1IN CAUTAREA INŢELEPCIUNII

I

Taxiul se îndepărtă, lăsându-l pe David Ponder singur în faţa peluzei, privind fix la casa în care locuia de mai bine de douăzeci de ani, cu sotia sa, Ellen. Gata să leşine, se aşeză pe iarbă, simţind cum îl cuprinde panica. Nu un atac subit şi devastator, ci un şarpe urcând pe coloana vertebrală; conştientizare lentă, irezistibilă că viaţa se opreşte acum. Avea 46 de ani. Nu serviciu , nu bani, nu scop. După un timp, David se afla în pragul camerei fiicei sale. De exact o lună n-o mai văzuse trează. În ultima vreme ritmul său de lucru fusese teribil. Într-un efort disperat de a evita răscumpararea întreprinderii sale, îsi părăsea adesea locuinţa în zori şi nu se întorcea decât noaptea când toată familia era culcată. În mai multe rânduri, nici măcar n-a mai venit peste noapte acasă.

Căzând în genunchi lângă pat, o mângâie pe păr. Veioza pe care o primise în dar de Crăciun proiecta o lumină îngerească pe obrazul delicat al fetiţei sale.

–Micuta mea Jenny, murmură el. Işi amintea momentul exact al naşterii ei, fix acum 12 ani. O lacrimă îi

alunecă pe obraz. –David! Era Ellen care intră în cameră şi-i puse o mână pe umăr. –Mi s-a părut că te-am auzit intrând. Eşti bine? David ridică privirea spre soţia sa, vizibil trezită din somn, cu părul ciufulit,

fără machiaj, cu un tricou lung, alb, cu ochii adormiţi. Cu toate astea, o găsi frumoasă, la fel de frumoasă ca atunci când s-au cunoscut, acum 25 de ani. Ea îngenunche alături de el si îi trecu o mână peste frunte ca să-i mângâie câteva şuviţe rebele.

–David, tu te simţi bine? El îi sărută mâna înainte de a răspunde: -Nu. La 5 dimineaţa, Ellen dormea cu capul pe pieptul lui David iar el se întreba

cum să găsească somnul. De fapt, se întreba dacă îşi va mai găsi vreodată liniştea. Timp de două ore îi povestise soţiei sale ce se întâmplase.

În ciuda tuturor eforturilor comitetului director, răscumpărarea fusese efectivă şi toate posturile ocupate de direcţiune şi de cadre fuseseră suprimate instantaneu.

Un sfert de oră mai târziu, un agent de pază intra în biroul lui David, cu propunerea să-l ajute să-şi strângă lucrurile. În mai puţin de o oră, David se duse să

1

ia un taxi . După 24 de ani de muncă cinstită, i-au fost cerute cheile de la birou, de la sala de sport şi de la maşina de serviciu. Acum întins în pat, îşi revedea viaţa. O întâlnise pe Ellen imediat ce amândoi îşi terminaseră studiile la universitatea din Iowa, el cu o diplomă în gestiune iar ea, dorind să fie profesoară. Ieşiră împreună doi ani. Adesea oamenii îi luau drept soră şi frate. Desigur, el era mai mare decât ea dar aveau amândoi acelaşi păr şaten, aceiaşi ochi deschişi la culoare, acelaşi zâmbet.

S-ar fi căsătorit mai devreme dacă David n-ar fi ţinut să găsească un serviciu sigur înainte de a întemeia o familie.

Incepu prin câteva servicii temporare, de înlocuire a angajaţilor, în magazinul de încălţăminte al tatălui său, în timp ce-şi trimitea C.V-ul prin ţară. Ellen preda la şcoala primară de aproape un an când David acceptă un stagiu într-un laborator chimic din Dallas. Se căsătoriră aproape de îndată.

David se dărui trup şi suflet muncii sale, conştient de responsabilităţile pe care le avea ca şi cap de familie. Ellen continuă să predea pâna la naşterea lui Jenny, apoi încetă să mai muncească. La început au fost nevoiţi să facă unele sacrificii dar considerau necesar ca un părinte să se ocupe de copilul lor.

- Ellen, murmură el, atingând braţul soţiei sale, Jenny e supărată pe mine? E supărată că am uitat de ziua ei de naştere?

-Nu, scumpule. Deloc, spuse ea, cuprinzandu-l cu braţele. –În orice caz, eu nu mi-o pot ierta…Draga mea….Ellen? Oftă. Soţia sa adormise la loc. Chiar dacă s-ar fi cutremurat pamântul, ea tot

nu-şi pierdea somnul. Pentru el, care suferea de insomnie, această aptitudine era un mister. Ea spunea râzând că se lăsa în braţele lui Morfeu, ştiind că soţul ei era acolo ca să vegheze asupra ei.”Dacă e adevărat, îsi spuse el, cum poate dormi acum? Mi se pare totuşi foarte clar că din acest punct de vedere am eşuat lamentabil.

Cu ochii în tavan, David îşi amintea de plimbarea lor sub clar de lună, pe insula St.John, în Caraibe, în luna lor de miere, călătorie oferită de parinţii lor.

Într-o seară, la apus, David luă în mâini obrazul soţiei sale şi-i făcu acest jurământ: _

-Îţi promit totul. Ellen n-a râs; ştia că nu sunt vorbe-n vânt. S-au rugat mai bine de 10 ani, până să aibă un copil .Aşa că, atunci când

Jenny veni pe lume, avură, în sfârşit impresia că şi-au găsit un scop în viaţă. David îşi dublă energia ca să ofere familiei sale un acoperiş şi un nivel de viaţă demn de ea. Dar, dacă reuşea să asigure necesarul, munca sa nu-i permitea bunăstarea. David îi spunea într-o zi unui prieten:

-Atât de mult muncesc ca să trăiesc aşa cum am ales să trăiesc, încât nici nu mai trăiesc.

2

Cu timpul, economiile lor se reduseseră drastic. Până şi banii pe care-i puseseră deoparte pentru studiile lui Jenny dispărură în diverse aparate dentare necesare fetiţei. David încerca în zadar să-şi amintească dacă achitase în întregime nota de plată a ortodentistului. “Ciudat că mă gândesc la astfel de lucruri în momentul ăsta. Dacă n-am plătit în avans înlăturarea acestor aparate, Jenny riscă să le poarte până la 30 de ani.”

Reveni cu gândul la plaja din St.John: -“Îţi promit totul.” declarase el. Simţi un gust amar urcându-i-se-n gât. Iar soţia lui dormea tot aşa de liniştită

alături de el. Dintr-un salt se repezi la baie să vomeze. Pe la 7, Ellen îşi dădu seama că e singură în pat. Îşi luă halatul şi papucii şi

se duse la bucătărie unde-şi găsi soţul, şezând la masă, în jeansi şi tricou. Realiză de îndată că acesta nu închisese ochii toată noaptea.

–Buna dimineaţa, iubitule, spuse ea. –Jenny nu s-a trezit încă. Am făcut cafea. Ea il privi un moment.-David, nu-ţi fă atâtea griji.El se întoarse şi privi pe fereastră.-David, repetă ea, o să ne descurcăm. Am mai văzut noi din astea.-Am 46 de ani. La vârsta mea, nu te mai angajează nimeni decât în fast food-

uri. Ştii bine că deja am ipotecat casa de două ori. Încă n-am terminat de plătit maşina ta, iar eu nu am. Nu voi primi nici un fel de indemnizaţii deoarece am refuzat eliberarea din funcţie de bunăvoie, propusă anul trecut. N-avem bani şi nu mai ştiu încotro s-o apuc ca să fac rost. Acum e mai rău decât tot ce-am văzut, Ellen; niciodată n-am trăit o asemenea situaţie.

-Şi atunci ce facem?-Nu ştiu.

II

Şapte luni mai târziu, David pierduse orice speranţă. Asigurarea de boală cu care-l dăruise întreprinderea era la scadenţă şi serviciul lui cu jumătate de normă într-un magazin de obiecte din fier îi aducea doar atât cât să supravieţuiască. Ellen câştiga mai mult ca el. Ea lipise mici anunţuri pe toate tablourile de afişaj din magazinele oraşului şi făcea cinci menajuri pe săptămână. David nu încetase să-şi pună candidatura pentru toate posturile posibile şi imaginabile. Numeroasele refuzuri pe care le ştergea de pe listă aveau un impact din ce în ce mai puternic asupra moralului său. “Trebuie să reuşesc să urc panta” ,repeta fără încetare. “Am atins deja fundul prăpastiei.” Şi totuşi continua să coboare.

3

În dimineaţa aceea era frig şi vremea se anunţa hibernală: cer plumburiu, temperatură polară, vânt glacial care-ţi biciuia obrajii. Tot străduindu-se să pornească rabla pe care şi-o cumpărase cu bani împrumutaţi de la tatăl său, David începu să urle de furie. Această maşină i se părea că simbolizează naufragiul său. Dăduse 900 de dolari unui liceean sperând că această Dodge Colt cu două uşi, gri, cu o aripă neagră, va fi totuşi un mijloc de transport, chiar şi efemer. Stopurile n-au mai funcţionat decât 10 minute după ce-a cumpărat-o iar încălzirea n-a vrut niciodată să se pună în funcţie.

Pe drum spre muncă, strângând din dinţi şi tremurând, nu mai reuşea să se gândească la nimic. Ellen petrecuse aproape toată noaptea ocupându-se de Jenny. Trecuseră deja trei zile de când fetiţa suferea de dureri de gât şi de febră şi, “ajutate” de lipsa odihnei , nici una , nici cealaltă nu păreau în formă. Şi era cu atât mai neliniştitor cu cât în ultima vreme Jenny se îmbolnăvea mereu. Era deja pentru a patra sau a cincea oară că recidiva de la începutul iernii.

Ieşind de la duş, de dimineaţă, o auzise pe soţia lui închizând telefonul.-Cine era? întrebase el.-Cabinetul doctorului Red. I-am făcut programare lui Jenny. Aspirina n-are

nici un efect asupra ei.David îşi parcă Coltul în spatele feroneriei.-Oare ce fel de tată sunt eu? se întrebă el cu voce tare. Ce mi se întâmplă?Sărise până în plafon atunci când Ellen menţionase numele medicului. Şi

unde va găsi bani să-l plătească? urlase el. La care ea a replicat pe acelaşi ton că-i va fura de va fi nevoie. Chiar nu-i păsa deloc de fiica lor? Înainte să plece de-acasă se dusese s-o îmbrăţişeze pe Jenny, pe care o găsi plângând; auzise totul.

Pe la 10 încărca şindrile pe un camion, bucuros că se poate mişca un pic, să mai elibereze tensiunea care-i sufoca tot corpul.

-Ponder! strigă o voce.Se întoarse şi-l văzu pe Dl. Marshall, proprietarul magazinului, un om slab şi

înalt, cu părul alb şi nasul roşu, care-i făcea semn să vină.-Telefonează, îi spuse, când David ajunse lângă el. E soţia ta. Grăbeşte-te. Şi

ţi-am spus că nu-mi plac convorbirile personale în orele de serviciu.David luă receptorul.-Alo? Unde eşti?-Acasă. Tocmai ne-am întors de la medic.-Ce-a spus? -Că trebuie s-o operăm de amigdale. Cât mai repede posibil.-Ponder!Dl. Marshall stătea în spatele lui.-Grăbeşte-te, băiete. Şoferul aşteaptă.-David, eşti acolo? întrebă Ellen la capătul firului.

4

-Da, da, sunt aici. Dar nu avem asigurare!-Da, am făcut calculul. Cu cheltuielile de la spital avem nevoie de exact

1100 de dolari.-N-avem banii ăştia, murmură David confuz.-Nu ne rămâne decât să folosim o carte de credit.-Hei, Ponder! E pentru ultima oară că-ţi spun! Închide telefonul ăla!David îşi duse o mână la ureche, să n-o audă decât pe soţia lui.-Plata va fi refuzată. Am depăşit deja toate plafoanele.-Atunci va trebui să împrumutăm, replică Ellen cu lacrimi în glas. Jenny e

bolnavă!-Ştiu, dragă, dar nu mai putem să ne împrumutăm. Avem deja o lună

întârziere la scadenţa pentru casă, două luni pentru maşina ta. Nici o bancă nu ne va credita. Părinţii mei nu mai au economii, ai tăi nici atât.

-Oh, David, ce se va întâmpla cu noi? suspină ea.-Nu fi îngrijorată. Am să găsesc bani. Voi încerca să muncesc mai mult sau

voi cere un avans.Voi găsi aceşti bani, îţi promit. Nu-ţi fie teamă, draga mea!Cu asta închise. Şi în acel moment dădu nas în nas cu Dl.Marshall.-Scuzaţi-mă…,începu el.Bătrânul îl întrerupse.-La viitorul tău loc de muncă te sfătuiesc să respecţi mai bine regulamentul.-Poftim?-Hai vineri, cecul tău va fi gata. Te concediez.-Mă daţi afară? Şi asta doar pentru că am răspuns la telefon? Acum când

fiica mea e bolnavă?Lui David nu-i venea să creadă. Arătă din nou spre telefon.-Soţia m-a sunat să-mi spună că fiica mea e bolnavă.Trebui să facă o pauză ca să-şi recapete forţele înainte să îngaime din nou pe

un ton abia perceptibil:-Fiica mea e bolnavă.Dădea din cap, făcând gesturi neputincioase dar, în faţa nepăsării

interlocutorului său, sfârşi prin a se întoarce pe călcâie, îndreptându-se spre uşă.Ajunse lângă maşină şi, în timp ce se scotocea prin buzunare după cheie,

izbucni într-un râs nebun la gândul că exista posibilitatea să nu pornească.-Domnule Marshall, se auzi spunând, maşina mea e în pană. Aş putea să dau

un telefon?Cu toate astea motorul demară cu entuziasm.Clar, se gândi el, dacă râd aşa, înseamnă că sunt pe punctul de a mă dili. În

timp ce ieşea din parcare, se întreba:”Dacă sunt destul de lucid ca să recunosc că-mi pierd minţile e semn bun?” Râse din nou în hohote dar, de data asta, nu putu să-şi reţină lacrimile care urmară.

5

Pe autostradă, trecu fără să încetinească, pe lângă deviaţia care ducea spre casa lui. Circulaţia era fluidă şi ceasul de bord nu arăta decât ora 11 şi 15. Inutil să se întoarcă de îndată acasă, ca să-i spună lui Ellen vestea cea tristă. “Nu merită asta. Cât despre Jenny, n-a greşit cu nimic ca să suporte un asemenea tată. Acum un an eram regale lumii şi azi nu mai sunt capabil nici măcar să-mi hrănesc familia.

Opri la marginea şoselei şi-şi luă capul în mâini.-Doamne! Izbucni el cu voce tare. Oh, Doamne, Doamne…Câteva clipe de tăcere se scurseră înainte ca David să pornească iarăşi

motorul.O apucă din nou pe autostradă şi, sub primul impuls, se angajă pe şoseaua

spre Grayton. Conducea fără nici o ţintă.”Viaţa mea nu mai duce nicăieri. Eu care credeam că am un scop, eu care mă credeam pe drumul spre reuşită!”

Observă că rula cu peste 100 de kilometri pe oră pe o naţională, dar, nevăzând nici o maşină în depărtare, acceleră. 120…130. În ciuda virajelor care şerpuiau în jurul dealurilor, nu lua în seamă viteza. 150.Şi gândurile sale defilau într-un ritm nebun, dezlănţuit. Ellen era încă tânără şi frumoasă. Dacă el ar dispărea, ar găsi pe cineva care să se ocupe mai bine de ea şi de Jenny.”Încă mai am asigurarea de viaţă. N-ar fi mai bine ca ele să poată profita de ea? Şi dacă asta ar fi soluţia, singura soluţie?”

Apăsă pe accelerator şi maşina ţâşni cu un şuierat de roţi. David se agăţă de volan ca şi când nimic altceva nu i-ar mai fi rămas ca să se agaţe de viaţă. Cu faţa scăldată în lacrimi, lăsă jos geamul şi privi drept înaintea lui. Vântul îngheţat îi mai limpezi un pic gândurile.

-Ce fac eu aici? întrebă el cu voce tare. De ce trebuie să mi se întâmple mie asta?

Dădu cu pumnul în volan, ridică un moment piciorul de pe pedală, înainte de a accelera nebuneşte.

În acel moment, destinul lui David Ponder se încrucişă cu un pod îngheţat care trecea peste un pârâu, pe o lungime de 15 metri. Dar asfaltul, acoperit cu polei, răsuci maşina cu spatele înainte. Cu un şuierat de roţi, se izbi de parapetul de siguranţă şi David încerca încă să redreseze maşina, când aceasta ieşi de pe drum.

În aceste momente nesigure, când trecem pe lângă moarte, numeroşi sunt cei care şi-au văzut viaţa desfăşurându-se în câteva secunde, de la copilărie la adolescenţă, până la anumite evenimente deosebite de la maturitate. În aceste clipe, unii au remuşcări, alţii acceptă inevitabilul şi-şi găsesc pacea. Cât despre David, el n-avea în suflet decât întrebări, în timp ce maşina lui zbura iremediabil în direcţia unui stejar uriaş. Ultima reacţie conştientă a fost să ridice pumnii spre cer.

-Doamne! strigă el. De ce eu?Apoi n-a mai fost nimic.

6

III

-Vă rog să vă ridicaţi şi să vă aşezaţi în acest fotoliu.Încet, David deschise ochii şi descoperi un chip vag familiar: cel al unui om

mic de statură, destul de în vârstă, cu părul scurt şi cărunt, cu o ţinută oarecum neglijată, cu mânecile suflecate până la coate, cu cravata desfăcută la gât... Pe nasul acvilin avea nişte ochelari rotunzi, destul de groşi ca să facă să pară imenşi ochii lui albaştri.

-Nu e momentul, adăugă el. Aşezaţi-vă aici şi staţi liniştit.Apoi se întoarse , îndreptându-se spre un birou mare, sculptat, se instală şi

atacă un teanc de hârtii, mormăind:-Ca şi când n-aş avea decât asta de făcut!Descumpănit, David aruncă o privire în jurul lui. Şedea pe un covor persan

gros, cu spatele la perete, într-o cameră înaltă, decorată cu sculpturi. În stânga lui se afla un fotoliu de acaju pe care i-l indicase bărbatul. În dreapta lui un glob terestru aşezat în faţa unui cămin fără foc.

David se instală în fotoliu şi spuse:-Mi-e sete.Fără să-şi ridice privirea, bărbatul răspunse:-O să vă dau apă de băut peste 5 minute. Staţi liniştit.-Unde mă aflu?-Ajunge! exclamă bărbatul, îndreptând un deget acuzator spre el. V-am cerut

politicos să aveţi răbdare, aşa că ascultaţi! Sunteţi la Potsdam, la periferia Berlinului, în zona ocupată de Armata Roşie şi e marţi, 24 iulie 1945. Scoase un oftat scurt care păru să-l calmeze apoi începu din nou să lucreze.

David nu insistă. “Desigur sunt la spital…Dacă acest tip e medicul meu, se comportă ca o brută.” Fără să-şi mişte nici măcar un deget, încerca să-şi vină în fire în timp ce-l observa pe bărbatul de la birou. “Ce l-a apucat să-mi spună că suntem în Germania? Ce-i cu povestea asta cu Armata Roşie? Cu siguranţă am fost lovit la cap şi mă aflu în plin examen psihiatric.”

Trase de gâtul pulovărului său albastru. Îi era prea cald. Observând o cană de apă şi pahare, pe o măsuţă sub fereastră, se ridică să-şi pună apă. Cu colţul ochiului îl văzu pe bărbat aruncându-i o privire scurtă, apoi reluându-şi munca.

Îşi umplu un pahar şi-l bău privind pe fereastră. Se afla la etajul întâi al unei case necunoscute. La picioarele sale se întindea malul unui fluviu liniştit. Nici o ambarcaţiune pe apă, nici un copil pe mal. De fapt, nu văzu nici un fel de mişcare.

7

-Ceva nu-i în regulă aici, observă el.Un vânt uşor îi mângâie obrazul şi mişcă perdelele. Întinzând mâinile, putu

să constate cu stupefacţie că aerul părea călduţ şi umed, şi înţelese de unde-i venea uimirea: aerul cald. Toţi copacii, cât vedeai cu ochii, erau plini de frunze şi iarba părea verde cu-adevărat. În plină iarnă?După ce puse paharul la loc, se rezemă de marginea ferestrei şi se aplecă. Da, era cald. ”Unde aş putea să fiu? Şi apoi, de ce-s deschise ferestrele? Pe aşa căldură, aerul condiţionat ar trebui să funcţioneze din plin.”

În timp ce se întorcea la locul lui, căută cu privirea un termostat dar nu descoperi nici unul şi nici altceva care să semene cu vreun aparat de reglat temperatura, în afară de acel radiator vechi, instalat în locul butucilor, în şemineu. ”Acest gen de încălzire nu prea are şanse să funcţioneze. E aşa de vechi încât sigur e de prin...” David se opri brusc, înainte de a articula cu voce joasă:

-...1945!Se întoarse spre bărbatul cu părul cărunt care îndepărta calm teancul de

hârtii cu un zâmbet uşor pe buze şi-şi încrucişa braţele, studiindu-l pe David cu o privire curioasă. Acesta încerca să reflecteze cât putea de repede. Potsdam...Potsdam... Cum se face că acest nume îmi spune ceva? Dintr-o dată îşi aminti, cu iuţeala unui fulger: Potsdam, în Germania! Văzuse un documentar despre celebra conferinţă care s-a ţinut aici în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când Statele Unite au luat hotărârea să lanseze două bombe atomice asupra Japoniei.

Ducându-şi mâinile la cap, fremătă: “Gândeşte-te! Aminteşte-ţi…Cine a luat parte la această conferinţă? Churchill, Stalin şi…Cu respiraţia tăiată, se prăbuşi în fotoliu şi-l privi pe bărbatul din faţa lui:

-Sunteţi Harry Truman, spuse el cu o voce şocată.-Într-adevăr. Cu toate că, în acest moment sunt gata să dau orice ca să fiu

altcineva. De fapt cred că şi dumneavoastră…-Pardon?-De ce dumneavoastră? repetă el ca şi când s-ar fi adresat unui copil prost.

Eu cred că va trebui să răspundem la ultima întrebare pe care mi-aţi pus-o înaintea sosirii.Degeaba s-a concentrat, David n-a putut decât să se bâlbâîe:

-Cred că am avut un accident.-Da, aşa se întâmplă uneori. Şi ultima întrebare pe care o formulăm atunci

este adesea ”De ce eu?”. Desigur, e o întrebare pe care şi-o pun mai marii acestei lumi, încă din negura vremurilor. Ştii că mi-a trecut şi mie prin cap, de mai multe ori, în ultimele zile? Mi-e greu să cred că acum 25 de ani eram vânzător într-un magazin de haine.

Întinzând mâna, Truman îl ajută pe David să se ridice.

8

-Cum te numeşti...băiete?-David Ponder. Sunt sănătos?-Dacă e un fel de a mă întreba dacă eşti mort, răspunsul e nu. Dacă vrei cu-

adevărat să ştii cum te simţi, să spunem că nu prea ştiu. Nu mi s-a explicat niciodată cum se întâmplă lucrurile astea.

Dintr-odată, David se destinse şi zâmbi:-Am înţeles! Visez. Aşa-i?-Poate. Dar eu nu. În sfârşit, visezi sau nu, nu asta e problema.De secole, visele au servit pentru a comunica instrucţiuni şi ”ordine” marilor

personaje care aveau de împlinit o misiune.-Dar eu nu sunt un mare om! Nu cred în balivernele astea...Truman zâmbi şi-i puse lui David o mână pe umăr.-Nu-i nimic. E de-ajuns ca Dumnezeu , Cerul sau Marele Ceasornicar, n-are

importanţă, să creadă în tine. Şi e cazul tău.-Cum puteţi fi atât de sigur?-Pentru că, altfel, n-ai fi aici. Se întâmplă ca anumite fiinţe să fie alese ca să

efectueze călătorii în timp, pentru a culege precepte de înţelepciune pentru a fi folosite de generaţiile viitoare.

Cineva bătu la uşă. Fără să aştepte răspuns, un bărbat cu umeri largi intră în încăpere.Era Fred Canfil, garda de corp personală a preşedintelui Truman; fost marshall în Kansas City, fusese temporar afectat în serviciile secrete, însărcinate să-l protejeze pe şeful statului şi familia sa.

-Mă iertaţi că v-am întrerupt, domnule preşedinte. Mi s-a părut că v-am auzit vorbind.

-Nu, Fred. Nu e nimeni aici. Dar fi amabil şi veghează ca nimeni să nu mă deranjeze.

-Desigur, domnule preşedinte.Canfil ieşi, cu un aer preocupat şi nesigur. Înainte de a închide uşa, adăugă:-Trebuie să vă însoţesc peste o oră la sala de conferinţe, dar dacă aveţi

nevoie de mine înainte…-Vei sta de pază afară, Fred şi…îţi mulţumesc.Cu un aer perplex, David îl privi pe preşedinte care se întocea spre el.-Nu mă vede?-Se pare că nici el, nici altcineva. În afară de cel pe care-l vizitezi,

binenţeles. Şi după cum bine vezi, asta mă face să par cam ciudat, din când în când. Ca şi când aş vorbi singur.

Lui Truman i-a pierit repede zâmbetul:-Deşi chiar că am motive serioase să-mi pun întrebări cu voce tare în acest

moment. Permite-mi să mă mir că tu şi semenii tăi alegeţi întotdeauna momente cruciale din viaţa mea ca să mă vizitaţi.

9

-Deci, nu sunt primul?-Nu, eşti al treilea de la alegerea mea. Prima dată a fost în noaptea morţii lui

Roosevelt. Eram singur în biroul oval şi de-odată a apărut un puşti, răsărit de nicăieri, şi pe care nimeni, în afară de mine nu-l putea vedea.

-Un puşti?-Da. Să zicem un adolescent. Nu ştia dacă să urmeze studii universitare.David făcu ochii mari.-Mi se pare cam ciudat, cam puţin lucru, ca să deranjezi un preşedinte.-Dar tu? Ce cauţi aici?-Habar n-am.-Perfect. Cel puţin băiatul ăla avea o întrebare precisă să-mi pună. Şi era

foarte constrâns să-şi continue studiile.-Ce l-aţi sfătuit?-Nimic. Nu acesta e rolul meu. Eu mă mulţumesc să prezint diverse

perspective. Dar fiecare decide singur ce va face cu viaţa lui.Eram a doua persoană pe care o vizita. Tocmai petrecuse o oră bună cu

Albert Einstein.David se simţi şi mai jenat.-Deci o să mai merg şi în altă parte după această întâlnire?-Cu siguranţă. Şi încă în mai multe locuri. Dar nu-ţi fă griji, eşti aşteptat.-A...aşadar aţi fost anunţat de sosirea mea?-Da, şi asta s-a petrecut în vis.Truman deschise un sertar şi scoase o foaie de hârtie împăturită în două, pe

care i-o întinse lui David:-Am primit instructiuni să-ţi pregătesc asta. Esenţa a ceea ce te-aduce aici.

Este una din deciziile care-ţi vor deschide porţile dezvoltării, a înfloririi tale personale.Vei primi şapte, pe care să le citeşti de două ori pe zi până când inima ta şi le va însuşi. Căci doar dacă ele pătrund în inima ta, îţi vor permite să le împărtăşeşti cu ceilalţi.

David desfăcu hârtia.-Nu, nu! interveni preşedintele. Nu citi acum. Trebuie să aştepţi sfârşitul

întâlnirii noastre. De îndată ce vei fi citit aceste rânduri, vei zbura spre o nouă destinaţie. Vei vedea , e surprinzător. Ajungi la punctul final al textului şi apoi dispari ca prin farmec.

Maşinal, David atinse Statele Unite de pe globul pământesc.-Îmi cunoaşteţi viitorul? întrebă el.-Nu. În acest sens nu pot face nimic pentru tine. Şi chiar dacă aş putea, n-aş

face nimic. Tu trebuie să-ţi hotărăşti viitorul. Dar tu ai putea, probabil, să-mi vorbeşti de al meu.

David vru să răspundă când preşedintele întinse mâna ca să-l oprească.

10

-Nici vorbă! Şi aşa suport destule influenţe fără s-o mai adaug şi pe a ta.-Aşteptaţi, spuneţi că eu trebuie să-mi hotărăsc viitorul dar eu nu sunt prea

sigur de asta. Nu eu sunt cel care-mi fac prezentul, credeţi-mă. Am muncit ani de zile şi cu toate astea iată-mă fără serviciu, fără bani, fără viitor.

-David, noi suntem cu toţii responsabili de situaţia în care ne găsim. Gândul nostru este cel care ne jalonează drumul spre eşec sau spre reuşită. Oricine pretinde că n-are nici un amestec în ceea ce i s-a întâmplat se lipseşte de orice perspectivă de viitor.

-Nu vă pot urmări şi nu prea înţeleg.-Vreau să spun că influenţele exterioare nu intervin în starea noastră

mentală, fizică, spirituală, emoţională sau financiară. Ai ales drumul care te-a dus acolo unde te afli azi. Eşti, doar tu, responsabil de situaţia ta actuală.

David se ridică:-E fals! strigă el furios. Făceam treabă bună la laborator. Aş fi putut să-mi

iau o pensionare anticipată dar am rămas ca să ajut întreprinderea să supravieţuiască şi mi-am pierdut serviciul. N-a fost greşeala mea!

Truman puse un scaun în faţa interlocutorului său care tremura de indignare.-Priveşte-mă în ochi, băiete.N-am deloc intenţia să te înnebunesc dar, dat

fiind timpul scurt pe care-l avem la dispoziţie, adevărul va lua locul politeţurilor.Cu coatele pe genunchi, preşedintele trase aer în piept înainte de a continua:-Ascultă-mă bine: gândurile tale sunt cele care te-au adus acolo unde te afli

acum. Ai ales într-o zi să urmezi studii universitare şi ţi-ai stabilit domeniul. Când ţi-ai obţinut diploma pentru care ai optat ai prospectat întreprinderi pe care le-ai selecţionat. După ce ai răspuns la câteva interviuri, ai ales pe cea în care urma să lucrezi. La un moment dat , ai hotărât să te duci la o serată, la un spectacol sau la un meci. Acolo ai întâlnit-o pe fata cu care ai vrut să te căsătoreşti. Împreună aţi hotărât să întemeiaţi o familie şi să aveţi un anumit număr de copii.

Când aţi ales casa în care vroiaţi să locuiţi şi maşinile pe care v-ar fi plăcut să le conduceţi, aţi optat pentru un anumit număr de termene de plată, pentru o anumită sumă. Alegând antricoate în loc de hamburgeri, aţi stabilit un anumit buget pentru mâncare. Şi...tu eşti cel care ai ales să nu te pensionezi anticipat ci să rămâi cu orice preţ până la capăt. Acestea sunt alegeri făcute acum mulţi ani şi ele sunt cele care te-au adus în punctul unde te afli azi: n-ai făcut decât să-ţi urmezi propriul drum.

Făcând o pauză, Truman îşi scoase batista să se şteargă pe frunte. David îşi ţinea cu îndârjire capul în pământ.

-Uită-te la mine! îi ordonă preşedintele. Expresia ”Nu e vina mea!” n-ar trebui să iasă niciodată din gura ta. Este epitaful care împodobeşte mormântul rataţilor încă de pe vremea când Eva muşca din fructul oprit. Atâta vreme cât nu ne asumăm răspunderea pentru ceea ce am devenit, nu putem progresa.

11

Nu-i plăcut să-ţi spui că ţi-ai ţinut trecutul în mâini dar te poţi consola ştiind că eşti stăpânul viitorului tău.

Se auziră trei bătăi în uşă şi vocea lui Fred răsună de pe coridor.Încă cinci minute, domnule preşedinte. Domnul Churchill şi rusul vor intra

curând în sala de conferinţe.-Mulţumesc, Fred.Truman râse.-S-ar părea că garda mea de corp nu-l prea apreciază pe domnul Stalin. Ca

să-ţi spun sincer, nici eu n-am intenţia să-i dezvălui toate planurile mele.Se ridică, îşi derulă mânecile de la cămaşă şi-şi puse butonii la manşete.

David îi aduse vestonul de pe spătarul scaunului.-Ce-o să faceţi! întrebă el.Truman îşi încheie cămaşa la gât, îşi strânse cravata şi-i aruncă o privire

prudentă vizitatorului său.-Să nu ne amăgim, băiete. Ştii la fel de bine ca şi mine cum stă treaba.

Vreau? Vreau să lansez această bombă? Bineînţeles că nu!Se duse la birou şi-şi adună câteva dosare. Brusc, le puse înapoi pe birou şi

se întoarse spre David.-Habar n-am ce ştii despre mine. În sfârşit…nu ştiu absolut nimic din ceea

ce vor spune oamenii despre mine peste…oh…Cu un gest al mâinii, încercă să măture cuvintele pe care nu reuşea să le

spună.-Habar n-am ce spun oamenii acolo de unde vii . Tot ce ştiu este că apar în

manualele de istorie şi mi-e totuna. Dar să fie clar, între noi doi: am oroare de arme!

-În acest caz, de ce aţi hotărât să le folosiţi?Nici urmă de acuzare sau de judecată în tonul lui David.Truman oftă.-Sunt primul preşedinte de la începutul conflictelor moderne care am vrut să

sting focul armelor. În timpul Primului Război Mondial aş fi dat orice, aş fi plătit oricât ca să pun capăt morţilor şi suferinţelor ale căror martor am fost. Şi acum sunt aici, în fruntea tuturor acestor armate şi am puterea – nu, responsabilitatea să pun capăt acestui măcel şi să-i duc pe soldaţii noştri acasă.

Crede-mă că am examinat toate opţiunile posibile şi imaginabile. L-am întrebat pe generalul Marshall cam la câte vieţi s-ar ridica preţul de plătit dacă debarcăm la Tokio şi în alte părţi ale Japoniei. După el, o astfel de invazie ar costa viaţa a cel puţin 500.000 de soldaţi americani. Şi nu vorbesc decât de debarcare. Apoi, ar trebui să cucerim ţara, casă cu casă. Ştii că, în timpul acestui război, nici măcar un singur batalion japonez nu s-a predat?

David îl privea pe Truman care-şi umplea servieta cu maxilarele crispate.

12

-Da, continuă el. Trebuie să trecem prin asta. Cum ar îndrăzni un preşedinte să stea în faţa mamelor, fiilor şi fiicelor acestor militari americani dacă, după masacrul datorat invaziei Japoniei, s-ar afla de existenţa unei arme destul de puternice ca să pună capăt acestui măcel şi că ea n-a fost folosită?

Îl privi ţintă pe David, fără un cuvânt, ca şi când şi-ar fi văzut propriul viitor care-l îngrozea. Apoi, scuturând din cap, ca pentru a-şi alunga aceste idei, adăugă:

-Ai hârtia?-Da, domnule.-Cred că acum poţi s-o citeşti.-Truman se îndreptă spre uşă, o deschise şi, pe când să treacă pragul, se

răzgândi:-David?-Da, domnule. -Noroc, băiete!-Mulţumesc, domnule preşedinte.-Un ultim lucru: nu-ţi închipui că dacă ţi-am spus “noroc”, norocul are vreun

amestec în viitorul tău.Cu asta, preşedintele Statelor Unite închise uşa în urma lui.David se aşeză în marele fotoliu de piele unde stătuse Truman, desfăcu încet

hârtia şi începu să citească.

PRIMA DECIZIE

“ GATA CU ŢAPUL ISPĂŞITOR!”

Din acest moment îmi asum trecutul. Înţeleg că începutul înţelepciunii constă în a-mi asuma răspunderea pentru problemele mele; prin aceasta, eliberez drumul care duce spre viitorul strălucitor pe care mi-l voi fi ales.

Nu-i voi mai acuza nici pe părinţii mei, nici pe partenerul de viaţă, nici pe şef sau pe vecini pentru situaţia prezentă. Nici studiile mele, continuate sau nu, nici genele mele, nici urcuşurile sau coborâşurile vieţii cotidiene nu vor putea sta în calea viitorului meu. Căci dacă mi-aş mai permite să acuz forţele incontrolabile de lipsa mea de noroc m-aş lăsa din nou prins în capcana trecutului. Trebuie să privesc înainte. Nu-mi voi lăsa antecedentele să-mi controleze destinul.

Gata cu ţapul ispăşitor! Accept răspunderea trecutului meu. Sunt responsabil de reuşita mea.

Sunt aici – în acest stadiu mental, fizic, spiritual, emoţional şi financiar – datorită deciziilor pe care le-am luat. Hotărârile mele au fost întotdeauna orientate

13

de gândurile mele. Altfel spus, sunt unde sunt azi, din cauza gândurilor mele. Azi acţionez ca să ies din această stare mentală, fizică, spirituală, emoţională şi financiară schimbându-mi modul de a gândi.

Gândurile mele vor fi constructive, niciodată destructive. Spiritul meu va înflori şi va găsi soluţiile potrivite pentru viitor. Problemele din trecut nu mă vor mai preocupa. Voi căuta compania şi influenţa celor care se străduiesc să aducă soluţii pozitive şi constructive omenirii. Nu mă voi mai refugia lângă sufletele “caritabile”, gata întotdeauna să-mi găsească scuze.

De câte ori va trebui să iau o hotărâre, o voi lua fără să tergiversez, chiar dacă risc să greşesc uneori, şi o voi duce până la capăt, fără nici o reţinere ci cu toată consecvenţa. Viaţa mea nu va mai fi o pledoarie de apărare în faţa eşecurilor, nu va mai fi o scuză ci va fi o afirmaţie hotărâtă.

Gata cu ţapul ispăşitor! Îmi controlez gândurile şi emoţiile. Pe viitor, când voi fi tentat să întreb “De ce eu??”, voi opune imediat întrebarea ” Şi de ce nu eu??”. Căci orice problemă este o provocare şi orice provocare este un dar, o ocazie de a învâţa, de a înţelege. Greutăţile sunt firul roşu care străbate viaţa oamenilor mari. În vremuri potrivnice nu-mi va fi greu să trec peste ele căci ele mă ajută să aleg. Cu mintea limpede, voi decide în deplină cunoştinţă de cauză. Căci în momentele grele ne pregătim măreţia, atunci devenim puternici. De ce eu? De ce nu eu?

Accept răspunderea pentru trecutul meu. Îmi controlez gândurile. Îmi controlez emoţiile.

Sunt răspunzător pentru ceea ce am realizat. Gata cu ţapul ispăşitor!

IV

Ajuns la ultimele cuvinte de pe foaie, David ridică privirea. Biroul începu să se învârtă şi să se estompeze ca şi cum pereţii s-ar fi năruit. Se ridică şi se îndreptă spre fereastră dar nu mai ajunse la ea căci îl luă ameţeala, îşi simţi genunchii înmuindu-se şi căzu cu capul înainte. În timp ce încerca instinctiv să se sprijine de ceva, văzu cu mirare cum mâinile îi trec prin covorul persan, apoi cum el însuşi plonjează în întuneric.

Aproape instantaneu, ca şi cum ar fi făcut doar o săritură de un pas, prin podea, în camera de dedesubt, se regăsi într-o altă încăpere, proaspăt şi bine dispus. Era o galerie imensă în mijlocul căreia se afla un grup de persoane care păreau că

14

sunt în pericol. Bărbaţi bronzaţi, cu pieptul gol, femei în rochii lucioase, sclipitoare, cu părul lung, prins la spate.

David începu să-şi vină în fire şi simţi un parfum puternic de cedru. Observă cu mirare că pereţii şi coloanele erau în întregime din lemn, sprijinite pe o pardoseală din marmură gri cu reflexe mov.

Deodată răsună o lovitură de gong care-i vibră în urechi. Imediat bărbaţii şi femeile tăcură, îngenunchiară şi-şi înclinară capul. Prea uimit ca să reacţioneze, David descoperi doar atunci sala în care se afla.

În faţa lui se înălţau şase trepte, mărginite de lei din marmură neagră care duceau la un piedestal de granit pe care se afla un tron de fildeş şi aur, păzit de alţi doi lei, tot din aur.

Gongul răsună iar. De data asta, un bărbat aflat aproape de tron, se îndreptă spre o perdea care masca partea din spate a estradei şi o dădu la o parte; din spatele ei apăru cel mai uluitor personaj pe care David îl văzuse vreodată. Purta o tunică turcoaz, brodată cu rubine şi cu tot felul de alte pietre preţioase. În jurul braţelor şi gâtului străluceau bijuterii din aur pur. Pe cap, coroana îi strălucea în mii de raze. Încă tot în picioare, în mijlocul unei asistenţe prosternate, David rămăsese cu gura căscată. Un pic mai înalt decât el, bărbatul avea o alură de atlet şi un păr negru şi des îi cădea pe umeri. Se aşeză pe tron şi spuse cu o voce calmă:

-Să începem.Imediat, mulţimea se ridică şi zarva începu mai abitir. În timp ce încerca să

vadă ce se petrece în faţa lui, David auzi vocile ţipătoare a două femei furioase:-E al meu!-Nu! Nu! Eşti o hoaţă! David reuşi să ajungă în primul rând şi-şi dădu seama că mulţimea ţinea

partea uneia sau alteia dintre certăreţe.-Linişte! ordonă cu o voce puternică bărbatul de pe tron.Toată lumea se linişti.David urcă scările prin faţa celor două femei dar nimeni nu părea să-i fi

observat prezenţa. Se simţea invizibil. Apropiindu-se, îşi dădu seama că una dintre femei ţinea în braţe un copilaş.

Era o asemenea tensiune încât avea impresia că doar el mai respira. Cu un gest, regele îi spuse femeii venite singură:

-Spune-mi povestea ta.Ea se înclină şi răspunse:-Maiestate, această femeie şi cu mine locuim în aceeaşi casă. Cu câtva timp

în urmă, am născut un copil iar al său a venit pe lume după trei zile. Azi noapte, în somn, ea s-a întors peste copilul ei şi acesta a murit sufocat. Când eu încă dormeam, ea a venit şi mi-a luat fiul apoi l-a pus în patul meu pe copilul ei mort.

Un murmur străbătu sala în timp ce ea continua:

15

-Dimineaţa, când m-am trezit să-mi hrănesc copilaşul, l-am găsit mort alături de mine. Când m-am uitat mai bine la el, la lumina zilei, mi-am dat seama că nu e fiul meu.

-Nu! strigă cealaltă femeie. Era al tău! Copilul meu trăieşte!-Copilul mort e al tău! Tu porţi acum copilul meu în braţe! Fiul meu viu!David le privea certându-se. Regele ridică mâna. Acestea tăcură. Apoi le

privi pe fiecare în ochi şi, cu o voce calmă, ordonă unui servitor:-Adu-mi sabia.Uimit, David văzu apărând o sabie cu o lamă enormă, cu mâner de aur

încrustat cu diamante. Regele o luă şi se ridică.-Aduceţi-mi acest copilaş să-l tai în două. Astfel, fiecare-şi va avea partea.-Ah! Stăpâne, nu-mi ucideţi copilul! strigă femeia care venise singură,

căzând la picioarele regelui. Maiestate, lăsaţi-l acestei femei, dar să trăiască!-Nu, spuse cealaltă femeie, oferind regelui copilul. Împărţiţi-l, astfel nu vom

mai avea copil nici una, nici cealaltă.-Nu doresc să-i fac nici un rău acestui copil, spuse regele cu blândeţe.Întinse mâna spre femeia care plângea la picioarele lui:-Să i se dea copilul. Ea este adevărata lui mamă.În timp ce lacrimile de durere se transformau în lacrimi de bucurie, mamei i

se dădu copilul şi mulţimea aclamă. David era printre primii care striga entuziasmat. Regele se îndreptă spre cortina din spatele estradei şi toţi se prosternară iarăşi, în afară de David. Deodată, suveranul se opri şi-l privi drept în ochi, părând a spune: ”Urmează-mă.”

David se conformă şi se regăsi într-o altă sală, mai mică dar la fel de somptuoasă. Pătrunse în încăpere fără să fie deranjat de cele două gărzi care părură că nu-l văd, dar regele, care discuta cu un alt bărbat, îi făcu semn să se apropie şi termină ceea ce avea de spus:

-Cum vei dori, Achischar. Eşti un intendent bun şi sunt sigur că vei şti să iei hotărârea potrivită.

Se întinse pe un divan şi spuse:-Du-te acum şi spune-le servitorilor mei să nu mă deranjeze. Toată lumea să

părăsească anticamera.-Dar, Maiestate, spuse Achischar, nu e prudent să…-Doresc să fiu lăsat singur. Îţi mulţumesc că-ţi faci griji pentru siguranţa mea

dar te asigur că nu risc nimic. Du-te Achischar.Intendentul palatului salută şi se îndepărtă, urmat de gărzi şi de servitori.Rămaşi singuri, regele şi David se priviră un moment, înainte ca regele să

vorbească.-Ştii unde te afli? întrebă el cu un zâmbet pe buze.-Da...

16

-Ştii cine sunt?-Da, Sire...Sunteţi regele Solomon. Am recunoscut scena la care am asistat.În faţa aerului mirat al regelui, David adăugă:-Mi s-a povestit această întâmplare când eram copil.Regele găsi amuzant răspunsul lui David.-N-are importanţă. Ţi-e foame?-Da, Sire.-Atunci, hai cu mine!David luă loc lângă rege.-Ai în faţa ta hrana cea mai aleasă din lume. Serveşte-te cât doreşti.-Mulţumesc. De fapt, mă numesc David Ponder.-Două nume, observă Solomon cu interes. Remarc totodată că vorbeşti foarte

bine limba mea. Ai învăţat ebraica sau e vorba de încă o minune pentru care trebuie să-l lăudăm pe Domnul?

-De fapt, explică David, desfăcând un fruct suculent, şi eu am fost surprins să constat că înţeleg tot ce se spune în jurul meu. Ca să fiu sincer, mă întreb cum de reuşesc să mă exprim într-o limbă veche, eu care n-am vorbit niciodată decât limba mea.

-Crede-mă, prietene, mie nu mi se pare aşa de veche. Totuşi îţi înţeleg mirarea. Oriunde vei merge, în această călătorie extraordinară, îţi vei da seama că gura şi urechile tale au primit puterea de a înţelege şi de a comunica în orice limbă de pe pământ. Această aptitudine unică este suplimentul indispensabil la cadoul pe care l-ai primit.

-Ce cadou?-Manuscrisele. L-am redactat pe acesta chiar în dimineaţa asta.Regele îi dădu o foaie subţire, velină, înfăşurată pe o baghetă de lemn.-Conţine mesajul care a fost lăsat în inima mea, pentru tine. Nu este decât o

parte din ceea ce trebuie să prindă rădăcini în viaţa ta înainte ca tu să împărtăşeşti acest dar în jurul tău.

-Cum aş putea transmite cuiva acest dar?Regele zâmbi din nou, în timp ce-şi lua un ciorchine de strugure.-E posibil să nu-ţi dai seama încă. Dar răspunsul ar putea să-ţi fie revelat

încă de mâine. Prea Înaltul mută munţii din loc dacă vrea să-şi favorizeze alegerile. Tu să fii pregătit.

-Dacă-nţeleg bine, mă pot aştepta la totul şi la nimic. Dar cum vreţi să fiu pregătit , când nici măcar nu ştiu despre ce este vorba şi nici când acest lucru se va produce?

Cum Solomon nu răspundea, David insistă:-Ascultaţi, nu glumesc. Cum să mă pregătesc pentru un viitor atât de

nesigur?

17

-Caută înţelepciunea.David se abţinu să nu ridice ochii spre cer a exasperare.-N-oi fi eu prost de tot, dar chiar nu înţeleg. Puteţi dezvolta un pic?-N-am decât un singur răspuns la această întrebare şi el nu-ţi va potoli

neliniştea: caută înţelepciunea.David rămase o clipă cu gura căscată şi era gata să riposteze, când regele îi

tăie vorba:-Suferi de o boală comună majorităţii oamenilor: ai urechi dar nu auzi. Caută

înţelepciunea! Ea se dobândeşte, nu se cumpără şi nici nu se vinde. Este un dar rezervat celor harnici şi doar cei întreprinzători vor beneficia de el. Nici leneşii, nici proştii nu vor căuta înţelepciunea; deşi e accesibilă multora, tare puţini o găsesc! Caută înţelepciunea. Găseşte-o şi-ţi vei găsi împlinirea şi bunăstarea.

-E drept că vieţii mele îi lipseşte îndeosebi bunăstarea în ultima vreme.-Asta e de domeniul trecutului. Însuşi prezentul nu încetează să devină trecut

–acum şi acum şi acum. Trecutul nu se va schimba dar poţi să-ţi transformi viitorul modificându-ţi atitudinea şi felul de a acţiona începând de azi. Noi, oamenii, nu încetăm să ne transformăm niciodată; transformarea este permanentă.

-Cum se poate realiza asta?Solomon se ridică şi începu să se plimbe prin încăpere.-Ai copii?-Da, o fetiţă de 12 ani.-Ai fost vreodată atent la prietenele cu care se joacă?-Da, bineînţeles.Regele se întoarse brusc.-Ai spus ”bineînţeles”. De ce?David nu înţelegea motivul acestei întrebări.-Păi, pentru că prietenele au o mare influenţă asupre fiicei mele, atât în bine

cât şi în rău. Am remarcat că atunci când era înconjurată de copii bine crescuţi, relaţiile noastre erau dintre cele mai paşnice; în schimb, dacă se întâmplă să se amestece în grupuri mai împrăştiate, mai ”nechibzuite”, mama ei şi cu mine suportăm consecinţele.

-Ce consecinţe?-Felul ei de a vorbi, atitudinea, hainele pe care le alege, răspunsurile şi

replicile pe care ni le dă. Se pare că la această vârstă, fiecare din acţiunile ei sunt influenţate de ceilalţi

-Cum îndrumi „metamorfozele”, transformarea fiicei tale?-Supreveghind anturajul ei.-Foarte bine! La ce vârstă nu mai suntem influenţaţi de cei care ne

înconjoară? La 18 ani? La 21 de ani? La 30 de ani? Ştii bine că suntem întotdeauna influenţaţi de mediul, de anturajul nostru. Cel care trăieşte în preajma oamenilor

18

care nu încetează să înjure şi să se plângă, va ajunge repede să scuipe înjurături şi blesteme. Cel care-şi petrece timpul printre leneşi, trăind pe spinarea altcuiva nu va şti niciodată să-şi asigure subzistenţa proprie. Câte din necazurile noastre nu provin dintr-un anturaj deplorabil!

-Dar e chiar atât de important să cauţi înţelepciunea?-Ăsta va fi fără îndoială cel mai important dintre demersurile pe care le poţi

face. Cu cât vei tolera mediocritatea în alegerea tovarăşilor tăi, a anturajului tău, cu atât mai mult te vei complace în mediocritatea propriei vieţi. Dacă indolenţa nu te revoltă, înseamnă că ai lăsat moliciunea, lenea, să intre în viaţa ta. L-ai văzut pe Achischar când ai intrat, presupun.

-Da. Am înţeles că este marele Vostru intendent.-Într-adevăr. Nu i-ai întâlnit pe Zadok, pe Azariah sau pe Abiathar. Aceştia

sunt preoţii mei. Elihoreph şi Ahijah sunt asistenţii mei personali, Jehoshaphat este însărcinat cu păstrarea arhivelor guvernului iar Benaiah este comandantul armatelor mele. Toţi sunt înţelepţi şi fermi în îndeplinirea îndatoririlor şi îmi place să mă sfătuiesc cu ei. Dacă e important pentru un rege să fie prudent în alegerea prietenilor, nu e la fel de important şi pentru tine?

-Sunteţi cunoscut drept omul cel mai înţelept de pe lume, spuse David şi, desigur, cel mai bogat şi cel mai puternic. Cu toate astea încă mai preţuiţi sfaturile altora. De ce?

-Doar un nebun refuză sfaturile înţelepţilor. Totuşt, el ar putea găsi în ele confirmare şi siguranţă. Precum un izvor de viaţă, o învăţătură înţeleaptă aduce un sprijin împotriva multor capcane mortale. Găseşte o persoană înţeleaptă, o fiinţă care a ştiut să-şi împlinească visul şi fii atent la vorbele ei.

Solomon luă manuscrisul, îl puse într-un pliu al hainei şi-i făcu semn lui David:

-Urmează-mă.Ieşind, regele ţinu perdeaua pentru ca David să poată trece. David păşi pe

sub braţul lui Solomon şi spuse:-Eu ar fi trebuit să deschid drum pentru Maiestatea Sa. Căci Dumneavoastră

sunteţi regele.Solomon râse-Mulţumesc, dar eu mă bucur că am ocazia să-ţi fiu de folos. Când un rege

începe să se comporte ca un rege, un altul îl va înlocui cât de curând. Doar servindu-i, acordăm valoare semenilor noştri. Omul înţelept se pune în slujba celorlalţi.

Cum tocmai intrau în sala cea mare, David arătă spre tron:-Pot să-l ating?-Sigur. Poţi chiar să şezi, dacă vrei. Nu-i altceva dacât un scaun.

19

David mângâie sculpturile fine din fideş şi aur. Nu putu rezista dorinţei de a se aşeza pe el.

-Mă simt minuscul, remarcă el, jenat.-Şi eu. Responsabilitatea conferită de putere atrage după sine, adesea,

umilinţă. Când şed unde şezi tu acum, sunt recunoscător şi mă bucur de lecţiile învăţate de la tatăl meu. Aşa cum, fără îndoială ştii, şi el se numea David. El a fost nu doar regele de dinaintea mea ci şi maestrul, învăţătorul meu.

Solomon părăsi sala cea somptuoasă, pierdut în gânduri. Apoi continuă:-Vezi, tatăl meu a murit în urmă cu mulţi ani dar învăţăturile lui mă

călăuzesc şi azi.Solomon scoase manuscrisul, îl desfăşură şi-l întinse lui David:-E vremea să ne despărţim, prietene. Poate că momentele pe care le-am

petrecut împreună îţi vor aduce mai mult discernământ în drumul vieţii tale. Nu pot în nici un fel să-ţi uşurez lupta; şi chiar de-aş putea, n-aş face nimic. Nu e de datoria unui suveran să lupte în locul poporului său; un suveran trebuie să-şi încurajeze oamenii să lupte şi să-i asigure că lupta lor are valoare. Înfruntă provocările prezentului tău şi vei da drum liber oportunităţilor din viaţa ta.

-Mulţumesc, Maiestate, spuse David.-Cu plăcere,răspunse regele.Apoi,zâmbind şi înclinându-se uşor:-A fost o onoare pentru mine să-ţi fiu de folos. Drum bun.Cu asta, regele coborî scările şi traversă aleea centrală. Bătu de două ori din

palme şi de îndată apărură servitorii care-l însoţeau pretutindeni.Rămas singur, David contemplă încă o dată sala aceea magnifică apoi se

aşeză încet pe tronul regelui Solomon şi începu să citească manuscrisul.

DECIZIA A DOUA

„VOI CĂUTA ÎNŢELEPCIUNEA”

Ştiind că înţelepciunea se dobândeşte, o voi căuta în mod activ. Dacă nu-mi pot schimba trecutul în schimb îmi pot transforma viitorul, modificându-mi atitudinea încă de azi. Încep din acest moment. Îmi voi obişnui ochii şi urechile să citească scrieri înţelepte şi să asculte păreri care să aducă schimbări pozitive în relaţiile mele personale precum şi o înţelegere mai bună a semenilor mei. Niciodată nu-mi voi mai încărca sufletul cu idei susceptibile să-mi alimenteze îndoielile şi

20

temerile. Nu voi citi şi nu voi asculta decât lucruri care să mă ajute să-mi măresc siguranţa şi încrederea în mine şi în viitorul meu.

Voi căuta înţelepciunea. Îmi voi alege prietenii cu grijă.Sunt ceea ce sunt şi prietenii mei. Vorbesc acelaşi limbaj ca şi ei, purtăm

aceleaşi haine, împărtăşim aceleaşi păreri şi aceleaşi obiceiuri. De acum înainte hotărăsc să nu mă mai asociez decât cu oameni al căror stil de viaţă îl admir. Dacă mă voi asocia cu găinari voi ajunge în curând să râcâi în pământ şi să mă cert pentru fărâmituri. Dacă mă voi asocia cu şoimii voi învăţa să mă ridic deasupra lucrurilor şi a oamenilor. Sunt un şoim. Destinul meu e să zbor.

Voi căuta înţelepciunea. Voi asculta sfatul oamenilor înţelepţi.Vorbele unui înţelept sunt ca şi picăturile de ploaie pe un pământ uscat:

preţioase şi repede absorbite, ca să dea un rezultat imediat. Doar firul de iarbă care absoarbe roua poate creşte şi prospera. Cel care nesocoteşte sfaturile bine chibzuite e ca firul de iarbă pe care roua nu-l atinge: sfărşeşte prin a se usca şi apoi moare. Dacă nu-mi ascult decât propriile sfaturi, voi lua doar decizii în funcţie de ceea ce ştiu. Ascultând de sfaturile unui înţelept, voi adăuga experienţa şi cunoştinţele sale la ale mele iar şansele de reuşită vor creşte.

Voi căuta înţelepciunea. Mă voi pune în slujba celorlalţi.Înţeleptul se dedică servirii celor care-l înconjoară şi nimic nu-i atrage pe

oameni mai mult decât această aptitudine de a fi de ajutor. În timp ce-mi voi îndeplini cu umilinţă această îndatorire, înţelepciunea celor pe care-i servesc îmi va fi liber oferită. Adesea, cel care-şi dezvoltă un spirit de sacrificiu se îmbogăţeşte peste măsură. Cu cât aduci mai multe servicii semenilor cu atât mai repede te îmbogăţeşti tu însuţi.

Fiinţa care se pune în slujba celorlalţi are urechea regelui şi, dacă-i serveşte cu umilinţă pe semenii săi, devine el însuşi rege pentru că el este alegerea firească a oamenilor. Cel care serveşte cel mai mult se desăvârşeşte cel mai repede.

Voi deveni cu umilinţă servitor al semenilor. Nu voi căuta pe cineva să-mi deschidă uşa, ci voi avea grijă să deschid eu uşa cuiva. Nu voi dispera dacă nimeni nu e disponibil ca să mă ajute; voi fi fericit dacă, în schimb eu pot fi de ajutor.

Voi aduce servicii celorlalţi. Voi asculta sfatul înţelepţilor. Îmi voi alege cu grijă prietenii.

Voi căuta înţelepciunea.

V

21

„Voi căuta înţelepciunea.” Ultimele cuvinte din manuscris.De data asta, David era pregătit. Pentru a evita ameţeala pe care o mai

simţise deja, închise ochii şi se crispă. Se prinse de braţele tronului cu toată puterea. Dar nu se întâmplă nimic. Liniştit, deschise ochii. Şi în acel moment îşi văzu degetele topindu-se în fildeşul tronului. Cu toate astea, nu lăsase manuscrisul să-i scape din mână ci îl strânsese mai tare ca pentru a se agăţa de un ultim obiect tangibil.

Îşi veni în fire în mijlocul unei zarve cum nu mai auzise niciodată în viaţa lui. Primul său gând a fost că poate tună şi-şi ridică ochii spre cer. Deodată, o mână de fier se năpusti spre pieptul său, îl apucă de tricou şi-l trânti la pământ.

-Stai culcat, omule! spuse bărbatul a cărui mână îl apucă pe David cu atăta forţă. Nu ştiu dacă gloanţele pot să te atingă dar nu-i momentul să verificăm.

Speriat, David întoarse capul spre cel care-l lipise de pământ şi-i vorbise; un bărbat la vreo treizeci de ani, cu păr negru şi cu o mustaţă lungă, stufoasă. Purta un pantalon bleumarin cu bandă galbenă, decolorată şi o cămaşă de culoare nedefinită. Se pare că nici hainele nici proprietarul lor nu văzuseră apa şi săpunul de câteva luni bune. Părea mai degrabă slab şi probabil înalt dar era greu de spus căci stătea aşezat pe burtă în spatele unei gămezi de pietre, trăgând focuri de armă cu o puşcă veche. Ceea ce David luase drept tunet era zgomotul asurzitor al tunurilor.

Gloanţele şuierau în jurul lor ca nişte albine agitate. Peste tot îi jurul său, David auzea strigăte de durere şi de mânie. La trei metri de el, un bărbat rezemat de trunchiul unui copac gemea, cu o rană deschisă în abdomen, în timp ce altul se târa, cu un picior smuls de deasupra genunchiului, plângând încet după un prieten mort. Obuzele care nu sfârtecau oameni , smulgeau copacii care se prăbuşeau în număr la fel de mare ca şi soldaţii.

Zgomotul era atât de asurzitor încât David trebuia să urle ca să se facă auzit. Dar de fapt nu asta era problema. In acele momente, trăia cel mai normal sentiment: era îngrozit. Prinzându-l pe bărbatul de lângă el de umăr, strigă:

-Cine sunteţi?Omul se întoarse spre el în timp ce-şi încărca puşca:-Chamberlain! răspunse el. Chamberlain din divizia 20 Maine. Şi mai trase

un foc de puşcă.-Ce se petrece? întrebă David. Unde suntem? David nu mai fusese în viaţa

lui atât de speriat.-Numai nu te ridica! strigă Chamberlain. Nu e timp acum. Vom vorbi mai

târziu...sper.La doi paşi de el, David văzu un soldat catapultat pe spate, urmat de o dâră

de sânge ce-i ţâşnea din gât . Se prăbuşi iar unul din braţe îi căzu pe piciorul lui David pe care-l privi zâmbind înainte de a muri.

22

Îngrozit, incapabil să se dezlipească de aceşti ochi goi, David îşi dădu seama că nefericitul tânăr nu avea mai mult de cincisprezece ani.

David nu băgă de seamă când încetase focul căci rămase prosternat lângă băiatul mort, ca şi când ar mai fi putut să-i păstreze, privindu-l, o licărire de viaţă. Chamberlain îl scoase din transă, închizând cu blândeţe ochii tânărului soldat.

-Neilson, murmură el. A fost un copil curajos.Cu un gest arătă cu mâna un alt mort, la trei metri de ei:-Iar acesta era tatăl lui, Hiram, funcţionar la banca din Bangor. S-au înrolat

în armată atunci când s-a format acest regiment, în toamna trecută.După ce s-au ridicat, Chamberlain îi întinse mâna lui David:-Sunt colonelul Joshua Lawrence Chamberlain. Ştiu de ce te afli aici dar nu-

ţi cunosc numele.-David Ponder, domnule. Nu mai riscăm nimic dacă ne ridicăm?-Pentru moment, nu. Dar o să revină. Ne atacă a patra oară. -Cine?-Soldaţii lui Lee, bineînţeles, răspunse colonelul surprins. Armata din

Virginia de Nord. Avem aproape jumătate din confederaţi împotriva noastră, pe un front care duce la un orăşel aflat la doi kilometri de aici

-Ce oraş?-Gettysburg. N-ai auzit niciodată vorbindu-se de el?David simţi că-i plesneşte capul şi un nod i se puse în stomac.-Războiul de Secesiune, murmură el.-Ce-ai spus?-Spuneam că e Războiul de Secesiune.-Aha, deci aşa îl numiţi voi. Urmează-mă, nu prea avem timp.-Joshua!Cei doi bărbaţi se întoarseră şi-i văzură pe Tom şi John Chamberlain, cei doi

fraţi mai tineri ai colonelului. Tom era locotenent în timp ce John era infirmier în acelaşi regiment. Afişau o veselie care părea că-l părăsise demult pe fratele lor mai mare.

-Eşti un pic mai murdar ca de obicei, Joshua, dar pari în formă. Eşti bine? întrebă John.

-Deocamdată da. Dar voi?-Merge, până acum.-Care-i situaţia, domnule colonel?Întrebarea o pusese un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu capul bandajat,

care încerca să-şi ajute un prieten rănit, punându-l într-o poziţie mai confortabilă.-Continuăm, soldat.Întorcându-se spre fraţii săi, adăugă:

23

-John, găseşte-mi un loc unde să evacuăm răniţii. Tom, verifică dacă partea din spate a regimentului este protejată. Şi aplecaţi-vă! le mai spuse el băieţilor care se îndepărtau. Suntem aici toţi trei aşa că închipuiţi-vă ce-ar fi pentru mama noastră dacă...

-Cine sunteţi? întrebă David.-Ce? Ţi-am spus deja. Numele meu e...-Nu asta vroiam să spun, îl întrerupse David. Aş vrea să ştiu cine sunteţi. Nu

mi-o luaţi în nume de rău dar n-am auzit niciodată vorbindu-se de dumneavoastră. In celelalte locuri unde am apărut, am întâlnit persoane ...celebre.

Chamberlain izbucni în râs, un râs scurt şi sec.-Celebre? Acum zece luni eram profesor la o şcoală. Azi, iată-mă soldat.

Pentru o vreme, sper. De fapt, la scurt timp după înrolarea mea, am început să te visez. Îţi ştiam înfăţişarea, înălţimea. Ştiam chiar şi ce haine vei purta. Niciodată nu visasem un asemenea vis, ciudat, constant, săptămâni intregi. Vrei să-ţi spun ceva formidabil? Chiar înaintea sosirii tale, aici, în plină bătălie, am ridicat ochii şi mi-am întins mâna. Ai apărut. Mi-am strâns degetele pe tricoul tău şi te-am tras la pământ. Când mi-am întins mâna să te prind, am ştiut că vei fi aici. S-a petrecut exact ca în visele mele.

-Ce faceţi aici?-Vorbeşti de război în general sau de această colină pustie în special?-De amândouă, presupun.-Ei bine, m-am înrolat în armată din o mie şi unu de motive... fără îndoială

din aceleaşi ca şi toţi cei prezenţi aici. Mai întâi, din patriotism. Aş spune că marea majoritate a bărbaţilor şi-au părăsit căminele deoarece credeau că e de datoria lor să facă asta.

Chamberlaine făcu o pauză ca să-i observe pe oamenii care se îndreptau spre zid, trecând peste copacii prăbuşiţi.

-Domnule colonel, mărăcinişurile şi arbuştii sunt prea deşi aici. Nu se vede nimic la 30 de metri.

-Săpaţi-vă un loc şi rămâneţi acolo. O să se apropie ei...David aşteptă ca toţi să plece înainte de a relua discuţia.-Spuneaţi că v-aţi înrolat din simţul datoriei.-De secole s-au dus războaie pentru pământ, pentru femei, pentru bani. Mii

de oameni au murit în luptă din cauza geloziei sau a unei insulte. Câţi nu s-au înrolat la îndemnul unui rege sau a unui preşedinte care le-a cerut să se bată!

Chamberlain se întoarse spre David şi-l privi drept în ochi.-David Ponder, să ştii că acum este pentru prima oară în istorie când bărbaţii

luptă pentru a elibera alţi oameni din sclavie. Majoritatea dintre noi, veniţi din Maine, n-au văzut niciodată oameni cu pielea neagră dar dacă e adevărat că toţi

24

oamenii sunt egali, atunci trebuie să ne batem unii pentru alţii. Ne vom lupta pentru că e de datoria noastră.

Colonelul susţinu îndelung privirea lui David apoi se întoarse spre soldaţi.-Nu mai ştiu sigur la ce mă aşteptam când mi-am semnat înrolarea în acest

război dar nicidecum nu mă aşteptam la asta.Se aplecă suplu şi culese un fir de iarbă care crescuse direct din piatră.-Nu mai avem destui oameni. Am impresia că dacă vom pierde această

bătălie, vom pierde tot războiul.-De ce aţi ales să apăraţi acest loc? întrebă David. -Suntem plasaţi în extrema stângă a armatei Uniunii. Dacă lăsăm să treacă

armata confederată, va ajunge în spatele tunurilor şi baricadelor noastre şi atunci armata de la Potomac va fi pierdută. Optzeci de mii de oameni loviţi din spate pentru că eu n-am ştiut să-mi apăr poziţia.

In acel moment, rebelii sosiră. David zări soldaţi care urcau dealul ascunzându-se pe după copaci.

După un timp, care lui David i se păru o eternitate, Chamberlain ordonă în sfârşit:-Foc!Îndepărtându-se de David, Chamberlain se duse în fruntea oamenilor săi.

Împreună, continuară să tragă focuri de armă în jurul lor până când, dintr-o dată, rebelii bătură în retragere.La fel de brusc cum au apărut aşa s-au şi retras. David fugi spre colonel. În jurul zidului zăceau amestecate cadavre în uniforme gri şi albastre. Trecu prin faţa unui soldat care plângea şi se văita strângând la piept corpul inert al unui tânăr.

-Colonele, spuse David, atingându-l pe Chamberlain pe umăr, ştiu că aveţi mii de lucruri de făcut şi nu vreau să vă deranjez dar eu de ce mă aflu aici?

-Nu ştiu. Mă aşteptam la sosirea ta dar nu ştiam nici ziua, nici ora.-Sunt aici pentru că am de învăţat ceva de la dumneavoastră. Sunt sigur de

asta. Ce-ar putea fi?Chamberlain zâmbi ridicând din sprâncene.-Eu sunt profesor de retorică şi nu prea văd ce te-aş putea învăţa. În acest

moment apăr o cauză si conduc nişte soldaţi al căror şef n-a învăţat niciodată tacticile unui război. Nu sunt decât un om hotărât şi încăpăţânat, Ponder, şi acesta este cel mai bun atu al meu în această bătălie. Sunt incapabil să stau cu braţele încrucişate şi să nu fac nimic. Se poate să mor azi dar cu siguranţă nu din cauza unui glonte tras din spate. Nu voi muri bătînd în retragere. Sunt, la urma urmei,ca apostolul Pavel care scria „Singurul lucru pe care-l am de făcut este să mă indrept cu hotărâre spre ţintă.”

-N-aveţi nici un mesaj scris să-mi înmânaţi?

25

Pe moment, Chamberlain păru că nu înţelege întrebarea. Apoi privirea lui se lumină.-E drept. Era să uit.Scotocind prin buzunare, scoase o tabacheră bleumarin ornamentată cu două

spade încrucişate. Pânza era aproape lucioasă de atâta folosinţă. Cei doi nasturi auriţi care o închideau erau gravaţi cu câte un şoim.

Chamberlain o deschise şi scoase o foaie de hârtie împăturită în patru.-Am scris asta acum vreo două luni. Cum nu mai aveam tutun, am pus

scrisoarea aici ca s-o protejez. Întinse foaia lui David, adăugând:-Mărturisesc că nu-mi mai amintesc exact ce-am scris. Mă trezisem în plină

noapte în urma unui vis. Cuvintele pe care le vei citi îmi alergau prin cap la fel de limpede ca-n plină zi. Am aprins lumina, am luat un toc şi cerneală şi-am pus totul pe hârtie. Ştiam că aceste cuvinte ţi-erau destinate ţie.

-Mulţumesc, spuse David luând hârtia din mâna colonelului..-Cu plăcere, răspunse el. Tot ce mi s-a întâmplat în legătură cu tine a fost,

puţin spus, neaşteptat şi bizar. Apropo, cum te gândeşti să pleci de aici?-Tot ce am de făcut e să citesc asta şi gata, dispar.Chamberlain se uită în jur. Văzându-l pe fratele lui, Tom, şi pe alţi câţiva

soldaţi venind în direcţia lor, puse mâna pe umărul lui David:-Dacă asta e tot ce ai de făcut, atunci, frate, grăbeşte-te.

Se întoarse să plece dar reveni spre David şi îi întinse tabachera pe care încă o avea în mână.

-Ţine, oricum nu-mi va mai servi la nimic.Emoţionat, David luă cadoul fără să poată spune un cuvânt, în timp ce

colonelul se îndepărta. Singur pentru un moment, totul în el îl îndemna să asculte sfatul lui Chamberlain: „Citeşte hârtia acum. Şi pleacă de aici!” Dar ceva îl reţinea, să stea şi să privească.

Puse foaia în săculeţul albastru, băgă totul în buzunar şi se strecură printre soldaţii care-l înconjurau pe colonelul Chamberlain.

-Nu putem aştepta ajutoare de le regimentul optzecişitrei, spuse sergentul Tozier. De-abia dacă pot şi ei să-şi apere frontul.

-Nu putem să ne răsfirăm noi? întrebă Chamberlain.-N-avem cum, răspunse fratele său, Tom. Mai mult de jumătate din soldaţii noştri sunt morţi.-Cum stăm cu muniţia?-Am folosit multă.-Ştiu, ce dracu! Dar vreau să-mi spui câtă mai avem.-O să verific.

26

În timp ce Tom se îndepărta, răsună vocea unui soldat pus de santinelă într-un copac:-Îşi strâng rândurile, domnule colonel! Au primit întăriri, sunt mai numeroşi ca niciodată!-Domnule colonel! strigă sergentul Ruel Thomas, care sosea gâfâind.

Colonelul Vincent e mort!-Eşti sigur,sergent?-Da, domnule colonel. A fost ucis încă de la începutul bătăliei. Am primit

întăriri de la brigada lui Weed, dar şi acesta a murit. Am adus apoi bateria lui Hazlett dar şi Hazlett e mort.

Tom se întorcea şi el în fugă:-Joshua! Suntem cu muniţia pe sfârşite. Abia dacă mai avem pentru o salvă

sau două. O parte din soldaţi nu mai au deloc.Chamberlain se întoarse spre un bărbat care se afla în dreapta lui, sergentul şef Ellis

Spear:-Spuneţi soldaţilor să recupereze muniţiile de la răniţi şi de la morţi.

-Poate am face mai bine să ne gândim la evacuare, domnule colonel.-În nici un caz, sergent! Transmiteţi ordinele mele, vă rog!-Domnule colonel, interveni Tozier, ştiţi că nu-i putem ţine mult timp.-Joshua, strigă Tom, sosesc!Fascinat, David ascultase aceste schimburi de cuvinte dar, când auzi urletele

rebelilor, îi îngheţă sângele în vine. „Am aşteptat prea mult ca să citesc scrisoarea.” Apucă tabachera ca să scoată hârtia dar un fel de pace îl cuprinse ca şi când o voce i-ar fi şoptit: „aşteaptă, priveşte, ascultă, învaţă.”

Chamberlain se urcase deasupra zidului, cu braţele încrucişate, ca să observe mai bine mişcările duşmanului. Sergentul Spear tocmai sosise şi aştepta la picioarele lui, alături de Tozier, de Tom şi de un alt locotenent pe nume Melcher.

-Joshua! strigă Tom, dă un ordin!Dar Chamberlain rămase de neclintit. Cufundat în gânduri, evalua situaţia.

„Nu putem da înapoi, îşi spuse el. Nu putem rămâne pe loc. Dacă am de ales între a acţiona şi a nu face nimic, aleg întotdeauna să acţionez. Sunt un om de acţiune.” Apoi, întorcându-se cu spatele la rebeli, ordonă oamenilor săi:

-Baioneta la puşcă!La început nimeni nu se reacţionă. Îl priveau cu gura căscată.-Vom fi în avantaj dacă tăbărâm pe ei, explică Chamberlain. Daţi-i bătaie,

baioneta la puşcă! Înconjuraţi regimentul pe dreapta şi atacaţi prin stânga!-Domnule colonel, interveni Melcher, descumpănit, cum să-i înconjurăm?Dar Chamberlain coborâse deja de pe zid.-La arme, băieţi! strigă Tozier.

27

Cu asta, Chamberlain îşi apucă sabia şi urcă iarăşi pe zid strigând:-Baionete! Baionete!Transfigurat de teama care îi dădea aripi, profesorul din Maine începu să urle:-Atacaţi! Atacaţi! Atacaţi!Şi oamenii îl urmară.Urcând peste zid apoi peste versantul dealului, urlau la rândul lor:-La atac! La atac! La atac!David fugi spre zid ca să-i vadă mai bine cum se năpustesc asupra

inamicului.Spre marea lui uimire, forţele confederate se opriră brusc şi numeroşi soldaţi o luară la fugă. Câţiva, mai curajoşi, îşi descărcară puştile asupra asediatorilor dar sfârşiră prin a lăsa totul baltă şi-şi luară şi ei tălpăşiţa. La vreo şaptezeci de metri mai în jos, David îl vedea acum pe Chamberlain, sprijinit cu mâna stângă de un trunchi de copac iar cu sabia din dreapta îndreptată spre ceafa unui ofiţer rebel, care ridică mâinile în semn de capitulare. Se terminase.

David se întoarse, se aşeză pe o piatră cu spatele rezemat de zid. Scoase tabachera din buzunar, o mângâie şi o apropie de obraz.Materialul era moale şi mirosea a pământ, a sudoare şi a tutun vechi. Scoase hârtia scrisă de Chamberlain şi, respirând adânc, o despături şi începu să citească.

A TREIA DECIZIE

„SUNT UN OM DE ACŢIUNE”

Începând de azi, îmi voi făuri un nou viitor, devenind alt om. Nu mă voi mai cufunda în mâlul disperării, plângându-mă de timpul pierdut sau de ocaziile ratate. Viitorul meu este imediat. În faţa alternativei: să acţionez sau să nu fac nimic, voi alege întotdeauna acţiunea! Prind ocazia. Imediat.

Sunt un om de acţiune. Sunt energic. Reacţionez rapid.Întorc spatele trândăviei, trec la acţiune, merg cu un pas vioi şi zâmbesc.

Sângele care-mi curge prin vene mă îndeamnă la mişcare şi la reuşită. Bogăţia şi prosperitatea, norocul şi oportunităţile îi ignoră pe apatici dar îi răsplăteşte pe cei care se mobilizează.

Sunt un om de actiune. Ştiu să transmit energie anturajului meu. Sunt o călăuză pentru oameni. A comanda înseamnă a acţiona. Şi, ca să comand, trebuie

28

să merg în faţă. Numeroşi sunt cei care se lasă mânaţi pe drumuri ocolite sau care adorm pe cale.

Entuziasmul şi hotărârea mea vor crea un val de reuşite în rândul celor care mă vor urma. Acţiunea mea va fi constantă. Ea le va da încredere celor care vor da curs exemplului meu. Voi avea puterea să-i încurajez pe ceilalţi să treacă la fapte măreţe. Căci e adevărat că o armată de oi, comandată de un leu poate învinge o armată de lei comandată de o oaie!

Sunt un om de acţiune. Ştiu să iau o hotărâre. Şi o iau imediat!Cel care nu merge nici la stânga nici la dreapta e condamnat la mediocritate.

Confruntaţi cu necesitatea de a lua o decizie, numeroşi sunt cei care preferă să aştepte un semn al destinului. În ce mă priveşte, eu ştiu că destinul aşteaptă un semn de la mine! Nu sunt o găină plouată care să lase viaţa să hotărască în locul meu! Am o constituţie robustă şi urmez un drum foarte clar trasat. Cei care cunosc succesul îşi iau repede deciziile şi ştiu să le ducă la capăt. Cei care nu cunosc decât înfrângerea se hotărăsc încet şi-şi schimbă mereu ideile. Deciziile mele vin repede şi mă conduc la victorie.

Sunt un om de acţiune. Am îndrăzneală şi curaj.Teama nu mai are loc în viaţa mea; prea mult timp mi-a sufocat dorinţele.

Dar s-a terminat! Am înţeles că teama nu e decât o nălucă şi că nu are cu-adevărat putere asupra mea. Nu mă tem nici de păreri contrare, nici de bârfe, nici de eşec căci toate astea nu sunt decât himere pentru cel care ţinteşte reuşita. Nu mă mai las dus de val!

Am curaj, autoritate, am simţul oportunităţii. Aleg pe moment.Sunt un om de acţiune.

VI

Ameţeala fu mai perceptibilă da data asta. Când zidul de piatră dispăru din spatele lui, David se simţi aspirat în jos, tras ca într-un ascensor prea rapid. Strângându-şi pumnii, ţinând capul aplecat, suporta asaltul întrebându-se când se va sfârsi, iar palpitaţiile deveneau din ce în ce mai greu de suportat. Deschise ochii. Mişcarea pe care o simţea nu făcea parte din călătorie. Ajunsese într-o clipită, ca de obicei. Dar David se afla pe o corabie.

În ciuda întunecimii din jur, distingea apa sub stele, marea- căci îi simţea parfumul sărat. Îşi dădu seama că şedea pe un sul de funii din cânepă.

29

Astea îi amintiră că încă mai ţinea între degete tabachera de la Chamberlain. Încântat că a putut lua această amintire cu el, puse în ea foaia de hârtie impreună cu celelalte manuscrise preţioase de la Truman şi de la regele Solomon apoi o închise şi puse totul în buzunarul de la jeanşi.

Se ridică şi-şi dădu seama că suferea de dureri de spate ca şi când ar fi stat mult timp nemişcat. Deasupra capului său, se auzea zgomotul velelor în bătaia vântului. Era pe un velier. Niciodată nu văzuse unul atât de mare!

-Tata ar fi încântat să vadă aşa ceva! excamă el cu voce tare.Deodată expresia feţei i se întunecă:-Unde eşti, tată?Se simţi dintr-o dată foarte singur şi foarte obosit. Se lăsă din nou pe sulul de

funii şi ochii i se umplură de lacrimi. Îşi va mai vedea vreodată fetiţa şi soţia? Ce făceau oare în acel moment? Le era teamă? De cât timp plecase de lângă ele? De zece minute sau de o sută de ani?

-Prietene! Psst! Prietene!David simţi cum cineva îl trage de mânecă şi deschise ochii. Încă era

întuneric. Cu toate astea avea impresia că dormise mult.O siluetă se înălţa în faţa lui.-Prietene...dacă vrei...poţi veni cu mine.Un bărbat mic de statură dar ager îl îndemnă să-l urmeze spre partea din

mijloc a navei. Fu nevoit să-şi concentreze toată atenţia ca să nu-l piardă din vedere pe bărbatul cel scund dar în cele din urmă acesta se opri şi, fără să-l privească pe David, îi spuse :

-Caţără-te după mine. Într-o secundă dispăruse deja printre pânzele velierului. David se strădui să

urce la fel de repede ca şi el dar se trezi în mijlocul unui hăţiş ca o pânză de păianjen. Deodată, o mână îl înşfăcă de tricou. Bărbatul era scund dar foarte puternic. Îl aduse pe David într-un loc ce semăna cu un cuib. Apoi îi trecu mâna pe umeri, ca şi cum ar fi vrut să-i netezească tricoul acolo de unde îl apucase.

-Bine ai venit! spuse el încet dar plin de entuziasm. Fii binevenit, prietene! Sunt foarte onorat să te cunosc. Te numeşti...

-David. David Ponder.-Ah, senor Ponder! Pot să-ţi spun David?-Desigur!-Perfect! Ţi-e foame?-Nu, nu tocmai; eu...-Bine. Avem tare puţină mâncare şi puţinul pe care-l avem e plin de viermi.Cum pe David îl trecu un fior, bărbatul se grăbi să adauge:-Nu-ţi fă griji. Vei vedea. Aproape că am ajuns.

30

În ciuda întunericului, David distingea perfect trăsăturile interlocutorului său, luminate de strălucirea stelelor. Părul său brun roşcat, foarte creţ, îi ajungea aproape până la umeri. Pălăria de fetru verde era dată pe spate, astfel încât partea ascuţită din faţă era îndreptată spre cer. Hainele erau aproape nişte zdrenţe iar în picioare încălţămintea se reducea la cea mai simplă expresie a ei: nişte pingele legate de picioare cu şireturi din piele.

-Pot să vă întreb cum vă cheamă, domnule? întrebă David.-Sigur! Ce prost îs! Sunt căpitanul Colon. Cristobal Colon, comandant pe

„Santa Maria”, la ordinele dumneavoastră!-Colon? repetă David. Colomb? Sunteţi Cristofor Columb?Celălalt zâmbi ca şi când nu prea înţelegea ce spusese musafirul lui.-Da. Dar eu îmi pronunţ numele în spaniolă, o limbă pe care se pare că o

cunoşti bine.-Doar în noaptea asta, îl asigură David, fără falsă modestie.Columb se concentră, încercând să înţeleagă ce vrusese David să spună.-Înţeleg, spuse el, deşi lui David îi era limpede că de fapt nu înţelegea.Bătând din palme şi apoi frecându-şi viguros mâinile, Columb schimbă

subiectul.-Orice ar fi, orice s-ar întâmpla, în curând se va face ziuă, iar soarele va fi

alături de noi. Din vârful catargului, tangajul vaporului era mult mai puternic; cu toate

astea, David se simţea în siguranţă. Nu departe de „Santa Maria”, ghicea silueta altor două vapoare care pluteau la mică distanţă.

-„Nina” şi „Pinta”? întrebă el.-Exact. Două vase care rezistă pe mare chiar dacă nu sunt la fel de luxoase

ca acesta. Şi îşi desfăcu braţele ca şi când ar fi vrut să-i arate lui David luxul de pe vas.

David îşi reprimă un zâmbet.-Ştiţi unde sunteţi? întrebă el.-Desigur! zâmbi Columb. Sunt chiar aici! Dar tu, tu ştii unde eşti?David privi în jur.-Pe Atlantic?-Bine! Bine! spuse Columb, bătându-l pe David pe umeri. Eşti un minunat

navigator!David nu ştia exact dacă îşi bătea joc de el sau dacă era sincer, aşa că insistă:-Da’ chiar ştiţi cu-adevărat unde vă aflaţi?-De ce? Ar avea ceva de-a face cu ceea ce pot împlini? îi întoarse Columb

întrebarea.-Nu prea înţeleg, spuse David.

31

-Aud această întrebare încă din fragedă copilărie. „Ştii unde eşti?” „Ştii cine eşti?”, „Colon, n-ai şcoală, Colon, eşti sărac. Eşti fiul unui ţesător.” „Ce ştii tu despre mare?” Vrei să-ţi spun ceva? Aceste întrebări n-au nici o importanţă pentru mine. Une singură contează cu-adevărat: „Ştii unde te duci?”, adică „Ştii încotro te îndrepţi?” Aşa că, pune-mi mai degrabă această întrebare.

-Cum? Să vă întreb...-Întreabă-mă: „Ştiţi unde mergeţi?”-Bine. Ştiţi unde mergeţi?În cele câteva minute de când se aflau pe catarg, discutaseră pe un ton calm

şi liniştit dar în momentul în care Columb auzi întrebarea pe care o aştepta, răspunse cu o voce răsunătoare care, intrând în rezonanţă cu apa, părea vocea lui Dumnezeu:

-Da! Da! Ştiu unde merg! Şi, arătând cu indexul spre vest, completă: Eu merg spre o lume nouă!

David simţi un fior pe şira spinării. Apoi nici unul dintre ei nu mai scoase o vorbă. După câteva clipe, David rupse tăcerea:

-De cât timp aţi părăsit Spania?-De şaizeci şi patru de zile şi astăzi vom vedea pământul. Priveşte. În spatele

nostru, în curând se vor ivi zorile. Şi atunci vei vedea pământul chiar în faţa navei „Santa Maria”. Un pământ minunat, cu copaci, fructe, animale şi oameni care ne vor primi ca pe nişte eroi! Apa care va ţâşni din pământ va fi rece, limpede şi strălucitoare ca un diamant. Acesta va fi locul unde visele oamenilor vor deveni realitate. Un pământ nou pe care Cristofor Columb îl va oferi regelui Ferdinand şi reginei Isabella!

-Regele Ferdinand şi regina Isabelle a Spaniei, nu-i aşa? întrebă David.-Corect. Ei au fost cei care mi-au finanţat expediţia căci regele Jean al

Portugaliei a spus „nu” acestei mari oportunităţi, la fel ca şi regii şi reginele din multe alte ţări. Nouăsprezece ani, prietene! Mi-au trebuit nouăsprezece ani ca să găsesc un sprijin, nouăsprezece ani în care am îndurat agonia umilinţei publice căci toţi îmi ridiculizau convingerile.

-Convingerea...nu, certitudinea absolută că voi găsi o cale nouă spre Indii, trecând pe la apus.

Luându-l pe David de umeri, Columb îl scutură cu entuziasm:-Prietene! Pământul este rotund şi noi o să-l înconjurăm! -Sunteţi singura persoană care crede acest lucru?-Deocamdată, da, spuse Columb, dar asta nu mă sperie. Adevărul este

adevăr. Dacă o mie de oameni cred într-o prostie, asta tot prostie rămâne. Adevărul nu depinde niciodată de consensul părerilor. Am descoperit că e mai bine să fii singur şi să acţionezi conform adevărului din inima ta, decât să urmezi un drum

32

trasat de alţii care te condamnă la mediocritate. Adevărul e mai important, chiar dacă restul lumii îşi bate joc de tine.

-Şi nu vă pasă dacă oamenii vă...vă cred nebun?-Bietul meu prieten! spuse Columb cu un zîmbet pe buze. Dacă vei începe

să-ţi pese de părerea celorlalţi, vei ajunge curând să te încrezi mai degrabă în ei decât în tine. Mizerabil este cel al cărui viitor depinde de părerea şi de sfatul celorlalţi! Nu uita: dacă ţi-e teamă de critică, vei muri fără să fi avut şansa să realizezi ceva cu propriile-ţi forţe!

-Dar aveaţi atâta lume împotriva dumneavoastră...Cum de-aţi îndrăznit măcar să întreprindeţi...

-Să întreprinzi, să reuşeşti...acestea sunt cele două aspecte ale aceleiaşi călătorii şi amândouă presupun pasiune. Mă-nţelegi? Pasiune! Aceea care vine din inima ta şi care, doar ea, te poate ajuta să-ţi realizezi cele mai mari vise. Acea pasiune care trezeşte convingerea şi transformă mediocritatea în excelenţă. Pasiunea ta trebuie să-i incite pe ceilalţi să ţi se alăture. Datorită ei vei trece peste toate obstacolele. Nimeni nu va mai putea să te oprească!

David vru să-i pună o altă întrebare dar Columb îi făcu semn să tacă.-Aşteaptă, prietene, deocamdată nu spune nimic. Ascultător, David tăcu şi urmări privirea lui Columb pe cerul încă negru la

vest, în timp ce , în spatele lor, soarele trimitea deja câteva raze timide. Scruta orizontul ca şi când, acolo, ar fi putut distinge ceva. Trecu un minut, apoi două, apoi zece, fără ca el să spună un cuvânt.

După o jumătate de oră, când o lumină mov invadase deja tot cerul, încă tăcea. Se scărpină în ceafă.

-Tot nimic? întrebă David încet.-Ba da, văd ceva, răspunse Columb.-Ce? David se uită în jur, confuz. Vedeţi pământul?-Da, spuse simplu marele bărbat.David se uită cu atenţie dar nu distinse nimic.-Vă rog să-mi arătaţi unde-i, spuse David cam neîncrezător.-Senor Ponder, te uiţi în directie greşită. Azi nu vei vedea pământ de pe

puntea vasului meu. Vei vedea pământ doar uitându-te în ochii mei.-Deci, nu se vede nici un pământ! spuse el indignat.-Ba da. Drept în faţă. Îl văd tot aşa de bine cum te văd pe tine. De douăzeci

de ani îl văd. Şi mâine-l vei vedea şi tu. Îţi va apărea încă din zori drept in faţa vasului „Santa Maria”. Un pământ minunat, cu copaci, cu fructe, cu animale şi cu oameni care ne vor întâmpina ca pe nişte eroi. Acesta va fi locul in care mulţi vor afla adevărul –o lume nouă, glorioasă, descoperită de Cristofor Columb în numele regelui Ferdinand şi al reginei Isabella.

33

Un moment, David îşi reţinu suflarea şi nu mai simţi decât vântul care-i răvăşea părul în timp ce îl studia pe acest bărbat însufleţit de o pasiune atât de arzătoare încât îi jalonase toată viaţa şi care atrăsese trei echipaje de marinari şi trezise speranţele unui întreg regat. „Animat de un spirit atât de puternic şi de o asemenea convingere, câte n-aş putea realiza!”,se minună David.

-Căpitane!David se uită în jos şi descoperi doi bărbaţi care-i făceau semn cu mâna lui

Columb. Acesta scoase un oftat.-Vreo problemă? se interesă David.-Mai mult ca sigur. Aceşti oameni sunt ofiţerii mei.Columb puse un picior peste „cuibul de vulturi” din vârful catargului şi îşi

dădu drumul în jos. Coborând şi el pe catarg, David se strădui să dea dovadă de tot atâta agilitate ca şi căpitanul. Dar când ajunse el jos, conversaţia era deja în plină desfăşurare:

-Noi, ofiţerii dumneavoastră, suntem cu toţii de acord, anunţă Juan Garson, un marinar înalt şi musculos, cu părul negru căzându-i pe umeri. Această călătorie s-a terminat. E timpul să ne întoarcem.

-Dar aproape am ajuns! exclamă Cristofor Columb, uitându-se în ochii lui.Ce-a fost mai greu a trecut! Mâine veţi vedea pământul. Un pământ minunat, cu copaci şi fructe şi...

-Destul! A trecut deja prea mult timp de când tot auzim acest trist refren! Domnule, ar trebui să vedeţi că oamenii au ajuns la capătul puterilor! spuse cu duritate Garson.

-Văd mai degrabă oameni care nu-şi cunosc limitele pe care le pot atinge, spuse Columb cu un zâmbet uşor.

Juan Garson închise ochii cu un aer exasperat străduindu-se să nu-şi iasă din fire, apoi replică:

-Domnule, ofiţerii dumneavoastră şi cu mine, am hotărât să facem cale-ntoarsă. S-a sfârşit!

Garson şi ceilalţi ofiţeri dădură să plece, când vocea tunătoare a căpitanului lor îi ţintui locului:

-Domnilor! Trebuie să vă amintesc că ne rămân provizii de mâncare şi apă doar pentru zece zile. Ar trebui să fii nebun să te întorci din drum acum! Ar însemna să ne îndreptăm spre o moarte sigură. Pentru numele lui Dumnezeu, oamenilor, gândiţi-vă! De şaizecişipatru de zile suntem pe mare. Spre ce port să ne întoarcem? Singura noastră speranţă este să mergem înainte!

Înţelegându-şi greşeala, bărbaţii îşi plecară privirea. De data aceasta Garson vorbi cu mai multă amabilitate:

-Puteţi să ne garantaţi, căpitane, că mâine o să găsim pământ?

34

-Să vă garantez? Nu. Dacă ar trebui să garantez reuşita înainte de a întreprinde ceva, nimeni n-ar mai face nimic.Columb se apropie de Garson şi-l luă pe după cap.

-Da! Da! Vom găsi pământ dar, credeţi-mă, va fi cea mai mică descoperire a voastră!

Columb îşi puse degetul arătător în pieptul ofiţerului şi continuă:-Dar, mai presus de orice, veţi afla că în fiecare dintre voi există o inimă, o

putere şi o convingere de care nici măcar n-aţi avut habar! Veţi descoperi că sunteţi conducători capabili să-i călăuzească pe oameni spre noi tărâmuri.Veţi descoperi ...măreţia!

-Iertaţi-mi insolenţa, căpitane, eu..., spuse Garson bâlbâindu-se.-Am uitat deja. Acum du-te, condu-ţi oamenii şi păstrează-ţi credinţa.În timp ce ofiţerii executau ordinele, Columb, urmat de David, se urcă din

nou în vârful catargului iar ascensiunea fu de data asta mai uşoară, la lumina zilei.Totuşi Columb îl apucă, şi de data asta, pe David de tricou şi-l ridică până în „cuibul de vultur”, apoi începu iar să scruteze orizontul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

-Pot să vă pun o întrebare? spuse David.-Desigur.-Ce-aţi vrut să ziceţi când le-aţi spus ofiţerilor că-şi vor descoperi o inimă

victorioasă?Columb trase o gură bună de aer înainte să răspundă:-Majotitatea oamenilor eşuează în ceea ce întreprind deoarece, în fundul

sufletului lor, sunt nehotărâţi şi tergiversează. Ar trebui? N-ar trebui? Să merg înaine? Să merg înapoi?

Reuşita cere, înainte de orice, o inimă hotărâtă care, doar ea va şti să găsească o soluţie la provocările vieţii, în momentele defavorabile. În timp ce inimile nehotărâte nu caută decât să se eschiveze, să se sustragă.

O inimă hotărâtă nu aşteaptă ca toate condiţiile să fie îndeplinite ca să treacă la acţiune. De ce? Deoarece condiţiile ideale nu sunt niciodată reunite. Nehotărârea Îl limitează pe Cel Atotputernic şi-I limitează posibilitatea de a face miracole în viaţa noastră. El ţi-a dat un scop, tu acţionează!

Ori de câte ori eziţi, aştepţi, te îndoieşti sau tergiversezi, nesocoteşti voinţa lui Dumnezeu.

Fără să-şi ia ochii de la întinderea de apă, Columb scoase din buzunarul hainei un manuscris.

-Ţine, asta-i pentru tine, spuse el cu simplitate şi-i dădu lui David foaia.David luă hârtia îngălbenită, aruncă o scurtă privire asupra ei, apoi spuse:-O s-o descoperiţi, noua dumneavoastră lume.-Ştiu, răspunse liniştit Cristofor Columb.

35

David zâmbi şi nu se putu abţine să nu întrebe:-De unde ştiţi?Columb se întoarse şi-l privi pe David drept în ochi:-Am o inimă hotărâtă, spuse el şi se întoarse iar spre întinderea de apă.Pentru un timp, David nu mai spuse nimic.Se mulţumi să-l admire pe acest

om care nu ştia nimic dar care părea că ştie totul. Într-un sfârşit, deschise gura să întrebe:

-Dar cum...?-Senor Ponder, îl întrerupse Columb, punându-i mâna pe umeri, e vremea să

citeşti mesajul pe care ţi l-am dat. Studiază-l cu atenţie căci prin intermediul cuvintelor scrise acolo îţi vei descoperi acea inimă hotărâta despre care n-ai ştiut nimic până acum. Vei descoperi un David Ponder capabil să însufleţească şi să îndrume oamenii spre propriile lor „ lumi noi”. Vei descopri măreţia.

Spunând asta, marele explorator Cristofor Columb îl strânse pe David la piept şi-l sărută pe amândoi obrajii.

-Citeşte, repetă el zâmbind. Eu sunt foarte ocupat.

A PATRA DECIZIE

AM INIMA HOTĂRÂTĂ

Un om înţelept a spus odată „ O călătorie de o mie de leghe începe cu un simplu pas.” Ştiu că este adevărat, aşa că o să fac primul pas încă de azi. Picioarele mele sunt inactive de prea mult timp sau mai ocupate să meargă înapoi decât să progreseze, după voia inimii mele, care, precum o moară de vânt, urma doar direcţia din care bătea vântul. Critici, acuzaţii şi văicăreli sunt creaturi ale vântului. Ele vin şi pleacă, în inimile nehotărâte şi neputincioase şi n-au nici o influenţă asupra mea. Doar mie îmi revine puterea şi voinţa de a mă dirija. Direcţia mea este gata stabilită şi astfel destinul meu este asigurat.

Am o inimă hotărâtă. Îmi privesc viitorul cu pasiune şi cred în el neclintit.În fiecare dimineaţă mă voi trezi cu bucuria de a trăi o zi nouă, plină de

promisiuni de progres şi schimbare. Gândurile şi faptele mele vor merge întotdeauna înainte fără să se afunde în pădurile negre ale îndoielii, nici în nisipurile mişcătoare ale autocompătimirii.

Voi împărtăşi proiectele mele de viitor cu ceilalţi, iar ei vor descoperi in ochii mei credinţa care mă animă şi mă vor urma.

36

În fiecare seară îmi voi odihni capul pe pernă, obosit dar fericit, ştiind că am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să mişc munţii care se înălţau în drumul meu. Şi voi visa iarăşi acelaşi vis care sălăşluieşte în inima mea şi-n momentele de veghe.

Căci eu am un vis. Un vis mare, pentru care nu va trebui niciodată să-mi cer scuze şi pe care nu-l voi abandona căci asta ar însemna să renunţ la viaţă. Cel care nu visează, nu va şti niciodată ce înseamnă să vezi un vis împlinindu-se.

Am inima hotărâtă. Nu mai aştept.Eu ştiu că scopul unei analize este să ajungi la o concluzie. Am examinat

toate perspectivele, am măsurat toate probabilităţile şi acum, am luat hotărârea in inima mea. Nu sunt laş. Nu-mi lipseşte curajul. Merg înainte fără să privesc în urmă, căci ceea ce amân pe mâine pot să amân şi pe poimâine. Nu mai vreau să pierd timp. Greutăţile se rezolvă de la sine de îndată ce le ai în vedere. Dacă doar atingi un scaiete, te înţeapă dar dacă îl iei în mână cu fermitate, spinii lui se zdrobesc.

Nu mai aştept. Îmi privesc viitorul cu pasiune. Direcţia mea este bine stabilită, destinul îmi este asigurat.

Am o inimă hotărâtă.

VII

David mai simţea încă legănarea corăbiei „Santa Maria” în timp ce citea manuscrisul. Apoi Columb se întoarse şi constată că David nu se mai afla pe catarg ci se îndepărta în văzduh. Exploratorul îi zâmbi şi-i făcu semn cu mâna. David îi răspunse, apoi, dintr-odată se îndepărtă atât de repede încât ochii lui prinseră mii de imagini ale lui Columb pe caravela sa care părea că se retrage precum coada unei comete.

Deîndată se regăsi într-o încăpere mică. Era aer închis şi mirosea a haine spălate şi a leşie. Camera era luminată de un bec ce atârna din plafon. David văzu şapte persoane nemişcate. Un cuplu şedea la o măsuţă. Doi adolescenţi, un băiat şi o fată, jucau cărţi pe jos dar pentru moment erau complet imobili. Cât despre ultimii, doi bărbaţi şi o femeie, păreau să fi paralizat în mers. Toţi aveau pe faţă o expresie de groază.

David auzi bătăi în zid în spatele lui şi câteva voci înăbuşite de bărbaţi. Întorcându-se, descoperi la picioarele sale o fetiţă pe care încă n-o văzuse; foarte subţirică, cu trăsături armonioase, cu păr negru ondulat şi cu ochii atât de negri,

37

încât păreau lăcuiţi. Avea vreo doisprezece-treisprezece ani şi era îmbrăcată cu o rochie de bumbac albastru, decolorat, care era în ton cu pereţii acestei camere îmbâcsite.

David înţelese de ce n-o văzuse încă de la început. Stătea lângă el, atât de aproape încât a trebuit să se aplece ca s-o observe. Nici ea nu se mişca dar, când privirile li se încrucişară, ea îşi duse încetişor degetul arătător la buze.

Loviturile în perete păreau că urmăresc un desen precis, mai întâi în sus apoi la mijloc apoi în jos. Vocile înăbuşite se îndreptau acum spre dreapta şi loviturile începură iar: sus, la mijloc, jos. David le urmări astfel mai bine de cinci minute.

La un moment dat, o voce începu să ţipe ceva neinteligibil şi auziră mai multe persoane fugind în toate direcţiile.

În clipa aceea, femeia aşezată la masă îl prinse pe bărbat de mână şi amândoi închiseră ochii.

După un timp care păru o eternitate, loviturile în zid încetară. Nu paşi grăbiţi, nu voci disperate, doar această linişte încordată din încăpere. Cu toate astea, nimeni nu se mişcă până când omul de la masă scoase un oftat uriaş.

-„Het is oke nu allemaal”, spuse el încet. S-a sfârşit. Deocamdată e în regulă pentru toată lumea.

Cu asta, toţi începură să se mişte şi să-şi reia activităţile.-Am scăpat, spuse adolescentul cu cărţile de joc. Dacă ar fi avut câini...Nu spuse mai mult.O femeie corpolentă începu să plângă tăcut.-Hei, hei, Petronella! spuse soţul ei, punându-i un braţ pe umăr. Suntem în

siguranţă.Întorcându-se spre băiat, îi ordonă cu severitate:-Şi tu, Peter, încetează cu presupunerile despre ceea ce ar fi putut să fie! O

tulburi pe mama ta şi-i nelinişteşti pe prietenii noştri fără motiv. Să încetăm să mai vorbim de câini...

-Vroiam doar să spun...-Da! Iar eu îţi spun că-i destul cu asta!David îl privi pe bărbatul care vorbise şi care acum îşi ducea soţia într-o

cămăruţă alăturată, în care se găseau un vraf de reviste şi o saltea, întinsă direct pe podea.Fetiţa îl împinse încetişor pe David într-un colţ, şoptind:

-Rămâi aici deocamdată dar când voi pleca, urmează-mă. Şi se îndreptă spre perechea care şedea la masă.

Bărbatul părea obosit; era tuns scurt şi purta o mustaţă fină. Puţinul păr ce-i mai rămăsese era pieptănat cu grijă. Lui David i se păru că are un aer distins în ciuda hainelor sale ponosite.Femeia aşezată în faţa lui, cu părul prins în coc, era palidă şi trasă la faţă, ca şi când tocmai ieşise dintr-o boală. Cu toate astea, zâmbi când fata se apropie.

38

-Tată, spuse copila, aş putea să urc?-Ai vrea să te izolezi, aşa-i?-Da, tată.-Atunci te las.Ea îi aruncă o privire lui David şi urcă scara ce se afla în fundul camerei.

Deodată, tatăl ei o strigă, ceea ce o făcu să se oprească brusc:-Anne! Nu te apropia de fereastră!-Da, tată.Îşi reluă ascensiunea, fără zgomot, ca un şoricel şi apoi dispăru. Pe scară o

văzu pe fată care-i făcea semn să se grăbească. Ajunseră astfel într-un pod, printr-o trapă.

Deîndată ce se aflară în interiorul podului, adolescenta închise trapa, spunând dintr-o suflare:

-Sunt aşa de bucuroasă să te văd, că abia mai pot respira!Bătu din palme:-E nemaipomenit! -Da, răspunse David amuzat.Degeaba se tot uita în jurul lui că nu văzu nici măcar urma vreunei mobile

sau a unei lăzi în tot podul; doar praf.-Ştii că te aşteptam? reluă ea. Te-am văzut în vis. Ştiu chiar că te numeşti

David Ponder. Ţi-am scris un mesaj azi dimineaţă. Vrei să ţi-l dau acum?-Nu, nu! Dă-mi un răgaz să respir. Nu ştiu nici măcar unde mă aflu.-Ei bine, la Amsterdam!Luându-l de mână, îl conduse în direcţia opusă.-Haide! Am să-ţi arăt oraşul.La capătul podului se afla o fereastră cu geamuri mici, destul de murdare.-Asta e fereastra de care tatăl tău ţi-a spus să nu te apropii? îi aminti David.-Da, da, dar nu se-ntâmplă nimic dacă ne uităm aşa, dintr-un colţ.Ea se puse în patru labe şi, cu nerăbdare, îi făcu semn lui David s-o

urmeze.Pe coate şi genunchi ajunse lângă fetiţă şi se lipi cu spatele de perete, într-o poziţie mai confortabilă.

-Vezi? Aşa suntem sub geamuri şi nimeni nu ne poate zări.-L-am auzit pe tatăl tău spunându-ţi Anne, zise David.-Da, şi sora mea se numeşte Margot. E întotdeauna foarte liniştită şi joacă

foarte des cărţi cu băiatul de jos. Îl cheamă Peter. Peter Van Daan.-Şi care-i numele tău de familie?-Frank. Tatăl meu e Otto iar pe mama o cheamă Edith. Părinţii lui Peter sunt

Domnul Herman şi doamna Petronella. Ea era cea care plângea dar ea plânge fără încetare. Ai văzut-o, nu-i aşa? Celălalt bărbat pe care l-ai văzut era doctorul Dussel. L-ai observat, nu-i aşa? Era aşezat pe jos, lângă uşa camerei mele, Dar

39

desigur, tu nu ştii unde e camera mea aşa că poate nu l-ai remarcat. Nu e chiar doctor, e doar dentist.

David n-ar fi putut spune cât timp a vorbit Anne, oricum el n-o mai asculta căci creierul îi fierbea de emoţie. „Ana Frank, îşi spuse el. Ana Frank! Tânăra moartă într-un lagăr de concentrare, al cărei jurnal l-am citit la şcoală!”

-...aşa că Peter l-a adus aici, continua Ana. Muschi e fantastic chiar dacă nu-i la fel de drăguţ ca pisica mea, Moortje, care a rămas acasă. Muschi e negru precum cărbunele în timp ce Moortje...

„Mă aflu în Anexă.” Această ascunzătoare formată din mai multe încăperi, în spatele unui antrepozit. Ana şi familia ei erau evrei olandezi care se ascundeau de nemţi în timpul ocupaţiei.

-...nu crezi? îl întrebă ea, privindu-l în ochi.David tresări în liniştea neobişnuită care urmă. Era atât de uluit că se afla

aici, cu ea, încât nu ascultase ce povestea.-Pardon,bolborosi el, stânjenit. Ce spuneai?-Spuneam că Peter e foarte frumos, repetă ea încet. Nu ţi se pare?-Peter? Ah, băiatul de jos! Ba da, e chiar frumos!-Uneori îl las să mă sărute. Pe obraz, bineînţeles.-Bineînţeles! Ana, de cât timp sunteţi aici?-De un an şi patru luni.-Ştii în ce zi suntem azi?-Da. Joi, 28 octombrie 1943. Am venit să ne ascundem aici în prima

duminică din iulie, în 5. E foarte mult timp de când n-am mai ieşit afară.-Cum vă hrăniţi?-Prin Miep şi datorită ei...-Cine e...-Miep este fosta secretară a tatei. Ea continuă să vină şi să muncească la

antrepozit în fiecare zi. Seara, când angajaţii au plecat, ea, împreună cu soţul ei, Hank, împing biblioteca din biroul de contabilitate şi trec prin uşa ascunsă în spatele bibliotecii.

-Ana, când am sosit eu...-Ah, da! Tare m-am mai speriat. Ai apărut exact în faţa mea şi doar eu te

puteam vedea. Ai mai făcut aşa ceva! Doare?David zâmbi. Nu se putea supăra pe ea că-l întrerupe fără-ncetare. El îi

înţelegea exaltarea că, în sfârşit, a găsit o persoană cu care să vorbească, după şaisprezece luni de claustrare.

-Da, am mai făcut asta şi nu, nu doare.În timp ce-i răspundea la întrebări, îi atinse braţul:-Ana, când am sosit eu, cine bătea aşa în pereţi?

40

-Poliţiştii germani. Tata spune că e Gestapoul şi că se îmbracă în negru. E pentru a doua oară că vin să caute. Noi nu ne mişcăm iar ei sfârşesc prin a renunţa. Şi pleacă.

Ea se întoarse şi se puse în genunchi, riscând o privire din colţul ferestrei.-Dacă vei face ca mine, vei vedea tot Amsterdamul.David se ridică, aruncă o privire şi descoperi în stânga lui un castan uriaş

care-şi răsfira încă umbra peste fereastra de la pod. De cealaltă parte a străzii se înălţa un turn cu ceas, maiestuos, al cărui vârf şi ale cărui ziduri înalte indicau centrul oraşului.

-Este Westerkerk, explică Ana. Uneori rămân nemişcată şi o privesc muuult timp şi atunci îi văd acele ceasornicului mişcându-se. Uită-te şi tu şi verifică.

Ceea ce şi făcu. Era aproape ora 18. Această copilă îi evoca amintirea propriei fiice. Încercă să şi-o imagineze pe Jenny în această situaţie. Ce-ar face ea? Cum ar reacţiona? Dar el, de fapt?

-La ce te gândeşti? o întrebă el cu blândeţe.-La ceas. Uneori mi-ar place să meargă mai repede, alteori aş vrea să

încetinească. Dar el face cum vrea. Tace si trece, mereu la fel.David tresări la auzul fluierăturilor şi vocilor stridente care începură să se

înalţe spre ei de pe strada de vizavi. Ana nici nu se mişca; continua să privească orologiul.

-Ce se petrece? întrebă el.-E o razie, răspunse ea fără să dea semne de vreo emoţie. După câte o razie,

mă întreb ce s-a întâmplat cu prietenii mei.Rămase un timp pe gânduri, fără să spună nimic iar David nu îndrăzni să-i

întrerupă tăcerea. Deodată, privindu-l drept în ochi, ea adăugă:-Îi duc în lagăre. Ştiai asta? Nemţii spun că evreii muncesc acolo şi trăiesc

mai bine dar nu-i adevărat.Fiind atent la ce spune, David întrebă:-De unde ştii şi cum poţi tu să afli?Ea ridică din umeri.-Toată lumea ştie. Corespondenţa este cenzurată, bineînţeles, dar cu timpul

adevărul sfârşeşte prin a fi cunoscut. Miep a primit o vedere de la un prieten care spunea că hrana era bună şi condiţiile minunate dar, la sfârşit, adăugase:”Transmite gândurile mele bune lui Ellen de Groot”.Făcu o pauză, apoi adăugă:

-Era în olandeză, evident, iar nemţii n-au înţeles că „ellende”înseamnă nefericire iar „groot”- teribil. Astfel, el ne făcea cunoscut că ei se află acolo într-o mizerie teribilă.

Westerkerk bătu de şase ori. Ana îşi puse mâinile pe urechi, râzând.-Văd că asta te distrează şi te face să râzi, spuse David. Eu am crezut că o să-

mi explodeze capul! Cum poţi dormi pe un asfel de zgomot la fiecare oră?

41

-De fapt, nici nu-i mai acordăm atenţie. Doar doamna Petronella mai comentează câteodată. Tata spune că ceasul ăsta îi este folositor că-i mai dă ocazia să se plângă de ceva.

David zâmbi.-Dar tu? Tu de ce te plângi?-Eu? De nimic. Tata spune că a te plânge e o activitate nici mai mult nici mai

puţin atrăgătoare decât oricare alta; ca şi săritura cu coarda sau ca ascultatul radioului. Poţi hotărî tu însuţi să te plângi sau să nu te plângi. Eu, eu prefer să nu mă plâng.

-N-aş vrea să-l contrazic pe tatăl tău dar tu te-ai uitat în jurul tău? Cu toţii suportaţi condiţii de viaţă mai degrabă dificile, mai ales pentru o tânară de vârsta ta. Cum poţi să nu te plângi?

Ea-şi lăsă capul într-o parte ca şi cum i-ar fi fost greu să-l înţeleagă. Îndepărtându-şi o buclă de pe frunte, ea-i explică răbdătoare:

-Vieţile noastre sunt modelate de alegerile noastre. Mai întâi alegem. Apoi, alegerile noastre fac din noi ceea ce suntem. Desigur că viaţa este grea aici. Da, o persoană ingrată ar putea considera că acest loc este prea strâmt pentru opt persoane, că raţia de alimente e prea mică sau că trei rochii sunt prea puţine pentru două fete. În ce mă priveşte, eu cred că am noroc că mă aflu într-o anexă care ascunde şi adăposteşte opt persoane în timp ce alţi oameni sunt duşi în vagoane ca vitele. Am norocul să primesc hrana oferită cu generozitate de Miep, a cărei familie îşi foloseşte cartela de alimente pentru binele nostru.Sunt norocoasă că am o rochie în plus, pe care s-o împart cu sora mea, când alţi oameni n-au absolut nimic decât zdrenţele de pe ei. Am ales să fiu recunoscătoare pentru ceea ce mi se întâmplă şi să nu mă plâng.

David nu-şi revenea din uimire văzând cum o fată atât de tânără poate să dea dovadă de atâta maturitate şi stăpânire de sine. El se aşeză cu picioarele încrucişate şi o întrebă:

-Dacă înţeleg bine, eşti întotdeauna bine dispusă?-Bineînţeles că nu, prostuţule! Dar dacă-mi dau seama că mă cuprinde

proasta dispoziţie, hotărăsc deîndată să fiu fericită. De fapt, acesta este primul lucru pe care-l aleg în fiecare zi. Spun asta cu voce tare în faţa oglinzii mele: „Astăzi hotărăsc să fiu fericită.” Zâmbesc sau izbucnesc în râs, chiar dacă mă simt tristă. Şi curând, mă simt veselă, aşa cum am hotărât.

David nu-şi putea ascunde admiraţia:-Eşti o fată excepţională.-Mulţumesc, spuse Ana. Şi asta e o alegere.David se aplecă spre ea:-Sunt numai urechi. Explică-mi toate astea.

42

-Viaţa mea- personalitatea mea, obiceiurile mele, tot ce spun şi tot ce fac- este modelată de oamenii pe care eu hotărăsc să-i ascult, de cărţile pe care eu aleg să le citesc şi de gândurile pe care eu hotărăsc să le las să-mi intre în cap. Înainte de război, când eram mică, tata m-a dus în parcul Het Vondel, într-o sâmbătă după masă, ca să ascult muzica unei orchestre. La sfârşitul concertului, din spatele muzicienilor, vreo sută de baloane umflate cu heliu, roşii, albastre, galbene şi verzi, şi-au luat zborul spre cer. L-am întrebat pe tata ce culoare va urca mai sus iar el mi-a răspuns: „Ana, nu culoarea este importantă ci ceea ce are balonul înlăuntrul lui.”

Tăcu un moment, atât de cufundată în gândurile ei, încât David abia dacă îndrăznea să respire. Apoi îl fixă cu privirea sa pătrunzătoare şi spuse:

-Eu nu cred că faptul de a fi evreu, german sau african are de-a face cu persoana pe care suntem capabili să ne-o modelăm, cu ceea ce am putea deveni. Iar măreţiei puţin îi pasă dacă suntem băiat sau fată. Iar dacă ceea ce se află în noi schimbă totul, ar trebui să veghem la ceea ce punem în noi.

Cu asta, Ana se întoarse ca să privească din nou ceasul. David nici nu-şi dăduse seama că întunericul năpădise podul şi abia acum constată că faţa copilei nu mai era luminată decât de becurile de la Westerkerk.

-O să trebuiască să mă pregătesc pentru cină, anunţă ea. Vino cu mine în camera mea. Am scris ceva pentru tine.

El o urmă prin trapa podului şi coborî scara.-Cina va fi servită în curând, draga mea, anunţă doamna Frank. În cel mult

cinci minute.Ana îl conduse pe David într-o încăpere minusculă, „mobilată” cu o saltea şi

cu numeroase cărţi înghesuite în spatele pernei.-Împart această cameră cu Margot, explică ea. E mică dar reuşim să ne

păstrăm totuşi o oarecare intimitate.David nu vedea cum aceste două fete puteau spera să se izoleze într-un

spaţiu atât de mic. De un cui din perete era suspendată o rochie albă, simplă cu gulerul şi mânecile brodate cu floricele roşii. Pe peretele din faţă lipiseră fotografii decupate din reviste.

-Sunt ale tale? se interesă David.-Da, răspunse Ana zâmbind. Sunt frumoase, nu-i aşa?Se aflau acolo un portret al Gretei Garbo şi un altul al lui Ginger Rogers,

capul lui David de Michelangelo precum şi o casă în plin câmp. La dreapta se afla fotografia in alb- negru a unui trandafir care ulterior fusese colorat într-o nuanţă frumoasă somon, dar şi o alta înfăţişând nişte cimpanzei bând ceai. Şi, peste tot, mutrişoare drăgălaşe de copii mici.

-Sunt tare frumoase, răspunse David.

43

-Am vrut să-mi reprezint viitorul, explică Ana mângâind trandafirul. Sunt personajele pe care mi-ar place să le întâlnesc, locurile unde aş vrea să merg şi lucrurile de care aş vrea să mă bucur în viaţa mea. Râsul, iubirea unui soţ, poate Peter, şi mulţi copilaşi.

Deodată ochii i se umplură de lacrimi.David o strânse în braţe iar ea i se ghemui la piept fără să vadă că şi el de-

abia îşi putea reţine plânsul. Simţea atâta tandreţe, avea atâta admiraţie pentru această minunată făptură! Curajul şi înţelepciunea ei erau demne de o fiinţă care ar fi avut deja o viaţă întreagă în spate. Şi, într-un anume sens, aşa şi era, când ştiai cât de puţin îi mai rămăsese de trăit.

Ana se depărtă de David şi-şi şterse lacrimile de pe faţă.-Scuză-mă, spuse ea, n-am vrut să te supăr, să te întristez.-Nu-ţi fă griji, nu m-ai supărat. Tu-mi aminteşti de fiica mea. O cheamă

Jennifer dar noi îi spunem Jenny. Are vârsta ta şi eu cred că voi amândouă sunteţi cele mai drăguţe domnişoare de pe pământ.

Fetiţa roşi.-Mulţumesc, şopti ea, întorcându-şi privirea. Aş putea să te întreb ceva?-Desigur!-Dacă Jenny a ta ar fi fost aici, în locul meu, crezi că ei i-ar fi fost teamă?David simţi o strângere de inimă.-Cred că da, Ana. Dar ţie, ţi-e teamă?Ea îl privi pe David cu coada ochiului apoi spuse, contemplându-şi

fotografiile:-Uneori. Dar cel mai adesea îmi impun să nu-mi fie frică. Tata spune:

„Teama nu este cea mai bună unealtă ca să-ţi modelezi viitorul.”Se uită iar la David.-Voi avea un viitor. Margot şi doamna Petronella râd de mine şi spun că

trăiesc într-un vis, că nu văd adevărul şi realitatea care ne înconjoară. E fals! Ştiu că războiul este îngrozitor, înţeleg că suntem într-un pericol teribil şi nu neg gravitatea situaţiei noastre. Dar în acelaşi timp, sunt convinsă că toate astea se vor sfârşi într-o zi.

Ea se puse în genunchi, băgă mâna sub saltea şi scoase un caiet decolorat cu coperţi portocalii.

-E jurnalul meu, preciză ea. Tata mi l-a oferit de ziua mea, când am împlinit doisprezece ani, în doisprezece iunie.

Îl răsfoi repede până când găsi ceea ce căuta.-Astea sunt pentru tine, spuse ea, rupând mai multe foi.David le luă apoi o văzu pe Ana punându-şi sub saltea opera vieţii ei.-Mulţumesc, Ana.Ea rămase în faţa lui privindu-l îndelung.

44

-Îi vei transmite fiicei tale salutările mele?-Îţi promit.Ana făcu din nou o pauză.-Trebuie să merg la cină. Tu vei fi plecat când mă întorc?-Da.-Atunci...nu mă uita. Nici eu nu te voi uita. Dar, înainte de orice, noi

amândoi trebuie să ne amintim că dacă viaţa în sine e un privilegiu, s-o trăieşti din plin este o alegere.

Spunând asta, Ana îl îmbrăţişă pe David şi ieşi din cameră, închizând încetişor uşa în urma ei. El se aşeză pe saltea şi privi pozele de pe pereţi. Timp de câteva minute, David ascultă vocile şoptite ce se auzeau din cealaltă încăpere, unde familia Frank şi prietenii lor stăteau de vorbă în timp ce luau cina. Apoi puse pe genunchi foile pe care i le dăduse Ana, sperând să găsească în ele cuvintele care urmau să-i metamorfozeze viaţa. Patru pagini micuţe, scrise cu creionul, cu o caligrafie de copil.

A CINCEA DECIZIE

„ASTĂZI VOI ALEGE SĂ FIU FERICIT”

Începând din acest moment sunt un om fericit căci acum înţeleg cu-adevărat conceptul fericirii. Puţini sunt cei care, înaintea mea, au ştiut să înţeleagă adevărul acestei legi fizice care ne permite să trăim fericiţi în toate zilele pe care Dumnezeu ni le-a dăruit.

Ştiu acum că fericirea nu este o umbră, o nălucă ce pluteşte în jurul vieţii mele şi care se face prezentă doar din când în când. Fericirea este o alegere. Fericirea este rezultatul anumitor gânduri, anumitor atitudini, anumitor activităţi care la rândul lor declanşează o reacţie chimică în corpul meu. Această reacţie provoacă o euforie care poate părea efemeră unora dar pe care eu o controlez în totalitate.

Astăzi voi alege să fiu fericit.Voi întîmpina fiecare nouă zi râzând. De cum mă voi trezi, voi râde şapte

secunde. Chiar şi după un timp atât de scurt, entuziasmul îmi va pune sângele în mişcare. Mă simt diferit. Sunt diferit! Sunt încântat să mă bucur de o nouă zi. Pândesc fiecare ocazie. Sunt fericit!

Râsul este manifestarea entuziasmului şi eu ştiu că entuziasmul este carburantul care animă lumea. Râd când sunt singur şi râd când vorbesc cu ceilalţi.

45

Atrag oamenii pentru că am râsul in inimă. Lumea aparţine entuziaştilor căci pe aceştia oamenii îi vor urma pretutindeni!

Astăzi voi alege să fiu fericit. Voi zâmbi tuturor celor pe care-i voi întâlni.Zâmbetul meu a devenit cartea mea de vizită. Este de fapt arma cea mai

puternică pe care o posed. Zâmbetul meu are puterea să stabilească legături, să spargă gheaţa şi să liniştească furtunile. Îmi voi folosi neîncetat zâmbetul. Datorită lui, oamenii cu care voi intra în contact în viaţa de zi cu zi vor hotărî să-mi sprijine ţelurile şi să mă urmeze. Această revărsare de bunăvoinţă, de atitudine pozitivă, va arăta celorlalţi ce aştept în schimb.

Zâmbetul meu este cheia emoţiilor mele. Un înţelept a spus odată:”Nu cânt pentru că sunt fericit; sunt fericit pentru că pot cânta!” Atunci când hotărăsc să zâmbesc, sunt stăpân pe emoţiile mele. Descurajarea, disperarea, decepţia şi teama vor sfârşi prin a se ofili în faţa zâmbetului meu.

Astăzi voi alege să fiu fericit. Am un suflet plin de gratitudine şi recunoştinţă.

Altădată, anumite situaţii aveau puterea să mă descurajeze; şi asta până în ziua când mi-am comparat condiţiile de viaţă cu cele ale altor persoane mai puţin norocoase. O briză uşoară risipeşte fumul care pluteşte în aer; tot aşa, un suflet recunoscător poate alunga norii disperării. E imposibil ca seminţele disperării şi depresiei să prindă rădăcini într-o inimă recunoscătoare.

Viaţa m-a gratificat cu numeroase daruri şi nu voi uita niciodată să-i fiu recunoscătoare pentru asta.

Prea adesea mi-am transformat rugăciunile în văicăreli de cerşetor, cerând întotdeauna mai mult, fără să mă gândesc să mulţumesc pentru ceea ce am deja! Nu doresc să fiu un copil avid, ingrat şi lipsit de respect. Sunt fericit că văd, că aud, că respir, că pot umbla! Şi dacă viaţa mea va primi vreodată mai mult decât aceste binefaceri, îmi voi exprima recunoştinţa pentru miracolul care este abundenţa.

Voi întâmpina fiecare zi cu un zâmbet. Voi zâmbi tuturor oamenilor pe care-i voi întâlni. Am un suflet recunoscător.

Astăzi voi alege să fiu fericit.

VIII

Terminând de citit cuvintele pe care Ana le scrisese pentru el, David îşi şterse o lacrimă ce-i aluneca pe obraz. Clipind din ochi, împături foile şi le puse în tabacheră apoi băgă totul în buzunar şi se ridică. Întinse mâna spre trandafirul pe

46

care Ana îl lipise pe perete, urmă linia tijei până în josul fotografiei apoi reveni la petalele colorate şi zâmbi, simţind urma creionului sub degetele sale.

Încet, trandafirul se deformă iar floarea începu să tremure. David îşi retrase mâna ca să-şi şteargă ochii apoi se rezemă cu umărul stâng de perete. Simţi o uşoară ameţeală dar senzaţia trecu repede.

Deschizând ochii, examină din nou imaginea. Era încă la fel de neclară dar contururile ei începură să devină din ce în ce mai precise. Se dadu un pic înapoi, concentrându-şi privirea. Acum o vedea foarte limpede, atât de vie încât parcă era în relief. Cu un gest ezitant, atinse iar imaginea dar îşi retrase degetul ca ars. Trandafirul era adevărat! Era real! Era viu!

David rămase câteva clipe nemişcat apoi îşi dădu seama că stătea rezemat de un birou vechi şi că trandafirul se afla într-o vază de cristal, alături de o cană cu apă şi de patru pahare. Se ridică şi privi în jurul lui. Se afla într-un soi de încăpere....Nu, un cort mai degrabă, un cort imens din pânză albă. În afară de birou şi de patru scaune, nu se mai afla nici un fel de mobilă aici.

Auzind zgomote, se îndreptă spre aşa-zisa uşă şi o întredeschise cu prudenţă. La vreo douăzeci de metri, pe un soi de estradă, un bărbat stătea singur în spatele unui pupitru. Era cu spatele la cort şi vorbea câtorva mii de persoane aflate printre cai şi atelaje. Mulţi dintre ei şedeau pe pături sau în căruţele lor.

David constată că estrada şi cortul se aflau pe coama unui deal, înconjurate de copaci înalţi.Dat fiind că majoritatea îşi pierduseră frunzele dar că temperatura era plăcută, David presupuse că a ajuns în acest loc în cursul lunii octombrie sau poate chiar noiembrie. Fără nici o îndoială era toamnă şi, după poziţia soarelui, trebuia să fie în jurul amiezii.

Dincolo de mulţime, zări câmpuri şi păduri cât vezi cu ochii. Dealurile şi pajiştile îi făceau o impresie stranie, ca şi când ar fi cunoscut locurile, fără ca, totuşi, să reuşească să le identifice.

„Cu siguranţă oratorul este cel care deţine cheia prezenţei mele aici”, îşi spuse el.

Îndreptându-şi atenţia asupre estradei, observă că bărbatul era îmbrăcat elegant: pantaloni gri, cizme negre, guler alb peste o redingotă neagră. Părul lung, cărunt, îi dădea un aer dintre cele mai distinse.

În plus, era un orator remarcabil care-şi însoţea cuvintele de gesturi largi, expresive. Auditoriul părea că-l ascultă cu fervoare, râzând din când în când. Cu toate acestea, David nu auzea ce spune, căci nu exista nici microfon nici amplificator.

Deodată mulţimea izbucni într-un ropot de aplauze. David îl privi cu atenţie pe orator care se întorcea spre pupitrul său, aşteptând ca mulţimea să se liniştească. Atunci David îi distinse mai bine trăsăturile dar, dezamăgit şi un pic derutat, se întoarse în cort. Nu-l recunoscuse. „Oare aceasta este persoana pe care am venit s-o

47

văd?” Se aşeză greu pe un scaun, îşi puse un pahar cu apă, încercând să alunge această senzaţie de „deja vu” care îl tulbura.

Deodată auzi zgomot de copite de cai apoi voci care se apropiau şi se dădu înapoi, refugiindu-se într-un colţ, în timp ce un bărbat tocmai intra în cort.

Era un tânăr de vreo 25 de ani, îmbrăcat impecabil, cu o frizură elegantă şi cu o mustaţă fină. Cu paşi siguri se îndreptă spre birou, deschise fiecare sertar, le inspectă conţinutul apoi le închise. Se opri pentru un moment din inspecţie când zări paharul folosit, lăsat de David. Îl luă în mână, îl privi de aproape şi încruntă din sprâncene cu un aer iritat. Goli restul de apă pe jos şi ,ciudat, îl puse în buzunarul vestonului său, după care examină celelalte pahare şi cana cu apă. Privi în jurul lui atent apoi, mulţumit, ieşi în sfârşit din cort.

David scoase un suspin de uşurare. Era evident că nu acesta era bărbatul pe care venise să-l vadă din moment ce, pentru el, David rămase invizibil.

Deodată, foaia de pânză ce servea drept uşă se ridică din nou dar de data asta David nu mai avu timp să se ascundă.

Aplecat în două ca să se poată strecura în interiorul cortului, intră un bărbat, ţinându-şi pălăria sub braţ. De îndată ce se îndreptă de spate, îl zări pe intrus şi zâmbi:

-Domnul Ponder, presupun?Cu gura căscată, David crezu că i se vor topi picioarele sub el. Încercă să

răspundă „Da, domnule,” „Ce mai faceţi?” sau „Încântat” dar nici un sunet nu ieşi din gâtlejul său uscat. Dându-şi seama că interlocutorul său îl privea întrebător şi observând că acesta stătea cu mâna întinsă, David făcu singurul lucru de care era capabil şi care i se părea potrivit în această împrejurare: îi strânse mâna lui Abraham Lincoln.

-Eu...e o onoare, domnule, reuşi în cele din urmă să îngaime.-Onoarea e de partea mea, răspunse preşedintele.La urma urmei,

dumneavoastră sunteţi cel care aţi făcut o călătorie atât de lungă ca să mă întâlniţi!Lincoln purta mănuşi albe de cavaler care contrastau cu restul ţinutei sale

negre şi făceau ca mâinile sale mari să pară şi mai mari. Se îndreptă spre birou, unde-şi lăsă mănuşile şi pălăria şi-i propuse lui David:

-Vreţi să ne răcorim împreună cu un pahar cu apă?David acceptă invitaţia preşedintelui apoi îl întrebă:-Unde ne aflăm, domnule?Lincoln ridică un deget, cerându-i astfel lui David să aibă răbdare, îi dădu

paharul cu apă, şi-l luă pe al său pe care-l goli dintr-o suflare, îşi mai turnă unul apoi se aşeză.

-Adu-ţi un scaun,spuse el, în timp ce-l apropia pe al său de David.Aşezându-se, David nu se putu abţine să nu-l observe pe al şaisprezecelea

Preşedinte al Statelor Unite, care-şi puse un picior peste celălalt în timp ce-şi

48

desfăcea gulerul de la cămaşă. În ciuda calităţii hainelor sale, în ciuda părului pieptănat cu grijă, în ciuda bărbii sale impecabile, avea un aer oarecum...dezlânat, neglijent, poate pentru că era atât de înalt, încât picioarele lui păreau dezarticulate. Zâmbind în sinea sa, David îşi spuse că Abraham Lincoln semăna întocmai cu toate portretele pe care le văzuse vreodată.

În schimb, nu înceta să se mire de timbrul vocii sale. Numeroasele filme care i-au fost consacrate sugerau o voce baritonală, pe când în realitate vocea sa răsuna clar, cu un timbru foarte înalt, ca de tenor.

-Călăria mă face întotdeauna să-mi fie sete, explică Preşedintele. Dar mi-e ruşine să beau în faţa calului meu căci, în definitiv, el e cel care face toată munca!

David râse politicos.-Deci, domnule Ponder, vreţi să ştiţi unde ne aflăm.-Da, domnule şi vă rog să-mi spuneţi David.-Mulţumesc,spuse Lincoln înclinându-şi uşor capul în faţa lui.-David, sunt astăzi aici din două motive. Mai întâi ca să inaugurez un

cimitir, cel în care ne aflăm acum.De fapt, suntem în Pennsylvania, la Gettysburg.David simţi un fior pe şira spinării-Ce dată e azi?-19 noiembrie 1863.„Nu-i de mirare că acest loc mi se pare atât de familiar. Acum patru luni

eram aici! Dacă nu cumva acum o oră!” David îşi scutură capul ca să-şi limpezească gândurile.

-Domnule Preşedinte, aţi menţionat două motive pentru care aţi venit aici. Care era al doilea?

Lincoln zâmbi.-Păi, să te întâlnesc pe tine, desigur.David îl privi cu ochi mari.-Eşti cu siguranţă mult mai important decât toate discuţiile pe care le-am

avut azi, continuă Preşedintele.Acest cimitir reprezintă trecutul, în timp ce tu reprezinţi viitorul.

David lăsă privirea în pământ.-Vă apreciez optimismul dar nu sunt convins că e justificat. În acest moment

sunt în situaţia în care abia dacă mai sper că mai există un viitor.Ca să fiu sincer, acum traversez una din perioadele cele mai negre ale existenţei mele.

-În acest caz, felicitări, pentru că înseamnă că vor veni şi zile mai bune.Ridicându-şi paharul, Preşedintele făcu o urare:-Pentru noi, cei care trăim astăzi momentele cele mai grele din ceea ce viaţa

ne poate oferi.David nu răspunse. Nu ştia dacă Lincoln îl tachina sau nu.-Nu glumesc, spuse el răspicat.

49

-Oh, crede-mă, nici eu! îl asigură Lincoln.Îşi luă pălăria, acel faimos „horn de sobă” care făcea parte integrantă din

imaginea sa, şi-i mângâie panglica de mătase neagră.-E o panglică pe care o port în amintirea lui Willie, băieţelul meu, mort

acum câteva luni.Tăcu un moment apoi respiră adânc, cu un oftat, înainte de a continua:-Iar acum fiul meu, Tad, este la pat...într-o situaţie disperată şi el. Şi, cum

cred că-ţi dai seama, doamna Lincoln n-ar fi dorit ca eu să fiu azi aici...-De ce aţi venit?-Din simţul datoriei. Şi apoi, pot să mă rog pentru fiul meu la fel de bine la

Casa Albă ca şi în timp ce-mi îndeplinesc obligaţiile. Eu ştiu că Atotputernicul îmi va auzi chemarea de oriunde m-aş afla. Braţul lui se întinde la fel de bine asupra Washingtonului ca şi asupra Gettysburgului. Şi el preferă cu siguranţă să vadă că mă rog în timp ce-mi fac datoria mai degrabă decât dacă m-aş ruga stând cu braţele încrucişate şi nefăcând nimic altceva.

Preşedintele îşi schimbă poziţia pe scaun şi-şi încrucişă braţele.-Când spuneam că îndurăm ce-i mai rău din ceea ce viaţa are să ne ofere,

continuă el, exageram un pic şi trebuie să recunosc că am tendinţa de a nu vedea existenţa decât din punctul meu de vedere.Ceea ce am spus este adevărat doar într-un sens îngust, egoist. Într-un sens mai larg, viaţa ne oferă de fapt tuturor multiple ocazii să ne transformăm şi să devenim mai buni.

-Să devenim mai buni? Vorbiţi despre ceea ce vrea să însemne dezvoltare personală?

În ce mă priveşte, nu sunt în stare nici măcar să mă gândesc la dezvoltarea mea personală, spuse David.

-Sigur că nu! Dar de fapt aceasta este cea mai importantă alegere pe care oamenii de pe această planetă ar trebui s-o facă.Însă nu este cea mai uşoară...şi nu cunosc pe nimeni care să nu viseze la un pic de pauză, la un moment de respiro. Rămâne să ne punem o întrebare esenţială: ce grad de putere vrem să atingem? Şi ce fel de putere?

-Aşteptaţi, nu mai înţeleg nimic. Mai întâi, în ce măsură dezvoltarea personală poate duce la putere? Apoi, nu mi-o luaţi în nume de rău, dar eu nu caut câtuşi de puţin puterea.

Aplecându-se, Lincoln spuse pe un ton ferm:-Domnule Ponder...David, dacă e adevărat ce spui, dacă nu cauţi să devii

puternic, atunci mulţi oameni şi-au irosit timpul şi atenţia degeaba, aşa cum mi le irosesc şi eu în acest moment!

Neştiind cum să interpreteze această punere la punct, David îngăimă:-Nu eu sunt cel care...

50

Lincoln zâmbi răbdător dar îl întrerupse ferm, bătându-l prieteneşte pe genunchi:

-Hai să ne gândim un pic împreună:dezvoltarea, împlinirea personală duce la putere. Până la o anumită limită, dezvoltă competenţele necesare întreţinerii unei familii apoi, la un nivel mai înalt, conferă destulă influenţă şi înţelepciune încât să fii perceput ca un conducător de oameni, ca un lider.

Lincoln făcu o pauză şi se uită ţintă în ochii lui David, apoi spuse răspicat:-Dar pentru a împlini lucruri măreţe, e esenţial să dispui de o mare forţă

interioară.Nu alerga după putere, n-o căuta cu orice preţ ci mulţumeşte-te să-i culegi cele mai bune roade. În mâinile unui om de bine, puterea acţionează ca un pahar cu apă rece pe o căldură toridă de vară: îl revigorează pe cel care o bea.

Vezi tu, David, anumite persoane nu cer decât atâta putere cât să poată supravieţui, alţii vor încerca să dobândească destulă putere cât să-şi îmbunătăţească viaţa lor şi a familiilor de care sunt răspunzători şi poate că, în mărinimia lor, vor mai ajuta şi nişte suflete nefericite, dacă asta nu implică lipsa lor de confort.

Dar mai sunt unii, aşa ca noi, David, care se agaţă de ideea nebună că pot schimba lumea. Şi ne dezvoltăm acea putere care ne face să întoarcem spatele la ceea ce este uşor, ca să împlinim ceea ce simţim în inima noastră că avem de împlinit. Astfel, o singură fiinţă poate dobândi puterea de a conduce sute de mii de oameni spre pământul făgăduinţei pe care fiecare l-a visat.Când eram copii, ne era frică de întuneric. Astăzi, deveniţi adulţi, ne este teamă de lumină. Ne este teamă să ieşim din tipare. Ne este teamă să creştem. Dar cum să-i conducem pe alţii spre o destinaţie pe care noi n-am atins-o? Continuă-ţi căutările, băiete! Te implor să cauţi această lumină care-ţi pare atât de departe! Ceea ce vei găsi merită osteneala călătoriei! Vei deveni un model de dezvoltare personală şi de putere interioară iar prin exemplul tău şi prin calităţile tale de îndrumător, de conducător de oameni, vei împiedica multe fiinţe de valoare să-şi frângă viaţa de stâncile mediocrităţii.

-Acum înţeleg mai bine ce-aţi vrut să spuneţi, încuviinţă David, dând din cap. Dar cum să realizez propria-mi dezvoltare personală? Care este lucrul cel mai important în această... cautare?

-Vezi tu, băiete, în ce mă priveşte, am avut întotdeauna mult de câştigat când mi-am pus întrebări.

-În legătură cu ce?-Cu mine-însumi.-Vă puneţi întrebări despre dumneavoastră înşivă?-Da, spuse preşedintele râzând. Aşa cel puţin sunt capabil să şi dau

majoritatea răspunsurilor.Păstrându-şi zâmbetul, Lincoln îşi frecă barba cu dosul mâinii apoi continuă:

51

-Serios. Întrebări de genul „Cum mă consideră ceilalţi?” şi „Ce nu le place la mine?” se pot dovedi dintre cele mai edificatoare, cu condiţia să răspunzi la ele cât mai cinstit posibil. Când devii o persoană a cărei prezenţă este căutată de ceilalţi, asta dovedeşte că ai atins un nivel înalt de influenţă.

-Altfel spus, trebuie să mă străduiesc să plac oamenilor?-Nu neapărat, nu cu tot dinadinsul. Vreau să spun, înainte de toate, că e

vorba aici de atenuarea unghiurilor ascuţite pe care le-ai putea găsi în aparenţa ta fizică şi în atitudinile tale, cum ar fi de exemplu felul tău de a vorbi şi comportamentul. Eu personal găsesc întotdeauna un teren fertil de schimbare în atitudinea mea.Cu toate astea, niciodată nu vei fi pe plac tuturor, la fel cum nici obiectivele şi ţelurile tale nu vor fi acceptate în unanimitate.De exemplu, dacă urmăreşti să obţii aprobarea persoanelor leneşe sau geloase, asta ar însemna să-ţi dai diamantele la porci. Vei descoperi cu timpul că Dumnezeu se foloseşte rar de cei care nu se gândesc decât la ceea ce vor spune cei din jur despre ei.

-Dumneavoastră vă pasă de ceea ce spun oamenii despre dumneavoastră?Preşedintele se îndreptă de spate, cu un aer grav:-De ce? Ce spun?Văzând expresia şocată a lui David, izbucni în râs.-Preşedintele Buchanan mi-a lăsat drept moştenire un coşmar. Între alegerea

şi investitura mea, şapte state din sud făcuseră deja secesiune din Uniune iar Jefferson Davis era numit Preşedintele Statelor Confederate din America. Fie vorba între noi, Buchanan mi-a lăsat Casa Albă fiind sigur că secesiunea între Nord şi Sud era iremediabilă. Aşa că s-a proclamat ultimul Preşedinte al Statelor Unite.

Aşa cum, fără-ndoială, ştii, eu sunt primul preşedinte al Partidului Republican. Am fost ales printr-o minoritate de voturi populare şi, până şi în cabinetul meu, unii mă considerau „un instrumentist de mâna a doua”. În ochii elitei de la Washington, eu nu voi fi niciodată decât un avocăţel de provincie, un ţăran prost şlefuit, necivilizat. Dacă ar trebui să mă frământ sau să mă îngrijorez pentru articolele din ziare care mă tratează drept imbecil sau necinstit, dacă m-aş lăsa doborât ori de câte ori un opozant politic mă face maimuţă sau bufon, n-aş mai putea niciodată să-mi împlinesc menirea pentru care am venit pe lume.

Lincoln se ridică şi începu să meargă în lung şi-n lat, cu mâinile în buzunare.-Mai devreme sau mai târziu, orice om de caracter îşi va vedea caracterul

pus în discuţie. Orice om de onoare va trebui să facă faţă criticilor nedrepte dar nu va uita niciodată că aceste critici nedrepte n-au nici un impact asupra adevărului. Unica modalitate de a evita critica este să nu faci nimic, să fii un nimeni.

Un ropot de aplauze răsună de afară. Lincoln zâmbi şi-i făcu semn lui David să-l urmeze:

-Hai să vedem cum stăm.

52

Dădu la o parte pânza de cort şi amândoi constatară că oratorul continua să-şi captiveze auditoriul.

-Cine e? întrebă David.-Onorabilul Edward Everett, fostul preşedinte al Universităţii Harvard, fost

secretar de stat sub Preşedintele Fillmore. Are darul de a fascina şi de a anima mulţimea. Uită-te la feţele oamenilor: sunt vrăjite, sunt captivate.

-Sunt sigur că pe dumneavoastră vă aşteaptă.-Mulţumesc pentru compliment dar astăzi am puţine lucruri să le spun

oamenilor. Sunt aici ca să inaugurez un cimitir. Invitaţia nu mi-a parvenit decât acum trei săptămâni.

În acel moment, pânza se deschise larg în faţa tânărului bine îmbrăcat pe care David îl recunoscu deoarece el fusese cel ce controlase paharele şi cana de apă ceva mai devreme.

Lincoln îl prezentă cu un gest al mâinii:-John Hay, secretarul meu personal.David rămase locului şi se abţinu să nu râdă văzându-l pe cel desemnat cum

priveşte în jurul lui, fără să înţeleagă nimic, apoi adresându-se preşedintelui:-Ce-aţi spus, domnule?Imperturbabil, stăpân pe sine, Lincoln îl întrebă:-Cu ce te pot ajuta, John?Acesta continua să caute cu privirea persoana căreia i s-ar fi putut adresa

Preşedintele.-John, repetă acesta, te pot ajuta cu ceva?-Păi...eu...scuzaţi-mă de deranj, domnule Preşedinte.Lincoln se abţinu să nu râdă, în timp ce David îşi puse mâna pe gură ca să nu

izbucnească în hohote.-Vă rog să mă scuzaţi...se bâlbâi Hay din nou. Venisem să vă informez că,

atunci când domnul Everett va termina, Baltimore Glee Club va cânta o odă compusă pentru această ocazie. Muzica ne va acorda timpul necesar să vă însoţim până la tribună.

-Mulţumesc, John. Voi pândi deci începutul odei şi atunci ne întâlnim în exteriorul cortului. Până atunci ţi-aş fi recunoscător dacă ai avea grijă ca nimeni să nu mă deranjeze.

Spunând acestea, Preşedintele ridică pânza de cort ca şi cum ar fi vrut să-l îndemne pe secretar să iasă. Îndoit de spate, acesta era pe punctul să treacă pragul, când spuse cu ezitare:

-Scuzaţi-mă, domnule Preşedinte, dar trebuie să înţeleg că nu vreţi să mă vedeţi nici pe mine intrând?

-Exact.-Deci să vă aştept afară când veţi fi pregătit să luaţi cuvântul?

53

-Da, John.Tot aplecat de spate, Hay reluă:-Dacă-mi pot permite să vă întreb...-John...,îl întrerupse Lincoln.-Domnule?-Ne revedem în exteriorul cortului când voi fi gata să iau cuvântul.-Da, domnule, spuse John resemnat şi ieşi din cort.Preşedintele lăsă pânza de cort şi, cu un semn al capului, îl invită pe David

să-l urmeze spre birou. Râdea cu lacrimi în timp ce se aşeză şi câteva momente amândoi se amuzară copios.

Reluându-şi calmul, Lincoln oftă:-Era cât pe ce să fac o gafă pe cinste, prietene! Uitasem că nu te vede. John

este un tânăr cinstit şi mă simt vinovat că râd aşa pe seama lui dar, Dumnezeu să mă ierte, avea aşa o mutră...!

David râse iar, apoi se instală comod pe scaunul lui.-Înainte ca secretarul dumneavoastră să ne întrerupă,îmi vorbeaţi de rolul

dumneavoastră în ceremonia de azi.Reluându-şi aerul serios, Lincoln îşi drese glasul:-Da. Astăzi facem o pauză în bătăliile noastre ca să inaugurăm ceea ce

rămâne după această hidoasă realitate care este războiul: un cimitir. Încep să fie cam multe pe-aici, mult mai multe decât aş putea eu să inaugurez vreodată. Ştii că am numărat mai mult de cincizeci de mii de victime chiar aici? S-ar spune că râuri de sânge au inundat solul...

Făcând o pauză,păru că se reculege, înainte de a-şi ridica privirea ceva mai înseninat:

-Dar îl am pe Grant alături, acum. Toate astea nu vor mai dura mult.-Sunteţi pe punctul de a câştiga războiul?-La început eram departe de victorie, crede-mă! Dar după Gettysburg, în

iulie anul trecut, ieşirea îmi pare mai favorabilă.Lui David îi veni brusc o idee şi întrebă:-Domnule Preşedinte, cunoaşteţi cumva un ofiţer din armata dumneavoastră,

un colonel pe nume Joshua Chamberlain?Lincoln se gândi un moment apoi răspunse rar:-Nu, nu cred. De ce?-Pentru că a luptat aici, la Gettysburg. Întorcându-vă la Washington aţi putea

să aflaţi imformaţii despre el?-Voi vedea ce pot face.-Altceva: credeţi că Dumnezeu este de partea voastră?Lincoln reflectă o clipă înainte de a răspunde.

54

-În 22 septembrie anul trecut, am semnat o proclamaţie de emancipare a tuturor sclavilor, specificând că de acum înainte vor fi liberi pentru totdeauna. Mi se reproşează încă faptul că nu am ales momentul potrivit pentru acest act. Unul dintre membrii cabinetului meu le-a spus tuturor celor care vroiau să-l asculte că o mare majoritate a oamenilor era împotriva mea şi a acestei proclamaţii de emancipare. În ce mă priveşte, rămân consecvent ideii că, dacă opinia publică oscilează din când în când, binele şi răul nu se schimbă în esenţa lor.

Cu cât ne vom obişnui cu lanţurile sclaviei cu atât vom risca să le vedem într-o zi strângându-se în jurul propriilor noastre picioare. Spiritul guvernării noastre şi a instituţiilor noastre trebuie să se consacre educării poporului. Iată de ce am semnat acest document şi de ce mă străduiesc să fie respectat.

Astea fiind spuse, m-ai întrebat dacă cred că Dumnezeu este de partea mea. Ca să fiu sincer, nu mi-am pus niciodată această întrebare dar aş fi mai degrabă tentat să mă întreb dacă noi suntem de partea lui Dumnezeu.

David reveni la o idee pe care Lincoln o enunţase mai devreme:-Aţi vorbit de generalul Grant. De ce vă dă prezenţa lui atâta siguranţă?-Pentru că şi el îşi face la fel de multe griji ca şi mine, pentru că şi lui îi

pasă! Mi-a trebuit aproape trei ani ca să găsesc un comandant şef pe care să nu fiu obligat să-l supraveghez ca o dădacă. Desigur, când l-am numit, presa a tăbărât pe mine cu toate puterile. Doar că el se bate, nu glumă! Am auzit spunându-se că bea prea mult. Foarte bine. Dacă am să aflu ce bea, voi trimite câteva casete din această băutură şi celorlalţi generali ai mei!

David râse în hohote iar Lincoln continuă zâmbind:-Cu asta vreau să spun că Ulysses S. Grant este la fel de interesat de victorie

ca şi mine. Când vrei să câştigi, trebuie să te înconjori de campioni şi să nu te laşi descurajat de cei care vorbesc mult dar fac puţin.

-Ce veţi face dacă...Ce veţi face atunci când veţi învinge?-Din ce punct de vedere?-După război, care va fi primul dumneavoastră gest politic?-La această întrebare îmi este uşor să răspund deoarece am petrecut multe

ore rugându-mă şi reflectând la ea.Voi întâmpina prima zi, după ce toate ostilităţile au încetat, într-un spirit de iertare. Voi recomanda o amnistie generală.

David nu-şi revenea din uimire:-Chiar şi pentru rebeli? Cum puteţi...? Nu înţeleg...-Pentru toată lumea. Şi aceasta va fi de acum înainte o regulă pe care mă

străduiesc s-o aplic în viaţa mea de zi cu zi. Iertarea îmi permite să-mi îndeplinesc mult mai bine rolul de soţ, de tată, de prieten şi de conducător al acestei ţări.

-Ce are a face iertarea cu viaţa de zi cu zi? întrebă David confuz.Lincoln se gândi o clipă, îşi încrucişă picioarele apoi spuse:

55

-Te-ai enervat vreodată pe cineva atât de tare încât să nu te mai poţi gândi la altceva decât la atitudinea îngrozitoare a acelei persoane faţă de tine? Te gândeşti la ea în loc să dormi, rumegi tot ce-ar fi trebuit să-i răspunzi, tot ce-ai avea chef, tot ce-ţi vine să-i arunci în faţă. În loc să savurezi o seară liniştită în familie, îţi neglijezi copiii sau soţia, obsedat de supărarea şi de amărăciunea ta, căci mintea şi sufletul îţi sunt ocupate doar de persoana care te-a jignit. Te simţi gata să explodezi. Nu-mi spune că nu ţi s-a întâmplat niciodată aşa ceva!

-Ba da, într-adevăr.-La fel şi mie! Datorez multe dintre greşelile profesionale, dintre certurile

conjugale precum şi câteva înfrângeri politice usturătoare acestui fel de sentiment. Pe de altă parte, datorez de asemenea o mare parte a situaţiei mele actuale descoperirii unui secret foarte simplu.

-Care?-Secretul iertării. Nu costă nimic dar aduce toate beneficiile posibile. Dacă

vei valorifica puterea iertării, vei fi onorat şi stimat şi vei deveni cel mai bogat dintre cei mai bogaţi. Fără să mai socotim că şi tu vei fi iertat pentru propriile-ţi greşeli.

-Dar pe cine trebuie să iert?-Pe toată lumea.-Chiar dacă nimeni nu-mi cere asta?-Sunt rari cei care cer iertare! Oricât ar părea de ciudat, majoritatea acestor

neaveniţi care ne încarcă mintea şi sufletul cu actele sau cu vorbele lor necugetate, trăiesc liniştiţi, fără măcar să bănuiască frământările noastre şi nici măcar nu le trece prin cap că au făcut un gest reprobabil.

-N-aş fi chiar aşa de sigur de asta. Totuşi, eu tot nu-nţeleg cum poţi ierta pe cineva care nu-şi cere iertare!

-Vezi tu, David? Mult timp am crezut şi eu că iertarea este privilegiul regilor, că nu este acordată decât celor care vin să se târască la picioarele tale, implorându-te. Dar, cu timpul, şi tot studiindu-i pe cei care au reuşit în viaţă, am învăţat să privesc iertarea altfel.

Nu cunosc nici măcar o carte, începând cu Biblia, care să susţină că pentru a-ţi ierta duşmanii trebuie să aştepţi ca aceştia să ţi-o ceară. Gândeşte-te! Unde scrie că, înainte să obţină iertarea ta, ei trebuie să o merite? Unde e stipulat că, pentru a te ierta, tu trebuie să mă fi jignit de trei ori? Ori de şapte ori? Ori de şaptezeci?

Căci iertarea nu este o recompensă, ci un cadou! Atunci când acord iertare cuiva, îmi eliberez de fapt sufletul meu de mânia şi de ura care mă rod, îmi ofer posibilitatea să-mi continui viaţa într-un mod plăcut, descătuşat de piedicile trecutului. Aşa că, iertând pe aproapele meu, îmi fac mie însumi un dar.

David dădu gânditor din cap:

56

-Mărtusisesc că n-am considerat niciodată iertarea ca pe o posibilă iniţiativă proprie.

În acel moment se auziră ovaţii răsunătoare. Preşedintele scoase un ceas din buzunar.

-Trebuie să fie sfârşitul intervenţiei domnului Everett.E rândul meu.David se ridică.-Stai, băiete, îl sfătui blând preşedintele.David se aşeză iarăşi.-Treci printr-un moment de răscruce, decisiv pentru viaţa ta şi se pare că

cineva a fost prea mult timp privat de iertarea ta. Prin autoritatea limitată care mi-a fost acordată pentru clipele scurte ale întâlnirii noastre, trebuie să te avertizez că dacă nu vei învăţa să ierţi mai des, rolul tău de soţ, de tată şi de conducător de oameni se va sfârşi aici. Soluţia tuturor încercărilor care ar putea să ţi se întâmple în viitor, realizarea visurilor tale se află în iertare.

Cu gura căscată, cu ochii holbaţi, David nu-şi putea ascunde stupefacţia:-Despre cine e vorba?Lincoln se ridică gânditor.-Domnule Preşedinte, insistă David, trebuie să-mi spuneţi pe cine să iert!Lincoln luă paharul pe care-l goli dintr-o suflare, înainte să se îndrepte spre

ieşire. David îi puse o mână pe braţ:-Ascultaţi! îl imploră el. Vă pregătiţi să ieşiţi şi n-am să vă mai văd

niciodată. Aproape că mi-aţi spus că viaţa mea va fi distrusă dacă nu voi ierta o anumită persoană. Pentru că acest lucru este atât de important, spuneţi-mi, vă rog, pe cine trebuie să iert?

Preşedintele se uită ţintă în ochii lui David şi spuse simplu:-Pe tine.Cu ochii plini de lacrimi, David reuşi cu greu să articuleze:-N-aş fi crezut…-David, spuse Lincoln în timp ce-l prinse încurajator de umeri, soţia ta nu te

învinovăţeşte pentru nimic, fiica ta nu-ţi poartă pică iar Dumnezeu nici atât. Rămâne ca de acum încolo nici tu să nu te mai învinovăţeşti. Iartă-te şi porneşte cu dreptul!

-Mulţimesc, spuse David ştergându-se la ochi cu puloverul.Lincoln îşi luă jobenul.-Sunt onorat că am putut să-ţi fac acest serviciu. Vrei să mă urmezi? Ai

putea să te alături mulţimii şi să asculţi discursul meu.-Mulţumesc. Şi vă rog să mă scuzaţi că v-am acaparat timpul de pregătire.-Nu-i nimic. Cele câteva remarci pe care trebuie să le fac sunt gata de

cincisprezece zile.

57

-Chiar? Mi se pare extraordinar. Persoanele care vă studiază în zilele noastre, oh...care vă vor studia mai târziu…în sfărşit…se spune că aţi redactat acest discurs în trenul care vă aducea la Gettysburg.

Lincoln zâmbi.-Nu, am pus pe hârtie aceste idei la Washington. Dar înţeleg ce a putut să-i

înşele pe cronicari, căci în tren scriam asta pentru tine.Spunând ultimele cuvinte, preşedintele scoase cu grijă din joben o foaie

împăturită şi i-o întinse lui David.Corul cânta un imn, mulţimea era în aşteptare. David luă scrisoarea şi se

pregătea să-l urmeze pe Lincoln, când acesta se opri, se întoarse cu faţa spre el şi-l întrebă amuzat:

-În secolele care vor veni, istoricii mă vor studia?-Da,domnule.Lincoln întrebă cu voce şoptită:-Între noi fie vorba, o să câştigăm acest război, nu-i aşa?-Da, domnule.Cu un zâmbet în colţul buzelor,Lincoln adăugă un singur cuvânt:-Grant?-Da, domnule. Şi David îl urmă pe marele om afară din cort.Totuşi fu obligat să se îndepărteze când John Hay şi câţiva soldaţi se

îndreptară spre preşedinte ca să-l conducă la tribună. Lincoln strânse mâna lui Edward Everett în timp ce un prezentator în smoking spuse cu o voce declamativă:

-Doamnelor şi domnilor, Preşedintele Statelor Unite, Abraham Lincoln.Douăzeci de mii de oameni aclamară cu entuziasm. David veni să se aşeze

lângă tribună ca să audă mai bine vocea pătrunzătoare, înaltă a preşedintelui Lincoln iar acesta spuse cuvintele care aveau să declanşeze convalescenţa unei naţiuni sfărâmate:

-Sunt optzeci şi şapte de ani de când strămoşii noştri au fondat pe acest continent o naţiune concepută în libertate şi construită pe ideea de egalitate între oameni.

Şi iată-ne azi împinşi într-un război civil care va fi piatra angulară a supravieţuirii tării noastre. Suntem adunaţi acum pe unul dintre cele mai mari câmpuri de luptă ale acestui război. Am venit să consfinţim un colţ din acest pământ care va deveni ultimul loc de odihnă al tuturor celor care au murit pentru ca ţara noastră să trăiască. E drept şi demn să facem acest lucru.

Pe de altă parte, privind lucrurile mai profund, nu stă în puterea noastră să consfinţim acest pământ: nu putem nici să-l binecuvântăm, nici să-l sanctificăm. Vii sau morţi, vitejii care au luptat aici l-au consfinţit deja iar noi, cu slabele noastre puteri, nu mai avem ce adăuga. Lumea nu va lua aminte la cuvintele

58

noastre şi nu le va păstra în memorie pentru prea mult timp dar nu va putea uita niciodată ce au făcut aceşti oameni. Nouă, celor vii, ne rămâne să ne dedicăm operei neterminate pe care ei au întreprins-o cu atâta nobleţe.Ne rămâne să luptăm cu mai multă forţă pentru cauza noastră comună. Nouă ne rămâne să confirmăm că aceşti bărbaţi n-au murit în zadar; noi trebuie să hotărâm dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, ţara noastră va renaşte în libertate; nouă ne rămâne să hotărâm dacă guvernul poporului, prin popor şi pentru popor, nu va dispărea niciodată de pe faţa pământului.

Pentru o clipă, mulţimea rămase tăcută. Apoi, peste tot în jurul lui David, lumea începu să aplaude. El li se alătură cu entuziasm, îşi privi noul prieten salutând mulţimea cu o mişcare uşoară a capului, adresând un semn asistenţei din spate şi un zâmbet abia schiţat destinat doar lui. Apoi Lincoln îşi ridică braţele în semn de salut, se întoarse pe călcâie şi plecă.

David se strecură prin mulţime şi se îndreptă spre un stejar falnic, ce se înălţa singuratic pe coasta unui deal. Departe de miile de oameni care mergeau spre cimitir, el se aşeză la umbra copacului în timp ce corul cânta. Despături foaia pe care i-o dăduse cel de-al şaisprezecelea Preşedinte al Statelor Unite şi citi:

A ŞASEA DECIZIE

„ÎNCEP ACEASTĂ ZI ÎNTR-UN SPIRIT DE IERTARE”

De prea multă vreme, capacitatea mea de a ierta a fost blocată, acunsă undeva departe, în adâncul sufletului meu, aşteptând s-o scot la lumină, acordând iertarea celor pe care-i consider demni de asta. Dar vai! Sunt de părere că majoritatea oamenilor nu merită preţioasa mea iertare şi cum, de altfel, ei nu mi-au cerut-o niciodată, o păstrez acolo, în mine. Astfel conservată, ea a încolţit în inima mea şi n-a produs decât fructe amare.

Dar s-a isprăvit cu asta! Astăzi viaţa mea se umple de speranţă şi de încredere. Sunt una dintre puţinele fiinţe de pe pământ care cunoaşte secretul ce risipeşte mânia şi ura. Înţeleg că iertarea nu capătă valoare decât atunci când este acordată de bunăvoie şi din toată inima. Din momentul în care o dăruiesc, mă eliberez de demonii trecutului şi-mi ofer mie-însumi o renaştere.

Încep această zi într-un spirit de iertare; îi voi ierta chiar şi pe cei care nu-mi vor cere asta.

De câte ori n-am tremurat de mânie sau de indignare în faţa unui cuvânt sau a unui gest făcut de un zăpăcit! Am irosit momente preţioase ca să caut o revanşă sau o confruntare. De acum înainte înţeleg că furia pe care o nutresc este adesea cu

59

sens unic căci cel care m-a jignit acordă prea puţină atenţie jignirii sale şi mai puţină reacţiei mele. De acum, voi ierta în tăcere chiar şi pe cei care nu-şi dau seama de asta. Iertând, nu mă voi mai consuma cu gânduri neproductive, voi uita toată amărăciunea, toate resentimentele. Mă voi simţi eliberat şi mulţumit în sufletul meu şi-mi voi relua activităţile obişnuite printre cei dragi.

Încep această zi într-un spirit de iertare. Îi voi ierta pe cei care m-au criticat pe nedrept.

Dacă sclavia este o crimă, nu trebuie să uităm că cel care trăieşte în funcţie de părerea celorlalţi devine el însuşi sclav. Eu nu sunt un sclav. Fac deosebire între bine şi rău şi nu mă voi lăsa influenţat niciodată de o părere dăunătoare ţelurilor mele şi nici de o critică nedreaptă.

Cei care îmi dezaprobă scopurile şi visele nu înţeleg că eu sunt chemat spre o destinaţie mai înaltă. De acum înainte, dispreţul lor nu-mi va afecta nici atitudinea, nici faptele mele. Le iert această lipsă de perspectivă şi-mi urmez calea. Ştiu că întotdeauna critica este preţul pe care-l avem de plătit când vrem să ne ridicăm din mediocritate.

Încep această zi într-un spirit de iertare. Mă iert pe mine însumi.Mult timp mi-am fost cel mai rău duşman. N-am încetat să-mi reproşez

fiecare greşeală, fiecare confuzie, fiecare ezitare, fiecare pas strâmb. Fiecare din promisiunile pe care nu le-am respectat, fiecare zi pierdută, fiecare scop pe care nu l-am atins s-au adăugat dezgustului pe care-l nutream pentru viaţa mea ratată. Rămân paralizat de consternare: când mă dezamăgesc, reacţionez prin nonacţiune, prin inactivitate şi nu reuşesc prin asta decât să mă dezamăgesc şi mai mult.

Înţeleg astăzi că e imposibil să combat un duşman care nu există decât în capul meu. Iertându-mă pe mine însumi, şterg îndoielile, temerile şi decepţiile prin care trecutul îmi sufocă prezentul. De-acum înainte, antecedentele mele vor înceta să-mi controleze destinul. M-am iertat. Viaţa mea începe acum.

Îi voi ierta pe toţi cei care nu-mi cer asta.Îi voi ierta pe cei care mă critică pe nedrept.Mă voi ierta pe mine însumi.Încep această zi într-un spirit de iertare.

IX

David scoase tabachera din buzunar şi puse cu grijă în ea această nouă foaie de hârtie, mângâind în treacăt manuscrisul regelui Solomon.

60

-Una, două, trei, patru, cinci, şase, îşi numără David preţioasele pagini cu voce tare. Cred că trebuie să primesc şapte.Oare unde va fi următoarea călătorie?

David era neliniştit. Aşteptarea experienţei de a plonja în spaţiu- timp îi dădea o stare de nervozitate şi de epuizare.

Privind peste câmp, văzu mulţimea de oameni din jurul lui Lincoln împrăştiindu-se încetul cu încetul, părăsind cimitirul, unii călare, alţii în căruţe. Cu mănuşile sale albe, cu jobenul negru strălucind în soare, preşedintele avea o ţinută mândră şi nobilă. Plin de admiraţie, David dădu din cap zâmbind.

În acel moment, se simţi cuprins de ameţeală. Incapabil să-şi ţină ochii deschişi, se grăbi să-şi pună tabachera în buzunar şi se întinse. Încercă să rămână treaz dar nu putu lupta mult timp. Imagini cu Ellen şi Jenny îi tulburau sufletul.

-Unde eşti, tată? plângea Jenny. Vino înapoi!Era un vis dar nu reuşea să iasă din el. Vroi să le atingă dar erau prea

departe. „E curată nebunie! Visez în mijlocul unui vis. Ar fi cazul să mă trezesc!”,gândi el.

Ellen o ţinea în braţe pe fiica lor care plângea în hohote.-David, avem nevoie de tine.„Trezeşte-te!” îşi strigă el.-Aştept lucruri mari de la tine, băiete!Era vocea unui bărbat. Se întoarse şi-l zări pe socrul său cu ochii plini de

lacrimi.-Ai promis că o să ai grijă de fiica mea.David se trezi, leoarcă de sudoare, tremurând de frică să nu adoarmă iar.-Prea realist, murmură el pe când încerca să se ridice. A fost prea real!Dezorientat, David îşi dădu seama că şezuse pe o podea din ciment acoperită

cu ...hârtii.Se aşeză iar, se frecă la ochi, încercând să-şi limpezească ideile. În faţa lui

erau mai multe hârtii. Se puse pe genunchi, apoi se ridică, realizând că, de fapt, în jurul lui se aflau fotografii. Fiecare înfăţişa un copil. Fotografii aşezate stivă pe etajere, puse în cutii sau aranjate în grămezi. Erau tot felul de copii, uneori doi pe acelaşi clişeu, alteori trei, până la zece.

Se îndreptă spre o alee, în stânga sa, unde se înşiruiau mii de haine pentru copii, de toate culorile. Atinse câteva: poltoane mici, mai mari, jachete, fiecare pe umeraşul său.

-Mii, spuse el cu voce tare. Poate sute de mii.Întorcându-se spre locul cu fotografiile, i se tăie respiraţia descoperind că

etajerele erau atât de înalte încât nici măcar nu distingea plafonul. Atâtea fotografii puse la un loc...cât vedeai cu ochii...

Nu exista nici un fel de lampă, nici o sursă vizibilă de iluminat şi totuşi locul era scăldat într-o lumină blândă. În dreapta lui, aleea se întindea la nesfârşit, la fel

61

şi în stânga, ca şi cum clădirea în care se afla n-ar fi avut o formă precisă, dacă într-adevăr era vorba de o clădire. „Dar dacă încă mai visez?”

Se îndreptă spre capătul aleii şi, după vreo sută de metri, descoperi cărucioarele cu rotile, cu cromul strălucitor. Dincolo de cărucioare se înşiruiau paturi- strâmte, largi, uriaşe. Apoi biciclete- de toate formele, de toate culorile.

După biciclete veneau documente- aparent oficiale. David se aplecă asupre unuia: contracte de cumpărare de maşini. Puse stivă, la fel ca şi fotografiile, ocupau locul la vreo zece case şi se înălţau mai mult decât ar fi putut cuprinde cu privirea.

Dădu apoi peste încălţăminte, de toate felurule posibile şi imaginabile, fiecare pereche aranjată în suportul ei. Doar încălţămintea de bebeluşi ocupa o sală de vreo şaizeci de metri de lungă; apoi veneau pantofii de femei şi cei de bărbaţi; eleganţi, sport, din cauciuc. Sute de mii, poate milioane de perechi de pantofi. David n-ar fi ştiut să spună.

În schimb, ştia că aşa ceva nu mai văzuse. Nu auzea muzică, nu simţea nici un miros. Temperatura era perfectă. Acest spaţiu imens nu avea nici ziduri, nici piloni de susţinere. „Unde mă aflu?” „Ce este acest loc?” „La ce folosesc aceste antrepozite?”

Mergea fără-ncetare şi descoperea noi alei, care, nici una nu părea să aibă vreun capăt. Vedea jeanşi, medicamente, fotografii de case, radiatoare, certificate de căsătorie şi alimente. Încet, reveni în partea unde se aflau pozele cu copii.

-Nu poate fi adevărat! spuse el cu voce tare.Continuîndu-şi plimbarea, ajunse la nişte etajere înţesate cu bani. De toate

mărimile,de toate felurile, vrafuri întregi de bancnote. Numără două sute nouă paşi până să ajungă la capătul etajerelor cu bilete de bancă. Îşi puse mâinile în şolduri şi vorbi din nou singur:”Asta chiar n-are nici un sens!”

În cele din urmă, ajunse iarăşi de unde plecase dar bănuia că era departe de a fi văzut totul. Întorcându-se în jurul lui, zări o fotografie care plutea în aer şi care căzu la câţiva paşi de el. O luă de jos ca s-o pună pe o etajeră dar se opri când observă ce reprezenta.

Era un portret în culori a doi copii, un băiat şi o fată, de vreo şase-şapte ani, probabil frate şi soră, care semănau cu...Jenny, fiica lui! Aveau ochii albaştri ai lui Jenny- şi ai lui Ellen- şi părul blond ca al lui, cu aceeaşi şuviţă rebelă care cădea pe obrazul stâng.

Cu ochii aţintiţi pe această imagine, David avu deodată impresia că percepe un zgomot uşor şi ridică privirea. Zări o siluetă care se apropia. Era încă la câteva sute de metri de el şi înainta cu un pas suplu. După înălţimea la care se aflau paturile şi bicicletele, îşi dădu seama că era un bărbat înalt. David avea mai bine de un metru optzeci înălţime dar acesta îl depăşea cu mult.

62

Inconştient, David se retrase în stânga ca pentru a se pune la adăpost. Bărbatul purta o mantie albă, încreţită la umeri, peste care-i cădea părul blond şi buclat. De fapt, cu cât se apropia, cu atât părea că pluteşte într-o aură de lumină.

Se opri să aşeze la locul lui un cărucior cu rotile apoi continuă să se apropie, cu un zâmbet larg, de bunvenit, pe chip. David înremeni, descoperind că are aripi!

Două aripi mari, albe, care porneau de la omoplaţi şi-i ajungeau aproape până la călcâie.

Apropiindu-se, necunoscutul spuse:-Bună ziua, David Ponder! Sunt Gabriel.Deşi avea o constituţie atletică, părea totuşi foarte blând. Avea nasul lung şi

drept, o gură frumos desenată şi o piele perfect netedă. Dar mai ales fascinau ochii, de un albastru cum nu se poate mai strălucitor, presărat cu paiete de aur.

-Dumneavoastră...sunteţi un înger! îngăimă David.-Mai exact un arhangel.-Scuzaţi-mă, eu...îh...eu nu ştiam...-Nu-i nimic. Sunt onorat să te cunosc.Arătând spre fotografia pe care David încă o mai ţinea în mână, adăugă:-Îmi dai voie?-Oh...da, desigur!Gabriel o studie o clipă înainte s-o pună într-un coş din apropiere.-Sunt copii frumoşi.-Deci sunt mort?! exclamă deodată David.-Poftim?-Dacă v-am întâlnit, înseamnă că sunt în paradis. Dacă sunt în paradis,

înseamnă că sunt mort.Gabriel începu să râdă.-Nu, nu eşti mort. Eşti doar în trecere deşi este etapa cea mai importantă a

călătoriei tale. Este singura destinaţie pe care toţi călătorii o au în comun.-Sunt mulţi călători?-Destul de puţini, dacă ţinem cont de începutul timpurilor, aşa cum vi-l

reprezentaţi voi şi de numărul de oameni care au existat. Dar pentru cei care au fost aleşi să călătorească, înţelegerea şi scopul adevăratei lor misiuni începe aici, în acest loc. Ioana d Arc, George Washington şi Martin Luther King şi-au început destinul aici, unde te afli tu.

-Adică? Unde este locul acesta? Ce este locul acesta? întrebă David sugerând cu mâinile vastitatea acestui spaţiu.

-Răbdare! răspunse Gabriel, ridicând un deget. Hai mai întâi să mergem un pic.

Şi o luă înaintea lui David, printre ventilatoare de tavan, aparate de aer condiţionat, anvelope, pături, ceasuri şi fotografii de animale. Acestea erau cel

63

puţin la fel de numeroase ca şi cele de copii şi reprezentau câini, pisici, cai, hamsteri, păsări, broaşte ţestoase şi alte specii pe care nici măcar nu le recunoscu.

În apropierea unei zone întinse, înţesate cu rulouri imense de mochetă, Gabriel se opri şi întebă brusc:

-Te consideri un om de credinţă, David Ponder?Luat pe neaşteptate, acesta nu răspunse decât:-Din ce punct de vedere?-N-a fost decât o întrebare foarte simplă: te consideri un om de credinţă?

Credinţa îţi călăuzeşte fiecare faptă, fiecare emoţie? Toţi oamenii sunt călăuziţi fie de credinţă, fie de teamă. Căci cele două decurg din acelaşi principiu: frica sau credinţa corespund de fapt unei aşteptări sau unei convingeri pe care nimeni n-o poate vedea, nici atinge. Cel care se teme îşi petrece viaţa pe marginea prăpastiei ce duce spre nebunie. Cel care are credinţă îşi petrece viaţa într-o perpetuă recompensă.

-Ce recompensă?Reluându-şi plimbarea, Gabriel adăugă:-Când ai credinţă, crezi în ceea ce nu se vede. Recompensa credinţei constă

în a vedea lucrul în care ai crezut întotdeauna. Te consideri un om de credinţă, David Ponder?

-Ca să fiu cât se poate de sincer, mă consider mai degrabă un om al raţiunii.Gabriel o luă la dreapta, pe o alee mai largă decât celelalte.-Raţiunea nu lasă niciodată loc miracolelor în timp ce credinţa le provoacă.

În definitiv, credinţa e o călăuză mai raţională decât raţiunea căci dacă aceasta are limite, cealaltă, credinţa, este infinită. Singura limită a creşterii tale de mâine se află în îndoiala de care te agăţi astăzi.

-Dar asta nu e realist. Cum aţi vrea să muncesc, să trăiesc, în aşteptarea miracolelor?

-E amuzant! Ce vrea să zică acest cuvânt „realist?”David se opri brusc.-Glumiţi?-Da. Dar cei care conduc oameni, cei care au făcut lucruri măreţe, au fost

rareori realişti, cel puţin după criteriile cunoscute. De altfel , ei sunt mai degrabă consideraţi nişte originali şi îşi trăiesc viaţa fără să ţină cont de previziuni sau de sentimente negative.De aceea n-ar trebui să le spunem niciodată copiilor că un lucru este imposibil. Dumnezeu poate aştepta secole întregi venirea unei fiinţe care să nu cunoască înţelesul cuvântului „împosibil”, ca să realizeze ceea ce şi-a propus.

Atenţia lui David fu distrasă de la raioanele prin faţa cărora treceau în prezent: cărămizi, saci de orez, fotolii-pat şi o mulţime de alte obiecte dintre cele mai heteroclite şi era îndreptată acum spre un fel de luminiş de vreo sută de metri

64

pătraţi de care se apropiau şi care nu era ocupat decât de un piedestal mic, aflat în mijloc şi pe care se afla o legătură de hârtii.

Dar cel mai tare îl surprindea lumina: strălucitoare, îndreptată spre piedestal precum un proiector de teatru. David exclamă:

-De unde vine această lumină?Gabriel îi răspunse printr-un simplu zâmbet. Înţelegând că nu va afla mai multe, David se apropie de piedestal.-Pot să-l ating?-Bineînţeles.Erau acolo vreo cincizeci de hârtii, unele noi, celelalte îngălbenite de

trecerea anilor. Pe prima se vedeau calcule complicate, la fel şi pe a doua. A treia şi următoarele conţineau planuri, proiecte de diverse maşinării. Răsfoindu-le, David mai găsi formule chimice, un fel de reţete apoi dădu de o foaie care nu conţinea decât un singur cuvânt. Amintirile sale despre ştiinţele naturii îl ajutară să recunoască numele latin al unei plante.

Cu hârtiile în mâna stângă, se întoarse spre Gabriel:-Nu-nţeleg. Ce sunt astea?-Pe una din aceste pagini, a opta cred, vei găsi formula vaccinului împotriva

cancerelor de pancreas, ficat şi intestin gros.-Cum?-Ai înţeles bine. Se află acolo, de asemenea, planul unui aparat care

regenerează nervul optic şi redă orbilor vederea. În aceeaşi ordine de idei, se află o altă maşinărie care regenerează ţesutul spinal. Ai în mâinile tale remediile şi vaccinurile împotriva distrofiei musculare, a paraliziei cerebrale şi chiar a răcelilor. Pagina douăzecişişase este răspunsul la sindromul de moarte subită a nou-născuţilor şi, la pagina paisprezece, vei descoperi formula unui lichid care se tamponează în gâtul copiilor şi care micşorează şi, în cele din urmă, înlătură amigdalele, fără durere, în mai puţin de şase ore.

David nu-şi revenea din uimire. Cuprins de ameţeală, începu să frunzărească preţioasele hârtii.

-Dar eu…Se întrerupse şi ridică energic privirea:-Trebuie să le iau cu mine?-Nu.Roşu de mânie şi de dezamăgire, întrebă confuz:-Atunci, la ce bun…?Nu reuşea să-şi formuleze ideea şi lacrimi de descurajare îi năpădiră ochii.

Puse la loc, pe piedestal, legătura cu hârtii, strigând cu o voce spartă:-Ce înseamnă asta? Ştiţi că fetiţa mea trebuie să fie operată de amigdale?-Da.

65

Înţelegând din ce în ce mai bine ce festă crudă îi joacă destinul, rămase pentru câteva momente cu gura căscată, uitându-se cu disperare la înger.Lacrimi de dezamăgire îi cugeau pe faţă în timp ce încerca din răsputeri să-şi regăsească stăpânirea de sine.

-Ştiţi că n-am posibilitatea să plătesc operaţia?-Da.Dintr-odată, toată deznădejdea care-i otrăvea viaţa explodă şi, căzând în

genunchi, scoase un urlet. Plângea pentru Ellen şi pentru Jenny. Le va mai revedea oare, vreodată? Plângea pentru cei pe care-i lăsase în urma lui, prieteni, părinţi, colegi de muncă şi plângea pentru el însuşi.

Încet încet se calmă şi se aşeză, cu bărbia pe genunchi, încercând să-şi revină.

Gabriel îl privea, nemişcat, cu un aer duios şi impresionat. Simţea, negreşit, compasiune pentru el dar nu încerca să-l consoleze.

-Ce fac eu aici? întrebă în cele din urmă David.Atunci arhanghelul îi întinse mâna ca să-l ajute să se ridice.-Te ce crezi? întrebă el zâmbind.-Nu ştiu.-În cazul ăsta, încă n-a venit momentul. Urmează-mă.Îşi continuară drumul şi David aruncă o ultimă privire spre piedestal, înainte

să revină printre numeroasele raioane unde se înşiriau acum cabluri electrice şi becuri.

-Ce sunt astea? întrebă David în faţa unor ustensile necunoscute.-Mecanisme care combină laserul şi ultrasunetele, răspunse Gabriel; îşi au

utilitate atât în domeniul automobilelor cât şi în domeniul avioanelor.-Da’ ce caută aici?Cu un aer gânditor, Gabriel puse o mână pe un aspirator:-Ce-i deosebeşte pe oameni, întrebă el, atunci când sunt cuprinşi de

disperare? De ce unii se sinucid iar alţii ies din încercările vieţii mai puternici?-Asta nu răspunde întrebărilor mele. Cât despre a dumneavoastră, nu m-am

prea gândit la aşa ceva.-În acest caz, e momentul s-o faci!-Nu ştiu. Ar trebui să fie o problemă de împrejurări.-Împrejurările nu-i conduc decăt pe cei slabi. Îţi vei îndoi şira spinării la

fiecare eveniment care se va produce în viaţa ta? Emoţiile şi hotărârile tale sunt supuse împrejurărilor?

-Desigur că nu!-Într-adevăr, împrejurările trebuie să fie lecţii cotidiene din care trebuie să

tragi învăţături şi să capeţi înţelepciune. Cel care se afundă în depresie pierde prea

66

mult timp gândindu-se la lucruri aşa cum sunt, în loc să se gândească la cum ar vrea el ca aceste lucruri să fie.

David se opri în faţa unui raion unde erau o mulţime de saltele.-Ce fac, ce caută toate obiectele astea aici?-Acestea reprezintă împrejurări.La oftatul din care răzbătea descurajarea tovarăşului său, îngerul zâmbi:-Vino pe aici, David.O luară pe o alee plină de telefoane pe o parte şi de scânduri pe cealaltă

parte. În cele din urmă ajunseră la punctul de plecare, sub fotografiile copiilor.-Am văzut totul? întrebă el.-N-ai văzut decât o parte minusculă a ceea ce se află aici. Şi de ţi-ai petrece

aici toată viaţa tot n-ai putea să cuprinzi totul, cu atât mai mult cu cât acest loc creşte cu fiecare zi care trece.

Gabriel luă portretul celor doi copii pe care David crezuse că-i recunoaşte, fără să-i poată însă identifica:

-Băiatul se numeşte John, spuse el, iar fetiţa, Iulia.-Mi-au plăcut dintotdeauna aceste prenume, observă David tulburat. Bunicul

meu se numea Jason şi aşa aş fi botezat-o pe Jenny dacă ar fi fost băiar. Şi am vrut întotdeauna s-o numim Julia pe a doua noastră fiică. Am fi vrut mulţi copii dar n-am avut posibilităţile necesare.

O ameţeală bruscă îl cuprinse şi-l obligă să tacă şi să se prindă de coş ca să nu-şi piardă echilibrul. Respiră cu greu înainte să-şi reia ideea:

-Dar ştiţi prea bine toate astea, nu-i aşa?-Da.-Atunci de ce-mi faceţi asta?-Ce vrei să spui?-De ce-mi arătaţi toate…toate aceste lucruri?-Călătorului îi este oferită o dispensă specială, ca să-i permită să

dobândească mai multă înţelepciune.-Nu-nţeleg.-Te cred. Dar în curând totul îţi va părea foarte clar.David arătă cu privirea tot acest loc:-Mai întâi, unde suntem?Îngerul deschise larg braţele şi aripile, ca pentru a întâmpina un nou

vizitator:-Acesta, prietene, este tărâmul care n-a existat niciodată.David respira cu greu când Gabriel îi luă fotografia din mână, adăugând:-Este locul unde păstrăm toate obiectele care urma să fie obţinute dar care n-

au ajuns la destinaţie deoarece acel care le-a dorit a încetat să mai creadă că le va avea; n-a mai crezut, n-a mai muncit şi nu s-a mai rugat pentru ele. Acest

67

antrepozit este plin cu visele şi cu scopurile celor care şi-au pierdut curajul şi credinţa.

David era îngrozit. Acum se uita cu alţi ochi la aceste paltoane, la aceşti pantofi, la aceste biciclete. Apoi îşi aminti de piedestal iar ochii îi căzură pe fotografia pe care o ţinea Gabriel.

-Pot s-o păstrez? întrebă el.-Regret dar Jason şi Julia nu există. Ora naşterii lor a trecut. Ei nu mai sunt

decât o ocazie pierdută. În acest domeniu nu există o a doua şansă.Dintr-o dată lui David i se-nmuiară picioarele şi se prăbuşi. Nemaiputând să

se ridice, David se mulţumi să şadă la picioarele îngerului. Se simţea golit de orice energie şi de-abia mai respira. Se linişti cu greu şi ,după un timp, care i se păru o eternitate, reuşi să-şi recapete o oarecare stăpânire de sine şi să-şi adune gândurile. Ridică privirea şi-l întrebă pe Gabriel:

-Ce lecţie am de învăţat din asta?Gabriel se aşeză lângă el.-Trebuie să ştii că, în jocul vieţii, nimic nu contează mai puţin decât scorul la

jumătate de drum. Tragedia existenţei nu se află în faptul că omul pierde, ci în ceea ce ar fi putut câştiga .

-De ce ajungem în cele din urmă să abandonăm? De ce mi se întâmplă să renunţ, să depun armele?

-Ca oricărui om, multe lucruri îţi scapă sau depăşesc înţelegerea ta. Abandonezi pentru că-ţi lipseşte credinţa.

-Care sunt lucrurile care scapă înţelegerii mele?-N-ai sesizat, în primul rând, faptul că tot încercând să eviţi greutăţile, nu vei

atinge niciodată măreţia. Şi nu vei câştiga nici un fel de experienţă. Nu-ţi vei uşura nici drumul şi nici nu vei reuşi să ajungi la destinaţie. Atunci când mersul pe cale devine mai greu, majoritatea oamenilor încetinesc pasul. Acela este momentul când simţi greutatea viitorului tău, când forţa irezistibilă a destinului îţi curge prin vene.

Căci doar în vremurile de restrişte şi de calamităţi s-au remarcat oamenii cu-adevărat mari. Atunci şi-au dovedit măreţia. Oţelul cel mai dur se naşte din focul cel mai puternic tot aşa cum steaua cea mai strălucitoare risipeşte cea mai sumbră noapte.

David, cufundat în gândurile lui, nu răspunse. Apoi, ca şi când ar fi vrut să schimbe subiectul, întrebă:

-Aţi afirmat că îmi lipseşte credinţa.-Am afirmat că celor care abandonează le lipseşte credinţa.-Altfel spus...-Altfel spus, speciei umane. Totuşi, n-a fost întotdeauna aşa. Civilizaţia ta a

fost cândva dintre cele mai vii, mai vibrante, mai fertile şi mai pline de speranţă. În

68

timp ce în prezent voi nu mai sunteţi reprezentaţi decât de grupuri revoltate, rătăcitoare care ezită şi se clatină, gata să se dizolve, să dispară.

David nu-şi crezu urechilor.-Cum? Dar noi trăim în epoca cea mai avansată pe care planeta a cunoscut-o

vreodată!-Se pare că nu ştii nimic despre istoria voastră. Mă întreb uneori cum poate

poporul vostru să dea dovadă de o asemenea aroganţă. A existat odinioară pe pământ o cultură atât de evoluată, încât pe lângă ea, voi nu sunteţi decât nişte mici copii. Matematicile lor, tehnica lor şi arhitectura lor au depăşit cu mult toate cunoştinţele de care voi sunteţi azi atât de mândri. Erau fiinţe de un mare discernământ, de o mare înţelepciune şi de-o credinţă uriaşă.

-Cum se face că n-am auzit niciodată vorbindu-se de ea?-Pentru că majoritatea oamenilor voştri de ştiinţă muncesc după parametri de

timp mult prea înguşti. Totuşi, unii dintre ei încep să bănuiască faptul că o asemenea civilizaţie a existat înaintea Aztecilor şi a Incaşilor, acum mai bine de treizeci de mii de ani tereştri.

-Ce dovezi avem?-Deocamdată nici una. Sunteţi încă mult prea departe de aceste popoare, ca

să le puteţi înţelege, ca să le puteţi cuprinde cu mintea. Civilizaţia voastră nu reuşeşte decât să recunoască unele semne imperceptibile care au supravieţuit existenţei lor.

-Ce semne?-De exemplu, tehnica de îmbinare a templelor de la Cancun, din Mexic; ele

sunt construite din pietre dreptunghiulare care cântăresc peste o sută de tone fiecare. Constructorii din Baalbek, în Iran, au construit pe pietre de temelie înalte cât clădirile voastre de cinci etaje.

Acolo şi în multe alte locuri, se zideau blocuri de andezit atât de perfect îmbinate, încât n-a fost niciodată nevoie de ciment. Ca să taie astăzi asemenea monoliţi, inginerilor voştri le-ar trebui fierăstraie cu diamant, dirijate cu ajutorul razelor laser. Oricum ei sunt incapabili să reproducă asemenea dimensiuni.

Îţi aminteşti de statuile lui Abu Simbel din Egipt? Au patruzeci de metri înălţime şi cântăresc treizeci şi trei de tone. În ziua în care un grup de ingineri dintre cei mai renumiţi ai civilizaţiei voastre, a fost trimis ca să le salveze, înainte ca lucrările barajului de la Assuan să le distrugă, ei au ajuns la concluzia că singura modalitate de a deplasa aceste statui consta în a le tăia în secţiuni mici şi a le reasambla mai departe, în alt loc. Deşi constructorii antici aduseseră aceste blocuri întregi, din cariere situate la mari distanţe.

Tot aşa şi cunoştinţele de astronomie ale acestor popoare au depăşit cu mult, timp îndelungat, cunoştinţele voastre. Ei ştiau că bolta cerească este fixă şi că soarele vostru, luna voastră şi planetele voastre se învârt. Cunoşteau circumferinţa

69

exactă a pământului şi din aceasta au extras un întreg sistem de măsurători ale universului. Matematicienii şi inginerii voştri tocmai au descoperit acest lucru studiind monumentele care au mai supravieţuit în America Centrală: aceşti parametri sunt încorporaţi în arhitectura lor. Voi n-aţi obţinut aceste date decât după ce aţi trimis racheta „Sputnik” în jurul pământului.

Uluit de ceea ce auzea, David nu reacţiona nicicum. Desigur, credea ceea ce i se spusese dar nu înţelegea nimic.

-De ce au plecat? întrebă în cele din urmă. De ce a dispărut această civilizaţie?

-Din motive identice cu cele care pun civilizaţia voastră actuală în pericol: aroganţă, lipsă de recunoştinţă şi pierderea credinţei. Aţi atins marginea aceleiaşi prăpăstii, limita aceluiaşi dezastru, într-un timp record.

-Şi nu se mai poate face nimic pentru a reveni la acele vremuri?-Ba da. Şi tocmai de aceea te afli aici.Gabriel scoase un sul din faldurile tunicii sale.-Nu ştiu din ce cauză ai fost ales tu ca să beneficiezi de o asemenea onoare

căci eu nu sunt decât un mesager. Iar tu...tu eşti ultimul călător. După tine nu vor mai fi alţii. Tu ai primit un dar menit să schimbe civilizaţia voastră. De acum încolo, tot ce e de făcut rămâne pe umerii tăi.

Vei studia aceste decizii rând pe rând. Le vei citi cu voce tare dimineaţa, la trezire, sau seara, la culcare. Astfel fiecare decizie va deveni o parte din fiinţa ta, ancorată în străfundul inimii tale, strâns legată de sufletul tău.

Vei împărtăşi cu alţii darul acestor decizii. Cei care vor asimila şi vor aplica aceste precepte de înţelepciune vor împlini lucruri măreţe şi vor şti să-şi inspire anturajul. Cei care vor nesocoti puterea acestor manuscrise vor putea să pară că prosperă un timp dar vieţile lor nu vor fi decât scurte iluzii. Când timpul lor se va fi împlinit, ei vor fi înlănţuiţi în Oglinda Regretelor unde vor petrece întreaga eternitate observând reflectarea persoanei care ar fi putut să devină.

Gabriel îi luă obrazul in palme:-Ai tot ce îţi trebuie , David Ponder. Ştii că nu eşti singur.N-ai nici un motiv

să-ţi pierzi credinţa. Viitorul pe care îl vei alege, îţi va apaţine. Dar ia aminte: dacă nu laşi înţelepciunea să-ţi pătrundă viaţa, dacă hotărăşti să te lipseşti de această putere, acest viitor se va spulbera pentru totdeauna.

David strânse mâinile lui Gabriel într-ale sale.-Mulţumesc.Voi profita la maximum de acest dar.Gabriel zâmbi şi se îndepărtă.-Da, David Ponder, nu mă îndoiesc de asta.Spunând ultimele cuvinte, îşi deschise aripile deasupra capului şi-şi luă

zborul într-un fâlfâit care produse o adiere de vânt în jurul lui David. Acesta îşi ridică privirea dar, oricât se strădui, nu distinse nici urmă de plafon şi nici de înger.

70

O clipă rămase nemişcat apoi se îndreptă spre piedestal.Şi privi din nou în jurul lui ca şi când, astfel, ar fi putut reţine amplasamentul acestor spaţii.Se aşeză exact în acelaşi loc unde apăruse cu puţin timp în urmă şi desfăşură manuscrisul lui Gabriel.

A ŞAPTEA DECIZIE

„ VOI PERSEVERA NEÎNCETAT”

Ştiind că am făcut deja schimbări în viaţa mea care vor dura pentru totdeauna, pun astăzi ultima piesă de puzzle. Posed cea mai mare putere atribuită vreodată umanităţii, puterea de a alege. Astăzi aleg să perseverez neobosit. De acum înainte, nu voi mai trăi într-o sferă de inconştienţă, cu ochii rătăcind de colo-colo, ca o frunză-n vânt. Îmi cunosc obiectivele. Rămân credincios viselor mele. Nu abandonez.

Voi persevera neîncetat. Voi continua în ciuda epuizării.Ştiu că majoritatea oamenilor abandonează atunci când epuizarea pune

stăpânire pe ei. Dar eu nu fac parte din „majoritatea oamenilor”. Sunt mai puternic. Aceştia acceptă epuizarea ca pe un caz de forţă majoră. Dar nu eu! Comparându-se cu ceilalţi, mulţi oameni de valoare rămân în mediocritatea majorităţii. Eu nu văd în epuizare decât un semn care precede victoria.

Cât timp trebuie să înveţe un copil să meargă înainte de a reuşi? Oare n-am mai multă putere ca un copil? Mai multă înţelegere? Mai multă ambiţie? Cât timp va trebui să muncesc ca să obţin rezultate? Niciodată un copil nu şi-ar pune această întrebare căci răspunsul n-are nici o importanţă pentru el. Perseverând fără răgaz, veniturile şi reuşita mea sunt asigurate.

Voi persevera neîncetat. N-am în vedere decât rezultateleCa să obţii rezultatul dorit nu e nevoie să măsori cantitatea de muncă depusă,

nici osteneala. Trebuie să continui cu privirea îndreptată asupra rezultatului. Un atlet nu calculează cât antrenament are de făcut; un atlet măsoară rezultatele antrenamentului său.

Fiecare pui de şoim este împins afară din cuib chiar dacă, prima dată, cade ca o piatră. Ucenicia zborului nu va putea fi niciodată o experienţă plăcută dar durerea este repede dată uitării atunci când şoimul se ridică spre înălţimi.

Un marinar care pândeşte cu groază furtuna nu va ajunge în port, în timp ce căpitanul înţelept şi experimentat nu va pierde din priviri farul. El ştie că, dacă-şi

71

va conduce vasul spre un punct sigur, nu va cunoaşte înfrângerea şi nici descurajarea. Eu am în vedere farul meu, portul meu.

Voi persevera neîncetat. Îmi păstrez credinţa.De-acum înainte îmi voi proclama credinţa în viitor ca atitudine supremă

căci am petrecut prea mult timp îndoindu-mă de propriile-mi forţe. De-acum încolo, voi privi drept înaintea mea, fără să-mi pierd timpul uitându-mă la ceea ce se petrece în stânga şi-n dreapta.

Credinţa mă va călăuzi mai sigur decât raţiunea, căci raţiunea cunoaşte limite pe care credinţa nu le cunoaşte. Voi aştepta minuni, aşa cum numai viaţa ştie să ne ofere în fiecare zi. Şi, ca recompensă, voi vedea concretizându-se viitorul în care cred.

Voi continua dincolo de epuizare. Nu vizez decât rezultatul. Îmi păstrez credinţa.

Voi persevera neîncetat.

David oftă apoi făcu hârtia sul. Se ridică, îşi scoase tabachera din buzunarul de la jeanşi, îi mângâie pânza roasă, cei doi nasturi auriţi şi admiră şoimii încrustaţi pe ei.

„Simbolul învingătorilor. Asta am devenit. Nu mă dau bătut.”Deodată zâmbi:„Voi persevera neîncetat”, spuse el cu voce tare.Puse sulul de la Gabriel în tabacheră, între pergamentul unui rege şi

manuscrisul unui explorator. Zări paginile celor doi preşedinţi şi scrisoarea unui luptător. Deasupra observă cele patru pagini de jurnal ale unei copile.

„Vă mulţumesc!”, şopti el, punându-şi tabachera în buzunar.Copleşit de amintirea celor pe care îi întâlnise, închise ochii, îşi înclină capul

şi repetă:„Vă mulţumesc!”Deschizând ochii, se trezi în mijlocul unei parcări. Izbucni în râs, atât de

puţin se miră de situaţie. Nu ştia unde se afla dar nu-i era teamă. De fapt, se întreba dacă vreodată îi va mai fi teamă de ceva!

Era foarte frig şi aproape întuneric, cu toate că iluminatul urban făcea ca totul să se vadă ca-n plină zi. Maşinile erau înşirate în jurul unei arene enorme din sticlă şi oţel care-l atrase în mod irezistibil pe David.

Făcându-şi drum printre maşini îşi simţi bătăile inimii accelerându-se atunci când îşi dădu seama unde se afla. În stânga lui se înălţa Reunion Tower precum şi Magnolia Building, pe care flutura celebrul său steag cu cal roşu.

72

În dreapta recunoscu „Uriaşul verde”. Aşa botezase Jenny această clădire, la o săptămână după ce proiectoarele verzi au fost instalate în jurul sediului Băncii Naţionale, mult timp cel mai înalt zgârie-nori din Dallas.

Mă întorc acasă, se gândi el, grăbind pasul. Totuşi ceva nu-i dădea pace. Descoperi în cele din urmă un alt zgârie-nori, pe care nu-l ştia, un turn de granit alb, luminat la toate etajele.

David se opri şi se întoarse din drum ca să cerceteze împrejurimile. Peste tot se înălţau clădiri necunoscute.” Ce? Să fi crescut Dallasul într-o zi?” În faţa lui era parcat un Jaguar decapotabil care nu semăna cu nici un alt model de Jaguar, precum şi o camionetă „Ford” bordo şi o „Lincoln” albă. I se păreau ciudate...În culori prea vii, poate? O nouă vopsea?

-Înţeleg! le spuse el maşinilor. Aveţi zece sau poate chiar douăzeci de ani avans faţă de tot ce-am cunoscut eu. Sunt acasă dar undeva în viitorul meu.

Reluându-şi drumul, încercă să respire calm.-Viitorul...poate o să ne distrăm...Se îndreptă spre o staţie de autobus, la marginea unui trotuar larg. Câteva

persoane treceau de ici-colo. Se scotoci prin buzunare deşi ştia că n-avea bani la el; doar dacă nu va apărea vreun bilet printr-o minune...”Mi s-au întâmplat altele şi mai şi...”

„Buuun; n-am bani, n-am bilet, mor de frig...şi-atunci?”În speranţa că un bilet îl va aştepta la ghişeu, se apropie şi se adresă

angajatei din spatele geamului:-Scuzaţi-mă...Cardiganul verde închis se asorta perfect cu părul ei roşcat. În vârstă de vreo

cincizeci de ani, purta ochelari bifocali şi număra taloanele biletelor. Când făcu o pauză ca să scrie o cifră, David repetă:

-Doamnă, scuzaţi-mă!Ea ridică privirea şi David vru să-i vorbească în momentul când îşi dădu

seama că ea se adresa unui bărbat aflat în spatele lui.-Ce doriţi?David se dădu la o parte. „Deci, nici în viitor nu mă vede nimeni...”Porni să înconjoare arena. În mai multe rânduri auzi ovaţiile publicului. Se

opri. În faţa lui se afla o intrare deschisă.Un om mititel şi slab răsări la lumină; un paznic în salopetă de lucru, înarmat cu o mătură pe care o rezemă de zid ca să-şi pună pe cap o căciulă şi să-şi scoată o pipă. Se apropie de bătrân şi acesta îl salută:-Bună seara. Ce mai faceţi?-Mulţumesc, bine, răspunse David maşinal, din reflex.Deodată, înţelegând ce însemna asta, se opri:

73

-Hei, mă vedeţi?-Da! Încă nu sunt orb, băiete. Dacă sunt...Brusc, interlocutorul său păru că-i distinge mai bine trăsăturile, căci exclamă:-Mai să fie!!!Pipa îi căzu din gură. David se aplecă energic să i-o ridice.-N-am ştiut că sunteţi...bolborosea bătrânul. Scuzaţi-mă, domnule.Luă pipa cu un aer confuz:-Mulţumesc mult...Şi o puse deîndată în buzunar. David se întreba ce se întâmplă cu omul ăsta, de ce se purta astfel.-Domnule, reluă bătrânul, dacă-mi permiteţi, aţi venit să verificaţi dacă totul

e în regulă? Sunt mulţi oameni aici, în seara asta, care vă sunt recunoscători. Soţia mea nu mă va crede niciodată! Pot să vă strâng mâna, domnule Ponder? Mă numesc Jack Miller.

David îi strânse mâna.-Ştiţi cine sunt?!-Nu vă faceţi griji, spuse Jack pe un ton conspirativ, privind în stânga şi-n

dreapta. Înţeleg şi tac chitic. Şi mie mi-ar place să mă strecor pe-aici ca să văd dacă toată lumea vorbeşte de mine. Ştiţi, la început nici măcar nu v-am recunoscut. Cu părul vopsit, semănaţi cu cel din vechile dumneavoastră fotografii. Păi...n-ar trebui să vă plimbaţi aşa...

David zâmbi fără să-nţeleagă nimic.-E în regulă, spuse el. De fapt, nu vă supără dacă trec pe-aici?-Asta-i bună! Doar dumneavoastră aţi construit acest imobil. Puteţi trece prin

oricare intrare doriţi! Să mergem.Bătrânul, cu un gest al mâinii, îl invită de David să-l urmeze.O luară printr-un tunel larg care părea că înconjoară arena la subsol. David

încerca să înţeleagă planul acestui edificiu enorm. De câteva ori, Jack salută angajaţii pe lângă care treceau iar aceştia îi răspunseră.

-Deghizarea dumneavoastră funcţionează de minune! observă el, privindu-l pe David. Nimeni nu v-a recunoscut.

„Mă faci să râd!” gândi acesta , abţinându-se să nu izbucnească în hohote. „Nu mă recunosc pentru că nu mă văd. În timp ce tu te umfli în pene ca un cocoş şi saluţi pe toată lumea!”

-Ei! exclamă deodată Jack, oprindu-se brusc. Nici măcar nu v-am întrebat unde vreţi să mergeţi. Ar trebui să vă duc la loja dumneavoastră?

-Nu, mulţumesc. Aş prefera doar să fac un tur. De acord?Jack se uită la el ca şi când şi când şi-ar fi pierdut minţile.-Sunteţi sigur? Vă pot însoţi, dacă vreţi.

74

-Nu, nu e cazul. Dar îţi mulţumesc de propunere. De fapt, adăugă David, întinzându-i mâna, a fost pentru mine o onoare că v-am întâlnit.

-Ah! exclamă Jack, strângându-i viguros măna. O onoare că m-aţi întâlnit! Când i-oi spune asta nevesti-mi...!

David îl părăsi pe bătrân şi-şi continuă drumul prin tunel. Ajunse la o rampă care dădea în interiorul arenei. Fu efectiv uluit de numărul mare de oameni care se aflau aici.

Remarcă ecranele uriaşe suspendate de plafon care permiteau publicului să urmărească, în cele mai mici detalii, ceea ce se petrecea pe scenă.

În plus, cele trei balcoane păreau şi ele ocupate la maximum. Cel puţin douăzecişicinci de mii de persoane, cine ştie, poate treizeci de mii?

Dacă publicul ar începe să aplaude, zgomotul ar fi asurzitor; era sigur de asta. Aşa că profita de aceste clipe de linişte. Nimeni nu se mişca, nu tuşea, nu-şi dregea vocea.

Toate privirile erau îndreptate spre scena care părea mică. Elegant decorată, cu şase coloane verzi în stil roman, de vreo zece metri înălţime, nu era aşezată în fundul arenei ci în mijloc, aproape la înălţimea primului balcon, având efectul unui teatru circular.

David observă toate astea maşinal căci atenţia sa era îndreptată către centrul scenei. La fel ca miile de spectatori, îl privea cu atenţie pe bărbatul care tocmai vorbea, în spatele unui pupitru de sticlă. Era un personaj zvelt, de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat într-un costum gri.

David îl privea cu ochii larg deschişi, pe ecranele video, în timp ce acesta spunea:

-Acum şase ani, nu mai aveam bani, nu mai aveam serviciu, nu mai aveam nici o speranţă.Cu puţin timp înaine, fiica mea era la spital într-o stare critică iar eu munceam douăzeci de ore pe zi şi tot nu era de ajuns ca să ne acoperim cheltuielile.

În timp ce mă întorceam de la muncă, la volanul maşinii mele vechi, nu-mi puteam lua ochii de pe fotografia fiicei mele, aflată pe locul de alături. Fusese făcută când avea opt ani. Mă gândeam la o ultimă soluţie pentru ca să permit familiei mele să primească ultima rezervă care ne mai rămânea: asigurarea mea de viaţă.

David nici măcar nu respira într-atât era de subjugat de povestea acestui om care semăna atât de mult cu a sa.

-Moartea mea părea să rezolve multe probleme. Soţia mea şi-ar fi putut găsi, fără-ndoială, un alt tovarăş de viaţă iar fiica mea ar fi avut un alt tată. Un om care să nu le lase de izbelişte. Astfel ar fi cunoscut şi ele, în sfârşit, viaţa pe care o meritau. Am tras maşina la marginea drumului şi am stat să mă gânesc. Am luat fotografia fetiţei mele, gândindu-mă la tuburile care o ţineau în viaţă. Închizând

75

ochii, mi se părea că aud respiratorul care-i forţa plămânii să lucreze. Şi deodată mi s-a făcut ruşine!

Mi-a fost ruşine că m-am putu gândi s-o părăsesc. Da, mi-a fost ruşine dar, în acelaşi timp, mă simţeam puternic pentru că ştiam că în acel moment mă aflam în situaţia care corespundea cu exactitate Primei Decizii. Îmi privii copilul din fotografie, carne din carnea mea, sânge din sângele meu, copil de care eram răspunzător, şi mi-am spus:”Îmi asum responsabilităţile. Dacă tu te lupţi ca să rămâi în viaţă şi eu pot să mă lupt pentru viitorul tău!”

David era atât de descumpănit de această evocare a celor Şapte Decizii, de atitudinea acestui om care vorbea din tot sufletul încât tresări la ovaţiile bruşte ale publicului. Toată sala se ridicase în picioare şi aplauda sinceritatea şi curajul oratorului, în timp ce acesta aştepta răbdător să se reinstaleze liniştea.

Când oamenii s-au aşezat, David a observat un fotoliu gol, la vreo cincisprezece rânduri de scenă. Se grăbi să ajungă la el în timp ce oratorul îşi reluă discursul.

-Alegerea era simplă. Astăzi existenţa mea este mult transformată- financiar, emoţional, spiritual. Familia mea s-a eliberat. Vedeţi dumneavoastră, nu numai că eram în posesia celor Şapte Decizii dar le şi înţelegeam semnificaţia. Din momentul în care am hotărât să le integrez în viaţa mea, viitorul familiei mele a fost asigurat pentru generaţii întregi.

Făcu o pauză ca să bea un pahar cu apă, îşi şterse ochii cu o batistă şi trecu în colţul pupitrului de care se sprijini cu mâna dreaptă.

-Gândiţi-vă un pic acum şi urmăriţi-mă. E adevărat că majoritatea dintre noi au o viziune oarecum limitată despre lume, despre istoria ei şi despre capacitatea noastră de a acţiona dincolo de limitele stricte ale existenţei de fiecare zi. Cât despre istoria noastră personală şi despre moştenirea noastră, abia dacă ştim câte ceva despre bunicii noştri şi nu cunoaştem nici măcar prenumele străbunilor.

Acum câţiva ani, David Ponder oferea lumii un cadou: acela al reuşitei la îndemâna oricui. Prezenţa noastră aici dovedeşte că acest dar a dat rod. Dar intervenţia mea are ca scop să vă provoace să concepeţi un viitor care să depăşească gândurile şi faptele voastre prezente.

Aici intervine în viaţa fiecăruia momentul când trebuie să ia o hotărâre. Şi această hotărâre va avea repercusiuni asupra generaţiilor care vor veni. Există un fir foarte subţire care vă leagă de sute de mii de vieţi. Exemplul vostru, faptele voastre şi, da, o singură decizie de-a voastră pot schimba lumea. Lăsaţi-mă să repet asta iar şi iar.O singură decizie pe care o luaţi poate, cu-adevărat, să schimbe lumea.

Oratorul îşi plimbă privirea peste public timp de câteva secunde. Apoi reveni în spatele pupitrului şi-şi potoli din nou setea.

76

Înaintă spre marginea scenei ca să povestească o întâmplare. David îl asculta fascinat, îl privea cum reţine atenţia publicului, mergând şi venind în timp ce vorbea; povestea o întâmplare petrecută acum mai bine de o sută de ani şi David putu constata că o ştia în cele mai mici amănunte deoarece el asistase personal la aceste evenimente.

-În 2 iulie 1863, pe o vreme caldă şi umedă, un profesor din Maine ducea bătălia vieţii sale.

Se numea Joshua Lawrence Chamberlain, fost profesor de retorică la Bowdoin College, colonel în armata Uniunii. De fapt, asta se petrecea la Gettysburg, în Pennsylvania.

Descrise situaţia dezastruoasă în care se aflau soldaţii, încercând să ţină piept oamenilor generalului Lee, din armata Virginiei. După cinci atacuri sângeroase ale rebelilor, Chamberlain înţelese că micul său grup de soldaţi nu va mai rezista mult. Peste jumătate din soldaţi muriseră şi o mare parte erau răniţi. Ceilalţi se luptau cinci contra unu. Nici nu-şi dădea seama cum au putut să-i respingă pe rebeli spre poalele dealului. Scrisese mai târziu că o parte din oamenii săi luptaseră cu pumnii!

Află curând că fiecare mai avea doar două gloanţe. Văzând că adversarul lor se pregăteşte de un nou asalt şi neputând bate în retragere, deşi situaţia era fără speranţă, el îşi dădu seama că pierderile de vieţi omeneşti ar fi la fel de mari atât dacă ar fi luptat ca să reziste cât şi dacă ar fi dat bir cu fugiţii.

„Dă un ordin!” îl îndemnă fratele său, Tom.Şi aşa şi făcu!Chamberlain ştia că nu venise pe pământ ca să eşueze. Chiar dacă eşecul

este singurul rezultat obţinut de cei care acceptă situaţia dată. Să mergi înainte sau să mori! „La baionete!” strigă el. Iar oamenii lui îl priviră ca pe unul ce-şi pierduse minţile. El însuşi îşi apucă sabia, sări peste zidul de apărare şi o îndreptă spre duşman care se afla la cincizeci de metri mai încolo. „La atac!!! La atac!!! striga el.

Soldaţii confederaţi se opriră brusc, nepricepând ce se petrece. Apoi, văzându-i pe aceşti apucaţi repezindu-se spre ei cu sabia la vedere, cu baioneta la armă, o luară la fugă cât îi ţineau picioarele, convinşi că aceşti nebuni primiseră serioase întăriri. Căci li se părea imposibil ca un regiment în pragul înfrângerii să poată lansa o astfel de ofensivă.

În mai puţin de zece minute, aceşti soldaţi fără muniţii capturară toate regimentele armatei a cincisprezecea Alabama si a armatei a patruzecişişaptea Alabama, adică mai mult de patru sute de oameni.

Astfel, regimentul douăzeci din Maine şi armata din Potomac intrară în istorie ca urmare a deciziei unui profesor de colegiu!

Luaţi o hotărâre şi puteţi schimba lumea.

77

Publiul se ridică într-un ropot de aplauze. David era entuziasmat să vadă recunoscută astfel acţiunea eroică a lui Joshua Chamberlain.

Când entuziaştii şi-au reluat calmul, el obsrevă că oratorul era tot acolo, cu braţele încrucişate, aşteptând răbdător. Când liniştea s-a restabilit, a continuat:

-Cu toţii aţi crezut că am terminat, nu-i aşa?David râse, împreună cu ceilalţi spectatori.-Ştiţi, nu puteam pleca lăsându-vă să credeti ceea ce credeţi. Căci eu ştiu ce

credeţi. „De acord, a fost o poveste frumoasă, dar îmi spuneţi că pot schimba lumea? Haida de! Şi? Chiar şi Joshua Chamberlain n-a schimbat decât rezultatul unei mici bătălii. Oare aşa să fie? Hai să vedem!

Dacă Sudul ar fi ieşit învingător la Gettysburg, istoricii recunosc faptul că tot conflictul s-ar fi putut încheia acolo, încă de la sfârşitul verii. Statele confederate erau pe punctul de a câştiga războiul..Totuşi nu s-a întâmplat aşa.

Modestul profesor din Maine a primit medalia de onoare a Congresului pentru hotărârea lui eroică. Superiorii săi au fost de acord că acţiunea unui singur om salvase armata Uniunii de la înfrângere. Singur, Joshua Chamberlain a răsturnat cursul Războiului de Secesiune.

Înţelegeţi ce înseamnă asta? Dacă Sudul ar fi învins, Statele Unite pe care le cunoaştem azi, n-ar exista ci ar fi împărţite în două sau trei ţări. Şi faţa lumii ar fi fost alta.

Aşa că niciodată să nu pretindeţi şi să nu afirmaţi că nu puteţi schimba ce se petrece în jurul vostru!

Din nou toată sala se ridică în picioare. David aplauda şi el, uluit să constate extraordinara înlănţuire de evenimente datorate unui singur om. „Oare ce s-a mai întâmplat cu Chamberlain?” se întrebă el.

Oratorul îi răspunse în discursul său:-Joshua Chamberlain a luat cu siguranţă o decizie care a schimbat vieţile

noastre dar, în acelaşi timp, a primit propriile-i recompense. A dus campanii glorioase până la sfârşitul războiului. A fost citat de patru ori pentru acţiunile şi pentru curajul lui şi a fost promovat general de brigadă la recomandarea specială a lui Ulysses S. Grant. După câteva luni, datorită eroismului său de la Five Forks, devenea general de divizie.

A fost ales de Abraham Lincoln să primească trupele confederate care au capitulat, la Appomattox. Apoi, a surprins lumea-ntreagă oferind iertare generalului Robert E.Lee şi armatei înfrânte din Sud.

Întors în Maine, Chamberlain a fost ales guvernator cu cea mai mare majoritate pe care acest stat o cunoscuse vreodată. A fost reales de trei ori apoi a acceptat preşedenţia Colegiului Bowdoin unde, pentru el, a început totul.

Dar mai e ceva ce trebuie să ştiţi. Vreau să vă spun acum, în aceeaşi ordine de idei, că un avantaj interesant al persoanelor alese să ia decizii importante pentru

78

omenire, pierdut într-un fel din vedere de cercetători şi de istorici, este prezenţa gardului de spini.

Menţionat pentru prima dată în Biblie, gardul de spini simbolizează protecţia divină care învăluie persoana menită să realizeze ceva deosebit, ceva măreţ.

Atâta vreme cât ai de împlinit ceea ce ai fost chemat să faci aici, pe acest pământ, nu vei fi – nu poţi fi rănit.

Am aici mărturia faptului că Joshua L. Chamberlain, aflat pe acel deal din Pennsylvania, a fost sub protecţia gardului de spini.

Vorbitorul scoase din buzunarul interior al vestonului său o foaie mică de hârtie. Ridică mâna, pentru ca toată lumea s-o poată vedea şi spuse:

-Am aici o copie a unei scrisori adresate Onorabilului Guvernator Joshua L. Chamberlain, sosită pe adresa Parlamentului la câţiva ani după război.

Vorbitorul despături hârtia, o netezi de marginea podiumului şi citi:„Onorate Domn, vreau să vă povestesc un mic episod din bătălia de la

Gettysburg care ne priveşte pe amândoi: pe dumneavoastră şi pe mine şi de care sunt mândru acum.

De două ori în această înfruntare, viaţa dumneavoastră a fost în mâinile mele. Mi-am găsit o poziţie bună, între două stânci, de unde vă puteam ochi fără greş. Dumneavoastră vă aflaţi în plin câmp, total expus. Vă cunoşteam gradul după uniformă şi după felul în care acţionaţi şi mi-am spus că ar fi un lucru straşnic dacă v-aş înlătura din drumul nostru. Mi-am rezemat puşca de stâncă şi am ochit. M-am pornit să apăs pe trăgaci dar un gând ciudat, nelămurit, m-a împiedicat să-mi duc gestul la bun sfârşit.

Apoi, fiindu-mi ruşine de slăbiciunea mea, am vrut să trag din nou. Vă aveam clar, sigur, în bătaia puştii. Dar n-am putut să apăs pe trăgaci şi am renunţat. Ceea ce a rămas în urma acestei întâmplări este...viaţa dumneavoastră.

Acum sunt mândru de asta şi sper că şi dumneavoastră sunteţi.Cu sinceritate, un membru al regimentului cincisprezece Alabama.”Încet, vorbitorul împături hârtia în timp ce un fior străbătea mulţimea. O

puse în buzunar şi se îndreptă spre marginea podiumului.David simţi că bărbatul i se adresează direct căci se uita fix în ochii lui în

timp ce spunea cu blândeţe:-Şi tu, chiar în acest moment, te afli sub protecţia gardului de spini. S-ar

putea să-ţi fie teamă dar asta nu-i decât o nălucă. Atâta vreme cât ai de împlinit ceea ce-ţi este hărăzit să realizezi pe acest pământ, nu vei fi – nu poţi fi rănit.

Bărbatul îşi ridică braţele într-un gest larg prin care parcă ar fi vrut să-i cuprindă pe toţi cei prezenţi, apoi continuă:

-Prieteni, v-am spus toate astea ca să vă daţi seama că viaţa voastră şi vremurile în care se desfăşoară ea, nu sunt nici pe departe la fel de dramatice ca cele din timpul lui Joshua Chamberlain; cu toate astea, miza rămâne exact aceeaşi!

79

Orice om trece, într-un moment sau altul, prin situaţii în care trebuie să ia o hotărâre. Şi această hotărâre va avea repercusiuni asupra generaţiilor ce vor urma. Există un fir invizibil care ne leagă de sute de mii de vieţi. Exemplul vostru, acţiunile voastre şi o singură decizie de-a voastră poate schimba lumea.

Aşa că...faceţi asta! Schimbaţi-vă viaţa! Schimbaţi viitorul familiei voastre. Schimbaţi lumea!

Asistenţa nu se clintea, suspendată parcă de buzele bărbatului înalt şi brunet de la tribună.

Câteva momente care părură o eternitate, nimeni nu se clinti. Apoi toţi se ridicară aplaudând şi aclamând nu numai pe cel care le vorbise ci şi perspectivele pe care le prezentase. Şi asta dură până când bărbatul dispăru în tunel, după ce se întoarse să salute, puţin mirat de succesul lui.

Urmară câteva anunţuri apoi sala începu să se golească. După o jumătate de oră, arena era pustie. Aruncând o ultimă privire asupra sălii, David pătrunse în tunel, găsi o ieşire şi se trezi afară în noaptea îngheţată.

O luă pe trotuar, fără să ştie unde merge, uitându-se la maşinile care ieşeau din parcare. Era singur şi nu ştia încotro să se îndrepte şi ce să facă. „O să mai întâlnesc pe cineva? Trebuie să caut eu însumi? Să merg undeva?”

În ciuda frigului, se simţea bine. „De fapt niciodată nu m-am simţit mai bine.” În jurul lui se întindea parcarea, acum goală.

O oră bună se scursese de când reuniunea luase sfârşit şi toate maşinile plecaseră cu excepţia uneia singure, parcate la poalele unui copac. David se apropie. Avea impresia că o recunoaşte. Micuţă, cu caroseria gri, cu o aripă neagră. Era maşina lui, Colt Dodge cu două uşi.

- Incredibil! Pariez că încălzirea şi stopurile tot nu funcţionează.Maşina era deschisă, cheile în contact. David se strecură la volan şi-şi

observă impermeabilul uitat pe bancheta din spate...când? Azi dimineaţă? Imposibil de judecat „la rece”, raţional. Învârti cheia şi motorul porni. Lăsă în jos parasolarul şi-şi regăsi ceasul ieftin, înfăşurat în jurul portofelului. Şi-l puse la mână zâmbind iar portofelul îl lăsă pe scaunul de lângă şofer.

„Şi acum, unde să merg?” În jurul lui, frumoasele construcţii pe care nu le recunoştea, începând cu cea albă care se reflecta exact în oglinda sa retrovizoare.

„De acord!” spuse el cu voce tare.Efectuă câteva manevre şi o luă în direcţia turnului, oprindu-se la începutul

aleii care dădea spre intrare. Vru să citească numele dar nu-i veni să-şi creadă ochilor. La ora asta târzie, după miezul nopţii, poţi avea halucinaţii...Cum nici o maşină nu mai circula la ora aceea, deschise portiera, ieşi şi se apropie de tabla inscripţionată, apoi se întoarse fără grai în maşină, se aşeză la volan, scoase un oftat şi porni pe bulevardul David Ponder.

80

Acum, în faţa lui se înălţa imensul turn alb. De fiecare parte a bulevardului creşteau stejari şi, apropiindu-se, distinse o fântână în faţa intrării. Nu putea să-şi dezlipească ochii de această capodoperă şi, în cele din urmă, parcă pe marginea trotuarului.

Traversă o piaţă pavată cu marmură care se întindea pe vreo treizeci de metri, în faţa intrării. Noaptea, piatra părea umedă.

Se îndreptă spre un şir de cinci uşi rotative, toate închise. Luând-o la dreapta, îşi lipi faţa de geam ca să vadă ce se petrece în interior. Tot parterul părea un hol imens, o sală de primire. Palmieri uriaşi, plantaţi în gigantice vase de pământ îşi etalau ramurile, înconjurând uşile celor şase ascensoare din sticlă, ale căror cabine aşteptau, aliniate şi cuminţi, pasagerii lor de dimineaţă.

Tapiserii mari împodobeau pereţii şi în centru curgea o cascadă, pe o stâncă de granit mai înaltă de cincisprezece metri. Ea alimenta un bazin ale cărui margini ajungeau până la biroul de recepţie.

Gravat în piatră, în faţa intrării, numele clădirii: PONDER INTERNATIONAL.

David se îndepărtă de geam fără să se mai mire. Era încântat dar nu surprins. Începea să-şi dea seama de viitorul care-l aştepta. „Există un fir subţire care vă leagă de sute de mii de vieţi.”Şi, se pare, căteva mii din aceste vieţi se desfăşurau în acest imobil.

Pe o pancartă aşezată în faţa bazinului era scris: „Monedele oferite acestei fântâni vor fi folosite pentru grădina zoologică Jenny Ponder, oraşul Dallas.” Citi, apoi se întoarse la maşină.

Un timp, conduse fără nici o ţintă pe străzile pustii. Ajuns la autostradă, porni pe ea fără să se mai gândească şi conduse încă vreo oră bună, observând totuşi, în trecere, spitalul Ellen Ponder pentru copii.

Regăsi vechile construcţii ale fierăriei Marshall, aparent închise de ani buni.Ca şi când ar fi fost pe pilot automat, exploră vecinătatea şi în cele din urmă,

îşi regăsi propria-i casă. Pe cutia de scrisori era scris numele „Mc Clain”. Cornii pe care-i plantase împreună cu Jenny ajungeau acum la acoperş.

Revăzu şcoala elementară a lui Jenny şi putu constata că fostul său laborator de chimie îşi schimbase din nou proprietarul. După puţin timp, o luă din nou pe autostradă în direcţia oraşului. Nu mai era acelaşi om. Se gândea la Truman şi la ochii lui pătrunzători. Vitezometrul îndica o sută la oră. Îşi aminti de tronul lui Solomon şi zâmbi. Nu spusese însuşi regele că nu era decât un loc unde să te aşezi? Un obiect în care să şezi?

Tot nu se vedea nici o maşină. Acceleră şi-şi aminti imaginea plină de siguranţă a unui căpitan pe mare, cu privirea aţintită spre orizont. O sută zece...o sută douăzeci. Ana. Această fetiţă delicioasă.

81

-Tata spune:” Teama nu este cea mai bună unealtă cu care să-ţi modelezi viitorul.”

Înghiţind dealuri şi viraje, uită de viteză. „Când mă gândesc că am stat de vorbă cu Abraham Lincoln! Că mi-a acordat atâta atenţie!”

-Secretul iertării nu costă nimic, în schimb aduce toate beneficiile posibile.Mintea lui David alerga vertiginos.-Eşti ultimul călător, îi spusese arhanghelul. Ai primit un dar care poate să

schimbe civilizaţia voastră. De acum încolo, totul va depinde de tine, toată răspunderea va sta pe umerii tăi.

În acel moment, destinul lui David Ponder întâlni un pod îngheţat. Acesta trecea peste un pârâu pe o distanţă de vreo cincisprezece metri. Carosabilul îngheţat răsuci maşina care, într-un scârţâit de pneuri, se izbi de parapetul de siguranţă. Curios, dar David nici măcar nu încercă să redreseze maşina când aceasta părăsi şoseaua. Urmărea scena care părea să se desfăşoare cu încetinitorul. Căci dorea să-şi poată aminti fiecare clipă, fiecare detaliu, mai ales când maşina lui o luă iremediabil în direcţia unui stejar uriaş. Ultima reacţie da care a fost conştient a fost să se prindă de volan şi să închidă ochii.

Şi apoi...n-a mai fost nimic.

IX

-Scumpule? David?Într-un soi de ceaţă, zări o siluetă aplecată asupra lui.-David, sunt eu, Ellen. Mă auzi?Distinse o altă voce, cea a unui bărbat:-S-ar putea să mai dureze ceva timp, doamnă.Toţi oamenii ăştia păreau aşa departe...-Tată, te iubesc.Jenny?-David, sunt eu, Ellen. Iubitule, sunt aici.Simţi mâna soţiei sale pe obraz şi vederea i se limpezi puţin. Distingea acum

chipul lui Ellen. Frumosul ei chip.-Ellen..., reuşi el să articuleze.Doamne, avea o durere de cap...-Ellen...Vru s-o atingă.-Sunt aici, iubitule. Nu te mişca.

82

Simţi lacrimile curgând pe obrajii soţiei lui.-David, ai avut un accident. Eşti la spital!-Nu plânge, răspunse el cu o voce stinsă. O să ne descurcăm foarte bine.Vru să se ridice. Cu blândeţe ea îl obligă să rămână întins.-Da, iubitule, o să treci peste asta. Dar ai o comoţie cerebrală. Stai liniştit, te

rog!Auzea şi vedea din ce în ce mai tulbure, mai aproape, mai departe, mai tare,

mai încet.-Nu, se strădui el să spună. Eu nu vorbesc de mine ci de noi. O să trecem

peste momentele astea dificile, toată familia. Unde-i Jenny?-Aici, lângă tine.-Sunt aici, tati! spuse vocea blândă de lângă pat. Te iubesc!-Şi eu. Ce-ţi face gâtul?-Mă doare un pic dar nu prea tare.David îi mângâie părul de mătase.-O să tratăm gâtul ăsta, scumpa mea, îţi promit. Ellen?Îşi strigase soţia mai tare decât ar fi vrut şi toată lumea tresări.-Sunt aici, David. Lângă tine.-Ellen, o să ne descurcam. Ştiu ce am de făcut. Am fost să-i văd...Deodată se trezi. În câteva secunde, simţurile sale şi-au reluat acuitatea,

vederea i-a revenit, perfect clară. Privi în jurul lui şi, observându-şi soţia şi fiica, precum şi un bărbat în halat alb, întrebă:

-Unde sunt?-La spital, iubitule. Ai avut un accident.-Sunt...-O să vă restabiliţi, domnule Ponder, spuse bărbatul, apropiindu-se. Sunt

doctorul Green. Aţi avut mult noroc.-Am izbit un copac.-Într-adevăr. Şi faptul că vă amintiţi este un semn foarte pozitiv pentru

dumneavoastră. Vă mai amintiţi şi altceva?-Am intrat în arenă.Ellen se întunecă.-Nu, iubitule. Erai la serviciu. Dar de ce te aflai aşa departe de casă?Medicul puse o mână pe umărul lui Ellen.-Doamnă Ponder, întrerupse el, gândurile lui nu vor fi foarte coerente vreo

câteva zile. Va amesteca visele, discuţiile pe care le-a avut...Dar craniul nu e fracturat. Infirmierii care v-au adus, domnule, spun că aţi fost aruncat afară din maşină; cu toate astea, noi n-am găsit nici o fractură. Aţi avut, într-adevăr, mult noroc.

83

Medicul spuse că speră să-l vadă refăcut în curând. În timp ce medicul vorbea, David îşi studia soţia şi fiica. Avusese noroc şi totuşi o stranie decepţie îl sâcâia. Un vis. Totul nu fusese decât un vis?

-...acum trebuie doar să avem răbdare, încheie medicul. Ce-ar fi dacă l-aţi lăsa pe tati să doarmă un pic?

-Iubitule, am s-o duc pe Jenny acasă. Tata şi mama au venit să mă ajute. Aşteaptă la noi acasă. O las pe Jenny şi mă întorc.

Ea îl sărută pe obraz şi se pregăti să plece.-Te iubesc, adăugă ea.David observă că medicul părăsise deja încăperea. O lacrimă i se rostogoli

pe obraz.-Si eu te iubesc, Ellen. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat...Ea se întoarse la patul lui, se aşeză fără să-şi ia privirea de la el.-David, nu trebuie să-ţi faci griji pentru nimic. Jenny şi cu mine te iubim şi

avem încredere în tine. Aşteptăm să te întorci cât mai repede acasă. Îţi aduci aminte că mi-ai spus acum câteva minute că familia noastră va trece peste aceste încercări? Ei bine, aveai dreptate.

Rămas singur în micuţa cameră de spital, David auzi tocurile soţiei sale îndepărtându-se pe coridor. „Un vis.” Dezamăgit, scoase un oftat.

Nu-i era somn. Avea junghiuri în tot corpul, încă-l mai durea capul dar nu-i era somn. Privi în jur şi văzu pungile de plastic cu soluţii, la care-i erau legate braţele.

Un pat de campanie aştepta într-un colţ. Ellen dormise acolo? De cât timp se afla aici? Un televizor aşezat pe peretele din fată nu-i oferea decât un ecran gol. O uşă mică ducea, se pare, spre baie. Nimic de văzut. Aşa că studie tavanul.

Totul i se păruse atât de real! Chiar fusese acolo! Ştia că se dusese la Potsdam, la Amsterdam, pe „Santa Maria” cu Cristofor Columb. N-a avut un singur accident de maşină ci două! Cu toate astea, nimeni n-o să-l creadă, niciodată. Mai mult, date fiind locurile, parcă nici el nu mai era convins de cele întâmplate.

Oricum, nu experienţa era importantă, dar ce anume? Ce am avut de învăţat? Chiar dacă n-a fost decât un vis, oare cele Şapte Decizii au mai puţină valoare? David zâmbi la gândul că dacă s-ar concentra un pic, ar putea pune degetul pe ideile cheie şi pe mesajul de bază al fiecărui principiu.

Cu toate astea, nu era convins că-şi va mai putea aduce aminte mult timp de toate astea. Aşa că scotoci după o foaie de hârtie şi un creion şi scrise:

1.Îmi asum responsabilităţile. Îmi asum trecutul şi viitorul2.Voi căuta înţelepciunea. Mă voi pune în slujba semenilor mei.3.Sunt un om de acţiune. Am simţul oportunităţii. Aleg pe moment.

84

4.Am inima hotărâtă. Destinul meu este asigurat.5.Astăzi hotărăsc să fiu fericit. Am un suflet plin de recunoştinţă.6.Încep această zi într-un spirit de iertare. Mă iert pe mine însumi7.Voi persevera neîncetat. Îmi păstrez credinţa.

David reciti ceea ce scrisese şi dădu din cap. Era obosit. Va relua mai târziu. Ideile îi vor reveni mai târziu. Puse hârtia şi creionul pe noptieră. Se gândea să reconstituie fiecare decizie şi să-şi hrănească sufletul cu ele, aşa cum îl sfătuise arhanghelul Gabriel...în fine, aşa cum visase că-l sfătuise arhanghelul Gabriel.

Nu contează, gândi el, cu ochii în tavan. Familia mea se va descurca. Viitorul nostru este asigurat. Şi eu voi trece peste asta.

Suprafaţa neregulată a tavanului îi amintea de stelele de pe cer. Închise ochii căci, totuşi, îi era somn.

Pe cănd s-adoarmă, auzi uşa deschizându-se. O infirmieră intra.-Îmi pare nespus de rău, spuse ea. N-am vrut să vă trezesc.-Nu-i nimic. Nu dormeam.-Odihniţi-vă. V-am adus asta şi vă las în pace.-Ce anume? întrebă David.-Lucrurile dumneavoastră personale. Portofelul şi toate celelalte. Hainele pe

care le-aţi purtat când aţi avut accidentul. Serviciul de urgenţă ni le-a trimis.-Puteţi să mi le daţi, vă rog? Aş vrea să-mi iau ceasul.-Sigur.Ea puse sacul lângă David.-Ceasul dumneavoastră e chiar aici, adăugă ea zâmbind. Eu însumi am făcut

inventarul.-Mulţumesc.După ce infirmiera ieşi, el deschise sacul şi-şi scoase pantofii. Într-unul se

aflau şosetele, în celălalt chiloţii. Îşi găsi şi pulovărul şi blugii, împăturite frumos. Puse pantofii şi hainele pe jos, de cealaltă parte a patului.

Verigheta îi căzuse de pe deget şi o găsi pe cearceaf. Şi-o puse din nou pe deget apoi scotoci iarăşi în sac, îşi luă ceasul şi-l prinse la încheietura mâinii. Portofelul se afla în fundul sacului. „Ia te uită, credeam că l-am pus lângă mine pe banchetă. Desigur cineva l-a scos din maşină.” Îl puse pe noptieră.

Pe când să arunce punga de plastic pe jos, simţi încă o mică greutate şi o redeschise. La început nu văzu nimic apoi descoperi, într-un colţ, un obiect mic, închis la culoare, ca şi punga de plastic.

Abia îndrăznind să respire, întinse mâna şovăitor spre fundul pungii şi scoase de acolo o tabacheră mică. Era bleumarin, din pânză deasă, decorată cu două spade încrucişate; pânza era lucioasă de atâta folosinţă. Cei doi nasturi auriţi care o închideau erau gravaţi cu câte un şoim. Simbolul luptătorilor.

85

86