Votul de blam (Cristian Dima)

Vă mai aduceți aminte sloganul „Vadim președinte, că el nu ne minte” și votul total neașteptat dat de

români în alegerile din 2000? A fost prima dată după 1989, când nemulțumirea populației și în general

a tinerilor a dus la un vot de blam, un vot de batjocură chiar, pentru Corneliu Vadim Tudor, un

personaj considerat de mulți ca un „diliu”. Tot atunci, în turul doi al alegerilor, românii au fost nevoiți să

dea primul vot negativ, în alegerea „răului cel mai mic”, un compromis istoric care a lăsat pentru încă

patru ani conducerea țării pe mâna lui Ion Iliescu și a PDSR-ului. Nu cred că Vadim-Tudor se aștepta

nici el însuși la o asemenea situație, el jucându-și de altfel foarte bine rolul de „nebun” în fața

românilor, cu inteligență, mirosind nemulțumirea maselor. Tinerii sunt cei care îl aduc în situația de a

ocupa locul al doilea în spatele lui Iliescu, situație datorată și neputinței partidelor de dreapta de a

aduce în fața publicului un singur candidat, după ce Emil Constantinescu renunțase la idea unei noi

candidaturi. Printre sloganele vremii ce îl susțineau pe Corneliu Vadim Tudor, un veșnic candidat

începând cu 1996 și până astăzi, amintim aici „Senatorul Corneliu Vadim Tudor, singurul om capabil

să facă ordine în țară” sau „Sus patria, jos mafia” sau „Fapte, nu vorbe”. Chiar dacă în cel de-al doilea

tur de scrutin a pierdut, în Parlamentul României, Partidul România Mare avea un procent de peste 20

la sută, ceea ce era un semnal de alarmă pentru români: „Începând de astăzi, România intră pe un

nou traseu. Ea devine ţară democratică europeană suspectată de excese naţionaliste, lipsită de o

opoziţie democratică pe care să poată conta.” (Ion Cristoiu, Evenimentul Zilei).

Sigur, azi Corneliu Vadim-Tudor nu mai reprezintă o amenințare și candidatura lui este una fadă,

lipsită de interes pentru populație la fel ca cele ale lui Gheorghe Funar sau Dan Diaconescu. Însă,

fondul naționalist la noi este unul puternic, dovadă fiind nenumăratele apariții ale manifestărilor și

emisiunilor gen „Adevărul despre daci”, care, asemeni perioadei comuniste sunt menite să crească

spiritul naționalist, ura față de cotropitorii romani, asemănați imperialiștilor și teama sau mai degrabă

respingerea valorilor europene. La acestea se mai adaugă religiozitatea și credința din străbuni a

românilor, ca un specific național de care trebuie să fim, chipurile, mândri și să fim distanți față de alte

culte religioase. Așa cum, în 1990, candidatura lui Ion Rațiu a fost văzută, datorită nivelului scăzut de

educației civică și democratică, ca o implicare din afară, românii declarând atunci: „ce ne trebuie nouă

democrației occidentală, facem o democrație a noastră, cum vrem noi”, la fel și în 2000, dar și acum

sunt astfel de tendințe, românul fiind încă la nivelul de om sărăcit și manevrabil. Fondul acesta

naționalist și apartenența religioasă a românilor săraci cu inima dar și cu duhul, a românilor care caută

salvarea în miracole dumnezeiești, sunt în această campanie electorală, nimic altceva decât arme

folosite de unii candidați. Sloganul „Mândrii că suntem români” sau apropierea de Biserica Ortodoxă

Română prin alocarea de fonduri în plină campanie electorală nu face decât să stimuleze această

slăbiciune a românului în favoarea unuia dintre candidați.

Dar să vorbim despre votul de blam. Revenind la sloganele lui Corneliu Vadim Tudor din anul 2000

care astăzi nu îl mai pot ajuta în cursa electorală, ele se adresau atunci unui grup țintă format din

tineri, nemulțumiți de societatea românească, care după sacrificiile lor în revoluția din 1989, nu au știut

ce să facă cu libertatea și democrația. Unui grup de tineri care a realizat că cei veniți la putere nu au

făcut nimic pentru ei sau pentru părinții lor, în schimb s-au creat noi oportunități pentru apariția unei

pături sociale formată din „miliardarii de carton”. În lipsa alternativei de drepta, care parcă a luptat

împotriva ei, trimițând în cursa electorală doi candidați care s-au anulat reciproc (Theodor Stolojan și

Mugur Isărescu), scârbiți de PDSR și de cei care au fost alături înainte lui Iliescu, adică Teodor

Meleșcanu, aceștia aleg să dea un vot de blam celui care a promis că „în țara asta nu se mai poate

face dreptate decât cu mitraliera” sau care a spus că va „scăpa țara de hoți”.

Azităzi, avem în față o situație ce mie personal mi se pare similară. Tinerii, căci ei sunt cei care

activează cel mai fervent în mediul online, se gândesc să mai acorde un vot de blam, și nu prin cel al

ne-prezentării la urnă ci prin alegerea unui candidat care promite, atenție, „să scape țara de hoți”. La

fel ca și Corneliu Vadim Tudor, acest candidat despre care vorbesc nu se prezintă cu o platformă-

program bine argumentată, cele 10 porunci din programul ei sunt mai degrabă reguli de moralitate

decât soluții concrete. Sloganul „Macovei mai bună decât ei” sau „Mergem înainte cu dreptate și

justiție în toate SAU mergem înapoi cu hoție, minciună și înșelăciune, așa cum avem de 25 de ani.”

sau „Mergi la Vot! Oprește corupția” alăturate unei campanii stângace, după unii, dar cu o foarte bună

priză la un public sătul de campanii electorale bine regizate, o ridică pe Monica Macovei în topul

opțiunilor electorale. Activitatea intensă în această campanie electorală a DNA și ANI, asupra mai

multor personalități politice atât din tabăra „stângii” cât și din tabăra „dreptei”, aduc în atenția opiniei

publice o foame de justiție, iar cine poate fi cel mai bun reprezentat al unei justiții corecte, decât cea

care se erijează în spoturile electorale ca fondatoare a DNA și ANI. De altfel, cei care votează Monica

Macovei, justifică votul prin „a înființat DNA-ul”. La fel ca în 2000, și acum în 2014, apar în cursa

electorală mai mulți reprezentanți ai „dreptei” (Iohannis și Udrea), dar și unii aruncați în luptă doar

pentru ruperea de voturi, alde Călin Popescu Tăriceanu și Teodor Meleșcanu. Sigur, diferența între

Monica Macovei și Corneliu Vadim-Tudor, este una de la cer la pământ, dar nu pot să nu sesizez

asemănarea sloganelor electorale ale celor doi, într-o situație a societății românești similare cu cea din

2000. Totuși, e greu de crezut că se vor mai întâmpla „miracole” ca cel de atunci, dar dacă o astfel de

situație se va repeta, va fi clar că tinerii vor da startul unei revoluții adevărate de această dată!