Cuprins

I. Epoca paşoptistă

II. Vasile Alecsandri - om politic

III. Vasile Alecsandri - poet scriitor şi dramaturg

IV. Pastelurile - poezia naturii şi natura poeziei

4.1 Geneza

4.2 Structura

4.3 Poezia anotimpurilor

Mezul iernei

Malul Siretului

V. Concluzii

I. Epoca paşoptistă

În Europa curentul paşoptism a fost bazat pe raporturile culturii

franceze explorate sistematic, de Pomopiliu Eliade şi A.I.Apostolescu.

Paşoptismul german propune două obiective: schiţare unor linii generale ale

subiectului, aceasta observându-se din mai vechile excavaţii întreprinse în

ultimele decenii şi elaborarea unei lucrări fundamentale Bibliografia

analitică a periodicelor, valorificarea masivă a depozitelor arhivistice,

apariţia unor excelente monografii parţiale.

Contactul cărturarilor români cu cultura germană are caracter dinamic

încă de la sfârşitul veacului al XVIII–lea, momentul cotiturii survine după

revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821 şi Tratatul de la Adrianopol din

1829, care reînnoiesc cadrul existenţei sociale, accelerează ritmul dezvoltării

economice şi iniţiază modernizarea legislaţiei şi instituţiilor. Principatele

sunt încă vitregite de pătrunderea masivă a activităţilor culturale, însă se pun

bazele unei noi culturii, se întemeiază primele gazete, se încearcă

permanentizarea unui teatru naţional, se creează cele dintâi nuclee editoriale,

se depun eforturi pentru constituirea istriografiei şi a genurile beletristice, se

duc discuţii în vedere unificării, îmbogăţirii şi fixării.

Plecarea intelectualilor români la studii în străinătate, a publicaţiilor şi

identificării contactelor au dus la o veritabilă deschidere asupra culturii

străine. Franţa susţine aspiraţiile românilor spre unificare, mişcarea de la

1848, eveniment deosebit în dezvoltarea civilizaţiei, a culturii şi literaturii

române, a făcut posibilă aspiraţia colectivă spre creaţie, formarea unei opinii

progresiste, identificându-se cu ideea de unire a celor trei ţări într-un singur

stat puternic şi independent. Dezvoltare culturii avea la bază un amplu

program de luptă politică.

Momentul istoric şi politic de la aceea vreme a animat intelectuali

români într-un singur ideal de libertate, egalitate şi unire ce existau în

sufletele românilor de pretutindeni, contribuind la dezvoltarea culturii

paşoptiste.

Termenul paşoptism este o creaţie internă a culturii române şi se

foloseşte pentru definirea fenomenului românesc al Revoluţiei europene de la

1848.1

Cărturarii paşoptişti originari din Transilvania, ştiau deja nemţeşte

dispuneau de o cultură prioritar germană. Contribuţia lor difuzarea ideilor şi a

modelelor germane dincoace de munţi (unde au lucrat ca profesori) a fost

eminentă însă nu a putut contracara influenţa franceză asumată de cărturarii

din Principate, în determinarea paşoptismului.

Generaţia paşoptistă întrunea scriitori, istorici, artişti şi oameni politici

care au contribuit la afirmarea spiritului naţional, la încrederea în valorile

tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul românesc, care devin teme

ale poeţilor şi scriitorilor.

În această perioadă se manifestă două tendinţe de ordin cultural şi

literare: deschidere spre cultura şi literatura lumii alături de revenire spre

valorile morale şi artistice ale spiritualităţii româneşti şi ideea de eliminare, a

decalajului care îi separa pe români de naţiunile avansate ale Europei,

constituia pentru paşoptişti o preocupare obsedantă. Astfel ei au propus şi

aplicat o politică ambiţioasă şi îndrăzneaţă, de cunoaştere şi asimilare a celor

mai importante achiziţii ale culturii apusene.

Cărturarii de autoritate precum Asachi, Helide, Kogălniceanu, Bariţiu

care controlau principalele publicaţii şi edituri, deţinând astfel poziţii de

comandă în viaţa intelectuală, s-au opus cursului spontan militând în direcţia

familiarizării publicului (prin traduceri, prezentări şi comentarii) cu operele

clasicilor şi cu marile ale nume ale literaturii universale.

Orientarea spre sursele germane a reprezentat un efort deliberat, o

_____________________________1 Mariana Andrei, Literatură română – repere didactice , Editura Universităţii din Piteşti, 2004, p.33

opţiune legitimată de locul atribuit Germaniei în ierarhia valorilor spirituale,

jucând un rol stimulativ asupra literaţilor, filozofilor luminişti şi romantici

germani de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-

lea.

Scriitorii devin conştienţi că literatura şi cultura română pot intra în

universalitate doar prin valorificarea specificului nostru naţional, a surselor

tematice şi de exprimare pe care le oferă folclorul românesc, istoria

naţională, acum se pun bazele literaturii noastre moderne.

Literatura paşoptistă răspunde direcţiilor şi principiilor formulate de

Mihail Kogălniceanu în articolul: Introducţie, în care sunt evidenţiate

principalele idei care vor sta la baza creării şi orientării literaturii româneşti

fiind considerat primul manifest al romantismului românesc. Structura

revistei înfăţişează punctele program ca fiind: prima parte va cuprinde

compuneri originale ale scriitorilor colaboratori; a doua parte va reproduce

articole din alte publicaţii; partea a treia se va ocupa de critica operelor nou

apărute; partea a patra cu titlul special – Telegraful Daciei – va conţine

informaţii despre cărţile în curs de apariţie, despre evenimente culturale sau

despre scriitori, adică tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul

român.

Articolul – Program – începe cu succinte referiri la publicaţiile vremii,

care, în afară de politică, de ştiri administrative şi de câteva informaţii locale,

acestea nu conţin nimic despre literatură. Kogălniceanu iniţiază O foaie care

să se îndeltnicească numai cu literatura naţională şi care să poată fi publicate

cele mai bune scrieri originale. Pune la dispoziţie paginile revistei Dacia

literară tuturor scriitorilor din cele trei provincii româneşti, fieştecarele cu

ideile sale, cu limba sa, cu chipul său, ambiţia sa fiind să apară producţiile

româneşti fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune.

Numele revistei este ales semnificativ pentru a exprima unitatea de

neam şi ţară, Dacia, idealul de unire al românilor fiind destul de transparent.

Kogălnicenu face traduceri din Schiller, deşi nu era poet: Imnul lui

Policrat şi Împărăţia lumii, ori Heliade când traduce din nemţeşte: Cîntecul

Margaretei din Faust2 sau fragmente preluate prin intermediul revistei

franceze Revue du Nord3.

Kogălniceanu face o scurtă analiză critică a presei şi a literaturii române

de până la 1840; în acest sens formulează un program cu trei puncte prin care

sugera: ideea unei unităţii comune a tuturor românilor şi implicit a literaturii

române.

Aşadar Foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii

româneşti, încarele ca într-o oglindă, se vor vede moldoveni, munteni,

ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale cu limba sa şi cu

chipul său4 .

În concluzie: Români să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi.

Curentul paşoptist a întâmpinat şi unele dificultăţi ; astfel proiectul lui

Heliade de a înfiinţa o Bibliotecă universală, nu se realizează neavând

sprijinul în totalitate al paşoptiştilor; formatul redus al gazetelor, numărul

mic de pagini, lipsa colaboratorilor, penuria financiară cronică, cenzura, gust

rudimentar al publicului acţionează ca o frână blocând iniţiativa prea

cutezătoare. Îndrumători au fost obligaţi să de prelevanţă a utilului asupra

esteticului, conjuncturi de moment asupra strategiei de perspectivă, textele de

iniţiere şi popularizare asupra scrierilor ambiţioase. Confruntaţi cu o situaţie

pe care am numit-o a începutului de drum, ei au fost constrânşi să modereze

obiectivele, adaptându-le la posibilităţi, menţinând un echilibru ne renunţând

_____________________________2 Curierul Românesc, 1847, p.763 Curierul de ambe sexe, 1838, p.56 4 Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti,Editura Univers,

1981, p.46

la politica de culturalizare calitativă. A doua cale de penetraţie a ideilor

germane în circuitul cultural românesc are ca bază opera străină care devine

marfă prin care se satisface gustul consumatorilor.

Cititorul de la jumătatea secolului trecut se află într-o fază de

alfabetizare literară. În Ţările Române, a întârziat cu trei decenii faţă de restul

Europei coincizând cu un moment de efervescenţă revoluţionară, se joacă

clasicul Molière pe scenele teatrelor din principate, apare revista Mozaicul la

Craiova 1938 – 1939, sub conducerea lui C. Leceea, originar din Braşov

cunoscător de limba germană (învăţase într-un gimnaziu săsesc); revista

cuprindea numeroase traduceri, nuvele şi povestiri, printre ele primele

tălmăciri româneşti din E.T.A. Hoffman.

Al treilea comportament faţă de cultura germană şi a convocării ei ca

antidot este o chemare care contracarează orientarea spre Franţa, care în ochii

unor luminişti moderaţi, dornici de reforme prudente într-o perioadă când

agitaţiile revoluţionare luase proporţii îngrijorătoare ei depistând radicalismul

ideologic francez care propaga spiritul de suversiune şi frivolitatea modelelor

Parisului, contribuia la stricarea moravurilor şi destrămarea raporturilor

sociale.

Costache Negruzzi fiind exponentul luminilor franceze, din care a

tradus şi a prelucrat abundent, neştiind nemţeşte, în 1837 a luat atitudine în

favoarea culturii germane. Într-o scrisoare despre reorganizarea

învăţământului din Moldova, el declara : Ceea ce priveşte la propunerea: în

care din limbile străine să se înveţe literatură ? zic în limba acei naţii la care

civilizaţia se vede în moral şi în fapte, iar nu în spulberul ideilor; zic a unui

neam pacinic şi netulburător care mi se pare a fi limba nemţească şi carea

ca o megieşită şi împreunată ar înlesni toate împărtăşirile neguţătoreşti şi

moraliceşti, totodată fiind şi bogată şi avutoare de toate înscrisurile vechi şi

nouă5.

Imitând fără discernământ modelele franceze, cultura română susţine Ion

Maiorescu se îndrumă într-o direcţie falsă, pe care el o caracteriza drept

mască fără creier, formulă ce anticipa celebra sintagmă forma fără fund,

lansată de fiul său, Titu, pontificele Junimii.

Dincolo de munţi, Bariţiu, nu ezita să îşi exprime clar poziţia: prefera

literatura germană pentru că: face un ce întreg, de care nu mai avem pilde

nici măcar în vechime. Clasici francezi – au avut o concepţie elitistă, pe când

clasicii germani, ca şi greco – latinii, au militat pentru desăvârşire morală a

individului, în spiritul armonie şi al eticii adevărului. Ei s-au străduit a face

pe om cunoscut mai aproape de fire sa6 .

Bariţiu împărtăşeşte întru totul opiniile lui Ion Maiorescu, cu excepţia

tonului în cazul său mai agresiv: Cele mai multe idei venite nouă de la

franţuzi sunt vrednice de o publică şi generală osîndire şi alungare din

mijlocul nostru7 . Lupta românilor ardeleni pentru dobândirea drepturilor

naţionale se va radicaliza, atitudinea faţă de Franţa va deveni şi ea tot mai

pozitivă.

Tudor Vianu identifică un comportament bazat pe afinităţi. Raporturile

cu Franţa nu rezidă nici în origine, nici în limbă, nici în tradiţia culturală, nici

în legăturile politice. Cele două societăţi se află în faţă aceloraşi probleme:

înfăptuirea unităţii naţionale şi revoluţia burghezo – democratică (implicând

lichidarea feudalismului şi ridicarea claselor năpăstuite).

Într-un fragment memorialistic, Alecsandri îşi aminte că între 1839 –

1845 francezii şi nemţii făceau două partide rivale, cercând fiecare a lua

_____________________________5 Cosatache Conachi, Scrieri alese, Bucureşti, Editura Ecaterina şi Al. Teodorescu, 1963, p.299-

300 6 Paul Cornea, Originile romantismului românesc , Bucureşti, 1972, p.683 7 Foaie pentru minte, 1844, p.50

pasul societate şi a face să predomine ideile ţărilor în care-şi primiră

educaţia. Acea discordie dă loc la o mulţime de neînţelegeri, de discuţii şi de

provocări8.

Printre paşoptişti de marcă remarcându-se şi Mihail Kogălniceanu, la

care, înrâurirea filozofiei hegeliene, chiar dacă mediată de un discipol apare

ca o certitudine. Paşoptismul moldovean fusese marcat puternic după

propriile-i mărturisiri de lecţiile hegelianului Gans şi de concepţia organică şi

istorică a dreptului profesată de Savigny. Spirit critic obiectiv literatura are

tendinţa de unire iar nu de dezbinare: se va critica nu omul ci cartea.

Realizarea unei literaturi originale, aceasta fiind însuşire cea mai preţioasă a

unei literaturi. Mihail Kogălniceanu atacă imitaţia care a devenit o manie

primejdioasă pentru că omoară în noi duhul naţional şi condamnă traducerile,

care nu fac literatură.

Literatura originală se realizează prin valorificare artistică a realităţii

româneşti, a istoriei: istoria noastră are destule fapte eroice, a naturii şi

frumoasele noastre ţări sunt destul de mari şi a folclorului, obiceiurile

noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice9 .

Istoria naţională este ilustrată de Dimitrie Bolintineanu în Legende

istorice, de Nicolae Bălcescu în Românii supt Mihai Voievod Viteazul,

Grigore Alexandrescu în Umbara lui Mircea. La Cozia, de Vasile Alecsandri

în volumul Ostaşii noştri.

După D. Cantemir, a doua mare personalitate a literaturii române este

fără îndoială I. Heliade Rădulescu, scriitor cu suflet ardent, creator

pretutindeni, desfăşurat deopotrivă în viaţă şi în artă, înzestrat cu mari

_____________________________8 Vasile Alecsandri, Opere IV, Proză, Editată de Georgeta Rădulescu – Dulgheru, Bucureşti,

1974, p. 341 9 Alexandru Piru, op.cit, p.46

înşiruiri şi cu tot atât de mari cusuri 10. Activitatea lui e nu numai bogată dar

şi variată. A condus şcoala Gh. Lazăr, este autorul unei Gramatici (1828), a

organizat primele spectacole în limba română, a înfiinţat Societatea

filarmonică, a scos primul ziar din Ţara Românească, Curierul Românesc şi

prima revistă literară, Curierul de ambe sexe, a avut şi o bogată activitate de

traducător.

În ordine cronologică I. Heliade Rădulescu este cel dintâi critic literar

al timpului, intuind efectele criticii negative. Este cunoscut îndemnul lui Nu e

vremea de critică copii: e vremea de scris şi scrieţi cât veţi putea şi cum veţi

putea: dar nu cu răutate; faceţi iar nu stricaţi, că naţia primeşte pe cel ce

face, şi blestamă pe cel ce strică11 sau scriţi băieţi, scriţi oricum, numai

scriţi.

Balada ocupă un loc important în valorificare temelor istorice

reprezentând, o împletire de elemente epice, lirice şi dramatice, în care se

sintetizează, patetismul cu patriotismul şi cu valorile morale, poeţii devin

cântăreţii trecutului glorios (Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare,

Gheorghe Asachi, Dochia şi Traian).

Paşoptişti îşi aduc aportul prin poezia lor în redeşteptarea naţională prin

glorificarea trecutului. Petru Maior spunea în Istoria pentru începutul românilor

în Dachia, că motivul pentru care a scris istoria sa este şi acela de a arăta gloria

din trecut, pentru a îmbărbăta pe luptătorii din prezent. Amintim aici poeziile lui

Bolintineanu şi legendele lui Alecsandri. În această perioadă Alecsandri scrie

pastelurile.

În poeziile lui Alecsandri ţăranul reprezintă tipul specific naţionalismului,

_____________________________10 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva,

1982, p.13111 I. H. Rădulescu, Asupra traducţiei lui Omer, 1837

dar şi în bucăţi în proză precum O plimbare la munţi (1844) sau Românii şi

poezia lor (1849 - 1850) în care Alecsandri cântă ţăranul fericit, nu pe ţăranul

nefericit, pe ţăranul care cântă doina, care ştie poezii populare care e îmbrăcat ca

în vremurile vechi, pe ţăranul care a păstrat sufletul românesc, pe ţăranul

pitoresc.

Pentru Alecsandri doina este glasul vechii Moldave, în ea se vede gloria

trecutului. Doina lui O.Carp, e cîntul în care ţăranul este expresia clasei

obijduite ţărăneşti. Doina lui Coşbuc este zugrăvirea vieţii poporului în

aspectele ei principale.

Spiritul critic a apărut în Moldova şi a fost reprezentat de

Kogălniceanu, Russo, Negruzzi şi Alecsandri. Odată cu apariţia lui

Eminescu, apare o influenţa germană, care se explică şi prin natura poetului

şi prin cultura sa, romantică care se apropie de sufletul românesc, după cum

pe Eliade Cârlova, Alecsandri, Bolintineanu,. Alecsandrescu au fost

discipolii clasicismului şi romantismului francez.

Ideologia paşoptistă este strâns legată de problema definirii specificului

naţional, s-a format şi s-a maturizat absorbind ecouri hedeliene. Sunt traduşi

Schiller, Kant, Lessing, Herder, prin traducători numărându-se Kogălniceanu,

Al. Hrisoverghi, A. Mureşan, I.Rusu.

Un ecou important îl are şi succesul operei dramatice. Prima cunoştinţă

a românilor cu teatrul lui Schiller datează din 1835 – 1836 când o trupă

germană a reprezentat la Bucureşti, în limba originalului Maria Stuart Don

Carlos şi hoţii, o adaptare franceză a Hoţilor de F.A. Lamartière în versiunea

românească a lui Alecu Vasiliu, a fost salutată cu entuziasm de publicul

Iaşilor, în 1845, iar despre Intrigă şi amor jucată în 1856 şi reluată în 1859.

C.Caragiale nota că a lăsat suveniri neşterse în inimile românilor.

Paşoptismul a dat o lucrare dedicată lui Kant, care atacă frontal

problematica sistemului său filozofic, expunându-i principalele aspecte şi

rezumând cu destulă pertinenţă obiecţiunile pe care le-a stârnit.

Lucian Blaga în Trilogia culturii distingea între influenţa franceză şi

germană cea atribuindu-i celei dintâi un rol modelator, fiindcă se preocupă

de universal, impunând abandonarea subiectivităţii şi afilierea la normă, celei

de-a doua unul catalitic , fiindcă nu vrea să uniformizeze, respectând

diferenţa deci individualitatea. „Influenţa germană asupra celorlalte popoare

a avut deci mai puţin caracterul unui apel la propria fire, la propriul duh

etern al acestor popoare12 .”

Paşoptismul a contribuit la ideologizarea unor aspiraţii, a incitat în

direcţia propriilor eforturi de elucidare a lumii, a oferit exemple de o mare

putere stimulativă în domeniul creaţiei de valori.

_____________________________12 Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, în Triologia culturii, 1969, p.242 - 243

II. Vasile Alecsandri – om politic

O viaţă relativ lungă, lipsită de griji materiale, încărcate de onoruri

(academician, ministru de externe sub Alexandru Ioan Cuza, ministru

plenipotenţiar la Paris sub Carol I ) şi un temperament fericit de om surâzător,

ironist, cordial, amic devotat, au dat lui Vasile Alecsandri (1818 – 1890 )

posibilitatea de a-şi publica, nu fără râvnă, o mare cantitate de scrieri întru totul

potrivit vremii care i-au adus faima meritată şi care multe supravieţuiesc şi

astăzi.

Pe lângă aportul adus literaturii alături de alţii pşoptişti a dus o viaţă

politică şi socială intensă, de fapt însăşi Alecsandri mărturisea: Am intrat pe o

cale ce nu duce la templul poeziei…Politica, diplomatica, care mi-au fost

totdeauna urâte, sunt astăzi partea mea şi mă lupt cu ele cum se luptă un

marinar cu valurile amare printre care am fost aruncat de furtună.13

La 3 februarie 1848, se prezintă în beneficiul săracilor, Nunta ţărănească,

„tablou naţional”, cu o distribuţie care reuneşte pe Matei Milla, C.Negruzzi,

Alecu Russo. La sfârşitul lunii următoare ia parte la adunarea de la hotelul

Regensburg. Este ales membru al comitetului însărcinat sa redacteze

„Doleanţele Partidei Naţionale”, întocmeşte lista celor 35 de puncte care vor fi

supuse aprobării domnitorului Mihai Sturza. După înăbuşirea revolte se întoarce

la moşia Cantacuzinilor, de la Hangu şi apoi trece graniţa în Transilvania.

Compune în ascuns Adio Moldavie . Stă la Braşov entuziasmat de avântul

mişcării naţionale din Ardeal, tot acum scrie Deşteaptă-te române (care apare în

„Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr.7, 24 mai ”), „Santinelă Română”,

pamfletul „Protestaţia în numele Moldovei, a omenirii şi a lui Dumnezeu” şi

_____________________________13 Scrisori,op. cit, p.190

semnează programul intitulat „Prinţipile noastre pentru reforma patriei ”.

Se stabileşte în Bucovina la Cernăuţi alături de alţi refugiaţi găzduiţi în

casele familiei Hurumuzaki.

Trimis la Paris între 1848-1849, ca reprezentant al emigraţiei din Moldova,

desfăşoară o vie activitate în slujba cauzei naţionale „Timp de cinci luni,

Golescu şi cu mine, ajutaţi de redactorul actual al Presei Orientului, domnul de

Beyne, am făcut pe avocaţii cauzei moldo-valahe prin vorbă şi prin scris.

Apartamentul meu fusese transformat în birou de redacţii de unde porneau

zilnic o mulţime de articole carte îşi găseau locul în jurnale14. Desfăşoară o bogată activitate publicând în revista lui Hurumuzaki. Este

numit de Grigore Ghica membru al comisiei pentru reorganizarea

învăţământului public în Moldova. Călătoreşte mult în Africa şi Spania, în

diligenţa spre Paris îl cunoaşte pe Prosper Mérimée.

În septembrie 1854 este chemat în ţară din cauza unui eveniment nefericit,

moartea subită a tatălui, tot acum Alecsandri, anunţă din pridvorul casei din

Mirceşti, eliberarea robilor tigani de pe moşiile ce-i reveniseră ca moştenire,

Mirceşti, Borzeşti, Pătrăşcani. Solicită direcţia teatrului românesc din Iaşi.

Călătoreşte la Paris pentru a vizita o expoziţia universală, vizitează împreună cu

Baligat de Beyne, câmpul de luptă din Crimea, profund impresionat compune La

Sevastopol.

La 6 iunie 1856, participă la consfătuirea umaniştilor de la Socola a lui

Petre Mavrogheni. Pe 9 iunie, publică în Steaua Dunării a lui M.Kogălniceanu,

cântecul Hora Unirii, răspândindu-se pe buzele tuturor românilor. Participă la

constituirea comitetului Unirii, 11 iunie, care-si propune să îndrume şi să

coordoneze acţiunile în favoarea marelui obiectiv a momentului.

În luna aprilie scrie poezia Moldova în 1857. Este ales deputat la Bacău în

Divanul Ad-hoc, ca reprezentant, al unioniştilor.

_____________________________14 Vasile Alecsandri, Scrisori, Însemnări, op.cit. p.156

La 24 octombrie 1858 este numit secretar de stat (ministru de externe) în

guvernul unionist, una din măsurile pe care le i-a este acordarea libertăţii presei.

Fiind unul dintre liderii mişcării democrat – revoluţionare din Moldova, unul

dintre cei mai înflăcăraţi luptători pentru unirea principatelor şi unul dintre cei

care au salutat obţinerea la Plevna şi Griviţa a independenţei de Stat 1877.

personalitate de prestigiu recunoscut la scară politică şi ca atitudine culturală.

Omul pentru care cuvântul cel mai iubit a fost neîndoielnic România, înţeleasă

în virtualităţile sale naturale, iar ţelul său artistic de a o sluji, accelerându-i

propăşirea, într-un context afectiv şi ideologic în care ţinea să fie, în planuri

militare, expresia unei simţiri naţionale atotcuprinzătoare.

Pe 28 octombrie este numit membru în Adunarea electivă a Moldovei.

Colaborator principal al domnitorului îi aduce în anul 1859 la data de 17

ianuarie, aduce numirea de către Alexandru Ioan Cuza, ca ministru al afacerilor

externe. În luna următoare este trimis în Franţa, Anglia, Piemont cu misiunea de

a pleda legitimitatea dublei alegeri a lui Cuza. Du-te si fă cum te-o povăţui

inima şi conştiinţa15 . Se întâlneşte cu numeroase personalităţi ale vremii:

Napoleon al II-lea, contele Walewsky, ministru de externe al Franţei, lordul

Malnursburry, ministru de externe al Angliei, pe Lartine şi generalul Kesleff

Îndeplineşte misiune ce îi este încredinţată. Urmăreşte în Italia războiul de

eliberare a Piemontului împotriva Hasburgilor. Scrie poeziile La Palermo, La

Magenta, Presimţire. În iulie demisionează din postul de ministru de externe al

Moldovei, dar Cuza îi respinge demisia, iar în 11 octombrie va fi numit ministru

de externe al ambelor Principate (Moldova şi Muntenia).

La stăruinţa lui Kogălniceanu candidează pentru postul de deputat de

Roman şi este ales.

Dezolat de lipsa de scrupule şi moravurile corupte ale vieţii politice,

depune eforturi pentru a i se îngădui retragerea din politică în 1859. Dezgustat

_____________________________15 V.Alecsandri Călătorii, misiuni diplomatice, ed. a III a, Craiova, p.217

de rivalităţile şi combinaţiile politicianiste, trăieşte retras la Mirceşti „ nu mai

am nici o iluzie, veselie, da, mai păstrez trăind departe de atmosfera

întristătoare a Bucureştilor…ideile mele iau zborul în regiuni unde nu le pot

ajunge nici discuţiile Camerelor, al Senatelor, nici strigătele acelea care aţâţă

opinia publică”16.

Deşi are din ce în ce mai multe rezerve faţă de domnia lui Ciuza,

dezaprobă condiţiile ruşinoase în care i se cere abdicarea: Nimeni aici nu-l

regretează pe Cuza, nici chiar amici lui din copilărie, dar totodată nimeni nu se

încrede în făgăduinţele noului guvern, căci el a debutat printr-o minciună17.

Sfârşitul domniei lui Cuza şi instaurarea noului guvern îl scot pe

Alecsandri din rezervă, în ochii lui, lovitura de la palat din 11 februarie 12866

constituia un act de trădare, menit a provoca hohotul străinilor. Pentru prima

dată trăia experienţă unei reale izolări politice moment dificil, fiind îndeosebi

natura sa de artist, plină de sensibilitate şi extrem de sociabilă, care avea

permanent nevoie de un larg auditoriu în juru-i. datorită acestei situaţii în contra

timp, care scotea clar în lumină prăpastia dintre realitate şi ideal, Alecsandri

ajunge să-şi dea seama de amploarea procesului istoric de degradarea literară a

paşoptismului. Într-o atmosferă de un politicianism tot mai demagogic şi mai

lipsit de scrupule, în care valorile şi sentimentele negociau cu orice marfă,

statornicia în vechile i credinţe devenea o naivitate. Sentimentul că lumea căreia

îi aparţinea începuse să apună, dacă nu apusese cu totul adăugat simţămintelor

ce deja le încercase în îndelungatele sale meditaţii că lumea se schimbă

profund, că ceva nou apare în societatea românească, toate acestea adâncesc în

această vreme sub toate aspectele retragerea scriitorului18.

_____________________________16 V.Alecsandri, Călătorii, misiuni diplomatice, ed. a III-a , Craiova, p.2117 Convorbiri literare, 1906 p.956

18 G.C.Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri,Editura pentru literatură 1962, ed. a II-a revăzută 1965

O retragere sen-generis, asediată de valurile lumii, care nu e singularizare

ci controversa cu sine,efort de a regăsi un nou echilibru cu societatea. Pe la

mijlocul deceniului al şaptelea Alecsandri ajunse pe culme. Nici un alt confrate,

bătrân sau tânăr, nu i se putea compara în prestigiu şi popularitate. Faima lui nu

crescuse datorită operelor sale produse după 1860: Mărgăritarele 1863, ediţia

completă a Poeziilor populare 1867, ianuarie, piesele de teatru interpretate de

Matei Millo şi trupa sa, poeziile risipite prin reviste, ci graţie totalităţii acestora.

Om de atitudine civică a negat răul, în diverse închipuiri, înţelegând să

afirme binele, în variatele lui ipostaze. Lumii suprapuse, retrogradă, demagogică

situată, ca în viziunea lui T.Vladimirescu, la antipolul intereselor colectivităţii

naţionale, îi opunea, chiar dacă idilic, orizonturile neantinate ale spiritualităţii

rurale iar prezentului decăzut, trecutul eroic ilustrat de patrioţi ca : Ştefan cel

Mare sau Dan căpitan de plai .

Elogiind demnitatea, puritatea, frumuseţea sufletului ţărănesc, rezistenţa

acestuia, bunul simţ, Alecsandri sublinia, prin replică, că valori ce chezăşuiau nu

numai ideea de supravieţuire a unui nean peste care au trecut norii evocaţi în

Sentinţa română, ci şi sentimentul acut că masele populare au, prin inepuizabilă

aptitudine de a crea, de a depăşi momente de criză, de a înfrunta vicisitudinile,

forţa salvatoare. Vorbind despre condiţia umană, economică şi socială sau

psihologică, vibrant românească indiferent de zona folclorică din care a fost

culeasă este expresie a aceleiaşi simţiri pe care Alecsandri o transformă în

conştiinţa naţională, sens şi mesajul luptei politice şi a celei literare în decisele ei

etape.

În 1868 luna ianuarie, refuză un mandat de deputat pe care i-l oferă

alegătorii Colegiului I de Roman.

Începe colaborarea cu Convorbirile şi publică partea a II - a din Dridi, sub

titlul Un episod din 1848. Dezolat de înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia şi

îşi exprimă regretul într-o scrisoare către Grenier: Vai! Mă simt umilit de

eşecurile Franţei, căci ele sunt produsul nenorocirii şi ruşinii19 .

Cu ocazia sărbătorilor de la Putna, împlinirea a 400 de ani de la sfinţirea

mănăstirii zidită de Ştefan cel Mare dedică două cântece: Imn religios, cântat la

serbarea Junimii academice române, şi Ştefan cel Mare. Fiind numit membru al

Societăţii literare române pentru cultura limbii, care va devenii apoi în 1879

Academia română, Heliade Rădulescu recunoscându-i meritul: În privinţa

cunoştinţei limbii noastre este cel mai competent dintre toţi care ne ocupăm de

literatură.

În această perioadă de grele încercări pentru poporul român publică patru

volume din ediţia Opere complete, cuprinzând dramaturgia, iar în 1877, Volumul

VIII Proza şi trei volume de poezie – septembrie.

Îndurerat de moartea prietenului său Costache Negri, Alecsandri nota: Vai,

ce ne rămâne de acum înainte? Vidul, lipsă de lumină, descurajarea definitivă.

În ceea ce mă priveşte, mi se pare că îmi lipseşte aerul necesar ca să pot respira

în voie20.

Alecsandri îşi domină epoca creaţia fiind strâns legată de evenimentele

social-politice cărora le era contemporan.

În 1877 apare în ziarul Presa, Balcanul şi Carpatul, ţine conferinţe în

ajutorul ostaşilor români răniţi, entuziasmat nota: Românul lăsând plugul în

câmp şi apucând arma ruginită de patru veacuri, a păşit semeţ în faţa morţii, a

dat la duşman cu bărbăţie şi a şters rugina de pe aramă în pieptul ce-i aţinea

calea. De acum mă pot duce pe urma amicilor mei dispăruţi: mi-am văzut visul

cu ochii, nu mai pot vedea nimic mai frumos21.

_____________________________19 E. Gazier, Lettres inédits du poète roumain Basile Alecsandri á Eduard Grenier, Paris, 1911, p.5020 Corespondenţe, op.cit, p.2421 Scrisori, op.cit, p.90

În ianuarie 1878 publică în Convorbiri literare, cu ocazia câştigării

independenţei de Stat dedicată ostaşilor români, Odă ostaşilor români, Peneş

Curcanul, Sergentul, Păstorii şi plugarii.Martie-iunie publică Extractul din

istoria misiunilor mele diplomatice. În aprilie apare în broşură ciclul de poezii

Ostaşii noştri, Societatea pentru studiul limbilor romanice de la Montpellier îl

premiază pentru Cânticul gintei latine.

III. Vasile Alecsandri – poet, scriitor şi dramaturg

Data naşterii sale nu se ştie cu exactitate anul 181822 la data de 14 iunie

este cea mai sigură. Numele său şi al tatălui este acelaşi, Vasile Alecsandri, iar

numele mamei este Elena Cazani, aceasta era fiica unui pitar din Târgu-Ocna.

Tatăl său era boier moldovenesc, un om deschis pentru cultură şi înnoire.

În anul 1822 părinţii viitorului poet se stabilesc la Iaşi.

Primele învăţături le primeşte de la un dascăl grec după cartea Apotichi ton

pedan. Magasin des enfants (Magazinul copiilor) este traducerea doamnei

Leprince de Beaumont. Glurnian Vida este al doilea dascăl. În anul 1828 până în

1834 frecventează pensionul lui Cuénine din Iaşi unde erau înscrişi şi alţi fii de

boieri ai vremii aici fiind înscris şi Kogălniceanu.

Din august 1834 până în 1839 este trimis la studii în Franţa, printre cei

care au mers acolo cu el se numără şi Alexandru Ioan Cuza şi pictorul Negulici.

Mi-am luat adio de la maica-mea care plângea, de la tatăl meu care se stăpânea

să nu plângă, de la frate, de la soră, de la mama Găbiţa, de la servitori şi am

plecat, lăsând în urma mea pe bietul Vasile Projan23.

La data de 27 octombrie 1835 îşi ia bacalaureatul în litere, după care se

pregăteşte pentru medicină. Lucrează în laboratorul unui chimist celebru

Gaultier de Claubry dar lectura lui Chateaubriand, ca şi dezgustul pentru disecţii

îl fac să renunţe şi se înscrie la drept.

În anul 1837 abandonează şi Facultatea de Drept şi se pregăteşte, sub

conducerea profesorului Bonine pentru bacalaureatul în ştiinţe, pe care îl pică în

___________________________22 Data de 1818 atestă intr-o metrică bisericească, după cum arată Gh. Ungureanu în „Cetatea

Moldovei”, nr.5, 1943, p. 262-263, pare mai sigură decât cele de la 1819 sau 1821, conspectate până în

prezent de marea majoritate a istoricilor literari.23 Vasile Alecsandri, Dridri, Culegere de Proză, II, Biblioteca pentru toţi, 1960, p.151

1838 :Mă prezint la Sorbona…sunt respins în unanimitate, cu toate că fusesem

cel mai bun elev din şcoala preparatoare a domnului Bonine24.

Urmează studii literare cu domnul Cotte, după care primele încercări

poetice în limba franceză „Zunarilla”, „Marie”, „A Mr. de Lamartine”, îmi

arunc biblioteca pe fereastră şi mă dedic literaturii25.

Prin stăruinţa tatălui său, obţine în 1839 un post de administraţie. Împreună

cu Costache Negri şi Nicolae Docan vizitează Italia. Revine în ţară prin Triest şi

Viena.

La 18 martie 1840 semnează alături de Costache Negruzzi şi de

Kogălniceanu actul de arendă al sălii de teatru din Iaşi, pentru patru ani începând

cu data de 15 mai.

Cariera sa începută în jurul anului 1840, debutează în „Dacia literară” cu

nuvela „Buchetiera de la Florenţa” scrisă la îndemnul lui Kogălniceanu, iar la

18 noiembrie urmează piesa de teatru „Farmazonul din Hârlău”.

În anul 1841 apare piesa „Modista şi cinovnicul” şi poezii franţuzeşti în

„La glanur moldo-valaque ”(Spicuitorul moldo-român), revistă condusă de Gh.

Asachi : „Le casaque”, „La jeune fille”, „A Monsieur Lamartine”.

Anul 1842 este unul trist pentru că mama sa trece în nefiinţă. Călătoreşte

apoi la Lemberg, Viena, Tratament la băile Gräfenberg - Silezia, apoi prin

munţii Moldovei, unde descoperă tezaurul „poeziei populare”, a poporului său.

Va mărturisi mai târziu: Dacă împrejurările m-au făcut poet aceasta am s-o

mulţumesc poporului român din care m-am născut şi care cuprinde în sânul său

comoara nesecată de cea mai sublimă poezie26.

La 25 martie 1843 apare în „Albina românească” prima poezie din ciclul

„Doinelor”, „Tatarul”. Alte trei doine în „Calendarul pentru poporul

românesc” a lui Kogălniceanu. ____________________________________24 Marie G. Bogdan, „Autrefois et aujord’ hui”, Bucarest, 1929, p. 75 25 Marie G. Bogdan, „Autrefois et aujord’ hui”, Bucarest, 1929, p. 75 26 Descoperirea tezaurului poeziei populare, Marie G. Bogdan, op.cit., p.79

Participă alături de Kogălniceanu, I.Ghica şi P. Bels, la editarea „Propăşirii”

(foaie ştiinţifică şi literară). Publică diverse poezii : Baba cloanţa, Sora şi hoţul,

Crai-nou, scrisorile în proză Istoria unui galbăn şi a unei parale,” doua articole

critice despre: Stanţe epice închinate romanilor de M.Aristia şi Satire şi alte

poetice, compunerea scrisa de prinţul Antioh Cantemir(traduse de C.Negruzzi si

A.Donici), precum şi doua notiţe despre (Borsec şi Caile ,,Lapuşna,” din

Bucovina). Apare şi scrierea în proză Călugărul şi pisoiul, O intrigă de bal

masché, O preumblare prin munţi.Piesa „Iorgu de la Sadagura” este

reprezentată cu succes în anul 1844, „Actul întâi se termină în zgomotul

aplauzelor publicului, cel de al doilea în zgomotul tropăielilor, la al treilea act

sala se ridică în picioare şi cheamă pe autor cu zgomot de adevărată furtună”27.

Anul 1845 este anul iubirii, acesta se îndrăgosteşte de Elena Negri, sora

bunului său prieten Costache Negri. Călătoreşte la Constantinopol în lunile

august-septembrie. La 22 decembrie are loc spectacolul „Iaşii în Carnaval” sau

„Un complot în scris”.

Anul următor în luna iunie pleacă din ţară pentru a se întâlni la Veneţia cu

Elena Negri : Negreşit, este peste putinţă ca două inimi tinere şi însufleţite de

una şi aceeaşi dragoste să simtă mai multe emoţii plăcute, mai multă fericire

adevărată decât acelea pe care le-am cunoscut în timpul celor două luni de

şedere la Veneţia28 . Împreună cu Elena,a cărei boală se agravează, face o escală

la Paris.

Tot cu Elena, dar şi cu N.Bălcescu merge la Neapole şi Palermo în 1847,

compune Peatra de casa, boala Elenei nu mai are vindecare, aceasta moare pe

vapor, la intrarea în „Cornul de Aur”. La Balta-Albă îl întâlneşte pe Al.

Odobescu, care avea 13 ani.

În anul 1850 apar poezii populare în Bucovina Toma Alimoş, Blăstămul,

_______________________27 V.Alecsandri „Scrisori”, „Însemnări”, editură îngrijită de Maria Anineanu, Bucureşti, 1964, p.15428 V.Alecsandri, „Scrisori”, „Însemnări”, op. cit., p. 221

Serb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Publică partea a II a studiului Românii şi

poezia lor. În februarie primeşte postul de arhivar al statului. Apar Scara Mâţei,

opereta intr-un act Chiriţa în Iaşi, Şoldan Viteazul.

Fire sociabilă, expresie a seninătăţii poporului român va deveni în scurt

timp conştiinţă naţională a acestui popor. Prin acte de filantropie joacă piesa

Nuntă ţărănească, tablou naţional cu o distribuţie de excepţie: Matei Millo, C.

Negruzzi şi Alecu Russo, este jucată în beneficiul săracilor.

Trupa lui Matei Milla, prezintă cu succes Chiriţa în Iaşi ,fiind în turneu

prin Bucureşti Călătorie în Apus: Franţa, Germania, Anglia, Doi morţi vii şi

opereta Crai- nou.

Prima culegere de poezii populare, apare în anul 1852, în tipografia lui Th.

Codrescu, aceasta cuprindea 14 bucăţi în frunte cu Mioriţa sub titlul de Poezii

Poporale, Balade (Cântece bătrâneşti) Adunate şi îndreptate de V. Alecsandri.

Partea I. În lipsa poetului apare Repertoriul dramatic, cu excepţia pieselor

Farmazonul din Hârlău, Modista şi cinovicul, Spătarul Haţmaţuki.

În anul 1853, luna martie apare a II a parte la Poezi Poporale, Balade,

Adunate şi îndreptate de V.Alecsandri,Iaşi. Primul volum de poezii originale

Doine şi Lăcrămioare, Paris, De Soye et Bouchet. Concomitent la aceeaşi

editură, I.E.Voinescu, se publică o versiune franceză, dar selectivă, a Doinelor,

Poesis roumaine, Les doinas, Poesis moldaves de …Traduites par…, însoţindu-

le de o scrisoare, prefaţă către Alexandru Weill.

În 1855 apare sub conducerea sa România literară, revistă care continuă

opera Daciei literare şi a Propăşirii. Alecsandri publică poeziile Anul 1855,

Santinelă română, Păsăruica mării, Iahtul, Mărgărita, o noapte la Alhambra,

Seguidila, relaţii de călătorie Călătoria de la Baionne la Marsilia, schiţe Un

salon din Iaşi, Toader şi Marinda, 24 de ceasuri la Balta-Albă. Kogălniceanu îi

publică în Steaua Dunării, cântecul Hora Unirii.

În martie 1857 aparte volumul Salba literară, cuprinzând pe lângă Istoria

unui galbăn, piesa Cetatea Neamţului, tabloul naţional Cinel-Cinel, sceneta

Păcală şi Tândală. Ultimele lucrări pledează pentru unire.

Începând cu anul 1860 se stabileşte la Mirceşti, în luna octombrie anunţă

că are gata trei piese de teatru Lipitoarea satului, Zgârcitul risipitor, Satul lui

Cremene, sau Rusaliile şi două cânticele comice Demagogul devenit apoi

(Clevetici sau Ultra-Demagogul) şi Retrogradul(devenit apoi Sandu Napoilă

sau Ultra-retrogradul).

În anul 1862 se stabileşte la Paris, compune Istoria misiunilor mele

politice pe lângă guvernele Franţei Angliei şi Italiei, pune punct colecţia

poeziilor populare. Colaborează la Revista română: Este o publicaţie foarte

frumoasă, la care aş fi fericit să colaborez29, a lui Odobescu trimiţând poeziile

Dragoş, Banu Mărăcine, Noaptea Sf. Andrei, Cânticul Mărgăritei, Înşirăte

mărgăritare, amintiri despre Bălcescu şi Russo. Publică o gramatică a limbii

române pentru uzul străinilor Grammaire de langue roumaine par V.Mircesca,

1863, tot în acest an apare Repertoriul dramatic partea a II a, se joacă scenetele

Chiriţa în voiaj, Barbu lăutaru şi comedia Paracliseru sau Florin şi Florica, în

mai apare volumul de versuri Mărgăritarele.

În 1864, trimite Comediei Franceze piesa, scrisă în franţuzeşte Les bonnets

de la contesse care nu va mai fi acceptată. În vara aceluiaşi an scrie pentru Matei

Millo o serie de cânticele comice Surugiul, Barbu Lăutaru, Gură-cască politic,

Paraponistul, Ion Păpuşarul, Chiriţa în voiaj. Altele sunt gata în 1866

Covrigarul, scena din poarta Cişmigiului Kera Nastasia, Drumul de fier,

Barcarola, aceasta apare în Foaia Societăţii pentru literatură şi cultură română

în Bucovina, revistă la care colaborează şi cu poezii: La o mamă, Tudora din

Târguşor.

În decembrie 1866 pleacă la Paris poposind două zile la Cernăuţi unde este

_____________________________29 Ibidem, p.79

sărbătorit de intelectuali bucovineni.

În 1867 apare ediţia integrală a poeziilor populare. Pe 2 iunie este numit

membru al Societăţii literare române pentru limba română, care va deveni în

1879 Academia română. Din septembrie începe colaborarea cu revista

Convorbiri literare publicând poezia Tânăra creolă şi cânticelul comic Stan

covrigarul, Publicarea întreprinsă de d-voastră o apreciez cu atât mai mult că

ea tinde a combate gustul pocit al noilor încercări pe câmpul literaturii30 .

În aprilie apar primele pasteluri în Convorbiri literare.

În anul 1869 la data de 10 februarie trimite o scrisoare către Iacob

Negruzzi: Numărul Pastelurilor se va sui până la 40. având vreo 35 gata, îmi

rămâne încă un număr mic de compus pentru a completa volumul acestor poezii

uşoare31.

Între anii 1869-1870 călătoreşte în Franţa: Paris, Nisa, Cannes unde îl

întâlneşte pe Prosper Mérimée.

La 8 iunie 1871, dezolat de înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia. 15-16

august trimite cu ocazia sărbătorilor de la Putna două cântece Imn religios cântat

la serbarea junimii academice române, Imn lui Ştefan cel Mare.

În anul 1872 citeşte într-o şedinţă a Junimii poema Dumbrava-Roşie. În

Convorbiri literare apare articolul despre Anton Pan şi în aprilie Introducere în

operele lui C.Negruzzi.

1874 este anul în care apare în Convorbiri literare piesa Boieri şi ciocoi,

Călătorie în Africa,în august termină Dan, căpitan de plai. Publică şi articolul

despre Anton Pann.

În 1875 apar primele patru volume din ediţia de Opere Complete

cuprinzând dramaturgia. În septembrie apar următoarele 3 volume de poezie, iar

în ianuarie 1877, volumul al VIII-lea Proza. _________________________________________

30 V. Alecsandri, Scrisori, ediţie îngijită de II Chendi şi E. Carcalechi, Bucureşti, 1904, p.2731 V.Alecsandri, Scrisori, op. cit. p.43

Noaptea Albă este trimisă către Convorbiri literare în 1876, mai are trei

legende orientale Murad Gazi sultanul şi Becri Mustafa, Hodja Murad-paşa,

Guarda seraiul. Termină Vântul de la miazăzi, Poiana fermecătoare, Prier şi

fata iernii. În decembrie se joacă sceneta La Turnu Măgurele.

În 11 aprilie 1879, drama Despot-Vodă este citită lui Ion Ghica, atunci

director al Teatrului Naţional.

În august 1880 publică scrisoarea Vasile Porojan către Ion Ghica, publică

Povestea lui Pepelea(Sânziana şi Pepelea).

Aprilie 1881, Academia Română îi decernează marele premiu Năsturele-

Herăscău, pentru Despot-Vodă şi volumul cuprinzând Legendă nouă şi Ostaşii

noştri, în urma unui raport al lui I.Ghica prezentat de Al. Odobescu.

Călătoreşte la Paris în 1882 şi este sărbătorit de felibrii, se întâlneşte cu

Mistral.

În 1883 termină Fântâna Blanduziei, care se joacă pe 22 martie la

Bucureşti, publică Odă la statuia lui Ştefan cel Mare, cu prilejul inaugurării

monumentului. Pe 14 octombrie are loc o conferinţă la Ateneu pentru ajutarea

lui Eminescu.

Anul 1884, fratele său Iancu Alecsandri, moare şi asta îi lasă un gust amar,

Mâhnirea mea este fără margini, însă ideea ce mă susţine este că voi regăsi

într-o zi toate fiinţele care m-au iubit şi m-au părăsit. Va veni şi rândul meu să

plec şi credemă că nu cu disperare voi vedea momentul de plecare32. În

decembrie termină drama Ovidiu.

Concediul din anul 1886, îl petrece în ţară, asistă la un spectacol cu Chiriţa

în Iaşi: aveam aproape lacrimi în ochi în timpul reprezentaţiei, căci gândul meu

se întorsese îndărăt şi trecea în revistă oamenii şi întâmplările din acea epocă,

năluci dispărute în neant33, iar în decembrie pune la punct o nouă versiune din

_____________________________32 Ibidem, op.cit, p.14233 Corespondenţă, op.cit., p154

Ovidiu.

Revine în ţară în 1887, iar în 1888 scrie Legenda crinului, Plugul

blăstămat.

La 2 ianuarie 1890 scrie către Al. Papadopol-Callimale: Iată-ne intraţi în

Anul – Nou…Ce ne va aduce şi acest atom al haosului eternităţii? Eu nu-i cer

pentru mine decât sănătate căci anul de când sufăr şi mă simt ostenit de atâta

chin34.

La 4 iunie, bolnav fiind, Alecsandri, revine la Mirceşti. Se plânge de

stenahorie şi o slăbiciune foarte displăcute. Am nevoie de o mare linişte şi nu

pot primi pe nimeni, până când n-oi prinde ceva putere. Dar speranţa renaşte :În

sfârşit s-a milostivit a veni să ne zâmbească, să ne înveselească şi să ne

însănătoşească35.

La 22 august, Vasile Alecsandri se stinge din viaţă la Mirceşti.

Opera lui Alecsandri (poezie, teatru, proză) e străbătută de acute

preocupări sociale şi sentimente patriotice, ideologia paşpotismului reflectându-

se aici estetic în modul cel mai convingător. Meritul său constata în a fi dat

dovadă de generos simţ al frazării liric, de instinctul economiei limbii care l-au

făcut să înlăture din opera sa zgura ce înăbuşe instrumentul poeziei.

Spiritul iscoditor şi neastâmpărat, mereu în căutarea unui domeniu nou de

manifestare, energie laborioasă, tenace fără virulenţă, luxuriantă fără proxilitate,

ordonată şi armonioasă în tot ce întreprinde, avea intuiţii sigure şi rezolvări

inedite pentru vremea sa, într-o epocă de construcţie febrilă a unei întregi

culturi. La temelia acestui edificiu modern Alecsandri pune nu numai inteligenţa

sa neastâmpărată, nu numai fierbintele său patriotism, ci şi puterea sa de

concentrare şi o adevărată concepţie arhitectonică, ale cărei linii directoare şi-au

verificat durabilitatea.

______________________34 Scrisori, op.cit., p.245 35 Ibidem, p.256

Personalitate marcantă a literaturii româneşti prin originalitate, pionieratul

lui a fost proclamat în continuare, din perspectivă mai lucidă a posterităţii, de

spirite erudite ca Titu Maiorescu, Haşdeu sau Iorga şi de urmaşii săi întru poezie

începând cu Eminescu şi continuând cu Goga. Alecsandri a adunat poeziile

populare pentru a da elementului naţional celui mai sigur putinţa unei

dezvoltări temeinice în literatură…Eminescu s-o inspirat de-a dreptul de la el ,

Coşbuc şi Goga se dezvoltă pe urma lui, iar în miile de şcolari şi studenţi ai

generaţiei de azi lucrează mai departe formulele acestor poeţi, astfel, învioraţi

şi încetul cu încetul rădăcina implantată de Alecsandri creşte şi rodeşte în toate

direcţiile36.

Echilibrul clasic al gândirii poetului, judecăţile lui sigure, într-un moment

de efervescenţă a culturii, când apele nu erau totdeauna limpezi, caracterizează

poziţia lui Alecsandri în atâtea din problemele ce frământau actualitatea. A

combătut aberaţiile lingvistice, a râs de latinişti de toate nuanţele, cu toate că el

însuşi era un spirit profund latin sau poate tocmai pentru aceea ! Malformaţiile

culturale îi repugnau în aceeaşi măsură ca şi hipertrofierile unor celule moarte

adulat la Junimea nimic nu-l împiedică să-şi exprime într-o scrisoare din 1874

către Iacob Negruzzi deziluzia faţă de aşa zisul junimism literar.

Receptiv la formele noi ale poeziei, la curent cu tot ce se producea în acest

domeniu, curios de experienţe parnasiene se teme însă de infiltrarea lirică a unui

antiumanism intui în ciupercile versificatoare care distilează numai venin.

Generos şi tolerant, nu suferă beoţienii literare sau filologi, iar demagogia

culturală şi cea poetică le sunt antipatice.

Naturaleţea lui şi spontaneitatea său apar nealterate în proză şi în

corespondenţă cu prietenii şi cunoscuţii, în atâtea pagini ce prevestesc calităţi

majore ale povestirii româneşti. Aici e Alecsandri întreg ne disimulat sub nici o

proză estetică, nepăsător la canoanele compoziţiei dând frâu liber fanteziei şi

_____________________________36 Titu Maiorescu, Direcţia nouă în poezia şi proza română, 1872

amintirilor, alternând timbrul glumeţ cu cel grav, îndrăgostit de concret şi

culoare, de anotimpul solar şi de priveliştea câmpenească, mânat de

neastâmpărul sau când cerul italic al povestirii romantice ca în Buchetiera din

Florenţa, când spre viziunile geologice autohtone din O preumblare prin

munţi, spre peisajele calcinante ale Gibraltarului, sub soarele torid de la Tanger

şi Teutan, sub umbrarul misterios al Spaniei, în lumea exotică a Africii de Nord.

În grâurile Londrei, sub sita ploii, la Borsec, în goana fantastică a malpastei, în

lumea de legendă a muntelui de foc, în saloanele Tuilleriilor lui Napoleon al III

– lea , la poalele munţilor Uadras sau în decorul Iaşilor anului 1846. Peste tot lui

de gravar, peisagist sau evocator, darul său epic atât de modern prin capriciul

povestitorului spiritual îndrăgostit de digresiune, reconstituie prezenţa unui erou

romantic fermecător.

Satirizarea lui Alecsandri este făcută cu voie bună fără insistenţa lui

Caragiale. Amărăciunea nu stătea în firea lui Alecsandri. Nici sarcasmul.

Indignarea lui lua întotdeauna o formă mai domoală. Având o fire plăcută, o

calitate care exclude violenţa, zbuciumul răsunător, sarja, insistenţă dar este

prielnic adâncimi limpezi, o calitate care asigură o permanenţă mai bine decât

altele.

Pe lângă interesul istoric, un interes pur estetic ne apropie de unele din

aceste comedii ale lui Alecsandri. Dialogul este de o mare voiciune, vâna

comică este bogată. Comicul de situaţie se îmbină perfect cu comicul verbal.

Limba, este de o mare savoare, veche desigur pe alocuri, dar nu învechită,

deoarece este luată din fondul adânc, trainic şi permanent al tezaurului lexical.

Limba frumoasă distinge şi poemele dramatice ale lui Alecsandri. El a

adus la strălucirea în literatura noastră această specie literară. A contribuit la

această excelenţă meşteşugul teatral, cât şi cu marele său talent poetic. Unele din

cele mai frumoase versuri ale sale se găsesc în cele trei piese în versuri Despot –

Vodă, Fântâna Blanduziei, Ovidiu.

Expresia lui Alecsandri, forma sa literară, sunt determinate de echilibru, de

măsură şi de armonie, calităţi pe care le avea cu desăvârşire. Poezia lui lirică

curge de-a dreptul de la izvor, de la izvorul unei sensibilităţi vibrante fără exces,

mereu egală cu ea însăşi, cu o limpezime care nu exclude profunzimea.

Sensibilitatea poetică a lui Alecsandri se arată mai cu seamă în faţa

spectacolului naturii. De aici atâte agreabile privelişti, de care este plină poezia

sa. Pastelurile inaugurează în poezia noastră o specie mult cultivată după el şi

într-o apreciabilă măsură pe urmele lui, un adânc sentiment al naturii care

îmbinându-se cu dragostea lui Alecsandri pentru poezia populară căreia i-a scos

la iveală frumuseţea literară.

Vasile Alecsandri a manifestat o chemare certă pentru teatru. Director al

Teatrului Naţional din Iaşi, alături de Costache Negruzzi şi Mihail

Kogălniceanu. Alecsandri a fost iniţiatorul unei frecvente activităţi de

consolidare a începuturilor teatrului nostru, de îmbogătăţire a repertorului

dramatic în limba română , de introducere a unor direcţii care le-au plasat pe

coordonate moderne. Cu o luciditate şi legitimă mândrie Alecsandri şi-a evaluat

întreaga activitate de dramaturg de la prima comedie Spătarul Haţmaţuchi şi

până la drama clasică Ovidiu. În câteva cuvinte memorabile Nu ştiu dacă am

creat teatrul naţional, dar ştiu că i-am adus un mare concurs.

Bradul de la Mirceşti este ctitorul comediei în literatura română,

orientează comedia în sens larg, dramaturgia pe făgaşul critici severe a

rânduielilor social – politice , înnobilând-o cu fapte de interes general, desprinse

din cea mai stringentă actualitate. Alecsandri semnează prima comedie

originală, Iorgu de la Sadagura, deschide procesul personajelor retrograde

potrivnice ideilor de progres. În scenă păşesc ânvinuiţi de spirit retrograd,

imorali şi corupţi, parveniţi călăuziţi de ambiţie, de interes personal, demagogi

politici, cucoane cam trecute, dar împopoţonate şi cu ifose franţuzeşti.

Alecsandri consacră faimoasei Chiriţa, cu multiplele ei ipostaze, piesele

Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă (1850), Chiriţa în provinţie (1852),

Coana Chiriţa în voiagiu (1864) şi Chiriţa în balon (1874).

Alecsandri rămne unic în comedia românească prin diversitatea greu de

egalat, de specii şi teme, pe care scriitorul le abordează pentru prima dată, cu

meritul deschizătorului de drumuri.

IV. Pastelurile – poezia naturii şi natura poeziei

4.1 Geneza

Dacă împrejurările m-au făcut poet, aceasta am s-o mulţumesc poporului

roman din care m-am născut şi care cuprinde în sânul său comoara nesecată de

cea mai sublimă poezie.

La 1868 Alecsandri împlinea, 50 de ani, vârstă de bilanţ melancolic, care îi

interzice iluziile, transformă proiectele în renunţări şi destramă confortul

mulţumiri de sine. Alecasandri întâmpină această aniversare fără regrete şi fără

îngrijorări, într-o lume imperfectă, în care atâtea speranţe se năruie şi atâtea

existenţe se frâng înainte de a fi apucat să rodească, el avusese şansa de a trage

un loz câştigător: viaţa lui, ocrotită de intemperiile istorie şi de adversitatea

maliţioasă a destinului, părea să ofere exemplu caracteristic al reuşitei pe dublu

plan al carierei şi fericirii personale37.

Alecsandri reuseşte să-şi regizeze viaţa, croind-o pe măsura aptitudinilor

şi năzuinţelor sale intime. Retras din viaţa politică se stabileşte la Mirceşti

voind să scape de miasmele nocive ale politicianismului, să recapete o

perspectivă largă şi senină asupra oamenilor şi lucrurilor, eliberat, de orice

îngustime pariziană. Detaşându-se în aparenţă, de lume, prin gestul simbolic al

retragerii la Mirceşti, Alecsandri meditează, probabil pentru prima dată în

profunzime, la necesitatea creării unui univers poetic prin distilarea artistică a

realităţii şi trăirea ei oarecum impersonală. Solititudinea nu se transformă în

obsesie şi melancolie, precum la romanticii veacului său, ci într-un dor de tihnă

favorabilă rememorărilor în fantezie, contemplării liniştite a naturii şi umanităţii

în permanenţelor ce se integrează domol într-un cosmos maiestuos şi primitor.

Puterea reprezentării spectacolului naturii dovedeşte nu numai posibilitatea de

______________________37 Paul Cornea, Antologie prefaţă note şi bibliografie, Alecsandri Pasteluri, Editura Albatros, p.55-56

a recepta tot ceea ce se petrece în afara poetului, dar şi o mare capacitate de a

inventa, prin cuvânt în afara poetului, tablouri bogate din viaţa anotimpurilor, a

oamenilor şi a vietăţilor înfrăţite în existenţa lor calmă. Poetul nu urmăreşte să

realizeze o comuniune misterioasă cu universal , să transmită acestuia vibraţi

sensibilităţii sale, ci şi-l asumă, ca exemplu de echilibru şi vitalitate, pentru

limpezirea propiului suflet, preocupat să trăiască paşnic şi înţelept bucuriile

simple ale vieţii de la ţară.

Poetul compune primele pasteluri care iau imediat drumul Convorbirilor,

în martie, unde sunt primite cu entuziasm. Iacob Negruzzi îşi aminteşte astfel

desfăşurare evenimentelor: Prin luna martie 1868 am primit o scrisoare de la

Alecsandri, împreună cu un mare pachet de poezii intitulate Pasteluri…Ele mi-

au sosit spre seară, într-o vineri înadins trimis tocmai când era să fie o întrunire

a Junimii. Nici nu am avut timpul să le cetesc singur, ci le-am luat cu mine aşa

cum îmi sosise, foarte mulţumit că avem pentru acea seară ceva nou şi

interesant. Pastelurile lui Alecsandri făcură un mare efect în Junimea; ele s-au

citit şi s-au recitit de multe ori, apoi le-am publicat în capul întâiului număr al

Convorbirilor…În răspunsul meu am felicitat pe autor din partea societăţii

noastre, făcându-i o dare de seamă amănunţită de toate cele ce se vorbise în

acea seară la Junimea. Alecsandri foarte sensibil la laudă şi la critică, era

încântat38.

Primele nouă pasteluri au apărut în nr. 3 din 1 aprilie 1868, al

Convorbirilor, le urmează alte nouă bucăţi în nr.6, din 15 mai 1868. Apoi o

lungă pauză, la 25 noiembrie 1868 răspunzând cererilor presante ale lui Iacob

Negruzzi, Alecsandri se arată destul de pesimist, în legătură cu împlinirea

ciclului. Am vrut îndată să mă arăt bun platnic şi să mă achitez de o datorie

contractată, însă …însă… când am cercetat buzunarul literar, nu am găsit nimic

________________________38 V.Alecsandri, Scrisori op.cit, p.42

în el ! …Mi-au îngheţat penelul şi culorile s-au sleit pe paletă39. Totuşi, la 21

decembrie 1868, poetul trimite o nouă serie de 6 bucăţi, care sunt publicate în

nr.23 din 1 februarie 1869, la 6 februarie se prezintă iar cu o mână plină de

pasteluri, rugând ca ele să apară la 1 martie ceea ce se şi întâmplă, iar în aprilie

1868 colecţia e completă cu alte câteva piese reprezentative. Alecsandri va

aduce o serie de modificări adăugând sau eliminând câteva titluri cu ocazia

publicării în volum în 1875.

Publicate, aproape în totalitatate, în Convorbiri literare din anii 1868-

1869, Pasteluri constituie primul moment excepţional al poeziei române

dinaintea liricii lui Eminescu în paginile aceleiaşi reviste. Titu Maiorescu îl pune

pe poet în fruntea noi mişcări, considerându-l cap al poeziei noastre literare în

generaţia trecută40. Spiritul echilibrat, de o perfectă armonie şi seninătate clasică

a lui Alecsandri ajunge, în acest unitar ciclu de poeme, să se manifeste liber de

tentaţia efemerului şi a improvizaţiei ocazionale. Cu faţa spre peisajul patriei,

văzut în roirea ciclică a anotimpurilor, poetul devine un contemplativ.

Sensibilitatea sa mereu proaspătă pendulează liniştit între spectacolul naturii,

privită în aspectele ei particulare şi tipice şi viziunile poetice ale unei imaginaţii

bogate şi echilibrate, de negăsit şi altădată decât în puţinele sale versuri. Pentru a

explica geneza operei Titu Maiorescu spunea: Deodată după o lungă tăcere, din

mijlocul iernei mult mai grele ce o petrecuse în izolarea de la Mirceşti, şi iernei

mult mai grele ce o petrecea izolat în literatură41.

Titu Maiorescu, a fost acela care a stabilit definiţia şi conţinutul

pastelurilor lui Vasile Alecsandri: Pastelurile sunt un şir de poezii, cele mai

________________________________ 39 Ibidem, op. cit., p.440Titu Maiorescu, Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), în Din “Critice”, Bucureşti, Editura

Tineretului, 1976, p.12441 T.Maiorescu, op.cit., p.124

multe lirice, de regală descriere, câteva idile, toate însufleţite de o simţire aşa

de curată şi de puternică a naturei, scrise într-o limbă aşa de frumoasă încât au

devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o

podoabă a literaturei române îndeobşte42. Alecsandri are meritul de a fi creatorul pastelului românesc, nu numai ca specie

a genului liric, ci şi ca termen literar, ştiut fiind faptul că termenul este specific

artelor plastice. Ciclul Pastelurilor, ilustrează o renovare a artei lui Alecsandri, care nu

atinge doar domeniului sau la prozodiei, ci îmbrăţişează tema, organizarea

poematică şi viziunea, prin urmare însăşi structura liricii sale. După o lungă

perioadă de frământare şi travaliu subconştient al inspiraţiei, scriitorul reuşea în

fine să se exprime plenar: inerţiile citadine şi al fanfaronadei politice e subliniat

într-un cântec pur al naturii româneşti.

Din zbuciumul atâtor ani de căutare şi interogaţii se naşte o operă durabilă,

unitară, de un modelaj exemplar. Era o izbândă a poeziei româneşti, dar şi o

victorie pe care Alecsandri o obţinea asupra lui însuşi.

Alecsandri a ştiut să extragă din pastelul pictural, primu în poezie, nota

impresionistă din arta extrem orientală. Prin aceasta inaugurând impresionismul

poetic în lumea modernă având la bază o notaţie spontană, alcătuită din

instantanee nelegate laolaltă dar dispuse să creeze în ansamblu efectul unei

inchegate unităţii de atmosferă. Această dispoziţie este comună şi artei extreme

orientale inclusive poezii din acele regiuni. Peisajul chinezesc este alcătuit din

goluri disiminate cu motive discontinue, pe când pictura europeană formează

continente de culoare, care umplu spaţiul tabloului, cea extreme orientală se

desface în ansamblul de insule. Această optică a lui Alecsandri a celor două

aspecte, european şi exotic, sunt valorificate în acelaşi timp, pentru lumea

modernă, adică în anii de pregătire a impresionismului. Rezultatul va fi un gen

______________________________42 T.Maiorescu, op.cit., p.125

de poezie asemănător cu cea chinezească care relevă în peisajul pictat aceiaşi

viziune discontinuă, insulară.

Alecsandri în Pasteluri este poate singurul care a dezvoltat ca atare nu

după ci concomitent şi în parte înainte de momentul decisiv al impresionismului

pictural, existând astfel probabilitatea de a se identifica întrâ-nsul chiar primul

poet impresionist european.

În Pasteluri devine un procedeu obişnuit notarea senzaţiilor, a trăirilor

provocate de perceperea naturii, a culorii, a sunetelor, a mişcării. Imaginea

plastică domină adesea exprimarea poetică înfăţişându-se multiplu după calitatea

solicitărilor şi momentul de inspiraţie. Serile petrecute la Mirceşti formează

contextual potrivit al unor mari extazuri, declanşând intense şi variate trăiri

emoţionale. În literature română Alecsandri începe seria unei modalităţi de

inspirare germene de laboratoare poetice pentru urmaşi, dintre care amintim

Grădina de la Corneşti ai lui Anghel şi Florica lui Pillat: prin fumul ţigaretei ce

zboară în spirale, poetul stărneşte reveriile plastice: Afară ninge, ninge, şi

aprigă furtună/ Prin neagra-ntunecime răspânde reci fiori,/ Iar eu visez de

plaiuri pe care alba lună/ Revarsă-un val de aur ce curge printre flori.

La baza compoziţiei plastice a pastelurilor stă o concepţie dinamică a

peisajului. De aceea, nu epitetele adjective predomină ci substantivele soare,

stele, umbră, verdeaţă, aur, zăpadă, foc şi mai ales în aceea vreme termenul

pastel nu avea sensul acceptat de astăzi de poezie cu conţinut liric, în care se

zugrăveşte un tablou din natură. Abia mai târziu termenul pastel îşi va preciza

aria semantică şi anume o poezie descriptivă despre natură, în care sunt

înfăţişate personaje reale sau imaginare, prin care poetul îşi exprimă propriile

sentimente.

Viziunea poetului din Pasteluri este alta, el preferă acum peisajul

armonios, echilibrat , îi place să contemple natura surprinsă în ritmuri succesive.

Anotimpul preferat este vara, anotimpul deplinei maturizări a vegetaţiei, iar ora

predilectă este amiaza, ora siestei calme. Alecsandri surprinde în pastelurile sale

un colţ din natură, pe care îl individualizează. Universul Pastelurilor e străbătut

de sentimentul trăirii plenare, de euforia vieţii, de optimism cosmic: Rară taină

a poeziei pastelurile rezidă după mine în marea ei simplicitate, în armoniosul ei

echilibru sufletesc, în forma ei autentic românească, a-şi spune aproape

populară, înţelegând prin popular comoara etnică a satelor noastre. Aş mai

adăuga la aceste însuşiri fundamentale două caractere care individualizează

această poezie, anume distincţia, adică o nobleţe naturală, nesilită, ceva vechi,

boieresc şi în acelaşi timp, prin legături adânci cu pământul ţarii, ceva dîrz

răzăşesc43.

Întrebările grave în faţa naturii şi, în definitiv, a universului întreg lipsesc.

Viziunea poetului, fixată în spaţiul molcom şi binecuvântat al Mirceştilor,

centrul mitic al existenţei sale, e calmă şi tonică, în tot cazul, deosebită de aceea

existenţă în paginile descriptive, de lumini şi umbre, cu timbru romantic, din

notele de călătorie O primblare în munţii (1844). În mijlocul naturii înverzite şi

odihnitoare orice „gândire” nostalgică se risipeşte repede, structura

predominantă clasică a poetului dezvăluindu-se într-o poezie echilibrată şi

armonioasă, dar nu – cum s-a crezut – şi de un geometrism riguros fiind adică

lipsită de emoţie.

Întrebarea este dacă natura apare, apare în pastelurile lui Alecsandri, numai

ca un cadru, dacă între poet şi înconjurime există un perete de sticlă care lasă

câmp liber doar ochiului, nu şi vibraţiei lirice.

„Sentimentul naturii” la poetul nostru înseamnă în primul rând admiraţie şi

iubire pentru natură, frăţie – în spiritul liricii populare – cu un univers familiar,

şi mult mai rar, sau aproape deloc, o comuniune profundă cu natură, o recreere

şi o trăire a acesteia în zonele adânci ale sufletului. S-ar putea totuşi spune, la

modul inflexibil, că Alecsandri este doar un privitor atent al naturii, deci un

spectator exterior, „parnasian”. Tonul original al pastelurilor este acela de

________________________43 Ion Pillat, Introducere în Pasteluri, col. Pagini alese, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1938

obiectivitate, vizualitatea şi tehnică picturală fiind elemente predominante ale

imaginaţiei poetului. Dar tocmai în această direcţie sunt de făcut câteva vederea

unei mai exacte izolări a specificului descripţiei la Alecsandri.

Ca şi în pastelurile de evocare, ovidiană, a aspectelor hibernale, în acelea

care descriu noaptea şi dimineaţa de primăvară, venirea ploii, plugurile şi

câmpurile umbrite sub desimea brazdelor, sămănătorii în gestul simbolic al

aruncării seminţelor în „fragedul pământ”, universul fojgăind al vietăţi al luncii

din Mirceşti sau concertul imperial al păsărilor în luncă, Alecsandri ordonează,

în tablouri memorabile prin precizie şi realism, o impresionantă bogăţie de

detalii şi aspecte tipice ale peisajului.

Nu s-ar putea vorbi totuşi de o bogăţie coloristică deosebită. În pastelurile

de evocare a grozăviilor iernii şi a reflexului acestora în imaginaţie domină albul

şi argintiul, auriul semnifică lumina binefăcătoare a soarelui, zeul tutelar al

poetului, iar verdele sugerează reînvierea naturii şi bogăţia vegetală. Aceste

epitete au însă o valoare expresivă redusă.

Dacă paleta coloristică este mai degrabă săracă, observarea amănuntelor

particulare şi descrierea propriu-zisă a aspectelor din natură aduc mărturia unui

dar vizual excepţional, în pictarea unui colţ de natură trăindu-şi viaţa lui proprie.

Această capacitatea de a fixa natura ca aspect, individualizând-o în cadrul unui

tablou general, acela al pastelurilor privite ca un tot, este, de fapt, dublată, de

puterea de generalizare, de a-i conferi imagini prin sugestie, un sens interior şi

totodată simbolic. Situaţia se explică prin faptul că obiectivitatea despre care

vorbeam nu este totuşi atât de riguroasă încât poetul să menţină doar ipostaza

unui martor, oarecum indiferent, al naturii contemplate.

Explorarea efectelor coloristice ale obiectelor şi ale fenomenelor naturale

în decoraţii fastuoase domneşte galbenul aurului, al mătăsurilor şi policromia

obiectelor violet colorate Pastel chinezesc, Mandarinul, iar cadrul natural este

dominat de luciul argintiu al bălţilor Balta, Malul Siretului, de umbra norilor şi

întunericul pădurilor Tunetul, de focul canicular al Bărăganului însorit

Bărăganul, de sclipirile stelelor, lunii, fulgerului Concertul în luncă, Lunca din

Mirceşti, de albul nesfârşit al zăpezii Iarna, de verdele impresionist al ierbii

primăvăratice Şfârşitul iernii, Paştele, de râul galben al holdelor, Secerişul .

Dincolo de utilizarea culorilor preferate galbenul, albul, exprimând

materializarea luminii şi a strălucirii solare, plastică a pastelurilor în asociaţii

spectaculoase, de pildă între alb şi negru, întemeiate pe contrastul între lumină şi

întuneric. Tehnica contrastului are însă o provenienţa exterioară motivării

plastice, relevându-se şi în opoziţia dintre noapte şi ziuă, dintre pământul

întunecat şi cerul luminos. Facilitatea în opunerea culorilor se trădează

pretutindeni : Românce cu ochi negrii şi cu ştergare albe (Paştele) , umbra cu

lumina se alungă sub frunziş (Lunca din Mirceşti), chiar în expresia voit

metaforică : Nilu alb căru-i se închină un cumplit negru popor (Cucoarele).

O particularitate în caracterizare cadrului plastic o constituie folosire

nefigurativă a cuvintelor care o califică. Pretutindeni câmpia este verde (şi

câmpul) înverzit ca şi bradul sau lunca, soarele străluceşte ca focul, holda este

galbenă şi zăpada albă sau argintie, cerul este albastru, fumul cenuşiu, norii

sunt negrii şi lacurile de smarald. Atunci, când nu fac parte din figuraţia comună

(timpuri negre, sânge negru), epitetele îşi valorifică expresiv funcţia plastică:

„alba lună, revars-un văl de aur”, „zânele se scaldă în lacul cel de lapte”, „pe

câmpia rourată pasul lasă urme verde”, în poiana tăinuită …umbra pare

verde,holda e un galben râu[…].

Policromia dezordonată lipsindu-i rigoarea plastică şi armonia coloristică,

duce la obţinerea unor performanţe expresioniste:Papagali verzi, roşii şi

galbeni, iubitori de dezmierdări/ Prin zăbrele aurite, zbor chemaţi de glasuri

dalbe,/ Şi pe buze rumenoare, cuib voios de sărutări,/ Ei culeg zîmbri divine, ei

culeg migdale albe. (Pastel chinez )

Prin coloristica utilizată, prin atitudinea extatică a personajului, ca şi prin

structura strofei şi a versului (Mandarinul) este din punct de vedere stilistic

prototipul rondelurilor macedonskiene.

Perceperea nuanţată a naturii convertindu-se în reprezentări descriptive,

imaginea plastică purificată a câştigat definitiv predominanţa ce-i revenea în

structura pastelurilor.

Urmărind „evoluţia”, ne-a însoţit statornică înfăţişarea acelui dor gingaş

de lumină, amor de dulce soare, sintetizând simţirea plastică dar şi credinţa

poetică a lui Alecsandri.

4.2 Structura ciclului

Sub forma cunoscută astăzi, ciclul Pastelurilor, a fost constituit de scriitor la

1875, cu ocazia apariţiei Operelor sale complete, prin grija librăriei Socel.

Regrupându-şi poeziile de natură, compuse în anii 1868-1869 (şi denumite

încă din faza elaborări cu titlul generic destinat celebrităţi, de Pasteluri),

Alecsandri se dovedeşte puţin preocupat de omogenitatea culegerii sau, în orice

caz inconsecvent. El elimină câteva bucăţi în mod cert distionante şi

centrifugale, Margarita din Muscel, Stelele, Legendă de la munte, Două suflete,

apărute în Convorbiri literare 1 martie 1869, dar include altele, nu mai puţin

străine de ţelu urmărit. Dintre acestea fac parte, poezii scrise după 1869, Portret.

Dedicat doamnei X…Y…Z; Portret.Dedicat prinţesei Natalia Ghica, Buchet

1869, Bărăganul 1870; Pe coastele Calambriei 1871, Calea robilor, Pastel

chinez, Mandarinul, Valul lui Traian 1874, Bradul, Linda Raia 1875.

În felul acesta, ciclul, în întregul său pare construit prin juxtapunerea a

două zone distincte: una centrală, unitară, masivă alcătuită din circa 30 de poezii

cu caracteristici fizionomice preganante mai mult sau mai puţin independente

de contextul majoritar.

În cea dintâi funcţionează un dublu principiu de coerenţă: al organizării

tematice (peisaj autohton privit sub semnul rotaţiei anotimpurilor) şi al

structurări discursului liric (descripţia cu pointa finală, stereotipul topic şi

prozodic).

Cea de a doua zonă este rezultatul purei contingenţe, căci ea se bazează pe

o clasificare arbitrară a materiei.

În organizare Pastelurilor pentru a fi republicate în seria Opere complete

(1875), Alecsandri aşează în fruntea lor, ca piesă programatică, idila de interior

Serile la Mirceşti, apărut însă ulterior conceperii acestui ciclu de poezii, adică în

anul 1873. Acest pastel exprimă cât se poate de sugestiv structura personalităţii

sensibile şi echilibrate a scriitorului şi atmosfera de aparentă izolare patriarhală,

favorabilă contemplaţie, în care va compune aceste poeme. Acest pastel este

însă diferit de celelalte pasteluri propriu-zise, interpune fantezia şi amintirile

între percepţie şi realitate.

Ceea ce frapează numaidecât este puterea de a trage un zid despărţitor între

„urgia” de afară, adică realitatea netransfigurată („Afară plouă, ninge ! afară-i

vijelie, / Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit”) şi orizonturile calme ale

interiorităţi care-l predispun pe poet la reverie, îndrumându-l spre spaţiile

odihnitoare ale imaginaţiei: Perdele-s lăsate şi lampele aprinse ;/ În sobă arde

focul, tovarăş mângâios,/ Şi cadrele-aurite, ce de păreţi stând prinse/ Sub

palidă lumină, apar misterios”.

Terorizat de ger, poetul nu ajunge însă la trăirea unui fior de groază. În

compensaţie, spirtul lui cumpănit recompune, în fantezie, un peisaj solar în care

icoanele trecutului, irizate de o melancolie senină, plutesc graţios în lumina

tonică a sudului , a albastrului nemărginit: O ! farmec, dulce, farmec a vieţii

călătoare, /Profundă nostalgie de lin, albastru cer ! /Dor gingaş de lumină,

amor de dulce soare, / Voi mă răpiţi când vine în ţară asprul ger !// Afară ninge,

ninge, şi aprigă furtună/ Prin neagra-ntunecime răspânde reci fiori,/ Iar eu

visez de plaiuri pe care alba lună / Revarsă-un val de aur ce curge printre

flori// [ ……………………………………………]// Atunci inima-mi zboară la raiul

vieţii mele,/ La timpul mult ferice în care-am suferit,/ Ş-atunci păduri şi lacuri,

şi mări, şi flori, şi stele/ Înoată pentru mine un imn nemărginit.”

Alecsandri în faza iniţială a Pastelurilor îşi informează prieteni despre

intenţia sa. Creaţia sa vădeşte un plan urmărit îndeaproape: primele poezii se

succed în virtutea unui veritabil calendar al anotimpurilor. Mai întâi sunt

compuse Iernaticile şi apoi pastelurile de primăvară (aprilie 1868), însă pauza

dintre aprilie-decembrie, pare al scoate pe poet din ritm. Seria trimisă

Convorbirilor la 21 decembrie nu mai este unitară şi nu respectă regula strictă a

succesiunii. Mezul iernii, Concertul şi Flori de nufăr - amestecă vârstele anului,

apoi cele două portrete sunt omagii de album, de un gust discutabil. Poezia

Vântul cuprinsă în ciclul Varia, urmează o nouă tranşă expediată Convorbirilor.

Tot atât de puţin unitară ca şi cea precedentă este şi cea trimisă ulterior cu

poeziile Puntea, Fântâna, Legenda de la munte etc.

Printre cele şase văratice, Alecasndri se reabilitează, Lunca din Miceşti,

Vânătorul, Balta, Malul Siretului, Coasa, Secerişul, trimise în aprilie şi apărute

în Convorbiri.

Poet de respiraţie scurtă, trăind sub imperiul momentului nu al marilor

parcursuri, Alecsandri simţise că iese tempo-ul Pastelurilor şi hotărâse să îşi

încheie opera.

4.3 Poezia anotimpurilor

Meritul lui Alecsandri în Pasteluri, e întâi, de a fi izgonit din lirica noastră

peisajul şabloanelor pastorale sau romantice, fie acel „locus aemani” al lui

Iancu Văcărescu, fie decorul assianic al lui Bolliac, în pelerinaj pe culmile

Caraineanului, fie lamartiniana noapte lunară, cu filomele, ruine sau cu

misterioase şoapte înghiţite în întuneric44.

Încercările lui Iancu Văcărescu, în Primăvara amorului, Heliade în

Zburătorul, Alexandrescu, Bolitineanu, ca să nu cităm decât artişti de primă

mărime , diferă radical de ceea ce a făcut şi a intenţionat să facă Alecsandri. Nu

ne gândim la deosebirea de măiestrie sau la amplitudinea lirică, sunt şi acestea

importante, însă acum avem în vedere, în primul rând, chipul de reacţie în faţa

spectacolului lumii.

Până la Alecsandri poeţii au anexat natura. Tristeţea lui Mamuleanu faţă

de ireversibila curgere a timpului şi manipularea vocaţiei sale îşi asocia peisajul

tomnatic al arborilor şi al vânturilor funebre45. Sufletul lui Alexandrescu se

complace într-un cadru nocturn şi selenar. Notele descriptive îi servesc să

atmosferizeze o reflexie asupra trecutului vitejesc al poporului şi al dificultăţilor

lui prezente ca în Răsăritul lumii la Tismana, ori a izbucnire melancolică

precum în Adio,La Tîrgovişte şi Meditaţie. La Bolintineanu, natura este

adiacentă şi prolixă ca şi eroii săi. Calmă şi grandioasă în Cea din urmă noapte a

lui Mihai Viteazul, mângâietoare şi serafică în momentul despărţiri lui Andrei de

iubită, hucolică în Româncele din Cavala, voluptoasă, colorată şi exotică în

Florile Bosforului, sinistră şi terifiantă în Mihnea şi baba, ea are de obicei

_____________________________44 T.Maiorescu, Direcţia nouă în poezia şi proza română, 187245 Poezia Toamna, în B.P.Mamulaeanu Poezii, Bucureşti 1837

misiunea de a pregăti desfăşurarea unei acţiuni sau a întregi rezonanţă unei stări

sufleteşti prin mecanica simplistă a consonanţei (poezie lunară – inimă

melancolică) sau a contrastului (apele liniştite ale Bosforului, ororile seraiuri).

Bolliac, cu patetica lui compasiune pentru dezmostinităţii vieţi, îşi plasează

victimele într-o natură aspră şi brutală, ca în Sila sau Carnavalul , sau, voind, să

evoce sălbăticia zugrăveşte, ceea ce s-a văzut mai rar în lirica noastră, munţii cu

furtunii năprasnice şi culmi înzăpezite.

La mai toţi înaintaşi lui Alecsandri, natura nu reprezintă o preocupare

pentru sine, cum a fost pentru Wordworth sau pentru Beethoven, când a compus

Pastorala. Natura intervine în rolul de cutie de rezonanţă, amplificând sau

diminuând un sentiment , ca un fel de revelaţie umană, ce-şi întipăreşte

lungimea de undă în masa receptivă a universului . Astfel spus, la cei ce l-au

precedat pe Alecsandri natura nu este subiectul poeziei, ci metafora ei, adică un

termen de relaţionare, în centrul proiectului liric nu stă realitatea exterioară a

lumii, ci gândul emoţia sau fapta omenească. Natura rezultă în asemenea cazuri

dintr-un fel de dilatare a personalităţii, acesta îşi regăseşte lamentările în peisaj

tocmai fiind că şi-a construit acest peisaj cu premeditare, sau într-o formulare

mai puţin extremă, natura apare ca o dependenţă umană pentru că se constituie

în raport cu un suflet care o preţuieşte sau o repudiază, după înclinaţiile lui

capricioase.

Perspectiva demersului creator la Alecsandri e cu totul alta. Vorbind cu o

oarecare exagerare spre a ne face înţeleşi cum am putea spune că dacă scriitorii

ce i-au premers i-au anexat natura poetului, Alecsandri îl anexează pe poet

naturii. Ceea ce izbeşte în Pasteluri este în adevăr sentimentul că natura

preexistă omului, că ea are o realitate obiectiv independentă, că-l integrează pe

om ritmurilor ei vitale, că înfăţişările şi dimensiunile ei sunt neatârnate de

conştiinţa privitorului. Universul este o vastă structură de fenomene şi procese

care se înlănţuie potrivit unor legi ireproşabile şi infailibile. Omul îşi are locul

său, undeva, pe o treaptă a firii şi tocmai fiindcă rolul său este redus la acela de

component al marelui mecanism casnic, prezenţa sa este redus la acela de

component la marelui mecanism casnic, prezenţa sa este modestă şi

netulburătoare. Pare că sentimentul sunt guvernate de anotimpuri, intemperii şi

peisaje şi nu invers , cum simţim la alţi scriitori, unde eul liric hipertrofiat îşi

trâmbiţează melodiile în tot universul, dăruind acestuia chipul turmentat, tandru

sau apatic al autorului. Dacă realismul constă în captarea, ca într-un focar de

lentilă, a impresiilor produse de lucruri şi în reflectarea lor, printr-o reelaborare

actistică dar săvârşită cu o cât mai mare obiectivitate, într-o imagine conformă

şi mai universal acceptabilă, atunci Alecsandri e un realist cu un prototip

remarcabil prin puritate.

Însă deosebirea lui Alecsandri de înainte – mergătorii săi nu reduce la

antinomia subiectivitate – obiectivitate Pastelurile închid o filozofie senină şi

optimistă, cu totul specifică bradului de la Mirceşti, care a fost încă de mult

observată, fără a i se fi lămurit deplin implicaţiile. Iată, de pildă, Serile la

Mirceşti în vremea viscolului zgâlţâie ferestrele şi focul arde în cămin cu

pâlpâiri măiestroase, închipuirea poetului zboară pe apele line şi radioase ale

amintirii.

Nici o suferinţă nu-i îndurerează sufletul, nici o umbră nu-i traversează

ochii, căci până şi tristeţile se sfarmă de soliditate şi beatitudinea alcătuirii sale

lăuntrice, chiar în timpul în care a avut de pătimit scriitorul îl înfăşură

retrospectiv într-un văl tandru, decretându-l mult ferice.[…]

Lăsându-l deoparte pe Iancu Văcărescu şi avansând în intimitatea

sensibilităţii lui Alecasandri se impune constatarea că iubirea în Pasteluri nu are

nimic din febricitatea romantică, nu este nici o continuă mistuire a sufletului,

nici o aspiraţie către o floare albastră inaccesibilă, nici o presimţire tulbure de

dezastre şi nenorociri, ea este o imanenţă a naturii, scriitorul o descoperă la

temelia existenţei şi o descrie cu aceeaşi simplitate cu care ar zugrăvi o piatră,

un copac sau un nor, iubirea aceasta e una din formele pe care le îmbracă

dinamismul irezistibil al vieţii, o manifestare compatibilă cu ordinea universală

bazată pe echilibru şi armonie,ea este cu alte cuvinte, moderată, adică lipsită şi

de furia brutală a instinctului şi de rafinamentele sterile ale lucidităţi.

Pastelurile sunt o ilustraţie a doctrinei moderaţiei şi poate în primul rând

derivă impresia că nimic nu contribuie la construirea unui stil clasic decât simţul

măsurii, al proporţionării înţelepte dintre explorarea omului lăuntric şi aceea a

realităţii exterioare.

Ori, la Alecsandri, totul e moderaţie. Moderaţie în sentimente, el nu cântă

marile pasiuni, poezia lui este plină de beatitudine, are seninătatea sufletului

care se apleacă asupra trecutului cu înduioşare fără regrete,care visează

meleaguri însorite cu o nostalgie lipsită de lacrimi, care exultă fără a-şi pierde

cumpătul şi se întristează fără a dispera. Moderaţie în fuziunea lirică: Alecsandri

foloseşte acea formă de dezintegrare a atmosferei de adeziune la obiect, care se

numeşte umor. Astfel, când acumularea de imagini ce conturează un tabel de

natură ajunge la o anumită solemnitate de ton, la un anumit prag de hieratism,

intervine o notă de ironie blajină sau de autozeflesmire, semnul priveghiului

conştiinţei, care rupe vraja şi recheamă din ideal la realitatea măruntă şi terestră,

de pildă după majestuoasă zugrăvire a nopţii ce învăluie firea din giulgiul de

taină, urmează un efect de duş: Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor,

orăcăiesc/ Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc.

După evocarea neliniştii păsăretului bălţii când apare vânătorul, în luntre

plină de arme, ni se arată că: Iar pe mal, în linişte un băltan, păşind încet,/ Zice:

Nu-i peirea lumii…vânătorul e poet.

După tabloul feeric al cântecului privighetorii în lunca amuţită de extaz, ni

se aminteşte că: Macul singur, roş în faţă, doarme dus pe ceea lume! cu ridicolul

unui burghez obtuz, surprins că sforăie la un concert simfonic.

În fine, găsim la Alecsandri un peisaj care se inspiră din aceeaşi tendinţă

de a echilibra culorile şi de a evita extremele. E vorba de un colţ din natură

decupat din infinita varietate a geografii posibile, pe care îl percepe deplin acela

care cunoaşte solul bătătorit de paşii poetului şi udat de lacrimile lui. Ţara

vremurilor lui Alecsandri nu e un liman al viselor şi nici regiunea cu înserări

tainice şi fioruri nocturne, pe care au evocat-o Alexandrescu sau Bolintineanu.

De Bolliac, cu viscole năprasnice şi stâncile sterpe, înălţate deasupra norilor,

unde doar sihastrul îşi găseşte sălaş, nici nu poate fi vorba, Alecsandri e străin de

tot ce este excesiv, după cum e departe de tot ce este indefinit şi tulbure. În

Pasteluri, arta lui e un atentat la viziunea romantică asupra naturii: Alecsandri a

avut natura cea mai echilibrată din lume. Nici o însuşire sufletească

disproporţionată, şi cu atât mai puţin fantezia şi sensibilitatea, cele două

pârghii ale romantismului […]Alecsandri n-a putut rezista presiunii mediului şi

şi-a pus lira sa clasică în slujba melodiei romantice. După 1860, nu mai e

romantic, ori e mai puţin sau mai rar romantic. În Pasteluri e clasic, iar

pastelurile sun socotite ca cele mai bune poezii ale sale. Şi în adevăr, aici în

sfârşit vorbeşte natura sa intimă46.

La disecţie, cele mai multe poezii îşi denunţă atât de repede şi de

complet,mijloacele, încât senzaţia că ai dat de fund pare a interzice banalităţi,

demontându-i piesele descoperim o suită de imagini de o simplitate

deconcertantă: ninsoarea, zborul fulgilor pe întinderea ţării, câmpia acoperită de

omăt, soarele se învinuiează printre nori, plopii brăzdează zarea, satele pierdute

semnalizează cu fumul din hogeacuri, cerul se înseninează, sania zboară în sunet

de zurgălăi.

Extrăgând din context epitete, aliniindu-le, pentru a le examina separat,

palitatea lor expresivă sare în ochi: cumplita iarnă,troiene călătoare, fluturi albi,

umeri dalbi, zale argintie, mândra ţară, soarele rotund şi palid, fantasme albe,

întinderea pustie, clăbuci albi, sanie uşoară. Metaforele fiori de gheaţă, ocean

de ninsoare şi personificările ai ţării umeri,mândra ţară se îmbracă, aparţin

limbajului comun. Doar comparaţia soarelui cu visul de tinereţe e realmente

____________________________ 46 G.Ibrăileanu, Note şi impresii, Iaşi, 1920, p.172-174

sugestivă, deşi întinderea pe două .. îi dă un aer patriarhal. Dezamăgitoare

recoltă! Recitind poezia: vom desprinde din limpedea succesiune a sonorilor şi

imaginilor sentimentul puternic al unui tablou de iarnă, desenat cu arta

esenţializării, cu ştiinţa perspectivei şi intuiţia euforiei limbajului.

Alecsandri şi-a denumit poeziile sale de natură Pasteluri, indicând prin

această titulatură, chiar mai multe în intenţie, ceva din particularitatea tehnicii

sale. El nu este un pictor în ulei , un colorist prin excelenţă un desenator lipsa de

relief a epitetului şi anemia metaforei exprimă această inaptitudine pentru o

culoare complicată. În schimb, el surprinde conturul obiectelor pe care le redă cu

o trăsătură fermă şi sesizează cu acuitate mişcările. În versurile:Ziua ninge,

noapte ninge, dimineaţa ninge iară ! / Cu o zale argintie se îmbracă mândra

ţară;, imaginea este definită precis, iar amploarea uriaşă a zăpezii este sugerată

sugestiv prin repetarea verbului. Sensibilitatea poetului reţine gesturi, acţiuni şi

reacţiunii:Boi rag, cai nechează, câinii latră la un loc, / Omul, trist,cade pe

gânduri şi s-apropie de foc. (Sfârşit de toamnă)El vine, se înalţă, în cercuri line

zboară, / Şi, rapide ca gândul, la cuibu-i se coboară; / Iar copilaşii veseli, cu

pieptul dezgolit,/ Aleargă,sar în cale-i şi zic: Bine-ai sosit! (Oaspeţii

primăverii), E umbra unor nouri, albi, uşori, mărunţi,/ Ce luncă sub soare,

clădind un lanţ de munţi; (Tunetul).

Imaginea lui Alecsandri are expresia, un caracter de orizontalitate, ea nu se

aprofundează în ecouri repetate ce se aud din ce în ce mai tulbure şi-şi

prelungesc vibraţiile dincolo de pragul conştiinţei, izvorul liricii poetului e

percepţia căreia i se adaugă rareori materiale străine. În faţa naturii, scriitorul

deschide ochii, ciuleşte urechile, se aşează involuntar la pândă. Fibra lui

nervoasă înregistrează nemijlocit şi proaspăt spectacolul lumii, sensibilitatea. În

loc de a fi o traducere retorică a ideii, ca la atâţi scriitori precedenţi, imaginea

devine o senzaţie adevărată. Fiecare pastel se bazează pe un material concret de

observaţie. Ni se înfăţişează existentul în clipa în care a fost întipărit pe retina

poetului şi surprins de membrana sa auditivă ca şi cum elaborarea poetică ar fi

concomitentă cu percepţia. Timpul Pastelurilor este invariabil prezentul, timpul

concomitenţei şi al eternităţii, căci în infinitatea vremii nu mai există trecut şi

viitor. Intenţia ascunsă este de a ni se insufla sentimentul fuziuni cu natura, al

simultaneităţii cu procesele şi ipostazele firii.

Metoda descriptivă, directă şi obiectivă, din Pasteluri e forma elementară

şi cea mai uzată a evocării lumii fenomenale, aceea de care s-au servit de obicei

clasici, care nu urmăreau să prelungească sensurile testului într-o nebuloasă de

sugestii indefinite, ci voiau pur şi simplu să transmită idei, sentimente, pasiuni,

cu netezime şi claritate.

Structura imaginii la Alecsandri se îmbină cu mijloacele compoziţionale şi

se potenţează prin euforia limbajului. Arhitectural este greu de conceput o mai

simplă construcţie: primele versuri, caracterizează, ca într-o sinteză, lapidară,

esenţa peisajului În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! (Mezul

iernii), Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură (Dimineaţa).

Urmează câteva aspecte care întregesc un tablou, cu o vădită preocupare

de simetrie, căci poetul nu întârzie cu ochii pe u obiect, ci-şi deplasează unghiul

privirii în toate punctele spaţiului. În Dimineaţa, după formularea introductivă,

ni se înfăţişează apariţia soarelui, câmpul cu flori scăldate în rouă, muncitorii

pregătindu-şi uneltele, păsărele ciripind, caii şi turmele zbenguindu-se în soare.

În Plugurile procedeul nu mai este la instantaneului, ci al succesiunii, dar în

aceeaşi etalare rânduită, impresie după impresie, fără a stărui cu insistenţă pe un

moment anume.

Tabloul naturii se alcătuieşte prin asamblarea părţilor, tehnica e a

acumulării, prin suprapunere de detalii. La sfârşit, pastelul aduce o notă

personală cu sens umoristic, în intenţia de a destinde încordarea atmosferei.

Compoziţional, prin sobrietatea liniilor şi echilibrul interior al dispunerii

planurilor, poezia se încadrează acelui univers zâmbitor şi limpede pe care-l

evocă scriitorul.

Grăitoare în acest sens este acordul dintre imagine şi sunet Caii scutură

prin aer sunătoarele lor salbe, prin locul dominant al consonanţei, dă senzaţia

fizică a mişcării clopoţeilor atârnaţi de gâtul armăsarilor, care produce un sunet

într-un registru închis, surd, cu totul diferit: În văzduh voios răsună clinchete de

zurgălăi, unde sunetul se subţiază, devine muzical, cristalin. În Iarna, contrastul

pe care îl evocă strofa a treia între imensitatea câmpiei şi satele risipite se

manifestă prin versurile:Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,/

Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare, în vreme ce acumularea lui u în

ultimele două versuri, întăreşte o notă sumbră, melancolică: Şi pe-ntinderi

pustie, fără urme, fără drum,/ Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.

Important este că melodia poeziei se adaptează conceptului ce stă la baza

Pastelurilor. Versul de 14 şi 16 silabe cu desfăşurare generoasă, fraza întinsă pe

toată partitura strofei, cu variaţia mai mare sau mai mică a pauzelor de cezură,

dar cu desăvârşită fluenţă a ritmului cu sonoritate mereu rotundă şi expresivă a

intonaţiei, pare a fi unica expresie posibilă a universului liric al scriitorului.

Senzaţia unităţii gândirii poetului şi expresia ei materială reprezintă totalitatea

concepţiei filozofice nu acoperă dezideratele noastre şi chiar dacă exigenţa

autorului nu e întotdeauna la înălţime.

Încununare a creaţiei lirice, Pastelurile reprezintă, nu numai în opera lui

Alecsandri, ci în istoria literaturii române chiar, un punct de referinţă esenţial.

Orice poezie ce face apel direct la peisaj se cere neapărat raportată la acest ciclu.

Originalitate oricărui poet creator de tablouri din natură se stabileşte în funcţie

de ceea ce îl apropie şi, mai ales, îl distanţează de autorul „pastelurilor” apărute

în 1868 – 1869. Pastelurile ce mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, au

ridicat expresia lirică naţională la un grad de rafinament artistic ne mai atins

până la acea dată. Expert în detectarea frumuseţilor din natură, ochiul poetului se

îndreaptă iute şi sigur către detaliul plastic revelator, de o sensibilitate atât

pentru valorile cromatice cât şi pentru cele sonore. În viziunea lui Alecsandri,

florile sunt dotate cu clopoţei, pulberea zăpezi are aspectul nisipului alb,

fierbinte din deşerturile africane. Constructor de privelişti graţioase, poetul

transmite cu mijloacele dintre cele mai simple senzaţia de fraged şi delicat,

arătându-ne de exemplu, „ în lumea pudrită cu mărunt mărgăritar”, o „veveriţă

mică”, ce „saltă (…) pe o creangă de stejar” sau făcându-ne părtaşi la ritualul

sărutării de către soarele culcat „pe cereasca mândră scară” a florilor

primăverii: Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi/ Ce răzbat prin frrunzi uscate

şi s-arată drăgălaşi. Măiestria picturală se găseşte la apogeu în pastelurile de

iarnă, care, luându-şi adeseori constituenţi din regnul mineral, expunând

cristale , încorporează natura în artă. Poeziile se umplu de arabescuri, caligrafii

şi umbre chinezeşti, într-un fel ce anunţă creaţia de acelaşi tip a unor poeţi de

mai târziu, precum Eminescu, Mcedonski, D.Aanghel, Tudor Arghezi, Ion Pillat.

Dar cele mai izbutite şi mai „moderne” privelişti sunt cele ale stihiilor

dezlănţuite. „Cumplita iarnă” i-a inspirat lui Alecsandri viziuni comparabile cu

Prigoana argheziană, în care amestecul de real şi fantastic conferă tablourilor în

mişcare o grandoare înfricoşată. „Aspru şi sălbatic”, gerul strânge „neagra

luncă” în braţe, „cu jălire”, face suflând, „pod de gheaţă între maluri” ,

„cailor în spumegare” le dă „aripi de vultur ”. „Vâjîind prin vijelie”, „crivăţul

de miazănoapte” spulberă zăpada-n ceruri, „de pe deal, de pe câmpie ”,

„viscolul frămîntă lumea”, „lupi suri”, aleargă „prin potopul de zăpadă”,

urlând, şi de pretutindeni – „de prin codri, de pe dealuri, de prin sate” – „se

ridică (…)sberăt, răget, ţipăt, vaiet, mii de glasuri spăimântate”. Memorabile

rămân însă şi unele dintre tablourile statice, în special acela, „măreţ fantastic”

din Mezul iernei, în care, pe altarele munţilor, „Mii de stele argintii/ În

nemărginitul templu ard ca veşnice făclii”.

Natura, în cuprinsul unui an, iar în chip simbolic în cuprinsul unei vieţi

omeneşti se înfăţişează sub două aspecte antitetice: unul stimulator al vitalităţii

(vara, tinereţea) altul paralizant (iarna, bătrâneţea…)47.

Contemplator al eternei naturi, Alecsandri a fost totodată un tipic scriitor-

cetăţean, participant, nu numai prin intensa activitate politică, ci şi prin creaţie la

toate marile evenimente ale timpului său: revoluţia din 1848, Unirea,

împroprietărirea ţăranilor, războiul pentru independenţă. Deşteptarea României,

Hora Unirii, Peneş Curcanul, Sergentul, Odă ostaşilor români nu pot lipsi, şi nu

lipsesc, din nici o antologie a poeziei de manifestă atitudinea civică, patriotică.

Asemenea teatrului, versurile lui Alecsandri au servit şi servesc nemijlocit

marile idealuri naţionale. Scene din realitatea românească, inclusiv din lupta

pentru unitatea şi independenţa naţională, sunt imortalizate şi în proza acestui

făuritor – împreună cu toţi patrioţii din epoca sa – al României moderne.

Atât pentru meritele ei de ordin istoric,pentru funcţia educativă, cât şi

pentru valoarea estetică, poezia dar şi literatura lui Vasile Alecsandri merită şi

trebuie să fie bine cunoscută de către toţi cei sensibili la frumos, iubitori de

patrie.

_____________________________

47 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva,

1982, p.300

Mezul iernei

Sălbăticia scitică a iernii,amplificată de oroare lui Alecsandri pentru

orizonturile boreale,este evocată, în Mezul iernii, cu un simţ colosal al

imensităţii cosmice, natura îngheţată i se pare un templu uriaş, cu înfăţişare

aproape fabuloasă. În fulgerările imaginaţiei, colanele de fum devin colane

antice pe care se sprijină cerul, munţii îi apar ca nişte altare, iar codrii troieniţi o

uriaşă orgă din care vântul scoate sunete de spaimă.

Şerban Cioculescu aprecia sensibil la aspectele delectabile ale iernii,

Vasile Alecsandri are însă sentimentul neclintirii totale, al tăcerii absolute, al

suspendării vieţii, într-un cuvânt intuiţia caracterului grandios al anotimpului48.

Darul vizual al poetului, element esenţial al artei sale descriptive, imprimă

întregului tablou o particulară tentă impresionistă. Procesul liric, supravegheat

de o luciditate ce abia lasă uneori să răzbată câte o vibraţie interioară („O !

tablou măreţ, fantastic!...”; Dar ce văd ?...”) capătă un ton solemn. De o

densitate şi limpezime a expresiei poetice care face din acest poem o capodoperă

a pastelului românesc: În păduri trăsnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! /

Stelele par de îngheţate, cerul pare oţelit,…stejarii par a fi pietrificaţi, iar

ramurile acestora trosnesc de frig. Gerul este personificat şi apare ca un personaj

supranatural, ca un tiran.

Cerul împrumută şi el răceala şi spaţiul teluric, stelele părând îngheţate, iar

cerul căpătând culoarea oţelului.

Vasile Alecsandri asociază moliciunea zăpezii cu diamantele solide.

Cristalele de zăpadă formează un lan de diamanturi. Zăpada nu mai este

pufoasă, ci a devenit consistentă şi mai scârţie sub picioarele călătorului :Iar

_________________________________ 48 Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1971

zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare/Pare-un lan de diamanturi ce scîrţie

sub picioare//.

Eul liric are impresia transformării naturii într-un templu.

La început această senzaţie este o intuiţie fragmentată, pentru ca apoi să

exprime mirarea faţă de asemănarea dintre natură şi templu: fumurile albe sunt

coloane înalte, acoperişul este bolta cerească, munţii reprezintă altarele, codrii

sunt orgile, iar luna şi stelele sun făcliile templului sacru: Fumuri albe se ridică

în văzduhul scânteios/Ca înaltele coloane unui templu maiestuos,/ Şi pe ele se

aşează bolta cerului senină,/ Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.// O !

tablou măreţ , fantastic!...Mii de stele argintii/ În nemărginitul templu ard ca

vecinice făclii./Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonore/Unde crivăţul

pătrunde, scoţând note îngrozitoare.//

Noaptea de iarnă are ca punct culminant senzaţia unei nemişcări totale.

Gerul pare a fi distrus orice formă de viaţă: Totul e în neclintire, fără viaţă, fără

glas;/ Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;.

Întrebarea din finalul poeziei exprimă senzaţia de a descoperi că la nivelul

terestru viaţa continuă: un lup alergă după pradă: Dar ce văd ?... în raza lunei o

fantasmă se arată…/ E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată !”

Imaginea animalului de pradă care apare în raza lunii ca o fantasmă,

asigură funcţia descriptivă a poeziei, pastelul lui Alecsandri fiind unul pictural,

iar prezenţa lupului ar ajuta în situarea în tablou a detaliilor: fundalul ar fi

munţii, la poalele munţilor se află satul, iar în marginea satului se află casa

poetului, de unde el contemplă peisajul şi poate observa animalul care aleargă

după pradă.

Acest tablou memorabil al iernii a fost admirat şi de George Călinescu

Teroarea de fenomenul boreal i-a prilejuit lui Alecsandri câteva strofe ce sunt

mici capodopere49._______________________________________

49 G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva,

1982, p.300

Malul Siretului

Mulţi cred că peisajul în opera lui Alecsandri este static, deci un peisaj

înregistrat la un mod fotografic, total impersonal. Cu toate că viziunea asupra

acestuia este, hotărât, a unui spirit preocupat de echilibru şi armonie,tablourile

de natură nu sunt totuşi în totalitate clasice. O atitudine subiectivă însoţeşte, nu

în puţine cazuri,evocarea naturii, mai ales a iernii născătoare de visuri îngheţate,

a luncii, „rai frumos al ţării mele”, şi a şesului moldav în faţa cărora poetul nu e

este doar un om care vede, ci unul care trăieşte o emoţie. Aceasta îl implică, de

fapt, în peisaj şi în armonia eternă a forţelor vitale ale naturii fraterne. Arta lui

Alecsandri este o artă „de impresie”, nu puţine din pastelurile sale având ca

principiu dominant mişcarea, dinamismul continuu care este al naturii însăşi.

Cu totul memorabil pentru această simbioză de vibraţie sufletească şi

echilibru al formei, de adevăr şi originalitate expresivă, este pastelul Malul

Siretului. El ne apare şi ca unul dintre cele mai caracteristice pentru

impresionismul poetului:

„ Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică

Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.

Râul luci se-nconvoaie sub copaci ca un balaur

Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.

Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde

Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde,

Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,

Cum adoarme în bulboace, săpând malul nisipos.

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,

Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară

Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor,

Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.

Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale

Cu cel rîu care-n veci curge, făr-a se opri din cale,

Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald

Cată ţintă, lung la mine, părăsind năsipul cald.”

Viscolul

În pastelul Viscolul sun exprimate stările şi atitudinile omului în general:

Viscolul frământă lumea! [...]// Zberet,răget, ţipăt, vaiet, mii de glasuri

spăimântate/ Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate.

Dominanta primei strofe începe cu denumirea stihiei hibernale, Crivăţul

din miazănoapte, care înfricoşează prin manifestarea sa ameninţătoare întreaga

fire. Ne este sugerată forţa cumplită cu care s-a dezlănţuit viscolul asupra

întregii naturi Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal de pe câmpie, astfel încât

planul cosmic se întrepătrunde cu cel terestru, formând o unică unitate spaţială.

Versurile Valuri albe trec în zare, se-aşeză lung troian/ Ca nisipurile dese din

pustiul african, apare dublu oximoron, unul cromatic, exprimat prin albul

zăpezii troienite şi culoarea ternă a nisipului şi altul caloric gerul iernii şi căldura

deşerturilor africane. Toate acestea sunt manifestări ale naturii, cu vântul

puternic, ce are efect dezastruos asupra firii încremenite sub viscolul devastator

şi asupra deşertului pustiindu-l.

În a doua strofă fenomenul este dezlănţuit peste întreaga fire Viscolul

frământă lumea. Singurele fiinţe care se încumetă să înfrunte urgia hibernală

sunt lupii suri, care aleargă şi urlă înspăimântaţi prin potopul de zăpadă .

întreaga natură este îngrozită de stihia cumplită, păsările sunt luate de curentul

crivăţului, corbii zbor vârtej răpiţi de vânt iar plantele se-ndoaie lovindu-se de

pământ. Domină starea lăuntrică de înfiorare, provocată atât prin personificare

hiperbolică Viscolul frământă lumea cât şi prin imagini motorii, „Lupii suri ies

după pradă,/ Alergând”,”Turmele tremură; corbii zbor vârtej, „răchiţile se-

ndoaie” şi imaginea auditivă înspăimântătoare, urlând.

Strofa a treia începe înfricoşător Zberăt, raget, ţipăt, vaiet, mii de glasuri

spăimântate care creează o atmosferă terifiantă, viscolul înfricoşând toată

suflarea. Vântul devastator, ca nişte rafale, Noapte cade, lupii urlă…, iar

senzaţia că natura a devenit o nemărginire este redată prin Şi-n departe se aude

un nechez răsunător…. Prin interjecţia vai este sugerată compasiunea înfiorată a

poetului pentru oricare cal şi călător surprinşi de uraganul alb, care are efectul

ielelor, al căror dans este un vârtej înnebunitor.

În ultima strofa este ilustrată ideea specifică finalurilor din pastelurile lui

Alecsandri, aceea că omul poate înfrunta stihiile naturii dezlănţuite dar numai cu

ajutorul semenilor lui, singura posibilitate de supravieţuire fiind solidaritatea

umană. Călătorul rătăcit în noapte în viscolire este fericit atunci când aude

lătratul câinilor şi zăreşte cu uimire o casă cu ferestrele lucind, unde este primit

cu bucurie de gazdele dornice de ai oferi dulcea ospeţie celor care au nevoie de

adăpost. De remarcat diminutivele cu valoare afectivă, căsuţa drăgălaşă, pentru

a ilustra o trăsătură recunoscută a românului, ospeţia.

Iarna

Din contemplare uimită a zăpezilor, mediteraneanul Alecsandri a scos

câteva dintre cele mai frumoase poezii descriptive din câte s-au scria vreodată în

literatura română. Peisajul de iarnă este reînviat în toată concreteţea lui, iar ideea

de potop hibernal capătă amploare cosmică. Versul, de o extraordinară

sobrietate, este evocativ şi muzical, vibraţia lăuntrică a poetului fiind temperată

printr-o tehnică excepţională a compoziţiei şi prin poezia Iarna:

„ Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi de zăpadă

Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noapte ninge, dimineaţa ninge iară !

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;

Soarele rotund şi palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,

Şi pe-ntinderi pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare,

Iat-o sanie uşoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchet de zurgălăi.”

Prima strofă a poeziei Iarna, are „desenat” un tablou din natură, în care

iarna personificată cerne din văzduh norii de zăpadă, în cantităţi enorme,

deoarece aceştia par Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă. De la

planul cosmic sugerat prin elementele lexicale din văzduh, în cer, în aer, fulgii

ajung în planul terestru, Răspândind flori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Imaginile vizuale au ca dominantă cromatică culoarea albă: norii de zăpadă,

fulgii zbor, plutesc, ca un roi de fluturi albi, umeri dalbi. Ele sunt alcătuite din

epitete de zăpadă, lungi, călătoare, dalbi, personificări, fulgii zbor, umerii dalbi

şi comparaţia ca un roi de fluturi albi. Sentimentele de uimire şi înfiorare pe

care poetul le trăieşte în faţa acestui spectacol al naturii sunt sugerate şi de

epitetele cumplita iarnă şi fiori de gheaţă.

În cea de a doua strofă, ne este înfăţişată căderea necontenită a zăpezii prin

repetiţia verbului ninge după fiecare termen al enumeraţiei „zioua…, noaptea…,

dimineaţă”, cât şi prin adverbul iară. Zăpada a acoperit întreaga ţară, cerul este

întunecat de nori, iar Soarele rotund şi palid abia se zăreşte. Peisajul îndeamnă

poetul la meditaţie asupra scurgerii timpului printre anii trecători , iar tristeţea

pe care o încearcă este sugerată de epitetul dublu soarele rotund şi palid şi

comparaţia se prevede printre nori ca un vis de tinereţe.

În strofa a treia este schiţat planul terestru, unde totul pare cufundat într-un

noian de zăpadă Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare. Sub

inspiraţia iernii, poetul dă libertate totală fanteziei, astfel încât plopii par

fantasme albe, care se pierd în zare, în timp ce întinderea este pustie, fără urme,

fără drum. Imaginea care predomină este cea vizuală, o imagine a irealului,

fabuloasă, realizată prin comparaţia ca fantasme albe plopii (…) se pierd în zare

şi epitetele întindere pustie, satele pierdute, clăbucii albii.

În ultima strofă peisajul se însufleţeşte şi iarna nu mai înspăimântă firea,

deoarece ninsoarea se opreşte şi norii personificaţi fug. Acum domină lumina

mângâietoare a soarelui, care străluceşte şi dismiardă imensitatea albă, sugerată

prin metafora hiperbolizantă oceanul de ninsoare. Îşi face apariţia o sanie

uşoară, care trece peste văi, răspândind veselia prin clinchete de zurgălăi.

Luminiozitatea peisajului aduce bucuria în sufletul poetului, sentiment pe care

acesta îl transmite prin epitete în inversiune doritul soare, voios răsună şi

personificarea soarele (…)dismiardă.

Lunca din Mirceşti

Excepţional este şi pastelul Lunca din Mirceşti, în care vraja peisajului

stimulează într-atâta imaginaţia creatorului, încât nota pur descriptivă lasă loc

unui fior de beatitudine aeriană şi mister, inima umplându-se „de o sacră

melodie, melanholică, divină”. Destinul poetului se înfrăţeşte cu destinul naturii

şi al lumii tainice a vietăţilor:

„Sus, paingul pe un frasin, urzind pînza-i diafană,

Cu-al său fir de-argint subţire face-o punte-aeriană,

Iar în leagăn de mătasă gangurul misterios

Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.

Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare

Se-ndrăgesc în părechere pe sîn alb de lăcrămioare,

Şi, ca roi de petre scumpe, gândăceii smălţuiţi

Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiţi.”

Concertul în luncă

O capodoperă, cu versuri de rezonanţă eminesciană, rămâne şi azi

Concertul în luncă. Remarcabilă este aici fineţea cu care poetul ştie să pătrundă

în viaţa misterioasă a naturii „poiana tăinuită”:

„Iată vin şi gândăcei în hlamide smălţuite;

Iată greieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,

Şi culbeci care fac coarne purtându-şi casa-n spinare…

La ivirea lor poiana clocoteşte-n hohot mare”…,

dar mai ales impresionantă este puterea de a-şi depăşi propria structură şi a

imagina acel moment imperial al cântecului privighetorii ce se pierde în infinit.

Sufletul însuşi, îmbătat de melodia divină, pare a se topi voluptos în miragii

cosmice:

„ Dar, tăcere!... Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!...

Toţi rămân în aşteptare. Cîntăreaţa-ncet prelude.

Vîntul tace, frunza deasă stă în aer neclintită…

Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.

În a nopţii liniştire o divină melodie

Ca suflarea unui geniu printre frunze lin adie,

Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,

Pîn'ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.

Gânditoare şi tăcută lunca-n cale-i se opreşte.

Suflet cu voluptate în estaz adânc pluteşte,

Şi se pare că s-aude prin a raiului cântare

Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.”

Versurile, de o frăgezime şi o limpezime misterioasă, sunt creaţia unui

mare poet care revarsă asupra naturii, într-o tonalitate de puritate aeriană, însăşi

muzica sufletului său. Această evadarea din armonia interioară spre infinitul

cosmic este semnul fuziunii perfecte între darurile picturale şi talentul de a

recrea natura. Prin cosmicitatea universului său poetic, clasicul Alecsndri este,

în realitate, un modern, iar prin tehnica poetică şi muzicalitatea diafană a

cuvintelor, aceste poeme reprezintă tot ce s-a scris la noi mai frumos de la

Eminescu.

Noile împrejurări îi modifică fundamental starea de spirit şi îi deplasează

interesul spre alte preocupări, problema încheierii Pastelurilor ieşea cu totul de

pe rol.

Editarea Operelor complete în 1875, îl obligă la o organizare a ciclului, va

proceda la alipirea poeziilor din 1868-1869, a câtorva bucăţi produse între timp,

mai mult sau mai puţin congruente.

Simptomatic este şi datarea culegerii Pastelurilor în ediţia de la 1875:

1862-187….

Editarea Pastelurilor până la Ion Pillat în seria Pagini alese a Cărţii

româneşti 1840 sfarmă unicitatea ciclului, sub ipostaza voită de poet,

reconstituind-o în funcţie de aplicarea consecventă a criteriului tematic. Ion

Pillat exclude cele două Portrete, Linda Raia, Valul lui Traian, adăugând în

schimb 11 poezii care îi păreau ca atât prin caracterul lor neîndoelnic de –

pastel, cât şi prin frumuseţe proprie, nu puteau lipsi din ceea ce se străduie să

fie un tot organic (între acestea: Toamna ţesătoare, Iarna vine, Ciclonul,

Visează luna – fragment din Legenda rândunicăi )

Eliberată din strânsoarea iernii, din cadrul limitat al interiorului casnic,

sensibilitatea lui Alecsandri se desfăşoară în spaţii mult mai favorabil, deşi

mereu discretă, ascunsă sub aceeaşi graţie descriptivă şi limpezimea de cristal a

viziunii poetice. Aceasta nu înseamnă că notele de intimism delicat, de reverie şi

piroteală „la gura sobei” , de reînviere „ în zbor fantastic a poveştilor minuni”,

nu sunt esenţiale pentru definirea universului poetic al pastelurilor. Dimpotrivă.

Dar venirea primăverii mult aşteptate, explozia de viaţă sub cerul însorit,

existenţa rustică şi muncile agricole, într-un cuvânt, exuberanţa şi vitalitatea

naturii până spre toamnă, când „ vesela verde câmpie” se veştejeşte şi „nourii

negrii, plini de geruri” se ridică ameninţător, se constituie, în imaginaţia

armonioasă a poetului, ca un spaţiu tipic şi simbolic în acelaşi timp. Acesta este

însufleţit nu numai cu o paletă bogată, descriptivă a pictorului, dar şi cu o

neaşteptată tehnică a sugestiei, ca în aceste versuri în care dorul nemărginit şi

vagul depărtărilor cheamă alte straturi ale sensibilităţii decât acelea

supravegheate de armura clasică:

„ În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,

La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată

E cocostârcul tainic în lume călător,

Al primăveri dulce iubit prevestitor”

(Oaspeţii primăverii)

Din cea zare luminoasă vine-un lung şir de cucoare

Aducând pe-aripi întinse calde raze de la soare;

Iată-le deasupra noastră, iată-le acolo sub nor,

În văzduh călăuzite de-un pilot, bătrân cocor.

Ele vin din fundul lumii, de prin clime înfocate,

De la India Brahmină…”

(Cucoarele)

Interpret al tuturor sentimentelor general-omeneşti capitale Vasile

Alecsandri s-a revelat mai întâi ca poet al iubirii şi al simţului de dreptate.

Primul său volum de versuri originale, Doine şi lăcrimioare 1853, îşi datorează

viabilitatea îndeosebi acelor piese constitutive care comunică cu vibraţii

sufleteşti delicate, inspirate de o fiinţă apropiată, ori de pierderea acesteia ex.

Steluţa sau în care a celebrat haiducia Groza, Cîntic haiducesc. Scrisă la moartea

Elenei Negri, prietena care i-a luminat poetului, după însuşi mărturisirea lui,

„cea mai fericită epocă a vieţii”, Steluţa emoţionează şi azi, nu numai când este

audiată, în expresia muzicală dată de compozitorul Dimitrie Florescu, dar şi

simpla lectură. Iar portretul haiducului decedat, întins pe o scândură, „galben ca

făclia de galbină ceară / Ce-aproape-i ardea” , se fixează în memorie ,

definitiv, după cum neuitate rămân versurile ce exprimă jalea haiducilor la

apropierea iernii, când ospitalieru codru se „răreşte” şi se „usucă”.

Ştiind să picteze în cuvinte, Alecsandri stăpâneşte de asemenea o artă a

punerii în mişcare a priveliştilor. Această artă e activizată, cu superioare

rezultate, şi în multe alte poezii, în „legende” atât cele istorice Dan, căpitan de

plai cât şi în cele fantastice Legenda ciocîriliei, precum şi în Pasteluri.