Viata, pictura, femeile si marea maestrului Karl Robert Perko

Viața, pictura, femeile și marea maestrului

Karl Robert Perko

M a n g a l i a , 2 0 1 0

Ionel Dumitrescu

Redactor: Ionel DumitrescuDTP: S.C. Emerald Val S.R.L.Fotografie și postprocesare: www.perfectpentrumine.roCoordonator proiect: Octavian CosmaTipar: S.C. Cuget Liber S.A. - Constanța

ISBN:

Toate picturile sunt disponibile în variantă digitală, pentru artă decorativă, exclusiv prin www.perfectpentrumine.ro

©2010, Mangalia. Toate drepturile sunt rezervate.

Celor mai dragi fete din viaţa mea:

Ofelia Gabriela (Moţi), Rosemarie – fetele mele,

Livia Maria – nepoţica,

şi Ana Maria, soţia mea.

K. R. Perko

7

Sumar:

I. Schiță de portret pag. 8

II. Copilăria pag. 12

III. În atelier pag. 16

IV. Mangalia pag. 18

V. Exilul german. Reîntoarcerea pag. 30

VI. Opera pag. 38

VII. Lucrări reprezentative pag. 42

VIII. Impresii pag. 112

Viața, pictura, femeile și mareamaestrului Karl Robert Perko

Ionel Dumitrescu

8

Cuvânt către cititor

Karl Robert Perko se consideră un artist popular, un artist

care se dedică oamenilor obişnuiţi.

Şi-a dorit, prin urmare, o lucrare în cuvinte simple, la

îndemâna oricăruia.

După puterile noastre, am încercat să-i satisfacem această

dorinţă şi să punem în faţa cititorului o viaţă şi o operă adresate

tuturora.

Ionel Dumitrescu

9

I. Schiță de portret

În amiezele însorite de toamnă se iveşte, din când în când, silueta elegantă

a unui domn de pe la 1900. Pe măsură ce se apropie, poţi distinge tăietura sobră a

costumului negru care contrastează cu albeaţa strălucitoare a cămăşii străjuite, la un

capăt de papionul grena, la celălalt, de butonii aurii scânteind înapoia manşetelor tari

depăşind uşor mâneca hainei. Domnul poartă pe cap o pălărie, de asemenea neagră, cu

boruri largi, iar pe braţul drept se balansează uşor un baston lăcuit.

Păşeşte drept, uşor ţeapăn, cu privirea scrutând încet, parcă absent, zbaterea

uniformă a valurilor, de un albastru intens, irizat de scânteieri sidefii.

Faţa rotundă, puţin palidă, e aproape ascunsă de barbişonul tăiat îngrijit şi de

mustaţa subţire cu vârfurile răsucite în sus, în spirală, amintindu-l pe Salvador Dali.

Ochii cercetători, de un verde lichid, distrag atenţia de la abdomenul generos,

trimiţând gândul la generaţii întregi de strămoşi băutori de bere.

La capătul promenadei, mâna îngrijită, cu degete lungi şi subţiri, împinge cu

siguranţă neaşteptată uşa cofetăriei de la Hotel President. Îl putem zări peste câteva

clipe aşezat la o masă din fund, în faţa ceştii de cappucino, scuturând energic cu o mână

pipa castanie, cu cealaltă aşezând pe masă plicul bine mirositor de tutun olandez.

Dacă apare vreun interlocutor îl vedem dintr-odată metamorfozat, ca sub

influenţa unui energizant miraculos.

Ochii se rotesc vioi de colo până colo, baleind peste sala întreagă, gura revarsă

un şuvoi torenţial de cuvinte, ajutată de gesticulaţia elocventă a mâinii în care pipa

aproape dansează.

Omul nostru e pictorul Karl Robert Perko, german revenit din Germania,

umplându-se de bucuria reîntâlnirii cu ţara cu care s-a identificat atât de mult încât a

devenit, pe de-a întregul, român. A răzbit cu greu prin vâltorile vieţii, după încercări

de adevărat erou de roman, împlinindu-şi chemarea, construindu-şi destinul.

Ca artist ce se află, Robert e o personalitate accentuată, o sinteză de contraste,

pe care le-am putea bănui că nu s-ar împăca niciodată. Aparenţa, structura imediat

vizibilă, îl proclamă neamţ până în vârful unghiilor. E sobru, economicos şi precis în

gesturile care demască proverbiala precizie germană, e punctual şi exigent cu el însuşi,

dar şi cu ceilalţi. Impune, şi îşi impune, buna cuviinţă, respectul şi

seriozitatea drept condiţii preliminare pentru orice relaţie, chiar şi cu lucrurile. Cultivă

ordinea şi caută sensul în orice.


10

În partea cealaltă, în adâncul său sufletesc, în

meandrele inconştientului său de zbateri, de pulsiuni şi de

abandonuri, răzbate subtil sorgintea meridională cea mai pură.

Elanul imaginativ şi atracţia comunicării totale l-au

transformat într-un soi de Caragiale invers: dramaturgul devine

neamţ la bătrâneţe prin cultul seriozităţii germane, Robert,

neamţul iniţial, se transformă în român, sedus de generozitatea

taclalei şi de iluzia frăţiei integrale.

Pictorul nostru are plăcerea efuziunii verbale, a

mărturisirii amicale, a taclalei orientale. Refuză însă la un mod

visceral deriziunea şi zeflemeaua balcanică, confesiunea

lăcrimoasă, ipocrizia mercantilă. A preluat de la români

inventivitatea rapidă, geniul reparaţiei cu un capăt de sârmă,

iuţeala replicii. Dar, instinctiv, nu le agreează şi, moral, le detestă,

văzându-le nocive.

Din copilăria arădeană a intuit importanţa relaţiei

meşter-ucenic, maestru-discipol, care i-a potenţat vocaţia artistică

primordială. De aici, impulsul (şi darul) său pedagogic. Îi place să se

considere mentor, văzând în această formă de educaţie, venită din

Antichitate, o alternativă benefică, un complementar la educaţia

colectivă instituţionalizată de modernitate.

Dincolo de pictură şi de atributul său pedagogic,

Robert e un adorator al femeii. Din adolescenţa arădeană,

pigmentată cu flirturi sentimentale şi escapade erotice, până la

maturitatea târzie a senectuţii, viaţa sa de bărbat e un şir

continuu de experienţe amoroase, derulate într-un

registru atât de amplu încât satisfac toată gama de

variante: începe cu convenţionalul şi atinge picarescul.

Pe câteva dintre ele le vom releva în paginile următoare.

Nu în ultimul rând, Robert e un patriot autentic. Iubeşte

tradiţiile româneşti, iubeşte dealurile şi văile mioritice, iubeşte

câmpurile calcinate de soare ale Dobrogei, iubeşte marea, subiectul

predilect al reveriilor şi întocmirilor sale artistice.

Karl Robert Perko se consideră un artist popular, un om care

desenează, pictează sau sculptează pentru omul obişnuit, omul de rând

şi cea mai mare dorinţă a lui e ca arta să fie la fel de firesc consumată

precum hrana şi băutura zilnică, dansul sau muzica sărbătorilor.


11

Eusepia24 x 18 cm

12

II. Copilăria

Karl Robert Perko s-a născut pe 25 iunie

1944, în Aradul Nou, cartier al oraşului de peste

Mureş, spre Timişoara.

Începutul de vară era cuminte şi călduros,

neprevestind prin nimic tăvălugul războiului care

avea să măture Banatul peste numai două luni şi care

urma să schimbe din temelii mica lume cu amintiri şi

mod de viaţă habsburgic, în care trăiau gospodăreşte

români şi şvabi şi unguri şi sârbi şi evrei şi ţigani.

Tatăl, Iosif Perko, profesor de matematici,

făcea naveta la Universitatea din Timişoara, mama,

Leontina Dombora, lucra în farmacia tatălui ei, aflată

la parterul casei în care locuiau. O familie tipică de

midlle class, pe linie paternă cu tradiţii pedagogice.

cu înclinaţii artistice, şi chiar cu o vagă ascendenţă

nobiliară, străbunica, nemţoaică, găsindu-se, pare-se,

domnişoară de onoare la curtea împăratului Frantz

Josef. Un trai rostuit deja, curgând spre un viitor

previzibil până la amănunt dacă istoria, timpul care

“nu mai avea răbdare”, n-ar fi irupt ca o tornadă,

smulgând din matca lor liniştită vieţile aşezate ale

oamenilor.

Peste numai câţiva ani, Aradul Nou era

altă lume. Farmacia fusese naţionalizată, bunicul şi

mama lucrând acum pentru stat. Tatăl, cu “origini

nesănătoase”, îşi găsise cu greu o catedră la o “şcoală

medie” în oraş. Venise comunismul peste Banat.

Aradul se transformă încet într-un oraş

proletar, cenuşiu, cu muncitori în salopete pătate de

ulei şi băşti pe cap vara, care munceau la uzina de

vagoane, cu pufoaice şi căciuli ruseşti cu clape, iarna.

La fel erau îmbrăcate femeile care lucrau la uzina de

textile.

Leontina și Iosif Perko

Robert la 2 ani

Robert la 4 ani

13

Războiul lăsase în urmă o mizerie lucie. După

foametea din 1946 şi 1947, urmare a secetei, ţara

gemea sub povara “reparaţiilor” de război. Trenuri

după trenuri duceau în Uniunea Sovietică cerealele,

lemnul, carnea, petrolul şi minereurile. Ţăranilor

li se luase pământul şi erau înscrişi cu forţa în

colhozurile numite pompos “gospodării agricole

colective”. Cine se opunea era imediat arestat şi

trimis în puşcărie, la Aiud, la Gherla, la Canal sau la

tăiat stuf în pustietăţile Deltei. Mii de germani fuseseră

trimişi pentru ani lungi în Siberia, numai pentru

vina de a se numi germani. Peste ţăranii din Banat se

abătuse o năpastă în plus. Erau ridicaţi din satele lor

doar cu hainele de pe ei, familii întregi cu bătrâni şi

copii, cu femei şi bărbaţi, suiţi în trenuri de marfă şi

deportaţi în Bărăgan, în locuri aride şi pustii, “vinovaţi”

pentru că erau “chiaburi”, adică oameni cu stare, sau,

pur şi simplu, pentru că regimul nu avea încredere în ei.

În urmă casele şi pământurile, vitele şi

agoniseala rămâneau de izbelişte sau erau confiscate de

stat.

Teroarea era cu atât mai mare cu cât regiunea

era aproape de Iugoslavia, pe care Stalin o considera

“vândută imperialismului”, după ce dictatorul sovietic

se certase cu Tito, comunistul croat devenit din tovarăş

de nădejde, “călăul” popoarelor iugoslave.

Întreaga elită politică, militară şi intelectuală

a tării zăcea în închisori. Pentru lumea “nouă” pe

care regimul intenţiona s-o aducă pe lume, era o vină

simplul fapt de a te fi născut într-o familie burgheză, de

intelectuali sau de ţărani cu avere.

Teama stăpânea peste tot. O vorbă aruncată

imprudent, un râset nepotrivit, te ducea direct la

puşcărie. Ce să mai spunem dacă erai prins ascultând

un post de radio “imperialist”...

Ossi, bunica artistului

II. Copilăria

14

Oamenii, posomorâţi, se fereau unii de alţii şi aveau grijă

să nu scape în faţa copiilor vreo vorbă care să le compromită viitorul

problematic din faţă, ori, Doamne fereşte, să aducă duba neagră a

Securităţii sau a Miliţiei, în miez de noapte, în faţa casei.

Copilul Robert îşi trăia însă, cu inocenţa eternă a celor

mici, copilăria. Bătea mingea de cârpă pe maidane sau pe malul

Mureşului, se juca de-a v-aţi ascunselea sau înălţa zmeie cu tovarăşii

de joacă români, unguri sau germani, fără deosebire.

Lua lumea în stăpânire cu toate simţurile deschise,

privirea îndeosebi desfătând-o cu minunile dintotdeauna pe care

viaţa le dăruia generos tuturor: roua dimineţilor însorite de vară,

purpura macilor şi galbenul florii soarelui, curgerea leneşă a

Mureşului, lumina de miere a toamnei sau bucuria zăpezilor iernii.

Ochiul deschis către lucruri, către culori şi miresme năştea

uimiri şi întrebări cu care copilul îşi asalta părinţii, tatăl, mai ales.

Deşi propaganda comunistă o interzicea ( Moş Crăciun

fusese rebotezat Moş Gerilă ), în familia Perko se respectau, cu

fereală, obiceiurile şi sărbătorile tradiţionale; iarna la uşa casei

veneau colindătorii care-şi primeau darul de mere, nuci sau colaci,

aşa cum spunea tradiţia din bătrâni.

Sub bradul, deseori sărăcuţ, se găsea întotdeauna un cadou

pentru băiat. Au rămas în memoria pictorului cutia cu acuarele,

pensulele, setul de creioane şi blocul de desen primit la vârsta de

zece ani:

“Am luat această comoară şi am studiat-o pe toate părţile,

fascinat fiind de frumuseţea culorilor. Erau numai culorile de

bază, complementare şi un tub de alb. Îmi aduc aminte ca azi că,

după masa festivă, m-am retras în camera mea spre a desena, dar,

crede-mă, pe de o parte îmi era milă să le consum, iar pe de alta nu ştiam

ce să fac cu ele”, mărturiseşte pictorul.

Copilul era talentat la desen, lăudat la şcoală pentru

îndemânarea lui. Participă aproape de fiecare dată cu un desen,

două, la expoziţiile pentru elevi.

Tatăl, care observase înclinaţiile băiatului, îl ia într-o

după-amiază şi-l pune să deseneze brusturii din faţa casei, în care

se jucau nişte sticleţi.

Viitorul artist

Mama artistului

II. Copilaria

15

După două zile de muncă se prezintă cu

“lucrarea” în faţa părintelui care o priveşte cu

atenţie şi concluzionează pozitiv, ca profesor de

matematici ce era: “Să ştii că vezi bine în spaţiu,

băiatule!”

Apoi, pe un ton deodată sobru îl

avertizează că drumul în artă este unul

anevoios, cu reuşite sau nereuşite, presărat cu

multe nemulţumiri, contradicţii, decepţii:

“Arta, să ştii, este o luptă continuă între

sufletul tău şi existenţa zilnică, cu sau fără un

rezultat final, dar, dacă asta vrei, va trebui ca tot

ce faci să faci cu pasiune şi dăruire”.

Îi ia apoi desenul, îl înrămează în oraş

şi-l duce la o expoziţie pentru copii. Tabloul

obţine locul întâi şi copilul primeşte un set de

desen, o minge de handbal şi o diplomă. “A

fost cel mai frumos premiu din viaţa mea”, ne

destăinuie pictorul. La expoziţie, pe desen pune

ochii artistul plastic Leonard Mureşan, prieten

cu tatăl băiatului. Este un moment decisiv în

existenţa lui Robert pentru că, peste câteva

zile, copilul este chemat la atelierul artistului

arădean.

Părinții lui Robert (1943)

Tatăl artistului, cu foști colegi (1940)

Cu verișoarele și bunica, la Moneasa (1954)

16

III. În atelier

Atelierul unui artist e prin el însuşi o formă de artă.

Aureolat de statutul specific de spaţiu în care se naşte opera de

artă, atelierul e o insulă, o oază, în mijlocul universului utilitar

în care trăim, un catalizator al imaginaţiei libere, o anticameră

a frumuseţii născute din penel sau din daltă, prin care omul

înnobilează natura în mijlocul căreia s-a născut. E şi un spaţiu

al libertăţii interioare, al creaţiei neîngrădite. Dezordinea

boemă a şevaletelor pe care aşteaptă pânzele, policromia

vopselurilor, a paletelor şi cuţitelor de pictat, a ramelor şi

şasiurilor rezemate de o margine de perete, a mulajelor din

ghips sau a ecorşeurilor instituie o ordine superioară, simbolică.

Poate că această impresie, încă de neformulat în

cuvinte, se va fi născut în mintea copilului cu ochii inundaţi

de uimire. Cine ar putea şti?

Chiar dacă băiatul ascultase o mulţime de poveşti cu

Leonardo da Vinci, Dürer, Rembrandt, Aman sau Grigorescu

din gura tatălui, chiar dacă mai văzuse în săracele albume

ale epocii câte o reproducere, lucrările terminate sau abia

începute agăţate la întâmplare, cartoanele şi bruioanele,

etajerele pline de borcane cu pensule, apariţia pitorească a

pictorului îmbrăcat cu o bluză rusească pătată de culori,

totul se rostuia acum într-un univers nou, înecat în mister şi

culoare. De aceea, la întrebarea târzie, oarecum formală

a stăpânului acestei lumi de miracole: “Ei, ce zici, Perko, îţi

place?”, puştiul abia îngână un “da” încurcat. Apoi, după cu îl

studiază atent, cu un zâmbet blajin, îl întreabă: “Ştii tu, băiete,

ce înseamnă să fii artist?” şi adăugă: “Băiete, să fii artist înseamnă

să lupţi cu tine însuţi, cu sufletul tău, să observi natura în toată

splendoarea ei şi, desigur, să o redai după sufletul tău, să se vadă

în fiecare desen stările de bucurie şi tristeţe, să vibreze fiecare pată

de culoare pe pânză. Ca artist, să stai deoparte la o expoziţie şi

să asculţi critica şi comentariul vizitatorilor, iar când vei auzi pe

unul singur că spune: <<Este frumos ce face acest om, îmi place şi

trebuie să vin să revăd expoziţia>>, atunci poţi să spui că începi

să intri uşor în tainele artei. Totul este

frumos şi bine, dar îţi dai seama ce drum

ai până acolo! Va trebui, de multe ori, să te

izolezi de lume, să renunţi la unele plăceri

pentru a exersa desenul, spre a merge câte

un pas înainte, cât de mic ar fi el.”

Prima lecţie este dată, vorbele

nu sunt foarte meşteşugite, dar intră în

sufletul copilului a cărui memorie le va

păstra cuvânt cu cuvânt peste ani.

Începe astfel întâia perioadă de

ucenicie a lui Robert, ucenicie

îndelungată, de ani şi ani, cu pauze şi

abandonuri forţate, continuată sau

ruptă de vicisitudinile vieţii, până când

La vârsta uceniciei

Leonard Mureșan,primul profesor de desendesen

17

caracterului uman în fulguranţa unui surâs sau

umbra unui suspin. Învăţătura cea mai adâncă este

însă una de ordin sufletesc. Arta este nu o opţiune

de viaţă ci o chemare ontologică, un strigăt al fiinţei,

mai profundă în adevărul ei decât, poate, dragostea

sau familia, suferinţa sau împlinirea socială. Prin ea

nu numai că te defineşti tu ca om, ci defineşti întregul

univers în funcţie de propria viziune. Astfel arta este

la modul cel mai adânc sacrificiu de sine şi abia, în

plan secund, recunoaştere publică.

Sunt adevăruri pe care copilul le va primi

nu în cuvinte, ci le va dobândi el însuşi printr-o

chemare care va creşte în el însoţindu-l viaţa întreagă

şi transformându-i-o astfel în destin.

Despărţirea, la cincisprezece ani, de

profesorul Leonard Mureşan va fi emoţionantă,

maestrul încurajându-l să nu-şi trădeze chemarea

şi să nu-şi murdărească niciodată sufletul.

Vor urma anii adolescenţei, ca elev la Liceul

de muzică şi arte plastice din Arad, la secţia de desen

şi grafică, ani de exerciţii tehnice, de teme în spiritul

vremii, ani din care memoria afectivă a pictorului

nu va reţine nimic semnificativ. Exerciţiul artistic va

fi unul minor, vocaţia se va ascunde într-un adânc

sufletesc ce nu va adera niciodată la comunismul

apăsător care domină peste ţară la răspântia dintre

anii ’50 şi ‘60.

Robert Perko e acum un adolescent

pasionat de sport şi de micile bucurii ale timpului, vag

dezinteresat de şcoală, absent în faţa unui viitor care

nu promitea mai nimic.

Accesul într-o instituţie de învăţământ

superior îi este barat de originea sa “nesănătoasă”,

aşa încât, după absolvirea liceului, îl vom regăsi ca

muncitor la fabrica de vagoane pentru a-şi ajuta, după

puterile sale, familia.

viitorul artist va simţi că a devenit stăpân

pe mijloacele sale, că şi-a găsit “vocea” sa

unică, originală. Într-o tradiţie care coboară

până la cei vechi dintre vechi se va instaura o

relaţie maestru-ucenic care va începe de la ...

mătură. Aproape un an micul discipol va da cu

mătura trăgând cu ochiul la truda maestrului,

îmbibându-se de mirosul culorilor şi a

terebentinei, de lumina culorilor împrăştiate

pe pânze. Băiatul este nedumerit, uneori

revoltat, dar o atracţie magnetică îl recheamă

în atelier. Afară viaţa continuă, cu lozinci şi

cu sărăcie, cu filme ruseşti de propagandă, cu

cartele la pâine şi costume “pe puncte”, cu

resemnarea tăcută a celor de acasă.

...Întâia oră de desen vine pe

neaşteptate. Profesorul Mureşan ia o mână

de creioane în palme şi i le arată pe rând:

creioanele de tip F, H, HB, şi toată gama de

B-uri până la vestitul B12. Îi arată cum se ascute

fiecare, cum se face un punct, cum se trasează o

linie, cum se haşurează, cum apare o umbră, cum

trebuie ţinut între degete un creion sau un cărbune.

ABC-ul desenului este urmat de cel al picturii.

Maestrul ia vopsea cu vopsea şi îi explică tânărului

ucenic din ce e făcută, cum se amestecă între ele,

care sunt tipurile de pigmenţi, de oxizi, de uleiuri,

cum se prepară o pânză. Tonul este sever, fiecare

schiţă, fiecare desen sunt judecate cu necruţare.

“Il Libro dell’Arte” al lui Cennino

Cennini devine cartea de căpătâi pentru

munca din atelier a învăţăcelului.

Exerciţiile curente sau pe pânză sunt

îmbinate cu adevărate prelegeri de anatomie

artistică sau psihologie. De la redarea minuţioasă a

exteriorului se trece la intuirea trăirilor

interioare ale subiectului, la surprinderea

18

IV. Mangalia

Ni-l putem închipui pe tânărul Robert Perko

la 18 ani reconstruind o virtuală fotografie de epocă.

Ar trebui să răsară de pe fundalul decolorat

de vreme chipul unui adolescent tipic al începutu-

lui anilor ’60: lumina discretă a ochilor, părul dat

îngrijit peste cap, aranjat de pieptenele

ascuns în buzunarul de la piept al cămăşii

descheiate la gât, albă, cu gulerul răsfrânt peste haină,

pantalonii cu manşetă, la dungă, trupul zvelt şi puternic

conturat subtil sub piepţii cămăşii, picioarele atletice,

modelate de meciurile de polo la bazin. O victorie a

vieţii în floare ignorând servituțile zilei, celebrând

sărbătoarea pură a tinereţii.

Comunicarea cu tatăl rămas lângă el (părinţii

divorţaseră când Robert avea 12 ani) diminuase, mici

înţepături ironice punctând indolenţa blamabilă a

fiului devenit proletar.

Pasiunea pentru desen şi visare, retrase

sub rutina muncii în schimburi, răzbate periodic,

alinată de plimbări solitare pe malul Mureşului cu

cartonul sub braţ, când tânărul mai prinde lumina şi

culorile într-un peisaj ocazional.

Tatăl preia însă frâiele şi hotărăşte să-i

găsească un rost. Unul dintre foştii elevi devenise

ofiţer de marină la Mangalia şi Robert pleacă spre

oraşul de la mare în speranţa unei recomandări

pentru Şcoala Militară Tehnică de Maiştri de Marină

de la Constanţa. Probele de admitere sunt trecute

lejer, însă tânărul candidat fuge acasă, speriat de

regimul cazon, pictat în cele mai negre culori de câţiva

colegi mai mari.

Un alt an la uzina de vagoane, tensiune

acasă. În vara anului 1963 un nou drum la Constanţa,

examene medicale, probe fizice, admitere şi ... reuşită.

Premoniţia bunicii Josefina care-i spunea în

copilărie: “Tu, băiete, ori o să ajungi pictor, ori

marinar” devine realitate şi pentru trei ani

Robert Perko va deveni elev al Şcolii tehnice de

marină amintite, grupa mecanici, pe care o va

absolvi în 1966, fiind repartizat la Mangalia.

Talentul plastic a fost mană cerească

pentru milităria bănăţeanului care, ba

desenează de sărbători pentru cole-

gi, ba pictează câte o navă pentru supe-

riori sau un peisaj pentru profesorii mai

sensibili. În permisii frecventează Şcoala

Populară de Artă având ocazia să dobândească

noi cunoştinţe de istoria artei sau de tehnică

picturală.

Prima zi de școală navală în Constanța (1963)

19

De această perioadă se leagă prima

participare la o expoziţie-concurs de peisaje

marine organizată de Uniunea Artiştilor Plastici,

concurs la care va obţine premiul al doilea.

Robert Perko este, în această epocă încă,

un artist în devenire, un autodidact care caută cu

aviditate să se instruiască, “furând” idei din

fiecare tablou văzut, din fiecare întâlnire cu un artist

autentic ( ca aceea cu sculptorul Octav Iliescu ), din

fiecare carte citită.

Trăieşte într-o condiţie paradoxală: deşi

maistru-mecanic în Marina Militară munceşte mai

curând ca ilustrator de tratate despre motoare, autor

de desene sau tablouri pentru colegi sau pentru şefi

sau, la nevoie, desenator de lozinci sau panouri de

propagandă vizuală.

În anul 1968, la 24 de ani se căsătoreşte cu

Violeta cu care va avea două fete: Moţi (în 1972) şi

Rosemarie (în 1979).

Căsătoria cu Violeta este, în sine,

deznodământul unui episod romantic, cu nuanţe

picareşti, adevărat preludiu timpuriu al unei

serii de aventuri erotice care vor puncta

întreaga existenţă ulterioară a militarului

convertit în artist. Pe fata din Medgidia o

cunoaşte în tren, cei doi tineri se îndrăgostesc,

urmează întâlniri semiclandestine în locuinţa

tinerei, cu complicitatea fratelui acesteia

temători cu toţii de intransigenţa morala a tatălui

care-şi apără “onoarea de familist”. Asta până

când tânărul Romeo militar îşi răpeşte, la

propriu, iubita.

Violeta îşi pune la repezeală

câteva haine într-o sacoşă, cei doi sar pe geam

şi o iau la goană peste şleaurile înnămolite al

Medgidiei. Ajung uzi şi înnoroiţi şi cu spaima

în suflet până la şosea, un camionagiu milos îi

ia până la Constanţa, de unde, cu trenul, ajung

La școala navală în Constanța (1965) Artistul și prima fetiță

IV. Mangalia

20

la Mangalia. Se căsătoresc peste câteva luni, cu mirele bolnav

de hepatită, urmare a unei întâmplări nefericite pe mare, când

marinarilor români, rămaşi fără apă, o navă-soră sovietică le oferă

“generos” apă tehnică, îmbolnăvind tot echipajul.

Vin apoi câţiva ani liniştiţi, de viaţă tihnită şi previzibilă.

Maistrul militar de marină Carol Robert Perko e transferat de la

serviciul pentru care nu simţea nicio vocaţie, la sediul unităţii unde

va decora, va înfrumuseţa, pereţii cazărmilor, birourilor sau ai

sufrageriilor colegilor ori superiorilor cu peisaje sau “marine”

deocamdată precare artistic, încă naive, dar foarte pe gustul celor

ce le comandă.

În anul 1974 a detaşat la Muzeul Marinei din Constanţa,

moment de cotitură în viaţa sa de artist-aspirant la arta adevărată.

Pentru a întelege această etapă biografică este necesară

schiţarea fundalului politic şi social a primei decade ( anii 65-75 ) ai

“Epocii Ceauşescu”.

În 1965, Nicolae Ceauşescu ajunge prim-secretar al

Partidului Comunist Român, preluând, în fapt, conducerea ţării.

Primii săi ani de domnie (1965-1971) sunt consideraţi cei mai buni

ani ai comunismului românesc. Partidul comunist încearcă să se

rupă de sub tutela Moscovei şi adoptă o linie ceva mai autonomă,

tinzând spre afirmarea unei doctrine tot marxist-leniniste, dar

colorate naţional. Fuseseră eliberaţi de curând toţi deţinuţii

politici (1964), graniţele se întredeschid pentru primele călătorii şi

schimburi cu Occidentul, în ţară pătrund bluesjeanşii, ţigările

străine, muzica pop-rock şi fustele mini. Tinerii poartă

perciuni şi pantaloni evazaţi, ascultă Beatles şi Rolling Stones,

fetele sunt “dezbrăcate” în bluze mulate, fuste mini şi sandale cu

talpa groasă de cinci centimetri. E un moment de euforie naţională, de

încredere în viitor şi de solidaritate cu Ceauşescu, mai ales după ce

în august 1968, România refuzase să îşi alăture armata trupelor

Tratatului de la Varşovia care invadaseră Cehoslovacia.

Se fabrică primele maşini Dacia, în şcoli, limba rusă este

înlocuită cu limba franceză sau engleză, dispar cartelele, iar în

magazinele alimentare e o relativă abundenţă.

Dar, mai ales, se construieşte şi, mai ales, pe

litoral. În câţiva ani, mlaştinile şi bălţile de la nord de

Mama artistului cu nepoata

Fetele artistului

Mama artistului cu nepoatele

IV. Mangalia

21

Mangalia sunt asanate, o parte din pădurea

Comorova e defrişată şi se iveşte, ca prin

minune salba de staţiuni cu nume mitologice:

Neptun, Olimp, Saturn, Jupiter, Cap Aurora în

care “clasa muncitoare” îşi petrece concediile.

Mangalia este trezită din somnoroasa

existenţă de târguşor uitat “la porţile

Orientului“, cu baclavale, sugiuc şi şuberek.

Vin mii de muncitori din Moldova şi Oltenia în

noul şantier naval, se construiesc la repezeală

sute de blocuri, ce vor distruge parfumul

patriarhal al vechii aşezări, transformate

într-un anonim oraş muncitoresc, acelaşi parcă de la

Vladivostok până la Berlin.

În acest context de optimism proletar, de

frenezie naţională, se încep lucrările de restaurare

şi modernizare a Muzeului Marinei Militare din

Constanţa, pentru care marina îşi valorifică toate

resursele artistice rătăcite în interior sau exilate prin

străinătăţuri, vezi cazul marelui artist

Dimitrie Ştiubei, adevărată legendă vie a breslei

marinarilor militari. Întâlnirea lui Robert Perko cu

maestrul Ştiubei şi lucrul sub îndrumarea

acestuia vor constitui un moment de cotitură în

evoluţia sa artistică.

Până una, alta, maistrul militar Perko

este un navetist anonim pe ruta Mangalia-

Constanţa, detaşat la muzeu mai mult pentru

activitatea de “artist amator” decât pentru o

expertiză plastică, pe care o va dobândi mult mai

târziu.

Ca în alte momente importante ale vieţii

sale, aici Robert Perko va întâlni o persoană ce va

rămâne puternic prezentă în memoria sa afectivă

şi pe care o va evoca, cu duioşie, în volumul

autobiografic “Inscripţie pe şevalet” apărut

la editura “Gh.Asachi” din Iaşi în anul 1996:

“Într-una din zile am cunoscut pe profesorul Georgică

Aurelian, de care mai târziu m-a legat o strânsă

prietenie, până la moartea lui tragică. Nu pot trece

întâmplător peste acel om minunat, care era cu 40 de

ani mai mare ca mine. Era un moldovean liniştit din

Botoşani. În anul 1932 [...] el a plecat la Bucureşti să

studieze artele frumoase. În discuţiile noastre, care

durau câteva ore, am aprofundat o serie de probleme

de culoare, tehnici de mare sensibilitate. Tot în acea

perioadă am făcut un studiu de perspectiva dată de

culoare şi studiul propriu-zis, plasarea în spectru a

culorilor, nonculorilor, amestecuri. Aş vrea să spun

mai multe despre el, dar redau un citat pe care mi l-a

scris la una din expoziţiile mele personale mai târziu:

« Îl felicit sincer pe Perko Robert pentru lucrările

expuse, dar mai are de învăţat şi asta toată viaţa.

Ca sfătuitor al lui i-am dat unele indicaţii în privinţa

tehnicii şi meşteşugului acestei arte, bazat pe o

mai veche experienţă şi studii ... Foarte pasionat şi

dornic de a învăţa şi de a crea o tehnică în pictură

pe măsura simţămintelor şi a dimensiunilor sale. Nu

va reuşi decât prin efortul concentrat al meditaţiei

Profesorul Georgică Aurelian

IV. Mangalia

22

orice sacrificiu pentru ca atunci când cineva priveşte o

pânză făcută cu atâta trudă, să fie liniştitoare pentru

el. Îi doresc mult succes în viaţă şi putere de muncă

pentru a prezenta şi alte expoziţii în viitorul cel mai

apropiat. » Prof. A. Georgică”.

Să revenim însă la maestrul Ştiubei.

Dimitrie Ştiubei este o adevărată legendă pentru

marina militară românească. Marinar de carieră, el

este un pictor naval de excepţie, preocupat de redarea

fidelă a unei ambarcaţiuni din punct de vedere tehnic

şi funcţional şi nu de folosirea acesteia ca pretext sau

formă expresivă în realizarea unui peisaj marin.

Născut pe 30 august 1901, la Bacău, membru

al unei familii numeroase (încă 5 fraţi şi surori),

Dimitrie se înscrie în 1919 la Şcoala de Artilerie,

Geniu şi Marină din Bucureşti, în pofida protestelor

tatălui, care, observându-i talentul artistic, dorea să

se facă arhitect. În 1921 absolvă Şcoala Navală cu

gradul de sublocotenent, iar în 1923 intră la Şcoala de

aplicaţie a Marinei.

Este repartizat în 1924 la canoniera “Lt.

Romulus Lepri” la Divizia de Mare, fiind avansat

locotenent in 1925.

În tot acest timp, Ştiubei a pictat cu pasiune

deschizând trei expoziţii personale, la Iaşi (1922),

Galaţi (1925) şi Bucureşti, la sala Ateneului Român

(1926), când este remarcat de câteva importante

personalităţi artistice, între care scriitorul Jean Bart

(el însuşi comandor de marină) şi pictorul Jean Ste-

riadi, care îi va deveni prieten şi sfătuitor pentru o

lungă bucată de vreme.

În 1929 îşi ia un lung concediu şi pleacă la

Munchen pentru a se perfecţiona în pictură. În 1932

este avansat căpitan şi selectat pentru Casa Militară

a regelui Carol II. În 1935 are o amplă expoziţie la

sala Dalles din capitală şi primeşte comenzi pentru

decor mural cu tematică istorică sau contemporană

şi muncii, perseverenţă, iar şcoala cea mai buna e

natura!

Foarte pasionat şi dornic de a învăţa şi de a

crea o tehnică în pictură pe măsura simţămintelor şi a

dimensiunilor sale. Nu va reuşi decât prin efortul

concentrat al meditaţiei şi muncii, perseverenţă, iar

şcoala cea mai buna e natura!

Tehnica exprimării pe pânză se

cucereşte foarte greu. Este greşit să crezi că

singura practicare a meseriei, scutită de teorii şi

principii, dă acces la afirmarea talentului în artă.

Marea forţa a artei rezultă din pasiune. Pictăm cu

sentimentele ce trăiesc în conştiinţa noastră şi pe

care le transportăm pe pânză pentru oameni. În

limbajul formelor şi al culorilor trebuie făcut totul cu

IV. Mangalia

23

pentru gările Mogoşoaia, Sinaia şi Gara de Nord

din Bucureşti.

În 1965, Nicolae Ceauşescu ajunge

prim-secretar al Partidului Comunist Român,

preluând, în fapt, conducerea ţării. Primii săi

ani de domnie (1965-1971) sunt consideraţi cei

mai buni ani ai comunismului românesc. Par-

tidul comunist încearcă să se rupă de sub tutela

Moscovei şi adoptă o linie ceva mai autonomă,

tinzând spre afirmarea unei doctrine tot

marxist-leniniste, dar colorate naţional. Fuseseră

eliberaţi de curând toţi deţinuţii politici (1964),

graniţele se întredeschid pentru primele călătorii

şi schimburi cu Occidentul, în ţară pătrund

bluejeanşii, ţigările străine, muzica pop-rock şi

fustele mini.

Tinerii poartă perciuni şi pantaloni

evazaţi, ascultă Beatles şi Rolling Stones, fetele

sunt “dezbrăcate” în bluze mulate, fuste mini şi

sandale cu talpa groasă de cinci centimetri.

E un moment de euforie naţională, de

încredere în viitor şi de solidaritate cu Ceauşescu,

mai ales după ce în august 1968, România

refuzase să îşi alăture armata trupelor Tratatului

de la Varşovia care invadaseră Cehoslovacia.

În 1937 este premiat la Expoziţia

Universală de la Paris pentru compoziţia “Intrarea

lui Mihai Viteazul în Alba Iulia”. Tot atunci este

decorat de guvernul francez cu Legiunea de

Onoare. Locotenent comandor din 1938,

activează în Ministerul Aerului şi Marinei, apoi

trece ca şef al Biroului Pictori din Marele Stat

Major şi, în sfârşit, în 1945 devine locţiitorul

directorului Muzeului Militar Naţional. În 1946 se

pensionează, la cerere. Devine membru al Uniunii

Artiştilor Plastici în 1948.

Din 1950 până in 1968 are o activitate

prodigioasă deschizând 31 de expoziţii în

România. După 1968 are multe participări în

străinătate (Paris, Londra, New York, Geneva,

Atena etc.). Începând din 1971 execută mai multe

pânze cu subiecte din istoria marinei româneşti

pentru Muzeul Marinei din Constanţa. Bricul

“Mircea”, yachtul regal “Luceafărul”, pasagerul

“Dacia”, cargoul “Galaţi”, mineralierul “Petroşani

etc. sunt câteva dintre navele-subiect ale

tablourilor sale aflate în muzee din ţară sau din

străinătate. Spre sfârşitul vieţii se expatriază

în Germania, având şi-n Occident o activitate

susţinută. Moare în 1986.

Lui Dimitrie Ştiubei i se comandase în

mod expres, o frescă monumentală, de ample

dimensiuni(16m x 8m), ce reprezenta un episod

important din Războiul de Independenţă de

la 1877-1878, anume o bătălie navală în care

ambarcaţia militară “Rândunica” a marinei

române (una din primele nave noastre de război)

distrusese trei nave turceşti. Era o lucrare de mare

angajament fizic, nu numai plastic, pentru care

maestrul, acum foarte în vârstă, avea nevoie de

colaboratori.

După un test de desen, bătrânul

pictor îl selectează ca asistent din masa eterogenă

de militari adunaţi în colectivul de reedificare,

practic, a muzeului, pe maistrul Perko Robert,

căruia, după evaluarea probelor plastice, îi

spune: „Tu eşti făcut să desenezi marea, fiindcă eşti

exact ca ea, ai o dezordine organizată, ordonată şi

îţi stă bine.” Artistul de acum Karl Robert Perko

mărturiseşte că de la Dimitrie Ştiubei a învăţat

pictură marină, axul creaţiei sale plastice din

întreaga carieră, domeniul cu care se identifică în

cea mai mare măsură atât tematic, cât mai ales ca

chemare interioară, vocaţie în sfârşit descoperită.

IV. Mangalia

24

În tehnici diverse: pastel, acuarelă, tempera,

ulei etc. pictorul va reprezenta marea şi navele

militare de-a lungul anilor în sute de ipostaze, din ce

în ce mai originale, din ce în ce mai valide artistic, pe

măsura rafinării acumulărilor tehnice şi a achiziţiilor

individuale de teorie a artei.

Sunt doi ani fecunzi, de asimilări tehnice

masive, dar şi de viziune asupra creaţiei plastice, ani

în care încă amatorul, autodidactul Perko, începe să

capete contur de artist plastic profesionist.

Numărul creaţiilor proprii creşte şi

marina îl trimite să exerseze în tabăra de sculptură

de la Măgura sau, mai târziu, în cele de pictură de la

Turnu-Severin şi Medgidia; el reprezintă armata de

asemenea în expoziţii la sălile Dalles sau Orion din

Bucureşti şi galeriile „Amfora” din Constanţa.

Karl (Carol, cum i se spune aici, la armată)

Robert Perko trăieşte bine în decada anilor ’70 . Ni-l

putem închipui mulţumit de sine pe „artistul” bazei

navale de la Mangalia, răsfăţat un pic de către şefii

care au nevoie ca în rândurile personalului navigant

să se afle şi angajaţi cu aptitudini artistice, ferit de

rutina sarcinilor de serviciu pentru care nu are, de

altfel, niciun pic de interes şi pentru care există,

oricum, destui tehnicieni neatinşi de vreo brumă de

har artistic. Are amenajat un soi de atelier în sediul

unităţii, chiar „ajutoare” din rândul tinerilor recruţi

cu scrisul frumos sau cu oarecare talent la desen

care-l derobează de la obligaţiile de desenator de

lozinci. Banii vin binişor din salariul care creşte

constant (fiindcă avansează la locul de muncă,

unde nu practică deloc), din peisajele marine sau

lucrările înfăţişând nave de luptă cu care superiorii îşi

decorează biroul sau apartamentul de acasă.

Familia se măreşte (în 1979 se naşte a doua lui fată,

Rosemarie). E, împreună cu Valentin Donici, un fel

de artist oficial al oştirii, fiecare delegaţie de marinari

militari din ţările comuniste frăţeşti e „onorată”

cu un cadou de protocol: ba o machetă a unei

nave de luptă, ba nişte navomodele, ba un

peisaj marin sau o bătălie navală semnate

Donici sau Perko. Bineînţeles, artistul

„oficial” e şi decorat cu diverse ordine sau

medalii, atestând pe lângă capacitatea de luptă,

valenţele creatoare ale personalului marinăresc

descoperite şi încurajate de politica umanistă

a Partidului Comunist Român. Frumoşii ani

nebuni ai socialismului!

Treptat însă, vremurile încep să se

schimbe. Politica de industrializare forţată

care umple ţara de combinate chimice,

petrochimice, de oţelării pentru care nu există

suficientă materie primă în ţară (iar crizele

petroliere succesive din 1973, 1977, 1979 fac

ca preţul petrolului şi al minereurilor să ex-

plodeze), construcţia masivă de blocuri de

locuinţe la oraş, proiectele de sistematizare

rurală (în fapt ridicarea de blocuri de locuit

fără apă curentă şi fără canalizare la ţară),

investiţiile uriaşe la Canalul Dunăre - Marea

Neagră şi, mai târziu, la realizarea

Centrului Civic din Bucureşti având în centru

Casa Poporului, construcţie megalomanică, a

doua clădire ca mărime din lume şi, probabil

cea mai costisitoare, datoria externă uriaşă pe

care Nicolae Ceauşescu îşi propune s-o

restituie în 10 ani, secătuiesc ţara care va intra

în cea mai întunecată perioadă a ei, dominată

de cei trei teribili „F”: frică, foamete, frig.

Anul 1981 e începutul acestui deceniu

apocaliptic în care paranoia conducătorului

suprem, combinată cu lipsurile extreme în

care trăieşte populaţia, generează o atmosferă

apăsătoare, fără niciun orizont, în care

IV. Mangalia

25

Distrugător U.S.A.ulei67 x 46 cm

IV. Mangalia

26

“luminiţa de la capătul tunelului” nu e cea a salvării,

ci a trenului care se apropie implacabil de tine.

În toamna anului 1983, părinţii lui

„rămân” (cum se spunea pe atunci) în Germania.

Mama Leontina şi soţul ei, Mehedinţi, nepotul

celebrului geograf Simion Mehedinţi (tatăl

natural, Iosif Perko, murise din 1970) se expatriază

pe neaşteptate, fără să-l fi prevenit în niciun fel

pe fiul angajat în armată, poate, cum e foarte

plauzibil, pentru a-l menaja.

Anunţat de către rude că apartamentul

din Bucureşti al părinţilor este sechestrat de

autorităţi, pleacă în Capitală pentru a recupera

mobila şi bunurile rămase în casă.

Comisia alături de care asistă la

inventarierea lucrurilor, multe dispărute deja,

nu-i permite să recupereze nimic, nici măcar

fotografiile de familie şi Robert Perko se

întoarce la Mangalia cu sabia lui Damocles deasupra

capului, îngrozit de perspectiva că e posibil ca

împreună cu întreaga familie să rămână pe drumuri.

Presentimentul se adevereşte, pentru că în scurtă

vreme este dat afară din armată, considerat fiind

drept fiu de „trădători de ţară”.

Cu copiii mici, cu soţia casnică, viitorul

pare a fi o utopie, iar Robert este cuprins de

deznădejde. Rudele şi foştii colegi îl ocolesc

pentru că este un „ciumat”, un paria,într-o lume

peste care planează deja umbra privaţiunilor ce vor

urma: sărăcie, frig, întuneric. Maistrul Georgică

e acela care îl mângâie şi-l încurajează ca pe un

copil convingându-l că având darul desenului

nu se poate să moară de foame. Îl ia de mână şi

se duce cu el la IAPIT (întreprinderea care se

ocupa, pe litoral, de întreţinerea instalaţiilor de

agrement) şi-l recomandă cu căldură directorului.

E primit cu răceală şi neîncredere, dar e totuşi

Moți și Rosemarie

Robert Perko și Moți

IV. Mangalia

27

chemat a doua zi pentru o probă de lucru. „Vine

ora opt şi mă prezint la directorul întreprinderii care

îmi zice: «Scrie-ne firma aşa cum vrei dumneata.» Nu

am avut timp nici să-l întreb cum să fie, ce mărime

să aibă, pe ce material să o fac, nici nu mi-a dat vreo

indicaţie. Am găsit aruncată în spatele întreprin-

derii o bucată de sticlă de şase sau de opt milimetri

grosime, de 10x120 cm, am găsit şi umbră şi m-am

apucat de treabă. Am pictat-o în ulei, nu arăta rău.

Am avut emoţii când a apărut şeful; părea bine dispus

şi asta îmi reducea din teamă. Se uită la geamul meu

şi zice fără să ezite: «De astăzi eşti angajat la noi ».

Noul angajat îşi face cu plăcere treaba,

mergând din secţie în secţie, adică pe la fiecare

dintre parcurile de distracţie şi punctele nautice,

pictând reclame, vopsind hidrobiciclete şi leagăne;

ilustrând cu imagini vesele din desenele animate

instalaţiile de agrement. „Pictorul”, cum este

strigat de către colegii de muncă, e bucuros de

viaţa în aer liber, câştigă bine, mai face şi un

„ciubuc”, pictând firma câte unui restaurant şi

fiind răsplătit „în natură” cu o roată de caşcaval,

două-trei batoane de salam sau câte o sută de ouă.

Este promovat chiar şef peste o faună

umană la fel de pitorească precum muncitorii de

la deratizare din romanul „Cel mai iubit dintre

pământeni” al lui Marin Preda: beţivi, jucători de

barbut, foşti puşcăriaşi, aventurieri de sezon sau,

pur şi simplu oameni simpli, fără carte. „Şeful” e

respectat de “subordonaţi”, se apropie de ei, îi ajută,

dar, pe undeva în fundul sufletului, îşi dă seama

că ocupaţia sa de acum e un paliativ, că rostul său

nu-i aici, că ar fi bine să mai caute. Spre sfârşitul

sezonului estival, sfătuit de prieteni, se hotărăşte

să-şi încerce norocul în învăţământ, ca profesor de

desen sau, poate, ca maistru de lucrări practice.

Concursul de la Inspectoratul Şcolar din

Constanţa este trecut cu uşurinţă, probele de

pedagogie şi de specialitate fiindu-i accesibile

candidatului ceva mai „copt” între ceilalţi, la

examenul de socialism ştiinţific ... copiind, pur şi

simplu de la colegul de bancă.

Începând cu toamna anului 1984 îl găsim

pe fostul maistru militar, fostul restaurator sau

fostul pictor în postura de maistru de lucrări

practice în atelierul Şcolii Generale Nr. 3 din

Mangalia. Viaţa îl mai răsuceşte odată pe Robert;

iată-l acum pedagog cu vocaţie printre băieţii de

11-14 ani, amenajând cu ei bancuri de lăcătuşerie,

reparând menghine, inventariind şublere, pile,

cleşti şi ciocane, echere metalice şi dălţi, dornuri şi

şurubelniţe, învăţându-i ce înseamnă curăţenia şi

ordinea la locul de muncă, cum se realizează o

schiţă de lucru, cum se bate un cui. Cei mai mulţi

dintre copii vin din familii muncitoreşti sărace, sunt

slăbuţi, rău îmbrăcaţi şi, nu de multe ori, flămânzi.

Maistrul lor îi învaţă cum se mănâncă civilizat

cu un cuţit şi o furculiţă, cum se armonizează

culorile când trebuie să se îmbrace, chiar dacă

hainele sunt modeste, care e preţul şi nobleţea

curăţeniei zilnice, în ce constă frumuseţea şi

valoarea lucrurilor care ne înconjoară, cât de

necesare sunt regulile politeţii cotidiene, în

sfârşit, cum se poate trăi frumos şi adevărat din

sărăcie şi din puţinul de toate felurile. Ba chiar

improvizează într-un colţ un mic atelier de pictură

ad-hoc de care vor fi atraşi foarte repede câţiva

copii talentaţi la desen.

Vremurile sunt aspre, în sălile de clasă

copiii stau în paltoane, cu mâinile înroşite de

frig. Dar şcoală se face, se învaţă cu sârg, deşi

cursurile încep abia la jumătatea lui octombrie,

după lungi săptămâni de lucru în agricultură, la

cules de porumb, de roşii, de cartofi sau de sfeclă.

IV. Mangalia

28

O anexă a atelierului de lăcătuşerie e

transformată gospodăreşte de Robert într-un mic

refugiu ospitalier pentru colegii dornici de un

moment de destindere; în mijloc tronează o

sobă improvizată dintr-o ţeavă masivă de metal

„hrănită” cu lemne sau cărbuni, într-un colţ stă

şevaletul, dintr-un casetofon se aude muzică

clasică, din când în când de pe sobă se răspândeşte

un miros îmbietor de cafea. Între prezenţele

din ce în ce mai familiare se distinge Tina,

profesoara de fizică. Între maistrul boem

şi profesoară se înfiripă o prietenie care

se transformă încet în atracţie reciprocă,

preludiu al unei încinse poveşti de

iubire ce le va modifica destinul amândurora.

Fiecare este căsătorit, fiecare are câte doi copii,

fiecare e nemulţumit de viaţa sa casnică. În curând

legătura celor doi va deveni publică, se înmulţesc

bârfele şi Partidul hotărăşte să intervină. Ambii

intentează divorţ, dar sistemul reacţionează; cei doi

amanţi sunt îndepărtaţi de la catedră şi transferaţi

disciplinar în satul Albeşti. Rămaşi pe drumuri

vor fi adăpostiţi în căminul liceului industrial;

la schimb, pictorul va realiza câteva tablouri

murale de mari dimensiuni pentru cancelaria

liceului gazdă.

Mai târziu, se vor muta la Albeşti unde, la

lumina lămpii cu gaz şi a sobei cu coceni de porumb

vor consuma zilnic din romantismul poveştii de

dragoste exilate la ţară.

Deşi mizeria este mare, atmosfera

este mai respirabilă decât la Mangalia prin

ingenuitatea colegilor şi a noilor elevi, bucuroşi să

descopere că arta, în formele ei cele mai elemen-

tare se poate ivi şi-ntr-un colţ uitat de lume.

După un timp, Tina îşi recâştigă locuinţa

din Mangalia, cei doi se căsătoresc şi noua familie

În atelier, la Mangalia

IV. Mangalia

29

depune cererea de emigrare. În curând sunt excluşi din

învăţământ.

E de neînchipuit astăzi cum s-a putut trăi

în ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu. Mâncarea

lipsea aproape în întregime (în toată Mangalia

erau doar cinci magazine alimentare cu rafturile

„pavoazate” de creveţi vietnamezi, borcane cu tocană

de legume şi ... cam atât), erau cozi imense la „celebrele”

tacâmuri de pui sau la banalele mere, pâinea se dădea

pe cartele şi numai cu buletin de oraş, curentul electric

funcţiona câteva ore pe zi, apa rece (fiindcă apa caldă era

o raritate) se întrerupea aproape tot timpul, locuinţele,

şcolile, instituţiile erau îngheţate. În clase buretele ud

îngheţa instantaneu şi rămânea lipit de tablă. Traiul

zilnic devenise el însuşi o ocupaţie aproape clandestină.

Singurul lucru care funcţiona cu toate motoarele era

învăţământul politic care îi convingea pe oameni că

trăiesc în cea mai minunată dintre lumile posibile.

În acest univers al întunericului, prietenii

se înghesuiau la lumina unei baterii de tractor

improvizate, bând câte o ceaşcă de „nechezol” (cafeaua din

înlocuitori), bârfind regimul şi comentând emisiunile de

la Europa Liberă, aşteptând salvarea de la Gorbaciov, care

începuse „perestroika” la Moscova.

Aşa trăia şi Robert Perko cu noua lui familie.

Devenise fotograf ambulant. Vara colinda plajele

cu aparatul în mână din zori până seara, noaptea

developa fotografiile din timpul zilei; la terminarea

sezonului colinda satele din jur făcând fotografii la

serbări, la nunţi şi botezuri, improvizând o existenţă

precară, luminată îndepărtat doar de speranţa emigrării.

Revoluţia din Decembrie 1989 a întâlnit-o

la capătul răbdării. Aşa încât, în scurt timp, va părăsi

România în drum către o existenţă necunoscută, cu 46

de ani în spate şi cu o valiză în mână, în care înghesuie în

pripă câteva cărţi şi creioane, câteva desene şi un pic de

ceramică autohtonă.

În atelier, la Albești

La Școala nr. 3, Mangalia

3030

V. Exilul german. Reîntoarcerea

Da, la 46 de ani, Robert Perko îşi complicase suficient viaţa. Pleca

înspre necunoscut în aproape toate sensurile. Întâi, familia. Avea o soţie

frumoasă, care-l iubea dar care trăia, probabil cu imaginea lui Robert

artistul, Robert boemul, Robert cuceritorul, şi poate nu în ultimul rând,

Robert – neamţul – cu – rude – bogate – în – Germania. Era o soţie

răsfăţată, derutată puţin de atenţia cu care era înconjurată şi de privirile

admirative ale bărbaţilor.

Mai existau apoi doi băieţei: aportul soţiei în noua familie, de

îngrijit, de crescut, de câştigat, la urma urmei. Rămâneau în România,

cu mama, în condiţii precare, Moţi şi Rosemarie, fetele lui, fiecare la o

vârstă ingrată: cea mai mare, adolescentă la vârsta deciziilor şi pasiunilor

absolute, cea mică înspre sfârşitul copilăriei, în căutarea inconştientă a

unui sprijin, a unui model, a unui tată.

Apoi, meseria. Să devii maistru militar de marină în NATO era,

la aproape 50 de ani, o imposibilitate fizică: militarii de vârsta lui se

pensionau.

Pictură? Nu există în mitologia secolului al XX-lea imaginea

artistului – miliardar, împărţindu-şi viaţa între castele şi yachturi,

decât cu câteva excepţii (Picasso? Dali?) care în fond, sunt excepţia care

confirmă regulă.

Părinţii erau, fără îndoială, un sprijin, dar, să nu uităm, un cuplu

de pensionari, totuşi. Putea încă să bată bine un cui, să se adapteze într-o

fabrică, dar mai avea oare vitalitatea şi inconştienţa care-ţi permit, în

tinereţe, orice experienţă?

Frământări sufleteşti, temeri şi griji şi poate, ca un bob de

scânteie, ca un vis părăsit, desenul şi pânzele, mirosul de ulei şi terebentină,

umbra şevaletului din ce în ce mai difuză, din ce în ce mai departe...

“Drumul spre libertate” durează două zile întregi, cu miros de

tutun, cu mâncare luată de pe ziarul desfăşurat peste genunchi, cu şosete

de plastic, cu mutre suspecte, de lume “ce n-a văzut Parisul, “în trenul

soios, carte de vizită pe roţi a comunismului ce rămânea în urmă cu

fiecare kilometru făcut. Da, în urmă rămânea comunismul, fiindcă în

cazanul social ce fierbea în spatele trenului accelerat, se agita, în

convulsii vechea lume, lumea ştiută, lumea trăită şi nu paradisul visat,

universul libertăţii şi al prosperităţii fără limite.

Așa mă simt eu în Germaniaulei62 x 41 cm

V. Exilul German. Reîntoarcerea

31


32

Din compartimentul de clasa a doua,

Robert, Tina, Florin şi Livius, cei doi băieţi ai

Tinei, înfiaţi de Robert, coboară în lagărul de la

Nürnberg: acte şi vizite medicale.

A doua zi, Alweier, lagăr de tranzit, trei

săptămâni, dormitor comun de 40 de persoane:

bătrâni,copii, bărbaţi, femei, de-a valma. Apoi,

Enfingen, lagăr de înregistrare într-o fostă cazarmă

americană înconjurată cu sârmă ghimpată, acte,

declaraţii, acte, din nou declaraţii...

În sfârşit, Kaiserlautern, lagăr de

tranzit amenajat într-un fost bordel, o lună de

menaj la comun cu ceilalţi azilanţi şi mutarea

într-un apartament închiriat şi mobilat de către

părinţi. În Kaiserlautern, Robert îşi va petrece

următorii douăzeci de ani de viaţă, transformat

din cetăţeanul român Carol Robert Perko, în

cetăţeanul german Karl Robert Perko. Douăzeci

de ani de căutare şi regăsire de sine, douăzeci de

ani în care se va modela şi apoi întări tiparul unui

destin, atât social cât şi artistic. La capătul lor,

vom întâlni artistul care a descoperit marile

adevăruri de spus celorlalţi şi totodată metodele

şi tehnicile plastice prin care să transmită mesajul

său artistic.

Existenţa germană a fost, după

mărturisirile artistului însuşi, un perpetuu

zbucium interior. Deşi german el însuşi, deşi,

în scurt timp, reuşise să-şi asigure siguranţa

materială, apoi chiar confortul, deşi obţinuse

un statut social onorabil (a fost lungă vreme,

restaurator şi chiar şef al secţiei de restaurare al

Theodor Zink Museum - Kaiserlautern, deşi îşi

finalizase studiile de artă plastică la

Studiengemeinschaft Darmstadt, Robert se simte

înstrăinat şi va duce necontenit dorul ţării pe care

o părăsise.

Mama artistului, cele două fete și ginerele Nicu

La Kaiserslautern de Crăciun

Nepoata artistului, Livia, la 2 ani

33

Chinul său sufletesc e potenţat de

neînţelegerile cu Tina, care se opune dorinţei lui de

a-şi aduce lângă el fetele lăsate în România, despre

care află în curând că o duc din ce în ce mai greu,

lângă mama depăşită de exigenţele traiului

cotidian. Se produce o îndepărtare lentă,

chinuitoare, de femeia pe care o iubeşte, pe care o

regăseşte din ce în ce mai puţin, rătăcită în propriile

fantasme, din ce în ca mai îndepărtate de realitate.

Muzeul Theodor Zink, Keiserslautern

Atelierul personal din Germania În curtea muzeului Theodor Zink

Theodor ZinkMuseumtempera49 x 27 cm


34

VVVVVVVVVVVVVV.V.VVVVVVVVVVV.VVVVV.VVV.VVVV..VVVVVVV.V.. EEEEEE xxxiiixixixixixxxxxxxixxxiilulululuuluuuluuuuuuuuuuuuuuluuuuulll llllllllllllll GeGeGeeeGeeeeGeeeeeeeeGeeeerrrmrrmrmmmmmmmmmmrrrrmmmmrmmmrrmrmrmrmmmmmmmmmrrrmmmmmmmmrmmmmrrrmmmmmmaaaananananannnnaaanannannaaaann...... RRRReRReReRReRRReRRRReRRRRReeeeeeRReReeeeeeReeeeeReeeReRReeeîîînînnîîîînîîîîîîînnnnnîînnnnnnîînnnnînnnnnnnnnnnnnnnnnttttooootttottttoottotttoootottttoooottttoooootttoottt araarararrrraarraraarrrrrararrcececceceeeeccceeececceeeceeecccceeeecceeerrreeeeereeeeeeereaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

îndemnat să se “integreze”, cu alte cuvinte

să-şi adapteze universul plastic la orizontul de

aşteptare al publicului german, să rupă rădăcinile

cu care se identifică, să devină german “în cuget

şi simţiri”.

În vara aceluiaşi an este invitat la

Bienala Internaţională de Pastel Saint–Quentin,

din Franţa, unde va expune 11 lucrări cu care

va avea mare succes, lucrări care se află acum în

colecţii particulare din Germania, Olanda sau

Franţa.

În fapt, artistul va deveni un invitat

familiar al acestui eveniment cultural, participând

la fiecare ediţie. În anul 1992, participă la două

expoziţii colective, mai întâi la “Galeria de Arte

41” din Kaiserlautern şi, ulterior , la Memlingen.

Angajarea lui prin concurs la Theodor

Zink Museum - Kaiserslautern, ca restaurator, şi

ascensiunea sa profesională, munca de zi cu zi în

familiarizarea cu diverse tehnici de restaurare,

documentarea şi studiile de istorie a artei, de

estetică, îl motivează, îi lărgesc orizontul

artistic şi-l îndeamnă să se profesionalizeze şi prin

studii de specialitate. Aşa încât se va înscrie la

Studiengemeinschaft Darmstadt, secţia

“Freies Zeichen un Malen”, cursuri de 5 ani,

pe care o va absolvi în 2 ani şi jumătate, fiind

invitat ulterior şi ca profesor-asistent în instituţie,

la catedra profesoarei sale cele mai îndrăgite,

doamna Iuta Ieger.

În aceşti ani se va produce despărţirea

de Tina şi va reuşi să-şi împlinească visul de a-şi

aduce fetele lângă el şi de a le asigura o perspectivă

de viitor.

Dorul de România îl macină şi va folosi,

de acum înainte fiecare prilej de a-şi revizita ţara

natală. Aici, la Mangalia, îşi va vindeca rănile, îşi

Prima expoziție în Germania (1991)

Artistul, în Germania

O alinare precară îl învăluie doar în orele,

zilele, nopţile petrecute în atelier, printre desenele,

cartoanele, pânzele şi mulajele în care-şi transferă

neliniştile şi temerile, speranţele şi visurile.

În luna februarie a anului 1991 va

deschide prima expoziţie personală de pictură

şi grafică la “Edit Stein Haus” în Kaiserlautern.

Expune 86 de lucrări, unele executate în ţară,

majoritatea realizate în noua patrie, sub

titlul, oarecum sentimental, “Pictorul florilor şi al

mărilor”. Lucrările sunt bine primite de public şi

de critica de specialitate. Artistul este însă


35

va încărca bateriile, pentru un an şi încă un an,

înainte de a reveni în ţara unde se simte în

continuare exilat. Un concediu petrecut în 1995

în Moldova şi Bucovina îi dă şansa de a întâlni

familia Andrei, preotul paroh al bisericii Bărboi

din Iaşi cu care leagă o caldă prietenie. Familia

Andrei îl familiarizează cu frumuseţile

Bucovinei, îl introduce în lumea culturală şi

artistică a Iaşului şi, totodată, îl îndeamnă să se

elibereze de frământările interioare, evocându-şi

vicisitudinile şi bucuriile printr-o carte.

Prin grija şi la insistenţele calde ale

acestei familii va apărea în anul 1996, la editura

“Gh. Asachi” din Iaşi volumul de confesiuni

“Inscripţie pe şevalet”, ilustrat cu lucrări din opera

artistului şi prefaţat de criticul plastic Aurel Leon,

o legendă vie a locurilor.

Despre Karl Robert Perko, scriitorul

ieşean scrie: “ Robert e pictor marin. Cu asta se

recomandă. Are o culoare ademenitoare, compusă

din sentimente şi poezie. Gestul originar al

picturii lui Robert este refuzul oricărei retorici

şi tângi melancolice. Stilistica lui e percepută cu

uşurinţă, mai ales în morfologia ei. Robert îşi

gospodăreşte opera cu dragostea cu care un ţăran

îşi vede livada cu pomi. În Galeria de Stat de la

Budapesta există sala şcolii de la Baia Mare, care

se deosebeşte de rest. Strigă de la distanţă că e

din România. La fel, strigă pictura lui Robert.

Integrată în pictura realistă, cu vagi reminiscenţe

de romantism, pictura lui e un eveniment al

bucuriei de viaţă, de lumină, contrară deformării

nordice. Pictura lui solară e de la Mangalia”.

Timpul, familia, lucrul în atelier,

activitatea expoziţională intensă, îl înseninează pe

pictorul care îşi regăseşte vitalitatea, exuberanţa,

ba chiar disponibilităţile sentimentale.

V.V.V.VV EEEEEEEEEEEExixixxiixixiiixixiixixixxxxxxixxxixiixxxiilulululululululllululullluuuululuulluuulluuluuuulluuuulll l llllllllllllllllllll GeGGeGGeGeGeGGGeGeGGeGeGeGGeGGGGGeeeeGGeeGeGGeerrmmrmrmmrrmmmrrrrmmmmrrmmmrmmrmmmrmmananananannnanannnaaaanaannanaaannnnaannnann. .. ReReReRRRReReReReReRRReeeRRReeReeRReRReeeeeRRRRReeeRRRReeînînînînnînînînîînnnînînnnînîînnînnîîînnnnntotototoararara cecececerererereaaaa

Prin vara anului 2000 este văzut la

Mangalia în compania unei tinere şi superbe fete

blonde, zveltă şi longilină, pe care o recomandă

drept viitoare soţie.

Deschide şi o amplă expoziţie de

pictură şi grafică în foaierul Casei de Cultură din

Mangalia, expoziţie ce se bucură de mare succes.

Tuturor celor pe care îi întâlneşte le

mărturiseşte că inima lui e la Mangalia şi că

aşteaptă cu nerăbdare să revină şi să se stabilească

definitiv la malul mării.

De câţiva ani, pictorul s-a stabilit în

Mangalia. E căsătorit, cum altfel, cu o femeie

frumoasă, Ana, e volubil, activ, gata să se dăruiască

oricui: copiilor pe care îi învaţă să devină viitori

artişti, oamenilor din jur pe care ar dori să-i vadă

apreciind frumosul artistic, prietenilor, familiei

din Germania care şi-a găsit rostul, românilor toţi

şi României, iubirea lui cea mai mare.


36

cu Șeful Statului Major al Forțelor Navale,contraamiral Dorin Dănilă

cu soția la o expoziția de pipe, în Mangalia

cu Viorel Oleniuc și Mirela Frusescu

expoziție la Mangalia

cu Octavian Cosma, redactor-șef Revista RiViERA

prima expoziție a elevilor maestrului

maestrul și primul ucenic

familia Perko și familia Nedelcu


37

colecția privată de pipe

citind povești nepoatei Liviaacasă, la Mangalia, trei generații

soția, Ana Maria

Robert și Ana Maria

acasă, la Mangalia

ultimul atelier din Germania

38

VI. Opera

Trăsăturile definitorii ale creaţiei plastice ale artistului Karl

Robert Perko sunt realismul şi constanţa stilistică.

Sursa lor originară e probabil, condiţia de autodidact, de self

made man, a omului care se va profesionaliza de-a lungul întregii vieţi,

asimilând cunoştinţe, tehnică şi viziune din fiecare întâlnire artistică pe

care întâmplările vieţii i-o aşază în drum

Cursurile academice şi expertiza plastică vor veni într-o perioadă

de maturitate existenţială, în Germania, prin obţinerea licenţei de

desen aplicat (pictură şi grafică la Studienge Meinschaft Darmstadt

“Freies Zeichen un Malen”) şi munca migăloasă de cercetare şi restaurare la

Theodor Zink Museum din Kaiserlautern.

Nu mai puţin identitatea sa stilistică e fructul temperamentului

său de german “altoit” cu o viguroasă mlădiţă sudică, mediteraneeană.

Astfel rigoarea saxonă disciplinează elanul latin, gravitatea

nordică ordonează impulsul dionisiac, incendiul interior sublimează

în strălucire distribuită echilibrat universul plastic ce-i caracterizează

viziunea interioară.

La modul esenţial, Robert Perko e un pictor marin, aşa cum şi-a

dorit-o întotdeauna. Dar un pictor naval, în descendenţa lui Dimitrie

Ştiubei, o retină fidelă a ambarcaţiunilor civile sau militare în care acestea

dintâi sunt subiectul, iar marea doar fundalul pe care trăiesc, nu.

Viziunile sale sunt seduse de alteritatea esenţială a mării în care

liniştea şi tumultul se pot înlocui în fiecare clipă una pe alta, lumina cu

ameninţarea întunecată a adâncurilor, albastrul ceresc cu cenuşiul opac,

sidefiul strălucitor cu verdele acvatic. Dincolo de propria sa realitate de

esenţă primordială, apa e semn, e simbol, e metaforă a oglindirii interi-

orului sufletesc în propriile sale nelinişti şi spaime.

Sinele artistului percepe instinctual această prezenţă covârşitoare

pe care redând-o, reprezentând-o, transfigurând-o, încearcă să o transforme

în realitate plastică armonică, echilibrată, inteligibilă, acceptabilă pentru

suflet nu ca stihie ci ca izvor de frumuseţe, de linişte, de meditaţie estetică.

De aceea mările plasticianului de la mare, deşi vălurite,

zbuciumate, nestăpânite, devin subiect de contemplaţie calmă, degajată,

apolinică. Robert nu îşi reprimă sentimentul, îl disciplinează.

39

Și totuși voi supraviețuiacuarelă și tempera50 x 38 cm

VI. Opera

40

Cum spuneam, carcasa germană e

saturată cu sentimentalitate latină, la ocazii chiar

cu zeflemeaua subţire balcanică. Dar niciodată

emoţionalitatea genuină nu e lăsată să se reverse

ca lavă, ci rostuită în forme şi structuri elaborate

atent, cu frica şi severitatea protestantă, nordică,

teutonă alarmate de ridicolul expresivităţii

neîngrădite.

Sunt elocvente în acest sens pasiunea şi

devotamentul eului său artistic pentru desen.

Artistul elaborează minuţios, cu o infinită

meticulozitate încadrarea fiecărui element

component într-o structură articulată mental, a

fiecărui detaliu în ansamblul final. Tumultul său

pasional, amalgamul de senzaţii, trăiri, viziuni

fulgurante transpare, vioi parcă evadând nărăvaş

în culoare. Cromatica tablourilor creatorului

plastic e una intensă, solară, mediteraneeană.

Albastrul e viu, e vital, vine din siniliul

albăstrelelor sau al lanurilor de in, roşul se naşte

din incandescenţa macilor verii, verdele e proaspăt

ca iarba şi frunza lunii lui mai, cenuşiul e culoarea

pomilor uzi în noiembrie, negrul nu e funerar, ci

dens şi cleios ca smoala cu care sunt călăfătuite

barcazele înaintea sezonului de pescuit.

Tematic, creaţia picturală e, aşadar,

dominantă de marine. Artistul nu concede nici

un privilegiu unei anume ipostaze a mării: se

distribuie egal între răsărituri somptuoase,

amieze placide, furtuni înfricoşate sau asfinţituri

romantice.

Disponibilitatea interioară, dar şi

curiozitatea artistică îi permit lărgirea universului

exploatat pictural. Peisajele pitoreşti explorând

arealul dobrogean cu geamii, case tătăreşti,

drumuri de ţară, smochini sau măgari, alternează

cu imagini moldovene cu turle de biserici, schituri

Marinar pictândsculptură în bronz

Țărancă cu pâinesculptură în bronz

Ana Mariasculptură în lut

Autoportret în gips

VI. Opera

41

sau elemente de arhitectonică rurală tradiţională.

Şi peregrinările pictorului prin Germania,

Franţa, Italia, Spania, Grecia au lăsat mărturii

plastice seducătoare prin exactitatea desenului şi

cromatica îmbietoare, suculentă.

O prezenţă discretă, autobiografică,

e recognoscibilă în nevoia de a-şi reprezenta

atelierul, mai modest şi improvizat la

începuturi, mai elaborat, mai histrionic, acum la

vârsta maturităţii artistice.

Florile îşi îmbină splendoarea cromatică

cu alăturări experte de obiecte cu iradiaţie poetică

proprie: cărţi vechi, ceainice sau ceşti patinate de

vreme, interioare ţărăneşti vag sugerate.

Căutarea artistică îl conduce pe

pictor către seducţia impresionistă sau chiar către

însolitul suprarealist, mai ales în perioada actuală.

Rigoarea realistă îi nuanţează însă

chemarea către exces în aşa fel încât produsul

artistic rămâne în interiorul unui univers

liniştitor, cotidian.

Un loc aparte în universul artistic este

reprezentat de către grafică. Desenul în creion,

peniţă sau cărbune privilegiază naturile moarte

care relevă cu uşurinţă fineţea liniei, dispunerea

savantă a umbrelor sau exactitatea conturului.

Nu în ultimul rând tentativele sculpturale

sunt meritorii, adăugând o notă autobiografică,

altfel respinsă constant. Câteva mulaje în gips,

câteva sculpturi în lemn reprezintă autoportrete

ale artistului la diferite vârste.

Sintetizăm, la final, câteva dintre

constatările anterioare: realism substanţial,

cromatică intensă, pasională, rigoare a

compoziţiei, imaginaţie vie în cadrele unui

univers ospitalier, omenesc, ferit de angoase sau

iraţional, oglindă a unui spirit solar, încrezător,

care celebrează prin fiecare creaţie plastică şi

prin întreaga operă în sine miracolul existenţei ca

atare, bucuria de a fi în lume, cu lumea.

Prof. Ionel Dumitrescu

Câmp de levănțicăulei73 x 47 cm

42

VII. Lucrări reprezentative

La Marea Norduluiulei66 x 36 cm

Singurătateulei70 x 50 cm

43

Barcă pe malulei90 x 63 cm


44

Bine ați venit în portulei67 x 49 cm

Joc de culoareulei55 x 43 cm


45

Impresii din Greciaulei50 x 34 cm


46

Mal abruptulei80 x 63 cm


47

Stânca iubiriiulei67 x 48 cm


48

Farul vechiulei57 x 46 cm

49

Pescador în nordulei67 x 47 cm

Stânci pe înseratulei68 x 36 cm


51

Măslinululei cuțit48 x 42 cm

Măslinii (Spania)ulei69 x 54 cm

Pipaulei56 x 53 cm


52

Crescătoria de tauri (Sevilia)ulei cuțit67 x 46 cm

Stânci în Franțaulei cuțit57 x 36 cm


53

Pomululei cuțit67 x 40 cm

Peisaj Franțaulei48 x 35 cm


54

Măgarul (Spania)tempera47 x 35 cm

Presă de ulei (măsline)tempera44 x 31 cm


55

Banca de lemntempera25 x 24 cm

Moara de cerealetempera25 x 17 cm


56

Cuptorul de pâine (Spania)ulei79 x 57 cm

Marinar italianulei74 x 51 cm


Ana Mariaulei86 x 36 cm

Curte interioarăulei52 x 31 cm


58

Blajinulpastel56 x 38 cm

Privesc în trecutulei49 x 35 cm


59

La prânz în Seviliaulei59 x 40 cm

Somn de amiazăulei58 x 46 cm


60

Flori pe stradăulei33 x 25 cm

Moară spaniolăulei39 x 31 cm


61

Portocale și lămâipastel34 x 25 cm

Spaniolaulei33 x 25 cm

62

Soția mea, Anaulei69 x 38 cm


63

Măști la Venețiaulei43 x 33 cm

Costume de carnavalpastel38 x 36 cm

Clovn Veneția Ipastel27 x 24 cm


64

Carnaval Venețiaulei28 x 26 cm

Clovn Veneția IIpastel28 x 21 cm


65

Enescucolaj24 x 19 cm


66

Tabloululei54 x 40 cm

Schiță pentru nudcerneală31 x 24 cm


67

Anaulei90 x 60 cm

Schiță pentru nudtuș și sepia30 x 21 cm


68

Bătrânsepia56 x 28 cm

Paradoxcărbune57 x 26 cm

Mișcare anatomicăcretă albă52 x 38 cm


69

Carmenulei68 x 50 cm

Fantezie spaniolătempera58 x 35 cm

Sărutultempera45 x 31 cm


70

Fotograf (Sevilia)tempera49 x 35 cm

Jucătorii de table (Mangalia)ulei68 x 47 cm


71

Afroditaulei49 x 37 cm

Pisica și călugărultempera44 x 30 cm


72

Megalițipastel38 x 26 cm

Concert Bachulei56 x 40 cm


73

Odihnă la mareulei88 x 50 cm

Zmeululei64 x 45 cm

74

Tributul măriiulei67 x 44 cm

Ceasululei43 x 30 cm


De ce atâta mizerie?tempera52 x 28 cm

Plajă în Greciatempera43 x 32 cm


Balciculei45 x 30 cm

Din nou acasăulei38 x 25 cm


77

Crescătoria de muflonipastel37 x 24 cm

Capratempera40 x 29 cm

Poarta lui Moș Gheorgheulei17 x 12 cm

78

Câmp de floarea soareluiulei61 x 21 cm

Pârâul (Franța)ulei cuțit38 x 22 cm

Far vechitempera48 x 28 cm


79

Stradă la Voitinelulei35 x 26 cm

Pomul primăvaraulei cuțit48 x 40 cm


80

Veneția norduluitempera38 x 24 cm

Haidelbergulei35 x 25 cm

Uimirea unui copil (Praga)ulei62 x 44 cm


Port în Italiaulei82 x 40 cm

Podul (Roma)ulei52 x 29 cm

Case spanioletempera40 x 19 cm


82

Libertatea cailorulei55 x 36 cm

Stânca diabolicăulei49 x 36 cm


83

Frumoasa Venețieulei58 x 37 cm

Port engleztempera69 x 37 cm

Stradă Albeștipastel39 x 31 cm


84

Înainte deploaieulei38 x 23 cm

Zbuciumulmăriitempera40 x 26 cm


85

Marinariiulei58 x 34 cm

Far din Normandiaulei44 x 26 cm

86

Agitație în port (Barcelona)ulei62 x 37 cm

Manevră în portulei52 x 32 cm


87

În port la Barcelonaulei53 x 45 cm

Portul modern (Barcelona)ulei57 x 43 cm


În valulei61 x 49 cm

Fantezie marinăulei60 x 40 cm


89

Caiacelepastel55 x 33 cm

Dis de dimineațăulei61 x 46 cm


90

Regataulei79 x 56 cm

Bărci la cheuulei83 x 55- cm


91

Spre casăulei50 x 34 cm


92

Albastruulei39 x 30 cm


93

Liniștea măriitempera42 x 27 cm

Navă la orizontTempera47 x 26 cm


94

Velier Itempera28 x 20 cm

Veleleulei80 x 54 cm


95

Velier IVtempera29 x 20 cm

În culoareulei84 x 65 cm


96

Speranțaulei56 x 50 cm

Marinăulei53 x 34 cm


97

Mareapastel65 x 35 cm

Cele douăpastel60 x 41 cm


98

Ajută-mă Doamne!ulei65 x 42 cm


99

Valul cel mareulei69 x 43 cm

Dialogul cerului cu mareapastel49 x 33 cm

Cu vânt din pupapastel42 x 28 cm


100

Rosemarietempera45 x 29 cm


101

Navă de salvareulei44 x 22 cm

Fregata “Ferdinand”ulei67 x 47 cm


102

Ofeliatempera35 x 23 cm

Livia Mariaacuarelă56 x 40 cm


103

Mama Leontinaulei54 x 34 cm

Pericolulei60 x 47 cm


104

Schițăcerneală19 x 12 cm

Pe întinsulmării

kamayo46 x 35 cm

Din pupacreion

41 x 31 cm

Farul vechi(Olanda)

tuș47 x 27 cm

Pe puntecreion34 x 23 cm

La datoriekamayo60 x 44 cm


105

Coleziuneacreion75 x 29 cm

Gemenelekamayo55 x 41 cm

Sevimcreion33 x 15 cm

La ancorăcreion32 x 23 cm

Marinăcreion

35 x 21 cm


106

Kaiserslauterncreion44 x 31 cm

Stradă din Loret del Markamayo25 x 19 cm

În Bavariatuș38 x 27 cm

La râucărbune

40 x 27 cm


107

Iarna în Germaniapastel bicolor40 x 31 cm Geamia

creion35 x 26 cm

Ruinele castelului Barbarosa (KL)kamayo60 x 42 cm

Școala de muzică(Kaiserslautern)

creion44 x 30 cm

Școala din Albeștituș și creion38 x 25 cm


108

Mașină de tăiat istoricăcreion

25 x 18 cm

Iosefinacărbune

50 x 32 cm

Moș Karlcărbune

39 x 30 cm

În camera de oaspețicărbune54 x 38 cm


109

Bunica meacreion

32 x 21 cm

Cuptorul de pâine(Albești)

creion22 x 16 cm

La taifascărbune

47 x 34 cm

Moșneagulcărbune50 x 31 cm


110

Doamna “C”creion

35 x 26 cm

De ce?creion51 x 37 cm

Somn dulcecreion41 x 26 cm


111

Carnaval la Venețiacărbune22 x 23 cm

Extazcreion și cărbune42 x 32 cm

Anacărbune

54 x 35 cm

Autoportretcărbune

40 x 58 cm

112

VIII. Impresii

113

VIII. Impresii

114

VIII. Impresii

115

VIII. Impresii

116

VIII. Impresii

117

VIII. Impresii

118

VIII. Impresii

119

VIII. Impresii

120

VIII. Impresii

121

Integrată în pictura realistă, cu vagi reminiscențe de

romantism, pictura lui e un eveniment al bucuriei de viață,

de lumină, contrară deformării nordice. Pictura lui solara e

de la Mangalia

Aurel Leon

I S B N :

Documents

Viata, pictura, femeile si marea maestrului Karl Robert Perko