În ziar puteţi citi: - 1 martie –Ziua de naştere a lui Ion Creangă şi a lui Eugen Doga; - Lumea lui Creangă în viziunea elevilor de azi; - Misiunea Pedagogului; - Cum să educi un copil; - Ce poţi face pentru comunitatea ta sau pentru liceu?; - Testul lui Socrate.

Liceul Teoretic Recea Ziarul liceenilor

Chibzuinţa

Să citească înţeleptul şi îşi va mări ştiinţa, cel neîncercatva căpăta agerime de minte, cel priceput va dobîndi

iscusinţa, iar tînărul – cunoştinţa şi chibzuinţa. nr. 8, anul II Martie 2011 Redactor – şef: Taisia Dascal

1 martie este prima zi de primăvară, cînd natura reînvie.

Oamenii, la începutul primăverii, îşi dăruiesc unul altuia flori şi este o tradiţie străveche de a se felicita reciproc, dăruind cîte un mărţişor.

Mărtişorul - origine si semnificaţie

În vechime, pe data de 1 martie, marţişorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor - fete şi băieţi deopotrivă. Şnurul de mărţişor,

alcătuit din două fire de lînă răsucite, colorate în alb şi roşu, sau în alb şi negru, reprezintă unitatea contrariilor: vara-iarna, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. Şnurul era fie legat la mînă, fie purtat în piept. El se purta de la 1 martie pînă cînd se arătau semnele de biruinţă ale primaverii: se aude cucul cîntînd, înfloresc cireşii, vin berzele sau rîndunelele. Atunci, mărţişorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să ne aducă noroc, fie era aruncat în direcţia de unde veneau păsarile călătoare, rostindu-se: ,,Ia-mi negreţele şi da-mi albeţele".  Unele legende populare spun că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia î n timp ce urca cu oile la munte. Cu timpul, la acest şnur s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui. Mărţisorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Poetul George Cosbuc, într-un studiu dedicat mărţişorului afirma: ,, scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtîndu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i sta în putere, mai întîi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curaţie de suflet... Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca sa fie curaţi ca argintul şi sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poarta ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească."

Ion Creangă

S-a născut la 1 martie 1839, la Humuleşti. Opera sa reprezentativă a devenit mai vie ca oricînd după moartea sa, la 31 decembrie 1889. Un artist al condeiului, Ion Creanga este creatorul unei opere ce nu mai are asemănare în literatura universală. Limbajul său şi dialogul folosit par ar fi luate direct din gura poporului. Creaţia literară a lui Ion Creangă se compune din poveşti, povestiri şi amintiri din copilărie. Poveştile evocă o lume ţărănească, proiectată în fabulos: ,,Capra cu trei iezi'', ,,Povestea porcului'', ,,Povestea lui Harap-Alb'' etc. Astazi, creaţia sa este raspîndită în ţara noastră în numeroase ediţii, fiind tradusă în mai multe limbi.

Satul lui Creangă este anterior, ca psihologie şi asezare socială, faţă de oraşul ciocoilor lui Filimon, iar amîndoi sînt cititori a două structuri si tradiţii de sensibilitate în proza romanească.

Creangă observa exclusiv natura umană; geniul lui lucid, muşcător, spiritul realist şi umorul lui melancolic relevă un moralist.  Amintirile sunt o epopee a satului şi o atitudine a sensibilitaţii, o acceptare a vieţii, în ecourile ei profund umane, cu filozofia ei resemnată.

Umorul lui Creanga este însuşi umorul vieţii, al acestui fenomen organic, în care durerea şi bucuria, răul si binele, prostia şi inteligenţa, umbra şi lumina se îmbraţişeaza alternativ, ca s- o exprime în toata realitatea.

Lumea lui Creangă în viziunea elevilor de azi

Imaginaţi-vă că aţi venit în excursie în satul Humuleşti. Unde veţi pleca mai întîi? De ce?

Dacă aş pleca într-o excursie în Humuleşti, cred că aş pleca acasă la Nică. Aş dori să-i văd fraţii, mama care muncea mereu şi care dorea să-l facă popă şi, nu în ultimul rînd, pe Nică şi toate obiectele sale de preţ. L-aş ruga să mă înveţe să-mi petrec copilăria la fel ca el, cu năzbîtii şi bucurii. Daniela Sîrgii, clasa a VIII-a A

Prin ce vă asemănaţi şi prin ce vă deosebiţi de Nică? Nică este un băiat ruşinos şi fricos. Consider că mă deosebesc mult de el. El este năzbîtios, pe cînd eu sunt descurcăreaţă şi deloc năzbîtioasă. La şcoală este procitit, iar eu sunt stăruitoare. Chiar dacă ar cînta dimineaţa o pasăre, nu aş încerca să scap de ea, precum a făcut Nică. Şi prin faptul cît de ascultători sîntem, ne deosebim. Dar avem şi asemănări: ne mîndrim cu satele natale, mergem regulat la biserică şi citim Ceaslovul. Nică este un personaj vesel, deosebit şi mulţi copii se aseamănă cu el. Copilăria lui Nică şi copilăria noastră:

Familii numeroase în trecut şi mai puţin numeroase acum; Munca părinţilor la cîmp în vremea lui; Activităţi diferite; Diferite condiţii de muncă, învăţătură şi de trai etc. Taisia Dascal, clasa a VIII-a A

- 2 -

După părerea mea, eu cu Nică mă asemăn prin faptul că ambii sîntem zbînţuiţi şi năstruşnici, de fapt, ca şi toţi copiii. La fel ca şi el, cînd am plecat prima dată la şcoală, eram ruşinoasă şi fricoasă. Eu mă deosebesc de Nică prin faptul că el trăia în altă vreme atunci cînd la ei în sat îi pedepsea cu ,,Calul Bălan” şi cu ,,Sfîntul Nicolae”, ceea ce nu am avut ocazia să văd. Ne deosebim după păreri şi după interese.

Felicia Hîncu, clasa a VIII-a A

Eugen Doga Eugen Doga s-a născut la data de  1 martie  1937  în satul Mocra din Transnistria ( pe atunci în  URSS, astăzi în raionul Rîbniţa, Republica Moldova). A studiat la Şcoala de muzică ,,Ştefan Neaga" din Chişinău (1951-1955), apoi la Conservatorul de stat din Chişinău (1955-1960), la clasa de violoncel a lui G. Hohlov şi la Institutul de Arte,,Gavriil Muzicescu" din Chişinău (1960-1965), la clasa de compoziţie a profesorului Solomon Lobel.

Şi-a început cariera de muzician ca violoncelist în Orchestra Comitetului de Stat al R.S.S.M. pentru Televiziune şi Radiodifuziune, încă din perioada studenţiei (1957-1962). A predat apoi ca profesor la Şcoala de Muzică,,Ştefan Neaga" din Chişinău (1962-1967) şi a fost membru al colegiului redacţional şi de repertoriu al Ministerului Culturii al RSS Moldoveneşti (1967-1972). Domeniul în care se afirmă cu vigoare şi care îi aduce notorietatea internaţională este arta compoziţionistică. Debutează în anul 1963 cu un cvartet de coarde, pentru a se impune, pe măsura cuceririi altitudinii profesionale, prin multiple vocaţii şi disponibilităţi. Este autor al unor lucrări valoroase în genul muzicii de estradă, de film şi de scenă. În afară de preocuparea sa de cinema, este autor al mai multor compoziţii originale (cântece devenite şlagăre, lucrări camerale şi balet). Spectrul variat al genurilor abordate demonstrează interesul compozitorului pentru cele mai diverse modalităţi de exprimare sonoră, pentru zone tematice şi stilistice diferite. Muzica sa este, în toate ipostazele, antrenantă, vibrantă şi sinceră, ea cucereşte ascultătorul prin generozitatea melodică şi autenticitatea emoţiei pe care o comunică.

Eugen Doga spunea: ,,Am învăţat de la marele Enescu să caut muzica pretutindeni, în folclor, în natură, fără prejudecăţile snobilor. Degeaba râvneşti să atingi înălţimile, să experimentezi o modernitate rece, chinuită, dacă nu ai scris nici o piesă miniaturală, ca un diamant mai valoros decât orice taluz zgomotos de zgură. Am descoperit că oamenii n-au uitat să viseze la muzica muzicală, să se bucure, să se vindece prin ea.”

Misiunea Pedagogului …Aflat la o vârstă înaintată, un profesor – poate universitar – a primit vizita unor tineri, să le zicem jurnalişti. Şi aceştia i-au spus: „De atâţia ani le spuneţi oamenilor să facă lucruri bune şi lumea nu s-a schimbat, dimpotrivă, a devenit mai rea. Nu credeţi că a fost un efort în zadar, căci nu aţi reuşit să o schimbaţi. Se pare că aţi pierdut acest pariu cu lumea”. „De atâţia ani lumea face lucruri rele şi ea nu a reuşit să mă schimbe pe mine: eu o învăţ tot de bine. Câştigul este al meu”.

- 3 -

Povestire în baza textului ,,Domnu Trandafir” de Mihal Sadoveanu Domnul Ghiocel

Mi-aduc aminte şi acum zilele frumoase de şcoală, cîte amintiri, emoţii şi trăiri frumoase legate de acel loc sfînt, de care cu greu mă despărţeam de după amiază. Aşteptam cu nerăbdare să se termine vacanţa, ca să plec din nou la şcoală. Acolo mereu mă aştepta o surpriză, aproape în fiecare an şcolar. De exemplu, anul trecut, la noi în clasă a venit un nou elev din capitală. Se numea Ion. Un băiat liniştit, înalt şi tainic. De la început nu comunica cu nimeni şi nici colegii nu prea insistau la vorbă cu el. Într-o zi de octombrie, la lecţia de română, am scris un eseu despre preferinţe. Cînd era rîndul meu să citesc eseul, Ion mă privea foarte atent, această privire mă speria şi din cauza aceasta nu puteam citi corect. A sunat la recreaţie. Am ieşit primul din clasă. Mergeam repede, ca şi cum cineva m-ar fi urmărit, şi chiar eram urmărit, era el, Ion. M-a văzut că m-am apropiat şi a luat-o mai repede, spre mine. Eram curios să aflu ce doreşte, foarte curios. Nu înţelegeam ce poate dori ,,liniştitul” de la mine, dar vroiam foarte mult să aflu. M-a invitat la el acasă. Pe drum, tăceam ambii. Cînd am intrat în casa lui, mă simţeam liber, atmosfera îmi era cunoscută, mă simţeam ca şi cum aş fi cunoscut locul. M-a condus la el în odaie şi, intrînd acolo, am înţeles ce fac eu aici, cred că şi-a regăsit preferinţele în eseul meu, căci totul din cameră îmi era foarte apropiat: numeroase volume de cărţi de astronomie, telescopul de lîngă fereastră, portrete imense şi cel mai important – podul odăii care reprezenta un cer înstelat. După ce am examinat bine odaia, am început să vorbim, aflînd că avem şi mai multe în comun. Din acel moment am devenit cei mai buni prieteni. O altă surpriză plăcută a avut loc în anul următor. Profesorul nostru de etică a plecat din şcoală. Era foarte sever şi crud, aşa că nu prea ne-am întristat de plecarea lui, ci dimpotrivă. O perioadă de timp nu am petrecut lecţia, dar nu aceasta este noutatea bună. Pe la sfîrşitul toamnei, s-a găsit profesor şi pentru şcoala noastră. Noul profesor avea în jur de 50 de ani. Ceea ce am observat mai întîi la acest domn, era că mereu ţinea capul aplecat, se uita mereu în jos, din această cauză l-am numit ,,Domnul Ghiocel”, în plus, era foarte palid. Încă din primele zile am înţeles că nu era ca alţi profesori. Era unul dintre noi. Domnul Ghiocel observa deodată dacă cineva era deprimat şi nu înţeleg cum, ştia şi cauza tristeţii noastre. Făceam cu plăcere cu el lecţii şi eram bucuroşi să le facem din nou şi din nou. Toţi cunoşteau faptul că era singur, de aceea, mereu îl vizitam ca să vorbim şi să cerem sfaturi. Astfel au trecut mai mulţi ani fericiţi de şcoală, pînă cînd trebuia să plecăm, căci deja eram în clasa a XII-a. Ultimul an l-am petrecut cel mai bine, dar, în acelaşi timp, şi foarte trist. Ne-am apropiat foarte mult de Domnul Ghiocel, încît despărţirea pentru noi era ceva dureros. Şi Domnul Ghiocel era trist, mereu spunea că sîntem preferaţii lui. La sfîrşitul lunii mai, Domnul Ghiocel ne-a anunţat că îşi ia demisia. Nimeni nu înţelegea de ce, dar pînă la sfîrşit am aflat vestea bună. Domnul profesor Ghiocel era invitat la o universitate celebră din Berlin. Eram fericiţi toţi pentru el. Toţi eram conştienţi de faptul că va veni timpul să ne despărţim, dar niciodată nu ne-am gîndit că va fi atît de greu să ne despărţim.

Agnesa Grebencov, clasa a VIII-a A

- 4 -

Dascălul şi copiii Era odată un om plăcut pentru sufletele elevilor şi un ideal în viaţa copiilor. Avea un zîmbet fermecător, un glas liniştit, ca valurile apei, faţa albă şi plăpîndă, ochii albaştri, în care dacă pătrunzi mai adînc vezi un ţăran dintr-o lume perfectă. Acest ţăran în acelaşi timp era un profesor gospodăros şi-i plăcea să facă fiecare lucru cu rînduială. Meseria de profesor el ş-o făcea cu pasiune şi pricepere, era corect şi cinstit. Îi învăţa pe elevi să respecte şi să-şi iubească neamul şi ţara, îi învaţă să creadă în trecutul şi vrednicia poporului român, i-a învăţat lucruri care au încolţit mai tîrziu, ca nişte seminţe bune.

Dorina Bot, clasa a VIII-a A

Educaţia în viaţa taCum să educi un copil

Fiecare dintre noi ştim cît de important este un copil în viaţa fiecărui părinte, iar creşterea unui copil necesită timp şi jertfire de sine. Încă de la primii paşi făcuţi, copilul începe a descoperi o lume numai a lui, o lume plină de culori, o descoperă cu ajutorul părinţilor, mai ales cu ajutorul mamei, deoarece mama este motorul existenţei lui, începe a primi o educaţie, pentru că totul porneşte din familie şi dacă nu primeşti o educaţie bună încă de pe prispa casei, atunci pe viitor îi este greu să se lanseze într-o lume deosebită. Pentru a-i da o educaţie bună copilului tău, în primul rînd, ar trebui să te cunoşti pe tine, fiindcă înainte de a-ţi învăţa copilul ce crezi tu că este important pentru viaţă, trebuie să te asiguri că tu te cunoşti pe tine şi cunoşti în deajuns acele lucruri pentru a-i demonstra tot ce este mai bun pentru el şi a-i oferi o viaţă decentă. Ar trebui să ai grjă ce spui, ce faci, deoarece este foarte important cum vorbeşti cu copilul tău, cum te comporţi şi ce îl înveţi. Învaţă-l de mic tot ce este bine şi bun, învaţă-l să aleagă binele de rău, ca mai apoi să nu-ţi reproşeze că nu ai avut grijă de educaţia lui. Învaţă-l încă de mic să fie cu cele bune în gînd şi în inimă, deprinde-l încă de mic să meargă la biserică şi să fie cu Dumnezeu în gînd. Oferă-i mereu sprijinul de care are nevoie, deprinde-l cu disciplina şi organizează-i eficient timpul. Cel mai important lucru, pe care trebuie să-l faci, este să îl înveţi pe copilul tău să trateze oamenii din jur aşa cum i-ar plăcea să-l trateze pe el. Dacă reuşeşti acest lucru, poţi fi sigur că ai pus baza educaţiei copilului tău şi de aici totul merge spre bine.

Alina Serjantu, clasa a XI-a

Ce poţi face pentru comunitatea ta sau pentru liceu?

De unul singur sau împreună cu prietenii poţi…

1.Să vizitezi un loc de cultură.2.Să mergeţi împreună pentru a duce mîncare, haine la un orfelinat de

copii, azil pentru săraci / bătrîni.

- 5 -

Popas al sufletului Sîntem în perioada Postului Mare, perioadă sfîntă şi de îndreptare pentru noi, care este o călătorie spre Învierea Domnului şi spre învierea noastră spirituală prin urcuşul duhovnicesc, pe care în cele şapte săptămîni care corespund cu nişte trepte să ajungem în vîrful muntelui duhovnicesc, ca să vedem şi să înţelegem ce este fericirea adevărată. În această viaţă, noi căutăm fericirea şi de multe ori gîndim că unele lucruri reprezintă fericirea: un telefon modern, automobile, haine scumpe, vin spumant, sau altele, care sînt atît de des reclamate astăzi, dar după ce le-am dobîndit, vedem că nu îndreptăţesc aşteptările noastre, căci, fie că se defectează sau sînt de scurtă durată. Dar, de fapt, fericirea este o stare de spirit, o stare de împăcare cu tine însuţi, cu cei din jur. Fericirea înseamnă să-ţi pui viaţa în acord cu conştiinţa, căci conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om. Eşti atunci fericit cînd sufletul se odihneşte.

De un astfel de popas al sufletului au avut parte elevii clasei a III-a, care împreună cu doamna învăţătoare Valentina Ciobanu, au mers la Biserica ,,Naşterea Maicii Domnului” din localitatea noastră, avînd parte de o oră de religie. În cadrul acestei ore, elevii s-au familiarizat cu istoria vieţii creştine din sat şi a Sfîntului Locaş, au aflat despre arhitectura interioară şi exterioară a Bisericii.

Un capitol aparte a fost relatarea despre pictura cu care este împodobită casa Domnului şi explicaţia ei. De asemenea, elevii au aflat despre felul cum trebuie să se comporte în incinta Bisericii, după care li s-a prezentat un album al Bisericii, cu toate etapele construcţiei şi a activităţilor bisericeşti. Timpul s-a scurs pe neobservate şi, la despărţire, am văzut copii bucuroşi şi împliniţi, observînd faptul că nu doreau să ne despărţim. Îndemnăm şi pe alţi copii ca, înainte de a cunoaşte istoria altor locuri, să ne cunoaştem istoria noastră, a familiei, a satului şi a Bisericii. Preotul Constantin

Să vizitezi un loc de cultură Ţara noastră este o ţară deosebită prin locurile de cultură şi prin splendoarea ei. Un loc de cultură care merită văzut de cîte ori ai posibilitate este Cetatea Sorocii, situată în oraşul Soroca şi care este un monument istoric care a fost construit de către domnitorul Moldovei Petru Rareş în secolul al XVI-lea. Cetatea Sorocii are o arhitectură deosebită prin turnurile ei înalte, situate la aceeaşi distanţă.

- 6 -

Un alt loc de cultură care se află aproape de Cetatea Sorocii este Lumînarea Recunoştinţei, construită la iniţiativa scriitorului Ion Druţă şi cu aportul oamenilor din ţară care iubesc frumosul, de pe terasa căreea se poate admira priveliştea din jur, adică Cetatea Sorocii, oraşul Soroca şi rîul Nistru. Am avut ocazia să merg în aceste locuri şi consider că sînt unele dintre cele mai speciale locuri de cultură din Moldova. Dacă aş avea ocazia, aş mai merge odată în aceste locuri, deoarece mi-au rămas în memorie, merită vizitate! Alina Serjantu, clasa a XI-a

Copii orfani, dar totuşi fericiţi! De ce nu toţi copiii pot fi fericiţi? De ce unii au tot ce-şi doresc, iar alţii trebuie să ,,cerşească” dragoste şi atenţie de la cei din jur? Dacă am face înconjorul lumii, am vedea că mulţi copii sînt orfani de un părinte, sau de ambii, ori chiar dacă au părinţi, sînt crescuţi în chin şi batjocură, violenţă, care vine din partea părinţilor, din partea acelor fiinţe care, în mod normal, ar trebui să le ofere dragoste şi ajutor, numai că, din păcate, numărul acestor părinţi grijulii scade din an în an, ceea ce este grav, pentru că gîndind logic ar trebui să crească, să acopere numărul celor care îşi neglijează copiii din propria voinţă. O altă formă de umilinţă a copiilor săraci sau orfani vine din partea copiilor care se cred bogaţi trupeşte, dar nu şi sufleteşte, căci acel copil sărac ştie ce înseamnă suferinţă, sărăcie şi cu toate acestea luptă mai departe pentru a-şi dobîndi cele folositoare sufletului şi trupului. Cercetînd mai bine locurile ţării, am descoperit la Costeşti un orfelinat, dar nu un orfelinat oarecare, ci unul deosebit prin acei copii gingaşi şi nevinovaţi, care au primit o lovitură grea de la viaţă şi cine este slab, cedează, iar cel tare, se ţine în picioare. În orfelinatul de la Costeşti vieţuiesc cam 100 de copii, cu vîrsta cuprinsă între şase şi cincisprezece ani, împreună cu profesorii şi educatorii, care zi de zi sînt alături de ei şi îi fac să se simtă fericiţi şi să nu simtă lipsa părinţilor, sau dacă nu reuşesc în profunzime, este foarte bine că se depune un mare efort în această direcţie. Zi de zi sînt învăţaţi să fie la locul lor şi oameni în toată firea prin orele predate şi practicate de profesori, căci chiar dacă este un orfelinat, dar şi aici se petrec acele ore ca şi la o şcoală obişnuită. Sînt hrăniţi de trei ori pe zi. De fiecare dată, înainte de a se aşeza la masă, spun rugăciune şi apoi, după masă, spun neapărat rugăciunea de mulţumire, ceea ce nu chiar fiecare dintre noi, care are părinţi sau bunei alături, obişnuiesc să facă. Sînt hrăniţi, poate nu cu toate bunătăţile de pe lume, dar în orice caz, nu mor de foame. Şi de data aceasta, cîţiva oameni de bună credinţă din satul nostru, cu inimă mare, au pus mînă de la mînă şi au făcut o bucurie nespus de mare acestor copii, cărora le-au dus cîte ceva de îmbrăcat, colete cu dulciuri pentru fiecare şi cîteva feluri de mîncare de care sînt doriţi şi ei. Cînd au auzit că vin de la Recea, au exclamat: ,,Acuş mîncăm ceva gustos!” Dar aici locuiesc doar o perioadă de timp şi ne punem întrebarea: unde pleacă ei după clasa a IX-a? , pentru că am menţionat mai sus că în acest orfelinat copiii stau pînă în cl. A IX-a. E dificil să găseşti un răspuns la această întrebare, pentru că nimeni nu mai are grijă de ei şi numai cînd te gîndeşti că au stat atîţia ani într-o familie atît de numeroasă, unită şi vine ziua

- 7 -

cînd trebuie să plece pe un drum necunoscut al vieţii. Unii, putem spune, sînt norocoşi, căci au un părinte sau bunei care în continuare vor avea grijă de ei, dar ce putem spune de acel copil care este singur, care nu are pe nimeni, nu mai are cine să-l apere de ploi şi frig, nu mai este acea fiinţă care să-i dea ceva cald de mîncare în fiece zi. Da, sînt luaţi sub aripa statului şi daţi mai departe la şcoli profesionale să înveţe fie că de bucătar, croitor, lemnar etc. şi, practic, să-ţi croiască un drum în viaţă numai că de unul singur. Am spus de la început că aceşti copii chiar dacă sînt orfani, dar sînt fericiţi, fiindcă în aceşti ani cît au stat în acest orfelinat au avut un acoperiş deasupra capului, au avut un pat cald, hăinuţe curate şi cine să-i aline cu o vorbă caldă şi cu o mîngîiere. Cît de sărac nu ai fi, chiar dacă eşti orfan, poţi fi fericit cu adevărat, pentru că Dumnezeu are grijă de toţi, în special de cei necăjiţi şi abandonaţi! Alina Serjantu, clasa a XI-a

Să nu uităm de cei mai trişti ca noi!

Testul lui Socrate În Grecia antică Socrate, era foarte mult lăudat pentru înțelepciunea lui. Într-o zi, marele filozof s-a întalnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus: "Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?" "Stai o clipă," îi replică Socrate. "Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei." "Trei?" "Așa este," a continuat Socrate. "Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?" "Nu," spuse omul. "De fapt doar am auzit despre el." "E-n regula," zise Socrate. "Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?" "Nu, dimpotrivă..." "Deci," a continuat Socrate, "vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?" Omul a dat din umeri, puțin stînjenit. Socrate a continuat. "Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosinţei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?" "Nu, nu chiar..." "Ei bine," a conchis Socrate, "dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?"Omul era învins și s-a rușinat.

Coordonator : Corina Dascal - 8 -