COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚAPROIECT DIDACTIC

Data: 25.05.2011Profesor: ANCUȚA IULIANAClasa: A IX-A BDisciplina: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂTema lecției: Personalități, exemple, modele: „Genurile biograficului”Tipul lecției: însușire de noi cunoștințeScopul lecţiei: evidențierea temei unității în texte memorialistice, relevanța biografiei pentru studiul literaturii

Competenţe generale:1. Utilizarea corectă şi adecvată a limbii române în receptarea şi în producerea mesajelor în diferite situaţii de comunicare 2. Folosirea modalităţilor de analiză tematică, structurală şi stilistică în receptarea diferitelor texte literare şi nonliterare 3. Argumentarea în scris şi oral a unor opinii în diverse situaţii de comunicare

COMPETENŢE SPECIFICE: CONŢINUTURI:1.1. utilizarea adecvată a achiziţiilor lingvistice în receptarea diverselor texte

niveluri ale receptării textelor orale şi scrise: fonetic, ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual, nonverbal şi paraverbal

1.2. identificarea elementelor specifice din structura unor tipuri textuale studiate

identificarea elementelor specifice textelor memorialistice (istorie, biografie, instanțele comunicării scrise, persoană, personalitate, personaj, raportul realitate-ficțiune, viziune despre lume și viziune artistică)

1.4 redactarea unor texte diverse redactare de texte memorialistice1.3. exprimarea orală sau în scris a propriilor reacţii şi opinii privind textele receptate

exprimarea orală şi scrisă a reacţiilor şi a opiniilor faţă de textul biografic și autobiografic

1.5. utilizarea corectă şi adecvată a formelor exprimării orale şi scrise în diverse situaţii de comunicare

normele limbii literare (DOOM 2)

3.3 argumentarea unui punct de vedere privind textele studiate

discurs argumentativ oral şi scris

Obiective cognitive:o Să utilizeze corect limba română în organizarea discursului oral şi scris propriu;o Să identifice specificul „biograficului”;o Să aplice conceptele operaţionale specifice comunicării scrise ce include biograficul ca gen

(istorie, biografie, instanțele comunicării scrise, persoană, personalitate, personaj, relația realitate-ficțiune, viziune despre lume și viziune artistică);

o Să argumenteze necesitatea cunoașterii biografiei pentru studiul operei literare a unui anumit scriitor.

Obiective afective: Să interiorizeze valorile etico-estetice implicate de cunoașterea universului uman și de receptarea

universului literar ce se desprinde din cadrul acestuia Să-şi cultive sensibilitatea prin receptarea operelor literare

Metode şi procedee didactice:o expunerea problematizantă o conversaţie euristicăo lucru pe grupeo diagrama Venn

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA

Metode şi tehnici de evaluare:o observarea curentăo chestionarea oralăo fişă de autoevaluare pentru elevio autoevaluarea profesorului

Forme de organizare a învăţării: individual și pe grupe

Materiale şi mijloace tehnice de învăţământ:o fragmente din memorii, autobiografii/ romane autobiografice, jurnale intime, tabel cronologic,

CV, articol de dicționar (schița biografică), interviuo fişe de lucru individuale şi pe grupeo fişă de autoevaluareo tabla şi cretăo caietele eleviloro prezentare PowerPointo calculator și videoproiector

Bibliografie:1. ***Dicționarul general al literaturii române,(coord. general Eugen Simion) vol. P-R, București,

Editura Univers Enciclopedic, 2006 (articolul de dicționar: Preda, Marin)2. Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, 19983. Ion Alexandrescu, Persoană, personalitate, personaj, București, Editura Junimea, 19884. Noemi Kozma, Gabriela Scoruș, Literatura română. Repere critice fundamentale, Brașov, Editura

Aula, 20035. Marin Preda, Jurnal intim. Carnete de atelier, București, Editura Cartex Serv, 20086. Marin Preda, Viața ca o pradă, București, Editura Cartex Serv, 20047. Marin Preda în evocări – SÂNZIANA POP în Formula As, nr. 940/ 2010 la adresa

http://www.formula-as.ro/2010/940

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA

SCENARIUL DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII

I. Momentul organizatoric: - notarea absențelor în catalog;- asigurarea climatului adecvat desfăşurării lecţiei.

II. Captarea atenţiei elevilor şi asigurarea momentului afectivSe discută despre conceptul de biografie (definiţie, caracteristici), utilizând drept suport o prezentare

PowerPoint, ce include aceste informații. Elevilor li se solicită să noteze în caiete un argument și un contraargument privind relevanța biograficului în studiul literaturii. (5 min.)

III. Reactualizarea celor învăţate anterior. Elevii vor fi angajați într-o conversație prin care se actualizează noțiunile învățate anterior (conceptele de

persoană, personalitate, personaj). Se insistă pe statutul scriitorului ca model de existență și ca posibil obiect de studiu al anumitor discipline, în special, limba și literatura română sau istoria. Se face apel la argumentele și contraargumentele notate pentru a evidenția în ce măsură cunoașterea biografiei unui scriitor poate susține receptarea operei sale, dar și la cercetarea pe care au avut-o de efectuat ca temă pentru acasă (identificarea informațiilor biografice pentru un autor studiat preferat). Elevii sunt rugați să numească texte scrise ce includ ca referent al comunicării persoana ca instanță istorică, personalitatea ca instanță ideală, posibilă și personajul ca instanță fictivă. În funcție de această clasificare, se rețin tipurile de texte ce includ biograficul, urmând ca tipologia să fie detaliată cu ajutorul prezentării PowerPoint (10 min.)

IV. Comunicarea titlului lecţiei în curs de desfăşurare şi a obiectivelor Elevilor li se comunică scopurile lecției (evidențierea temei unității în texte memorialistice, relevanța

biografiei pentru studiul literaturii) și obiectivele operaționale, insistându-se asupra conceptelor operaționale utilizate. (2 min.)

V. Prezentarea sarcinilor de lucru şi dirijarea învăţăriiSe propune împărțirea în cinci grupe pentru a rezolva sarcinile de lucru (vezi fișa anexată); se anunță

sarcinile și se lucrează pentru a caracteriza câteva dintre elementele comunicării scrise în texte memorialistice diverse, subliniindu-se rolul instanțele comunicării – emițător, receptor și modul în care se construiește mesajul și se include un anumit referent. Sarcina finală este aceea a textului argumentativ, pornind de la o opinie critică, pe tema raportului realitate-ficțiune și a viziunii artistice. (3 min.)

VI. Obţinerea performanţei şi asigurarea feed-back-uluiElevii vor caracteriza succint instanțele comunicării, mesajul și referentul acestuia în cazul jurnalului intim,

romanului autobiografic, tabelului cronologic, articolului de dicționar, interviului, texte memorialistice ce-l vor avea în centru pe Marin Preda. Se va stabili, așadar, care sunt elementele specifice „genului biografic”. Elevii vor lucra pe grupe pentru rezolvarea sarcinilor de lucru prezentate anterior, își vor nota răspunsurile pe foaia de flipchart şi le vor prezenta frontal, printr-un raportor. (15’)

Se discută, în continuare, despre imaginea scriitorului Marin Preda în epocă și în actualitate, având în vedere și receptarea muncii sale de creație. Se va dezbate succint problema personalității și a modelului/ exemplului oferit de scriitor contemporanilor, dar și posterității.

După realizarea fiecărei sarcini de învăţare se vor face aprecieri în legătură cu nivelul activităţii (general sau individual) elevilor şi se vor face referiri la calitatea răspunsurilor. Se vor sugera soluţii în cazul nereuşitei învăţării şi se va avea în vedere permanent eliminarea erorilor şi a lacunelor.

VII. Evaluarea formativăPe parcursul activității elevii vor fi observați și notați. De asemenea, fișele de lucru, chestionarea orală și

prezentările orale constituie o resursă pentru evaluarea formativă.

VIII. Asigurarea retenţiei și a transferuluiLa finalul activității, elevii vor fi solicitați să completeze fișa de autoevaluare și vor avea de construit, drept

temă pentru acasă, un text argumentativ despre importanța literaturii în instituirea unui model în viața noastră, pornind de la afirmația lui Jean-Claude Bonnet (Fantasma scriitorului): „(…) autorul este creația operei sale și, totodată, creația numeroaselor discursuri care însoțesc opera (…).”.

Fișa de autoevaluare a elevului:1. Ce moment al lecției ți-a plăcut cel mai mult?

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA2. Care sunt neclaritățile pe care le ai cu privire la tema discutată astăzi?3. Care sunt cele mai importante trei idei pe care le-ai reținut?

Fișa nr. 1

DICȚIONAR

BIOGRAFÍE, biografii, s.f. Expunere (scrisă și comentată) a vieții unei persoane. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. biographie.(DEX)BIOGRAFÍ//E ~i f. 1) Expunere (orală sau scrisă) despre viața și activitatea unei persoane. 2) Lucrare care conține istoria unei vieți particulare. [Art. biografia; G.-D. biografiei; Sil. bi-o, -fi-e] /<fr. biographie (NODEX) BIOGRAFÍE (‹ fr. {i}) s.f. 1. Scriere care expune (comentează și analizează) în scopuri documentare, istorice, portretistice, viața unor persoane. ♦ B. romanțată = povestirea literară sau literaturizată a vieții unei persoane celebre. ♦ B. socială = metodă de (auto)înregistrare a experienței de viață a indivizilor utilizată în studierea unor fenomene psiho-sociale, precum adaptarea și integrarea social-culturală, în vederea prezentării cât mai veridice a vieții acestora în condițiile social-economice concrete. 2. Viața unei persoane; totalitatea evenimentelor existenței sale. (DICȚIONARUL ENCICLOPEDIC)Viziune despre lume – imagine sau reprezentare a lumii în plan artistic sau filozofic, mod de a vedea sau a concepe lucrurile, percepere prin spirit. (M. Lascăr, L. Paicu, M. Columban, V. Gal – Portofoliul elevului. Limba și literatura română pentru clasa a IX-a, București, Editura Art, 2010)Viziune artistică – perspectiva proprie unui creator, mod de a reprezenta sau de a imagina o lume sau diferite lumi, marcată fiind de originalitatea stilului. (M. Lascăr, L. Paicu, M. Columban, V. Gal – Portofoliul elevului. Limba și literatura română pentru clasa a IX-a, București, Editura Art, 2010)

Sarcini de lucru:1. Identificați și descrieți instanțele comunicării scrise (la ce se persoană se relatează, relația autor-

narator-personaj)2. Prezentați relația realitate-ficțiune, având în vedere referentul comunicării.3. Precizați raportul stabilit în interiorul textului de autor cu istoria. 4. În ce constă mesajul textului? Ce tip de text este? Cărui stil funcțional îi aparține? Aduceți cel

puțin două argumente.

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA

Marin Preda, Jurnal intim. Carnete de atelier, editura Cartex Serv, București, 2008, capitolul Jurnal foarte intim, pp. 272-273

1965 1 februarie

Aceste "însemnări" au deviat, nu mai sunt foarte intime şi, recitindu-le, îmi displac foarte tare, nu mă regăsesc în ele. Şi nu regăsesc nici evenimentele exterioare în care să recunosc măcar timpul obiectiv care se scurge de la o lună la alta şi pe care îl trăiesc împins în obsesii diverse şi schimbătoare.

Mi s-a promis că voi pleca la Paris cu Eta şi nu se vorbeşte nimic – între timp alţii au plecat de mai multe ori – şi ideea că s-ar putea să aştept aşa ani întregi mi se pare a fi o idee de sinucigaş. Apoi la Uniune se întâmplă ceva. Beniuc se prăbuşeşte. Va fi curăţat, dar nimeni nu ştie de ce. Titus Popovici, Aurel Rău şi alţii sunt aleşi deputaţi ai MAN, Eugen Barbu aşa şi pe dincolo, aşa şi mai departe, lucruri cumplite prin efectul lor asupra conştiinţelor pe care le turmentează şi le abate de la scris. Au efect şi asupra mea. Un trist efect, gândesc rău, citesc puţin, pălăvrăgesc tot timpul, scriu din ce în ce mai greu. Ar trebui să fac puţină ordine în viaţa mea interioară, să iau contact cu ea și să nu-l mai pierd de aici înainte nici o clipă. Mi-e frică însă atunci să nu ard lumânarea până la capăt, folosind-o ziua şi să nu rămân în întuneric, părăsit şi murind, sau chinuit de o boală, la sfârşitul căreia nu mă aşteaptă nici lumina şi nici speranţa, ci moartea care nu eliberează şi nu rezolvă nimic.

Trăind cum trăiesc în prezent, adică înfundat în intriga eternă care însoţeşte întotdeauna actele creatoare ale oricărei profesiuni, am iluzia că timpul se scurge pe un făgaş normal şi că viaţa mea îşi urmează cursul firesc pe o traiectorie a cărei cădere e îndepărtată şi se pierde în negura unei bătrâneţi scăldate într-o spiritualitate mai puternică decât amintirea tinereţii şi perspectiva morţii. Ca şi când viaţa ne-ar lăsa cu darurile pe care ni le-a pus în braţe din faşe şi din care ne-am înfruptat inconştienţi, ani nesfârşiţi,

Ca şi cuvântul, scadenţa îi priveşte doar pe alţii şi, ca şi când frigul de care se plâng până şi cei mai fericiţi bătrâni, n-ar. .. Să plecăm eu şi cu Eta la Paris zece zile, invitat de Demostene Botez, noul preşedinte, cu Eftimiu şi Jebeleanu, şi restul

şederii pe contul nostru. Voi scăpa de o obsesie mai sper, nădăjduiesc să nu rămân decât cu singurul lucru care mă mai poate ţine în viaţă şi face fericit: să scriu – n-ar prefigura şi pentru noi frigul morţii de care nimeni n-a reuşit să scape.

Marin Preda – Viața ca o pradă„Dacă aşi şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aşi lua toate măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură hotărâtoare, aceea de a renunţa la scris, nu aşi lua-o."

Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, fiinţe mari, aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine cu priviri de recunoaştere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, eşti de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: "Lăsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!" Şi cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că ţineam strâns ceva în braţe, tot o pâine, şi că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masă care era a tuturor şi nu mai vroiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa, cum furioşi se pare că vroiau ceilalţi, făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: "Ia-o, mă, şi pe-asta!" Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus cuminte pâinea din braţe pe masă. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea şi să mănânce.

Din această întâmplare ar reieşi că instinctele de acaparare m-au dus departe de viaţă, ceea ce nu s-a dovedit. Totuşi aven-turile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte şi nu o data e neputincioasă în faţa lor, în rău, dar şi în bine.

N-aş putea să spun cui datorez faptul că deşi am fost dat la şcoală la opt ani, cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăţ doar sa mă iscălesc şi pe urmă, asemeni fraţilor mei mai mari, să ar pământul şi să cresc vite, totuşi întreaga familie a renunţat mai pe urmă la această idee. Fiindcă în primul an abia am trecut clasa, deşi m-am trezit cu uimire citind.

Atunci de ce m-au dat mai departe să urmez şi clasa a doua pe care abia am trecut-o? Ulterior toţi au spus că învăţam bine. Dar asta nu era adevărat. Numai eu ştiu ce-am putut trăi în anul următor, la ce tortură am fost supus şi cum soarta mea s-a decis parcă ignorându-mă. De la începutul anului nu putusem învăţa nimic, nu aveam cărţi. Mama îmi făcuse rost de cinci lei, mi-i dăduse şi-mi spusese să-mi cumpăr cu ei „măcar Citirea”.(…) la sfârşitul anului m-am pomenit printre premianţi.

Faptul uimi pe ai mei şi tata nu mai zise nimic, când, în toamnă, îi spusei că vreau să urmez şi pe-a patra. Dar tot nu-mi luă cărţi. încetul cu încetul însă se răspândi întâi printre copii, apoi şi printre vecini, ideea că eu aş şti atâta carte încât era clar că după terminarea cursului primar trebuia să fiu dat să urmez mai departe, la liceu sau la şcoala normală de învăţători. Începui şi eu să cred acest lucru, cu atât mai mult cu cât viaţa de ţăran, în ciuda faptului că se petrecea într-un spaţiu liber, mie mi se părea că se petrece într-un ţarc. Dar eu nu vreau să povestesc aici "amintiri"; ci doar lucruri pe care le contemplu şi azi cu un sentiment de nelinişte că s-ar fi putut totuşi să nu aibă loc, şi atunci nici lumina care le însoţeşte azi în amintire să nu fi existat.

Nicăieri nu a fost timp în cele o mie de pagini ale Moromeţilor să povestesc călătoria pe care a făcut-o Niculae (erou a cărui copilărie era a mea), cu tatăl său, la vârsta de doisprezece ani, la Câmpu-Lung, unde dorinţa lui de a evada din familie şi din sat trebuia să devină un fapt. În realitate această călătorie avea să se termine cu un eşec prin care însă soarta mă ferea de o prăbuşire.

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA

Marin Preda în evocări - SÂNZIANA POP (în Formula As, nr. 940/ 2010)

Reporter: Ce fel de om era, dincolo de carapacea lui de clasic în viață?Sânziana Pop: - N-aș putea spune că era un bărbat foarte seducător. Poate și din cauza ochelarilor groși și a sprâncenelor foarte stufoase, care-i dădeau un aer posac și bătrânicios. Cât despre felul în care se îmbrăca... pălăria lui, garnisită cu blană, a intrat în legendă. La fel ca și Fiatul ponosit, 1500, pe care îl conducea îmbrăcat în palton. Domnul Preda avea ceva demodat, provincial, în înfățișare, o rigiditate care nu te-ar fi lăsat sa ghicești ca ai in fata un scriitor de un milion de carate. Mai degrabă un inspector de la finanțe. Dar toate astea, pana începea sa... zâmbească. "Razi, copile, sa iasă soarele!". Când d-l Preda zâmbea, lumea se umplea, efectiv, de lumina. Un zâmbet cald, generos si afectuos, cu care ii răsplătea, mai ales, pe apropiați. Sa-l fi văzut cum se "ilumina", de exemplu, când veneau copiii sa-l viziteze la Mogoșoaia. Iradia, pur si simplu, avea, efectiv, lacrimi de fericire in ochi. Memoria colectiva a păstrat un portret extrem de neprietenos al lui Preda, un tip dur si nesociabil. Sunt bucuroasa ca eu am avut acces la fata "nevăzuta" a personajului, extrem de blânda si de afectuoasa. Poate fiindcă eram femeie. In orice caz, eu știu un alt Marin Preda decât îl știu "povestitorii" săi. Cu totul si cu totul altul. Toate amintirile mele despre el sunt de o tandrețe indescriptibila. Dincolo de "coaja" lui oficiala, de scriitor mare si important, era un om foarte blând, care se deschidea in fata oricui știa sa se apropie de el si sa-i acorde încredere... R.: - Despre cărți nu vorbeați?S.P.: - Nu-mi povestea niciodată ce scrie. Avea, in schimb, obsesia începutului si finalului unei cărți. Credea ca un roman trebuie sa te prindă de la început, sa te înhațe. Cum spunea Braniște: „Orice literatura mare trebuie sa înceapă cu un foc de pistol”. Daca nu prinzi cititorul de la primele pagini, nu-l mai prinzi niciodată. Din plimbările acelea cu d-l Preda, eu m-am ales cu un record: un interviu cu el, făcut din memorie. Când i l-am dat spre aprobare m-a întrebat bănuitor si uimit: „Când v-am dat eu dvs. un interviu?". I-am spus ca era rodul plimbărilor noastre prin Mogoșoaia. L-a citit, i-a plăcut si l-am publicat.R.: - Bănuiesc ca nu ti s-a confesat niciodată.S.P.: - D-l Preda se confesa prin întrebări. Tot ce mă întreba erau, de fapt, marile lui frământări. Își testa problemele personale, verificându-le prin experiența altora. Nu cred ca i-am fost de folos. In vreme ce eu voiam sa trăiesc, pur si simplu, el visa sa ajungă un mare scriitor. A si fost. Dar știa, si el, sa le fie altora de folos. Odată mi-a spus un lucru absolut superb, pe care l-am repetat si intr-un interviu TV pe care l-am acordat Eugeniei Voda. Văzându-mă tăcuta si mai abătuta ca de obicei, m-a privit intr-un fel anume si mi-a zis: "Doamna Sânziana, prea ii priviți pe oameni in ochi! Ridicați capul puțin mai sus. Deasupra e cerul plin de stele!". Câtă dreptate avea! Dar pentru asta ai nevoie de înțelepciune, ceva ce mie-mi lipsea in anii de atunci. Si, uneori, si acum.R: - Prin ce te-a impresionat, in mod special, Marin Preda?S.P.: - Prin zâmbet, cum ti-am spus. Si prin felul in care știa sa asculte. D-l Preda era un ascultător inegalabil. Niciodată nu-ti punea întrebări degeaba, iar pe tine, ca interlocutor, te obliga sa fii la cel mai înalt nivel. Simțeai ca ești cu Marin Preda. Nu puteai sa trăncănești oricum si orice cu el! Te obliga tot timpul sa fii superinteligent, sa-ti depășești condiția si, mai ales, sa ajungi la esența. Nu te slăbea din privire, pana ce nu-i spuneai tot ce știi. Te asculta concentrat, tăcut, ce mai, ca la un examen. De altfel, in afara plimbărilor, alte momente de neuitat erau discuțiile nocturne de pe terasa Casei de creație de la Mogoșoaia, care dădea spre curtea interioara, cu vedere către lac si palat. (…) De fapt, in discuțiile acelea, cred ca d-l Preda își lămurea cărțile, le testa in dinți, ca pe aur. Ce-i drept, avea ce-asculta! Serile acelea au fost adevărate academii de literatura, pe care prezenta d-lui Preda le transforma in regal. Așa cum ti-am spus, atenția pe care ti-o acorda, gravitatea cu care te asculta, te făceau sa mergi pe sarma, ca Strohschneider, sa lași lumea cu gura căscata. (…) In ce-l privește pe d-l Preda, avea o capacitate de sinteza care pe noi, ceilalți, ne speria. Ne lăsa, pur si simplu, cu gura căscata. Noi trăiam in amănunte, in impresii, in metafore. El avea o putere extraordinara de a înlătura aparentele, ajungând la miezul problemei. O minte rece si clara, ca un cristal. In viața mea nu am întâlnit pe altcineva care sa aibă capacitatea lui de selecție. Ochea adevărul din prima. Așa cum face si in "Imposibila întoarcere", una din cele mai bune cărți ale lui. (…)R: - Sânziana, hai sa sfârșim interviul intr-un mod optimist. L-ai văzut fericit, vreodată, pe Preda la Mogoșoaia? Dar fericit cu adevărat...S.P.: - Oh, da, si nu doar o data. De pilda, l-am văzut fericit când a adus-o pentru prima data la Mogoșoaia pe tânăra sa soție, Elena. Moromete cel sumbru era tot numai soare si cer senin. Foarte fericit era si in prezenta copiilor săi, pe care ii adora. Era mândru de ei, uimit, aproape, ca zămislise asemenea îngeri. Ii strângea in brațe, ii alinta, le săruta mâinile si tălpile piciorușelor goale, fără jena de efuziunile lui. Doamne, ce diferența, intre personajul posomorât si sever, care aproape ca nu răspundea la salut, privindu-te bănuitor peste ochelarii cu rame groase, si bărbatul trântit in iarba plina de flori si de fluturi, răsfățându-si minunile de copii: Nicușor si Alexandru cel mic si peltic, căruia ii spunea Sănducuțu. Dar gradul maxim de fericire al d-lui Preda a fost atins intr-o dimineața de primăvara, când a ținut in mana un... zmeu. Chiar așa! Tocmai venise din oraș cu mașina si trecea pe sub bolta de piatra a curții interioare, când, ce sa vezi! In mijlocul peluzei scânteietoare, un bărbat cu plete si barba neagra alerga desculț, ținând de sfoara un zmeu. Era Puca. Marele grafician Florin Puca, un "veteran" al Mogoșoaiei artistice, plin de har si de suflet, dar mai ales, "trimbulind" (cum ar zice Nichita Stănescu). Puca trăgea de un zmeu uriaș si portocaliu, pe care vântul de primăvara îl făcea sa zbârnâie triumfal. In doua secunde, d-l Preda a fost lângă el. In palton, cu pălăria pe cap si cu ochelarii aburiți de emoție, i-a întins servieta lui Puca, rugându-l ca un copil: "Da si mie zmeul, don' Puca! Te rog! Lasă-mă sa-l țin doar o data". Bucuros ca jucăria lui are trecere la un barosan ca don Preda, Puca i-a luat servieta si i-a pus in mana frâiele zmeului. Ce-a urmat a fost o scena mare, finala, de film rusesc. Cu sfoara in mana si ochii înălțați către cer, marele prozator Marin Preda, ilustrul romancier si temutul director de editura, alerga prin vântul de primăvara, îndemnând zmeul portocaliu sa rămână sus, in văzduhul albastru, sa zbârnâie liber si fericit. Daca si d-l Preda a zbârnâit in dimineața aceea de primăvara, nu-ti pot spune, deși cred ca da. Dar fericit era sigur! Alerga de colo-colo pe iarba scânteietoare, in vreme ce toți cei de fata îl priveau uluiți. Iar printre ei m-am numărat si norocoasa de mine, drept care închei povestea si încalec pe-o sa...  

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA

Marin Preda – tabel cronologic (în DGLR)Perioada Viața Opera

1922,5 august

Se naşte în comuna Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, Marin Preda, fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor CăIăraşu.

1930-1934Frecventează, cu unele întreruperi şi la insistenţa învăţătorului Ionel Teodorescu, şcoala primară În comuna natală.

1934-1937Îşi continuă învăţătura la aceeaşi şcoală. Examenul de absolvire a clasei a VII-a îI susţine în comuna Ciolăneşti, judeţul Teleorman.

1937 vara

Respins, din cauza miopiei, la examenul medical efectuat la Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, Încearcă să se Înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din localitatea teleormăneană Miroşi, dar refuză să-şi redacteze teza. Este primul admis la Şcoala Normală din Abrud.

1938 toamna Din cauza desfiinţării şcolii din Abrud, se transferă la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei.

1940 septembrie

În urma Dictatului de la Viena, localitatea Cristur-Odorhei intrând în teritoriul ocupat, se transferă la Şcoala Normală din Bucureşti, unde îI va avea profesor de literatura română pe Vladimir Streinu.

1941 primăvara

Prin intermediul lui Geo Dumitrescu face cunoştinţă cu membrii grupării poetice Albatros: AI. Cerna-Rădulescu, Sergiu Filerot, Virgil Untaru (Virgil lerunca), Marin Sârbulescu ș.a iunie Termină anul al IV-lea al Şcolii Normale. Lucrează la un şantier din Fierbinţi. Încearcă să-şi găsească un mijloc de trai.

Trimite două schiţe publicaţiei „Albatros”; potrivit unei consemnări la „Poşta redacţiei”, ar fi fost reţinută doar cea intitulată De capul ei, fără a fi publicată, din cauza suspendării revistei. Scrie poezia Întoarcerea fiului rătăcit, care urma să fie inclusă În volumul colectiv Sârmă ghimpată, alcătuit de grupul de la Albatros şi interzis de cenzură.

1942

primăvara Sprijinit de Geo Dumitrescu, e angajat corector la ziarul „Timpul”. Lucrează o vreme şi la Institutul de Statistică. toamna Chemat să recruteze la Turnu Măgurele, se constată că nu poate urma Şcoala de Subofiţeri Întrucât nu Îşi terminase studiile.

aprilie 15, 16 Debutează cu schiţa Pârlitu' În ziarul "Timpul", la rubrica „Popasuri", coordonată de Miron Radu Paraschivescu. Tot aici publică povestirile Calul şi La câmp, incluse cu modificări semnificative În volumul de debut, şi Salcâmul, nucleul constitutiv al viitorului roman Moromeții. Alte schiţe publicate: Strigoaica, Noaptea.

1943

ianuarie-aprilie Frecventează cenaclul Sburătorul. primăvara Începe stagiul militar (încheiat în aprilie 1945). iulie Împreună cu Constant Tonegaru, ia parte la înmormântarea lui E. Lovinescu. Cu sprijinul lui Ion Vinea, este angajat secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”.

Va citi în cenaclul Sburătorul schiţele De capul ei (publicată ulterior cu titlul Măritişul) şi Calul, aceasta din urmă achiziţionată, cu o sumă considerabilă, de Dinu Nicodin. Publică, în „Vremea războiului”, povestirea Colina.

1945-1947

Este corector la „Timpul” (până la sfârşitul anului 1946) şi, pentru un timp, la „România liberă”. O vreme este angajat la Societatea Scriitorilor Români.

Colaborează la „Tinereţea”, „Lumea”, „Contemporanul”, „Studentul român”, „Revista literară” ş.a. Mai toate prozele publicate În acest răstimp (Plecarea, Măritişul, Nepotul, Casa de-a doua oară, Întâia moarte a lui Anton Tudose) nu vor fi incluse în volumul de debut, dar din ele vor fi preluate diferite elemente în Moromeții.

1946Alcătuieşte volumul Întâlnirea din pământuri pentru a participa la un concurs de debut organizat de Editura Cultura Naţională (câştigat de Cella Delavrancea).

1948

septembrie Intră ca secretar de presă la Ministerul Informaţiilor, unde primeşte spre lectură manuscrisul romanului Desculţ de Zaharia Stancu; intenţiona să îi facă un referat negativ, găsind lipsită de autenticitate viziunea asupra lumii rurale. Încearcă să îl cunoască pe G. Călinescu, dar este decepţionat de lipsa de reacţie a criticului. decembrie Îşi părăseşte slujba de la Ministerul Informaţiilor.

Apare, în două ediţii succesive, volumul Întâlnirea din pământuri. Deşi întâmpinat favorabil, este criticat din punct de vedere ideologic. Scriitorul mărturiseşte că intenţionează să scrie un roman din viaţa oamenilor de la câmpie, netributar viziunii lui Liviu Rebreanu sau celei a lui Mihail Sadoveanu.

1949

Devine membru al Uniunii Scriitorilor. Se republică, separat, în colecţia „Cartea poporului” a Editurii pentru Literatură şi Artă, nuvela O adunare liniştită. Apare nuvela Ana Roşculeţ care, în pofida caracterului conformist, este supusă atacurilor în presa vremii. Potrivit mărturisirilor scriitorului, de acum datează o primă versiune a romanului Moromeții.

1952 I se acordă Premiul de Stat pentru Desfăşurarea.Este redactor la revista „Viaţa românească”.

Publică În volum nuvela Desfăşurarea (apărută iniţial În „Viaţa românească”).

1953 Conform propriilor mărturisiri, ar fi Început să lucreze la al doilea volum din romanul Moromeții.

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA1954 Se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu. Nuvela Desfăşurarea este ecranizată de regizorul Paul

Călinescu.

1955 Călătorește la Kiev, ca delegat al Uniunii Scriitorilor. Apare romanul Moromeții (publicat mai întâi în „Viaţa românească”).

1956Îşi aduce părinţii în Bucureşti. Se tipăreşte în volum nuvela Ferestre Întunecate (apărută

anterior în „Viaţa românească”), din care se vor prelua diferite elemente În volumul al doilea din Moromeții.

1957

martie 20 Este distins cu Premiul de Stat pentru literatură, clasa 1, pentru romanul Moromeții. Este ales membru în Biroul Uniunii Scriitorilor. octombrie-noiembrie la parte la o excursie a oamenilor de artă În câteva ţări din Mediterana. decembrie Face o călătorie de documentare în Vietnam, pe ruta Bucureşti-Moscova-Omsk-Tomsk-Irkuţk-Ulan-Bator-Beijing-Hanoi.

1959Divorţează de Aurora Cornu. vara Călătorește la Moscova, Leningrad şi în Crimeea. Se căsătoreşte cu Eta Vexler (de care se va despărţi în 1966).

Apare nuvela Îndrăzneala (publicată inițial în „Viaţa românească”).

1959-1960De acum datează proiectele Ion Fântână, Adam Fântână, Marioara Fântână, încercări de constituire a volumului al doilea din Moromeții.

1962 Iese de sub tipar prima versiune din Risipitorii, roman cu o geneză prelungită.

1963

La Conferinţa Scriitorilor critică activitatea lui Mihai Beniuc şi a conducerii Uniunii, pledând pentru respectarea scriitorului şi a misiunii lui. vara Îi moare tatăl.

Susţine o rubrică în „Scânteia tineretului”, unde răspunde scrisorilor primite la redacţie. Cazul înfăţişat în una din ele îi reţine atenţia, fiind dezvoltat ulterior în romanul Intrusul. I se tipăreşte în volum nuvela Friguri, inspirată de experienţa vietnameză.

1964 Apare ediţia a VII-a, revăzută, a primului volum din romanul Moromeții.

1965

Participă, alături de Ov. S. Crohmălniceanu, la un colocviu dedicat romanului contemporan, desfăşurat la Viena. martie Este ales deputat într-o circumscripţie din Bucureşti.

mai CăIătoreşte, pentru o întrunire a PEN-Clubului Francez, la Paris, unde îi cunoaşte pe Elvira Popescu şi pe Eugen Ionescu. Este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.

Împreună cu Ela Preda, traduce romanul Ciuma de Albert Camus. Apare ediția a II-a, „În întregime revăzută", a romanului Risipitorii.

1967 Publică volumul al doilea al romanului Moromeții.

1968I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Intrusul. Se căsătoreşte cu Elena Mitev.

Iese de sub tipar romanul Intrusul. Publică piesa Martin Bormann, jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti în stagiunea 1967-1968.

1969 Timp de o lună de zile vizitează Germania Federală. Apare ediţia a III-a, „revăzută, definitivă", a romanului Risipitorii.

1970

februarie 24 I se naşte primul fiu, Nicolae. martie Este numit director al Editurii Cartea Românească.

aprilie Începe să colaboreze la „Luceafărul" (seria condusă de Ştefan Bănulescu), în cadrul rubricii „În fiecare săptămână, Marin Preda răspunde la o întrebare”. Un articol, „Obsedantul deceniu”, va avea un puternic ecou în lumea scriitoricească. Traduce, împreună cu Nicolae Gane, romanul „Demonii” de Dostoievski.

1971ianuarie 6 Se naşte al doilea fiu, Alexandru.Călătoreşte în Elveţia şi în Franţa. Ia atitudine împotriva „Tezelor din iulie”.

Apare volumul de eseuri „Imposibila întoarcere”, rod al colaborării la „Luceafărul”.

1972

mai Este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. august 5 Este sărbătorit la Uniunea Scriitorilor. toamna Stă un timp la Paris. E distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Marele singuratic”.

Publică romanul „Marele singuratic”. Alcătuieşte o antologie în două volume din scrierile lui I. L. Caragiale, pe care o prefaţează cu paginile intitulate „Despre actualitatea lui I. L. Caragiale”.

1973

Începe documentarea, îndeosebi în fondurile de la Biblioteca Academiei, pentru romanul „Delirul”. Apare volumul „Convorbiri cu Marin Preda”, realizat de Florin Mugur. Este publicată ediţia definitivă a volumului „Întâlnirea din pământuri”.

1974 martie 1 Este ales membru corespondent al Academiei RSA.

1975

vara Face o călătorie în Grecia. Apare prima ediţie a romanului „Delirul”, şi, la scurt timp, a doua, revizuită. Romanul este criticat în presa românească şi străină, atât din motive ideologice (reabilitarea figurii mareşalului Ion Antonescu), dar şi ca realizare artistică. Iese de sub tipar o nouă ediţie a celor două volume ale romanului „Moromeţii”, socotită de scriitor „definitivă”.

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA1976 În regia lui lulian Mileu, este ecranizat romanul „Marele

singuratic”, după un scenariu al scriitorului.

1977

mai 26-27 La Conferinţa Naţională a Scriitorilor este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Viaţa ca o pradă”.

Editează romanul memorialistic „Viaţa ca o pradă”.

1978Face parte din delegaţia Uniunii Scriitorilor la Congresul PEN-Clubului. iunie La invitaţi a unor scriitori, vizitează Olanda.

1980

februarie-martie Candidează, în circumscripţia Drăcşenei-Teleorman, pentru un loc de deputat în Marea Adunare Naţională. mai 16 Marin Preda se stinge din viaţă la Mogoşoaia. Este înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.

Îi apare ultima scriere antumă, trilogia romanescă „Cel mai iubit dintre pământeni”, care cunoaşte un mare succes de critică şi de public.

(DGLR, vol. P-R, 2006) PREDA, Marin (S.VIII.1922, Siliştea Gumeşti, j.Teleorman - 16.V.1980, Mogoșoaia), prozator, eseist şi traducător. Este fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor Călăraşu, din a doua căsătorie, nelegalizată pentru a-şi păstra, fiecare, lotul de pământ primit la sfârşitul războiului (Joița Preda, ca văduvă de război). Tatăl are din prima căsătorie trei băieţi: Ilie, Gheorghe şi Ion (deveniţi Paraschiv, Achim şi Nilă în Moromeții), iar mama, două fete: Maria şi Miţa (Ilinca şi Tita în roman). Din a doua căsătorie se nasc Marin şi Alexandru (Sae), care vor lua numele de familie al mamei. Tatăl este prototipul lui Ilie Moromete. Prozatorul se desparte, astfel, de mentalitatea secolului său: nu crede, ca Jean-Paul Sartre, că instituţia paternităţii este putredă și că regula este că "toţi taţii sunt răi". Face din Ilie Moromete o figură emblematică a lumii ţărăneşti, un mit care - explică el într-o convorbire din ianuarie 1968 - l-a împiedicat să dea prioritate violenţei şi abjecţiei în literatura sa: "Scriind, totdeauna am urmărit ceva, o creaţie preexistentă care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu; acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea, cât şi josnicia, omorurile şi spânzurătorile întâlnite des la Rebreanu şi Sadoveanu, şi existente, de altfel, şi în viaţa ţăranilor, nu şi-au mai găsit loc în universul meu scăldat în lumina admiraţiei." Despre copilăria sa P. va scrie în repetate rânduri, în opera de ficţiune, în publicistică şi, direct, în proza confesivă. Nu o idealizează, nici nu o ponegreşte. "Se spune - remarcă prozatorul în aceeaşi convorbire - că există o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria; în realitate copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile." Copilul P. nu este, într-o familie de ţărani atât de numeroasă, răsfăţat. Este socotit "blegul" familiei, pare adormit, fraţii mai mari îşi bat joc de el, îl trimit să ia o greblă sau o lopată şi el stă, ca prostul, în faţa uneltei şi nu o găseşte sau, de-o găseşte, nu ştie de unde să o apuce. Suferă - spune prozatorul mai târziu – de un fel de "încetineală", o maladie bizară de care, în copilărie, era atins, se pare, şi Gustave Flaubert, "idiotul familiei", cum îl prezintă Sartre în celebru său studiu. Blegul din familia lui Tudor Călăraşu are însă tragere de inimă la carte şi, când învaţă să citească, împrumută cărţi de la un consătean. Dar familia nu îl lasă să lenevească, lectura nu e ocupaţie activă, folositoare, aşa că Marin este trimis să pască oile şi, ca păstor, are probleme cu o oaie rea, Bisisica, opusă din toate punctele de vedere mitului mioritic. Când se îmbolnăveşte de friguri, mama îi pregăteşte cămaşa de înmormântare şi discută cu sanitarul satului despre iminenţa decesului. Copilul ascultă convorbirea si o va nota, mai târziu, într-o schiță memorabilă. În 1930 este dat la şcoală, la opt ani. Intenţia tatălui autoritar este ca, după ce învaţă să citească şi să scrie, Marin să fie retras de la şcoală şi pus la muncă. Este un elev bun, dar nu încă elev eminent. La sfârşitul clasei a IV-a (1933-1934) se clasifică al treilea, cu media 8. Are un învăţător bun, Ionel Teodorescu, care pune o vorbă bună pe lângă familie să îl dea la carte. O fotografie din această perioadă arată un băiat care, comentează scriitorul", parcă avea mintea undeva, pierdută în somn […] nu părea încă să se fi trezit la o gândire mai vioaie, mai sprintenă […] aveam într-adevăr această stare de încetineală". Neavând mijloace materiale să meargă la Şcoala Normală, continuă şcoala în sat, clasele V-VII, pe care le termină primul dintre cei doisprezece elevi. Susţine examenul final la o şcoală dintr-un sat vecin, Ciolăneşti, În vara anului 1937 merge cu tatăl său la Câmpulung Muscel pentru a da examen la Școala Normală. Călătorie celebră, descrisă de prozator în proza memorialistică. O schiţă, de fapt, despre despărţirea de sat. Nu este admis la examen din cauza miop iei; încearcă la Şcoala de Arte şi Meserii de la Mirosi (Teleorman), dar nici aici nu are succes. Sfătuit de un "fals librar", Constantin Păun, ajunge la Abrud şi apoi la Cristur-Odorhei (septembrie 1938). Aici are ca profesor de română un om inimos şi priceput, Iustin Solanţiu. Acesta remarcă o parafrază după Calistrat Hogaş făcută de elev şi îi prevede un mare destin: "Bravo! Ai să ajungi un mare scriitor”. Neîncrezător, şcolarul zice în gând: "Hodoronc, tronc". In 1940, în urma Dictatului de la Viena, Şcoala Normală din Cristur-Odorhei este desfiinţată şi P. ajunge la Școala Normală din Bucureşti, după ce, în prealabil, trece pe la Siliştea Gumeşti. A doua călătorie cu tatăl său. Adolescentul are sentimentul că tatăl îşi ia mâna de pe umărul lui şi îl trimite, singur şi neajutorat, în lume. La Bucureşti are profesor, între alţii, pe Vladimir Streinu. Nu îl place, nu se ştie prea bine de ce. Începe să scrie un roman pe care îl va abandona. Citeşte Balzac şi Stendhal, Biblia, Mizerabilii, Dialogurile lui Platon. Mai înainte citise Descartes. Lecturile vor fi vaste, preferinţele merg spre domeniul filosofiei şi, de bună seamă, al prozei. Citeşte din "marii ruşi" (Tolstoi şi Dostoievski), iar mai târziu, în tinereţe, prozatorii americani şi francezi. Citeşte în felul lui profund, atent la nuanţe. Valeriu Cristea a scris un studiu convingător despre lecturile lui P., răsturnând prejudecata că un scriitor venit de la ţară nu poate avea acces la marea cultură. Îşi face o cultură solidă şi este unul dintre creatorii cei mai culţi din generaţia sa. Nu e doctor docent în literatură sau filosofie, dar era imprudent să începi cu el o discuţie despre literatură: putea, oricând, să te surclaseze. Constantin Noica a dovedit, după moartea prozatorului, că P. citise bine pe Nietzsche şi îl înţelesese, iarăşi, bine. Era un spirit profund şi lecturile lui merg de la Biblie la Cartea tibetană a morţilor. La începutul anilor'40 asistă la mişcările politice ale momentului şi le va fixa, peste câteva decenii, în Delirul (1975), romanul unei epoci tragice şi, totodată, romanul generaţiei sale. "Inainte să ajung s-o fac eu, istoria tulbure şi ameninţătoare dădea buzna peste noi" - scrie prozatorul în romanul autobiografic Viaţa ca o pradă (1977). Îi apare prima oară numele la poşta redacţiei a revistei "Albatros" (1941), publicaţie studenţească condusă de Geo Dumitrescu. "Scrieţi mai explicit, păstrăm De capul ei" – notează redactorul. Încearcă să-şi găsească o slujbă, nu prea reuşeşte. Cei care l-au cunoscut în această perioadă (Al. Cerna-Rădulescu. George Macovescu, Geo Dumitrescu) îl prezintă ca pe un tânăr firav, famelic, cu faţa întunecată, tăcut.

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚAFrecventează cercul de la Tiparul Universitar şi pe cel de la ziarul "Timpul". Este gata să publice, în 1942, în "Albatros", poemul Întoarcerea fiului rătăcit, pregătit pentru "caietul" colectiv Sârmă ghimpată, a cărui apariţie este oprită de cenzură. Un vers anunţă: "nu mai scrie versuri prozatorule care faci patetic foame". In primăvara aceluiaşi an intră corector la "Timpul", ziar ce are o pagină literară ("Popasuri"), coordonată de Miron Radu Paraschivescu. I se tipăreşte, în martie, schiţa Pârlitu'. Amintindu-şi de acest debut, Miron Radu Paraschivescu va spune că numai faptul de a-l fi publicat pe P. i-ar da dreptul de a intra în istoria literaturii române. Tânărul mai semnează aici povestirile Strigoaica, Calul, Salcâmul, Noaptea, La câmp. Cele mai multe vor intra în volumul de debut Întâlnirea din Pământuri (1948). Citeşte în cenaclul Sburătorul, şi ceea ce citeşte îi place lui E. Lovinescu. "Are talent, are talent", ar fi zis criticul. Încurajat, tânărul revine cu o proză dură, Calul, care descumpăneşte pe Lovinescu: "Descriptiv, descriptiv". Un intim al cenaclului (s-a dovedit mai târziu că e vorba de prozatorul Dinu Nicodin, om bogat) cumpără, la îndemnul lui Lovinescu, manuscrisul nuvelei Calul. O formă delicată de a-l ajuta. Scriitorul, încolţit de mizerie, acceptă oferta: "reprezentau cam două salarii ale mele de proaspăt secretar de redacţie", notează el. În 1943, primăvara, este încorporat în armată, la Turnu Măgurele, apoi într-o localitate de lângă Cernăuţi (Regimentul 3 Grăniceri). In aprilie-mai 1944 se află la Bârlad, iar în aprilie 1945 este lăsat la vatră şi redevine corector şi colaborator la "Timpul" (până la sfârşitul anului 1946). Cunoscuse, mai înainte, în timp ce lucra în redacţiile ziarelor bucureştene, o tânără femeie, . S., soţia altui gazetar. Are cu ea o legătură de aproximativ zece ani. S-au păstrat circa şaptezeci de scrisori, extraordinar de importante, din această perioadă. Se află aici, notată cu o sinceritate maximă, psihologia unui tânăr creator îndrăgostit şi speriat că poate rata în ambiţia lui de a face o mare operă literară. Colaborează la revista "Tinereţea" (1945) şi la "Lumea" lui G. Călinescu. Este corector, pentru puţină vreme (toamna-iarna 1946), la "România liberă", apoi funcţionar la Societatea Scriitorilor Români. Participă, în 1946, la un concurs deschis de Editura Cultura Naţională, dar nu câştigă. Premiul este dat Cellei Delavrancea pentru volumul Vraja. P. îşi revede prozele şi, în 1948, câştigă concursul de la Cultura Naţională (în juriu se află şi unul dintre prietenii săi, poetul Ion Caraion). Tot în 1948 apare Întâlnirea din Pământuri, punct de reper în istoria literaturii române. Cartea este primită favorabil de Ov. S. Crohmălniceanu şi, mai ales, de tânărul prozator Petru Dumitriu. Critica literară, din ce în ce mai politizată, rămâne reticentă. Cum arată scriitorul la douăzeci şi cinci de ani? Iată un portret făcut de Paul Georgescu: "La 25 de ani, după cum se ştie, era slăbuţ, foarte brunet - pirpiriu; semăna leit cu Panait Istrati, brăileanul fiind mai năsos. Ceea ce izbea la el era fixitatea privirii, atenţia nemaipomenită a privirii, care nu se îndrepta totdeauna către convorbitor sau spre ceea ce vedea; era o privire atentă, întoarsă asupra lui însuşi, asupra senzaţiilor lui, poate. Pare ciudat, şi probabil că acest lucru s-a mai corectat cu timpul, dar lui Marin îi era foarte greu să înţeleagă punctul de vedere al altuia, nu vorbesc neapărat de mine, care îi eram atât de diferit, ci în general punctul de vedere al celuilalt. Avea impresia că acela spune nişte enormităţi, nu ceva greşit, ci ceva nespus de bizar. Asta îl făcea fie să se enerveze, fie să râdă, fie să alterneze enervarea cu râsul, fiindcă impresia îi provoca o anume perplexitate. Punctul de vedere al altcuiva, mai ales dacă era scriitor sau un critic, îl urmărea multă vreme. Uneori mi s-a întâmplat ca, după trecerea vremii, să mă întrebe ce-a vrut să spună cutare acum 15 ani sau ce-am vrut să spun eu cu 15 ani mai înainte, fraze pe care le şi uitasem. Un gest infinitezimal, năzăreală poate, devenea - după un gol de timp - ceva enorm şi esenţial. Lui, lumea îi apărea plină de semne ciudate, foarte semnificative, dar greu de descifrat. Era un tip obsesiv, de o gravitate adâncă, atent să nu treacă pe lângă el o esenţă sau formula cosmosului, poate. Anumite păreri îl frapau, îl perplexau, îl făceau să se gândească multă vreme la un comportament sau la un punct de vedere, să sfredelească adânc. Era eminamente serios." Începe să scrie pe la sfârşitul anului 1948 un roman despre lumea ţărănească. Sunt temele şi personajele din Moromeţii. Nu e mulţumit şi îl abandonează. Trece printr-un moment de criză. Este bolnav, nu poate să scrie şi, când poate, nu îi place ce scrie. Publică nuvela Ana Roşculeţ (1949), proză cu temă proletară, în spiritul realismului socialist, metodă recomandată de ideologii epocii. P. răspunde comenzii sociale şi ce iese este o catastrofă. Se va ruşina, mai târziu, de acest eşec şi va cere prietenilor săi literari să-I elimine din bibliografia scrierilor sale. Unii comentatori, printre ei vechiul său prieten Geo Dumitrescu, alături de Mihai Novicov (critic partinic), îl acuză de naturalism, deviaţiuni ideologi ce etc. În 1950 încearcă un nou roman (Matei Dimir), dar nu reuşeşte nici cu el. Călătoreşte în Moldova (prin părţile Huşilor) şi asistă la inaugurarea unei gospodării colective. Observă un tânăr ţăran tăcut şi ignorat de ceilalţi, "un om de la marginea adunărilor" - cum va spune în alt loc prozatorul - şi este atras de gesturile lui. Scrie nuvela Desfăşurarea (1952), bine primită de critică. Proză de actualitate, cu o teză politică formulată explicit, ameninţată de . clişeele "metodei unice" (realismul socialist), nu lipsită, totuşi, de calităţi estetice. Prozatorul autentic care este P. reuşeşte, chiar în condiţii ideologice precare, să creeze un personaj notabil: omul de la marginea adunărilor. Revine, în 1953, la romanul abandonat. În 1954 începe o idilă, la mare, cu tânăra poetă Aurora Cornu. Căsătoria cu ea durează până în 1959. S-au păstrat scrisorile pe care P. i le trimite. Apare romanul Moromeţii (1955), cu ilustraţii de Perahim. Are un mare succes şi va fi socotit, de aici înainte, capodopera scriitorului. Este urmat în 1956 de povestirea Ferestre Întunecate. Călătoreşte în Vietnam (decembrie 1957) şi, în 1959, în Uniunea Sovietică. Se îmbolnăveşte grav de nevroză. S-a păstrat un jurnal intim din timpul bolii; este consemnată aici despărţirea de Aurora Cornu care - va mărturisi ea mai târziu - voia să-şi regăsească identitatea ca artist şi să facă o mare carieră internaţională. P., mai realist, primeşte cu alte motivaţii (mai intime şi, evident, mai profunde) această ruptură care, în mod cert, îl afectează. Nevroza, o "boală albă", nedefinită, perfidă îl împiedică să scrie. După succesul cu Moromeţii încearcă să evadeze din universul ţărănesc. Vrea să devină un scriitor profesionist ca Balzac, un scriitor care poate ataca orice subiect, nu numai ceea ce a trăit nemijlocit. Vrea să devină, pe scurt, şi un prozator citadin. Începe Risipitorii, unde schimbă nu numai tipologia, dar şi tehnica epică, aducând în prim-plan individul care se luptă cu cruzimile istoriei. Din numeroasele variante, nici una nu îl satisface. Romanul apare în 1962 şi este primit cu rezerve de critica literară. Autorul revine asupra cărţii, o rescrie în mai multe rânduri. Ceva câştigă P. - şi literatura română - prin acest roman experimental: prozatorul se vindecă, scriind, de nevroză şi impune o nouă viziune asupra relaţiei dintre individ şi istorie; scriitorul trebuie să ia apărarea omului, nu a istoriei, care se dovedeşte a nu fi o zeiţă nepătată. S-au păstrat carnetele de atelier şi din ele se vede limpede ce chin (este termenul ce se repetă) presupune scrisul predist. "Chinul" este amplificat în acest caz de voinţa de a depăşi ceea ce în altă parte el numeşte "tema naratorului". Tema şi, desigur, viziunea asupra ei. Autorul ţine o condică a numelor, face fişa personajelor, stabileşte scenariul, apoi îl schimbă şi o ia de la capăt. Este limpede, nu scrie uşor, nu merge pe mâna inspiraţiei, gândeşte mult şi notează esenţialul. Când reuşeşte, este extraordinar de bucuros. "Deodată neputinţa de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun decât ce scrisesem până atunci. În doi ani l-am terminat şi abia peste opt sute de pagini [ ... ] mi-am recitit romanul şi nu l-am mai regăsit bun", notează el. În 1963 tipăreşte Friguri şi, în vara aceluiaşi an, îi moare tatăl, simbolul acelei calme lumini din

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚACâmpia Dunării ("s-a stins ca o lumânare, începând din primăvara şi până în toamnă"). Traduce, împreună cu Eta Vexler - cu care se căsătorise în 1959; se desparte de ea în 1966 -, Ciuma de Albert Camus, un scriitor pe care P. îl admiră. Publică, după doisprezece ani, al doilea volum din Moromeţii (1967), atacat dur de "Luceafărul" condus de Eugen Barbu. Tinerii critici de la "Gazeta literară", la care se asociază şi seniorul Şerban Cioculescu, apără romanul ce înfăţişează o lume ţărănească peste care năvăleşte brutal istoria. Unii critici cred că nu are strălucirea stilistică din primul volum, dar are ceea ce trebuie unui roman: substanţă epică, o tipologie ce se reţine şi, mai ales, sugerează cu pregnanţă estetică destrămarea lumii rurale. Moartea lui Ilie, Moromete este simbolică. P. încearcă să scrie o piesă de teatru, Martin Bormann (premieră la 29 decembrie 1967), dar fără succes. Romanul Intrusul (1968) înregistrează, în schimb, un mare ecou. Prozatorul pleacă de la un accident de muncă semnalat de Ion Băieşu (un tânăr muncitor de la Săvineşti care, făcând o faptă de eroism, este mutilat şi părăsit de toţi, inclusiv de femeia pe care o scosese din condiţia ei lamentabilă de existenţă). De ce? Este tema autorului, o temă camusiană. P. se căsătoreşte cu Elena Mitev (1968) şi în 1970 i se naşte primul copil (Nicolae), urmat în 1971 de Alexandru. În martie 1970 se înfiinţează Editura Cartea Românească, iar P. este numit director. Rămâne în această funcţie (singura pe care a avut-o) până la moarte. Directorul îi publică pe toţi scriitori buni, inclusiv pe adversari. Cele mai bune cărţi din deceniul al optulea apar aici. Adrian Păunescu îl convinge să răspundă săptămânal la o întrebare în "Luceafărul". Aşa a fost scrisă Imposibila întoarcere (1971), o carte excepţională de mici eseuri, reflecţii literare şi morale. Traduce, împreună cu Nicolae Gane, Demonii de Dostoievski, unul dintre marile lui modele literare. Când, după apariţia "tezelor" din iulie 1971, află că Nicolae Ceauşescu are de gând să reintroducă în literatură realismul socialist, scriitorul se duce, la incitarea lui Adrian Păunescu, să îi spună lui Ceauşescu: "dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinucid". Relatarea dialogului este semnată de Adrian Păunescu în volumul Timpul n-a mai avut răbdare. P. revine la ciclul Moromeţilor şi publică, în 1972, Marele singuratic. În aprilie-octombrie acelaşi an au loc "convorbirile"cu Florin Mugur, poet remarcabil şi redactor la Carte Românească. Rezultă o carte splendidă de confesiuni, reflecţii morale, filosofice, apărută în 1973. Face o antologie din scrierile lui 1. L. Caragiale (Opere alese, I-II, 1972), cu o prefaţă în care defineşte personajele marelui comediograf ca nişte indivizi "buimăciţi de vorbe", 1. L. Caragiale e modelul lui stilistic. Este si el un auditiv. In toamnă călătorește în Franța. " Dacă as ști că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua toate măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură hotărâtoare, acea de a renunţa la scris, nu aş lua-o" - declară prozatorul. O confesiune care spune esenţialul despre destinul lui P. Începe să pregătească romanul Delirul. Consulta la Biblioteca Academiei Române ziarele din vremea războiului. Carnetele rămase (carnetele de atelier) arată seriozitatea acestei documentări. Romanul apare în 1975. "Delirul a fost cartea pe care am dorit s-o scriu încă de la începutul carierei mele literare [ ... ) nu este o operă a cărei gestaţie să fie scurtă", comentează autorul. Cartea are un enorm succes de public. Sentimentul aproape general este că aici se demistifică istoriografia oficială şi se încearcă să se spună adevărul despre o istorie complexă, tragică. Apar reacţii violente în unele publicaţii sovietice. Convinşi că scriitorul încearcă să îl reabiliteze pe mareşalul Ion Antonescu, unii critici literari contestă politiceşte romanul. Contestaţiile continuă şi azi (S. Damian), cu argumente mai mult sau mai puţin estetice. Ca să echilibreze lucrurile, scriitorul introduce, în ediţia a doua, istoria unui tânăr revoluţionar ucis la Jilava. Comentatorii de la Europa Liberă au identificat în acest personaj pe tânărul Nicolae Ceauşescu şi, de atunci, l-au repudiat pe P. Suspiciunea nu se susţine. Personajul are un nume şi, în roman, el este deja mort. Cum l-ar fi putut flata pe Nicolae Ceauşescu această ipostază? Acuzaţie fără noimă, în stilul războiului rece. Iritat, hărţuit din toate părţile, P. se gândeşte la altă carte. Scrie într-un timp record Viaţa ca o pradă (1977), roman autobiografic, şi începe altul, Cel mai iubit dintre pământeni, la care lucrează trei ani. Nu vrea să vorbească despre tema lui. Întrebat de prieteni, dă răspunsuri vagi. Trece, în a acest timp, printr-o dramă familială, este preocupat de soarta copiilor săi şi de destinul creaţiei sale, uneori chiar disperat; scrisul îl acaparează şi îl epuizează. Are presentimentul morţii şi este îngrijorat în privinţa soartei manuscrisului său. Trăieşte la Mogoșoaia de mulţi ani. Camera lui este plină de cărţi, aşezate peste tot. Jumătate din pat este acoperit de un maldăr de volume. Ferestrele se deschid spre Parcul Bibeştilor, cu o pajişte splendidă şi copaci mari, seculari. Scriitorul se plimbă, ritualic, seara cu un băţ sculptat în mână pentru a se apăra de cîinii de care, nu se ştie de ce, se teme. Nu îi place să se plimbe decât pe asfalt. "Am mers prea mult, când eram copil, desculţ pe pământul gol", replica el curioşilor. Stă de vorbă cu oameni simpli (portarii de la Casa de Creaţie), ascultă poveştile lor, îi trage de limbă, reţine câte o expresie interesantă, regăsită, apoi, în cărţile sale. Când călătoreşte de la Bucureşti cu taxiul, îi provoacă la discuţii pe şoferi şi, de la unii, află istorii de viaţă crude şi pitoreşti, pe care le trece în carnetele sale. Aşa descoperă pedagogia unui tânăr şofer care potoleşte gura rea a soacrei într-un mod ieşit din comun. În viaţa literară este stimat, criticii literari îl numesc" un clasic în viaţă", scriitorii buni îi caută prietenia, unii confraţi îl urăsc sincer şi îl injuriază sistematic (în "Săptămâna", de pildă), criticii tineri sunt, în majoritate, alături de el şi îi susţin cărţile. Când nu e provocat, P. este un om fermecător, îi plac mesele bune la Capşa, spune istorii amuzante, savurează vorbele de spirit, ascultă cu interes întâmplări cu miez, râde cu poftă (râsul lui e celebru). Nu îi plac indivizii retorici, îi opreşte brutal: "Ce tot spui d-ta, acolo? Ştii, doar, că eu sunt un om serios?!" - adică: Domnule, vorbeşti prostii, nu mă interesează ce spui, baţi câmpii de pomană. Uneori este tăcut şi se uită la individul din faţa lui cu o privire albită, absentă. Privirea arată că nu îl interesează discuţia şi nu îi place compania interlocutorului. Este preocupat de altceva, are temele lui. Romanul la care lucrase în mare secret apare, în trei volume, la începutul anului 1980. Cu puţin înainte fusese propus candidat pentru Marea Adunare Naţională în judeţul natal, avându-l contracandidat pe Laurenţiu Fulga. Se duce în campanie electorală şi, de la aceste întâlniri, au rămas documentele unor gazetari. Este ales deputat, dar când să se ducă la prima sesiune, întârzie două ore, spre stupoarea conducerii de stat şi de partid. Apariţia romanului Cel mai iubit dintre pământeni reprezintă un mare eveniment. Mii, zeci de mii de oameni îl caută, îl citesc, îl comentează, autorul este chemat peste tot, dă interviuri etc. Un eseu din interiorul romanului (eseul naratorului) se numeşte emblematic Era ticăloşilor. Criticii vorbesc de un "roman total" şi laudă curajul moral şi curajul estetic. Alţii îi reproşează inapetența filosofică şi stilul prea crud al naraţiunii. Filosoful Constantin Noica o găseşte autentică şi originală. O discuţie care nu s-a încheiat încă. Duşmanii, din ce în ce mai iritaţi şi mai inflexibili, dau un verdict negativ, radical. Opiniile lor nu tulbură însă receptarea, cu adevărat nemaipomenită, a trilogiei. În noaptea de 15 spre 16 mai P. moare în condiţii nici azi elucida te. Unii vorbesc de un asasinat bine executat, adică fără urme, alţii cred că a fost un accident tragic. Marele public percepe dispariţia prozatorului ca o tragedie naţională şi o primeşte cu o mare emoţie. "Va trebui să învăţăm să trăim, de acum înainte, fără Marin Preda", spune la căpătâiul scriitorului unul dintre prietenii săi. Peste un an apare, sub îngrijirea lui Eugen Simion, volumul Timpul n-a mai avut răbdare: mărturii, documente, eseuri scrise de cei care l-au cunoscut şi i-au admirat opera. Adversarii nu întârzie să îl atace, contestându-i, întâi, etica, apoi opera. Nu acceptă ca un

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚAprozator să aibă un talent mai mare decât ei. Posteritatea nu a fost uşoară pentru P. După decembrie 1989 a intrat în vizorul procurorilor morali, al revizioniştilor de tot felul. A fost şi este încă demonizat, contestat, marginalizat, socotit "o dejecţie a lumii rurale", cum zice un scriitor (Alexandru George) despre el, şi trecut în categoria scriitorilor "nomenclaturişti". Portret completamente fals, acuzaţii nedrepte. P. este un scriitor moral şi, trăind şi scriind într-o dictatură, a căutat să nu spună neadevărul şi să-şi salveze, astfel, opera. Era convins că este posibilă o rezistenţă prin cultură: "Trebuie să facem în aşa fel încât să rezistăm o sută de ani." A dispărut, ca şi Liviu Rebreanu, înainte de a împlini cincizeci şi opt de ani. […]Viaţa ca o pradă, roman cu o formulă complexă: autoficţiune, portrete de scriitori cunoscuţi, experienţe de lectură, reflecţii morale, mici naraţiuni ce pot fi citite independent. Tema prioritară este naşterea şi criza vocaţiei literare, temă care îl preocupă şi pe Jean-Paul Sartre în Cuvintele. P. vorbeşte despre personajele din cărţile sale anterioare (Nilă, Ilie, Paraschiv, Gheorghe, "omul chemat" din Delirul, Megherel s.a.) ca de nişte indivizi cu o stare civilă precisă şi reia la persoana întâi scene pe care le-a narat înainte, indirect, în opera de ficţiune. Trecerea de la universul livresc la cel existenţial se face fără nici o pregătire specială. Prozatorul este sigur de complicitatea şi de puterea de înţelegere a cititorului său; fratele Nilă, portarul unui bloc de pe strada CA. Rosetti, nu este altul decât personajul din Moromeţii şi Delirul. Greoi, cu fruntea groasă şi pururi încruntată, ca şi când destinul întregii lumi s-ar sprijini pe ea, omul se plimbă cu aceleaşi gesturi şi trece prin aceleaşi evenimente şi în confesiunea autobiografică de acum. P. nu spune în nici un loc: fiţi atenţi că Nilă de aici, fratele meu, este prototipul personajelor din cărţile mele! Nu simte nevoia unei justificări. Această confuzie voită de planuri îi dă cititorului sentimentul că faptele s-au petrecut întocmai în creaţia literară şi în viaţă. Rar caz de identificare între literatura şi existenţa biografică a creatorului. Viaţa ca o pradă s-ar putea numi, din toate aceste pricini, un roman indirect (ca Şantier al lui Mircea Eliade), unde personajele, după ce au trăit o dată ca ficţiuni, vin a doua oară în faţa ochilor noştri ca indivizi reali, identificabili, într-o nouă naraţiune, ce îşi propune să deconspire literatura în umbra căreia a crescut. Cartea a avut succes (de public şi de critică). Asemenea scrieri plac din motive diferite. Unii sunt interesaţi de biografia autorului, alţii vor să afle lucruri noi despre opera lui. P. vine, prin structura specială a cărţii, în întâmpinarea tuturor. Romanul începe cu faptele petrecute în planul existenţei (deşteptarea conştiinţei individuale în mijlocul familiei) şi dezbate în primele capitole o temă ce a intrat şi în epica propriu-zisă: despărţirea de familie, evadarea din lumea ţărănească. Despărţirea de familie este, în primul rând, despărţirea de părintele autoritar. Mitul paternităţii este reluat aici din alt unghi. Tatăl mai apare o dată mişcându-se, stângaci, în hainele unui mare personaj. Moromeţianismul a devenit, ca şi donquijotismul, bovarismul, o atitudine umană, determinabilă, un stil de existenţă. După ce a creat un concept moral prin opera lui literară, prozatorul îl identifică, acum, în sfera vieţii obişnuite. Viaţa începe să imite literatura. […]

Obsedantă la Marin Preda a fost şi rămâne tentativa de a găsi şi de a regăsi punctul de echilibru între vocaţia unui realism frust, neînduplecat în observarea aspectelor crude, de o cruzime inocentă (vocaţie ce s-a manifestat cu o violenţă triumfătoare în nuvelele de debut) şi preocuparea dobândită, din ce în ce mai pronunţată şi tinzând să acopere tot orizontul operei, pentru viaţa conştiinţei morale: de a păstra, în condiţiile unei literaturi acut deliberative, ceva din decizia aspră, din violenta primei sale naturi. LUCIAN RAICU

E din ce în ce mai greu să ne închipuim literatura română fără Marin Preda. Pe măsură ce trec anii, contribuţia sa - devenită masivă - la dezvoltarea şi consolidarea romanului naţional - recunoscută de la început ca demnă de un interes deosebit - ne apare drept una din cele mai importante. În ce constă ea? La o întrebare atât de directă, nu putem răspunde decât tot într-un mod direct. Reducând în acelaşi timp discuţia la ceea ce considerăm esenţial, determinant. Meritul principal al lui Marin Preda e de a fi dat prozei noastre un volum de conştiinţă corespunzător. Cum trebuie să înţelegem termenul de conştiinţă în legătură cu ceea ce vrem să spunem? Nu în sens civic, moral sau artistic - sensuri faţă de care autorul Imposibilei întoarceri şi al unei opere atât de perfecte ca Moromeţii nu este şi nu poate rămâne străin, ci în acela mai special de complexitate a trăirii, de totalitate a experienţelor interioare (şi orice experienţă, de orice natură, devine în ultimă instanţă interioară), de amplitudine a comprehensiunii. VALERIU CRISTEA

Dacă romanul n-ar fi îmbibat de o mare poezie - a nu se confunda cu lirismul - şi de o mare ştiinţă a poeziei, distribuită savant, cu o cunoaştere strategică a dozajelor, amintindu-ne de cuvintele lui Malraux că "Orice artă este lupta contra destinului", paginile Moromeţilor ar ilustra doar un magistral sculptor şi rapsod. Originalitatea însă a artei ce se descoperă în această carte demarează pare-se tocmai din poezia gândirii sale, a unei inteligenţe care sublimează şi preschimbă filosofia în metaforă şi dă naraţiunii un sistem nervos în continuă alertă, introducând o trusă de acute în epica obişnuită, însă care ştie proceda concomitent cu atâta obiectivă plasticitate şi fineţe încât combustiunile, acuitatea şi violenţa irecuzabilelor sale argumente trec direct în sângele puterii noastre de asimilare, de disponibilitate, cu revelabila lesniciune încorporată medicamentelor ideale. Rebreanu, descriind ţărani, descria forţe şi mulţimi; literatura lui e parcă o literatură a biologiei. Sadoveanu, povestind ţăranii, a poetizat instincte, înţelepciuni şi elemente; literatura lui e parcă o simfonie cvasivegetală. Marin Preda, urmărind prosopopeea rurală, problematizează şi adună sub proiectoarele gândirii circumvoluţiuni şi conştiinţe care sunt ale unei pături socotite amorfă, dar care nu-s amorfe, şi pe care parcă le auzi murmurând introspectiv: "Prea multă mare, noi am văzut destulă mare" (l-am citat pe Cesare Pavese). Literatura lui Preda e o literatură a potenţializării cerebrale, a focarelor nervoase. "Ce este stilul?", se întreabă Apollinaire. Pentru o sută de oameni, o manieră complicată de a spune lucruri simple. După noi, o manieră foarte simplă de a spune lucruri complicate. ION CARAION

SCRIERI: Întâlnirea din Pământuri, Bucureşti, 1948; ed. pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1973; O adunare liniştită, Bucureşti, 1949; Ana Roşculet, Bucureşti, 1949; Desfăşurarea, Bucureşti, 1952; ed. pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1964; Moromeţii, [1], cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1955; ed. 7, Bucureşti, 1964; Moromeţii, I-II, Bucureşti, 1967; ed. pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1968; ed. I-II, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1970; ed. I-II, Bucureşti, 1972; ed. I-II, Bucureşti, 1975; ed. I-II, îngr. Constantin Mohanu, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1995-1996;

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚAFerestre întunecate, Bucureşti, 1956; Îndrăzneala, Bucureşti, 1959; Niculae Moromete, cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1959; ed. pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1985; Risipitorii, Bucureşti, 1962; ed. 2, Bucureşti, 1965; ed. 3, Bucureşti, 1969; ed. I-II, pref. Magdalena Popescu, Bucureşti, 1972; Friguri, Bucureşti, 1963;Întâlnirea din Pământuri. Desfăşurarea, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1966; Întâlnirea din Pământuri, Bucureşti, 1968; Intrusul, Bucureşti, 1968; îngr. şi pref. Mihai Ungheanu, Bucureşti, 1974; Martin Bormann, Bucureşti, 1968; Imposibila întoarcere, Bucureşti, 1971; ed. Bucureşti, 1972; Marele singuratic, Bucureşti, 1972; ed. I-II, pref. Magdalena Popescu, Bucureşti, 1978; Delirul, Bucureşti, 1975; ed. 2, Bucureşti, 1975; ed. îngr. şi pref. Ion Cristoiu, Bucureşti, 1991; Viaţa ca o pradă, Bucureşti, 1977; Cel mai iubit dintre pământeni, I-III, Bucureşti, 1980; ed. I-III, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1984; Albastra zare a morţii, îngr. şi pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1983; Scrieri de tinereţe, îngr. şi introd. Ion Cristoiu, Bucureşti, 1987; Creaţie şi morală, îngr. Victor Crăciun şi Corneliu Popescu, pref. Victor Crăciun, Bucureşti, 1989; Scrisori către Aurora. Eugen Simion - Aurora Cornu, Convorbiri despre Marin Preda , postfaţă Eugen Simion, Bucureşti, 1998; Opere, I-IV, îngr. Victor Crăciun, introd. Eugen Simion, Bucureşti, 2002-2003. Antologii: I. L. Caragiale, Opere alese, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1972. Traduceri: Albert Camus, Ciuma, introd. Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Eta Preda): F.M. Dostoievski, Demonii, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Nicolae Gane).

Repere bibliografice: Ov. S. Crohmălniceanu, Întâlnirea din Pământuri", CNI, 1948, 82; Petru Dumitriu, Despre viaţă şi cărţi, 1954, 38-44,223-231; J. Popper, Un scriitor talentat şi o concepţie literară greşită, "Scânteia", 1948, 7 iunie; Nicolae Corbu, Întâlnirea din Pământuri", "Scânteia", 1948, 7 iunie; Anton Strihan, Despre un viitor roman al lui Marin Preda, FLC, 1948, 42; Geo Dumitrescu, Pentru ascuţirea vigilenţei în lupta împotriva naturalismului, FLC, 1950, 12, 13; Lucian Raicu, "Moromeţii", CNI, 1955, 36; D. Micu, "Moromeţii", CNI, 1955, 50; S. Damian, Un complicat: Ilie Moromete, GL, 1956, 18; D. Micu, Drama individualismului în "Moromeții", CNI, 1956, 29; Matei Călinescu, Iluzie şi realitate, GL, 1958, 29; N. Tertulian, O nuvelă valoroasă dedicată eliberării, GL, 1959, 23; D. Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959, 108-137; Matei Călinescu, Întâlnirea din Pământuri", GL, 1960, 32; Silvian Iosifescu, În jurul romanului, Bucureşti, 1961, 218-235; Ion Vitner, Prozatori contemporani, 1, Bucureşti, 1961, 7-64, 313-315; Ov.5.