Universitatea de Vest Vasile GoldişFacultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

Management Educaţional

MARGHITA

Politici educationale moderne

Politica educaţională

1. Învăţământul şi procesul de mondializare (globalizare)

În lume s-a conştientizat faptul cã succesele economice ale statelor sunt determinate direct de calitatea sistemelor lor de învãţãmant şi cã cel mai eficient factor de productie este capitalul uman, exprimat în cunostinţele, competenţele, capacitãţile creative şi calitãţile morale ale membrilor societãţii, pe care le formeazã în mare mãsurã sistemul de învãţãmant.

Specialiştii apreciazã în acest sens cã în economia secolului al XXI-lea sistemul de învãţãmant va deveni o ramurã prioritarã de producţie, el fiind privit ca o sferã ocupaţionalã, ca o sferã de investiţii avantajoase. Aceastã concepţie asupra misiunii învãţãmantului va domina politica educaţionalã de stat a majoritãţii ţãrilor lumii în secolul al XXI-lea. În prezent suntem martorii unei interactiuni crescande, economice si sociale, politice şi culturale între naţiuni şi popoare, care nu ţine seama de hotarele geografice. A devenit popularã noţiunea de sat global care vine sã sublinieze interdependenţele tuturor locuitorilor de pe Pãmant. Procesul de mondializare sau, cum se mai spune, de globalizare, internaţionalizare este în plinã desfãşurare. Acest proces a fost accelerat de evenimentele şi progresele care au avut loc recent şi care au schimbat substanţial structura lumii în ansamblu, şi anume, de revolţia tehnologicã şi de schimbãrile politice dramatice, legate de sfarşitul rãzboiului rece.Evoluţia ştiinţei şi a tehnologiei se produce într-un ritm accelerat. Noile tehnologii de informare şi de comunicare au o influentã crescandã asupra învãţãmîntului, asupra organizãrii instituţiilor educative asupra rolului profesorului şi al relaţiilor sale cu

studenţii, asupra dezvoltãrii autonomiei studentului.Impactul mondializãrii asupra educaţiei şi formãrii profesionale se manifestã în

primul rand prin extinderea educaţiei transnaţionale, a universitãţilor virtuale în care învaţã astãzi peste un milion de studenţi, prin schimbarea relaţiilor student profesor, prin necesitatea cunoaşterii mai profunde a cel puţin douã limbi strãine de circulaţie internţionalã, prin plasarea accentului în educaţie pe multiculturalism, prin rãspandirea

prof. univ. dr. Teodor Pătrăuţămasterand: Moga Andrei

www.referat.ro

învãţãmîntului deschis şi la distanţã şi a învãţãmîntului pe tot parcursul vieţii, prin necesitatea revizuirii curriculei în vederea internaţionalizãrii conţinuturilor şi proceselor academice.

2. Unele probleme cu care se confruntă sistemele educaţionale în Europa

În Europa de astãzi existã riscul de slãbire a coeziunii sociale din mai multe cauze, printre care mai importante sant şomajul unei pãrţi considerabile a populaţiei şi îndeosebi a tinerilor, neîncrederea populaţiei în instituţiile democratice, naţionalismul, corupţia, conflictele violente care au loc în unele pãrţi ale continentului şi decalajul în creştere între bogaţi şi sãraci.

De aceea se pune problema întãririi coeziunii sociale care este necesarã la diferite niveluri, îndeosebi pentru a garanta egalitatea tuturor cetãţenilor în ceea ce priveşte accesul la educaţie, dialogul social între diferite grupuri şi natiuni, participarea activã a tuturor cetãţenilor la viaţa socialã, economicã şi culturalã, precum şi la procesele decizionale.

Educaţia şi formarea profesionalã se desfãşoarã în condiţiile cand ia amploare mobilitatea la scarã internaţionalã a elevilor, studenţilor şi salariaţilor, cand se resimte tot mai mult impactul noilor tehnologii, cand se produce schimbarea radicalã a muncii o datã cu apariţia unei pieţe de muncã europene şi a întreprinderilor multinaţionale, cînd instruirea nu se mai poate limita numai la anumite perioade în viaţa individului, ci trebuie sã se desfãşoare pe tot parcursul vieţii, cand educaţia nu se mai poate realiza fãrã participarea comunitãţii locale.

Toate acestea au determinat faptul cã la ora actualã politicile şi strategiile educaţionale europene sunt orientate în primul rand spre educaţia în spiritul cetãţeniei democratice şi al coeziunii sociale. Sistemele de învãţãmant trebuie sã facã faţã unor diverse provocãri, evoluţii si probleme legate atît de domeniul propriu al învãţãmantului, cat şi de societatea în ansamblu. În aceste conditii creşte rolul educaţiei ca factor ce contribuie în mod hotãrator la coeziunea socialã.

Educaţia poate sã contribuie în diverse moduri la cetãţenia democraticã şi la coeziunea socialã. Educaţia pentru o cetãţenie activã şi conştientã începe la şcoalã şi continuã pe tot parcursul vieţii prin promovarea urmãtoarelor valori fundamentale:. inserţia, nu excluderea;. toleranţa, nu predispoziţia pentru conflict;. simţul responsabilitãţii, nu pasivitatea;. raţiunea si obiectivitatea, nu subiectivitatea şi iraţionalul.

Totuşi trebuie sa fim conştienţi de faptul cã educaţia nu este o panacee universalã, ea nu poate rezolva de una singurã ansamblul de probleme ale societãţii. Astãzi, învãţãmîntul nu se limiteazã numai la tineret. Învãţãmîntul pe tot parcursul vieţii este o nouã cerinţã fundamentalã. Formarea profesionalã şi invãţãmîntul pe întreg parcursul vieţii devin elemente esenţiale ale sistemului educativ. Procesul educativ este tot mai puţin închis într-un spaţiu-timp dat, cum era altãdatã. Problema locului de studii nu mai este atît de importantã pentru foarte mulţi studenţi şi elevi. Astãzi problema majorã este ce şi cum sa înveţi, precum şi problema dezvoltãrii talentelor fiecãruia. Din acest motiv în sectorul educativ accentual se pune mai mult pe cerere, decît pe ofertã.

Încadrarea în muncã este primul factor de integrare socialã. Astãzi însã piaţa muncii este mai dinamicã şi mai flexibilã. Se constatã tot mai mult cã nu mai existã garanţia unei încadrãri pe viaţã. Aceste mutaţii au ca efect nu numai faptul cã provoacã dispariţia unui mare numãr de meserii, dar şi faptul cã afecteazã chiar caracterul şi organizarea muncii. Piaţa muncii cere achiziţionarea de noi competenţe atît la nivel de individ, cît şi la scara întreprinderii, ceea ce implicã necesitatea unei actualizãri permanente a competenţelor.Îşi fac apariţia diverse modele de îmbinare a învãţãmîntului cu lucrul care şterg linia de demarcaţie tradiţionala între educaţie şi formarea iniţialã sau postinţialã ori la întreprindere.

Au fost introduse ori sînt în curs de elaborare noi metode de învãţãmînt, care au la bazã autonomia învãţãmîntului şi dezvoltarea şcolii şi a universitãţii în calitate de gestionari ai cunoştinþelor şi informaţiei. Astãzi şcoala şi universitatea nu mai constituie destinaţia finalã pe calea educativã. Ele sînt pe calea integrãrii într-un sistem de educaţie şi instruire permanentã. În general, se considerã cã educaţia este aceea care trebuie sã opreascã dezintegrarea socialã. Însã toate ţãrile se confruntã în prezent cu problema eşecului şcolar şi a abandonului prematur al studiilor. Dupã unele sondaje efectuate la scarã internaţionalã, procentul abandonului şcolar în unele sisteme educative este destul de înalt.

Nefrecventarea instituţiilor educative şi abandonul prematur al studiilor constituie deseori prima formã de rupturã cu structurile sociale şi aceste fenomene pot antrena excluderea socialã. Avînd în vedere cã funcţia educativã a familiei şi a comunitãţilor locale a scãzut, creşte considerabil rolul şi responsabilitatea sistemului educativ în aceastã problemã.

Prin lupta contra fenomenului de eşec şcolar educaţia poate sã contribuie la coeziunea socialã, garantînd fiecãruia calificãri de bazã care sã permitã de a avea un venit suficient pentru a trãi o viaţã independentã şi a participa la viaţa societãţii. Pentru a asigura principiul egalitãţii de şanse pentru toate categoriile sociale, soluţia nu este de a coborî nivelul educaţiei. Este necesarã mai degrabã diversificarea educaţiei care ar întãri capacitatea fiecãrei instituţii educative de a rãspunde la cerinţele particulare ale mediului sãu social.

Se considerã cã aceastã diversificare se poate realiza prin: o educaţie mai puţin academicã şi mai inovatoare, bazatã pe noi metode pedagogice care favorizeazã autonomia celui care învaţã datoritã utilizãrii noilor tehnologii de informare şi de comunicare; La ora actualã, pe prim-plan se pune problema calitãţii, echitãţii şi a eficacitãţii în învãţãmînt. Ameliorarea calitãţii şi a procesului de evaluare a sistemului de învãţãmînt este problema centralã în sfera educativã.

Pentru a funcþiona bine, întreg sistemul educativ trebuie sã se sprijine pe un nivel de calitate foarte înalt. În orice societate dezvoltatã calitatea permite fiecãruia sã-şi descopere, sã amplifice şi sã utilizeze propriile sale aptitudini. Fãrã aceastã calitate accesul la educaţie nu mai are nici un sens. Autoritãţile publice au pretutindeni rolul de garant al calitãţii sistemului educativ, ele trebuie sã garanteze respectarea de cãtre fiecare instituţie educativã a normelor de calitate.

Normele de calitate nu mai ţin în exclusivitate de competenţa autoritãţilor şi instituţiilor educative. Ele sînt definite în relaþie directã cu alţi factori implicaţi în educaţie şi formarea profesionalã. Se recunoaşte de cãtre toţi necesitatea elaborãrii unor

norme naţionale sau internaţionale de calitate în învãţãmînt. Este recunoscut de toţi cã echitatea este o condiţie prealabilã pentru coeziunea socialã, iar lipsa egalitãţii de şanse în materie de acces la educaţie ar avea ca urmare excluderea, adicã subminarea coeziunii sociale. Fiecare cetãţean are dreptul sã aibã acces la o educaţie de înaltã calitate şi sã beneficieze de aceasta. Însã, în materie de educaţie egalitatea de şanse rãmîne o problemã fundamentalã. Astãzi pãrinţii, elevii şi studenţii au un punct de vedere mai critic faţã de rezultatele pe care le poate oferi un sistem educativ sau altul şi, în consecinţã, au exigenţe considerabile faţã de sistemele educative. Ei considerã cã instituţiile şcolare şi universitãţile trebuie sã fie responsabile de calitatea serviciilor oferite.

În ceea ce priveşte evaluarea, se considerã cã procesul de evaluare trebuie sã cuprindã nu numai lucrul elevilor ori studenţilor, dar şi gestiunea instituţiei respective, climatul ei educativ şi spiritul democratic care trebuie sã domine acolo. Într-un numãr de ţãri instituţiile de învãţãmînt superior sînt din ce în ce mai autonome în materie de evaluare. Se considerã cã o soluţie a problemei delicate a evaluãrii instituţiilor de învãţãmînt şi a personalului acestora ar fi alianţa între un proces de evaluare internã (sau autoevaluare) şi un control extern, efectuat de un corp de inspectare. În aceastã privinţã, multe ţãri pun problema redefinirii totale a rolului inspectorilor în sistemul educativ. Un numãr în creştere de guverne considerã autoevaluarea instituţiilor educative ca un element important al procesului de analizã a acestor instituţii, ceea ce presupune achiziţionarea de cãtre instituţiile în cauza a capacitãţilor de a se evalua ele singure.

Pentru integrare în Europa sînt necesare noi competenţe atît persoanelor individuale, cît şi societãţii în ansamblu. Printre aceste competente mai principale sînt:. spiritul de întreprinzãtor;. spiritul de cooperare;. capacitatãti de comunicare, de viaþã în societate şi de participare;. capacitatea de a rezolva probleme;. facultatea de a organiza lucrul propriu în mod autonom;. capacitatea de colaborare cu colegii de origine culturalã şi naţionalã diferita;. capacitatea de a utiliza noile tehnologii de informare şi de comunicare;. competenţe lingvistice.

Învaţarea limbilor moderne şi cunoaşterea culturilor strãine sînt elemente care capãtã tot mai multã greutate.

Competenţele menţionate mai sus trebuie sa fie achiziţionate în cadrul studiilor generale şi în cadrul formãrii profesionale. Şcoala şi universitatea trebuie, de asemenea, sã permitã tinerilor sã capete competenţe antreprenoriale şi participative.Astãzi se recunoaşte cã accentul trebuie pus mai mult pe competenţe, decît pe diplome ori certificate oficiale. În viitor ar putea lua naştere aşa-numitele academii de competenţe, abilitate sã elibereze un paşaport de formare. Care cuprinde descrierea formãrii urmate şi competenţele achiziţionate.

Cererea crescîndã de braţe de muncã foarte calificate şi foarte diversificate constituie o adevãratã problemã pentru sectorul educativ. Tendinţa de diversificare a acestui sector a fost accentuatã prin deschiderea de cicluri scurte de formare. Însã în urma acestui proces de diversificare guvernele sînt confruntate cu noi probleme, cum ar fi recunoaşterea ciclurilor scurte, definiţia profilurilor, caracterul diplomelor şi certificatelor, evaluarea competenţelor achiziţionate în timpul experienţei profesionale, relaţiile cu lumea întreprinzãtorilor şi finanţarea studiilor.

Aşezãmintele de învãţãmînt profesional şi de învãţãmînt superior de stat trebuie sã facã faţã concurenţei instituţiilor private, prezente pe piaţã şi care propun alte filiere educative, dar încã şi fenomenelor de mondializare (universitãþilor virtual.), susţinute de cererea sporitã de formare şi de perspectivele oferite de noile tehnologii de informare şi de comunicare.

3. Tendinţele principale ale politicilor educative în Europa

În decursul ultimelor decenii toate ţãrile europene au încercat sã rãspundã la noile provocãri şi exigenţe prin reforme ale sistemelor educative la scarã naţionalã, cãutînd un echilibru just între principiile de calitate, eficacitate, diversitate, echitate, precum şi între competenţele administraţiei centrale şi celei locale şi autonomia fiecãrei instituţii de învãţãmant.

Toate aceste reforme s-au axat pe cîteva direcţii specifice, care se pot rezuma la urmãtoarele:- reorientarea programelor şi obiectivelor educaţiei spre rezultatele aşteptate în cadrul diverselor procese educative, în termeni de cunoştinţe, competenţe şi capacitãţi;-egalitatea de şanse în materie de acces la educaţie şi inserţia activã în sistemul educativ;-descentralizarea şi autonomia institţiilor educative;-orientarea instituţiilor educative cãtre exigenţele mediului lor specific;-ameliorarea calitãţii educaţiei, elaborarea modalitãţilor de evaluare a fiecãrui elev sau student, cadru didactic, a instituţiei de învãţãmînt, precum şi a sistemului în ansamblu (la scarã naţionalã) şi redefinirea rolului inspecţiei;-statutul şi formarea cadrelor didactice, avînd în vedere cã acestea sînt factorii esenţiali ai promovãrii reformelor;-finanþarea educaţiei şi instruirii sub diferitele sale forme.

Practica a arãtat cã reformele şi realizarea lor cer timp şi nu dau întotdeauna rezultatele scontate, cã orice reformã trebuie sã se facã cu participarea activã a factorilor interesaţi şi sã se bazeze pe un consens optim.

4. Politicile României în domeniul educatiei

În consens cu "Cartea albã asupra educatiei si formãrii", elaboratã de Uniunea Europeanã, politicile educationale din România situeazã pe un loc important realizarea "societãtii educationale", care valorificã eficient resursele umane, prin:

·        educatie permanentã; ·        cresterea rolului expertizei în luarea deciziilor; ·        accesul generalizat la orice formã de cunoastere; ·        extinderea mijloacelor de comunicare; ·        cresterea motivatiei individuale pentru învãtare si emancipare personalã; ·        participare civicã si responsabilitate socialã.

Acest tip de societate (în Uniunea Europeanã denumit "Knowledge Society") presupune noi demersuri de politicã educationalã. Vechile paradigme ale învãtãmântului pentru toti si ale selectiei prin excludere sunt înlocuite printr-o politicã de conciliere a

douã prioritãti aparent incompatibile: educatia pentru toti si educatia pentru fiecare. În acest sens se vor initia si se vor dezvolta:

·        accesul larg la servicii de educatie si formare; ·        educatia pe toatã durata vietii; ·        extinderea functiei educative a societãtii la un ansamblu de institutii formative (scoala si universitatea, dar si mass-media, familia, comunitãtile, institutiile, societãtile comerciale, O.N.G.); ·        amânarea selectiei si excluderii din sistemul de învãtãmânt; ·        educatia pe mãsurã, în functie de interese si aptitudini.

Programul de guvernare urmãreste ca societatea româneascã sã devinã o societate educationalã în sensul definit de Uniunea Europeanã. Pentru aceasta îsi propune: educatia ca proprietate nationalã; educatia adultilor si învãtarea permanentã; coordonarea institutionalã si politicã. De asemenea, se vor asigura refacerea si consolidarea pozitiei sociale a personalului din învãtãmânt, prin recunoasterea si stimularea materialã si moralã a valorilor.

Directiile de actiune pentru asigurarea educatiei permanente si construirea societãtii educationale sunt:

·        sustinerea adecvatã a sistemului educational (resurse financiare, sprijin politic, sustinere publicã); ·        definirea cadrului legislativ pentru educatia permanentã si educatia adultilor; ·        diversificarea si extinderea ofertei de educatie permanentã; ·        includerea educatiei si formãrii ca o componentã necesarã în toate programele de dezvoltare pe ansamblul economiei si pe ramurile acesteia; ·        coordonarea institutionalã a principalilor actori ai proceselor educationale (institutiile publice, societatea civilã, institutiile politice, partenerii sociali, centre de inovare si dezvoltare); ·        coordonarea programelor cu finantare externã, astfel încât sã se evite paralelismele, segmentarea pe proiecte nesemnificative, dezacordurile metodologice si dependenta excesivã de resursele externe.

Ansamblul mãsurilor de realizare a standardelor de integrare europeanã si de crestere a competitivitãtii fortei de muncã din România porneste de la performantele superioare ale învãtãrii. Din acest motiv ameliorarea performantelor generale ale tuturor elevilor si studentilor este o prioritate majorã a Programului de guvernare si dezvoltare a resurselor umane.

În aceastã perspectivã sunt prevãzute urmãtoarele actiuni:

·        stimularea motivatiei elevilor si studentilor, asocierea acestora la organizarea si gestionarea procesului de învãtare;

·        punerea accentului pe rezultatele pe termen lung, nu pe performantele utilizabile în prezent, exclusiv în mediul academic (învãtare pentru notã, predare doar pentru examinare si memorizare, recursul dominant la procesele intelectuale cu retinere scurtã); ·        trecerea la un alt sistem de control al calitãtii în învãtãmânt, prin evaluare formativã si examene centrate pe performante, nu pe reproducerea de cunostinte; ·        formarea unor calificãri bazate pe competente reale, care sã conteze mai mult decât diplomele sau certificatele formale.

Relansarea educatiei în mediul rural vizeazã urmãtoarele obiective:

·        re-dimensionarea retelei scolare; ·        constituirea unei retele de transport scolar (anual, 120 de localitãti); ·        asigurarea scolilor cu cadre didactice calificate; ·        dotarea scolilor cu mijloace moderne de învãtãmânt, cu retele de informare si comunicare; ·        dotarea bibliotecilor scolare.

Învãtãmântul superior va avea o contributie directã majorã la formarea resurselor umane. Folosind propriile capacitãti de inovare si reformã, învãtãmântul superior va deveni o pârghie care sã dea impuls societãtii românesti, prin racordare la evolutiile sociale si economice pe care sã le influenteze si sã le directioneze.

Actiunile concrete ce se vor desfãsura în cadrul universitãtilor, în scopul dezvoltãrii resurselor umane, sunt:

·        adaptarea specializãrilor la nevoile de pe piata muncii; ·        dezvoltarea cercetãrii stiintifice universitare; ·        încurajarea fluxului de revenire a tinerilor care studiazã în strãinãtate; ·        integrarea universitãtilor particulare acreditate în sistemul de învãtãmânt superior românesc; ·        întãrirea parteneriatelor internationale; ·        stimularea unor noi forme universitare, precum învãtãmântul la distantã.

Pentru îmbunãtãtirea managementului resurselor didactice si de cercetare din institutiile de învãtãmânt superior, se au în vedere: asigurarea functionãrii optime a mecanismelor de conducere a institutiilor de învãtãmânt superior, în conditii de autonomie universitarã si de gestionare financiarã ce solicitã cresterea resurselor extrabugetare; recrutarea de tineri preparatori si asistenti universitari, prin dezvoltarea personalului didactic si de cercetare.

.

BIBLIOGRAFIE

1. Miroiu, A. - „Învãtãmantul românesc azi”, Polirom, Iasi, 1998;

2. Patrauta, Teodor – „Politici Educationale Europene”, Ed. Pronum, Arad, 2009.