Să ai grijă de cei ce te iubesc!Vizibilitate sporită, câştigare de noi audienţe, fidelizare public. Bla, bla. Acestea sunt doar câteva dintre cuvinte pompoase pe care le auzim atunci când se vorbeşte despre cum poate ajuta online-ul în promovarea unui produs. Perfect adevărat! Nu pot spune că nu cred în toate cele de mai sus, dar vă spun sincer, pentru mine toate, dar absolut toate pălesc în faţa a ceea ce eu consider a fi partea cu adevărat importantă din această poveste: grija faţă de cei ce te iubesc. În termeni pompoşi customer care, customer service.El, ArtistulDacă vorbim despre sfera cultură şi modul în care online-ul poate să ajute cultura, artistul, convingerile îmi rămân neschimbate. Dincolo de beneficiile mercantile, online-ul este instrumentul care o ajută pe ea cultura şi pe el artistul să se îngrijească de el, consumatorul de artă. Online –ul este ciocanul care a dărâmat zidul dintre noi şi ei. Acum suntem sau cel puţin ne simţim mult mai aproape. Şi asta contează enorm.Pentru a înţelege mai bine despre ce vorbesc, o să vă dau un exemplu concret. Este vorba despre unul dintre cele mai emoţionante momente din viaţa mea. Mai precis este vorba despre un artist pe care îl iubesc, contul lui de Facebook şi bucuria mea. Mare bucurie, mare când mi-a acceptat cererea de prietenie. Plăcere şi mai mare când am putut să mă delectez cu toate albumele şi statusurile sale sau când îl vedeam că apare online în partea stângă la chat. Era mult mai aproape?  Era! Cel mai emoţionat moment despre care doream să vă povestesc se leagă însă de seara în care mi-am luat inima în dinţi şi i-am trimis un mesaj prin care îl rugam ceva. Ce s-a întâmplat? Mi-a răspuns!!! Da, el Artistul mi-a răspuns mie, unei oarecare. Şi mi-a răspuns şi după ce i-am mulţumit că mi-a răspuns, iar mai târziu o căsuţa poştală s-a umplut cu rugămintea mea.De ce în aceast articol este vorba despre cum online-ul îl ajută pe artistPoate că mulţi dintre voi o să spuneţi ,,Hei, dar aici este vorba mai mult despre cum cum online-ul îl ajută pe fanul artistului să fie mai aproape de cel/cea pe care îl iubeşte.” Oare doar despre asta este vorba? Hai să despicăm puţin firul în patru! În esenţă este vorba despre o relaţie bazată  pe o comunicare bidirecţională, nemediată. Vă rog să îmi permiteţi să afirm, fără să cred nici măcar o secundă că acesta este un truism, că într-o astfel de relaţie este imposibil ca ambii parteneri să nu iasă în câştig. Ce câştigă iubitorul artistului este evident. Ce câştigă artistul? Câştigă mai multă apreciere şi mai mult feedback. Câştigă posibilitatea de a avea grijă de cei ce îl iubesc şi astfel va rămâne iubit mult timp de acum înainte. Vorbesc acum despre o iubire mult mai reală, bazată pe împărtăşire. Banal? Da, în măsura în care aprecierea şi feedback-ul primite nu sunt “exploatate” cum se cuvine. Nu, pentru că mizez pe faptul că artiştii deja învaţă şi vor mai învăţa cum să se bucure de gaura din zid şi pentru că mereu am crezut că împărtăşirea stă la baza succesului în orice relaţie.Acum aproape că nu a mai rămas nimic din zid! Pentru asta şi noi şi ei nu putem decât să îi mulţumim Domnului Online. Domnule Online îţi mulţumim că ne laşi să avem grijă de cei pe care îi iubim!

1

Criza mass-media si viitorul culturiiCartea, ziarul, radioul, filmul, televiziunea si internetul sunt mijloace de comunicare in masa. La momentul aparitiei, fiecare a declansat comentarii si/sau invidii, fiecare a stralucit, insa toate au ramas importante.Chiar daca ultimele statistici arata ca presa scrisa este in declin, ca tirajele publicatiilor scad de la an la an, fie ca este vorba de cotidiene generaliste, fie de cotidiene de nisa, presa tiparita nu va muri niciodata. Disparitia recenta din piata a catorva ziare (Ziua, Cotidianul, Gardianul) si scaderea de vanzari a altora – in ciuda inserturilor de DVD-uri si alte produse promotionale (Jurnalul National, Evenimentul Zilei, Gandul) au lansat dezbateri in presa si pe net, in blogosfera, despre “moartea presei scrise”. Print versus online. Un razboi absurd. Inlocuirea unui mijloc de comunicare din pozitia de lider nu va duce la disparitia acestuia, si din contra, la o reasezare si colaborare intre toate mijloacele de comunicare in masa.Directorii de ziar de la noi sunt convinsi ca stirile culturale sunt un moftPoate ca acest lucru ar trebui sa inceapa cu presa culturala. Necesitatea presei culturale nu mai trebuie evidentiata. Putine reviste culturale au reusit sa supravietuiasca in aceasta perioada de tranzitie. Unele au fost avantajate de subventiile acordate de Ministerul Culturii, altele sunt patronate de Uniunea Scriitorilor, sponsorizate de societati si fundatii. Unele cotidiane de mare tiraj au editat suplimente literare sau literar-culturale, unele incluse in ziar, altele cu regim autonom. Din pacate, “e jale pentru ca paginile de cultura nu au fost niciodata o prioritate pentru patronii de presa. Departamentele de cultura (adesea e un departament unic – cultura/media/life) au cele mai mici bugete, cele mai putine resurse in economia unui cotidian. Directorii de ziar de la noi sunt convinsi ca stirile culturale sunt neinteresante, ca nimeni nu le citeste, ca sunt un moft. Prestigiul pe care il aduce ziarului o buna acoperire a domeniului cultural nici macar nu e luat in calcul.” a declarat jurnalistul Matei Martin ((Matei Martin a obtinut, in 2008, Premiul pentru jurnalism cultural pentru un reportaj despre Targul de Carte de la Leipzig.)) intr-un interviu acordat Observatorului Cultural. Si atunci se pune intrebarea, cum sa faci PR cultural folosindu-te si de presa culturala – un segment de comunicare aproape inexistent? In general, cei mai buni oameni de PR cultural pot fi jurnalistii de presa culturala si criticii de arte care sunt familiarizati deja cu fenomenul cultural…Serban Alexandrescu de la agentia de publicitate Headvertising a constientizat influenta online-ului, dar si importanta mix-ului dintre online si offline. Acesta a spus zilele trecute intr-un interviu acordat site-ului HotNews:  “Vrem ca digitalul sa aiba un rol mai important decat ne-au solicitat pana acum clientii sa ii dam” pentru ca “va incepe sa fie de neconceput” ca unul dintre “pilonii media” obligatorii pentru o campanie de comunicare sa nu fie online-ul”. Majoritatea agentiilor au departamente separate pentru online. Privind transformarile pe care doreste sa le adopte pentru ca Headvertising sa fie o „agentie a viitorului”, Serban Alexandrescu spune ca agentia va tine cont de faptul ca “online-ul nu este doar “inca o media”” si va integra „digitalii cu clasicii”.Conform ultimului studiu realizat de IAB Romania si eResearch referitor la impactul publicitatii online si atitudinea utilizatorilor de internet fata de aceasta, utilizatorii de internet sondati sunt influentati de publicitatea online. In urma vizionarii unei reclame online, 37% din ei se informeaza in vederea cumpararii, iar 29,9% raspandesc mai departe mesaje legate de brand, produs sau serviciu; 15% din respondenti declara ca au cumparat produsul advertizat in urma vizionarii unei reclame online; iar 72% din utilizatorii sondati completeaza cu ajutorul internetului informatiile despre branduri, produse sau servicii primite din alte medii si au o intentie mult mai puternica de a achizitiona produsul (37,6% au raspuns ca au cumparat produse in urma cautarii pe internet, ca

2

urmare a unei informari din alte medii). De asemenea, probabilitatea de a cumpara un produs dupa ce s-au informat suplimentar prin intermediul internetului creste pentru cei care au cautat ce spun bloggerii despre produs/companie(45,4%) si in cazul celor care au cautat pe forumuri sau retele sociale mai multe informatii despre produs(44,2%).Pe de alta parte, Expertii Deloitte spun ca performanta din prima jumatate a anului trecut arata ca pietele media traditionale cel mai vulnerabile in fata online-ului sunt revistele si ziarele, urmate de radio si de segmentul outdoor. Televiziunea si internetul se vor completa,  utilizarea combinata a canalelor online si TV putand genera cu 47% mai mult interes pentru un brand decat daca cele doua mijloace ar fi folosite separat. Spoturile publicitare difuzate pe televizor pot redirectiona imediat utilizatorii spre site-urile aferente; in acest fel, un produs vizualizat in cadrul unei pauze publicitare poate fi achizitionat chiar inainte ca programul sa fie reluat. Potrivit estimarilor, publicitatea online isi va majora ponderea in industria de profil la 15% la sfarsitul lui 2011.In aceste conditii, vor deveni stirile culturale “un moft” si pentru editiile online? Ramane de vazut. In cele din urma, online sau offline, fiecare publicatie are cititorii pe care ii merita. La fel si fiecare popor…

Un dram de creativitate… Avem?Cum să fac să atrag public nou? Cum să fac să îi aduc pe tineri în sala de operă, în muzeu, cum să îi determin să pună mâna pe un autor pe care mulți îl consideră “prăfuit”?

Probabil aceasta sunt doar câteva dintre întrebările recurente ce macină mintea oricărui om care trebuie să promoveze arta clasică, din România sau de aiurea. Partea amuzantă este că atunci când vine vorba de găsit o soluție toată lumea știe să invoce minunata poveste cu adaptabilitatea. Așa cum ne-am obișnuit deja, practica ne omoară.Aproape la orice întălnire la care am participat, având subiectul PR cultural, management cultural, marketing cultural sau orice alt cuvânt având un “cultural” în coadă, am auzit voci multe și mărunte care spuneau cât de important este să ne îndreptăm eforturile spre cucerirea tărâmului fermecat, pe numele lui Social Media. Foarte bine, așa să fie!Dacă stăm să aruncăm o privire în odraga digitală putem da peste sute de pagini de Facebook și conturi de Twitter aparținând muzeelor, institutelor culturale, galeriilor și teatrelor etc. E bine, lucrurile încep să se miște! Partea proastă este că “binele” acesta își pierd din farmec în momentul în care la o analiză mai atentă îți dai seama că în spatele acestor prezențe online nu se ascunde o strategie și că de cele mai multe ori ei sunt acolo doar pentru că le-a trecut pe la urechi că dacă nu activezi în online nu exiști.Dar întristarea cea mai mare vine atunci când arunci un ochi peste două, trei hotare și dai, de exemplu, peste contul de Twitter al înțeleptului domn Shakespeare(care are, in acest moment, aproape 3.000 urmaritori).Dacă ești un aprig conservator probabil o să privești cu stupoare proiectul The Twitter Opera inițiat de Royal Opera House sau proiectul Such Tweet Sorrowlansat de Royal Shakespeare Company. Dacă ești puțin mai flexibil o să vezi în ele niște idei pline de creativitate care te-ar putea ajuta să îți scutești mintea de chinuitoarele întrebări despre care îți povesteam la începutul articolului.Mulți ar putea spune că România nu este Marea Britanie și că ea sărmana are multe alte probleme mult mai grave de rezolvat. Corect, nu este! Dar poate că ar merita măcar să încercăm! Eu aș crede că pentru început avem nevoie de un dram de creativitate și voință. Avem?

3

“In afara de carti nu traiesc decat dobitoacele si sfintii” “Trebuie să scăpăm de acest “merge și așa”; că “merge și așa” înseamnă că merge oricum.”

“Ca să sărbătorești așa ceva trebuie oameni care să știe să se bucure și noi nu mai avem oamenii ăia. Nu mai avem oamenii ăia care să se bucure de țară. Acum lumea se bucură dacă pleacă din țară. Așa ceva deocamdată nu este posibil. Mai așteptăm. Atunci, când se serba 10 mai, omul avea sentimentul regelui, al țării, al monarhiei, era o Românie normală, demnă. Acuma ce să sărbătorim? Parlamentul României, adunătura asta? Ce să sărbătorim? Guvernul României? Noi nu mai avem granițe. Noi suntem un teritoriu… Împărțit între gubernie sovietică și market american. N-avem cum să sărbătorim… O lăsăm așa. Și nădăjduim. Atunci când îți pierzi încrederea în oameni, atunci nădăjduiești în Dumnezeu.” (Dan Puric((Dan Puric – Jurnalul.ro)))“Partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei românilor; când devin gloabe, poporul român le trimite la abator. (…)La întrebările fundamentale “de ce?” și “în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: “d-aia”. (…)A venit odată un franţuz la noi, cu nişte maşini, iar una nu funcționa tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge şi aşa! Trebuie să scăpăm de acest “merge şi aşa”; că “merge şi aşa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricând şi nu orice. (…)În afară de cărti nu trăiesc decât dobitoacele și sfinții: unele pentru că n-au rațiune, ceilalți pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conștiință.” (Petre Țuțea ((Petre Țuțea – Omul Tratat de antropologie crestina)))

Dan Puric: conferinta despre MartiriDan Puric, exemplară conştiinţă creştină a societăţii civile, cunoscut actor şi regizor, autor al volumelor Cine suntem,Omul frumos şi a unui DVD-box care cuprinde conferinţele din 2009 de la Ateneul Român, va prezenta din nou în fata bucureştenilor o serie de evenimente, primul având loc sâmbăta, 19 Martie 2011, orele 19:00, la Ateneul Român – conferinţa despre “Martiri”.Conferinţa despre “Martiri”, continuă seria evenimentelor pe care domnul Dan Puric le prezintă la Ateneul Român, în organizarea Fundaţiei Art Production.“Conştiinţa martirică este profund salvatoare. Ne salvează de la înecul istoric. Ea este un paradox izbăvitor ce anulează în chip firesc instinctul de conservare atunci când este vorba de apărarea chipului lui Dumnezeu. Iese astfel în mod nebănuit din lanţul cauzal al naturii aducându-ne o natură superioară. Contrazice flagrant raţiunea omenească, ascultând de o altă raţiune, de cea a lui Dumnezeu.”Dan PuricPlay Me, I’m YoursDin 2008 și până astăzi, peste 400 de piane purtând inscripția “Play Me, I’m Yours” au apărut pe străzile orașelor din întreaga lume.

4

Creat şi gestionat de către artistul britanic Luca Jerram ((Luca Jerram – site personal)), proiectul “Play Me, I’m Yours” invită publicul să interacționeze activ cu mediul urban şi să descopere identitatea culturală a comunității.“Play Me, I’m Yours pune sub semnul întrebării regulile și proprietatea asupra spațiului public. Este o provocare și o invitație adresată comunității să își asume proprietatea asupra acestuia.”

În cadrul proiectului, pianele sunt amplasate în parcuri publice, stații de autobuz şi gări, în piațete şi chiar pe poduri şi feriboturi și sunt disponibile oricui dorește să cânte și să se bucure de ele. Și sunt folosite atât timp cât comunitatea decide să le păstreze (unele ajungând să fie decorate de către artiști autohtoni).Pe site-ul proiectului, fiecare oras are propria sectiune publică, unde comunitatea poate încărca filme și fotografii şi poate istorisi poveşti legate de intaracțiunea cu pianele.Pe când și în România?

“Play Me, I’m Yours” a ajuns până acum la peste un milion de oameni din întreaga lume. În acest an, orașe ca Austin, Adelaide, Geneva, Londra şi San Juan și-au exprimat dorința de a fi incluse în proiect. Și cum poate fi inclus un oraș în proiect? Simplu: prin încheierea unui parteneriat între Luke Jerram și o organizație din orașul gazdă. Așadar, pe când și în București?

Lumea este acolo unde traimSuntem cu toții înrudiți.La aniversarea a 50 de ani de la înființare, World Wildlife Fund ne propune acest scurt și minunat film.“De la înființarea sa de către un mic grup de entuziaşti dedicați faunei sălbatice,  WWF, susţinută de 5 milioane de persoane şi activă în peste 100 de ţări de pe cinci continente, a devenit una dintre cele mai mari şi mai respectate organizaţii de lume care se ocupă de conservarea mediului.”Arta sub comunismPeste o mie de lucrari apartinand Muzeului de Arta Brasov au fost ignorate destula vreme. Asa ca a venit timpul ca o mica parte din ele sa invite vizitatorul la vindecare. Realizate sub regim comunist intre anii 1945-1989, tablourile isi recastiga un loc temporar pe perete.

Sansa la vindecare.Un stil aparte, noduros, cu fete aspre si reci. Ideea minunata a lui  Radu Popica, istoric de arta, mi-a adus ceva neasteptat. Am admirat stilul si ravna cu care au fost create insasi lucrarile acestea umplandu-le de un fel de maretie. Muncitorul ramas parca fara suflet mi s-a parut destul de estetic si mi-a amintit de abecedarul cu ilustratii. Am regasit un spatiu straniu in care ti se ofera o siguranta atent confectionata. Fochisti si constructori, barbati puternici si femei vanjoase, steaguri rosii si portrete ale unui conducator implinit… o iluzie de care m-am lasat purtata pe bucati.

Fragmente de slogan “Lucru. Sacrificiu” insotite de barbati tristi in negru si de copilul invaluit de lumina artificiala a becului m-au adus la realitate.

“Expoziţia Arta sub comunism, organizată de Muzeul de Artă Braşov, prezintă un fenomen artistic astăzi trecut sub tăcere: producţia artistică oficială a regimului comunist. Devenită indezirabilă după

5

1989, renegată uneori chiar de creatorii săi, aceasta a dispărut din spaţiul public, rămânând închisă în depozitele muzeelor. O parte însemnată a artei româneşti postbelice a ajuns astfel aproape complet necunoscută noilor generaţii şi uitată de cei ce i-au fost contemporani. Consecinţele subordonării artei criteriilor estetice ale ideologiei comuniste pot constitui un avertisment privind statutul artei şi al artiştilor într-un regim totalitar.”

Prea tineri pentru a se casatoriCăsătoriile cu copii nu țin cont de continente, limbă, religie sau castă.National Geographic și fotografa Stephanie Sinclair ridică vălul unei lumi terifiante.

În India, este un obicei ca fetițele să fie “arvunite” de mici unor băieţi cu patru sau cinci ani mai mari. În Yemen, Afganistan şi alte ţări cu rate ridicate ale căsătoriei timpurii, soţii pot fi bărbați tineri sau văduvi de vârstă mijlocie sau cei care au răpit victima și, după ce au violat-o, o pretind ca soție.

Asia, în vărstă de 14 ani, își spală noul născut, în timp ce celalălat copil al său, în vârstă de doi ani, se joacă.

O parte dintre aceste căsătorii sunt afaceri poleite în umbrele unor justificări suplimentare: o datorie închisă în schimbul unei mireasa de 8 ani, un conflict de familie rezolvat în schimbul virginității verișoarei în vârstă de 12 ani…

După miezul nopții, micuța Rajani, în vârstă de doar cinci ani, este trezită din somn de unchiul său și dusă la propria sa nuntă. Căsătoriile cu copii sunt ilegale în India, iar ceremoniile au loc, de multe, ori,

în zori.Uneori, astfel de lucruri “ies la suprafață”. Iar când se întamplă să fie așa, sunt doar hrană pentru tabloidele din țări aflate la mii de kilometri depărtare. În 2008 de exemplu, drama prin care a trecut Nujood Ali, o fetiță de 10 ani din Yemen care a avut curajul de fugi de acasă pentru a se prezenta în fața unui tribunal și a cere să divorțeze de bărbatul în vârstă de 30 de ani cu care tatăl o forțase să se căsătorească, a generat titluri în paginile ziarelor din întreaga lume şi, mai recent, o carte tradusă în 30 de limbi: Eu sunt Nujood, am 10 ani şi am divorţat.Iar în timp ce “lumea civilizată” se înfruptă, hulpavă, din senzațional, dramele acestei lumi terifiante continuă…

Industria culturii, cultura consumului si artefactele prezentuluiEști sigur că își dorești lucrurile de care chiar ai nevoie?“Porniți televizorul, răsfoiți un ziar sau o revistă sau, pur și simplu, navigați pe internet. Veți găsi urmele a ceea ce Theodore Adorno a etichetat drept “industria culturii“. O industrie care acționează ca mecanism de livrare pentru identitățile fabricate ce sunt proiectate prin intermediul multitudinii de imagini mediate.

6

Aceste proiecții consumeriste sunt menite să rezoneze cu privitorii și încurajează participarea la o scară mai largă a consumului diverselor produse. Și, estompând linia de demarcație dintre dorință și necesitate, dau naștere unei culturi a consumului.

Munca mea este un răspuns la mediul de consum contemporan. Prin tratarea artefactelor culturii de consum ca produse “de-a gata”, creez asamblări pentru a forma pseudo-monumente – sau totemuri – care au rolul unor externalizări precare ale culturii ca biografie socială.Aceste totemuri vorbesc despre acumulare şi materialitate și încurajează dezbaterile despre consum, mass-media, clase, sexe şi modurile în care ne simţim obligaţi să consumăm.”

Paralele inegale: oamenii sfinti ai Nepalului si pustnicii RomanieiSe numesc sadhu și renunță la toate plăcerile lumești pentru a atinge moksha (eliberarea), cel mai important obiectiv hindus al vieții. Sunt considerați oameni sfinți, iar legal sunt declarați morți. Și, uneori, li se cere să asiste la propriile funeralii.Moksha este un drum pe care îl aleg milioane de indieni. Chiar dacă aceasta înseamnă să reununți la orice plăcere de natură materială sau sexuală. Și chiar dacă aceasta înseamnă sa-ți trăiești restul vieții din mila publică. Un sadhu se consideră el însuți mort și, în același timp este declarat mort din punct de vedere legal pe teritoriul Indiei. Uneori, înainte de a-și urma guru-ul, acesta le cere să asiste la propriile funeralii.

Sadhu sunt considerați oameni sfinți. În localitățile mai mici sunt respectați   pentru sfințenia lor așa cum sunt temuți pentru blestemelor lor. Și sunt chemați să binecuvânteze oamenii și sa le potolească disputele. În orașele mari sunt priviți cu suspiciune. Mai ales în ziele noastre când unii dintre locuitorii marilor aglomerări urbane îi consideră un soi de cerșetori.Se estimează că, în prezent, există în India între 4 și 5 milioane de sadhu. Unii dintre ei stau ca pustnicii, în munți, ani în șir. Alții, asemeni pelerinilor cutreiera țara viața întreagă. Unii, bântuie zeci de ani printr-o singură localitate, ținând mereu o mână ridicată deasupra capului. Iar alții stau nemișcați, fumând hașiș, petrecându-și viața în contemplare. O diversitate firească din moment ce, pentru hinduși, căile de a ajunge la moksha sunt infinte.

Fotografiile care ilustrează acest material sunt realizate de către talentatul fotograf  Ken Hermann, cel care a avut ideea de a fotografia acești oameni sfinți, chiar în Tibet, în locurile lor sacre. Iată alte câteva portrete de sadhu.Si totusi… Da, fotografiile sunt foarte frumoase. Iar pentru un european, toată această istorisire despre sadhu este spectaculoasă. Așa cum asceza acestor oameni este uluitoare. Dar, cu toate acestea, parcă se simte lipsa a “ceva”. Un ceva pe care, probabil, sufletul nostru îl poate (re)găsi doar aici, în România. Și, înainte de vă exersa zâmbetul reflex în fața unor astfel de cuvinte demonetizate,  vă rog doar atât: încercați – măcar încercați! – să vedeți scurtul documentar despre Moș Racu. Și veți vedea că un pustnic român nu este cu nimic mai prejos decât un ascet indian. Și că autenticitatea românească încă mai poate fi găsită.

Fundamental, oamenii sunt buniDe un an de zile, în trei restaurante americane, oamenii plătesc pentru ceea ce consumă doar atât cât ei consideră de cuviință. Iar sistemul pare să funcționeze.

7

Restaurantul din orașul american Clayton pare, la prima vedere, la fel ca oricare dintre cele 1.500 de restaurante Panera deschise în SUA. Soft jazz auzindu-se din difuzoare. Oameni stând la mese și discutând relaxați. Bărbaţi în costume și femei în ținută business. Pâine proaspătă, supă caldă şi produse de patiserie ademenindu-te din spatele bolurilor din sticlă. Și, peste toate, mirosul de cafea plutind în aer.Și, cu toate acestea, diferenţe există. Subtile. Sunt semne care încurajează atitudinea caritabilă, explicând conceptul “plătește cât poți“. Cea mai mare diferență este însă modul de plată: listele de meniuri nu conțin prețuri, ci doar sugerează niveluri ale donațiilor. Iar casa de marcat… ei bine, casa de marcat nu există. Locul ei este luat de cutie pentru donații, în care oamenii pun banii, donând uneori ceva în plus pentru aceia care nu își pot permite să plătească întreaga sumă.

“Am demarat acest program în primul rând pentru noi înșine. Pentru a ne demonstra că ne putem implica în comunitate în mod real, nu doar prin scrierea unor cecuri”, a declarat jurnaliștilor de la Associated Press, Ronald Shaich, președintele companiei Panera.

Programul “plătești cât poți” funcționează deja de un an în trei dintre restaurantele Panera. Și, potrivit lui Shaich, 60% dintre clienți donează sumele sugerate, 20% plătesc mai mult și 20% plătesc mai puțin.“Sunt puțini aceia care încearcă să profite de pe urma acestui sistem. Pentru cei mai mulți, a nu plăti echivalează cu a parca pe locurile rezervate pentru persoanele cu handicap. Cea mai importantă lecție pe care o putem învăța din programul plătești cât poți este aceea că, fundamental, oamenii sunt buni.”

Și mă întreb: oare un astfel de program ar putea funcționa și în România?

Haiducul poeziei urbaneArtistul englez Robert Montgomery “deturnează” panouri publicitare și le folosește pentru a afișa poezie.

“Civilizațiile vin și dispar asemeni ploii de toamnă.” Sau: “De fiecare dată când vezi soarele reflectându-se în fereastra unei clădiri, este un înger“. În ultimele luni, locuitorii mai multor capitale europene au putut observa cum în locul unor panouri publicitare au apărut scurte poezii.Autorul lor este Robert Montgomery, un artist englez care încearcă să interacționeze cu trecătorii, oferindu-le în locul unui spațiu publicitar, un spațiu al reflecției, într-o manieră care amintește de protestul de anul trecut al artiștilor din Madrid.Robert Montgomery expune lucrări grafice în galerii din Paris, Geneva și Veneția. Mai multe poezii urbane pe site-ul artistului.

Arta nu poate fi redusa la tacere. Dar poate sa nu se faca auzita…Să recapitulăm: în data de 17 aprilie, în cadrul Muzeului de Artă Contemporană din Los Angeles – MOCA -, și-a deschis porțile Art in the Streets, prima expoziție dedicată graffiti-ului și artei stradale.În data de 22 aprilie, Space Invaderunul dintre artistii graffiti participanți la Art in Streets este arestat sub acuzația de vandalism.În data de 25 aprilie, Revok, un alt artist graffiti participant la expoziția MOCA este arestat si el sub aceeași acuzație.

8

“Poliția din Los Angeles pare a oferi o riposta care să contraatace succesul MOCA pentru a sancționa acceptarea graffiti-ului ca o formă de artă oficială.” (Gregory Linton)Dacă graffiti-ul ar schimba ceva…Luni, 25 aprilie, în centrul Londrei, avea să apară o nouă lucrare care poartă amprenta luiBanksy. Cu un mesaj cât se poate de clar: “Dacă graffiti-ul ar schimba ceva, atunci ar fi interzis”. O parafrazare după o afirmație a anarhistei Emma Goldman: “Dacă votul ar schimba ceva, ei l-ar scoate în afara legii”.Și, probabil, Banksy are dreptate. Însă nu cred ca autoritățile sunt vinovate. Cred că vinovați suntem noi toți.

Noi, Alexandru Ioan I.Cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională domn al Moldovei.La toţi de faţă şi viitori sănătate. Voinţa naţiei, prin legiuitul ei organ, Adunarea electivă, ne-a ales domn al Moldovei. Suindu-ne pe tron cu numele de Alexandru Ioan I., cea dintâi datorie a noastră este de a ne adresa către voi, iubiţilor compatrioţi, de a vă dori pace şi fericire şi de a vă spune  cari sunt cugetările şi ţintirile noastre.Înainte de a ne sui pe tronul la care ne-a chemat încrederea naţiei, noi, în faţa Adunării, am făcut următorul jurământ: „Jur, în numele prea sfintei treimi şi în faţa ţărei mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia-mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă şi pe cei ce m-au iubit şi pe cei ce m-au urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor !”.Acest jurământ arată linia de purtare ce avem a păzi în domnia noastră. Guvernământul nostru va fi, în toată puterea cuvântului, guvernământul precum îl vrea, precum îl statorniceşte Convenţia încheiată în 7(19) august 1858 între înalta Poartă otomană şi, puterile garante drepturilor patriei noastre. Vom fi domn constituţional. Vom respecta toate drepturile Adunării elective şi toate stăruinţele noastre vor avea de ţel dezvoltarea nouilor instituţii ce ne-au recunoscut Europa şi adevărata şi temeinica punere în lucrare a reformelor cerute de citata convenţie. Îndată după alegerea fratelui nostru, domnul din Valahia, vom păşi la înfiinţarea Comisiei centrale din Focşani, menită de a restringe legăturile dintre două ramuri, ale aceleiaşi naţii.Cu concursul acestei comisii şi al Adunării elective, guvernământul nostru se va grăbi de a face legiurile organice cerute de Convenţie şi cari sunt menite de a introduce în societatea noastră marele principii ale staturilor moderne. Pentru ca aceste mari reforme să aibă drept rezultat fericirea obştească, noi sfătuim şi îndemnăm pe toţi compatrioţii noştri de orice stare şi condiţie ca să uite dezbinările şi urile trecute. Numai pacea dintre noi, numai iubirea între fiii aceleiaşi ţări şi naţii, numai o deplină armonie între toate clasele societăţii, întrunind aşa toate puterile, poate să ne întărească; şi aşa, şi guvernământul şi poporul, mână în mână, să ridicăm patria noastră din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului.Misia noastră, deşi frumoasă, este mare şi foarte grea ! Nu vom putea-o împlini decât dacă vom avea îmbrăţişarea sinceră şi sprijinul puternic al compatrioţilor noştri. Toate zilele noastre vor fi întrebuinţate în chip de a le merita şi dobândi. Noi facem un apel la patriotismul, râvna şi activitatea funcţionarilor publici cari sunt legiuitele organe ale guvernământului în relaţiile sale cu particularii. Legile căzuseră în părăsire şi cu dânsele toată puterea ocârmuirei.  Legile trebuie să-şi

9

redobândească toată autoritatea. Puterea executivă, având a fi în viitor organul legalităţei celei mai stricte, trebuie dar ca să fie tare şi respectată de toţi. Trebuie ca în viitor fiecare cetăţean fără osebire să fie apărat în onorul, în viaţa şi în averea sa. Aceste mari bunuri sunt încredinţate ocrotirei autorităţilor publice. Precum vom avea de bucurie a căuta şi a răsplăti toate meritele, tot devotamentul, tot serviciul onorabil al funcţionarilor mari şi mici, pre atât  guvernământul nostru este nestrămutat hotărât de a pedepsi fără cruţare şi cu toată asprimea legilor tot abuzul şi toată călcarea de lege.Tuturor compatrioţilor noştri le trimitem domneasca şi frăţeasca noastră urare şi dumnezeu să binecuvânteze Principatele Unite.

Proclamaţia lui Alexandru Ioan Cuza, după alegerea sa ca domn al Moldovei (Iaşi, 5/17 ianuarie 1859). Au trecut mai bine de 150 de atunci. Și, în timp ce discursurile politice au rămas cam la fel, parcă mai nimic nu s-a schimbat…

22/12Avem nevoie de eroi. Însă, înainte de toate, avem nevoie de repere. Altfel nu vom putea să ne recunoaștem vreodată eroii.Este un lucru pe care l-am mai spus, atunci când am vorbit despre modul în care am trăit eu evenimentele din decembrie 1989. O mărturisire pe care am numit-oZiua în care stema s-a sfârșit și pe care, dacă sunteți curioși, o puteți parcurge online (Episodul I, Episodul II, Episodul III, Episodul IV).A fost o vreme în care am urmărit cu foarte mult interes firul acelor evenimente. Pentru că am trăit și am văzut anumite lucruri. Și pentru că viața mi-a scos în cale anumiți oameni și mi-a oferit acces la anumite documente.În tot timpul care s-a scurs de atunci am încercat toate stările emoționale care pot fi imaginate: entuziasm, bucurie, teamă, revoltă, urlet lăuntric, îndoială, repulsie, dezgust etc.Astăzi, tot ce pot spune este foarte, foarte banal: evenimentele din decembrie 1989 sunt mult prea recente pentru a le putea judeca după cum se cuvine. Probabil, mulți nu vor înțelege înșiruirea aceasta de cuvinte. Multă vreme nu am înțeles-o nici eu…

16/12 “Noi nu plecam, noi nu murim…”

“La Timișoara au coborat în stradăFrica, deznădejdea și speranțaSperanța cea din urmă – libertateaNoi nu plecăm, noi vrem să fimNu suntem lași, nu suntem hoțiChiar dacă ne-mpușcați pe toțiNoi nu plecăm, noi nu murim.”

Palma bate-mi-o în cui… “În toți oamenii există poezie.”

10

“Poezia este singura avuție pe care omul o are încă nejefuită.” “De mult negru mă albisemDe mult soare mă-nnoptasemDe mult viu mă mult murisemDin visare mă aflasemVino tu cu tine toatăCa să-ntruchipăm o roatăVino tu fără de tineCa să fiu cu mine, mineO răsai, răsai, răsaiPe infernul meu, un raiO rămâi, rămâi, rămâiPalma bate-mi-o în cuiPe crucea de carneCând lumea adoarme.”

Despre identitate, cu nostalgie1

Undeva, în lume, amintirile unor oameni se scurg asemenea unor lacrimi de viață.

Aceasta este povestea unui sat necunoscut numit Boz, așezat între dealurile însorite de la hotarul județelor Alba și Sibiu. O poveste în timp și în spațiu despre Bozul de altădată și Bozul de azi. Pe hartă, Bozul pare un punct oarecare. La fața locului, însă, e mai degrabă un Aleph încărcat de vremi, ale cărui cărămizi revelează, panoramic, destinul unui intreg popor.Staline, apără-ți mustața! Vin bozenii!

La început de secol XX, locuitorii lui – sași, români ori  țigani – trăiau împreună în înțelegere, respectând etnia, obiceiurile și îndeletnicirile fiecăruia. Sărbătorile unora erau sărbătorile întregului sat, deși cele săsești erau parcă mai pline de fast si voie bună. Viața sătenilor pendula între hotarele bine lucrate de la marginea satului și Biserica Evanghelică din centru. Câmpurile întinse și rodnice erau împrejmuite de vulcani noroioși în care se înglodau bivolii grași. Biserica sașilor înălța un clopot uriaș care, cumva miraculos, spărgea norii negri de furtună și alunga grindina. Copiii mulți, desculți și sănătoși, crescuți cu lapte de bivoliță, vorbeau toți și română și săsește într-o joacă ce nu ținea cont de diferențe.Peste satul lor izolat, dar nu uitat de timp, a ajuns cel de-al Doilea Razboi Mondial. Atunci, majoritatea sașilor din Boz au fost deportati în Rusia. Au rămas acasă câteva femei, copiii, bolnavii și bătrânii. Circulă vorba că bozenii – oameni aspri și glumeți – ar fi scris pe trenul cu care i-au dus în Rusia “Staline, apără-ți mustața! Vin bozenii!”. Numai că de unde s-au dus nu au mai venit nici jumătate, iar la intoarcere statul român nu i-a mai primit pe toți, astfel că trenurile lor au luat direct drumul Germaniei. Așa se face că unele familii s-au reunit târziu, dupa decenii de dor, în Germania.Stihii printre amintiri

Bozul e acum locuit mai mult de oameni bătrâni și nostalgici. Casele bine rânduite de altădată sunt o umbra a unei vieți tihnite. Biserica veche de 500 de ani – monument istoric – e aproape la pământ.

11

Clopotul său bate în gol, protejând de stihii o lume ce nu mai crede în miracole. Vulcanii noroioși – rezervație naturală – își bolborosesc povestea în continuare, deși nu mai știe nimeni de existența lor.

Ultima fanfară

Chiar ieri, 3 noiembrie, la mai bine de-o mie de kilometri distanță, o mână de sași bozeni, s-au întâlnit, în cadrul unei mici reuniuni, în Munchen. S-au așezat la mese, purtându-și, dinstinși și demni, cei șaptezeci-optzeci de ani pe sub costumele tradiționale săsești. Au lacrimi în ochi. Lacrimi de bucurie că au apucat să se mai vadă o dată.Pe scenă, fostul preot vorbește despre “Biserica noastră” pe care el a pictat-o-ntr-un tablou scos acum la licitație, rugându-i pe toți să pună mână de la mână, ca s-o renoveze. Toți vorbesc săsește și se (re)cunosc între ei. Au adus poze cu copiii și nepoții. Sunt născuți și crescuți în Germania, n-au fost niciodată în România și vorbesc doar germană. Își arată fotografiile și deapănă amintiri. Și plâng, facând pomelnicul celor ce-au murit de la ultima întâlnire. De la an la an, sunt tot mai puțini, iar adunarea lor nu a fost niciodată așa restânsă. Uneori rămân cu privirile pironite în gol: străini aici, nostalgici după un loc din România căruia-i spun “acasă”.Curând, dupa ore de povești și amintri, vor dansa elegant pe ritmurile fanfarei. E trist să-i vezi și să te gândești că nu mai e mult până vor pleca mai departe, într-o altă lume. Și că nimeni nu-și va mai aduce aminte de existența lor sau de Bozul plin de sași de altădată.Cu gândul la o posibilă izbăvire

Când am fost ultima dată în Boz, unul din bătrânii români rămași acolo, zicea și el, privind în gol și cu ochii-n lacrimi: “Doamne, de-ar mai veni o dată sașii înapoi!”.Poate sașii vor mai veni doar în vizită , însă urmele șederii lor ar merita să fie izbăvite de curgerea timpului, măcar prin respect, ocrotire și promovarea lor ca o adevărată moștenire.

UmanitateUnul dintre cele mai bune discursuri din istoria umanității…

Aparține unui comediant pe nume Charlie Chaplin. “Îmi pare rău, dar nu vreau să fiu vreun Ocârmuitor – nu aceasta este treaba mea. Nu vreau să conduc sau să cuceresc pe nimeni. Aş vrea să-i ajut pe toți dacă ar fi posibil – evrei, arieni, negri sau albi. Cu toţii vrem să ne ajutăm unii pe alții, căci așa stă în natura fiinţelor umane.Vrem să trăim unul din fericirea celuilalt și nu din suferinţa celuilalt. Nu vrem să ne urâm sau să ne dispreţuim. E loc pentru toţi în această lume, iar pământul e bogat şi darnic cu fiecare.Calea vieții poate fi liberă şi frumoasă. Dar ne-am rătăcit pe acest drum. Lăcomia ne-a otrăvit sufletele și, zăvorând lumea în spatele urii, ne-a împins spre sărăcie şi vărsare de sânge. Trăim pe fugă și ne-am închis în noi înşine. Maşinăria abundenţei ne-a înglodat în nevoi, știinţa ne-a făcut cinici, iar inteligenţa, duri şi nemiloși. Gândim prea mult şi simţim prea puţin. Avem nevoie de umanitate, mai mult decât de tehnologie; mai mult decât de inteligenţă, avem nevoie de bunătate şi blândețe. Fără aceste daruri, viaţa devine sălbatică şi totul va fi pierdut.Avionul şi radioul ne-au adus mai aproape. Însăşi natura acestor invenţii strigă după bunătatea din om, strigă după fraternitatea și unitatea noastră. Chiar în acest moment, vocea mea ajunge la milioane de oameni din întreaga lume, milioane de bărbaţi, femei şi copii deznădăjduiţi, victime ale unui sistem care determină omul să tortureze și să întemnițeze oameni nevinovaţi. Celor care mă aud acum le spun: nu disperați!

12

Sărăcia ce se abate acum asupra noastră este doar efectul trecător al lăcomiei și al înverșunării unor oameni care se tem de progres. Ura dintre oameni va dispărea, iar dictatorii vor muri. Și puterea pe care au luat-o oamenilor, va reveni oamenilor. Iar atât timp cât se moare în numele libertăţii, libertatea nu va pieri.Soldaţi, nu vă lăsaţi pe mâna brutelor, a celor care vă dispreţuiesc și vă transformă în sclavi, a celor care au pus stăpânire pe vieţile voastre pentru a vă spune ce să faceţi, ce să gândiţi şi ce să simţiţi. Nu vă lăsați pe mâna celor care vă îndoctrinează, tratându-vă ca pe animale. Nu vă lăsaţi pradă acestor creaturi, oameni-mașini, cu minţi şi inimi de mașini. Voi nu sunteţi mașini. Voi nu sunteți animale. Voi sunteți oameni. Aveţi dragostea pentru umanitate în inimi. Voi nu urâți: doar cei neiubiţi urăsc. Cei neiubiţi şi inumani. Soldaţi, nu luptaţi pentru a cuceri, ci luptaţi pentru a elibera. În versetul 17 din Evanghelia după Luca se scrie: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul Omului”. Nu al unui om și nici al unui grup. ci înlăuntrul tuturor oamenilor. În fiecare om.Voi, oamenii, aveți puterea. Puterea de a crea și mașini și fericire. Voi, oamenii, aveţi puterea să faceţi viața liberă şi frumoasă, să transformați acestă viață într-o minunată aventură. Așadar, în numele democraţiei, haideți să folosim această putere: haideți să ne unim. Haideți să luptăm pentru o nouă lume, o lume decentă care oferă oamenilor şansa la muncă, care oferă un viitor, o bătrânețe și o siguranță. Promițând toate acestea, brutele au ajuns la putere. Dar au minţit. Nu şi-au ţinut promisiunile. Nu o vor face niciodată. Dictatorii se eliberează pe sine, dar înrobesc oamenii. Haideți să luptăm acum pentru a împlini aceaste promisiuni. Să luptăm pentru o lume liberă, să înlăturăm barierele naţionale, să înlăturăm lăcomia, ura şi intoleranţa. Să luptăm pentru o lume a raţiunii, o lume în care ştiinţa şi progresul vor conduce spre fericirea umanității.”

Oamenii-cartiVa supraviețui cartea tipărită? Dar librăriile?Vă mai aduceți aminte de oamenii-cărți din nuvela lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451? Ei bine, oamenii-cărți devin realitate…Afectate atât de scăderea numărului de cititori, cât și de criză economică, librăriile încearcă să găsească soluții pentru supraviețuire. Una dintre cele mai inovatoare iniţiative este cea a bibliotecii City Centre, din Surrey (British Columbia, Canada), a cărei redeschidere este programată în aceste zile:realizând că volunele tipărite nu sunt nicidecum singura sursă de cunoaştere, bibliotecarii vor împrumuta și “cărţi vii”. Altfel spus, oameni. Personalul va menţine actualizată o listă cu localnici care s-au oferit să împărtăşească cunoştinţele lor cu privire la orice subiect, iar doritorii pot face programari pentru 30-45 de minute de conversaţii cu aceștia.“Noțiunea de librărie se schimbă odată cu timpurile. Librăriile nu mai sunt doar simple “case istorice ale cărții”, iar această inițiativă va demonstra acest lucru.” (CTV News)

Politia recurge la graffitiO excelentă inițiativă a Poliției din Noua Zeelandă.Poliția din Noua Zeelenadă a recurs la ajutorul artistul graffiti Otis Frizzell pentru a reprezenta câteva povești adevărate chiar pe zidurile aflate la locul evenimentelor. Totul în cadrul campaniei de recrutare “Şi tu poţi face ceva extraordinar. Poți deveni polițist”.

Pe strada K Road, Auckland, polițistele Julia Roberts şi Vahry Madeline efectuează o operațiune “prin învăluire” care duce la prinderea unui infractor.

13

Pe Cuba Mall St, Wellington, o femeie stă protector în faţă de un copil, în timp ce o umbră întunecată se profilează peste ele. Este o reprezentare a cazului rezolvat de Kylie Schaare caz care a dus la condamnarea unui om care a abuzat de proprii copii.

Pe strada Montreal, din Christchurch, la numărul 399, este reprezentată povestea polițistului Constable Spence Kingi care a ajutat oamenii să scape dintre ruinele provocate de cutremurul din 22 februarie 2011.

UmanizareUn proiect de care și România ar avea nevoie. Pentru că “arta ne ajută să ne umanizăm”.AFUERA 2012 este un proiect street-art a cărei prima ediție va avea loc în luna iulie 2012 în micul oraș minier Cerro de Pasco (Peru): mai mulți artiști peruani și artiști din străinătate vor încerca să readucă locuitorilor speranța. Priviți un foarte scurt film despre Cerro de Pasco în care veți recunoaște multe dintre orașelele de la noi.“Înainte ca mina să fie deschisă, aici erau iepuri de câmp, erau lame și oi. Tot acest spațiu era verde. Un verde care aducea fericire și speranță. Să vorbești împotriva exploatării miniere este interzis. Pentru că este un oraș minier. Nu putem să plănuim închiderea minei pentru că nu există nimic altceva de pe urma căruia să trăim. Cu ani în urmă am înființat un grup cultural, numit Leacul urban, care încerca să vindece cancerul care ne amuțește pe toți. Arta ne ajută să ne umanizăm. Un om care este separat de părțile sale negative, un om care este umanizat, se poate dezvolta și dărui.”Și, ca aducere aminte: așa arăta cătunul Geamăna, din Roșia Poieni, în urmă cu câțiva ani.

Din dorinta de a detine controlulFaci parte cu adevărat dintre aceia care disting ce este moral de ceea ce este imoral?O instalație artistică realizată de grupul creativ Nota Bene, din Instanbul: un text care pune în discuție pragul eticii și moralității este proiectat pe sol, iar oamenii care pășesc în zona cuvintelor pentru a citi textul realizează că siluetele lor sunt proiectate pe un perete. Și că pot interacționa cu acesta. Iar textul, credeți-ma, chiar merită citit. Iată câteva fragmente.“În fiecare epocă, omul este atât victimă cât și criminal. Cât de ironic… Dinamica se schimbă… Dinamica s-a schimbat… Cele mai mari rele din această epocă au fost alese: violenţa, virtualitatea, unicitatea. Dar în ce scop? Scopul este de a controla. Instrument infracțional este violența, instrumentul infracțional este virtualitatea, instrumentul infracțional este unicitatea. Controlul declanșează totul, controlul declanșează orice. Dar cine apasă pe tragaci?Ce înseamnă să fii liber? Eşti liber în toate? Înseamnă că “ești liber” să mergi pe stradă? Poate fi regăsită noţiunea de “a fi liber” în mersul pe străzi?(…)Posibilitatea de a fi încarcerat te face să te simți liber? Eşti liber atunci când mergi pe stradă? Cei din închisori sunt captivi, cei de afară sunt liberi – despre asta este vorba? (…)Sunt toți aceia care nu sunt condamnați buni? De pildă, ești o persoană bună doar pentru faptul că nu ai încălcat legea? Să nu faci nimic este, uneori, cel mai rău lucru pe care îl poți face. Ori de câte ori știi, dar nu acționezi în consecință, săvârşești și tu o infracţiune. Faci parte cu adevărat dintre aceia care disting ce este moral de ceea ce este imoral? Semnezi niște hârtii pentru a-i face pe alții să creadă că iubești pe cineva, îți plătești taxele pentru a legitima diamantul pe care l-ai cumpărat. Tot ceea ce este vândut pe piață este legal. Sunt legale, nu-i așa? Ai folosit spray deodorant azi? Ei bine, atunci cine a creat gaura din stratul de ozon? Nu e nevoie să tragi cu o săgeată pentru a străpunge stratul de ozon.”

14

“Tot ceea ce este corect nu este întotdeauna legal . În “Scrisoare despre orbi” (Lettres sur les Aveugles), Diderot a spus că un om orb simte mai puţină rușine decât posesorul unor ochi văzători. Ceea ce nu vezi te afectează mai puţin. Este mai uşor pentru un om orb să se dezbrace decât pentru un om care vede şi ştie impactul goliciunii. Este mai uşor să ucizi o furnică sau un cal? O furnică este atât de mică încât nu poți ști dacă picioarele îi sunt zdrobite și cum ochii îi ies din orbite. Dar poți să vezi un cal cum își dă ultima suflare, cum sângele i se scurge din rărunchi. E mai uşor atunci când nu vezi, nu-i așa? Oamenii uită că diavolul se ascunde în detalii. Ei bine, atunci unde este ascunsă etica? Care este pragul eticii? A nu face nimic înseamnă, de cele mai multe ori, crimă organizată. Care este punctul in care te simți bine? Eşti moral, ai un anumit prag? Care este definiţia eticii universale? Are ea un prag?”

Protestul cratitelorPrivește, învață, protestează!Ceea ce veți vedea în continuare este, în primul rând, o demonstrație de cultură civică. O demonstrație din care fiecare dintre noi ar trebui să învățăm. Pentru că, fără o cultură a protestului, nu se poate vorbi despre o cultură socială. Iar fără o cultură socială vom fi “în Europa” doar din punct de vedere geografic. Așadar…Cabinetul din Quebec a anunțat creșterea taxelor universitare în perioada 2012 – 2017, de la 2.168 la 3.793 dolari canadieni. Fapt care a generat nemulțumiri în rândurile studenților: pe 13 februarie 2012 studenţii la ştiinţe sociale de la Universitatea Laval au intrat în grevă și, în scurt timp, aveau să li se alăture studenții mai multor facultăți din Quabec și Montreal. În timp, protestele aveau să crească, ajungând la un nivel pe care nimeni nu l-ar fi bănuit: pe 22 martie, 166.068 de studenți se aflau în grevă, iar la protestul din acea zi au participat alături de studenți și susținătorii acestora, ridicând numărul protestatarilor la 300.000 de persoane. Cum protestele au continuat, guvernanții au încercat să contracareze prin Ordonanța 78, o ordonanță de urgență prin care se limitează drepturile studenților de a protesta: conform acesteia, studenții trebuie să obțină mai întâi aprobarea poliției pentru a protesta, iar dreptul de a protesta li se poate acorda doar în anumite zone (vă sună cunoscut, nu-i așa?). Urmarea? Pe 22 mai, aproape 400.000 de oameni au protestat în centrul oraşului Montreal (aproximativ 24% din populaţia oraşului!) în cadrul “celui mai mare act de nesupunere civilă din istoria Canadei”.Protestul continuă și astăzi, zi de de zi, după mai bine de 100 de zile. Și, pentru ca legea e lege, studenții au găsit o modalitate de a nu încălca prevederile ordonanței de urgență: ies pe stradă și protestează în timp ce trec strada regulamentar, pe trecerile de pietoni, purtând fiecare câte o oală și bătând în ea pentru a face cât mai mare zgomot. Iată, de pildă, ce s-a întâmplat în Montreal în seara de 24 mai.

DiscriminareIndiferența este și ea o formă de discriminare.Ce înseamnă să pui etichete oamenilor pe care nu îi cunoști? Trei tineri romi au purtat etichetele discriminării în spate și s-au plimbat, timp de doua zile, prin cele mai aglomerate zone din București.Robert este în clasa a XII-a și se pregătește pentru Facultatea de Stomatologie.Neculae este elev în clasa a XII-a și se pregătește să devină student la facultatea de medicină generală.  Cristian este, asemeni colegilor săi, clasa a XII-a și se pregătește pentru 2 facultăți: medicină generală și criminalistică.

15

Un experiment social realizat în zilele de 12 și 13 martie 2012 de către AsociațiaProfesioniști Romi în domeniul medical.

Mica țiganiadăSunt convins că tot ce am să spun acum nu mă va ajuta să câștig un concurs de popularitate.

Însă, uitându-mă în oglindă parcă nici nu am gâtul suficient de lung pentru a fi încoronat Miss Univers. Trebuie ca uneori să spunem lucrurilor pe nume, fără să zăbovim prea mult asupra reacțiilor altora. Unii dintre noi numesc asta integritate, alții o alintă afectuos drept prostie.Pot sa fac problema mult mai dulce și să adaug un strat sănătos de zahar pudră. Zahăr ce poate însă duce la comă diabetică și la neînțelegerea problemei.  Nu sunt recunoscut pentru tendința mea de a-mi alinia cuvintele cu cerințele culturale ale “bunului simt”. Caucazienii sunt albi, African americanii sunt negri, nativii americani sunt indieni și r(r)omii sunt țigani. Motivul este unul simplu, nu găsesc nimic derogatoriu în asta și pe mine nu ma deranjează dacă cineva mă “acuză” că sunt alb.Știm cu toții de “răscoala” relativ recentă din Marea Britanie împotriva românilor. Ne acuzau de ce ne acuză și alte țări din Uniunea Europeană, evit să trec în revistă. Nu pot spune ca am fost surprins, Europa trece printr-o perioadă de naționalism feroce, o perioadă ce va cauza, probabil, mari probleme în viitor.Cât despre reacția românilor noștri la posterele anti-imigrare publicate de unii britanici în mediul virtual: “Ăștia nu sunt români, sunt țigani.”Citesc eu mai departe, mă gândesc că, poate, era doar o persoană cu un neuron conectat oarecum anapoda. Același comentariu și iar același comentariu și iar același comentariu cu 100 de “like”-uri fierbinți, stridente și amare.Poate sunt eu imbecil și nu înțeleg substratul acestei mentalități, poate îl ințeleg prea bine. Poate oamenii se refereau la o etnie și nu la o naționalitate, poate erau foarte confuzi.Rasa și etnia sunt doua concepte foarte subiective și pot fi ușor abuzate. Poți spune că o “rasă” este compusa din oamenii care au aceiași grupă de sânge, ori poți spune că întreaga omenire este o rasă. Poți clasifica toți oamenii cu aceiași religie sau limbă ca o etnie. Problemele apar atunci când oamenii confundă naționalitatea cu etnia și cu rasa.Țiganii sunt români, la fel de români ca tine și au exact aceleași drepturi ca alți cetățeni ai României. Faptul că unii oameni aleg să uite asta este strigător la cer. În mintea mea, “țigănismul” este o stare de spirt: am întâlnit foarte multi “țigani” cu păr blond și ochii albaștri. Sunt de părere că problemele pe care România le are cu “țiganii” izvorăsc din lipsa de educație și nu sunt neapărat corelate cu rasa sau etnia. Într-un final, totul se rezumă la sărăcia lucie și la lipsa acuta a oportunităților.Sa nu uităm că și țiganii se nasc, trăiesc și mor. Iubesc, se bucură, plâng și simt durerea. Nu uita, stimate cititor, că împarți aceleași molecule de aer. Da, în timp ce tu te lăfăi în aerul pur-sânge românesc, tragi în piept molecule ce au zăbovit cândva în plămânii calzi ai unui țigan. Putem spune că, în acel moment, o parte din tine este de “etnie romă”.

Teoria prostului mai mare1. În loc de introducere (sau scurtă incursiune în lumea creionului verde)

Eu îmi doresc neapărat un creion verde. Mă duc la creionărie și îi cer domnului Ion, creionarul-șef, ustensila mult râvnită. La auzul rugăminții mele, acesta zâmbește, scoate creionul din vitrina blindată

16

și îmi cere 1500 de dolari. Îi zâmbesc, plătesc factura și îl vâr repede în căptușeala pardesiului mâncat de molii.Intru în apartament, scot creionul și îmi așez pardesiul în cuierul din holul / sufrageria / dormitorului nostru. Întorc capul și îmi văd soția:– Ce ai făcut azi Puricel?– Îți aduci aminte de Vasile?– Doamne, Puricel, nu mă speria. Este totul bine?– Totul este bine, Lebăduța. Vasile este gras, bogat și bine.– Cum așa?– Pai, a cumpărat creionul ăsta verde.Cu trei luni în urmă Vasile a cheltuit avuția familiei în speranța unui viitor mai bun. În ultima vreme, creioanele verzi au devenit favoritele locuitorilor. De la boieri la păpușari și de la doctori la dresori de lame, tot orașul cumpăra creionul verde. Se pare însă că decizia lui Vasile a fost inspirată: în trei luni de zile, creionul cumpărat cu 500 de dolari și-a triplat valoarea.– Puricel, ce ai făcut cu banii noștri?– Ludmila Elisabeta Anastasia Patrocle, eu sunt capul familiei astea.Trebuie sa menționez că Lebăduța noastră nu era o femeie simplă. Când era mică, între balerina și rugbista, ea a vrut sa se facă cititoare (dar și-a schimbat brusc părerea când dascălul i-a recomandat să fie cititoare-n cărți, cafea ori cititoare de contoare). Ața că, măndră fiind, Lebăduța s-a repezit la biblioteca din sufragerie / dormitor și s-a întors cu o carte.– Citește!Teoria prostului mai mare

Ideea este bazată pe un adevăr crunt: oricât de prost ești, cu siguranță vei găsi un prost mai mare. Prostia fiind un concept absolut relativ și cu granițe slab conturate. Din punct de vedere istoric, ideea este prezentă în majoritatea marilor evenimente financiare. De la mania lalelelor Olandeze la Bancorex și FNI, până la criza financiara începută în 2007.

Fiecare “idee” are cel puțin cinci valori:1) Valoarea intrinsecă: un creion este o ustensilă de scris.2) Valoarea reală: 1$3) Valoarea percepută: 1500$4) Valoarea relativă: cât ești dispus să plătești pentru un creion atunci când trebuie să semnezi un cec și ai un pistol la frunte?5) Valoarea sentimentală: relativ neprețuită.Atunci când diferența dintre valoarea reală și valoarea percepută este foarte mare, “ideea” devine un balon de săpun. Continuă să crească atât timp cât oamenii sunt de părere că pot găsi un prost mai mare. În cazul în care devine evident că valoarea percepută este falsă (lipsa noului prost), oamenii intră în panică și balonul explodează, năruindu-se.Problema este exacerbata de potențialul câștig și de faptul că sunt mulți care chiar câștigă. “Ideea” este însă pur speculativă. Specula fiind, în mod inerent, o practică periculoasă.

17

Exemplul meu favorit este “Mania Lalelelor”. În Olanda anului 1636, prețul unui bulb costa de zece ori salariul anual al unui muncitor calificat. Prețul a continuat să urce până când una din multele licitații a fost soldată cu eșec. Oamenii au intrat în panică și au început să vândă sub valoarea percepută a pieței. Rezultatul a fost un efect domino, plin cu victime.

Smaranda Brăescu: regina zborului românescPovestea Smarandei Brăescu, prima femeie pilot și parașutist cu brevet din România, campioană europeană la parașutism și campioană mondială.Smaranda Brăescu este una dintre marile eroine necunoscute ale neamului românesc. A purtat România în suflet, ducând-o la propriu – și la figurat – pe cele mai înalte culmi. O Românie care astăzi pare să își fie uitat încă unul dintre îngerii care o veghează, de acolo, de sus.Nașterea unui vis

Smaranda Brăescu s-a născut pe 21 mai 1897, într-o familie nevoiașă din satul Hănțești (județul Galați). Tânara cu părul lung, ca neghina, împletit în codițe ce-i atârnau peste ie ca într-un tablou de Grigorescu, își petrecea visurile peste întinsul câmpiilor, în timp ce parcurgea, zilnic, pe jos, cei cinci kilometri care îi despărțeau satul de școala primară din Comuna Vizurești. Doar că, mai târziu, pe când avea 15 ani și era elevă la școala profesională din Bârlad, un vis mai mare avea să i se arate pe cer:  un avion pilotat de generalul Gheorghe Negrescu a aterizat pe un islaz din apropierea orașului, în întâmpinarea regelui Carol I, care urma sa viziteze trupele din garnizoana de acolo. Era primul avion pe care îl vedea. Și primul vis coborât pe pământ. Și, cuibărindu-și visul acela în suflet, și-a promis că se va înălța odată cu el.Și astfel se face că, în același an, 1912, Smaranda a primit “botezul aerului”: văzându-i focul din priviri și din suflet,  sublocotenentul aviator Dumitru Naidinescu a primit-o în avionul Farman ( un avion din lemn și pânză, fabricat la atelierele Chitila de meșteri români), oferindu-i, pentru întâia dată, zborul.Prima femeie parașutist din România

Viața avea să o poarte la București, unde, între anii 1924 și 1928 a urmat cursurile Academiei de Belle Arte, secția de Artă Decorativă. Și cum zborul îi rămăsese întipărit în suflet, în 1928 o regăsim printre cei veniți să vadă marele miting aviatic al parașutiștilor germani. Parașutiști între care se afla și  Otto Heinecke, inventatorul german al parașutei, pe care Smaranda reușește să-l cunoască personal. Văzându-i entuziasmul, Heinecke o va invita la Berlin. Smaranda nu va sta mult pe gânduri și, împrumutându-se de bani de la profesoara ei, Elena Muscan, va pleca, pe 1 iulie 1928, în capitala Germaniei. Aici își va cumpăra o parașută de la firma Schroder & Co și, patru zile mai târziu, pe 5 iulie 1928, Smaranda Brăescu avea să efectueze primul său salt cu parașuta, de la înălţimea de 600 de metri.“Cădeam, cădeam cu toată greutatea corpului, cu toată senzația căderii vertiginoase. O clipă nesfârșită și, deodată, o smucitură, care curmă fâlfâitul parașutei în desfășurare. Se deschisese și eram salvată. Făcui ochii mari și privii în jur… apoi mă pornii pe râs, așa, singură în cer, ca un copil căruia i-a reușit o ștrengărie… Am căzut pe spate, fără măcar să mă zgârii. Cei care au pornit spre locul unde căzusem m-au găsit strângându-mi liniștită parașuta. Dl Heinecke m-a îmbrățișat și a strigat: «Bravo, România!».”Smaranda Brăescu devenea astfel prima femeie parașutist din România, iar România,cea de a patra țară în lumea parașutismului european.

18

Doborârea recordului mondial

La Berlin a obținut brevetul internațional de parașutist și tot aici v-a învăța plierea parașutelor (fiind prima femeie care a știut să facă acest lucru). Apoi, se întoarce în România și începe să participe la mai multe mitinguri aviatice din țară și din străinătate, deși greutățile materiale, dar mai ales prejudecățile vremurilor îi îngreunau mult demersurile o urmăreau peste tot. Și, deși a avut un accident de avion (în august 1929) și un al doilea cu parașuta (în 1930, la Satu Mare, în care s-a ales cu coastele sfărâmate și a trebuit să stea șase luni în spital), Smaranda avea un singur gând: să doboare recordul mondial.La acea vreme, recordul european era deținut de o parașutistă din Germania care reușise o săritură de la 4.000 de metri, iar recordul mondial de o parașutistă din SUA, care reușise o săritură de la 5.384 de metri. Așa că pleacă din nou la la Berlin, de unde achiziționează o parașută specială pentru recorduri. Apoi, ajutată de pilotul Alexandru Papană, primește autorizația din partea Comandamentului Superior al Aviației să bată – dacă poate – recordul feminin.În ziua de 2 octombrie 1931, escortată de două avioane – unul cu medic, celălalt cu comisarii sportivi – Smaranda Brăescu avea să sară de la 6.000 de metri înălțime. Și, după ce a plutit prin văzduh 21 de minute și 25 de secunde, avea să aterizeze pe pământului Bărăganului, la 28 km de Slobozia, cu trei recorduri coborâte din ceruri: recordul mondial feminin, recordul european feminin și recordul național absolut atât la bărbați, cât și la femei.O reușită pentru care va fi răsplătită de Regele Carol al II-lea cu Crucea de Aur a Virtuții Aeronautice, cea mai râvnită decorație militară aviatică.“Unii m-au considerat o excentrică, alții poate chiar o nebună. Dar eu mi-am văzut de drumul pe care aveam să-mi găsesc idealul și mulțumirea sufletească. N-am bătut recordul, nici pentru glorie, nici pentru premii. Puteam să realizez același record în Apus sau în America, unde o asemenea realizare constituia evenimentul zilei. Dar am preferat sa realizez evenimentul aici, în țară, pe pământul țării mele și pentru numele nostru românesc. Nu știu dacă un record mondial feminin este o isprava atât de mare precum spuneți. Totuși, ne conferă un drept în concertul mondial al parașutiștilor și al sportivilor, care trebuie sa ne dea și noua, românilor, considerația meritată!”“Eu reprezint România și mă port ca atare!”

Prezent în România la o conferință aeronautică, președintele Asociației Aeronautice Americane (AAA) salută succesul Smarandei și o invită în SUA pentru ca recordul să îi poată fi omologat și acolo. Iar Smaranda acceptă fără ezitare, dând scepticilor o replică memorabilă: “Viața mea nu înseamnă nimic dacă o țin pentru mine. Îmi dăruiesc viața țării și vreau să o dăruiesc frumoasă și încărcată de glorie. Nu mă voi întoarce decât biruitoare!”.Fondurile necesare au fost strânse cu ajutorul ziarului Universul și din donațiile românilor din SUA, iar pe 25 decembrie 1931 era deja la New York, iar apoi, pe 10 ianuarie 1932, la baza militară din Sacramento, lângă San Francisco. În ziua de 19 Mai 1932, Smaranda a executat un salt de la înălțimea de 7.200 de metri. Și a reușit! Depășindu-și vechiul record, Smaranda Brăescu devenea astfel “sportiva nr. 1 a lumii”, înscriindu-și numele în istoria aviației mondiale.A rămas în SUA până în octombrie, pentru a-și lua brevetul de pilot. Și cum, în acea perioadă, alte două parașutiste – Helen Schmidt și Jackie Dore – făceau demonstrații pentru marele public, impresarul lor, Nat Black, i-a propus, contra unor sume fabuloase, să facă demonstrații pe timp de noapte cu un costum reflectorizant. Smaranda însă a refuzat:

19

“Eu am adus țării mele un record mondial și nu-mi pot transforma victoria într-o afacere. Eu reprezint România și mă port ca atare!”.Performanța stabilită în 1932 de către Smaranda Brăescu a putut fi depășită abia 20 de ani mai târziu (pe 8 mai 1951, căpitanul Traian Dumitrescu-Popa a reușit o săritură de la 7250 de metri, stabilind astfel noul record de parașută – masculin – al României).Zborul la Ceruri

A urmat războiul – în timpul căruia a fost activă ca pilot în celebra “Escadrilă Albă” de avioane sanitare – iar apoi, pentru că s-a numărat printre cei 11 semnatari ai unui memoriu prin care se condamna falsificarea alegerilor din 1946, comuniștii aveau să o condamne la închisoare.Va fi ascunsă de prieteni – între care profesorul universitar Ion I. Gheorghiu din Iași și preotul Matei Dumitru – nu va fi găsită niciodată de comuniști. Se îmbolnăvește însă de cancer mamar si este internată pe ascuns la Clinica Universitară Cluj și operată de profesorul doctor Fălcoianu. Cu toate îngrijirile primite, pe 2 februarie 1948 Smaranda Brăescu avea să plece spre ceruri. De această dată, pentru totdeauna.Potrivit cercetărilor întreprinse de profesorul Neculai Staicu – dar încă neconfirmate – mormântul ei s-ar afla în Cimitirul central din Cluj, unde ar fi fost îngropată sub numele de Maria Popescu.Aripa frântă a uitării

Astăzi, numele Smarandei Brăescu mai este prezent în memoria poporului pe care l-a iubit și l-a cinstit doar cu numele unei străzi din București, cu un mic stand la Muzeul Aviației, cu denumirea unei aeronave Tarom și al unui aeroclub din Oradea și cu numele unei unități de parașutiști din Bacău.Aripa frântă a uitării…

Franz Binder, exploratorul a cărui aventură continuă și dincolo de moarteOsemintele unuia dintre cei mai mari exploratori din România zac în colb, riscând a fi distruse sub colbul nepăsării autorităților.

Franz Binder este un spirit temerar ce poate fi oricând așezat printre marii exploratori ai lumii. Mai ales pentru vremurile sale, a avut un destin de-a dreptul incredibil. Istoria ilustrei sale familii, cea a farmaciștilor Mauksch, este legată de întemeierea multor farmacii din Transilvania, dintre care una a devenit astăziMuzeului Farmaciei de la Cluj.Un “Indiana Jones transilvănean”

Pentru zilele noastre, putem spune că este un “Indiana Jones transilvănean”. Născut în 1824 la Sebeș (Mühlbach), jud. Alba, Franz Binder ajunge în anul 1850, după un lung periplu, în Africa, unde, timp de zece ani, călătorește în scop comercial între Cairo și Khartum. În anul 1853, plecând într-o misiune comercială, ajunge la reședința regelui fungilor, Idris Atlan, în munții Djebel Gule din regiunea superioară a Nilului Albastru, fiind primul european care a pătruns în teritoriile Zande.Revine în Europa în 1862 cu o bogată colecție etnografică africană, astăzi expusă la Muzeul “Ioan Raica” din Sebeș și la muzeul care-i poartă numele, Muzeul Franz Binder din Sibiu.În același an, împăratul Franz Iosif îl decorează cu crucea Coroanei ca “reprezentant al monarhiei în locuri periculoase și greu accesibile” și îl numește vice-consul la Khartum. Toate onorurile de care a avut parte vreodată se opresc însă aici…“Dorul de țară m-a purtat înapoi. Aici am găsit odihna sufletească, nevasta, casa și acest mormânt.”

20

În 1864 când, lovit din nou de o febră puternică, renunță la serviciul diplomatic, își vinde toate afacerile și proprietățile din Africa și se reîntoarce, definitiv, acasă.Ultimii ani din viata și-i petrece în apropierea Sebeșului, pe moșia sa din Vurpăr (germ. Burgberg, magh. Borberek ), unde cultivă diverse plante și copaci exotici. Liniștea locului îl face pe acesta să-și clădească mormântul încă din viață, pe colina din spatele casei. De acolo privește în depărtări, ca odinioară, scrutând valea Mureșului, Sebeșul și locurile copilăriei. Avea să se stingă din viață, prematur, în aprilie 1875, lăsând pe piatra funerară următorul înscris:“Am văzut mormântul Mântuitorului, Nilul și multe miracole până la Karthum. Acolo hărnicia mi-a adus noroc mult, dar dorul de țară m-a purtat înapoi. Aici am găsit odihna sufletească, nevasta, casa și acest mormânt.”

Frontispiciul Criptei Binder din Vurpăr, jud. Alba, Foto Cornelia Guju, aprilie 2013Neprețuit la vremea lui, ignorat în zilele noastre

Colecțiile pe care Franz Binder le-a donat țării de care i-a fost atât de dor sunt considerate de către specialiști drept “unele dintre cele mai vechi și mai bogate colecții etnografice de origine sud-sudaneză din lume”. Iar autoritățile se pot lăuda astfel, atunci când au ocazia, cu colecțiile inestimabile donate de exploratorul român. Aceleași autorități care, ridicând din umeri, lasă mormântul lui Franz Binder pradă vandalilor și nepăsării.Doar “vecinii” – sătenii din Vurpăr – mai povestesc despre frumusețea de odinioară a criptei, cu poarta de fier forjat, inscripții în marmură și ornamente arhitectonice în stil clasic. Astăzi, toate acestea au dispărut de mult. Au rămas doar cicatricile de cărămida în zid și urmele porții. Timpurile, oamenii, regimul – cu toții și-au pus amprenta asupra memoriei colecționarului. Stilul de viață ales se mai păstrează doar în fragmentele de pe tavanul pictat, aflat mult prea sus, pentru a putea fi distrus de mai tinerii “exploratori” curioși.

Tavanul criptei. Elemente clasice. Foto Cornelia Guju, aprilie 2013Apel la memorie, apel la bun-simț

Piatra, care odinioară pecetluia odihna familiei Binder, e de mult dată la o parte. Alti exploratori, de aceasta data mai putin “norocoși” decât el, au vandalizat cripta și au profanat sicriele, în căutarea unor comori lumești… Pe acestea nu le-au găsit. Însă osemintele zac la vedere, amestecate în praf, ciment și gunoaie, parcă așteptând un colecționar, care să le rânduiască și să le dăruiască liniștea de mult dorită și respectul cuvenit.Franz Binder nu mai are nevoie de decorații împărătești, ci de prețuirea celor din locurile sale natale, celor care se laudă cu numele lui și, de ce nu, a celor care citesc astăzi aceste rânduri.Dacă nu pentru personalitatea sa, dacă nu pentru moștenirea etnografică pe care a lăsat-o, dacă nu pentru clădirile extraordinare ce le-a clădit în timpul vieții, măcar din respectul cuvenit oricărui loc de veci, această criptă trebuie restaurată la frumusețea originală, declarată monument istoric, protejată și deschisă vizitatorilor (nu animalelor).  

Priveliște de pe dealul Criptei Binder. Foto Cornelia Guju, aprilie 2013

21

Iar în final, un scurt material video în cadrul căruia un descendent al familiei Mauksch, din care făcea parte și Franz Binder, povestește despre călătoriile exploratorului și starea criptei despre care am vorbit.

Apel pentru salvarea fostului sediu al Uniunii ScriitorilorUnii dintre cei mai importanți scriitori români contemporani fac apel la instituțiile statului pentru a cumpăra Casa Monteoru, fostul Sediu al Uniunii Scriitorilor.În aprilie 2010, Tribunalul București a decis ca sediul Uniunii Scriitorilor din România să fie restituit în natură moștenitorilor familiei Monteoru. Decizia a fost atacată la Curtea de Apel București, dar, pe 1 februarie 2013, Curtea a respins recursul, decizia fiind irevocabilă. Astfel, Uniunea Scriitorilor a evacuat Casa Monteoru (de acum fostul său sediu), mutându-se în clădirea din spatele Casei Vernescu (Calea Victoriei, nr. 133). În acest context, pe site-ul Uniunii Scriitorilor din România a fost postat un “Apel pentru Casa Monteoru“.

Apel pentru Casa Monteoru

O clădire cu profunde semnificații culturale din centrul Bucureştiului va dispărea, începând cu data de 15 aprilie a.c., din circuitul public. Casa Monteoru s-a numit cândva Casa Scriitorilor “Mihail Sadoveanu” şi a găzduit întâlniri ale scriitorilor de primă mărime, întâlniri cu mari personalităţi ale literaturii universale, premianţi Nobel. Umbrele marilor scriitori români, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Marin Preda, Nichita Stănescu şi câţi alţii se întâlnesc aici, în Sala Oglinzilor şi în holul monumental al acestei case, cu nume celebre ale literaturii universale, care le-au trecut pragul, precum: Umberto Eco, Pablo Neruda, Mario Vargas Llosa, Günther Grass, Saul Bellow şi mulţi alţii.(…)Aici au activat mai toţi marii scriitori ai celei de-a doua păr’i a secolului precedent, cei care populează astăzi manualele de literatură română. (…)Statul român, cel care a fost proprietarul ei până acum câţiva ani, poate să redevină, legal, proprietar şi să o redea circuitului cultural, aşa cum a făcut în alte situaţii similare (vezi cazul sediului UNITER de pe str. George Enescu). Ne permitem chiar să afirmăm că statul român, prin organismele sale alese şi numite, are datoria de a cumpăra această casă. (…)Renunţarea la folosirea publică a acestei case este, aşa cum afirmă un cunoscut arhitect de azi, „ştergerea cu buretele a unei fabuloase aduceri aminte”.Facem un apel la toate organismele statului, de la Preşedinţie la Guvern şi la Primăria Municipiului Bucureşti să nu-şi uite datoria pe care o au faţă de istoria culturală a României, că aceasta este, în fond, componenta cea mai importantă a identităţii noastre naţionale, în cadrul Uniunii Europene.Semnează: Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Dan Hăulică, Varujan Vosganian, Gabriel Dimisianu, Romulus Rusan, Ion Pop, Marta Petreu, Mihai Şora, Horia Gârbea, Denisa Comănescu, Marian Drăghici, Dan Cristea, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Vartic, Mihai Zamfir, Livius Ciocârlie, Nora Iuga, Magda Cârneci, Luiza Palanciuc, Sorin Lavric, Simona Vasilache.

22

Nimeni nu ramane nemuritDe multe ori ne simțim singuri.

Ajungem să nu mai fim mulțumiți de noi, să nu ne mai iubim pe noi înșine și nici măcar pe cei din jur, îi vedem urâți. Și în starea asta de observare pasivă a eului, uităm de TOT și TOT-ul e negru. Și totuși, mereu există o ieșire: “sunt alții mai rău”. E deja un clișeu ieșirea asta. Acei “alții” mai rău, oare ce ieșire or avea?

O stimată doamnă, fără casă, fără masă, își găsește ieșirea în acești cățeluși inocenți. Spune mereu “Nu sunt de vânzare!”, îi plimbă, îi îngrijește și își duce traiul cu ei. E bine? E rău? Dacă ne trimitem imaginația în viața ei, probabil că TOT-ul ei e și el negru…dar a luat străzile la picior și nu are decât trei căței, o pătură fermecată și o valiză de amintiri cu prinți, prințese și nepoți.

O doamnă curajoasă și-a luat copilașii în brațe și i-a scos din Infern. Ea își are ieșirea în cele două suflete care “or s-o ducă mai bine decât a dus-o ea”, cum se va întâmpla asta? Nici ea nu știe. Imaginația ne duce tot la un TOT negru, dar soluția ei a fost siguranța celor mici datorată celor două mașini și cartonului fermecat care îi ferește de rele. Cine știe? Poate că în zori s-au întors în Infern…

O altă doamnă cu ieșirea în pruncul ei, speră la un trai mai bun. Nimic nou, de altfel, pentru că e un fapt general. Dar ea nu cunoaște nici traiul, d-apoi traiul mai bun. Are însă o căldură și o naivitate pe care o transmite la o singură clipire de aparat. Te face să crezi că TOT-ul ei e gri, nu negru. Totuși, cine știe? Ochii ei spun altceva: cel mic are nevoie de multe, poate chiar și cel mare.

Un bătrânel simpatic veghează magazinul de pe Calea Victoriei. Dar nu numai că îl veghează, dar se și simte rușinat de asta. El își are ieșirea pe Calea Victoriei, cu bastonul după el și cu un soi de umilință. Pensionar fiind, cu lipsuri, încearcă să și le umple. Pe cele lăuntrice reușește mai greu, doar că trebuie să dea undă verde trăirilor.

Un cățel… o alinare. Privirea tot tristă, pentru că și TOT-ul lui e negru. Poate că, în adolescență, era ciclist. Acum, însă, Centrul Vechi și Somnorilă îi compun ieșirea.

Copiii sunt cei care pot avea ieșirea în orice, pentru că, de fapt, ei nu au nevoie de ieșire. Educația, dacă poate fi numită așa, îi determină să creadă că așa merg lucrurile, doar așa.

În același timp, zâmbetul lor aduce o oază de fericire în TOT-ul lor tocmai pentru că e gratuit și, pe deasupra, mai aduce și o stare de bine. Fie iarnă, fie vară, copiii au o condiție de furnică-greiere: muncesc, dar răsplata nu e a lor.

23

Nu știm de unde își pornesc linia „aceștia mai rău”, dar sunt mai fericiți decât „cei mai bine” pentru că își găsesc ieșirea în lucruri simple. Ceea ce uităm însă, este că alții o duc mai rău, alții mai bine, dar nimeni nu rămâne nemurit.

Cuvantul dat a disparut demult “Eu trăiesc într-o țară, guvernul României în cu totul altă țară.”

“Politica e o șmecherie. Reprezintă o șmecherie prostească. În politică nu am ce să caut. Nu a făcut nimeni politică în familia mea, în viața mea. Eu trăiesc într-o țară, guvernul României în cu totul altă ţară. Asta e! Nu am de ce să mă bag în țara lor.Nu cred că poate exista o luptă. O luptă în care să aibă sens noţiunile de onoare, fidelitate, credinţă, respect faţă de steag, faţă de o doctrină, faţă de cuvântul dat! Cuvântul dat a dispărut demult. Acuma se pare că dacă nu trădezi, nu eşti politician, nu te primesc între ei. Ideea e să-l trădezi pe unul şi da, dom’le, e politician, ne-a minţit, s-a dus cu alţii, da’ tot respectu’. Aşa da!”

Un mesaj pentru intreaga umanitatePatru minute de neuitare: unul dintre cele mai mari discursuri din istoria umanității.“Voi, oamenii, aveți puterea. Puterea de a crea și mașini și fericire. Voi, oamenii, aveţi puterea să faceţi viața liberă şi frumoasă, să transformați acestă viață într-o minunată aventură. Așadar, în numele democraţiei, haideți să folosim această putere: haideți să ne unim. Haideți să luptăm pentru o nouă lume, o lume decentă care oferă oamenilor şansa la muncă, care oferă un viitor, o bătrânețe și o siguranță. Promițând toate acestea, brutele au ajuns la putere. Dar au minţit. Nu şi-au ţinut promisiunile. Nu o vor face niciodată. Dictatorii se eliberează pe sine, dar înrobesc oamenii. Haideți să luptăm acum pentru a împlini aceaste promisiuni.”

Usor poate oricinePovestea unei țări mici dintr-o țară mai mare. “Voluntarii noștri cred că Tășuleasa Social este o țară în care le-ar plăcea să trăiască. La noi, bunul-simț este regula de bază. Dar, în același timp, credem în voluntariat, spirit de echipă, responsabilitate și solidaritate. Ne place să credem că plantăm mai mult decât copaci, plantăm idei. Viziunea noastră este că, într-o bună zi, toți cei care au trecut măcar o dată pe la Tasu să schimbe România într-o țară în care regulile nu sunt făcute pentru a fi încălcate. Unii spun ca oamenii de la Tășuleasa pot muta munții din loc.”

Auzi?100 de secunde video care ar trebui să vă pună pe gânduri.Un profesor, o clasă de adolescenți și o discuție despre viață, tipare și percepții.– Astăzi vreau să vorbim despre limbaj. Când un copil se naște surd, care este primul lucru pe care părinții săi îl aud în maternitate?– “Copilul vostru a căzut testul auzului.”– Exact. Un bebeluș are doar cinci ore de viață și deja se spune a eșuat la ceva?! Dar ce spuneți termenul “pierderea auzului”? La ce vă determină să vă gândiți?– Auzul ca normă. A fi surd este “mai puțin”. Este “o lipsă”.– Reprezentăm noi “mai puțin”? Credeți că a fi surd v-a luat ceva din viață sau v-a adus? Dacă s-ar inventa o pastilă care administrată în seara aceasta ar face ca mâine dimineață să vă treziți auzind, câți dintre voi ar lua această pastilă?– …

24

– Niciunul… De ce?– Pentru că a fi surd îți oferă posibilitatea să ai prieteni oriunde te-ai duce.– Apartenența la comunitate.– Și îți oferă un mijloc de a privi lumea în mod diferit față de toți ceilalți.– Perspectivă.– Copiii care aud nu știu cine sunt cu adevărat. Noi știm: noi suntem surzi – de când ne știm, întotdeauna și pentru totdeauna.– Identitate.– Oamenii care aud cred că au ceva în plus față de noi. Cred că viețile lor sunt mai bune, spre deosebire de noi, cei cărora ne atât de “greu”. Dar nu aș niciodată surzenia mea doar pentru a fi “în rândul lumii”. Niciodată.– Așadar, nu despre pierderea auzului este vorba. Ci despre câștigareasurdității.Notă: fragmentul video face parte dintr-un serial al postului de televiziune ABC. Însă nu veridicitatea întâmplării este importantă aici. Ci încercarea de a ne reevalua modul în care fiecare dintre noi se raportează la ceilalți.

Cât de important este să fii un om bunCâteva gânduri. Pentru fiecare dintre noi.

“Aș spune că îți poți propune ca scop în viață lucruri mai rele decât acela de încerca să fii mai bun.  În clasa a șaptea, un copil nou s-a alăturat clasei noastre. Din motive de confidențialitate, îi voi spune “Elena”. Elena era scundă și timidă. Purta o pereche de ochelari cu rame albastre și rotunjite, genul de ochelari care, pe atunci, doar doamnele vârstnice îl purtau. Când se simțea neliniștită – ceea ce se întâmpla mai tot timpul – avea obiceiul să-și prindă un smoc de păr cu gura și să îl mestece.În fine: a venit la școala noastră, în cartierul nostru și a fost ignorată în cea mai mare parte a timpului (și din când în când tachinată – “Părul tău are un gust bun?” și alte lucruri de genul aceasta). Îmi dădeam seama că o doare: încă îmi amintesc cum reacționa după o astfel de insultă: ochii plecați, îndoindu-și puțin spatele ca și când tocmai și-ar fi reamintit care este locul ei în lume, încercând, pe cât posibil, să dispară. După o vreme chiar a dispărut, strângând, în continuare, o șuviță de păr în colțul gurii.Uneori mi-o amintesc stând singură în curtea din fața casei, de parcă i-ar fi fost teamă să plece de acolo. Iar apoi s-a mutat din cartier. Asta a fost tot. Nicio mare tragedie, niciun final terifiant: într-o zi era acolo, a doua zi nu a mai fost. Sfârșit de poveste.Acum, de ce încă mai regret asta? De ce, patruzeci și doi ani mai târziu, încă mă mai gândesc la asta? Comparativ cu cele mai mulți dintre copii, eu m-am purtat, de fapt, destul de frumos cu ea. Nu i-am adresat niciodată vreun cuvânt rău. Ba, uneori, aproape că i-am luat apărarea. Cu toate acestea, gândul încă mă sâcâie.Ceea ce regret cel mai mult în viață sunt eșecurile în ceea ce privește bunătatea. Acele momente când o altă ființă umană a fost acolo, în fața mea, suferind, iar eu i-am răspuns… doar înțelegând. I-am răspuns cu rezerve. Distant. Sau, privind de la celălalt capăt al telescopului: de cine din viața ta îți amintești cu cea mai mare dragoste, cu cele mai pure sentimente de căldură sufletească? De cei care ți-ai au arătat bunătatea, desigur.Bunătatea se dovedește a fi, în cele din urmă, greu de arătat: începe cu un curcubeu sau un cățeluș, iar apoi se extinde înglobând… ei bine… totul.”

25

Fragmente din discursul rostit de către George Saunders, în 2013,  la festivitatea de absolvire a studenților din cadrul Universității Syracuse.

Condiţionalul negativ (sau puterea contrastului)Înlăuntrul nostru este o lume, iar în afară este un univers.Iscoditori prin interogaţii, transformăm  în meteoriţi încercările de desluşire a fiinţei. Ne-am înconjurat de cer uzând de îndrăzneală, de aceea trebuie să avem curajul “căderii de la cer”.Esenţa existenţei e legea contrastului, tensiunea disimetriei. Trăim într-o lume ale cărei însemne caracteristice sunt discontinuitatea şi frântura. De aceea e necesar să ai sentimentul că Dumnezeu te-a făcut aşa cum eşti: ca să mai poţi scoate ceva din tine.Trăim căutând mereu taine şi reţete care să facă din existenţa noastră o victorie fără sfârşit. Câteodată, “lecţia de simţire” (în care identificăm valorile emoţionale) face să răsune pateticul: “Nu ne avem decât pe noi înşine!”.În căutarea definirii omului – formulă ce vrea să cuprindă datele devenirii, desăvârşirii fiinţei cugetătoare -, s-au găsit posibile “însemne” ale omenescului. Condiţionalul indică o enumerare de putinţe necesare întru desăvârşire. Dar slăbiciunea negaţiei, puterea contrastului,  dă strălucire acestor condiţii necesare. Aşadar, condiţionalul negat (titlul “Anti-Dacă“) dă  strălucire, amplifică valoarea reală, ca o oglindă care-ntâi deformează o imagine şi-apoi indică forma ei iniţială, cu scopul de a potenţa frumuseţea reală.În cazul descompunerii, al mlaştinii sociale, în care poziţiile sunt inversate: prostul îl repede pe cel deştept, individualismul este cultivat ca o floare rară. În atare condiţii, încrederea în sine şi răbdarea devin strălucitoare, adevărate pietre rare (preţioase). La fel, haosul spiritual, degringolada etică în care păcătosul, mincinosul, pizmaşul şi răufăcătorul îşi pun masca de sfinţi sau înţelepţi înalţă, de fapt, valorile reale: izbânda adevărului, a afecţiunii, a toleranţei şi a bunăvoinţei. Căci ele toate vor luci mai intens în faţa caricaturilor proprii, obţinute prin negare.Simpla prezenţă a nădejdii deznădejduite în puterea visului către ideal calcă în picioare ipocrizia, laşitatea şi târâşul viermelui. Zborul către  ideal anulează disperarea, nu mai are nimic de-a face cu neantul şi zădărnicia. Viaţa trăită la orizontală, târâş, alimentată cu minciuni şi falsuri, pusă faţă-n faţă cu vericalitatea şi cu rezistenţa granitică, îi valorează acesteia de pe urmă străşnicia, îi dă lucirea şi duritatea diamantului. Impostura, servilismul ieftin, reale deformări ale generozităţii şi ale spiritului curat, capătă o lumină cadaverică ce poate fi oricând eclipsată de puterea adevărului şi a dreptăţii. Câteodată, infatuarea, slugărnicia şi ipocrizia se aliază în atingerea unui scop meschin şi reuşesc să păcălească arogându-şi, uneori,  merite (necuvenite). Dar toate “izbânzile” obţinute prin această “alianţă” sunt palide victorii, şubrede, gata oricând să fie dărâmate de forţa binelui, adevărului şi a dreptăţii.Un ochi bine format poate sesiza necesitatea existenţei (şi) a răului sau a urâtului, tocmai pentru a spori frumuseţea binelui şi a frumosului – de aici, puterea contrastului.Sigur că omul nu e numai o fiinţă care se naşte, mânâncă, doarme, se înmulţeşte şi moare, ca mai toate vieţuitoarele; omul nu e numai o fiinţă care, cu şiretenie ori cu brutalitate, călcând sau strivind pe alţii, caută să-şi cucerească un loc la “ospăţul vieţii”. Omul este o fiinţă care, spre deosebire de celelalte

26

vieţuitoare, năzuieşte să cuprindă o cât mai mare parte a lumii în care trăieşte, în oglinda conştiinţei cu care a fost hărăzit.Temeiul reuşitei este credinţa în puterea speciei umane de a poseda simţul valorii. Cultivarea, printr-o gimnastică susţinută a sufletului şi a minţii, a valorilor reale ne poate vindeca de oroare – cea care ştirbeşte imaginea făpturii umane.

Nimic nu este mai fără de salvare decât un suflet care nu mai simteDe la o vreme, ne îndepărtăm de tot. De familie, de copii, de părinți, de oameni, de societate.

Ascundem sub preșul indiferenței sentimente, emoții, trăiri, oameni, amintiri. Și sperăm. Sperăm că dacă le ascundem destul de adânc în noi, ele nu vor țipa de acolo. Ne vom lua cu treaba și nu le vom observa. Ne vom lua cu emisiunile superficiale și nu le vom vedea. Nu le vom auzi. Nimic nu le va mai scoate să ne răscolească. Dar mereu, mereu, ceva anume și neașteptat le scoate la iveală. Un chip. Un  gest. Un zâmbet. O întâmplare. O lacrimă. O voce. Acel ceva din noi care ne amintește că totuși suntem oameni. Copiii cuiva. Părinții cuiva. Prietenii altcuiva. Și… oameni “umani”!Ieri, mergeam la cumpărături, iar lângă ușa magazinului pe care eu îl frecventez destul de des, stătea un bărbat degerat total. Era negru. Negru la mâini, negru la față, dar încă frumos la suflet. Oamenii treceau pe lângă el nepăsători. Nu cerea nimic. Nu vorbea. Doar stătea învelit în niște pături, pe o sacoșă plină de lucrușoare și privea departe. De undeva de la câțiva pași, o altă femeie a străzii s-a ridicat și a venit la el. A aprins o țigară găsită pe jos în drum către el, i-a pus-o între buze și i-a spus: “Ține, poate nu mai simți o clipă!”.  El a înclinat din cap și a zâmbit. Ea l-a mângâiat pe creștet și a dat din cap neputincioasă. Își freca mâinile în timp ce se întorcea la locul ei. Îi păsa.Am început să plâng. Am intrat în magazin, i-am cumpărat ceva de mâncare, o pereche de mănuși, o căciulă și m-am rugat în gând pentru el și pentru mine… că nu am putut mai mult! Să îi ofer poate un loc cald. Un așternut undeva. I-am pus mănușile și căciula și i-am cerut iertare. Mi-a ținut mâinile în ale lui și a spus:  Mulțumesc! Nu cred că o să uit strălucirea ochilor și zâmbetul lui curând. Și nici nepăsarea unei societăți din ce în ce mai degerate de tot… Mai ales de credința în Dumnezeu și în inimile lor!Și pentru că suntem la degerături… nimic nu este mai fără de salvare decât un suflet care nu mai simte. Sunt oameni care au nevoie de noi. Cu un gest firesc. Nu îi uitați. Tot a lui Dumnezeu sunt și ei, dar până acolo, au nevoie de noi.

Dacă îți înjuri țara de dimineață până seara e ca și când te-ai înjura în oglindă!Pe fruntea noastră e scris “român”

“Trebuie să reîncepem să iubim România. Să reinventăm România pe care să o putem iubi și admira. Depinde de fiecare dintre noi. Eu nu fac politică, nu e treaba mea, nu mă pricep. Nu mă interesează. Cred însă, că trebuie să ne reîndrăgostim de pământul ăsta binecuvântat. Dacă îți înjuri țara de dimineață până seara e ca și când te-ai înjura în oglindă! Iubirea de mamă poate fi desuetă? Sau iubirea față de copilul tău e desuetă? Vi se pare desuet respectul față de sine? Cum să devină desuet un sentiment esențial? Oriunde am merge în lumea asta mare purtăm pe tălpile sufletului nostru

27

pământ românesc. Pe fruntea noastră e scris “român”. Nu credeți că trebuie să facem ceva ca să devenim mândri de acest nume?”Întotdeauna altcineva e de vină și nu noi…

“Glumesc de multe ori și spun că dacă ai școala numită România înseamnă că te vei descurca oriunde în lume… Și e adevărat. Aici parcă e totul mai greu. Mai complicat. Mai încurcat. Ai senzația că trebuie să împingi vagoane ca să urnești ceva… Și de aici acest sentiment de construcție pe nisip. O luăm tot timpul de la capăt… De ce e așa? Din cauza noastră. Din cauza mea. Cineva trebuie să-și asume vina. Iată: din cauza mea! Îmi asum eu responsabilitatea, pentru că m-am săturat să tot aud că e vina altora. Întotdeauna altcineva e de vină și nu noi… Dacă toți ne-am gândi real unde greșim fiecare dintre noi, cu ce am putea îmbunătăți fiecare situația, am avea o altă Românie. Dacă afirmația “e din vina mea” ar deveni brand de țară, nu credeți că am avea de câștigat? Eu cred că am avea o altă Românie!”Tinerii au nevoie să li se spună că e nevoie de ei.

“Tinerii nu au nevoie de sfaturi. Au nevoie să li se acorde respect și iubire. Să li se spună că e nevoie de ei. Avem tineri excepționali care nu simt că sunt sprijiniți. Avem tineri care au probleme mari de comunicare, probleme ce vin din neiubire și lipsă de educație, avem tineri dezorientați care ar avea nevoie barem de înțelegere. Lucrurile sunt mai complicate… E ușor să acuzi și să judeci pe altcineva, e mult mai greu să încerci să-l înțelegi și să  încerci să ajuți… Din păcate la noi, nici vorbă de a ajuta… Dacă cineva reușește avem două opțiuni: ori încercăm să profităm la maxim de succesul lui strict în interesul nostru și în detrimentul lui, ori îi blocăm succesul! E un adevăr, îl trăim cu toții. Și e un păcat, pentru că așa pierde toată lumea și nu câștigă, de fapt, nimeni nimic!”Un zâmbet în loc de o palmă!

“Atunci când cineva face un gest frumos, ar fi atât de bine sa primească un semn de la cei din jurul lui că aceasta este calea… Ar fi așa de bine să fie încurajat și să primească un zâmbet în loc de o palmă! Dacă cineva te lovește cu rigla peste mâini atunci când înveți să cânți la pian, o să te rănească și o sa te facă să urăști pianul și solfegiile. Dar dacă cineva te încurajează și îți spune că e bine, chiar dacă nu e excepțional, capeți curaj și teama dispare. Asta e iubirea: un exercițiu constant.”

Cerul îndoliat deasupra noastrăUneori uităm cu toții că lumea în care trăim are și alte fațete…Sâmbătă, 25 octombrie 2014, iranianca Reyhaneh Jabbari a fost executată prin spânzurătoare. Motivul? La vârsta de 19 ani a încercat să scape de cel care vroia să o violeze și, în disperarea ce o cuprinsese, a pus mâna pe un stilou și și-a lovit atacatorul. Înjunghiat în gât, violatorul – un fost agent de informații iranian – a decedat.Pentru Reyhaneh Jabbari au urmat șapte de ani de închisoare, chinuri și umilințe. Și, în cele din urmă, pedeapsa finală. O execuția care, potrivit legii iraniene (Qisas), a fost dusă la îndeplinire în prezența familiei bărbatului care a vrut să o violeze.Acesta este ultimul mesaj al tinerei iranience. Un mesaj înregistrat în apilie 2014 – după aflarea deciziei finale a tribunalului – și adresat mamei sale…Dragă mamă,am aflat astăzi că mi-a venit rândul să înfrunt Qisas. Mă doare că nu mi-ai spus că am ajuns la ultima pagină a vieții mele. Nu crezi că ar fi trebuit să știu? Știi cât rușinată mă simt când ești tristă. De ce nu ai folosit această ocazie pentru a-mi oferi șansa să-ți sărut mâna ție și tatălui meu?

28

Lumea mi-a permis să trăiesc pentru 19 ani. În acea noapte blestemată, eu ar fi trebuit să fiu cea omorâtă. Corpul meu ar fi fost aruncat într-un colț al orașului și, după câteva zile, poliția te-ar fi dus la morgă să-mi identifici trupul. Acolo ai fi aflat şi că am fost violată. Ucigașul probabil că n-ar fi fost niciodată găsit din moment ce nu avem nici banii, nici puterea pe care le au ei. Apoi, ți-ai fi continuat viața în suferință și rușine și, peste câțiva ani, această durere te-ar fi omorât. Și, gata, asta ar fi fost totul.Lovitura aceea blestemată a schimbat însă întreaga poveste. Corpul meu n-a fost aruncat într-un colț de oraș, ci în mormântul închisorii Evin și în carcerele acesteia, iar acum în groapa închisorii Shahr-e Ray. Dar pune totul pe seama sorții și nu te plânge. Știi prea bine că moartea nu este sfârșitul vieții.M-ai învățat că venim pe lumea pentru a câștiga experiență și a ne învăța lecțiile și că fiecare naștere este o responsabilitate pe umerii cuiva. Am învățat că, uneori, cineva trebuie să lupte. Și, da, îmi amintesc când mi-ai spus că bărbatul care a protestat atunci când eram biciuită a fost lovit în cap și peste față de cel care mă biciuia și că, în final, a murit din cauza loviturilor. Și mi-ai spus că, pentru a crea valoare, o persoană trebuie să persevereze, chiar dacă o alta moare.M-ai învățat, încă de pe băncile școlii, că trebuie să mă port cu demnitate , fără a căuta motive de sfadă sau tânguire. Îți amintești cât de mult accent ai pus pe felul în care mă comportam? Însă experiența ta a fost greșită. Atunci când s-a petrecut incidentul, învățăturile mele nu m-au ajutat: adusă în fața tribunalului m-au făcut să par o criminală cu sânge rece și fără scrupule – n-am vărsat nicio lacrimă, n-am implorat și n-am plâns isteric, de vreme ce mă încredeam în lege.Însă am fost acuzată că sunt indiferentă în faţa unei acuzaţii de crimă. Eu, cea care nu omoram nici măcar ţânţarii, iar gândacii îi apucam de antene şi-i aruncam afară, devenisem acum un criminal care a premeditat totul. Și faptul că mă purtam frumos cu viețuitoarele a fost interpretat că semn al unei firi băiețoase, fără ca judecătorul să catadicsească să vadă că, în acea vreme, aveam părul lung și unghiile date cu ojă.Cât de optimist este cel ce aşteaptă dreptate de la judecători! Chiar dacă aceștia nu au fost vreo clipă interesați de faptul că braţele mele nu sunt puternice ca ale unui sportiv, mai ales ca ale unui boxer. Iar această ţară, faţă de care mi-ai plantat iubire în suflet, nu m-a vrut vreodată şi nimeni nu m-a ajutat când, sub loviturile celui ce mă interoga, plângeam la auzul celor mai vulgare cuvinte. Iar când m-am lepădat şi de ultimul semn al frumuseţii şi mi-am ras părul de pe cap, am fost răsplătită: 11 zile de carceră.Dragă mamă, nu plânge pentru ceea ce auzi. În prima zi în secţia de poliţie, un agent de poliție neînsurat m-a lovit pentru că aveam unghiile date cu ojă. Am înţeles atunci că frumuseţea nu-și mai găsește loc acum. Nici frumuseţea înfăţişării, nici frumuseţea gândurilor şi a dorinţelor, nici frumusețea unui scris de mână, nici frumuseţea ochilor şi a felului în care vezi cu ei și nici măcar frumuseţea unei voci blânde.Draga mea mamă, concepțiile mele s-au schimbat şi nu tu eşti responsabilă pentru asta. Cuvintele mele sunt fără sfârşit şi le-am dat pe toate cuiva astfel încât, atunci când voi fi executată, fără prezenţa şi ştiinţa ta, să-ţi fie date. Ţi-am lăsat și multe alte cuvinte scrise de mână, drept moştenire.Însă, înainte să mor, vreau ceva de la tine, ceva ce trebuie să faci pentru mine, cu toată forța și ființa ta. De fapt, este singurul lucru pe care-l vreau de la această lume, această ţară şi de la tine. Ştiu că ai nevoie de timp pentru asta. De aceea, îţi spun dinainte o parte din testamentul meu. Te rog să nu plângi şi să asculţi. Vreau să mergi la tribunal şi să le spui solicitarea mea. N-am cum să scriu asta din închisoare, într-un mesaj care să fie aprobat de directorul închisorii. Aşa că, o dată în plus, va trebui să

29

suferi din pricina mea. Este singurul lucru pentru care chiar dacă vei implora nu am să mă supăr – deşi te-am rugat de atât de multe ori să nu implori pe nimeni pentru a-mi salva viaţa.Blânda mea mamă, cea care-mi eşti mai dragă decât propria viaţa, nu vreau să putrezesc în pământ. Nu vreau ca ochiul meu sau inima mea tânără să se transforme în praf. Imploră-i să aranjeze totul astfel încât, imediat după ce sunt spânzurată, inima mea, rinichii, ochii, oasele şi orice altceva poate fi transplantat să fie luate din corpul meu şi dăruite cuiva care are nevoie de ele. Nu vreau ca aceia care le vor primi să-mi ştie numele, să-mi cumpere flori sau să se roage pentru mine. Îţi mărturisesc din adâncul sufletului că nu vreau să am un mormânt la care tu să vii, să jeleşti şi să suferi. Nu vreau să porţi doliu pentru mine. Fă tot ce poți pentru a uita zilele mele grele. Dăruiește-mă vântului, ca el să mă ducă departe.Lumea nu ne-a iubit. Nu eu mi-am dorit această soartă . Iar acum mă supun ei şi îmbrăţişez moartea. Pentru că în tribunalul lui Dumnezeu, eu voi fi cea care îi acuză pe ofițerii de poliție, eu îl voi acuza pe ofițerul Shamlou, eu îl voi acuza pe judecător și pe judecătorii Curţii Supreme, cei care m-au bătut şi m-au hărţuit. În tribunalul Creatorului, îl voi acuza pe doctorul Farvandi, îl voi acuza pe Qassem Shabani şi pe toţi cei care, din ignoranţă sau prin minciuni, m-au nedreptăţit, mi-au călcat în picioare drepturile şi care n-au vrut să priceapă că, uneori, ceea ce pare a fi real nu este așa.Dragă mamă cu inimă bună, pe lumea cealaltă tu şi eu vom fi acuzatorii, iar alţii vor fi acuzaţii. Hai să vedem ce dorește Dumnezeu.Vreau să te strâng în braţe înainte să mor. Te iubesc.

Testamentul Reginei Maria“Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea, astăzi, joi 29 iunie 1933…”Ţării mele şi Poporului meu,Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.

30

Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.( … )Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.

31

Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui.Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi, joi 29 iunie 1933.

“Vegheați să nu mi se piardă cântecele”Cele din urmă cuvinte ale unui mare român.O amintire relatată de, Mărioara Porumbescu, sora poetului, compozitorului și teologului român Ciprian Porumbescu:“Cu vreo două zile înaintea morții, a venit fratele Ștefan. Sărmanul Ciprian s-a bucurat mult văzându-ne pe toți în juru-i. Luni seara am cinat împreună, iar Ciprian a glumit cu Ștefan, apoi a adormit. Eu stăteam, ca întotdeauna, lângă el. Pe la 12 noaptea se trezește și zice: «Măriorică, mi-e foarte rău. Să vină toți la mine. Să știți că la două ceasuri sunt mort». Apoi și-a luat rămas bun de la toți, cu vocea limpede și cu privirea clară și frumoasă. Ultimele sale cuvinte au fost: «Tătuță, Măriorică, vegheați să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască căci eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu». Picioarele i se răciseră, dar el era încă conștient. Însă, încet a adormit ca un sfânt.”Și astfel, pe 6 iunie 1883, se stingea din viață, la doar 29 de ani, Ciprian Porumbescu….

De ce tații trebuie să spele vaseUn studiu cu implicații mai mari decât am fi tentați să credem.“Este unul dintre primele studii realizate pentru a descoperi ce implicații are acest tip unic de rol – rolul de păzitori – pe care tații l-ar putea juca în ceea ce privește aspirațiile de carieră fiicele lor. Așadar: în mod categoric, ceea ce rezultatele sugerează, este cât de important este ca părinții nu doar să vorbească în cadrul căminului despre egalitatea sexelor, dar, în același timp, să o și aplice practic pentru că fetele lor par a fi cu ochii pe acest lucru.Am constatat astfel că, atitudinea mamelor cu privire la rolurile sexelor prezic atitudinile copiilor cu privire la aceste roluri. Dar, mai important> am constatat că gradul în care tații se implică în sarcinile casnice prezice mai puternic aspirațiile de carieră, mai ales în cazul fetelor. Atunci când tații ajuta mai mult la treburile casnice, spală vase, rufe și au grijă de copil, fiicele lor au mai multe șanse de a aspira la cariere care nu sunt în mod necesar în conformitate cu rolurile tradiționale sau stereotipice pentru femei și, eventual, la cariere mai bine retribuite. Altfel spus, chiar dacă părinții susțin public egalitatea de sexe, dacă ei nu aplică aceste lucruri și acasă și au o viziune tradițională asupra responsabilităților în cadrul familiei, fiicele lor sunt mult mai susceptibile de a avea aspirații mai tradiționale sau stereotipii de carieră.Aceste constatări sunt importante deoarece, în ciuda eforturilor noastre de a încerca și de a crea locuri de muncă ținând cont de egalitatea de sexe, femeile continuă să fie subreprezentate în poziții de conducere și de management. Așadar, acest studiu sugerează că, prin crearea de roluri casnice egale, fetele ar putea fi inspirate să urmeze unele dintre aceste cariere în care, în mod tradițional, au fost excluse.”

Și-atunci am întâlnit-o pe MariaFetița care privește stelele și se prinde într-o poveste cu ele.

32

Avea ochii mari, rotunzi și migdalați. Dacă apucai să te uiți adânc în privirea ei, vedeai deopotrivă fericirea și mâhnirea puerilă a unui copil, de cele mai multe ori singur. Asta te cutremura cel mai mult: amestecul de atitudini naive și chibzuite pe care le manifesta în comportamentul ei. Îți paraliza toți senzorii când te întreba cu ochii zâmbind, fără să-și ascundă vreo grimasă, care-s intențiile tale de-ai venit s-o vizitezi.O fetiță numită Maria

Zâmbea de fiecare dată când îi aduceam câte o ciocolată. Nu îi prea plăceau animăluțele din pluș pentru că, spunea ea “Nu-mi răspund niciodată la întrebări.” Prietenul ei cel mai bun, Azorel – un cățel teribil de vesel – își gudura mereu trupul printre piciorușele ei fragede sperând că, din nou, fetița avea să îl smotocească și să se joace cu el. Îi ieșea mereu pasența asta, pentru că, paradoxal, nu vorbeau aceeași limbă dar se înțelegeau. Se iubeau ca frații.Maria o chema. Suferea de epilepsie, însă când era cu Azorel nu-și mai amintea de boala ei și de faptul că toți copiii o respingeau din cauza celor câtorva crize pe care le-a făcut la grădiniță.Toată lumea îi spunea că e diferită. Într-un final s-a încăpățânat să fie așa.

Când am intrat în singura cămăruță din toată casa, nu m-am izbit prima dată de prezența ei și nici de neglijența lucrurilor de acolo. Niște rotocoale mici și rotunde se înghesuiau să între sub rizurile încălțărilor mele. Erau bulgări mici de pământ peste care Maria călca în fiecare dimineață. Nu era vreun bai pentru ea. Era obișnuită până și cu mirosul greu și înfundat de pământ, cu mânuțele ei mereu murdare de lut și obrajii pătați de pupicii uzi ai lui Azorel. Pereții erau palizi, înțesați de praf și lipsiți de schițe ale personajelor din desenele animate. Maria stătea înțepenită pe mijlocul unui pat mult prea înalt pentru un copil și se uita îndelung peste o carte ilustrată. Nu înțelegea mare lucru, dar îi plăcea pentru că își pierdea timpul potrivind culorile în “formele alea”. Nu auzise niciodată de Hansel și Gretel sau de Domnul Goe. Îi suna atât de sinistru acest nume Goe încât și-l închipuia un stimabil înalt, cu un cap colosal, hâd și ranchiunos.Pentru ea, lumea poveștilor începea cu geneza lumii, cu stele care izbucnesc seara de bucurie că strălucesc și apoi luminează, cu marea care ascundea în ea tot soiul de izvoare ale imaginației. De fapt, Maria își cosea propriul sistem animat. Asta și pentru faptul că toată lumea îi spunea că e diferită. Într-un final s-a încăpățânat să fie așa.“Lucruri pe care oamenii fericiți nu le fac”

Petreceam timp cu Maria. Ea mi-a arătat câteva “lucruri pe care oamenii fericiți nu le fac”. Suferea de epilepsie, însă niciodată nu s-a măsurat în comparație. Din culisele ei, ea își strângea mereu cele mai fine analize și nu era chip să se confrunte cu lumea din afară. Fericirea ei nu venea niciodată din exterior. Spre exemplu, nu îl aștepta niciodată pe Azorel să vină la ea să îi tragă o chelfăneală buna, mereu îl striga pe cățel cât o țineau plămânii și-i zâmbea cu sufletul cald când îl vedea. Era jucăria ei vie. Copilul cu care se putea înțelege chiar și atunci când urmau crizele nesuferite de epilepsie.În Maria nu vedeai niciodată furie sau resentiment, chiar dacă părinții nu o mai lăsau la grădiniță luni întregi și atunci când copiii din sat o vedeau și strigau după ea cele mai răutăcioase cuvinte. Biata fetiță… ce i-aș fi furat tristețea ca s-o văd lipsită de mâhnire. Ce i-aș mai fi strâns lacrimile într-un burduf să nu îi mai cadă pe obraji, apoi pe gât… pâââână adânc în suflet.Nu știu cum reușea să uite răutățile de peste zi ale copiilor, neajunsul părinților de a avea grijă de ea, desertul sărac pe care-l mânca o dată pe lună, absența călătoriilor; lipsa jucăriilor și singurătatea o

33

făceau să pară fericită și liniștită. De fapt, știa perfect cum să-și trăiască singurătatea, fără smiorcăieli și atitudini frustre “așa cum fac oamenii mari”.De meserie “om bun”

Maria are acum aproape 7 anișori. Aceiași ochi sinceri. E de atât timp același omuleț: fericit – chiar dacă e mai conștientă de boala ei – și fără resentimente că s-a născut așa. E mereu veselă și nu-și vede viața fără Azorel. Când o să fie mare ar vrea să se facă de meserie “om bun” pentru că “ei au ceva frumos, un Azorel și multă ciocolată” îmi spunea. Locuiește în aceleași ruine într-o casă smulsă din temelii pe un deal lăturalnic. În fiecare seară se uită la stele – nu are televizor – și se prinde într-o poveste cu ele. Nu se gândește la năzbâtiile domnișorului Goe și nici la faptul că cineva, mâine, va râde de ea dacă nu are smartphone sau ghiozdan cu personaje animate. Vrea în continuare să fie “om bun” doar că resursele și ideile de a fi așa istovesc o dată cu lipsa perspectivelor.Deși ar putea să pară de neînțeles, cred că Maria a sădit ideea de frumos în mine. Și nu invers așa cum am avut intenția.

Nu uitați să străluciți și să fiți vii! Vă stă în putință.Eram în clasa a unsprezecea, când am primit ca temă să scriu ceva, orice.Am ales să scriu despre oameni. Despre graba lor, despre faptul că nu mai știu să se bucure, despre faptul că se simt pierduți. În ei, în lume, printre oameni. Și nu se văd. Nu se văd nici pe ei, nici pe ceilalți. Nu aud. Nu simt.Mereu trebuie să se întâmple ceva extraordinar – sau extraordinar de grav – ca oamenii să se trezească. Să simtă. Să zâmbească. Să știe că pot schimba. Să vadă copacii. Să audă  din nou păsările. Ploaia! Să articuleze din nou viața.Uneori rămân printre sentimente și oameni pentru totdeauna. Aleg să se bucure de orice lucru mărunt. Și aleg să îi bucure și pe alții. Alteori se întorc în hibernare. Și mor. Mor în ei pentru totdeauna. Și mor și în alții.Atunci este noaptea cea mai grea: când o stea uită că are lumină.Nu uitați să străluciți și să fiți vii! Vă stă în putință.

Carcera împăcăriiCum tratau sașii “simptomele de divorț”.Atesta încă din anul 1397, Cetatea din Biertan este una dintre bijuteriile arhitectonice ale Transilvaniei. În perioada 1486 – 1584 a fost ridicată aici celebra  Biserică fortificată din Biertan, biserică inclusă, în 1993, pe lista monumentelor patrimoniului mondial a UNESCO. O biserică fortificată care a făcut posibil ca, în mai bine de 300 de ani, în localitate să existe un singur divorț.“Pe vremuri, în bastionul estic se afla “carcera”, unde erau închiși, timp de două săptămâni, cuplurile (soț și soție) care se certau și intenționau să divorțeze. În camera de mici dimensiuni, având o masă mică și un singur pat, comunitatea sașilor le punea la dispoziție o singură farfurie, un singur tacâm și o singură cană pentru apă. Se spune că, în acele circumstanțe, doar o singură pereche a rămas neclintită în hotărârea inițială de a divorța, toate celelalte cupluri ieșind de acolo împăcate, fără a se mai apela la justiție. Turnul Închisorii a fost demolat în 1840 pentru a se construi o școală.”Și, nu în ultimul rând:

34

“Lângă biserică se poate vedea un bolovan mare, pe care, duminica erau așezați cei care făceau rele în cursul săptămânii, spre a fi văzuți de întreaga comunitate. Era un mijloc eficient de a-i educa și integra în colectivitatea așezării.” (Wikipedia)

Gesturi simple, din toată inimaCâteva gânduri despre bucuria de a dărui.Sunt momente în viață, când oamenii dăruiesc. Dăruiesc altora și își dăruiesc lor. Dăruiesc, deoarece simt ei să o facă. Unii, o fac mereu. Este un fel al lor de a fi. Alții, dăruiesc din când în când. Indiferent însă de cât de des sau cât de rar dăruim, contează fericirea pe care o simțim în noi, în acel moment. Momentul în care ne-am umplut sufletul de lumina altui suflet.Învățăm să nu trăim doar pentru noi. Când dăruim, o facem oarecum pentru noi, cu diferența că singura dobândă este cea sufletească… Ne bucură ! Uneori, în viață, gesturile nu rămân fără ecou. Se întorc la noi neașteptat și ne luminează. Se aud! Ca un răspuns că oamenii niciodată nu sunt singuri, iar viața este totuși un dar minunat de care trebuie să ne știm bucura în fiecare clipă.Viața nu înseamnă să faci lucruri extraordinare, ci înseamnă să faci gesturi simple, din toată inima!

Țipătul ascunsExistă țipete pe care nu le auzim…Sau ne prefacem că nu le auzim. Și există semne pe care ne facem că nu le vedem. Prea preocupați de propria povară, amânăm adesea să ne rupe din timp pentru a încerca să aducem alinarea. Sau măcar pentru a încerca să aflăm care este, de fapt, adevărul. Trăim cu toții asemeni unor copaci cu crengile apăsate de vreme și vremuri. Și, din când în când, unele crengi se rup, unii copaci se prăbușesc sub propria greutate și unii oameni… dispar.

Sunt bineIar noi ne spunem că totul părea firesc… deși, fiecare mesaj ascundea în el un altul…

Salvează-măIată, în cele ce urmează, o campanie pentru Samaritans of Singapore o organizație care încearcă să prevină riscul sinuciderilor: atunci când imaginea este întoarsă “cu susul în jos”, sensul mesajului transmis se schimbă.Viața e minunatăMă urăscMă simt extraordinarMă destram

Permanenţe ale istorieiCâteva gânduri despre dăinuire.În general, dăinuirea unui popor rezidă în cultură, nu în divertisment. Aici, nu există globalizare, poate doar în sensul “fraternizării” valorilor egale.Francezii au fost o naţie de tereştri, prin realismul lor de popor agrar, dar şi de călăreţi destoinici. Logica francezilor, celebrul lor raţionalism, nu e decât retorică, nu dovedeşte nimic altceva decât neistovirea lumii ca discurs. Francezii sunt mai maturi decât englezii, au viclenia şi cinismul omului trecut prin viaţă, în vreme ce englezii au un soi de timiditate adolescentină. Agnosticismul englezesc nu e decât teamă de a nu se da în spectacol, o neîncredere în retorică, în histrionism, în vreme ce ateismul francez e tocmai vanitatea propriului meşteşug sofistic.

35

Englezii s-au simţit foarte apropiaţi de vechii greci. Literatura picarescă, lăsată deSmolett, Fielding, Defoe, Byron cu al său Don Juan, e odiseică.Tragedia clasică franceză e “telurică”, precum e şi drama romantică: nici urmă de naufragii, talazuri sau insule. Shakespeare născoceşte până şi-n Bohemia un ţărm de mare de care-şi izbeşte valurile versurilor. Totuşi, muzica apelor a pătruns şi în pictură la ambele naţii: francezii sunt maeştri ai tablourilor în ulei, pe câtă vreme englezii sunt acuarelişti neîntrecuţi.De câte ori cârma istoriei a trecut de la popoarele mării la cele ale uscatului, de la greci la romani, de la genovezi şi veneţieni la turci, de la japonezi la chinezi, de la englezi la americani şi ruşi – omenirea a coborât de la artă la birocraţie, de la creaţie la administraţie.Dacă Grecia mai reprezintă încă istorie, închipuire şi paradis turistic, America nu este altceva decât o fotografie polaroid vârâtă într-un plic cu destinaţie incertă. Totuşi, America este o dovadă vie a europenizării, lume de la care a preluat sofisticarea, curiozitatea, dar şi eclectismul. McDonaldizarea, Disneylandizarea (Disneyland =”Cernobîl cultural”) Coca-Colonizarea – toate converg spre trasnconsumerism.Crescuţi în cultul muncii, un concept tradiţional, dedus din etica protestantă, americanii sunt predispuşi la acţiune. Lipsa de timp şi presiunea muncii “de la nouă la cinci” i-au transformat în consumatorul de  McDonald’s. Americanul adoră cumpărăturile la supermarket (superstore), weekend-urile la mall şi trăieşte sub hipnoza mass-media.Altfel, există şi o  Americă în care se regăseşte sentimentul aventurii spiritului, conştiinţa ecologică, respectul pentru diferenţă şi atenţia “feroce” pentru libertatea individuală. Trebuie să admitem că reversul face parte  din complementaritate.“Dumnezeu le-a lăsat englezilor marea, francezilor pământul şi germanilor văzduhul” conchidea romanticul german Jean-Paul Richter referindu-se la permanenţele istoriei.   Totuşi, nepieritor este poporul care îşi cunoaşte şi îşi preţuieşte valorile.

Cele șapte femei din capul meuEmoționanta poveste a unei femei cu personalitate multiplă. Istorisită chiar de ea.“Bună, numele meu este Luna. Am 21 de ani, sunt studentă la Istoria Artei, conduc o grupare artistică – “Sabat” -, îmi plac revistele de specialitate și arta.Dedublarea personalității este o afecțiune care se produce din cauza unei traume severe suferite în copilărie. Pentru că oamenii de știință nu știu pe deplin cum funcționează creierul, nu se știe exact ce se întâmplă de fapt, dar, în principiu, pe parcursul traumei, copilul se va disocia de trupul său și de ceea ce se petrece în jurul lui, iar în momentul în care aceasta se petrece în mod repetat, creierul începe să se împartă în diferite părți, care au diferite conștiințe și amintiri diferite.În acest moment există șapte persoane care “ies la suprafață” dinlăuntrul meu. Suntem cu toate fete, ceea ce este destul de neobișnuit: de obicei, în oameni există o combinație de băieți și fete, dar nu și la mine.Eu sunt Luna, “gazda”, ceea ce înseamnă că eu ies la suprafață de cele mai multe ori, dar nu eu am fost mereu gazda: au existat ani în viața mea în care alte persoane au fost cele care au deținut mai mult controlul asupra corpului meu.Există apoi Ramona și Eleanor. Ele sunt gemene. Ele au între 10 și 20 de ani. Vârsta lor variază, ceea ce înseamnă că, atunci când ies la suprafață, pot avea orice vârstă între 10 și 20 de ani. De obicei  au o vârstă de peste 16 ani, dar asta poate depinde.Mai este și Beth. Beth are aproape 30 de ani. Ea nu apare atât de des. Ea este mai mult un organizator interior. Îi place stilul retro al anilor 1950. Unul dintre roluri ei majore este de a păstra

36

încuiate “alteratele” care nu apar în față. Motivul pentru care ele sunt închise este acela că există o diferență între “părțile traumatizate” și cele “aparent normale”, iar părțile traumatizate sunt cele care păstrează amintiri ale traumei. Acele părți există în mine, dar cele mai multe dintre ele sunt blocate pentru că încă nu mă simt în stare să mă confrunt cu amintirile traumei.În afară de acestea, mai le am pe Bunny și Nugget care sunt cele două fetițe “aparent normale” din părțile care mă compun. Ele au cinci, respectiv șase ani. Sunt jucăușe și drăguțe și este o plăcere să fie în preajma ta. Și au tendința de a mă face fericită. Dacă sunt supărată, ele vor ies la iveală. La fel: dacă în în preajma mea este cineva supărat, ele ies la iveală pentru a încerca să-i ridice moralul.Și mai este și Eve. Nu știu prea multe lucruri despre Eve. Ea este o “parte traumatizată”, dar iese în față, nu foarte frecvent. Da, în esență, ea este un fel de mister.În general, atât medicii cât și societatea au mari bătăi de cap când au de a face  cu oameni care sunt multipli. În fapt, vreau să spun doar atât: la naiba cu ei! Acesta este felul în care suntem, acesta este modul în care trăim și nu există nimic greșit în asta. Motivele pentru care suntem astfel  pot fi abuzurile suportate și lucruri rele care ni s-au întâmplat. Însă am reușit să supraviețuim tocmai datorită afecțiunii de dedublare a personalității. Prin urmare, chiar dacă este greu să trăiești ca într-o democrație, nu voi uita niciodată că tocmai afecțiunea aceasta este motivul pentru care încă sunt aici.”

Apel către licheleUn apel din 1989 care, rămas fără ecou, explică multe dintre lucrurile pe care continuăm să le trăim și astăzi…“Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulți-puțini, vă adresez următoarea chemare:Lăsați o respirație mai lungă între ultimul omagiu pe care l-ați scris, între ultima ședință în care v-ați exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceaușescu la cel de-al XIV-lea Congres și adeziunea grăbită pe care ați venit să v-o dați în zilele în care timișorenii nu terminaseră să-și îngroape morții și în care sângele de pe bulevardul Magheru și din Piața Palatului nu se zvântase încă.Nu mai strângeți o vreme, bărbătește, mâna colegilor voștri și nu-i mai priviți senini în ochi. Lăsați să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiți o vreme stingheri.Nu mai apăreți la televiziune.Nu mai scrieți în ziare.Nu vă mai ridicați glasul decât pentru o scurta căință, căci altfel îl ridicați din nou în minciună.Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiți o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “conștiință”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinați aceste cuvinte.Renunțați la alibiuri morale spunându-vă că ați făcut neîncetat răul ca să puteți face din când în când binele.Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă și insuportabilă rușine. Căutați un părinte care și-a pierdut în zilele acestea copilul și cereți-i iertare. Intrați în noul an meditativi. Și aprindeți o lumânare pentru cei morți și pentru voi.Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.”

Cine ne apără de incultură?Primul avertisment serios.

37

Mai zilele trecute un coleg, tânăr muzeograf, mi-a spus că, deşi mai are încă o slujbă, în afară de cea de la muzeu (unde are un câştig net de 770 de lei, adică 172 de euro), nu mai face faţă cheltuielilor (chirie şi utilităţi). Locuieşte într-o garsonieră şi nu face risipă. Slavă Domnului, încă nu e însurat! Una peste alta, câştigă cam 300 de euro pe lună. Spun “euro”, pentru că proprietarul îi calculează chiria în euro, deşi suntem departe de momentul aderării la moneda unică.Aşadar, colegul meu îşi plăteşte chiria şi utilităţile din munca lui, după care se împrumută de pe la alţi colegi, prieteni şi rude, pentru a-şi cumpăra ceva de mâncare. Este intelectual. Ar trebui să aibă nişte bani ca să îşi cumpere, din când în când, câte o carte, să vadă o piesă de teatru, să meargă la o expoziţie. Fiind muzeograf, intră pe gratis la muzee, vede filmele care sunt proiectate la noi în muzeu şi citeşte cărţi luate cu împrumut. Intră la teatru pe pile, dacă vorbesc eu sau altcineva cu vreun director de instituţie.Vi se pare normal? Într-o ţară care clamează, pe toate vocile politice, accesul liber la cultură (după cum ne spune şi Sfânta Constituţiune, în celebrul articol 33, iniţiat de Adrian Păunescu, la îndemnul lui Roland Cotârlan; cine nu ştie acest adevăr, despre modul cum a apărut articolul 33 în Constituţie, ar fi bine să îşi ia notiţe!), el rămâne o simplă vorbă în vânt. E ca şi cum ai spune unui copil de nouă ani, ai cărui părinţi nu au avut bani să îi cumpere caiete, că, în lipsă de altceva, poate să scrie şi pe tableta Samsung din dotare!Ştiu: o să-mi spuneţi că în aceeaşi situaţie sunt şi medicii, şi profesorii… Da, şi? Asta ne scuză mai mult pe noi, ca societate, pentru că tolerăm nişte politicieni iresponsabili, care cheltuie bani pe parcuri în păduri şi pe catedrale în comune? Nu cred! O Românie în care se finalizează, în medie, 90 de lăcaşuri de cult anual, cu o contribuţie publică de cel puţin 75%, dar în care nu se deschide mai mult de un muzeu public, tot anual, este o ţară sortită eşecului.(…)Oamenii din muzee au această răspundere: să apere o bucată (mică? mare?; nu ştiu) din ceea ce înseamnă orgoliul nostru. Oamenii aceştia nu se bat pe străzile din jurul stadioanelor cu huliganii din ţările vecine pentru un meci de fotbal; ei au grijă de acele obiecte de care ne amintim la momente festive: gânditorul de la…, sabia lui…, steagul de la…, decoraţia lui…, cămaşa pătată cu sângele lui…, craniul lui… Ne amintim de ele doar atunci, le venerăm şi ne închinăm la ele. Şi dacă într-o zi nu le vom mai găsi? Atunci vom spune că de vină e vreun muzeograf care nu a luat toate măsurile necesare, care nu a avertizat autorităţile, care nu făcut tot ceea ce era posibil ca dezastrul să nu aibă loc.(…)Muzeografii sunt oameni care vorbesc puţin şi rar. Îi auziţi doar la interviuri la rubricile culturale, spunând cuvinte despre valoarea patrimoniului pe care îl administrează. Dar, paharul este gata să se umple. Într-o ţară care are cea mai mare creştere economică din Uniunea Europeană (scuze, dar nu e minciuna mea, îl citez pe prim-ministru, care, din cifre, nu minte), să tratezi muzeele aşa cum se întâmplă în 2015 este un semn de inconştienţă. Că aceasta aparţine doar fostului şi de extrem de tristă amintire ministru (ar trebui să spun, în română, ministră?) al Culturii sau întregului Parlament, începe să devină mai puţin interesant. Important ar fi dacă Parlamentul şi Guvernul ar înţelege că au o problemă de rezolvat şi că aceasta nu mai poate aştepta până în mai, în iunie, în iulie… Aşteptăm un pact pentru cultură, mai înainte ca vreun demnitar să se fi gândit la el; un pact care să fie pus în aplicare, nu doar pus pe pagina de web a Preşedinţiei! Acum este un moment potrivit pentru a-l adopta.Acum, la vremea primului avertisment serios.

Cei șapte ani de acasă38

Știu, astăzi e demodat…Părinții mei pupau mâna bunicilor mei, adică părinților lor. Așa am apucat, așa am făcut și eu o vreme și a trebuit să treacă vreo 11 ani, cam 12 ani să vorbesc fără să mi se dea voie, să nu mai pup mâna mamei și-a tatălui. Cam de-acolo am pornit, ăla a fost nivelul și m-am tutuit cu mama și cu tata târziu de tot.Să fiu respectuos față de toți oamenii pe care-i întâlneam. Dacă m-apucau de vorbă răspundeam. La olteni, pe vremea aia te verifica. Și-atuncea trebuia să spun al cui sunt, cum mă cheamă, unde mă duc, ce, cat, acolo… Da. Trebuia să te ții de cuvânt, să vii când ai spus, să nu faci de râs familia, neamul, locul în care trăiai…Cred că acestui datorez baza, nu mai ia vântul așa ușor. La mine, modelele – modelele, să le zicem așa – s-au dezvoltat cumva prin… printr-un fel de contradicție cu asprimea-n care-am fost cumva crescut.

O rușine naționalăÎmpreună putem încerca să spălăm una dintre petele de rușine de pe chipul României…

Una dintre cele mai importante clădiri din istoria României zace înecată într-un ocean de mizerie și uitare. Este vorba despre locul în care, în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, s-a hotărât  Unirea Principatelor Române și alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domn al țării Românești, după ce fusese ales domn al Moldovei. Clădirea se află în Centru Vechi al Bucureștiului, pe strada Smârdan, la numărul 39 și, pe vremuri, adăpostea Hotelul Concordia.Iar dacă în 1859 arăta astfel…

“Hotelul Concordia a fost construit în anul 1852 și avea 90 de camere. În anul 1884, un mare incendiu a izbucnit în strada Smârdan. Hotelul Concordia, proprietate pe atunci a maiorului Fănuță, a luat foc și a ars în mare parte. Refăcut, hotelul a mai avut de suferit de pe urma unui alt incendiu, prin 1901-1902. Concordia a funcționat până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar în timpul comunismului a fost administrat de ICRAL și repartizat oamenilor muncii. După 1989, imobilul a fost câștigat în instanță de un cetățean străin, care l-a vândut imediat firmei Ro Naturstein SRL în octombrie 2003.  Clădirea este înscrisă în Lista monumentelor istorice 2010 – Municipiul București – la nr. crt. 2025.” (Wikipedia)

În încercarea de a pune capăt acestei stări de fapt rușinoase, un grup de patru intelectuali români – academician, prof.univ.dr. Răzvan Theodorescu, Prof.univ.dr. Alexandru Radu, Prof.univ.dr. Bogdan Murgescu și Conf.univ.dr. Adrian Niculescu – au lansat o petiție online adresată   Primarului General al Capitalei:Cu un an în urmă, am adresat o petiţie Primarului General al Capitalei, dl. Sorin Oprescu, privind recuperarea istorică a fostului hotel Concordia, din strada Smârdan 39, locul în care s-a înfaptuit Unirea Principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, prin cea de-a doua alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în urmă cu 156 de ani.În urma petiţiei noastre, susţinută de sute de semnături, Primăria Capitalei a luat unele măsuri ce păreau să fie începutul acţiunii de salvare a hotelului Concordia. Ulterior, din păcate, nu s-a mai întâmplat nimic.Este motivul pentru care, la un an distanţă, revenim cu petiţia noastră prin care cerem autorităţilor îndreptăţite, în primul rând Primarului General al Capitalei, să ia toate măsurile necesare pentru reintroducerea hotelului Concordia în circuitul public, în acord cu semnificaţia sa excepţională pentru

39

istoria României. Numai în felul acesta se va putea asigura păstrarea memoriei momentui istoric al naşterii statului modern românesc.Totodată, în chip simbolic, chemăm toţi susţinătorii acţiunii noastre să fie prezenţi pe 24 ianuarie 2015, orele 12, în faţa clădirii fostului hotel Concordia din strada Smârdan 39. Invitaţia noastră este adresată, deopotrivă, Primarului General al Capitalei, dl. Sorin Oprescu.

O petiție online pe care vă invit să o susțineți și voi (o găsiți la acest link). Și, în cazul în care doriți, să îi îndemnați și pe alții să o susțină.

Apel către nehotărâțiUn apel publicat în Revista 22 și semnat de un mare număr de intelectuali români.

Nu vă amăgiți că stând acasă nu veți vota.Stând acasă, veți vota un impostor periculos.

Dragi prieteni care vă gândiți să nu ieșiți pe 16 noiembrie din casă pentru că n-aveți cu cine vota,Respectându-vă libertatea opțiunii, vă rugăm să ascultați o clipă „oful” nostru, al celor care au ieșit la vot și vor ieși și-n turul al doilea:Convingerea noastră este că episodul electoral prin care trecem acum este – după mineriadele din vara lui 1990 și după cutremurarea societății din vara lui 2012 – al treilea moment de alertă maximă din istoria noastră post-decembristă. Numai un orb nu vede la ce mijloace recurge un grup de oameni cinici în preajma alegerilor, pentru a pune definitiv mâna pe putere și a o utiliza doar în folosul lor. Nu contribuiți, cu dezgustul vostru pentru politică și politicieni – ajungând să credeți că „toți sunt la fel” –, la un deznodământ politic care, pentru o perioadă nedeterminată de timp, se poate dovedi catastrofal pentru viețile noastre.Nu toți candidații la prezidențiale „sunt la fel”. Nu toți, având pe mână bugetul țării, l-au folosit pentru campania lor electorală. Nu toți au făcut pomeni din banii noștri pentru a fi ei aleși. Nu toți și-au mituit electoratul. Nu toți l-au manipulat, exploatând ignoranța politică a oamenilor amărâți din țara noastră. Nu toți, având pe mână puterea și instituțiile statului, le-au refuzat cetățenilor români, acolo unde au socotit că pot s-o facă, dreptul de a vota. Nu toți au folosit minciuna ca supremă metodă electorală. Nu toți au recurs, în campanie, la cele mai mârșave lovituri, incompatibile cu jocul social al democrației. Nu toți și-au batjocorit contracandidatul pentru că nu are copii. Nu toți au folosit Poșta Română pentru a-i înspăimânta și a-i minți cu tăierea pensiilor pe bătrânii țării.Nu credeți că măcar pentru a da o replică acestor mizerii merită să veniți pe 16 noiembrie la urne? Îi puteți sancționa, îi puteți opri, prin votul vostru, pe cei care le-au făcut. De voi depinde să împiedicați căderea colectivă într-o prăpastie a istoriei. N-are cum să nu vă pese de noi toți. Nu credeți că merită să dăruiți o oră din viața voastră pentru viitorul vieților noastre? Gândiți-vă la nenorocirea care se va abate peste țară, dacă vă veți folosi libertatea de a alege ca libertate de a alege să nu alegi.Nu vă amăgiți că stând acasă nu veți vota. Stând acasă, veți vota un impostor periculos.

Am ucis-o pentru că era a mea “Începea o dimineață senină când a ajuns poliția. Trupul îi plutea în lacul Alange, în vestul Spaniei, iar haina îi desena dungi pe apă. Româncă, 19 ani, urme evidente de violență. Prietenul ei a fost arestat deja. Este a treia femeie ucisă de soți în 2016.”

40

Abia apuc să ascult știrile la televizor în timp ce curăț cartofii. El, așezat lângă mine, tăcut, ia o bere rece. Apoi se ridică brusc, agasat, împrăștiind cojile de cartof pe jos. Dau perdelele la o parte, iar raza lăsată de soarele amiezii dispare pe sub masă. Plec după el fără a înțelege, îi cer scuze. Mi-e frică să nu-l pierd. Plec după el. În ultimă vreme el se poartă cam ciudat cu mine și a devenit foarte gelos. Dar mă iubește.Se așterne noaptea. Mă regăsesc pe patul gri, terifiant, din care trebuie să ies. Mă doare capul, mă dor picioarele și brațele. Nu înțeleg nimic, chiar dacă știu bine ce s-a întâmplat. Bătaia a fost scurtă, dar sunt amețită de durere. Mă dor până și genele. Ești o isterică, e din vina ta, îmi țipă genele, ca un ecou al vorbelor lui. E adevărat: l-am saturat cu întrebările, nesiguranțele mele. El, nu-i așa, trece doar printr-o perioadă ghinionistă. Ghinionistă și pentru mine. Dar mă iubește.La miezul nopții, se strecoară în pat, plângând. Nu mai se va întâmpla. Niciodată, ți-o jur. Iartă-mă că te iubesc. Îmi linge lacrimile cu limba. Simt tandrețea sa pe obraji, căldura limbii sale, saliva lui e ca o medicină. Hai că n-a fost chiar așa rău. Nu poți pleca. Dacă pleci, o să faci o nebunie. A fost doar o ceartă de cuplu. Hai, sarută-mă. Încet, îmi sărută buzele. Se strecoară afară din pat. La fereastră, lumina lunii îi iluminează fața. Își aprinde o țigară. Ceva mai târziu, se strecoară iar în pat și mă mângâie pe sub așternut. Degetele îi sunt pline de iubire. Mă iubește.Abia aud zgomotul mașinilor de pe stradă. S-a înfuriat. S-a întâmplat încă o dată. Simt că voi muri de durere. La cinci și jumătate încerc să plec, chiar cu oasele sparte. Dar îmi descoperă valiza ascunsă sub pat, și… Ochii mei, cât sunt de frumoși, spune în șoaptă. Și îmi sărută ochii vineți. Trupul său vine spre trupul meu. Vai, unde vroiai să pleci, iubito… Îmi numără în șoaptă pistruii de sub ochi. Ochii lui. Ochii mei sunt acum ai lui. Îmi trece mâna prin păr, ușor, fără să-l smulgă. Părul lui. Îmi mângâie gâtul cu tandrețe. Gâtul lui. Îmi vine să țip de disperare, să sparg tăcerea, nu mai vreau să fiu în puterile lui. Dar e mult prea întuneric, deja sunt a lui.Începe o dimineață senină când ajunge poliția. Mă trezesc cu un cablu de telefon la gât. M-a ucis pentru că nu eram a lui. Sunt a patra dintre cele șapte femei ucise de soții lor în Spania în primele zile ale lui 2016.

Război și paceCitesc, deci exist.Acțiune inedită de lectură în Rusia: peste o mie de celebrități și oameni obișnuiți din Rusia și-au dat ștafeta în citirea publică a romanului fluviu “Război și Pace” de Lev Tolstoi fie pe internet, fie la radio sau la televiziune. Lectura a durat 60 de ore – este mesajul care a făcut înconjurul lumii în ultimele zile.Acțiune lăudabilă a strănepoatei marelui scriitor, care definește “țara, la fel ca granițele și moneda națională”, după cum ea însăși mărturisește. Timp de 60 de ore, aproximativ 1300 de oameni cunoscuți din Rusia – politicieni, actori sau sportivi, dar și anonimi, au început ștafeta lecturii. Anul Literaturii se marchează astfel de către Federația Rusă prin implicarea unui mare număr de oameni în ceea ce, în ultima perioadă, tinde să fie un gest vetust: lectura. Săli de teatru, muzee sau locuri descrise de Tolstoi în capodopera sa au devenit scene unde lectura a coborît din tomurile prăfuite și și-a reluat, încet, locul în inimile oamenilor. Aceste scene devin puncte de iradiere a luminii Cărții, a bucuriei lecturii, a binecuvîntării citirii.Lectura ca salvare – poate fi accepțiunea care i se dă gestului acestor oameni. Mai ales acum, cînd peisajul politic și strategic internațional este în mare parte focalizat pe imaginea Rusiei. Acum, cînd o mare parte din știrile de pe mapamond au la bază elemente de dezbinare, de războiul cel dintre noi, de ură și de neînțelegere voită.

41

Stau și mă minunez – este reacția mea la ceea ce, în Rusia, am văzut cu toții. Și îmi aduc aminte că mari capodopere ale literaturii lumii s-au născut tocmai din nevoia omului de a se salva, de a nu rămîne în negura uitării, de a nu fi dat morții. O mie și una de nopți este un exemplu edificator în acest sens; Seherezada, care vrea să intre în jocul regelui Shahryar, mizînd pe inteligența sa, povestește pentru a nu fi ucisă. Povestea și povestirea îi salvează viața – iar după cele o mie și una de nopți de povești, îl convinge pe rege de fidelitatea ei și îi rămîne soție pînă la sfîrșit. Povestașul lui Llosa este un alt exemplu în care omul are nevoie de realitatea magică a lumii fictive pentru a supraviețui.Literatura ca salvare, citirea ca mîntuire, lectura ca unire  – e modalitatea în care noi, astăzi și acum, am putea să ne opunem tăvălugului uniformizator al mediocrității. Citesc, deci exist – ar putea fi noul concept cartezian, ca reacție la un post-modernism tehnologic pe care nici nu mai avem termeni prim care să îl definim.

Despre smerenie și surâs “Dacă tot se vorbeşte de schimbare, ar fi, poate, momentul, să aşezăm şi Biserica, adică pe noi toţi, în acest orizont.”Poate Biserica să greşească? Dar, mai întîi, ce înseamnă “Biserica”? Eu, aşa frugal catehizat cum sunt, ştiu că e suma tuturor credincioşilor, iradierea sacrificială a Tatălui, prin Fiul, asupra întregii umanităţi. Biserica e “efectul” Întrupării, adică al deciziei lui Dumnezeu de a îmbrăţişa lumea. Or, iată că Preafericitul Părinte Patriarh lucrează cu altă definiţie: “nu învăţaţi dumneavoastră Biserica ce are de făcut…”.(…)În contextul tragediei de la clubul “Colectiv”, a trebuit să constat că “Biserica” (în accepţiunea ei “instituţională”) a comis grave greşeli strategice, de natură să îi fisureze competenţa duhovnicească şi prestigiul. N-o spun ca unul care vrea să lovească în ea. O spun ca unul care şi-ar dori să n-o mai vadă aplicîndu-şi singură lovituri, stricîndu-şi singură portretul, oferind pe tavă argumente celor care, dintr-un motiv sau altul, o duşmănesc.(…)Ştiu că există şi foarte mulţi clerici care au privit cu inima strînsă derapajele “instituţiei”. Grav este că atmosfera dinăuntrul acestei instituţii e astfel „alcătuită”, încît oamenilor le e frică să se manifeste critic. O cale sigură spre autoritarism şi implozie. Dacă tot se vorbeşte de schimbare, ar fi, poate, momentul, să aşezăm şi Biserica, adică pe noi toţi, în acest orizont. Nu e vorba de reforme “revoluţionare”, de apostazii la modă, de gesturi mari. E de umblat, pînă una alta, la detalii, la o nouă stilistică a atitudinii. Îl invoc, iarăşi pe Nicolae Steinhardt, cu propunerea de a lua exemplu de la Duhul Sfînt însuşi, “carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă”.(…)Ideal ar fi ca lucrurile să înceapă de sus în jos. Îmi permit, deci, să-i spun Părintelui Patriarh Daniel, în amintirea momentului din 1990, cînd s-a constituit Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii: Preafericite Părinte Patriarh, e de înţeles că dincolo de atributul de „părinte duhovnicesc” al naţiei, a trebuit să-l asumaţi şi pe acela de “bun gospodar”. Dar feriţi-vă să alunecaţi, mai departe, spre postura de “ştab”, grăbit cu judecata şi zgîrcit cu iubirea. Şi, ca prim pas, eliberaţi-vă chipul de tenta sumbră pe care a căpătat-o. Reînvăţaţi să surîdeţi…

Eroul necunoscutAm tăcut în zilele în care mai toată lumea vorbea. Din decență, din tristețe, din durere…

Claudiu Petre nu și-a imaginat niciodată că va ajunge erou. Așa cum nici noi, prietenii lui mai vechi sau mai noi, nu ne-am fi imaginat niciodată așa ceva. Mai mult: era suficient să petreci o zi (sau să

42

petreci o noapte) alături de Claudiu pentru a-ți da seama că nu avea nimic din trăsăturile pe care tu îți imaginai că un erou ar trebui să le aibă: lui Claudiu îi plăcea berea (avea un renume câștigat – prin antrenament asiduu – pentru cantitatea de bere pe care o putea bea într-o singură noapte), îi plăcea viața (dacă știți un singur erou – fie el și “din cărți”! – care să poată fi identificat cu un “slogan” de genul #aratamitzatzele, vă rog să îmi spuneți și mie), îi plăcea să bucure de fiecare clipă, fără a se lăsa cuprins de frământări metafizice.Da, de toate acestea îți puteai da seama foarte repede. Așa cum tot foarte repede îți puteai da seama de faptul că are un suflet bun. Însă îți trebuia mult mai mult timp pentru ați da seama cât de bun este acest suflet. Nu pentru că, așa cum spus, nu ți-ai fi putut da seama “din prima”. Ci pentru că doar petrecând mult timp cu el îți puteai da seama că aceasta este firea lui, că, zi de zi și clipă de clipă, el era gata să îți vină în ajutor, să te înveselească și să te aline, așa cum se pricepea el mai bine, punându-și mereu propriile necazuri pe locul doi, de parcă acestea nici nu ar fi existat.Așa se face că nu cred să existe vreun prieten de al său care să se fi mirat că, ieșit în noaptea tragediei din Clubul Colectiv, Claudiu a intrat iar, pentru a salva pe cineva. Și apoi iar… Eu, unul, nu m-am mirat. De când am auzit mi-am dat seama că a făcut cu adevărat așa ceva, că era “stilul lui”, chiar dacă mi-aș fi dorit din tot sufletul să fi fost acolo, lângă el și să-l pot opri…Și astfel se face că astăzi – deși eu refuz în continuare să cred că, dacă îl voi suna, prietenul meu nu îmi va răspunde la telefon – Claudiu este decorat cu Ordinul Național “Pentru Merit” în grad de Cavaler. Și o țară întreagă i-a pomenit numele, deși acesta era unul dintre lucrurile care îi plăceau cel mai puțin: să se vorbească despre el.Aceste rânduri nu sunt însă despre Claudiu. Aceste rânduri sunt despre fiecare dintre aceia care le vor citi. Pentru că, în fapt, ele vorbesc despre necunoscuții eroi de lângă noi. Oameni pe care nici prin minte nu ne-ar trece să-i catalogăm drept eroi. Pentru că nu au nimic în comun cu ceea ce noi am fost învățați să credem că au eroii. Doar că, atunci când viața pare cumplită – iar Dumnezeu mai de neînțeles ca niciodată – ei vin să ne salveze. Pentru că au fost hărăziți cu puterea de a o face. Iar nouă nu ne rămâne decât să realizăm că tot timpul au avut această putere, că noi am știut asta tot timpul, dar că nu ne-am dat seama. Și, uneori, să-i plângem…

Exercițiu de imaginațieV-aș propune astăzi – și nu întîmplător – un exercițiu de imaginație. Ce ar fi dacă, brusc, clasa noastră politică ar trebui, peste noapte, să facă altceva? Să își cîștige pîinea cea de toate zilele cu sudoarea frunții sau cu efortul brațelor, să se trezească înainte de răsărit și să își termine treaba de nulte ori chiar după miezul nopții… Să trăiască acești oameni care ne conduc acum exclusiv din efortul – și rodul – mîinilor lor, muncind ca tîmplari, sudori, zugravi sau mecanici. Să nu mai fie, așa cum sînt acum, privilegiați. De nimeni și nimic. Să își înceapă ziua – și munca – cu semnul crucii sau, de multe ori, sub presiunea angajatorilor. Să trăiască clipă de clipă în tensiunea încasărilor care nu mai vin. Să fie ei cei care vor reuși, prin ceea ce fac cu mîinile și cu eforturi continue, să livreze pîine, să repare mașini sau să construiască locuințe.Am spus că vă propun – nu întîmplător – acest exercițiu pentru că foarte mulți din cei pe care îi vedem în jur nu pot spune că au reprezentat ceva, un nume, o valoare sau o meserie înainte de a fi în lumina reflectoarelor. Cred că dacă veți reuși să vedeți dincolo de aceste cuvinte, urmînd acest gînd imaginat, vă va fi foarte ușor să știți cu cine alegeți să mergeți pe un drum sau cu cine veți putea spune, cu mîna pe inimă, că merită să votați. Mă uit la peisajul politic de ani buni încoace – așa cum cei de odinioară erau regi, iar astăzi nu ne mai aducem aminte nici măcar de numele lor, așa și cei de acum, peste puțin timp vor deveni uitare. Sau chiar mai mult, renegare. Vom încerca să ne ștergem din

43

minte nu numai figurile de acum, dar chiar și perioada aceasta – din cauza unor oameni! Așa cum mulți români au ales să părăsească țara tocmai pentru că nu au mai suportat – sau nu au mai rezistat – micimii oamenilor din jur ajunși, prin înșelătorie sau furt, în frunte.Cred că în momentul în care noi am avea certitudinea că oamenii de acum, din prima scenă, ar putea să fie buni profesioniști și am avea curajul să ne lăsăm pe mîna lor, am putea trăi liniștiți. Și împăcați. Am putea să îi credem, în tot ceea ce zic. Dar nu o avem. Și nu avem cum să o avem. Și e departe de noi acest moment. Mult prea departe. Însă trebuie să ducem exercițiul de imaginație pînă la capăt – prin el am putea face, fără greș, selecția.

http://webcultura.ro/articole/atitudini/stop-cadru/page/58/

44