de
judecător al Curţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :
- să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să îndeplinească toate
condiţiile cerute pentru exercitarea unei înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti cu
o com petenţă recunoscută;
-să îşi exercite mandatul ca judecători cu titlu individual;
- în cursul mandatului lor judecătorii nu pot exercita nici o activitate
incompa tibilă cu cerinţele de independenţă, imparţialitate sau de disponibilitate
impuse de o activitate cu caracter permanent.
În legătură cu incompatibilităţile prevăzute de ultima condiţie enunţată mai
sus, acestea vizează orice activitate politică sau administrativă şi orice activitate
profesională. Mai mult, fiecare judecător va declara preşedintelui Curţii orice
activitate suplimentară. Dacă un judecător se află în imposibilitatea de a-şi exercita
funcţiile sau se desesizează, statul parte care 1-a desemnat este invitat ca, în termen
de 30 de zile, să desemneze fie un alt judecător ales, fie, în calitate de judecător ad-
hoc, o altă persoană care să îndeplinească condiţiile impuse unui judecător ales. Şi
judecătorul ad-hoc va depune jurământul sau declaraţia solemnă.
Mandatul unui judecător este de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reales. La
prima alegere, jumătate din numărul judecătorilor îşi vor încheia mandatul după
trei ani, în scopul reînnoirii unei jumătăţi la fiecare 3 ani. Pentru a asigura această
reînnoire, la orice alegere Adunarea Parlamentară poate decide ca unui sau mai
102
multe mandate să aibă o altă durată, fără a putea depăşi 9 ani sau să fie mai mici de
3 ani.
Când un judecător a fost ales în locul unui judecător al cărui mandat nu a
expirat, acesta va duce la sfârşit mandatul predecesorului său.
La îndeplinirea vârstei de 70 de ani, mandatul judecătorului se încheie.
întotdeauna, judecătorii rămân în funcţie până la înlocuirea lor şi vor continua să se
ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizaţi până la soluţionarea lor.
Ordinea de precădere a judecătorilor este stabilită de Regulamentul Curţii
astfel: judecătorii aleşi au rangul imediat după preşedinte şi vicepreşedinţii Curţii,
după vechimea lor în funcţia de judecător şi, la o vechime egală, în funcţie de
vârsta lor (aceeaşi regulă este valabilă şi pentru preşedinţii secţiilor); judecătorii
ad-hoc au rangul potrivit vârstei lor, dar după judecătorii aleşi.
Revocarea din funcţie a unui judecător poate fi hotărâtă cu majoritatea de
2/3 din numărul judecătorilor. Potrivit Regulamentului Curţii, orice judecător poate
declanşa procedura revocării, iar judecătorul supus acestei proceduri va fi ascultat
în plenul Curţii.
Curtea funcţionează în plenul său şi, pentru examinarea cauzelor aduse
înaintea sa, în comitete, camere şi Marea Cameră.
Adunarea Plenară a Curţii (Curtea Plenară) are următoarele atribuţii:
- alege, pentru o durată de 3 ani, preşedintele şi unul sau doi vicepreşedinţi
ai Adunării, care pot fi realeşi;
- constituie camere pentru o perioadă determinată;
- alege preşedinţii camerelor Curţii, care, de asemenea, pot fi realeşi;
- adoptă Regulamentul Curţii;
- lege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.
Potrivit Regulamentului Curţii, alegerile de mai sus au loc prin vot secret,
cu majoritatea absolută a judecătorilor Curţii. Dacă nu se obţine această majoritate,
se procedează la un scrutin de balotaj între cei doi judecători care au obţinut cel
mai mare număr de voturi.
103
Preşedintele Curţii conduce activitatea şi serviciile Curţii, reprezintă Curtea
şi, mai ales, asigură relaţiile cu autorităţile Consiliului Europei. El prezidează
şedinţele plenare ale Curţii, şedinţele Marii Camere şi cele ale Colegiului de 5
judecători. El nu participă la examinarea cauzelor de către Camere, mai puţin
atunci când este ales de statul parte interesat în această cauză.
Vicepreşedinţii Curţii asistă preşedintele Curţii şi îl înlocuiesc la cererea
acestuia sau în caz de vacanţă a preşedinţiei. Ei îndeplinesc şi funcţia de preşedinţi
de secţie.
Preşedinţii secţiilor şi ai camerelor conduc şedinţele secţiilor şi ale
camerelor din care fac parte şi pot fi înlocuiţi, la nevoie, de vicepreşedinţii
acestora. Trebuie precizat că membrii Curţii nu pot exercita preşedinţia într-o
cauză în care una din părţi este chiar statui ai cărui resortisanţi sunt sau în numele
căruia au fost aleşi.
Sediul Curţii este la Strasbourg, care este şi sediul Consiliului Europei, dar,
când este necesar, Curtea poate să-şi exercite funcţiile şi în alte locuri de pe
teritoriul statelor membre ale Consiliului Europei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului se reuneşte în sesiune plenară ori
de câte ori este necesar pentru îndeplinirea funcţiilor sale, la cererea a minimum o
treime din judecători, şi cel puţin o dată pe an pentru probleme administrative.
Cvorumul sesiunilor plenare trebuie să fie de cel puţin două treimi din judecătorii
aleşi.
Secţiile (denumite Camere în Convenţie) sunt constituite de Adunarea
Plenară, pentru o perioadă de 3 ani. Există minim 4 secţii şi fiecare judecător este
membru al uneia dintre acestea, astfel încât fiecare să fie echilibrată din punct de
vedere geografic, al reprezentării sexelor şi al diferitelor sisteme juridice naţionale.
Marea Camera se compune din 17 judecători şi din 3 judecători supleanţi
şi este constituită pentru o perioadă de 3 ani. Din Marea Cameră fac parte
obligatoriu preşedintele şi vicepreşedintele Curţii, precum şi preşedinţii secţiilor.
Marea Cameră se pronunţă asupra cererilor introduse individual sau de state, atunci
104
când cauza i-a fost deferită de o cameră ca urmare a desesizării acesteia sau în
caz de remitere de către orice parte, în termen de 3 luni de la hotărârea Camerei .
Camerele de 7 judecători se constituie pentru examinarea cauzelor aduse în
faţa Curţii. Pentru fiecare cauză Camera cuprinde preşedintele secţiei şi
judecătorul ales în numele statelor aflate în cauză. Judecătorul ales poate fi înlocuit
de un judecător ad-hoc. Camerele se pot pronunţa atât asupra admisibilităţii şi a
fondului cererilor individuale, în situaţia în care Comitetul nu le declară
inadmisibile sau nu le scoate de pe rolul Curţii, cât şi asupra admisibilităţii şi a
fondului cererilor introduse de state.
Comitetele se constituie de către 3 judecători aparţinând aceleaşi secţii,
pentru o perioadă de 12 luni, prin rotaţia membrilor fiecărei Secţii, alţii decât
preşedintele. Un Comitet poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să
scoată de pe rol o cerere individuală, atunci când o asemenea decizie poate fi
luată fără o examinare complementară, aceasta fiind definitivă.
Marea Cameră, camerele şi comitetele îşi desfăşoară activitatea în
permanenţă, dar Curtea poate hotărî în fiecare an perioade de sesiune. în acest din
urmă caz, în situaţii de urgenţă, preşedintele Curţii are posibilitatea să convoace
Marea Cameră şi camerele în afara perioadelor de sesiune stabilite.
Curtea deliberează în camera de consiliu, în secret, doar judecătorii luând
parte la deliberări, precum şi grefierul, alţi agenţi ai grefei şi interpreţii, în funcţie
de nece- sitate, înainte de orice votare cu privire la o problemă supusă Curţii,
judecătorii trebuie să-şi exprime opinia.
Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi. în
caz de egalitate de voturi, se repetă votarea şi, dacă rezultă o nouă egalitate, votul
preşedintelui este preponderent.
Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale camerelor sunt adoptate cu
majoritatea judecătorilor prezenţi şi nu se admit abţineri în chestiuni care privesc
admisibilitatea sau fondul cauzei.
105
Grefierul Curiiţ este ales de Adunarea Plenară dintre candidaţii care trebuie
să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să posede, pe lângă
experienţă, cunoştinţele juridice, administrative şi lingvistice necesare exercitării
funcţiilor. El este ales pentru o perioadă de 5 ani şi poate fi reales şi trebuie să facă
o declaraţie solemnă în plenul Curţii înainte de reluarea funcţiei. Tot Adunarea
Plenară alege şi doi grefieri adjuncţi. Funcţiile grefierului sunt următoarele:
- asistă Curtea în îndeplinirea funcţiilor sale;
- răspunde de organizarea şi activităţile Grefei, sub autoritatea preşedintelui
Curţii;
- asigură paza arhivelor şi este intermediar pentru comunicările şi
notificările adresate Curţii sau care emană de la ea;
- răspunde cererilor de informaţii privind activitatea Curţii, în special a celor
venite din partea presei, sub rezerva îndatoririi de discreţie.
Grefa funcţionează pe baza instrucţiunilor generale întocmite de grefier şi
aprobate de preşedintele Curţii. Ea se compune din grefele de secţie, în număr egal
cu cel al secţiilor, şi din serviciile necesare pentru a furniza Curţii prestaţiile
administrative şi juridice corespunzătoare. Agenţii Grefei, inclusiv referenţii, cu
excepţia grefierului şi a grefierilor adjuncţi, sunt numiţi de către Secretarul General
al Consiliului Europei, cu acordul preşedintelui Curţii sau al grefierului.
106
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Alexandru Buruian, redactor – coordonator de ediţie, Dreptul Internaţional
Public, Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită), Chişinău, 2009
2. Diana Sârcu – Scobioală, Dreptul Internaţional al Drepturilor Omului. Note de
curs Chişinău, 2009
3. Androne N. Accesul persoanelor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. -
Bucureşti: Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2001.
4. Berger V. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. - Bucureşti,
1998.
5. Buergenthal T., Weber R. Dreptul internaţional al drepturile omului. -
Bucureşti, 1996.
6. Cloşcă I., Suceava I. Tratat de drepturile omului. – Bucureşti: Editura Europa
Nova, 1995.
7. Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. -
Paris: Litec, 2005.
8. Creţu V. Drept Internaţional Penal. – Ed. Societăţii Tempus România, 1996;
9. Drepturile omului şi organismele internaţionale. Ghid pentru victime,
Chişinău, 1996;
10. Drepturile omului - principalele instrumente cu caracter universal la care
Republica Moldova este parte, Ed. Garuda Art, 1998;
11. Duculescu V., Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi
internaţionale, Ediţie nouă, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Lumina LEX,
1998 ;
12. Ghid de aplicare practică a Convenţiei cu privire la drepturile copilului,
Unicef, Ed. Cartier, 2001;
13. Gomien D., Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
Bucureşti, Ed. ALL Beck, 1993 ; Gomien D., Harris D., Lwaak,
14. Macovei M., Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Culegere
selectivă, Iaşi, Editura POLIROM, 2000;
107
15. Marcu V. Mecanismele internaţionale de garantare a drepturilor omului. -
Ed. Sigma Plus, 1998.
16. Pettiti L.E., Decaux E., Imbert P.H., La Convention Européenne des Droits de
l’Homme. Commentaire article par article, Paris, 2-ème édition, Economica, 1999;
17. Protecţia datelor cu caracter personal, Documente ale Consiliului Europei,
Chişinău 2001;
18. Sârcu D. Accesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Condiţii de
admisibilitate, Centrul de Drept, Chişinău, 2001.
19. Sârcu D. Dreptul internaţional al drepturilor omului. – Chişinău: APP, 2009.
20. Sârcu D., Accesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Condiţii de
admisibilitate, Chişinău, Centrul de Drept, 2001;
21. Sârcu D., Epuizarea căilor de recurs interne – condiţie esenţială pentru
admisibilitatea cererilor prezentate Curţii Europene a Drepturilor Omului //
Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria „Ştiinţe
socioumanistice”, Volumul I, Chişinău-2001, pp. 555-558;
22. Sârcu D., Metode de interpretare a Convenţiei europene a drepturilor omului
// Avocatul poporului, nr. 1-3, 2002, p. 24-25;
23. Sârcu D., Consiliul Europei în contextul protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului // Revista naţională de drept, nr. 11, 2002, pp. 54-56;
24. Sârcu D., Реформа механизма юрисдикционного контроля соблюдения
прав человека учреждѐнная протоколом № 11 Европейской Конвенции Прав
Человека от 4 ноября 1950 года // Закон и жизнь, nr.2, 2003, p.49-50;
25. Sârcu D., Geneza şi natura Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 // Revista
naţională de drept, nr. 3, 2003, p.54-56;
26. Sârcu D., Noţiunea de victimă a unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor omului // Analele
ştiinţifice ale USM, Facultatea de Drept, Serie nouă, nr.6. –Chişinău 2002, p.43-
47;
108
27. Sârcu D., Noţiunea de cerere abuzivă prezentată Curţii Europeane a
Drepturilor Omului // Revista naţională de drept, nr. 12, 2003, p.14-17;
28. Sârcu D., Protocolul 14 la Convenţia europeană a drepturilor omului – o nouă
reformă sau o soluţie provizorie de remediere a dificultăţilor cu care se confruntă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului // Analele ştiinţifice ale Universităţii de
Stat din Moldova, Seria „Ştiinţe socioumanistice”, Volumul I, Chişinău-2005,
CEP-USM, pp. 163-165;
29. Sârcu D., Propuneri de îmbunătăţire a mecanismului de control şi aplicare a
Convenţiei europene a drepturilor omului, Rezumatele comunicărilor la Conferinţa
corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-
2002, 30 septembrie – 6 octombrie 2003, Ştiinţe socioumanistice, Volumul I, CE
USM, Chişinău-2003, pp. 129-130;
30. Sârcu D., Noua Curte Europeană a drepturilor omului – o nouă
jurisprudenţă? Materialele Conferinţei internaţionale teoretico-ştiinţifice din 22-23
septembrie 2004, Dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova la etapa
actuală, Chişinău-2004, p.350-351;
31. Sârcu D., Incidenţa mecanismelor internaţionale în domeniul protecţiei
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale asupra ordinii juridice interne //
Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria „Ştiinţe
socioumanistice”, Ediţie jubiliară, Volumul I, Chişinău-2006, CEP-USM, pp. 247-
250;
32. Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998),
Monitorul Oficial, Ediţie specială, Moldpres, Chişinău, 1998, Volumul 1;
33. Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998),
Monitorul Oficial, Ediţie specială, Moldpres, Chişinău, 1999, Volumul 9.
Pagini web:
- http://www.ohchr.org
- http://www.ohchr.org/EN/HRBodies/Pages/HumanRightsBodies.aspx
- http://www.coe.int/
109
- http://www.echr.coe.int
- http://www.osce.org/
- http://europa.eu/
- http://www.ombudsman.md/