1

Pictura murală a bisericii lui Mihai Viteazul de la Ocna Sibiului

Saveta-Florica Pop

Rezumat

Biserica din Ocna Sibiului a fost ridicată de voievodul Mihai Viteazul în anul 1599, după

victoria de la Șelimbăr, în drumul său spre Alba Iulia. A supraviețuit prin taxa plătită de

comunitate către biserica reformată. A fost apoi restaurată prin dania domnitorului Constantin

Brâncoveanu, iar pictura s-a finalizat în anul 1723. La sfârșitul secolului al XIX-lea a suferit

modificări masive, dar se consideră că aceasta păstrează forma originală până la nivelul nișelor de

pe fațada exterioară, constituind, prin paramentul decorativ, veriga către ctitoriile domnești ale

Transilvaniei secolului al XVII-lea.

Pictura murală a fost acoperită, mai mult de 60 de ani, cu un strat de var până la

intervențiile de restaurare din anul 1983, dar fără a intra ulterior în atenția specialiștilor.

Aceasta se păstrează fragmentar. Câteva scene în altar, pe peretele sudic și nordic al naosului

se conservă registrul de sfinți mucenici și două registre cu scene din ciclul Minunilor, ciclul

Patimilor și cele legate de Maica Domnului. Pronaosul păstrează tabloul votiv care-l

înfățișează pe Constantin Brâncoveanu și pe popa Ion din Ocna, ispravnicul lucrării. Tot în

pronaos se conservă tema Judecații de Apoi și frize de Sfinți Cuvioși.

Semnăturile zugravilor nu s-au păstrat, lucrarea fiind atribuită doar lui Popa Ivan,

argumentându-se că era și aici cu Nistor Zugravul, în această formulă găsindu-i pictând în

1724 la biserica din Geoagiu (jud. Alba), iar în 1758 la fațada exterioară a bisericii din

Rășinari (jud. Sibiu).

Abstract

The church of Ocna Sibiului was built by the ruler Michael the Brave, in 1599, after

the victory from Selimbar, in his way to Alba Iulia. It survived by the tax the community paid

to the Reformed Church, then was restored by the beneficence of the Prince Constantin

Brancoveanu and the painting was completed in 1723. At the end of the 19th

century the

church underwent massive interventions but by the opinions of the specialists retain its

original form to the recesses of the exterior facade, being considered by parameter decorative

link to royal foundations of Transylvania of the 17th

century.

The mural paining was covered over sixty years with a layer of lime, until the

interventions to restoration from 1983, but without getting in attention of the specialists. This

painting is kept fragmentary: a few scenes in the altar, on the southern and northern wall of

the nave is kept the frieze of the holy martyrs, and two friezes with scenes from the cycle of

miracles, passion, and those related to Virgin Mary. The narthex keeps the votive picture that

it depicts Constantin Brancoveanu and the priest Ion, the steward from Ocna, the Judgement

theme and friezes of the Pious Saints.

Painters signature were not kept, the work is assigned just to the priest Ivan; it was

argued that Nistor was also there, in this formula finding them painting and in 1724 the

church from Geoagiu, and in 1758 the exterior façade of the church from Rasinari.

Problemele legate de datarea bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Ocna Sibiului l-

au preocupat pe Ioan Broju în urmă cu mai bine de un veac, din anul 1892 când îşi punea întrebarea

dacă este „zidită de Mihaiu Vitézul, ori este ea făcută de Constantin Brancovénul?!”1. Şi noi ne punem

aceeaşi întrebare, doar că avem răstimpul unui secol în care studiile de specialitatea, deşi puţine, au

încercat să desluşească taina străvechiului lăcaş.

1 Ioan Broju, Biserica din Ocna Sibiiului. 1600 sau 1701?, Sibiiu, 1892, p. 3.

2

În materialul care urmează, încercăm să conturăm pe scurt istoria acestei biserici, contextul

politic şi religios, iar cea mai importantă este intenţia readucerii la lumină, pentru specialişti şi pentru

toţi iubitorii de frumos, a podoabei picturale a bisericii realizate în anul 1723 şi care, în secolul al XX-

lea, mai bine de 60 de ani a stat acoperită cu un strat gros de var; acesta fisurându-se pe ici-colo,

îngăduia să se bănuiască frumuseţea cromatică tăinuită. Această moştenire artistică şi spirituală ne-a

fost restituită în urma intervenţiilor de restaurare realizate în anii 1983-19842, prin decaparea stratului

care acoperea pictura3.

Ce anume l-a determinat pe voievod, în scurta lui domnie, să ridice la Ocna o biserică care să se

înscrie alături de cele ridicate la „Alba Iulia, Rîmeţ (jud. Alba), Luşârdea (jud. Someş), Târgu-Mureş,

pe care desigur le va fi şi zugrăvit”4 între ctitoriile transilvănene este un subiect care trebuie să

preocupe deopotrivă istorici şi cercetători.

Putea oare să fie comunitatea ocneană atât de importantă încât nu doar să capteze atenţia

domnitorului ci să-l determine a ridica un lăcaş de cult, vom încerca a ilustra pe scurt în rândurile

următoare.

Despre Ocna Sibiului ştim că este atestată documentar în anul 1263, când era numită Tera Wyz.

Istoria localităţii se împletea cu extracţia sării, ceea ce a făcut să aibă o condiţie juridică specială, iar

din anul 1346 a fost declarată târg (oppidum)5. Iancu de Hunedoara îi scuteşte pe ocneni de vamă

pentru mărfurile lor6, drepturile sunt repuse în 1464 de fiul său Matei Corvin, acestea fiind încălcate de

cămătarii regali.

Cadrul politic şi religios al Transilvaniei de la mijlocul secolului al XVI-lea era dictat de

principi, care credeau că prea multele legături cu românii de dincolo „puteau tulbura multe minţi”7, iar

Ioan Sigismund s-a gândit că dacă legea veche ar fi părăsită „acesta ar fi un avantagiu”8 pentru

ferecarea Ardealului în graniţele sale proprii, iar organizarea mitropolitană nu era o idee religioasă ci

una politică.

În aceste condiţii, în scaunul episcopiei bisericii Geoagiului ajunge să fie hirotonit Gheorghe

din Ocna, lângă Sibiu9, protejatul nobilului Melchior Balassa care stăruie pe lângă regina Isabela până

obţine pentru acesta vlădicia. Nu cunoaştem exact data instalării lui Gheorghe ca episcop, părintele

Mircea Păcurariu ne spune că „prin 1561, în împrejurări necunoscute”10

, Sava a fost înlocuit de un

ierarh Gheorghe, căruia principele i-a încredinţat „episcopatul românesc al Bisericii din Geoagiu de

Sus”11

. Ierarhul Gheorghe din Ocna nu s-a bucurat prea mult de vlădicia acordată, la 10 aprilie 1562

principele Ioan Sigismund scotea pe Gheorghe din episcopat în folosul lui Sava12

. Vlădicia lui

Gheorghe nu se finalizează aici, el ajunge, chemat de Vodă Lăpuşneanu, în scaunul episcopatului din

Roman–Moldova13

, după o perioadă scurtă acesta a fost înlocuit de Eftimie mitropolit de Bălgrad14

.

2 Tereza Sinigalia, Mihai Viteazul ctitor, Bucureşti, 2001, p. 34.

3 Arhiva parohială a bisericii din Ocna nu păstrează nici o informaţie documentară legată de intervenţiile de

restaurare a picturii, realizate prin daniile comunităţii ocnene, cei care la începutul secolului al XVIII-lea au dat

din obolul lor pentru înfrumuseţarea bisericii. În urma discuţiilor telefonice cu părintele Petru Vanvulescu, fost

paroh al bisericii din Ocna între anii 1980-90, acesta ne-a mărturisit că împreună cu părintele Miron Mihăilescu

folosind un cuţit de lemn au făcut un ”test” de decapare al stratului de var care acoperea pictura. Doresc să-i aduc

părintelui Petru Vamvulescu cele mai alese mulţumiri pentru informaţiile oferite. 4 Ştefan Meteş, Zugravii, în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice Secţia pentru Transilvania 1926-1928,

Cluj, 1929, p. 114. 5 Victor Voicu Vedea, Gheorghe Fanache, Ocna Sibiului, Bucureşti, 1983, p. 49.

6 Ibidem, p. 49.

7 Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Tara Ungurescă, Bucureşti, 1989, p. 123.

8 Ibidem, p. 123.

9 Ibidem, pp. 123-124.

10 Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Române, Iaşi, 2004, p. 435.

11 Ibidem, p. 435.

12 Iorga, op. cit., p. 124.

13 Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, Vol. I, Sibiu,

1935, p. 76. 14

Iorga, op. cit., p. 102.

3

Iorga face distincţie netă între episcopul calvin Gheorghe de Sângiorgiu, ca unul ce era nobil, nemeş,

altul decât Gheorghe din Ocna, înaintaşul lui Sava, şi decât Gheorghe, fost episcop de Vad15

.

Ridicarea ierarhului Gheorghe în scaunul Mitropolitan al Transilvaniei nu era un eveniment

uşor de trecut cu vederea pentru locuitorii din Ocna Sibiului fără să putem însă estima care erau

consecinţele unei asemenea personalităţi raportate la comunitatea ocneană16

.

În urma tratatului încheiat de către trimişii domnitorului Mihai Viteazul cu principele

Transilvaniei, în anul 1595, biserica ortodoxă transilvăneană a fost pusă sub oblăduirea Mitropoliei

Ungrovlahiei, mai exact a mitropolitului de Târgovişte, către dreptul canonic şi datinile pe care ea le

înfăţişa17

. Chiar dacă acest tratat fusese sfărmat încă în cursul aceluiaşi an18

, voievodul primeşte la

sfârşitul anului 1596, fiind oaspete al principelui Sigismund Báthory, moşia Buia, în părţile Târnavelor,

zonă care-l apropie de ţinutul ocnenilor.

Momentul efectiv al ridicării bisericii ocnene îl putem pune pe seama victoriei de la Şelimbăr

din anul 1599, când domnitorul cu oastea, trecând spre Alba Iulia, „şi-a aşedat tabêră”19

nu departe de

Ocna Sibiului, iar ocnenilor care-i făcuseră mari isprăvi şi de unde se aprovizionase cu sare le-a dăruit

bani „sě-şi ridice o biserică de pétră”20

. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea se cunoaşte că

drumul spre Alba Iulia trecea pe la Rusciori-Mag-Amnas-Apoldul de Jos-Cunţa21

, cale pe care putea să

o străbată şi domnitorul Mihai Viteazul cu oastea sa.

În pofida vicisitudinilor vremii lăcaşul din Ocna a supravieţuit. Nu aceeaşi soartă a avut-o

biserica din Făgăraş când, la 1 martie 1617, principele Gabriel Bethlen îi dăruieşte lui Mihai Gyulai loc

în marginea de miazăzi a cetăţii22

, unde fusese ridicată această zidire sfântă, distrusă de bună seamă

odată cu căderea Domnului23

. Biserica mitropolitană ridicată de domnitor la Alba Iulia a avut, peste

mai bine de un veac de existenţă, aceeaşi soartă ca şi sora ei din Făgăraş, cu toate că mitropolitul

Kievului Petru Movilă ne mărturiseşte că zidirea se făcu „nu în cetate, ca nu cumva cu schimbarea

vremilor să o risipească, ci la margenea oraşului, lângă zidul cetăţii”24

.

Ioan Broju, făcând trimitere la documentele din arhive ne mărturiseşte că: „Voivodul Mihaiu a

zidit la anul 1600 acésta biserică, sub ispănatul căměrariului din Ocna Vasilie Vieser”25

, biserică „pe

care o putem vedea încă” 26

şi care, în 1609, la 17 iulie, a voit magistratul să o dărâme, însă preotul

Oprea Alămorianul cu locuitorii din Ocna se învoiră cu reprezentanţa oraşului ca să plătească

credincioşii pe an ca „banii bisericii” câte „10 denari cei căsătoriţi; ér věduvii 5 denari”27

. Doar plătind

o taxă în folosul bisericii reformate a reuşit comunitatea ortodoxă să-şi păstreze lăcaşul, însă preot nu

avea voie să-şi ţină pe loc, ci se foloseau de unul din vecini, popa Oprea din Alămor.

Unii dintre cercetători susţin că această biserică ar fi fost de lemn, dar există numeroase

inadvertenţe în ceea ce afirmă. Astfel, Corneliu Creangă, făcând trimitere la Monografia Ocnei

Sibiului, lucrare în manuscris a lui Şt. Lupşa, ne comunică despre ocneni că: „se grăbiră a şi-o ridica

15

Iorga, op. cit., p. 128. 16

Ocna Sibiului era şi sediu de protopopiat, iar Ioan din Vizocna îşi punea semnătura alături de cei 11 protopopi

la actul episcopului Teofil din anul 1697. 17

Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, Vol. I, 1928, p. 221. 18

Ibidem, p. 223 19

Ioan Broju, op.cit., p. 8. 20

Ibidem, p. 8. Aceasta se întâmpla în 29-30 octombrie, 1599, cu câteva zile înainte de prăznuirea sfinţiilor

Arhangheli, de unde şi hramul dat bisericii din Ocna. 21

Victor Voicu Vedea, Gheorghe Fanache, op.cit., p. 51. 22

Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării-Româneşti. Volumul IX, Acte şi

Scrisori (1614-1636), Bucureşti, 1937, pp. 130-131. 23

Victor Brătulescu, Cronică, în, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Anul XXX, Fasc. 91, 1937, p. 45. 24

Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, Vol. I, 1928, p. 223 25

Ioan Broju, op. cit., p. 7. 26

Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, Vol. I, 1928, p. 223 27

Ioan Broju, op. cit., p. 7.

4

din lemnul de construcţie obţinut probabil gratuit din pădurea oprită a oraşului şi a cămării” 28

. Acelaşi

autor ne informează despre incendiile de la 1696 care au cuprins şi biserica de lemn a românilor. Deci,

după opinia acestuia, biserica a fost ridicată din piatră abia în vremea voievodului Constantin

Brâncoveanu, dar tot el ne informează, citându-l pe preotul catolic Andrei Bakk, că biserica purta

câteva inscripţii, „dintre care una de pe cupola pronaosului amintea pe Mihai Viteazul cu anii 1595-

1596”. Dacă biserica ar fi fost din lemn nu aveau cum să se păstreze inscripţiile la cupola din pronaos

şi naos, acestea fiind îndepărtate în anul Ungariei 1895-1896 când a fost reparată”, aruncându-li-se

pietrele în ţintirim29

, etapă în care s-a ridicat şi turn peste cele trei clopote.

În ceea ce priveşte biserica din Ocna, considerăm că în lipsa analizelor ştiinţifice ale

materialelor constitutive, studiului liantului, săpăturilor arheologice, cercetarea cea mai pragmatică îi

aparţine arhitectei Eugenia Greceanu, care compară edificiul lui Mihai Viteazul cu biserica Sf.

Gheorghe din Streisîngeorgiu. Cercetătoarea face referire mai ales la turnul clopotniţă30

care în faza

gotică apare detaşat pe trei laturi la Streisîngeorgiu, edificiu ridicat în anul 1409, aceeaşi formulă

regăsindu-se după două secole la biserica lui Mihai Viteazul din Ocna Sibiului31

. Spaţiul interior era la

origine împărţit în naos şi pronaos32

, în interiorul navei se păstrează primele două nivele ale turnului

clopotniţă din zidărie, trunchiat la limita cornişei exterioare şi care se ridică pe zidul de vest şi pe două

pile pătrate, solidarizate prin arce în plin cintru33

. În tabloul votiv, reprezentându-l pe Constantin

Brâncoveanu ca ctitor, acesta susţine biserica de tipul unei nave unice, cu absidă nedecroşată şi fără

turn clopotniţă34

, ceea ce a determinat-o pe autoare să lanseze ipoteza construirii turnului în prima

etapă, a ctitoriei lui Mihai Viteazul, precum şi a renunţării la refacerea nivelelor superioare în etapa

reconstruirii lui Brâncoveanu35

.

Sistemul de rezolvare al parterului turnului a fost pus pe seama bisericii din Streisîngeorgiu

care a dat soluţii cu privire la influenţele locale şi a determinat inserarea în navă a turnului clopotniţă

de la biserica lui Petru Cercel şi Aron Vodă din Scheii Braşovului36

, acesta din urmă constituind de

fapt principala verigă în filiaţia ctitoriilor domneşti din Transilvania veacului al XVII-lea şi cu ajutorul

ei pot fi discutate ipotezele privind datarea bisericii ocnene37

.

Elementul cel mai caracteristic al bisericii din Ocna îl constituie paramentul38

, iar structura

edificiului, până la nivelul cornişei este perfect unitară (Fig. 6). Prima interpretare locală a formelor

decorative, într-o expresie aproape identică cu cea de la Ocna Sibiului, apare – cu datare certă – la

biserica zidită de Matei Basarab, în 1653, la Turnu Roşu-Porceşti (Sibiu)39

. Plastica arhitectonică face

trimitere la elementele munteneşti, destul de frecvente în secolele XVI-XVII40

.

28

Corneliu Creangă, Contribuţia lui Constantin Brâncoveanu la zidirea unei biserici în Ocna Sibiului, în

Mitropolia Ardealului, Anul XI, ianuarie-martie, 1966, p. 147. 29

Corneliu Creangă, op. cit., p. 151. 30

Eugenia Greceanu, Influenţa gotică în arhiectura bisericilor româneşti de zid din Transilvania, în Studii şi

Cercetării de Istoria Artei, Nr. 1, 1971, p. 35. 31

Planul bisericii din Streisîngeorgiu se poate vedea în studiul menţionat al d-nei Eugenia Greceanu la pagina

37; iar planul bisericii din Ocna, întocmit de aceaşi specialistă se află în cartea d-lui academician Marius

Porumb, 2003, „Pictură românească din Transilvania în secolul al XVIII-lea”, pagina 14; în cartea citată a d-nei

Tereza Sinigalia, pagina 73 şi în studiul menționat la nota 34, paginile 215-216 (tot aici se află şi releveele cu

interpretări ale parametului bisericii din Ocna Sibiului şi a bisericii Sf. Nicolae din Turnu Roşu-Porceşti, jud.

Sibiu) 32

Tereza Sinigalia, op. cit., p. 34. 33

Eugenia Greceanu, Pătrunderea influenţelor de tradiţie bizantină în arhitectura bisericilor româneşti de zid

din Transilvania (până la sfârşitul veacului al XVII-lea), în Studii şi Cercetării de Istoria Artei, Nr. 2, 1972, p.

215. 34

Ibidem, p. 214. 35

Ibidem, p. 215. 36

Ibidem, p. 215. 37

Ibidem, p. 214. 38

Tereza Sinigalia, op. cit., p. 34. 39

Eugenia Greceanu, op. cit., p. 215. 40

Tereza Sinigalia, op.cit., p. 34.

5

În concluzia legată de supravieţuirea bisericii lui Mihai Viteazul putem spune că ne aflăm în

faţa unui lăcaş care păstrează, cel puţin până la nivelul cornişei, cele peste patru veacuri de existenţă,

fiind refăcută în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, a suferit intervenţiile ulterioare, dar a

rămas mărturie a modului în care arăta tabloul votiv din pronaos.

Cum a ajuns domnitorul Constantin Brâncoveanu să fie restauratorul bisericii ocnenilor este o

problemă care nu-şi va găsi pe deplin răspuns în rândurile care urmează. Cu siguranţă această

intervenţie o datorăm protecţiei pe care domnitorul a arătat-o faţă de biserica ortodoxă din

Transilvania. Conjunctura în care voievodul ia contact cu comunitatea ocneană o punem pe seama

anului 1690 când l-a instalat pe Tököly principe al Ardealului41

, apoi „s-au sculat de acolo de la

Cîrstiianul şi au mers pînă în jos de Sibiiu, de au tăbărît la Viz Ocnă”42

. Este momentul în care popa

Ioan, personajul care susţine în tabloul votiv, alături de domnul muntean, macheta bisericii, îl putea

primi pe acesta oaspetele al lui, împrejurare în care să-i mărturisească necazurile comunităţii ocnene.

Probabil acest prilej a zămislit refacerea bisericii ridicată de înaintaşul marelui voievod, deşi, doar

atunci când a fost lipsă de bani, peste câţiva ani, în 1696, păstorul de suflete va pleca în Ţara

Românească la Constantin Basarab, care îi dărui „1000 de floreni unguresci”43

şi repararea a durat între

anii 1696-1699. La dania voievodului muntenesc se adaugă şi contribuţii ale credincioşilor ocneni, care

se împrumută în acest scop de la unul dintre locuitorii avuţi ai Ocnei.

Despre biserică ştim că aceasta era terminată la începutul secolului al XVIII-lea, după cum ne

destăinuie inscripţia păstrată în tabloul votiv: „Constandin Basarab Voivod Brancovean[u] care a făcut

biserica aci[e]asta: făcută[sa] în 1701 şi s-au zugrăvit leat 1723”44

.

Dacă biserica din Ocna a avut podoabă picturală din vremea lui Mihai Viteazul este o ipoteză

care nu poate fi demonstrată decât în urma unor analize stratigrafice de laborator. Ştefan Meteş îi

pomeneşte pe meşterii zugravii care l-au însoţit pe Mihai Viteazul în Ardeal45

şi care puteau împodobi

cu arta lor bisericile ridicate de voievod, cum era şi cea a Mitropoliei de Bălgrad.

Pentru secolul al XVIII-lea, statistica românilor ardeleni din anii 1760-1762, întocmită de

Virgil Ciobanu, ne consemnează pentru Ocna Sibiului – Vizakna –, 2 preoţi uniţi, 81 de familii unite, o

biserică care aparţine uniţilor, împreună cu casa parohială. Cele 241 de familii neunite nu aveau preot

şi nici biserică46

.

Şematismul de Blaj 1900 ne spune că la anul 1733 parohia numără 1040 de suflete şi era curat

unită, avea biserică dar nu şi casa parohială, cu doi preoţi: popa Dumitru şi popa Savu, care este

menţionat până în anul 178247

. Popa Novac a funcţionat de la 1 noiembrie 1801 la 15 decembrie 1808.

Cât priveşte pictura interioară a bisericii, aceasta „e măiestrit zugrăvită, cu feliu de feliu de

icóane”48

, cu scene din viaţa Mântuitorului Hristos, a sfinţilor de „tótă séma”, ”diferite sóboră etc”.

Şerban Semo ne spune, în anul 1972, că biserica din Ocna îşi aşteaptă specialiştii care să scoată

la lumină frescele originale49

, gândindu-se că s-ar putea păstra, pe lângă pictura din vremea lui

Brâncoveanu, chiar cea din timpul lui Mihai Viteazul. În acelaşi an, un studiu al prof. Vasile Drăguţ,

care abordează în special problema tabloului votiv, face referire la informaţia furnizată de Nicolae

Iorga, care menţionează tablou votiv în „mijlocul goliciunii varului proaspăt50

”. Deci, putem spune că

41

Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, Vol. I, Sibiu,

1935, pp. 365-366. 42

Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brîncoveanu Voievod (1688- 1714), Bucureşti, p.85. 43

Ioan Broju, op. cit., p. 7. 44

Inscripţia este transliterată după broşura lui Ioan Broju din 1892, literele care apar în paranteză dreaptă le

vedem azi în inscripţie, după intervenţiile şi restaurările care au avut loc în acest interval. 45

Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, Vol. I, Sibiu,

1935, p. 76. 46

Alex. Lăpědatu şi Ioan Lupaş, Anuarul Institutului de Istorie Naţională, III, 1924-25, Cluj, 1926, p. 625. 47

Şematism, Blaj, 1900, p. 568. 48

Ioan Broju, op. cit., p. 10. 49

Şerban Semo, Vestigii inedite într-o veche biserică a lui Mihai Viteazu, în, Studii muzeale, p. 5. 50

Vasile Drăguţ, Un portret necunoscut a lui Mihai Viteazul. Însemnări privind biserica din Ocna Sibiului, în

Buletinul Monumentelor Istorice, Nr. 4, 1972, p. 61.

6

încă din anul 1926 podoaba picturală a edificiului, camuflată de albeaţa varului, şi-a pierdut

considerabil menirea pentru care a fost creată51

. După mai bine de două decenii şi jumătate de tăcere,

academicianul Marius Porumb ne risipeşte orice speranţă de a revedea decorul de odinioară: „din

vechea pictură s-a păstrat doar tabloul votiv pe peretele de vest al pronaosului”52

.

Odată ajunşi în interiorul lăcaşului de cult, pictura murală realizată la începutul secolului al

XVIII-lea, scoasă prin intervenţiile de restaurare cu decaparea stratului de var te întâmpină, iar sfinţii te

binecuvântează. Aceasta nu a fost pierdută iremediabil, chiar dacă programul iconografic se păstrează

doar parţial iar cromatica nu mai are vigoarea de altădată. Retuşurile intervenţiei de restaurare sunt cele

care ne oferă o imagine unitară a picturii, iar stratul de var care, paradoxal, am putea spune că a

protejat veşmântul pictural, şi-a pus ireversibil amprenta lăsând în urma lui un văl alburiu.

În continuare vom analiza pictura murală realizată în anul 1723, începând cu scenele din altar,

naos, pronaos, iar concluziile legate de zugravii acestui lăcaş vor fi expuse spre finalul studiului.

În altar se păstrează pe peretele nordic, lângă proscomidiar, două scene: una dintre acestea este

„Viziunea Sfântului Petru din Alexandria”, despărţită prin fereastra de nord de imaginea unui înger cu

aripi, pictat într-un uşor semiprofil, în partea superioară corpul este uşor înclinat, cu amândouă mâinile

ţine o ripidă de formă circulară care poartă înscrisul de „Sfînt” în veşminte tradiţionale. Imaginea

îngerului poate fi asociată cu rânduiala obedniţei unde se citeşte stihul: „Ceata îngerească Te laudă pe

Tine şi zice: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta”53

, în care toate

puterile cereşti îi aduc proslăvire lui Dumnezeu, atitudinea îngerului este îndreptată spre locul în care

odinioară ar fi fost reprezentată punerea în mormânt din zona proscomidiei şi putem oarecum să-l

asociem cu contextul liturghiei, al prefacerii Sfintelor Taine şi al jertfei lui Hristos.

În scena Sfântului Petru din Alexandria, acesta este reprezentat în veşmânt de arhiereu, cu

mâinile îndreptate către Hristos, care este pictat sub baldachin, pe un postament, în chipul unui tânăr.

Este exact momentul rugăciunii Sfântului, când i se înfăţişează Hristos, tânăr ca de 12 ani, cu cămaşa

ruptă pe care şi-o ţine cu o mână, iar cu cealaltă îl binecuvântează pe ierarh. În mirarea sa, Petru Îl

întreabă cine i-a rupt haina, la care Iisus îi spune despre Arie, cel care a despărţit pe popor de

Dumnezeu, erezia acestuia fiind combătută la primul Sinod Ecumenic din anul 325. Sfântul Petru este

redat în sacos decorat cu ornamente marginale din pietre preţioase, încadrate de şirul dublu de perle.

Acesta este surprins într-o atitudine gravă, nedumerirea poate fi uşor citită în modul de redare al

ochilor mari, cu irisul circular puternic conturat cu brun, pleoapele superioare şi sprâncenele sunt

trasate prin linii sinusoide, la care se adaugă şi volumetria frunţii. Păru-i, care se revarsă uşor peste

umeri, încadrează armonios chipul alungit al Sfântului, barba este conturată cu brun şi pictată în şuviţe

deschise clar delimitate. Cromatica succesivă a feţei este atât de gracil aplicată, prin folosirea unor tuşe

de la ocru-verzui spre ocru-roşiatic, abia vizibil pentru carnaţie. Aureolele au fost realizate cu foiţă

metalică aurie, în unele zone aceste au fost pierdute mai mult sau mai puţin, încât la sfinţii mucenici

din naos au fost redecorate cu ocazia intervenţiilor de restaurare.

Pe peretele sudic al naosului, în registru inferior este pictat un sfânt stălpnic a cărui inscripţie

nu se mai păstrează, pandantul acestuia de pe latura nordică este Sfântul Daniel; putem conchide că

aici ar fi Sf. Simion, mentorul acestuia. Registru se continuă cu ceata sfinţilor mucenici, aceştia sunt

redaţi în mărime naturală (Fig. 1). Primul dintre ei, de la est la vest, nu ni se păstrează din cauza lărgirii

ferestrelor. Urmează apoi un alt sfânt mucenic distrus (cauza este cea expusă anterior), al cărui chip se

păstrează doar jumătate, cu retuşuri majore la restaurare. Sfântul mucenic Teodor Tiron este urmat de

Teodor Stratilat şi de Sfântul Mina. O altă fereastră supradimensionată este răspunzătoare de pierderea

51

Nu suntem de acord cu afirmaţia prof. Vasile Drăguţ care susţine că şi tabloul votiv a fost parţial acoperit de

var, deoarece la intervenţia de decapare a zugrăvelii, peste pictură a rămas un văl alburiu care nu poate fi sesizat

în cazul tabloului votiv, mai degrabă acesta era degradat decât „astupat”, aşa cum se exprimă istoricul Nicolae

Iorga. 52

Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania sec. XIII-XVIII, Bucureşti, 1998, p.

272. 53

Ceaslov, Bucureşti, 1993, p. 105

7

picturii unuia dintre sfinţii mucenici. Registrul se încheie cu Sfântul Mucenic Mercurie, din a cărei

inscripţie ni s-a mai păstrat doar finalul „urie”, primele litere „erc” fiind trasate la intervenţiile de

restaurare (Fig. 1).

Din prima scenă a celui de-al doilea registru se păstrează din pictura originală un personaj

feminin reprezentat în semiprofil, alături de care este aşezată pe un taburet o persoană, iar în fundal

avem un peisaj. Din imaginea originală nu ni s-a păstrat decât o parte insignifiantă a personajului

aşezat care a fost repictat fără aureolă, dar care ar putea fi identificat cu Hristos, cu referire la o temă

din ciclul Minunilor desfăşurată în aer liber (Fig. 1).

Se succede apoi imaginea Învierii, unde această temă este sinteza a două scene separate,

Coborârea la Iad şi Distrugerea porţilor iadului, ultima împrumutată din pictura epirotă54

. Hristos

încadrat de ceata apostolilor îl apucă pe Adam de încheietura mâinii stângi, am putea spune că-i

monitorizează chiar pulsul acestuia. În această scenă, retuşul intervenţiei de restaurare poate fi

identificat în partea stângă şi dreaptă a scenei la aureole şi veşminte; s-a păstrat totuşi cromatica

originală a chipurilor personajelor (Fig. 1).

Spaţiul restrâns rezervat Adormirii Maicii Domnului este dominat în centrul primului plan de

Fecioara aşezată în pat, înconjurată de sfinţii Apostoli aducându-i prinos prin tămâierile cu

bunămireasmă care se înalţă înaintea Fiului Său. În plan îndepărtat, Hristos flancat de doi îngeri ţine la

piept sufletul Maicii Sale. Personajele care sunt pictate în partea dreaptă a scenei prezintă retuşuri

masive la veşminte şi aureole, se păstrează doar zona feţelor şi pentru acestea ar exista o explicaţie:

fiind realizate prin suprapuneri succesive de culoare, au prezentat o altă rezistenţă în timp. Ultima temă

a acestui registru nu se mai păstrează (Fig. 1).

Registrul superior prezintă două scene, prima este cea a Naşterii Maicii Domnului, în care

Sfânta Ana este redată sub un baldachin, acesta simbolizând existenţa unei taine, urmată de Sfânta

Treime în reprezentarea celor Trei Îngerii la stejarul Mamvri, flancaţi de Avraam şi Sara care le pun

înainte din ofranda lor (Fig. 1).

Primul registru al peretelui nordic începe cu Sfântul Daniil Stâlpnicul. Acesta este despărţit de

sfinţii mucenici prin fereastra largă, urmând apoi, dacă o luăm prin analogie cu sfântul alăturat,

mucenicul Dimitrie, de la care se păstrează primele litere „Di” şi mai puţin de jumătate din chip, urmat

de Sfântul Nistor, ucenicul acestuia. Registrul de mucenici se continuă cu sfântul Artemie lângă care se

află Sfântul Eustaţie Plachida şi se încheie în partea vestică a naosului cu un alt sfânt mucenic a cărui

inscripţie este pierdută (Fig. 2).

Registrul al doilea debutează cu o scenă care o putem pune pe seama minunilor lui Hristos,

doar un personaj feminin a rămas singuratic în colţul drept. Ciclul minunilor se continuă cu Învierea lui

Lazăr, care se desfăşoară într-un ţinut muntos destul de arid. Scena următoare înfăţişează Tăierea

Împrejur, în care trupul bătrânului Simeon s-a gârbovit de atâta aşteptare, iar partea stângă a imaginii,

în care este înfăţişat Iosif, este repictată, suprafaţă care ajunge până la cei trei crai din reprezentarea

Naşterii. Scena care încheie această friză ne trimite la tema Botezului, păstrându-ni-se doar o parte

originală din personajul pe care acum îl putem vedea (Fig. 2).

În registru superior, de la stânga la dreapta aveam tema Naşterii Mântuitorului, care se

desfăşoară în faţa peşterii de forma unui arc frânt, într-o linişte totală, generată de gestica personajelor,

doar raza luminii Duhului Sfânt, care tăinuieşte mistere coborâte dintr-o altă lume perturbă uşor tăcerea

şi ne determină să analizăm imaginea pe verticală. Scena din dreapta, a Buneivestiri, ne pune în faţa

tainei în care Arhanghelul, surprins în mişcare, dar în acelaşi timp reţinut şi dorind să se oprească,

întinde spre Maica crinul – floarea purităţii –, care diminuează uşor distanţa dintre aceştia (Fig. 2).

Pe peretele sudic al pronaosului, în partea dreaptă a uşii de intrare, este reprezentat un alt sfânt

stâlpnic a cărui inscripţie nu ni se păstrează, iar deasupra şi în partea stângă a uşii este reprezentată

tema Judecăţii de Apoi. În pictura murală întâlnim ample scene al judecăţii care se desfăşoară fie pe

faţada unui perete exterior, fie în spaţiul larg al pridvorului, aici scena trebuia să se încadreze în acest

54

Corina Popa, Ioana Iancovescu, Mănăstirea Hurezi, Bucureşti, 2009, p. 215.

8

spaţiu restrâns. Analizând puţin imaginea, ne dăm seama că este vorba de o reprezentare cu un puternic

spirit narativ, acesta regăsindu-se mai ales la punerea în scenă a personajelor, a atributelor care-i

însoţeşte şi chiar a textele. Râul de foc este cel care traversează descendent, într-un plan înclinat

întreagă temă, despărţind mâna lui Dumnezeu care ţine cumpăna dreptăţii şi îngerii justiţiari de cei care

sunt condamnaţi pentru vecie. Iuda este ţinut în braţe, parcă ocrotit, exact în talpa iadului, de unul

dintre cei răi care ţine în mână un potir, apoi putem doar să ni-l închipuim cum era pictat Lucifer cel

care este mai marele cetelor întunecate, iar în plină mişcare sunt surprinşi pizmașii, cei care trag tabac,

morarii care au nedreptăţit, bogatul nemilostiv, beţivii, care nu mai au nicio şansă de a nu le da

ascultare dracilor, până acolo încât devin slugile acestora, cărându-i în spate.

În pronaos, pe peretele de nord şi de vest sunt pictaţi, în registru inferior, cete de sfinţi cuvioşi

care ţin în mâini filactere desfăşurate, având înscrise diferite învăţături din viaţa acestora55

. Peretele

nordic este decorat cu triadă de cuvioşi, de la stânga la dreapta sunt: Pahomie, Eftimie, Arsenie56

(Fig.

3), pe peretele vestic întâlnim altă friză de sfinţi cuvioşi: Sava, Axentie, Onufrie, aceştia sunt

reprezentaţi în conformitate cu statutul pe care l-au avut, înveşmântaţi în rasă, cu schimă, care constă în

pânza căzută în faţă şi în spate până la genunchi, încinsă de curea, ultima piesă este mantia terminată în

partea superioară sub formă de glugă. Doar Sfântul Sisoe este redat contemplând în faţa unui schelet la

zădărnicia slavei pământeşti57

. Pe lângă imaginea pictată, un rol important la biserica din Ocna îl au şi

textele hagiografice care însoţesc frizele de sfinţi cuvioşi, indicând o „integrare a livrescului în

imaginea vizuală”58

. Pentru reprezentarea frizelor cu Sfinți Cuvioși găsim o singură explicație care ne

este dată de Tripticul – Pomelnic cu reprezentarea Bunavestire59

, în fruntea acestuia îl găsim pe

ieromonahul-egumen Mihail, alături de alt ieromonah Ioan, la care se adaugă încă 7 preoți, voievodul

muntean și alți credincioși. Grupul de ctitori-clerici pot fi răspunzători de alegerea programului

iconografic al bisericii sau cel puțin al pronaosului.

Scenele din registrul al doilea, de la stânga la dreapta, ni-l înfăţişează pe bogatul nemilostiv,

juxtapus lângă imaginea văduvei care aruncă doi bani sub privirea lui Iisus care-o binecuvântează şi

care-şi lămureşte ucenicii de fapta acesteia (Fig. 3).

În partea superioară suntem în faţa unei teme din ciclul Minunilor, în care Hristos îi

„restaurează” pe cei doi îndrăciţi din ţinutul Gadarenilor. Narativismul scenei este accentuat de redarea

întocmai a pildei din Evanghelie, primul îndrăcit vindecat stă drept lângă cel gârbovit din gura căruia

iese dracul, în timp ce porcii se prefac în draci aruncându-se în mare60

(Fig. 3).

Pe peretele vestic, în stânga Sfântului Onufrie, sunt reprezentaţi sfinţii împăraţi Constantin şi

Elena, cel de-a doilea hram al bisericii, parţial acoperiţi de scara de acces spre turnul clopotniţă.

În centrul pronaosului, pe peretele vestic, sub turn se păstrează scena ucenicilor care smulg

spice în zi de sâmbătă, în partea superioară este Hristos aşezat pe scaun care binecuvântează apariţia

unui înger. Ucenicii sunt redaţi ca şi adevăraţi secerători, adunând şi legând spicele, cu analogie la

misiunea care le va fi încredinţată.

Ultima imagine a picturii murale asupra căreia vom zăbovi este tabloul votiv din pronaos, în

stânga peretelui de vest. Aici sunt reprezentate două personaje care susţin macheta bisericii redată fără

turn, cu firidele în partea superioară, apoi brâul care le desparte de arcaturile îngemănate (Fig. 4).

55

Unele texte de pe rotulusuri nu se mai pot citi din cauza degradării pigmentului cu care au fost realizate, altele

se păstrează doar parţial, iar pe anumite suprafeţe s-a revenit cu text peste scrisul original. 56

Textul rotulusului este următorul: „Fraţilor pentru ceea ce a-ţi venit din lume siliţi-vă. Şi pentru mântuirea

sufletelor nu trândăviţi.” 57

Textul alăturat sfântului este: „Văzute morminte, spâimântezu-mă de această închipuire şi din inim[ă] picături

de lacrămi vărs ş[i] datoria cea dupe urmă aducum[…] …, precum şi noi vom să venim, …, aciastă …, moarte.

1723”. 58

Corina Popa, Ioana Iancovescu, op. cit., Bucureşti, 2009, p. 116. 59

Acesta se păstrează în Colecția Mitropoliei Sibiului: „ Pomeni gdi titori, martie 17 zile, leat 1725 ot Viz

Ocna”. 60

Reprezentarea scenei în acestă formulă poate fi văzută şi în naos pe stâlpul de sud-vest în biserica mare a

Mănăstririi Hurezi.

9

Cercetările legate de această imagine ne dezvăluie chipul domnitorul Constantin Brâncoveanu,

alături de care se află Mihai Viteazul, întemeietorul bisericii, sau Popa Ioan din Ocna, cel care a ostenit

la refacerea lăcaşului. Inscripţia din jurul domnitorul Constantin Brâncoveanu61

, la care se adaugă

costumul folosit, cu calpacul şi penajul specific, ne confirmă indubitabil reprezentarea acestuia.

În cazul celei de-a doua figuri este înscris textul: „Şi fiind ispriavnic Popa Iion ot Vizăocnă la

cest lucru”62

(Fig. 4)., iar Nicolae Iorga omite ispravnic şi ne spune: „Şi fiind preot popa Ioan ot

Vizocna”63

. Deci, cel de-al doilea chip, după cum ne indică inscripţia, ni-l dezvăluie pe Popa Ion din

Ocna Sibiului, care a fost ispravnic la refacerea bisericii. Acest caz nu era singuratic în epocă,

dimpotrivă, în pictura murală de la Hurezi, în virtutea spiritului premodern64

, sunt recunoscute meritele

meşterilor şi ispravnicilor prin portrete, unul dintre aceştia fiind arhimandritul Ioan, care este

reprezentat, în calitate de ispravnic, în pronaosul bisericii mari şi în pridvorul bolniţei. Zugravilor care

au împodobit lăcaşul ocnenilor nu le era străin programul iconografic de la Hurezi, din moment ce

găsim similitudini flagrante cu unele scene de acolo: Vindecarea îndrăciţilor din ţinutul Gadarenilor,

Judecata de Apoi. Prof. Vasile Drăguţ identifică în cel de-al doilea chip pe Mihai Viteazul,

eliminându-l pe Popa Ion pe considerentul veşmintelor scumpe pe care le poartă şi pe faptul că nu

poate susţine macheta alături de Brâncoveanu. Cât priveşte inscripţia, motivează lipsa acesteia în prima

parte65

şi poate chiar omiterea intenţionată a numelui lui Mihai Viteazul, dar acesta nu poate fi

considerat nicidecum „ispravnic” „la acest lucru” aşa cum ne spune chiar domnia sa despre inscripţia

care s-a mai păstrat66

. Tereza Sinigalia găseşte chipurile celor două personaje puternic

individualizate67

, cu costume nu foarte bogate şi diferenţiate prin acoperămintele capului, nu se

pronunţă pentru cele două chipuri, considerând că rămân recunoscute, vocile care-l susţin pe popa Ion

din Ocna.

Care au fost zugravii tocmiţi pentru a înfrumuseţa cu podoabă picturală biserica ridicată de

marele voievod Mihai Viteazul vom expune în cele ce urmează. Marius Porumb consideră că pictura

murală de la Ocna (din perspectiva acestuia rezumându-se doar la tabloul votiv), deşi nesemnată, poate

fi atribuită lui Popa Ivan din Răşinari, pe baza argumentelor stilistice şi a detaliilor68

cu portretul de

ctitor care s-a păstrat singuratic în biserica din Geoagiu de Sus (Alba) unde avem semnăturile

zugravilor Popa Ivan Zugrav, Nistor, pictură realizată în anul 1724. Cercetătorul compară tablou votiv

de la Ocna cu cel de la Geoagiu de Sus, găsind similitudini, dar nu menţionează nimic care să-l apropie

pe Nistor, cel de-al doilea zugrav de la Geoagiu, de pictura ocneană. Se opreşte doar la Popa Ivan, care

a semnat pe una dintre cele două icoane împărăteşti provenite de la Ocna aflate azi în Colecţia

Mitropoliei Sibiului – una dintre acestea este Sfântul Nicolae cu scene din viaţa sa, datată 1724, iar cea

de-a doua este reprezentarea Soborul Arhanghelilor, care păstrează semnătura zugravului: Aceste două

icoane [le-au pictat]erei Ivan Zu[grav]...172[4]69

. Pe cei doi zugravi amintiţi îi găsim semnând alături

încă din anul 1720, pe icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Certege (Alba): „Şi am scris eu Popa

Ivan Zugravul ot Răşinari şi Nistor Zugravul”70

. În pictura murală pe cei doi zugravi îi găsim semnând

împreună la biserica Cuvioasa Paraschiva din Răşinari, în scena Plângerii, realizată pe latura dinspre

zona sudică a absidei altarului. Pe filacterul păstrat în partea dreaptă a temei găsim anul 1758 alături de

61

Aceasta este redată la pagina 5 a acestui material. 62

Inscripţia este transliterată după broşura precizată a lui Ioan Broju, pagina 11 şi comparată cu textul existent,

care este acelaşi, în virtutea modificărilor şi a refacerilor care au existat la restaurare. 63

Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, II, Bucureşti, 1906, p. 139. 64

Corina Popa, Ioana Iancovescu, op.cit., Bucureşti, 2009, p. 111. 65

Vasile Drăguţ, Un portet necunoscut a lui Mihai Viteazul. Însemnări privind biserica din Ocna Sibiului, în,

Buletinul Monumenelor Istorice, Nr. 4, 1972, p. 62. 66

Ibidem, p. 61. 67

Tereza Sinigalia, op.cit., Bucureşti, 2001, p. 35 68

Marius Porumb, Un veac de pictură românescă din Transilvania Secolul XVIII, Bucureşti, 2003, p. 12. 69

Ibidem, p. 12. Din păcate icoanele sunt acum într-o stare precară de conservare, din cauza verniului modificat

cromatic, a desprinderilor şi a pierderilor straturilor picturale încât nu permit citirea inscripţiilor. 70

Ana Dumitran, Elena Cucui, Saveta-Florica Pop, Nistor Dascălul: contribuții la biografia unui zugrav din

prima jumătate a veacului al XVIII-lea, în Annales Universitatis Apulensis, Alba Iulia, Nr. 13, 2009, p. 233.

10

semnăturile zugravilor, în care Nistor, pe lângă atributul de Dascăl, şi-l conferă şi pe cel de Stară (cel

bătrân), care ne-a determinat să presupunem71

că nu-l vom găsi pictând în nişele situate imediat sub

cornişa edificiului. Dar pe faţada de pe latura nordică, unde în nişe sunt pictaţi prorocii, pe filacterul

susţinut în mâna stângă a Prorocului Aron, găsim în partea inferioară semnătura Nistor Zugravul, 72

(Fig. 5). ceea ce ne permite să concluzionăm că acesta a pictat, de data aceasta cu siguranță singur,

prorocul respectiv în pofida vârstei înaintate pe care ar fi avut-o. O analiză stilistică detaliată a chipului

prorocului Aron ne îngăduie să-i atribuim şi alte chipuri de sfinţi de pe faţada bisericii răşinărene, unul

dintre aceştia este Sfântul Ioan Zlatoust, reprezentat pe latura sudică. O analogie stilistică a

personajelor menţionate (dintre care la prorocul Aron avem certitudinea paternităţii lui Nistor), cu

unele chipuri din pictura murală a bisericii ocnene, cum ar fi Mucenicul Nistor – protectorul zugravului

– de pe latura nordică a naosului, personajele din tabloul votiv, exemplificând doar câteva dintre ele, ne

îngăduie să-l punem pe acesta alături de zugravul Popa Ivan din Răşinari şi să întărim opinia

cercetătorului Marius Porumb potrivit cărui tabloul votiv de la Ocna îşi găseşte corespondent în cel de

la Geoagiu de Sus unde semnează cei doi zugravi.

Fiind siguri că această biserică, dacă ar putea grăi, ar avea atât de multe să mărturisească, noi

nu facem altceva decât încercăm să-i aducem în lumină elemente pe care ni le oferă din preaplinul

strâns de-a lungul a peste patru veacuri de dăinuire. Şi lucrurile nu trebuie se oprească aici: odată cu

dezvoltarea tehnologică, aşteptăm momentul unor investigaţii ştiinţifice pentru pictura exterioară, care

pe alocuri ne poate pune în faţa unor scene contemporane cu cele din interior, dar masiv repictate, iar

piesele mobile – icoanele - provenite din iconostasul secolului al XVIII-lea, o parte din ele păstrate în

Colecţia Mitropoliei Sibiului, îşi cer atenţia cuvenită.

Fig. 1. Pictură murală, latura sudică a naosului bisericii Sfinţii Arhangheli din Ocna Sibiului, 1723.

71

Ibidem, p. 235. 72

Această inscripție cu semnătura zugravului Nistor fiind până în acest moment inedită.

11

Fig. 2. Pictură murală, latura nordică a naosului bisericii Sfinţii Arhangheli din Ocna Sibiului, 1723

Fig. 3. Sfinți Cuvioşi, Când au aruncat văduva doi bani, Vindecarea celor doi îndrăciți din ținutul Gadarenilor

(detaliu), pictură murală în zona nordică a pronaosului bisericii Sfinţii Arhangheli din Ocna Sibiului, 1723.

12

Fig. 4. Voievodul Constantin Brâncoveanu, Popa Ion din Ocna - tabloul votiv - pictură murală pe latura de vest a

pronaosului Sfinţii Arhangheli din Ocna Sibiului, 1723.

Fig. 5. Nistor Zugravul, Prorocul Aron, pictură murală pe faţada exterioară a bisericii Cuvioasa Paraschiva

din Răşinari, 1758.

13

Fig. 6. Fațada exterioară de pe latura sudică a bisericii Sfinţii Arhangheli din Ocna Sibiului.