Universitatea Transilvania BraşovFacultatea de Sociologie şi Comunicare

Specializare Comunicare şi relaţii publice

COMUNICAREA de la transmiterea mecanică la interacţiune

De Jean Lohisse

Studenţi: Paşolescu Floris-Daniela şi Tohănean Elena-RamonaGrupa: 3An: I

INTRODUCERE

Ştiinţa comunicării este considerate o ştiinţa “tânăra”, aceasta neducând lipsa de teorii. Prin numeroase dintre aceste teorii s-a încercat desluşirea noţiunilor fundamentale, a problematicilor pe care le impune comunicarea. Aceasta este legată de ideea de transmitere, astfel lingvistica ar putea desluşi cel mai bine fenomenele comunicării deoarece: „comunicarea ţine, înainte de toate, de limbaj”(p.12). Insă biologia afirma totodată importanţa comunicării genetice, transmiterea genelor care constituie caracterul indivizilor. Nu este posibilă găsirea unor noţiuni care să susţină un acord general deoarece Comunicarea este cuprinsa intr-o sfera de domenii destul de vastă, de la psihologie, filozofie până la ştiinţele exacte.

Aşadar, comunicarea este strict legată de ideea de transmitere, realizându-se prin semne (sunete, forme, gesturi) care exprima sentimente, idei ce sunt dorite a fi transmise, aşadar:„semnele sunt, înainte de toate, realităţi fizice si perceptibile fie direct, prin simţuri, fie prin intervenţia unor instrumente diverse”(p.15).

În aşa fel încât comunicarea să se poată realiza este necesar un cod comun între indivizi, codul este un repertoriu de semne care foloseşte la transmiterea mesajului, sensul acestor semne fiind atribuit de destinatar, este vorba aici de codul lingvistic.

Deseori, cuvintele „informaţie” si „comunicare” sunt invocate fără a fi diferenţiate,insă comunicarea reprezintă procesul iar, informaţia conţinutul, precum orice comunicare prezintă doua aspecte: procesul si conţinutul. Unei informaţii ii poţi atribui diferite niveluri de semnificaţie, un nivel de semnificaţie ar fi provenită din reacţia fizica a unei persoane(un şut , la fotbal, capătă sens doar in relaţie cu balonul); alt sens care ţine de denumirea lucrurilor – denotaţia - sensul folosit este cel primar, cunoscut; conotaţia, sensul secundar, cuvântul însemnând mai mult decât spune(aşa cum o maşina poate reprezenta statutul social al unui individ).Relaţiile interumane pot fi reprezentate de:

relaţii de tip interpersonal – intre 2 persoane; relaţii de tip grupal - in interiorul unui grup; intre membrii grupului(intragrupale), fie

intre grupuri - intergrupale; relaţii de tipul celor in masa, la nivelul ansamblului oamenilor.

Se pot urmări 4 direcţii, tipuri de teorii ale cercetării in comunicare. 1. teoriile datei(1948, Shannon si Weaver);2. teoriile semnului, se bazează pe un cod si dezvoltă subiecte specifice

comunicării; 3. teoriile comportamentului, care mai sunt numite si behavioriste - privesc

domeniul psihologic insa sunt abordate din privinţa comunicării; 4. teoria difuzării, bazat pe modelul linear al perspectivei analitice.

PARTEA I

MARILE CURENTE MECANICISTE SI EVOLUŢIILE LOR

Exista 4 mari principii care definesc mecanismele de legătură, de transmitere a unui mesaj. În cadrul primului principiu modelul este linear - procesul fiind organizat in sens unic: „Totul trebuie sa treacă de la A la B. pot survenii intervenţii exterioare care sa frâneze, sa detuneze, sa controleze mişcarea. În orice comunicare există pierdere, din cauza structurii canalului, a lipsei de transparenţă, a conştiinţelor, a specificităţilor de limbă.”Cel de-al doilea principiu: modelul este secvenţial, existând o ordine obligatorie a respectivei succesiuni: mesajul determină efectul, emiţătorul , iniţiind comunicarea. Al treilea principiu, model atomist, elementele constitutive nu se interpătrund. Al patrulea principiu, modelul este referenţial, ideile trebuie întâi reprezentate pentru a putea fi transmise.

CAPITOLUL 1

TEORIA MATEMATICA A INFORMAŢIEI

La baza teoriei matematice a informaţiei se află situaţiile create de limitele de comunicare, precum telefonul sau telegraful. Inginerii susţin sinonimia cuvintelor informaţie si comunicare insă , termenul informaţie este mai ales folosit cu sensul de „date”, semnale fără semnificaţie. Mesajul este absolut obiectiv indiferent de sensul atribuit, de exemplu telegrama nu tine cont de efectul emoţional, persuasiv fiind plătită după numărul de semne folosite.Teoria matematica a informaţiei a fost elaborată de către matematicieni, fizicieni, ingineri. Schema elaborată de aceştia prevedea un emiţător, un mesaj codat transportat printr-un canal si un receptor. Astfel, informaţia este transmisă de emiţător sub formă de mesaj iar receptorul efectuează operaţia de decodare a mesajului presupunându-se existenţa unui cod comun între cei doi. Această teorie vede comunicarea precum o mecanica.

In momentul in care informaţia trece printr-un canal, aceasta este ameninţată de zgomot, perturbări care o pot altera devenind imposibil de decodat de către receptor. Pot apărea zgomote si la nivelul receptorului sau emiţătorului insă, atenţia inginerului este fixată asupra canalului. Se poate lupta împotriva zgomotului prin repetarea anumitor semne ale mesajului, (ca de exemplu, trei sute trei zeci si doi spunem 3,3,2 sau dimpotrivă, folosirea mai multor semne decât necesar, exemplu zero in loc de 0), lucru care este numit redundanţă. Redundanţa fiind din punct de vedere economic un surplus inutil.Este considerat ca orice lucru ordonat se suprapune destructuralizării, degradării, astfel se întâmplă si cu informaţia, lucru numit apoi entropie „evoluţia de la vorbire la dezordine.” Informaţia este referitoare la ordine iar redundanta referitoare la dezordine.

Teoria matematică a cunoscut posibilitatea de introducere in orice disciplină a conceptelor pe care le dezvoltă, fiind atât de generale s-a admis folosirea acestei teorii in discipline precum matematica dar si sociologia, dar nu fără unele distorsiuni, adaptându-se totodată fiecărei discipline in parte, modelul fiind clar unul mecanicist.

CAPITOLUL 2

TEORIILE STRUCTURALE SI COMUNICAREA

Principala preocupare a inginerilor, privind comunicarea nu era conţinutul acesteia( al comunicării), ci mecanismul care permitea transmiterea semnelor, indiferent de sensul pe care îl conţine. Lingvistica, spre deosebire de matematică, nu mai prezintă „informaţie lipsită de conţinut”, nu mai poate fi vorba de semne ci de semnificaţii. Lingvistica are ca drept obiect limba,iar „bogăţia mesajului lingvistic se bazează pe combinarea semnelor, care produce sensul”. lingvistica pune bazele structuralismului, bazele studierii structurii. Ocupând domenii foarte diverse, structuralismul „vede orice fenomen drept un ansamblu structurat, in care semnificaţiile sunt definite de raporturi”.Odată cu lingviştii Ferdinand de Saussure si Roman Jakobson, comunicarea s-a îndreptat spre limbajul poetic, spre funcţia poetică a limbajului. El a încercat definirea obiectului lingvisticii, astfel, face distincţia intre „limbă” (sistem de semne instituite) si „vorbire”(act al omului care foloseşte limba pentru a se face înţeles).Între lingvistica saussuriană si teoria matematică există totuşi asemănări observabile, de exemplu: schema elaborată privind teoria matematică este susţinută si de lingvişti, si anume, schema E-C-R- emiţător, cod, receptor; doar că lingviştii se bazau intr-o mai mare măsură pe cod, pe limbajul folosit de emiţător/receptor iar nu pe ceea ce transmite cu ajutorul limbajului respectiv „inginerii spuneau despre cod că este exterior sursei de informaţie, lingviştii afirmă că subiectul este exterior limbii”.Jakobson a dezvoltat o schema in urma căreia a încercat să descrie în complexitatea ei comunicarea umană. Astfel, afirmă că, in jurul mesajului se manifestă 4 elemente: emiţătorul(cel care emite mesajul), receptorul(cel care urmează a decoda mesajul), referentul(tema mesajului) si codul utilizat. În respectiva schemă, Jakobson vorbeşte despre 6 funcţii ale limbajului. Prima funcţie este funcţia expresivă care este „centrată pe emiţător si vizează exprimarea directă a atitudinii subiectului cu privire la ceea ce vorbeşte.” O a doua funcţie, referentială este legată de tema mesajului(despre cine, despre ce se vorbeşte?). funcţia conativă - de persuasiune asupra destinatarului. Funcţia poetică care se bazează pe mesajul in sine. Funcţia fatică, emiţătorul verifică daca circuitul funcţionează scopul fiind de a menţine contactul. Funcţia metalingvistică prin care este verificată folosirea aceluiaşi cod ( Nu va pot urmării. Ce vreţi sa spuneţi?)Un mesaj poate avea mai multe funcţii in acelaşi timp dar de funcţia predominantă depinde reala semnificaţie. Lingvistica este o parte esenţială a preocupării semiologilor deoarece semiologia studiază, precum lingvistica, semnalele lingvistice. Semiologii înţeleg termenul mesaj nu ca un şir de semnale fără sens precum inginerii, ci o serie de semnificaţii transmise prin intermediul semnelor. Există trei posibile orientări ale semiologiei: semiologia comunicării, care pune accent pe funcţia de comunicare s limbii; semiologia semnificaţiei si semantica structurală bazată pe rolul semnificantului.

CAPITOLUL 3

TEORIILE PSIHOLOGICE IN COMUNICAREA INTERINDIVIDUALĂ

Psihologia umana poate fi împărţită in doua curente: psihologia subiectivă(introspectivă), domeniu care se concentrează pe conştiinţă; si psihologia obiectivă(aşa numitul behaviorism) care se concentrează asupra comportamentului fiinţei umane. Charles Morris propune elaborarea unei ştiinţe a semnelor denumita semiotică abordând-o dintr-un punct total diferit, afirmându-se studierea simbolurilor in comportamentul uman. Comportamentul uman poate fi descris prin stimuli/ răspunsuri precum: la simţirea unui soc electric răspunsul ar fi de retragere. Mediul in care trăieşte o fiinţă îi influenţează comportamentul. Astfel, behaviorismul poate fi considerat o ştiinţă a comportamentului uman.

Categorii de semne: Semnalele: semne naturale ale mediului, organismului care nu pot substitui alte

semne cu care sa aibă legături de sinonimie. Poate transmite aceleaşi informaţie ca un semn intenţionat;

Semnele iconice: termenul „icon” este preluat de la Peirce, si este provenit din cuvântul englez „icon” desemnând un semn care se aseamănă cu un obiect în aşa fel încât va fi recunoscut imediat.

Simbolurile: semne prin care înlocuim fenomenele sau semnalele lor.

Domeniul discursului este abordat de Morris din punctul de vedere al comunicatorului si din punctul de vedere al comunicatarului. Astfel, vorbeşte despre scopul unui organism prin producerea unor semne altui organism,(exemplu: prevenirea asupra unui obstacol). Modalităţile de discurs pot fi: de desemnare, apreciativ, prescriptiv, prin acestea organismul receptor poate da seama de mediul in care operează.

Semiotica are 3 componente(conform lucrărilor lui Morris: „Fundations of the theory of signs”)

1. Sintactica - principala preocupare fiind formarea si transformarea limbajului, importantă fiind identificarea categoriei in care se înscrie un astfel de semn;

2. Semantica - preocupările esenţiale sunt relaţiile semnelor cu obiectele cărora sunt desemnate respectivele semne, cercetează sensul frazelor independente de orice context;

3. Pragmatica – se preocupă cu relaţia dintre semne si utilizatorii lor, caută sensul, care depinde de context.

Evoluţia semioticii a avut mai multe modele, unul care se ocupă cu natura psihologică a comunicării, altul cu relaţia interpersonala dintre 2 indivizi care vorbesc despre un al treilea iar ultimul, care este preocupat de semnele verbale, comportamentale si de mediu. În primul model, (modelul lui Berlo) transmiterea din parte sursei a ideilor, intenţiilor, depinde de abilitatea de a comunica; atitudinea( negativa, autoritara, ezitanta), cunoştinţele in legătură cu subiectul, sistemul socio-cultural „Berlo vede comunicarea ca un proces dinamic si continuu intre 2 persoane care pot fi, separat si simultan si emiţător si receptor”. Cel de-al doilea model - dezvoltat de Newcomb - este reprezentat de 3 elemente( A transmite informaţia spre

B cu privire la X). Cel de-al treilea model - modelul tranzacţional al lui Barnlund - in care limbajul non verbal ocupă un loc important, el tratează in principal aspectele psihologice si individuale ale comunicării, un model de comunicare interpersonală.

CAPITOLUL 4

TEORIILE FUNCŢIONALISTE ÎN COMUNICAREA DE MASĂ

Cadrul acestui capitol se bazează pe prezentarea unor teorii funcţionale care se referă la comunicarea de masa: teoria difuzării, teorii de agendă, teoria utilizărilor si recompenselor.Comunicarea in masa reprezintă in principal apariţia mass-media care a schimbat problematica referitoare la procesele de comunicare. Funcţiile mass-media sunt definite ca a fi diverse: de difuzare a informaţiilor, interpretarea respectivelor informaţii, dezvoltarea consensului social, de a legitima regulile de divertisment.Prin intermediul mass-mediei este urmărită transmiterea cunoştinţelor, informaţiilor, influenţelor dar, in acelaşi timp poate fi un instrument al publicităţii comerciale sau al convingerii politice, al propagandei „este bine înrădăcinata ideea că in mass-media cel care comunică modelează opinia publică”.

Fiecare dintre aceste teorii fundamentale reprezintă viziunile diferiţilor cercetători cu privire la comunicarea in masa astfel, teoriile empirice se preocupă cu modelul de funcţionare a sistemului, primele cercetări vizând influenţele pe care le are presa şi radioul asupra domeniului politic. Teoria efectului minimal, consideră că mijloacele de comunicare nu au efecte directe în timpul campaniilor electorale. Însa lucrările ulterioare confirma influenţele mijloacelor de comunicare asupra publicului.În teoria funcţiei de agenda se revine la ideea de efect direct al comunicării in masă. Studiul acestei ipoteze va contura o teorie de aducere la ordinea zilei.O total alta viziune este descrisa sub numele de teoria utilizărilor si recompenselor care afirmă că modalităţile de comunicare in masă nu pot influenţa un personaj care trăieşte în afara contextului social si psihologic despre care se vorbeşte „teoria disonantei cognitive[…] arata ca oamenii caută informaţiile care se potrivesc cu ideile si modul lor de acţiune si devin imuni in fata altor comunicări. Deci publicul percepe selectiv”, necesităţile psihologice si sociale captează privirea cercetătorilor.Pentru a putea ilustra mai uşor efectele de masă au fost elaborate o serie de scheme, viziuni. Prima, reprezentata de o singura linie se refera la caracterul dominant al emiţătorului, destinatarul fiind secundar, controlat de emiţător. Linia simbolizează transmiterea unilaterala. Ce-a de-a doua viziune este reprezentata de un triunghi care presupune apariţia unui al treilea individ(A este cel care vrea sa-i comunice lui B ceva despre X)acest lucru devenind posibil prin intermediul unei instituţii media. Ce-a de-a treia viziune este reprezentată de cerc si presupune pierderea punctului de pornire învârtindu-se la nesfârşit.

PARTEA A II-A

Teoriile mecaniciste au considerat comunicarea un compus pe care l-au explicat separându-l în elemente, dar mai există şi o altă modalitate de a studia comunicarea, ca fiind un ansamblu dinamic in care pe primul loc se află relaţiile dintre elemente. Această abordare este clasificată drept organicistică. Se numeşte aşa, pentru că e la fel ca în organism, unde fiecare element trebuie să fie conectat la un altul. Deci, teoriile organiciste privesc sistemul dinamic, care stabileşte relaţii interactive intre emiţător, receptor, mesaj etc.Teoria organicistă se bazează pe 4 principii:

Modelul circular şi complex. El nu are nici început, nici sfârşit şi dispare ideea de transmitere, dar apare aceea de contact. Termenul complex nu trebuie înţeles complicat. Complex, adică imprevizibil: pe parcursul comunicării poate să apară un sens neprevăzut.

Modelul e interactiv. Interactivitatea este acţiunea reciprocă prin care se transformă comportamentul sau natura componentelor.

Modelul ia în calcul totalitatea, chiar si contextul. In orice comunicare trebuie să se ţină cont de context. Fără context nu e sens, aşa cum nici contextul nu are sens dacă nu e inserat într+un clasament al contextelor.

Modelul este relaţional. Semnele explică relaţia şi se află în interior, în persoane, lucruri etc.

CAPITOLUL 5:

ABORDAREA ORGANICISTĂ A COMUNICĂRII ESTE O PERSPECTIVĂ NOUĂ ÎN ŞTIINŢELE UMANISTE, O NOUĂ MANIERĂ DE STUDIU.

Aşa au apărut noţiuni noi, care până atunci păreau banale.Sistemul: Cu toţii ştim că există mai multe feluri de sisteme: sistemul nervos, sistemul politic, telefonic etc. Pentru a putea face distincţia între ele, au fost propuse diferite clasificări. Putem identifica sistemul fizic natural (sistemul solar) sau artificial (sistemul informatic), sisteme vii (sistemul nervos), sisteme umane şi sociale (instituţiile, societatea). Sistemul are un grad mai mare de complexitate decât componentele lui, adică sistemul deţine proprietăţi ireductibile la cele ale componentelor lui, iar această ireductibilitate se datorează prezenţei relaţiilor care le unesc. Un sistem evoluează, aşa că poate rămâne stabil sau relativ stabil, se poate descompune, sau relaţiile se pot intensifica ori să apară relaţii noi. Studierea sistemului de comunicare înseamnă analizarea structurii şi funcţionării lui prin diverse component, interne sau externe, şi punerea in evidenţă a interdependenţei şi cooperării dintre părţi şi mediul înconjurător.Contextul: este important în ştiinţele actuale şi este găsit sub diferite denumiri: mediu în fizică, biologie, istorie, în sociologie câmp, teritoriu, reţea; cadru, în estetică şi pragmatică; context, în literatură şi lingvistică; ecosistem, mediu, nişă, biotop, în ştiinţele vieţii. Contextul nu se limitează la mediul natural, material, fizic. El reprezintă un spaţiu simbolic (biroul directorului,

biserica, cafeneaua). Chiar dacă acţionează asupra individului, şi el transform contextual şi îl construieşte.Sunt 2 tipuri de context în funcţie de: -Perspectiva limbajului, el reprezintă un mediu semiotic

Poate fi mediul imediat al unui semn, anunţ şi se numeşte co-text Poate fi universul de semnificaţii, discursuri şi reprezentări şi se numeşte intertext

-Perspectiva faptelor sociale, se vorbeşte despre situaţie, adică condiţiile şi împrejurările în care se derulează o acţiune. Se disting mai multe niveluri: cadrul în care are loc întâlnirea, scena care se joacă, contextul instituţional, care stabileşte rolul şi statutul interatanţilor şi ritualurile fiecărei culturi.Actul de comunicare. Teoriile comunicării care iau în calcul acţiunea se numesc pragmatică. În pragmatica termenul praxis are două sensuri: de punerea accentului pe actul de limbaj sau de comunicare si de punere în comun, adică studierea relaţiilor la nivelul acţiunii reciproce a cunoştinţelor, în opoziţie cu relaţiile instrumentale şi manipulările prin tehnicile de comunicare.Noile domenii. Cercetătorii din noua generaţie şi-au îndreptat atenţia spre domenii pe care cei de dinaintea lor le-au considerat simple accesorii şi nu le-au inclus printre preocupări. Astfel, se naşte preocuparea pentru locul comun. „Ceea ce se petrece în fiecare zi şi se reia în fiecare zi, banalul, cotidianul, evidentul, comunul, ordinarul, infra-ordinarul, zgomotul de fond, obişnuitul, cum să discutăm despre el, cum să-l interogăm, cum să-l descriem? Se pare că nici nu ne dăm seama de el, îl trăim fără să ne gândim la el, ca şi cum nu ar deţine întrebări, nici răspunsuri, nici o informaţie” (p. 108). Prin această nouă preocupare au fost revalorizate practicile orale, analizaţi subiecţii comunicanţi obişnuiţi, cercetate contextele comune, iar sensul propoziţiei a fost legat de utilizarea lui: „Ne întrebăm: Cum te serveşti tu de cuvânt, ce faci tu cu el? Acest fapt ne ajută să aflăm cum îl înţelegi.”O altă preocupare este construirea realităţii. Realitatea este tradusă de limbaj şi transmisă prin comunicare. Modelul organicist adoptă o poziţie complet diferită, bazându-se pe ideea de construire a realităţii, de aceea au elaborat teorii ale cunoaşterii dar şi ale comunicării. Dacă în teoria clasică a cunoaşterii se explică modul în care noi percepem lumea, adică realitatea există independent de noi, observatorii, in constructivism nu depinde de ceea ce este observat, ci de observator. Astfel, se afirmă că observatorii construiesc realitatea. Idei de revizuit.Comunicarea: trecerea de la ideea de transmitere la cea de relaţie productivă, vedem că vom înţelege comunicarea ca motor, matrice, suport al situaţiilor în care se creează realitatea şi relaţiile. Limbajul. Se observă că preocuparea se îndreaptă spre o limbă „bine făcută”, perfectă, în comparaţie cu limbile vulgare, pentru a forma o logică formală. Cu toate acestea, în vorbirea cotidiană se poate ascunde o logică naturala, importantă de descoperit.Modelarea. Trecerea de la modelarea analitică (predomină conceptele obiect, structură, logica disjunctivă si explicaţia cauzală) la cea sistematică. Modelarea sistematică preferă conceptele proces, organizare, logică conjunctivă şi înţelegere teleologică.Disciplina. Există diferite discipline care privesc un lucru din interior sau din exterior.

CAPITOLUL 6:

SISTEMICĂ ŞI COMUNICARE.

Sistemica este încercarea de a introduce în ştiinţă demersul organicist. Marile ei principii sunt totalitatea, complexitatea, interacţiunea, contextualitatea. Cibernetica se pare că a fost printre ştiinţele care au ajutat la cercetarea sistematicii, iar conform Moles, cibernetica nu reprezintă decât denumirea anterioară a sistematicii. Din 1975 diverşi cercetători au considerat-o o disciplină autonomă, chiar dacă nu intră într-o clasificare lineară şi ierarhică, ci într-o clasificare ciclică şi în spirală. Se poate spune deci că prin sistematică ne aflăm mai degrabă în faţa unui sistem de idei complet noi.Există două mari principii constitutive ale ştiinţei sistematice care pot pune în lumină evoluţia teoriilor comunicării.

1. Feedback-ul. Weiner îl definea ca pe un proces care permite controlul unui sistem oferind informaţii despre rezultatele acţiunii lui. Ashby spunea că feedback-ul informaţional în care comportamentul este interpretat în comparaţie cu o finalitate, iar această finalitate comandă fenomenul. Prin feedback au loc 3 procese: informaţia, evaluarea, retroacţiunea sau reajustarea permanentă.

2. Ordinea şi dezordinea. Iniţial, atenţia a fost îndreptată spre sistem, care îţi păstrează priorităţile, chiar dacă intervin modificări. Ideea este că orice sistem tinde spre echilibru, iar când apare un dezechilibru, sistemul foloseşte informaţia necesară homeostazei lui ca să revină la ordine.De altfel, mai sunt şi 3 mari teorii în domeniul comunicării.

1. Teoria comenzii şi comunicării. Uneori este greu de deosebit sistemica de cibernetică. Definită ca teorie a sistemelor generale, cibernetica se cufundă, terminologic, cu sistemica. Cibernetica este o teorie care a apărut la început din cercetarea asupra organizării, de natură comunicaţională, a noilor maşini artificiale, a noilor tehnologii care au luat un mare avânt începând cu anii 50. Weiner, părintele ciberneticii, vede maşina ca pe un organism şi îşi îndreaptă atenţia asupra analogiilor cu organismul biologic. Weiner, de fapt, s-a inspirat din modelul viu. Cu toate acestea legătura dintre cele două se opreşte aici: sistemele artificiale sunt diferite de cele vii. McCulloch vede creierul ca pe un computer, unde fiecare neuron este asimilat unui calculator care calculează digital. Pentru cibernetică informaţia înseamnă doar program şi comunicare, transmitere. Wiener spune: „Când comunic cu o persoană îi transmit un mesaj, iar când această persoană comunică, la rândul ei, cu mine, ea îmi întoarce un mesaj de aceeaşi natură, care cuprinde cunoştinţe accesibile în primul rând ei, şi nu mie.” (p. 122) Cibernetica nu a devenit ştiinţa organizării prin comunicare, ci ştiinţa comenzii prin comunicare. Comanda devine elementul important al comunicării prin simpla mijlocire a acestei comenzi.

2. Teoria organizării prin comunicare. „Un organism nu e format din celule, ci din acţiuni care au loc între celule. Or, ansamblul acestor interacţiuni reprezintă organizarea sistemului. Organizarea este conceptul care dă interacţiunilor coerenţă constructivă, regulă, reglementare, structură.” (E. Morin, Science avec conscience, p. 179). În general, a vorbi despre organizare înseamnă a vorbi despre configuraţia relaţiilor dintre componentele care produc sistemul. Organizarea este necesară pentru a reorganiza sistemul fără încetare, căci el are tendinţa de a se dezorganiza.

Într-o organizare vie, retroacţiunea produce elemente necesare vieţii: realizează generarea, regenerarea, producerea sinelui, a existenţei, calitate ce nu o are maşina artificială. Este ceea ce se va numi recursivitate. Pentru organizarea comunicaţională sau cibernetică, e important să se realizeze răsturnarea suveranităţii comenzii, în beneficiul comunicării, căci ea creează şi organizează informaţiile, să includă ideea de organizare recursivă şi să ia în considerare retroacţiunea pozitivă.

3. Teoria constructivistă a comunicării. Von Foerster defineşte comunicarea drept interpretarea de către un observator, a interacţiunii a două organisme sau drept reprezentare a relaţiei dintre sine şi un altul. În acest caz este bine aplicată poziţia constructivistă, care vrea ca observatorul să fie inclus în sistemul pe care îl observă, adică observatorul se vede observând. Definiţia lui Foester pare un paradox Ş pe de-o parte, e important să ne implicăm, să creăm relaţii, dar în acelaşi timp totuşi e imposibil să comunicăm, pentru că totul depinde de subiectivitatea noastră. În concluzie, sistemica nu reprezintă doar o paradigmă ştiinţifică, ea e şi o ideologie. Versiunea ei cibernetică nu reţine drept sens al informaţiei decât funcţionalitatea pe care o comandă. Conştiinţa nu-şi află loc în această concepţie privind comunicarea:”Dualitatea celor care comunică se resoarbe în mecanică, in loc să se resoarbă în spirit.” ((R. Ruyer)

CAPITOLUL 7

TEORII INTERACŢIONISTE ÎN PSIHOLOGIE.

Psihologul Margaret Mead a arătat că fiinţele umane acţionează unele asupra altora pe baza schimburilor interindividuale simbolice: se observă trecerea de la concepţia privind transmiterea mesajului la aceea de împărtăşire a semnificaţiilor, în care se constituie identitatea personală. Abordarea psihosociologilor numiţi interacţionişti va fi deci preocupată de munca de interpretare pe care o efectuează receptorul în acelaşi timp cu decodarea. În cadrul interacţiunii există un adevărat joc psihologic, în care fiecare individ tinde să-şi structureze relaţiile cu un alt individ printr-o serie de tranzacţii ascunse, de comunicări indirecte, obiectivul fiind acela de a avea un avantaj asupra partenerului.Şcoala de la Palo Alto, care se leagă de teoria psihosociologică a comunicării, reprezintă un grup de cercetători care studiau ştiinţe diverse şi care la un moment dat au lucrat şi la această şcoală. Ceea ce constituie unitatea cercetătorilor e referinţa lor comună la demersul sistemic. Gregory Bateson şi Paul Watzlawick sunt doi cercetători cu nume cu rezonanţă în cadrul acestei şcoli.Această şcoală era preocupată de o teorie a comunicării pe care să-şi fundamenteze demersul, pe o metodologie a schimbării şi pe o practică terapeutică ce abordează bolnavul mintal într-un mod original. Această teorie se baza pe 3 ipoteze esenţiale şi anume că în comunicare importante sunt relaţiile, că orice comportament comunică ceva. Dar şi că tulburările psihice ale personalităţii pot deveni perturbări ale comunicării dintre individul purtător de simptome şi anturajul lui.Cercetătorii se vor concentra asupra familiei, mediu în care individul îşi desfăşoară viaţa privată şi în acest cadru se supune unor reguli psihologice care subsumează relaţiile dintre membri. Familia reprezintă o totalitate în care comportamentul de comunicare a unuia îi influenţează pe restul. Unitatea de observat este deci comunicarea care defineşte relaţiile.Principiul retroacţiunii arată că, de obicei, comportamentele nu pot fi înţelese doar prin referirea la „caracterele” celui care le are, ci la retroacţiunea celorlalţi membri. Însă aceste comportamente sunt modelate şi reglate de norme care guvernează familia, pentru că, aşa cum

ştim, fiecare cultură propune un model de familie. Familia este locul retroacţiunilor negative, dar şi a celor pozitive care ajută la procesul de creştere şi dezvoltare a individului.În interacţiunile lor, parteneri pot avea tendinţa de a adopta un comportament în oglindă, adică relaţiile se bazează pe egalitate, pe minimalizarea diferenţei. Aceste interacţiuni se numesc simetrice. Există comportament a unuia dintre parteneri care îl poate completa pe al celuilalt, aici fiind vorba despre interacţiune complementară.În comunicarea umană putem desemna obiectele în două moduri complet diferite. Le putem reprezenta printr-un desen de exemplu, adică comunicarea analogică, sau printr-o denumire convenită, scrisă sau pronunţată, fiind comunicarea digitală.Patologia comunicării. O comunicare este catalogată ca patologică atunci când în loc să apropie indivizi, îi îndepărtează. Am să redau câteva exemple de patologii ale comunicării:Tulburarea patologică. Tu nu ai vrut să mergem la film aseară, eu refuz să merg la prietenii tăi în seara asta. Comunicarea paradoxală. Când spunem cuiva să fie spontan, dar faptul că i-am cerut acest lucru, spontaneitatea lui e imposibilă.Eroarea de traducere între analogic şi digital. Soţul, singur acasă, invită un prieten, iar când soţia ajunge acasă este scandalizată în legătură cu invitaţia. E de acord cu invitarea prietenului, dar e supărata ca soţul nu a întrebat-o când a făcut acea invitaţie.

CAPITOLUL 8

ANTROPOLOGIA COMUNICĂRII.

După 1960, cercetările antropologilor, etnologilor şi etnografilor au luat o orientare diferită faţă de cele de până atunci. Preocuparea lor s-a concentrat pe analiza limbajelor ca activităţi sociale şi studiau actele de comunicare.Sociolingvistică şi antropologie a comunicării. Termenul sociolingvistică acoperă acelaşi domeniu cu ceea ce se numeşte sociologie a limbajului sau studiul raporturilor dintre limbaj şi societate. Ray Birdwhistell concepe comunicarea ca pe un sistem. Analiza este făcută din punctul de vedere al sistemului care a făcut posibil schimbul. În cercetarea pe care a făcut-o asupra codului interacţiunii sociale a observat ritualurile dragostei şi schiţează o analiză comportamentului social în termeni de coduri şi reguli; nu e vorba despre reguli ale limbii sau vorbirii, ci reguli şi coduri specifice comunicării în societate. Există 3 mari curente care au marcat domeniul studiilor în antropologia comunicării şi anume: etnografia comunicării, etnometodologia limbajului şi interacţionismul simbolic.Etnografia comunicării are ca obiectiv central crearea unei teorii a comunicării ca sistem cultural, plecând de la descrierea practicilor de limbaj ale diverselor grupuri culturale. Din punctul de vedere al unei antropologii a comunicării, e importantă atenţia acordată limbajului. Mulţi antropologi au fost preocupaţi să extindă domeniul clasic al comunicării prin introducerea nonverbalului, adică postura, mimica, ţinuta, care arată personalitatea protagonistului.Interacţionismul simbolic este interpretarea pe care actorii o dau simbolurilor apărute în simbolurile lor. Ordinea socială negociată. Pe baza acestei teze, Goffman arata în lucrarea Aszlmus că, în spaţiul observat îndeaproape al unui spital psihiatric, deşi instituţia are pretenţia de a defini ce să facă membrii ei, ea nu poate evita instalarea unor sisteme parazite de adaptare, care îi permit

individului să se abată de la normele orgaziţionale. Într-o închisoare a observat că deţinuţii nu comandă cărţi pentru a le citi, ci pentru a impresiona comisia.Regulile rituale ale comunicării. riturile se exprimă printr-un sistem de prescripţii şi proscripţii fiecărei culturi, pe care le numim politeţuri pentru o mai bună comunicare. De exemplu, dacă tăcem la masă atunci când avem musafiri, îi facem pe aceştia să se simtă prost (regula angajării), o mână întinsă solicită o altă mână întinsă (regula reciprocităţii), nu vom vorbi de funia în casa spânzuratului (regula de selectare a temelor), prezentăm scuzele noastre când trecem înaintea cuiva (ritual de compensare). Aceste ritualuri constituie un cod de conduită care guvernează interacţiunile sociale cotidiene şi au apărut dintr-o negociere, şi nu au semnificaţie decât prin situaţie şi actori. Etnometodologia acordă o atenţie specială limbajului, comunicării obişnuite. Ea îşi propune să descrie metodele pe care le utilizează membrii societăţii pentru a administra în mod adecvat ansamblul problemelor de comunicare pe care trebuie să le soluţioneze în viaţa cotidiană.Limba este mijlocul esenţial al interpretărilor şi al cunoştinţelor de comunicat. Conversaţia este procesul ce se derulează pe măsură ce participanţii fac schimb de enunţuri verbale şi e folosită la descrierea procedeelor de construire a ordinii sociale.Etnometodologia va crea concepte noi ca: indexicalitatea, înseamnă că un cuvânt, un gest, un act, pentru a avea sens, trebuie indexate unei situaţii anumite, unui context. Reflexivitatea, limbajul nu are sens decât în anumite circumstanţe, dar nici circumstanţele nu ar avea sens în afara limbajului. A descrie o situaţie înseamnă a o construi. Descriptibilitatea, adică relatarea.Etngrafia comunicării este studierea modurilor în care membrii unei comunităţi îţi utilizează resursele verbale şi nonverbale în funcţie de contextul situaţional. Liderul acestui curent este Hymes, cel care a făcut schema „speakingului”. Componentele acestei scheme sunt: settingul, cadrul, participanţii, ends, acts, key, adică tonalitate, instrumentalities, norms şi gen. Astfel, Hymes pune în valoare punctul de vedere al actorului şi descrie comunicarea aşa cum o văd cei care participă la ea. Pentru a comunica nu este suficient să cunoaştem limba, sistemul lingvistic, să producem enunţuri corecte gramatical, ci trebuie să ştim cum să le folosim în funcţie de contextul social. Competenţa de comunicare este cunoaşterea de care au nevoie participanţii la o interacţiune şi pe care o pune în aplicare pentru a comunica cu succes. Competenţa de comunicare arată când să vorbeşti, când nu, ce, unde, despre ce etc. Comunitatea de comunicare este un grup d fiinţe care au în comun practici de comunicare. Nu este vorba despre comunitatea celor care vorbesc aceeaşi limbă, ci despre cei care au în comun reguli care guvernează derularea şi interpretarea schimbului comunicaţional. De exemplu, pot cunoaşte limba engleză din punct de vedere gramatical şi lingvistic, dar pot să nu înţeleg un mesaj din cauza ignorării culturale sau a ironiei, etc.

CAPITOLUL 9

PRAGMATICI LINGVISTICE ŞI COMUNICARE.

Bahtin scria că „limbajul constă în comunicarea verbală concretă, şi nu în sistemul lingvistic abstract al formelor limbii, cu atât de puţin în psihismul individual al locutorilor” (Le marxisme et la philosophie du langage, Ed. De Minuit, Paris, 1977, p. 137).

Lingviştii au ignorat multă vreme problema relaţiilor sociale în studierea schimburilor verbale. Lingvistica saussuriană şi structuralistă este o lingvistică a codului, ea se limitează la studierea limbii în ea însăşi şi pentru ea însăşi.În timp ce se distanţează de concepţiile în vogă altădată ale lingvisticii, „noua lingvistică” se apropie totuşi de o ştiinţă a comunicării, înţeleasă ca un discurs construit pe baza adaptării la cadrul schimburilor şi al organizării interacţiunilor. Cercetătorii vor încerca să se apropie de pragmatică, care e văzută ca un comportament verbal. Deci pragmatica poate fi definită ca studiu al limbajului şi situaţiei plecând de la interacţiuni verbale concrete.În pragmatica lingvistică există trei elemente, respinse de non-pragmaticieni,care au o mare importanţă:

Rolul interlocutorilor obişnuiţi e important, chiar dacă receptorul e adesea în umbră Contextul îşi află locul normal în text: cotext şi intertext Rolul utilizărilor obişnuite ale limbajului este de a trece de la limbă la vorbire, dar şi de a

refuza dispozitivul limbă-vorbire, iar această analiză care refuză îşi pun întrebări asupra apariţiei limbii în şi prin comunicarea însăşi.

Printre inspiratori şi pioneri, Charles Peirce, Emile Benveniste şi John Austin merită o atenţie deosebită. În lucrările lui Benveniste se disting două niveluri de structură ale limbii în discurs, şi anume nivelul semnelor şi nivelul frazei. Benveniste recunoaşte astfel că limba deţine o funcţie dublă, aceea de reprezentare, care organizează gândirea şi aceea de comunicare, ce permite circulaţia gândurilor de la un spirit la altul. Mai mult semiotician decât pragmatician, el caută în frază locutorul. A spus într-o lucrare a sa: „ În şi prin limbaj omul se constituie ca subiect. Limbajul nu este posibil decât dacă fiecare locutor ocupă poziţia de subiect, trimiţând la el însuşi în calitate de eu al propriului discurs. Însă conştiinţa de sine nu e posibilă decât dacă este dovedită prin contrast; nu voi folosi eu decât dacă mă adresez cuiva care va fi în alocaţiunea mea tu. În acest fel ... devine ecoul meu căruia îi spun tu, iar el îmi spune tu.” Preocuparea lui John Austin se îndreaptă să vadă dacă enunţul este adevărat sau fals, în funcţie de care raportul apare pozitiv sau negativ. El constată că un enunţ într-o întâmplare poate fi adevărat, iar în alta fals. De altfel, există enunţuri care nu sunt nici false, nici adevărate, precum : “Vino aici!”Curente de cercetare:Teoriile enunţării: Un lucru este enunţul, altul enunţarea. Enunţarea are un sens. Dacă vreau să nu se mai fumeze pot opta pentru mai multe enunţuri: Vă rog nu mai fumaţi! Nu este voie să fumaţi aici!, Vă rog să vă stingeţi ţigara! Etc. Enunţarea este punerea în funcţiune a limbii, unde singurul lucru sesizabil este urma enunţării, cu alte cuvinte, enunţul. Tot ceea ce se poate studia este enunţul. De asemenea în enunţare este important contextul şi coerenţa. Teoria actelor de limbaj: Prin enunţarea unei fraze, locutorul săvârşeşte acte de limbaj. Austin propune trei acte de limbaj: actul locator, actul de a rosti ceva, actul ilocutor, săvârşit prin rostire şi actul perlocutor, act care produce ceva prin faptul de a rosti ceva.Teoria conversaţiei:În lingvisticile enunţiative şi ilocutorii, accentual se pune pe emiţătorul mesajului şi intenţia acestuia, în timp ce receptorul şi interpretarea lui par să rămână în umbră. Lingvistica conversaţională vede interacţiunea verbal ca pe un proces care pune în scenă intersubiectivitatea: partenerii acţionează împreună, în cadrul unui proces dinamic de construire a sensului. Ei sunt şi emiţător şi receptor nu doar succesiv, ci chiar în momentul enunţării.

Teoria narativităţii: Atunci când narăm se cristalizează o legătură între narator şi ascultător. Prin intermediul relatării se fac schimb de informaţii şi se intră într-un cadru, într-un sistem codat.Consideraţii. Spre deosebire de Austin, Berrendonner afirmă totuşi funcţia de pură reprezentare a limbajului. Se întreabă dacă “a spune” însemnă “a face”, şi ce înseamnă “a face”. “Cuvintele exprimă înfăptuirea unui act, deşi nici un act nu este înfăptuit cu adevărat. În consecinţă a spune nu înseamnă a face” (Les modeles linguistique de la communication, în Les voies du langage, 1982, pp. 15-109)Prin trecerea de la limbă la comunicare, lingvistica s-a văzut constrânsă să integreze regulile pentru a creşte gradul de adecvare , de coerenţă ale teoriei. O lingvistică a comunicării ar trebui să cuprindă teorii şi discipline diverse, ca sistematica, antropologia, pragmatic psihosociologică, ce îşi pun amprenta pe lingvistică şi care au în comun faptul că accentuează relaţiile interindividuale şi sociale stabilite în şi prin limbă.