A n u l II No. 15-16 Noemvrie - Decemvrie 1934 • • M M ^ ^ - ^ ^ u . ^ ii,m inniiiiini u i m i i — — —

1 c r à u N. Ladmlss-Andraescu : Un r a c :

Eug. Ionescu , I a r n ă 'n v e r s nosta lg ic Victor I. Sîrlş : Axent i e S e v e r u Mihal Montanu s Omagiu postum George P&pa : Istorie, Cant i lenă Mihail Axente S T a m a r a , E v a V. Copllu-Cheaträ : I a r n ă

Axentie Severu : R ă s p u n s la c a r t e a n e a g r ă

Mircea Streinul : P r e t e x t Teofil Ua:.U : C u r c u b e u pes te i a r ă Nlculae RutU: Viziuni d e a p o c a l i p s Alexandru Şara : C a d r a n ion Moldoveanu : Sfârşit

R e p r o d u c e r i Marius Bunescu, N. Tonitza, A. Băiţatu

C r o n i c i

•••HBHlRBBiaBBB

Revistă literară Mediaş

UN RAC: EUGEN IONESCU

Dè cînd un comitet în dubiu, greşind, 1-a pre­miat, Eugen Ionescu vrea să întoarcă lumea pe dos ; aşa, cu anasîna.

Lăsînd la oparte cartea premiată „Nu" — care în treacăt fie zis, în loc de cunună avea nevoie de un rug purificator — peste tot pe unde-i ajunge con­deiul (şi e de recunoscut că-i ajunge), nu face alt­ceva decît să nege. Să nege cu disperare.

Nu tu Alecsandri, nu tu Jebeleanu, nu tu Ar-ghezi, nu tu Cioran.

0 habotnicie ceţoasă ca a acestui tine cu aere de renovator, nu am mai întîlnit. Se pare că inten­ţionează să-1 imite (în privinja îndărătniciei) pe regre­tatul Bogdan-Duică.

Dar, în domeniul său, Duică era un erudit, un cercetător neobosit, un iconar aspru al slovei. Eugen Ionescu nu are niciuna din aceste calităţi (defecte ar subscrie el, negînd).

Pentrucă, mai întîi, acest „eseist" (cum îi place să i se zică) este superficial: nu aprofundează pe niciunul din scriitorii criticaţi. Apoi este aproximativ : bunăoară demonstrează neverosimil c ă . onomatope-icjle compromit opere de reală valoare. Este neini-tiat: nu poate aprecia simbolul în valoarea exactă. Este snob : reneagă, cu alură de mentor, fără justi­ficări temeinice, valoarea liniei clasice utilizată de unii din scriitorii tineri în creaţiile lor. Este mai ales imoral atunci cînd pledează negativist (în mod dis­cret ar zice el) pentru moralizarea literaturei.

Acest .plusinteriorist (nu regret de loc faptul că uzez aci de acest cuvînt) a ajuns pînă acolo, încît pretinde lectorului romîn să nu mai citească, scriito­rului să nu mai scrie (pretinde paradoxal : prin scris) tipografului sa nu mai tipărească, editorului să nu mai lanseze, librarului să nu mai vîndă, deşi dum­nealui scrie, citeşte, tipăreşte, este editat, vîndut.

Şi pentru ce pretenţiile de. mai s u s ? , Pfentrucă slova romînească este numai bu 7

nă" ; nu excepţională. Şi pentrucă noi, lectorii, trebue să citim numai opere excepţionale: ace în carul cu •fîn, zice dînsul ; nimic, explicăm noi.

Dar este bine să nu citim nimic? După întregul intelect al acestui tări : nu ; după

Eugen Ionescu, cum văzurăm. Atitudinea aceasta de catîr îmi aminteşte de

nebunul care pretindea că întreagă lume are balama" lele craerului demontate, el singur fiind limpede la la cap şi — deci — stăpîn pe acest Univers.

Sunt sigur că Eugen Ionescu, citind cele de mai sus, se va simţi nedreptăţit si se va autocon-vinge că întradevăr, este un fel de Eminescu al esseului romînesc : pentru a-şi justifica o eventuală eşire din normal.

Se vor găsi oameni cari să-1 admită în ipostaza aceas ta ? Se prea poate. Noi însă, îl credem aşa cum e . . . mai ales, că de cînd cu nişte chestiuni de bu­cătărie literară, am constatat că şi el bea, mănîncă, respiră, se culcă, face armată, dragoste, e t c . . .

Pînă mai ieri, era redactor la „Credinţa". Tot negînd, a ajuns să-şi nege şefii, să se nege pe sine. Petru Manoliu 1-a văzut just (adică aşa cum e). Şi cum sunt şi ziarişti cu mintea 'ntreagă, 1-a pus în disponibilitate de condei. 1-a luat pîinea delà gură.

Pentru a se răzbuna, a început -să nege propriile-i negaţii de ieri. Rezultatul : ditirambe oribile şi dispen­sabile, la adresa poetului cu cioc şi director de ga­zetă. Numai că acum nu-I mai aude niciunul din cei iniţiaţi,

Dar este curios cum de-1 crede lumea pe Eu­gen Ionescu om exceptional ! Că a demonstrat in-complect plagiatul lui Vladimir Cavarnali? Dar cine nu ştia că cele treisprezece poeme ale acestui rus sunt traduceri din Esen in? Dacă este a se acorda un merit cuiva, acesta ar fi să revină lui Zaharia Stancu, adevăratul şi perfectul tălmăcitor al genialului spîn-zurat. Pentrucă Zaharia Stancu, prin tîlmăcirile sale, a pus la gard (fără surle şi premii) încercarea de lansare a lui Cavarnali.

Eugen Ionescu a fost ca un fel de viteaz după război.

* Scriitorii — în general — sunt oameni retraşi, sfi­

oşi. Gînditori deci. Esseiştii, cu precădere. Bineînţeles esseiştii ade­

văraţi, profunzi. Eugen Ionescu, din contra : unde nu vrei şi unde nu crezi, acolo dai peste el. Veşnic acelaş : slab, superficial, urît, anost, cu condei şi vorbă repezită, fără autocontrol. Un astfel de om, cu darul scrisului înnăscut (neîhtretinut' însă), nu poate fi remarcabil, nici cel puţin deosebit.

Pe vremea cînd era poet, avea darul de a masca aparentele; poate şi unde era mai tînăr. Acum căla­re pe mîrtoaga premiată, cu biletul de lăsare la va­tră n portmoneu — la urma urmelor — de ce * n'ar avea dreptul să fie guraliv? Este cetăţean cu drept de vot. Suntem siguri că va ajunje deputat, romancier, preşedinte la S. S. R,; cavaler al crucii, coroanei, etc, etc . . .

Se vede deci, cam ce-1 aşteaptă pe acest esseist, negativist, activist, combativist. Era necesară aceas tă pătrundere spre viitor, c a să ştim cine ne cere acum să nu mai citim. Trei ani să nu mai deschidem nici o carte, în trei ani să ducem la faliment tipografiile, trei ani să lîncezim imbecili şi paraziţi, Trei a n i . . . Una mie nouăzecişicinci de zile.

Ni-1 închipuim ministru al şcolarilor. Ar fi de pomină: ar închide şcolile trimifmd copiii la vatră, ar da foc bibliotecilor, ar distruge tiparnitile Funda­ţiilor Regale, ar vîrî în puşcărie pe toji cei ce ar în-drăsni să pronunţe SLOVA. *

Dar el ce-ar face în acest t imp? Şi-ar arde manuscrisele, admitînd, prin absurd, că s 'ar realiza imposibilul? •

Scaevola să fie şi nu-1 credem. Atunci care-i tîlcul îndemnului; său cel mai nou,

lozincei sale ? . . . Ne-am străduit să-i dăm de cap şi ni se pare

că am ajuns undeva : lui Eugen Ionescu i-a rămas nedesfăcut un stoc respectabil din volumul de po­mină. Şi cum era să scape de maculatură? Dîndu-i foc? De unde ! Indemnînd pe cititorul valah să se lase de citit (adică să-i cumpere cartea ca să înveţe ce să nu citească).

N. LADMISS-ANDREESCU

AXENTIE SEVERU 1821 — 1906

Un revoluţionar tipic — Răspuns la „Cartea Neagră"

In ziua de 2 Decemvrie, s'a desvelit la Mediaş, monu­mentul leului depe Târnave — Axentie, reparîndu-se în parte o nedreptate istorică, ce s'a făcut celui mai reprezentativ dintre conducătorii poporului răsculat la 1848.

încadrat din-, prima tinereţe în linia luptătorilor naţionali, pătruns până 'n adâncimile sufletului său de fanatismul religiei * libertăţii naţionale a profesorului Bărnuţiu, înzestrat cu o voinţă de fier, dornică de eli­berare, influenţat de revoluţia din Muntenia care i-a servit drept şcoală, strateg desăvârşit, Axentie Severii ne apere drept cel mai tipic revoluţionar delà 1848.

Avem convingerea că tinerii istorici ardeleni, vor şti să repare greşala istoricilor din vechea generaţie şi că vor aşeza figura istorică a Prefectului Axentie Severu, cel puţin alături de aceia a lui Avram lancu.

Faptele de arme săvârşite de Axentie în cam­pania de răsboiu sunt ca o legendă istorică din alte vremi.

Spiritul lui de organizator, dublat cu un simţ al dreptăţii foarte desvoltat, 1-a ajutat mult în opera de solidarizare a românilor ardeleni, ferindu-i în acelaş timp delà barbariile inerente mişcărilor revoluţionare.

Susţineam mai sus că Axentie Severu este cea mai reprezentativă figură revoluţionară delà 1848. Pe lângă mărimea faptelor săvârşite de el, găsim o probă hotârîtoare şi în aceia „că nici unul dintre prefecţii şi tribunii delà 1848 nu a fost atacat ca el, maltratat prin presă, batjocorit prin cărţi calomnioase şi prezentat decenii de-a rândul de marii şi micii slujbaşi ai fostului regim ungar."

Dar vom reveni, publicând documentele istorice ce le posedăm, pëntra a arăta adevărata însemnătate istorică a Prefectului S e v e r u . . . Nu credem în utilita­tea distrugerii unor legende cari fac din Avram Iâncu un revoluţionar tipic, ci vrem numai cafAxentie Severu, să-şi ocupe locul ce-1 merită în istoria românilor.

In ajunul Crăciunului românesc 1896, Axente Severu şi-a terminat răspunsul la „Cartea Neagră" scrisă în 1849 într'o formă tributivară *şi aţâţătoare. Carte ci pune în adevărata lor lumină faptele revo­luţionare ale Prefectului.

A fost răspândită în mod clandestin printre ro­mâni, dar a fost confiscată de autorităţile maghiare.

Foarte puţine exemplare au supraveţuit Unirii. Avem şi noi unul datorită generazităţii unui Mare Ro­

mân al Ardealului. Ar fi de dorit ca o instituţie cul­turală să găsească mijloacele pentru a tipări din nou această carte, care pe lângă că conţine preţioase date istorice în legătură cu frâmântările din 1848—1849, este expresia unui caracter de oţel.

Este foarte interesantă şi concludentă introducerea acestei cărţi cu ortografia ei originală.

Cetitoriule bune! Decă Francise I. al Franciéi după bătaia ce a

pierdut'o în 1525 la Pavia va fi avut cuvent se scrie mamei sale Luisa de.Savoiä: „Des toutes choses ne m'est demeuré que Fhoneur, et la vie qui est saulvé", apoi şi noi Românii din Dacia superioră — Transil­vania, Bihorul şi Bănatul — avem drept şi raţiune de-a ne plânge, c ă : totul şi tote sunt pierdute afară de Vieţă şi Onóre, care e salvată?

Pierduţi sunt 40,000 tineri şi bătrâni, dér toţi Români verdi ca stejarul, a căror sânge a îngrăşat în 1848—9 câmpiele, văile şi munţii Daciei superióre. Pier­dute sunt multe milióne ce am sacrificat noi, fraţii şi fiii acestora, pe tote câmpurile de răsboiu şi pre tote căile, alergênd când la Blaşiu, când la Clujiu, când la Sibiiu, când la Innsbruck, chiar şi la. Pesta şi mai pe urmă la Viena, pentru a ne ridica la starea şi statul, din care ne-a scos astuţia şi perfidia adversarilor, pentru a fi cunoscuţi prin lege de naţiune politică, cu egale şi asemenea drepturi, acasă, la comitat, în dieta etc., şedend, mâncând, bênd, consultând şi legiferând voile şi nevoile ţărei. "

Pierdut e comitetul de pacificaţiune, pierduţi, morţi, înmormentaţi sunt cei 13 prefecţi ai legiunilor române, cu tribunii, vice-tribunii, centurionii şi legionarii lor !

Pierdută, mortă, şi înmormentată e acea pleiadă frumuşică de funcţionari c. şi r., cari delà opincă până la Vlădică, delà notariu pană la consiliariu de curte, . şi vicegubernator, administra dreptate egală la toţi, în­tocmai că străbunul, despre care şi adversarii noştri de morte die: „Meghalt Mátyás király, nincsen igazság!"

Pierdute sunt tóté speranţele şi nălucirile, care şi-le făceau unii Români, Şerbi, Croaţi în urma înfia­telor promisiuni ale Maghiarilor.

Pierdută, a fost apró pe şi înmormentată pană şi onórea nostra, şi a lor noştri, căreia calumniile adver­sarilor seculari, îi săpase o profundă gropă, şi cu ne­ruşinarea, cu care o spunea, scriea şi propaga, ajun­seră se convingă şi facă chiar şi pe cunoscuţii şi con­sângenii noştri, să se ferescă de noi, ca de niscari ban­diţi, de carii, decă nu vréi să te arăţi complice, nu numai că trebue se fugi, ci trebue să-i şi prindi şi pre­dai pe mâna justiţiei.

Dér precum aurul, cu cât îl arunci şi ardi mai de multe ori în foc, cu atât mai curat şi mai strălucitor apare, aşa onórea, onestitatea, humanitatea, sinceritatea, modestia, virtuţile şi gloria noastră a eşit mai pre sus şi a dat de minciună tote calumniile lor şi va străluci

I pe cât timp va trăi némul românesc, pentru ale cărui drepturi am încins şi purtat în tinereţe sabia, am îm­plântat şi ţinut de corne plugul, am încercat a inverti negoţul şi comerţul, şi acum la bătrâneţe când numai am putere a continja acelea, scriu, scriu şi voiu scrie, pană voiu mai putea ţinea péna în mână, voiu scrie, că după-ce tote sunt pierdute să reînvie, să se înalţe şi strălucescă numele, onórea, şi gloria némului ro­mânesc. Sărbători fericite! şi la mulţi ani cu bine copii!

Braşov, în ajunul Crăciunului românesc 1896. Axentie Severu

Se împlinesc trei ze:i şi opt de ani de când îşi cinstea Axentie Severu neamul subjugat prin asemenea pilde simbolice, înălţătoare.

După douăzeci şi opt de ani figura lui a reînviat prin bronzul delà 2 Decemvrie ; deci amintirea lui can­dida nu va trai de apururi decât atunci, când cronicarii vremurilor apuse îşi vor face datoria...

VICTOR I. BIRIŞ

OMAGIU POSTUM Ceiace se credea eri o utopie, a devenii

aslăzi o realitate plăcută. Axente Sever îşi are me­moria cinstită printr'un monument falnic, înfipt aşa cum se cuvine, în inima oraşului Mediaş.

O splendidă zi de Decemvrie, văduvită ce-i drept de farmecul mantilei de hermină a zăpezii strălucitoare, înzestrată cu dărnicie de un soare auriu aşa de bogat încât ne amintea clipele unei primăveri gustate în plin, a fost martora elocventă a unui eveniment atât de rar în viata plină de zbu­cium a românilor de pe valea Târnavelor, desvelirea bronzului care sintetizează minunat chipul celui mai de seamă dintre românii târnăveni. - .

0 grandioasă manifestare naţională la care a luat parte întreaga suflare românească de pe aceste plaiuri a servit unui scop îndoit. Pe de o parte un omagiu strălucit adus aceluia care a fost o pildă rară de vitejie şi jertfă pe altarul scump al neamu­lui românesc. Iar pe de altă parte o impresionantă demonstraţie antirevizionistă la care zece mii de glasuri curat româneşti au dat un avertisment pu­ternic Budapestei revanşarde.

Nici nu se putea mai bine prăznuii amintirea lui Axente Sever, a luptătorului aprig delà 1848.

S 'a reparat, e drept prea târziu, o greşală fata de acela, care pornind modest pe drumul spinos în căutarea dreptăţii pentru poporul ce suferea greu­tăţile enorme ale jugului milenar, n'a răvnit nici ta măriri şi nici la recunoştinţă. Fusese totuşi dat ui­tării. Contimporanii aveau cel puţin scuza de a fi fost prinşi însăşi în vârtejul luptelor pentru dobân­direa drepturilor lor fireşti şi sustraşi astfel cultului celor ce au binemeritat delà neam şi patrie. Posteri­tăţii i-a revenit deci aceas tă sarcină. Dar urmaşi lui Axente Sever şi a altor luptălori vajnici au uitat obligaţiunile lor, faja de acei ce s a u jertfit pentru România liberă de azi.

Ingratitudinea omenească şi-a făcut şi aci loc până ce într'o bună zi un mânunchiu de tineri ge­neroşi de pe aceste plaiuri a scos pe Axente lSever

din negura uitării, cinstindu-i amintirea prin aşezarea unei plăci comemorative pe căsuja modestă unde a văzut lumina marele tribun delà 1848 Satul său natal primise drept cinste numele marelui său fiu şi câţiva ani mai târziu sub imboldul faptei acestor tineri generoşi s a u pus bazele monumentului ridi­cat la Mediaş.

Aslăzi numele lui Axente Sever este pe buzele tuturor. Astăzi călătorul poate întălni în inima unui o aş din Ardeal, considerat până ieri cetatea sacro­sanctă germanismului înaintat, chipul de bronz al marelui luptător. Iată fapta vrednică de toate laudele ale generaţiei actuale.

Cultul strămoşesc trebuie să fie un imperativ al acestor vremuri grele, când hotarele României întregite se văd iarăşi emeninjate de poftele nesă­ţioase ale duşmanului milenar, pentru a ne ojeli sufle­tele şi a ne pregăti să urmăm pildele strălucite ofe­rite de marii noştri înaintaşi în marea bătălie ce se desemnează vijeloasă pe ecranul politicei internatio­nale. MIHAI MONTANII

Decemvrie 1934.

H. Toniiza : Balde

I S T O R I E Anii toţi dorm. Intoarce-te prin ei să-i trezească emoţia 'n paşi strînsă. Vor suna amintiri, prea triste însă, ca sborul toamnei printre funigei.

Prinţul plînge ascuns în zăbrele căci mîinile cer anii întregi. Dincolo de 'ntîile legi cade cerul, nu mai sunt stele.

Pădurea întinde ramuri în zări dar nu-i pentru cine: cel aşteptat cu atîtea mirări nu vine.

Pădurile, oamenii, ştiu că 'ntr'o zi un print spre cetate era să pornească — lianele n suflet pot ca să crească dar nimeni nu va mai porni.

Aici anii, noaptea, singuri vorbesc, sus, cetatea-şi urcă iedera 'n steme ; cei morţi nu au puterea să blesteme, cei vii desleagă drumul şi pornesc.

C A N T I L E N Ă Noaptea te aduce aşa cum vreau, tu te laşi căci ştii ce înseamnă destin ; de-acum degetele de cîntat au pe cel mai pur clavecin.

Jocul va fi aşa cum l'am vrut eri, azi, acum — de ce te sperii, nimeni n'a bătut, doar amintirea a trecut pe drum.

A trecut pe drum, dar nu o chem: tot ce-a fost frumos, prea mult ne doare. Toamna stă în noi şi o vedem cum creşte 'nalt, cu struguri grei de soare.

GEORGE POPA

IARNĂ 'N VERS NOSTALGIC Azi, în dezmăţ, cu primii fulgi de zăpadă, flori din grădinile sufletului au prins să cadă.

S'a prelins semn de mirare pe geam: mi-aduc aminte cînd, visînd, muream.

Ieri cenuşiul ploilor te făcea să plîngi: azi, rîs alb, în suflet de neá, frîngi. . .

Să păstrăm maladiv iubirea de acum: neaua s e v a topi, sufletul s e v a face fum. Au căzut azi primii fulgi de z ă p a d ă . . . Deschide larg fereastra, albul s ă te vadă .

N. LADM1SS-ANDREESCU

T A M A R A Din stepele unde caii au cozile fuior şi fugăresc în lung pământul, — unde răscoale adapă cu sînge glia şi-o îngraşă cu trupul, de-acolo ai fost adusă Tamara în înbelşugatul câmp al valahului şi răsădită odată cu vara.

Seara, cînd ziua trage obloane grele, gândul spre întins de stepe îti sboară Tamara ; iar sufletu-ti ghitară sub mîna ta — geme şi plînge de dorul tării cu credinţe 'nvechite şi altare la colt de odăi, unde ti-ai frînt de atâtea ori trupul stând la sfat cu sfinţii tăi.

E V A Trupul de ceară să ti-1 topesc aş vrea în tiparniţa palmelor mele, ochii, hulubi rătăciţi să-i închid, să-i opresc în orbitele capului — stele. Şarpe de aur — părul tău încolăcit cum e vreau să-1 sărut, să-ti dau suflet din sufletul meu şi sânge şi trup. O Salomee a timpului fii ; pentru mine să fie jocul de şolduri al trupului tău, — parfum de Corinth — în nopţi înstelate, în nopţi de imbolduri.

MIHAIL AXENTE

I A R N Ă Astă noapte-au plouat stele. Delà pragul uşii mele Pînă 'n ziuă, Scos din piuă Un toi înălbit de ger, Mi-a îmbrobodit cărarea, Gruii, măgura şi zarea.

Crai de ziuă nou m'alintă, Clopoţei de-argint îmi cîntă. Zvonuri albe mă pîndesc, Cu ele să mă 'nfrătesc.

Prunc născut strugeşte 'n gene, Grunzi de-argint şi zvon de stele. Cruciuliţe "ncui în mine Dor durut şi pentru tine.

V. CGPILU-CHEATRĂ

O PAGINĂ DE AXENTE SEVER Răspuns la „Cartea negră"

„Unde dai şi unde crêpa'. . Proe. român.

Delà 1848, până după depunerea armelor vitejilor Maghiari în manile urgisiţilor Muscali, de multe şi nenumerate-ori am fost atacat, tras prin tote gu-nóiele, ba în 1848 şi 49 de multe-ori prins împuşcat, spânsurat, tăiat în patru părţi, ca Dozsa şi Horia, de gurile şi gazetele Maghiarilor, — şi tot mai trăesc!

De trei-ori am fost tras în cercetare criminală şi inchis mai multe dile şi săptămâni şi nici tribuna­lul militar din Sibiiu, condus de căpitanul auditor Nahlik, nici judeţul criminal al tarei, tot în Sibiiu, avênd cel mai strict şi sever referent, pe Camilo Wagner : nu m'au putut condamna ; dér nici înfo­catul asesor de tribunal Szalantzi, care mă tinú mai multe zile, închis în 1862 la Aiud, şi mă preumblă de câteva ori pe dinaintea faimoşilor colegişti de acolo, cu totă dorinţa de răsbunare ce o avea, nu mi-a putut da de cap, — şi au rămas redactorii lui „Magyarország" şi ai lui „Brassói Lapok" să-mi strige ca Cicerone lui Catillina : „ast iile vivit, vivit, imo in Senatum venit!"

Pană la 1890 am ausit, am cetit multe injurii, nenumărate blăstemuri, scornituri şi minciuni órzene, aruncate cu vorba, şi înscris în contra mea şi a natiunei mele, — şi am tăcut cresênd, că adversarii noştri se vor osteni, şi ruşinându-se de cele ce le-au scris şi publicat contra nostra,— sciind ei înşi-şi mai bine ca noi, că tote au fost tendentióse, — se vor înceta şi, de­cât avênd mare lipsă de brajele şi amicia nostra, ne recunósce de ceea ce am fost. adecă de parte beli­gerantă şi a şa vor judeca din alt punct de vedere faptele nóstre.

Rău m'ara înşelat ! Pentru-că pofta lor de-a în­jura, a calumnia şi denatura faptele, a mers, şi pre­cum vedem, merge crescând, ca şi a celor ce se pun la masă fără a-le fi Tome şi mâncând le vine apetitul.

Aşa pe la începutul anului 1980, comitetele-co-lonel Teleki László din incidentul, că pe acel timp murise un honved din 1848 într'un grajd, şi într'o stare miserabilă — pote beat, — începe să scrie, ca din bun senin, că vesi Domne nu muri aşa şi Axentie Severu, care are 600 juguri catasirale de păment la Cricău, păduri întinse, şi pe lângă acestea mai are şi o pensiune de nu mai tin minte câte sute floreni la an, acel Axentie, care a omorît 450 Maghiari la Pre-saca, 270 la Şard şi 250 la Cricău ; acel Axentie, care a incendiat Aiudu! şi a măcelărit şi acolo pe nevinovaţii orăşeni etc.

La tote aceste aserţiuni tendentiose, calumnii veninóse şi minciuni fără ruşinare, eu am dat la timpul său un răspuns obiectiv într'o broşura, care

cred, c ă va fi ajuns şi la manile lui Hentaler József şi a redactorilor dela^Magyarország" ; broşură, care tipărindu-se în mai multe sute de exemplare, a fost distribuită gratis de administratiunea tipografiei archi-diecesane la tote relatiunile gazetelor, ce apar în tote limbile în acesta teră, la tote jurisdictiunile, şi la tote notabilităţile cunoscute mai de valóre în patria; broşură, care a fost publicată în traducere nu numai de „Gazeta Transilvaniei" din 1890, ci chiar şi de-un siar fruntaş din Pesta, fără vre-o reflexiune séu combatere ; broşură, în fine, care nu numai de publicul românesc, ci şi de cel maghiar a fost gustată şi bine primită, cel puţin aşa s'au declarat toţi Maghiarii, cu cu cari am convenit la Ighiu, Alba-Iulia, Teuş şi Aiud, dintre care voiu cita pe emeritul pretor Kőblős Miklós din Ighiu, care mi-a zis în plină cancelaria : „Már ez jó volt!"

După ce în răstimp de cinci ani, cât a trecut delà publicarea acelei broşuri pană acum, pe cât sciu eu nu s'a aflat nimenea sd facă vre-o replica de acel răspuns al meu, să nege scrisele mele, mă cred dispensat în cele ce mă privesc pe mine şi persona mea a mai da vre-un alt răspuns la inculpările, ce le repetă din nou „Magyarország" prin autorul Kemény. Cei ce ar dori a afla şi cunósce adevărata stare a luc­rărilor, incriminărilor şi desminţirilor, caute şi afle acea broşură şi apoi judece.

Cea ce mă îndemnă şi mă determină pe mine a descinde de nou în arenă, şi a lupta contra celor pu­blicate în „Cartea cea negră" a baronului Kemény, sunt afirmările, calumniile şi acusaţiunile, ce le aduce autorul acelei „Cărţi negre" colegilor mei Iancu, Balint, Dobra, Buteanu etc.

Sunt unele afirmatiuni, cari se prind cu mâna ş se dovedesc ele pe sine de minciuni, cari nu pentru puritatea caracterului meu, şi al colegilor mei, ci pentru restabilirea adevărului istoric trebuesc rectificate şi aduse la adevărata lor fiinţă şi valóre.

Să vedem deră, cum au venit, cum au ajuns re­dactorii „Magyarország" la publicarea „Cărţii negre".

Delà 1890, când a văzut lumina răspunsul, ce am dat eu comitelui-colonel Teleki Sándor, pană la faimosul decret al ministrului Perczel, prin care se con­fiscă cele miişore de floreni, contribuiseră într'un an de zile, câte-va sute de Români, cari se află în acest stat şi se interzise sub globă, de 100 fi., şi 15 zile închisore, colecta ulterioră am avut pace. Deşi apos­trofările de „Hore", „Vankui", „vad oláh", „büdös oláh", „dacoromanista" nu încetară, şi se mai auziau aprópe zi de zi, noi acestea le consideram ca niscari stropi, cari scapă din gurile celor înverşunaţi, turburaţi séu aprópe turbaţi, care în turburarea şi veninul lor, nu pot vorbi fără să stropească pe cei din giurul lor. Aseme­nea stare sufletescă nenaturală o compătimiam, şi ne durea inima, auzând asemenea insulte, cari după una

sută şi zece ani tot se mâi repeţesc şi cari, de nus'ar pomeni aşa des, póté ar trăi şi muri sute şi mii de Români, fără să scie cine a fost Horea, cine Iancu şi ce au făcut ei, ce însemeză „vad oláh" şi „daco-român"... Ce să-i faci ? Pasărea cu ciripitul îşi descopere cuibul şi găina cu cârâitul îşi tradeză oul.

Totă ziaristica maghiară şi maghiaronă, fără deo­sebire de partid, a cântat Osana lui Perczel, înainte de a-şi da sémâ de însemnătatea insultei, ce a făcut'o mi­nistrul prin ordinul său naţiunei române, şi văzând du­rerea, ce au exprimat toţi Românii într'un glas, ér ziarele lor în mii de glasuri, a amuţit şi a tăcut, ér noi am fost aprópe induşi în erórea de a crede, că ea nu aprobă ordinul ministrului.

Dér ce să vezi ? Vine „Kolozsvár" delà Cluşiu ş\ într'un număr al său declară, că Iancu a fost „bandita­vezér", adecă conducător de bandiţi; pentru aceea înălţatul împărat în călătoria sa de pacificaţiune, ce a făcut'o în 1852 în Transilvania, nu a vrut să-1 primescă în audienţă, de care se învrednicise chiar şi cunoscutul în adevăr căpitan de hoţi şi bandiţi Rozsa Sándor.

„Kolozsvár" nu ne spune, că ecésta o face ca să legitimeze séu motiveze orecum ordinul ministrului, dér noi şi cu noi mulţi alţii aşa au priceput şi înţeles acea revelaţiune. Decă Iancu a fost conducător de bandiţi, atunci nici eu mă pot subtrage delà asemenea onóre. Dér şi toţi Românii pe cari i-au condus Iancu, Balint, Dobra, Buteanu, Solomon, Bradu, Moraria, Pin-ciu şi Secărean, Micaşiu, Vlăduţ şi Moldovan şi pe cari aveau să-i conducă Roman şi Baternai, sunt bandiţi ; cu alte cuvinte : toţi Românii din Transilvania au fost „bandiţi". Ce păcat! că luptătorii pentru libertate, adecă rebelii (să fiu bine înţeles, nu zic Maghiarii, pentru-că nu toţi Maghiarii au fost rebeli, ci s'au găsit şi atunci omeni, care au nebunit, când au văzut pe ce cale au plecat unii séu cei mai mulţi ai lor) nu au reuşit să învingă şi să aducă pe Kosuth să-1 încoroneze cu co­rona Sf. Stefan, să taie, să spênzure, să-i arunce în Tisa, în Mureş, Olt şi Târnave pe toţi Românii Transilvania, ér în ioaul lor să aducă Nemţi şi Şvabi, ca să le lucre moşiile şi cu atât mai curând să ajungă aceştia delà Rin pană la gurile Dunării, ér cei ce i-au adus, să ajungă, precum în mare parte au şi ajuns, fără de a ne stîrpi pe noi, în cea mai mare parte a Ungariei şi Transilvaniei servitorii noilor ospeţi.

Dér să ne oprim aici. Prea m'am abă­tut delà obiect şi în durerea sufletului meu am ajuns la aiurări?

Vorba era, că tancul nostru a fost de­clarat ca conducător de bandiţi şi eu, care l'am cunoscut în persona, care am lucrat cu el împreună, l'am avut pe la 1861 mai multe săptămâni óspe în casa mea ; eu, care i-ain cunoscut curăţenia şi nobleţă sufletului său, l'am luat în apărare afirmând şi probând, că n'a fost conducător de bandiţi, ci luptător pentru susţinerea Dinastiei Habsburgice, a constitu-ţiunei ce o promulgase acea gloriosă Dinas­tie şi pentru independenţa Transilvaniei:

— Ér cumcă în adevăr pentru acestea şi nu pentru Dacoromânia — cum ne acuză adversarii — ne-am luptat, probă a fost şi mai sunt stindardele nóstre, car nu au fost naţionale trei-colori, ci negre-galbine ăustri-ace, precum se póté convinge veri-ce necredincios, vi-sitând magazinul de antichităţi din fortăreţă Alba-Iulia, unde se află.

Odată acest adevăr istoric stabilit, am arătat, că Iancu nu numai n'a fost admis şi respins delà audienţa de înălţatul Imperat, ci dinpotrivă, mai de multe-ori, prin principele-guvernator Schwarzenberg şi adjutantul Majestăţii Sale pr. Grüne, fú provocat, ca să se pré­sente.

Şi să vedeţi minune ! Adversarii noştri prin or­ganele lor, în loc de a merge să vadă stindardul ce l'a purtat Filomo-ul meu în Blaşiu, şi de-acolo prin Turda, Cluş+u pană la Huedin, prin Alba Iulia, Aurăria, Abrud, pre malul Mureşului pană la Şoimuşiu — în loc să producă nouă probe, nouă documente şi să probeze, că cele ce le-am sbris eu, în apărarea amicului şicommi-litonului meu, nu sunt exacte, vin cu „cartea negră", în care sunt înşirate o sumă de omoruri, şi atrocităţi comise de omeni particulari, şi aglomeraţi fără condu­cători ; şi după-ce în 8 Nr. înşiră acestea tote, fără a proba, că acestea s'ar fi comis la ordinul meu, al lui Iancu séu cel puţin al vre-unui, căpitan de sub condu­cerea nostra, în Nr. 131 încheia esclamând : „eddig tart a fekete könyv. E neháng sor elég bizonyság arra, hogy a magyar nemzet, a föld legtürelmesebb népe. Igen, mert máshol nem élvezhetné Axentye Szever véres tetteivel jól kiérdemelt penzióját. Máshol vagy a nép verte volna agyon, mint szokás a veszett ebet, vagy annak rendje és módja szerinti törvényes formák közt akasztották volna fel".

Trăescă redactorii delà „Magyarország !" Unde din dai şi unde crepă ă ! Axente Sever

H. Bälfatu Peisaj pe toamna

8 L a n u r i 15-16

P R E T E X T — după R a i n e r M a r i a Rilke —

Acolo, casele — atât de cenuşii, deşi sunt noui şi mari — privirile-şi ridică să vadă arborii cum zarea o despică şi nourii cum curg, ca timpul, pe câmpii.

Acolo, primăvara-i veşnic nedeplină, pe zid zadarnic trece rază după rază; cireşii şi copiii, trişti, agonizează şi numai toamna somptuoasă de lumină

aduce calmă împăcare; foarte rar sunt seri de caldă şi suavă reverie: stau turmele a vis şi păcurarul ştie de stele, când se razimă de felinar.

MIRCEA STREINUL

VIZIUNI DE APOCALIPS Sfârşitul stărue cu'ncăpăţânare de bivol întărâtat — nu mai stă nici-o piatră cum a stat. S'au dărâmat hotarele şi popoarele s'au amestecat. Toti vorbesc limba sfântă a vedelor. Un singur păstor îndreaptă paşii tuturor. Soarele răceşte aramă pentru porţile unei lumi noui. Fericiţi sunt ce-i ce au vamă intrării. începe veacul pierzării. Noaptea nu mai lucesc stelele — le-au stins relele şi necredinţa omului. Fericiţi sunt ce-i ce au lumină că aceia vor sta în rîndul celor fără nici o vină. Cristos păşeşte pe palme de înger.

NICULAE RUSU

C A D R A N Lanuriştilor

In schitul nostru dăltuit în stânci A'ngenunchiat aureola 'n zori. Şi soarele — a intrat sfios pe brânci, Purtând pe umeri mantie de sori. Cu vis ţâşnit din mugurii nebănuitei primăveri Am despicat catapeteasma somnului în două, Şi 'n or Mul nopţii obosit de privegheri, Am semănat fior de rugă nouă.

Urechea zărilor îşi subţiază tot mai mult timpanul

(Fluidul cald al cântecului incendiază uşile de vată) —

Şi vântul răsvrătirîi şi-a potolit aleanul. ALEXANDRU ŞARA

CURCUBEU PESTE TARĂ i.

Sărut pămîntul proaspăt ca o pască din primăverile cu zurgălăi de soare, sărut pămîntul zilelor, mioare, cu cer ca o scrisoare 'mpărătească. Pămîntul cu fîntînele, urcioare, pămîntul ce stă 'n praguri să 'nîlorească, pămîntul ce-o să cînte, ce-o să crească, în fiecare lujer de cicoare. Pămîntul nou ce-i beau din rouă iezii, pămîntul plin de sevă ca o cofă, pămîntul ce se 'ndoaie sub opincă; Pămîntul cald din inima livezii cu firul ierbii, fiecare-o strofă şi fiecare stup, o caterincă.

II. Stelele le voiu culege fără cîntec fără lege şi le voiu suna 'n tălăngi şi le voiu topi în crăngi. La voiu răsădi în carte, fiecare-un cer aparte, ori le-oi asvîrli pe vin, fiecare un florin. Le voiu răcori 'n fîntîne, le voiu frămînta în pîne, ori le-oi bate la chimir floare: aur bob şi fir.

TEOFIL LIANU

S F Â R Ş I T Toamnă. Ceată deasă, deasă. Delà noi a treia casă Moi perdele de mătasă Se ridică. Pică, pică Stropi de rouă. Plouă, plouă Rîu de lacrimi. Oare de unde? . . . Cine ştie ce s'ascunde Sub perdeaua de mătasă Delà noi a treia casă! Toamnă. Ploaie. Noapte. Vînt. Clopote de-argint cîntînd Ca ecouri din pămînt. Şi perdeaua de mătasă Delà noi a treia casă Stă 'ngrijată îndoliată, Căci pe ceată deasă, deasă Dric alb astăzi s'a pornit Delà noi a treia casă înspre besnă deasă, deasă.

. . . Cine ştie-un dric ce 'nseamnă ? . . .

Noapte. Ploaie. Vînt. — E toamnă. ION MOLDOVEANU

C R O N I C I Cărfi

A I . Lascarov-Mol t lovar iu : fflaiaina (edit. Cugetarea) ediţia II.

Dl. Lascarov-Moldovanu e un etic iremediabil. Co­laborează chiar la o revistă femenină, iar ani dea-jândul a fréquentât coloanele unor reviste creştine. E interesantă această literatură, chiar dacă ar fi cu ten­dinţe. Pentrucă reabilitarea unui moral scăzut, ori-care ax fi mijlocul prin care s'ar ajunge aci, e un gest mare, care implică jertfă proprie.

Că romanul dl. Lascarov-Moldovanu e scris cu tendinţă, nimeni nu poate contrazice. Stau mărturie pa­gini întregi unde autorul e prea vizibil, stilul devine oarecum didactic, voit. Despre acest roman s'ar putea scrie astfel, un foarte interesant esseu, ca centru de gravitate fiind iubirea. Pe ea e clădit întreg romanul. Î-Iu însă o iubire în sens prea liric, atât de deplasat. O iubire umană, morală, până la sacrifriciu. Mamina îşi iubeşte căminul, soţul, copii. Nici un pas alături, nici un gând rău. E în această atitudine atâta linişte mo­rală, atâta calm, isvorît desigur din credinţa în iubire. Mamina este un model de mamă şi de soţie, destul de inactual astăzi. Totuşi mamele n'au dispărut încă. Această iubire pentru copil există. Oricare tentaţii pentru lumea exterioară, nu denaturează această dragoste. Ea predomină peste cea conjugală, ba o face chiar accesi­bilă, când e cazul.

Romanul dl. Al. L.-M. apare ca un îndreptar al vieţii morale de azi. Prea didactic pentru a fi numai artă, are totuşi un procent remarcabil de creaţie, de viziune. Mamina va rămâne un tip foarte conturat, iubit chiar. E un personagiu viu, există ca atare. Ian e însă foarte slab redat. Poate aşa a voit autorul, să ne dea o strălucire, printr'un contrast, care totuşi nu e, fiindcă lan nu există. Tot aşa şi copiii. Singur Gri aduce o notă particulară, de eroism. Ceilalţi rămân prea agrea-M i . Si era necesară puţină intrigă, puţin conflict, pentru & reda o situaţie. Sub acest raport, romanul dl. Las­carov-Moldovanu e mai mult pictural, decât dramatic.

Cu toate aceste mici defecte de technică exteri­oară, romanul a plăcut. Mult chiar. Dacă conflictul nu e la suprafaţă, e însă în adânc. Mamina aduce singură atâtea conflicte sufleteşti, încât compensează unul arti­ficial. Astfel se explică succesul unei noi ediţii, azi când apar atâtea române diametral opuse ideii din „Mamina".

Stilul dl. L.-M. ecald. Tradiţionalist în fond, (sin­gura tradiţie care o putem accepta) ne dă totuşi un stil emancipat par'că de cel anterior. E mai plin de imagini, mai vizual. Insă în căutarea acestui stil, autorul a intro­dus ici, colo, neologisme supărătoare (limpiditate, lasi-tudine, copărtaş, cucurighează). Un cuvânt, oricât de sonor, trebuie să fie mai întâi acceptabil.

Prin Mamina, romanul românesc, poate obţine o echilibrare. Fiindcă se scriu şi la noi absurdităţi. Din acest conflict real, (aci există într'adevăr) se va ivi o limpezire, o formulă a ideologiei noastre literare.

I o n F o c ţ e n e a n u : I n s u s (poeme) Titlul acesta are un sens de poem pur. Nu ştim

dacă irumpe dintr'o ideologie, sau e un gest de-adreptul organic, mult mai prielnic unei construcţii de lirism interior.

Definiţia poeziei pure nu e atât de exactă. Ar tre­bui precizat dacă poezie pură e numai cea realizată după condiţii anume, sau şi cea cu tendinţă de spiri­tualizare. Pentrucă în cazul din urmă, Ion Focşeneanu calcă pe urme albe. Poezia lui tinde spre curăţire. Spiritul mai presus de toate. Şi mîinile se ridică spre piscuri, trupul sângerează de creste, căci apele pure ale cerului cheamă şi vrăjesc ca fata morgana. Desigur, aceasta notă specifică, atât de dificilă în realizare, a ridicat mirajul poeziei lui Ion Focşeneanu. Lirismul acesta nu se poate concretiza decât prin expresii de mătasă, moi, evocatoare de vis şi de religie. Poemele lui Ion Focşeneanu. au acest stil adéquat fondului. T o ­tuşi în contrast cu arta de expresie singulară a poe­mului mai nou, de păstrează o umbră de tradiţionalism, cari nu vezi ele unde apare. Există însă. Emanciparea e parţială şi poate, într'un fel, mai sănătoasă. Ea s'a format, credem, prin convingeri. Era biné să fi fost în sînge. Ori cum însă, Ion Focşeneanu ridică arta pînă la prestigiu. Şi aceasta e foarte mult, acum.

Traducerile din Baudelaire sunt bune şi frumoase. Cineva a şoptit însă : de ce aceleaşi titluri ca Al. A. Philipide ?

A I . D i n ţ a : I svoru i folcloric a l poez ie i r e l i g i o a s e a lo i I o n P i l la i .

Articolul acesta e extras din revista „Gând ro­mânesc" delà Cluj. Autorul, cunoscut publicist ardelean studiază influenţa poeziei poporane la Ion Pillât, în partea ei religioasă. într'adevăr, la Ion Pillât se poate vorbi de aşa ceva. Acest poet convertit delà moder­nism (Imnuri păgîne, Grădina între ziduri) la tradiţio­nalism, (Pe argeş în sus, Biserica de altădată) 4 trecut printr'o gamă de creaţie, în care inima poporului nu e absentă. Ion Pillât prezintă astfel un caz literar unic. Mirajul unei poezii prea parnasiene, s'a dovedit insufi­cient şi neîncăpător. Ion Pillât a început să scrie cu stelele satului, poeme cu miros de şindrilă proaspătă, ori cu răcoare de arhondaric. Această p->;z'^ rurală e matură î i toată esenţa ei.

Dl. Al. Dima e documentat în studiul d-sale. Pa­ralelele între textul poporan şi al lui Ion Pillât, arată însă de multeori nu numai influenţă, ci chiar plagiere. O spunem asta fără a acuza. Pentru „Povestea Maicii Domnului" ştim o variantă din Ardeal, (cel puţin aici

am auzit-o — celelalte fiind din Bucovina) care e a-proape identică cu textul Pillât:

ùfînta Maică-a lui Isus » Rătăceşte 'n jos şi n sus.

Pe cîmpia unui rîu, Printre grîne pînă n brîu. Cată loc să se-odihnească Şi pe fiul sfînt să-1 nască. Sub un plop cu frunza deasă , Jos pe pajişte se lasă. Plopul frunza şi clătina, P a c e muma nu-şi afla. Tulburată maica sfîntă Din graiu astfel îi cuvîntă : Fire-ai plopule-urgisit Şi de mine-afurisit, Şi de mine pe pămînt Şi de Dumnezeu cel sfînt. Frunza ta să n a i b a stare Cît îi ziulica mare Sbate-se c a de furtună Şi pe vremea c e a mai bună.

Transcriem numai atît, fiindcă şi Al. Dima con­stată asemănare numai în acest blestem pentru plopul neprimitor.

Azi, cînd poesia poporană e ignorată, isvorul fol-kloric al poeziei lui Ion Pillât şi tendinţa aceasta de apropiere cu poporul trebue preţuită. Atât numai, că nu se poate considera creaţie personală aceste transcrieri directe din variantele lui Marian sau ale altora. Al. Dima nu condamnă. Nu condamnăm nici noi, tocmai pentru dragostea pe care poetul o poartă poeziei po­porane.

Pentru Dl. Dima notăm, că această apariţie în serii a studilor d-sale e periculoasă. Am vrea un ciclu de esseuri, unde să putem privi integral o activitate care ne va face cinste.

T. P ă u n e s c n - U I m n : P o e m e a lese (Pământ şi suflet oltenesc)

Dl. Nicolăescu Plopşor continuă publicarea biblio­tecii d-sale. Avem aci, pe Păunescu-Ulmu, un nume

_ pe care nu-1 ştiam iscălit sub poezii. Cu toate că sunt acceptabile, au ceva prea rigid. Emoţia lipseşte complect. Ori poezia nu e metodă ci spontaneitate. Poezia lui Păunescu-Ulmu e retorică, fixă. Dacă ceva îndulceşte acest peisagiu, acestea sunt imaginile. Dacă am vrea o notă oarecare pentru această poezie, am spune că e tristă, amară, ca o coajă verde de nucă. Confesiile însă nu emoţionează şi nu dor.

Dintre poeţii olteni, rugăm pe dl. Plopşor să ne dea repede pe D. Ciurezu, Aurel Tită şi peŞt.V. Balaci, un nume nou, remarcat în cronici ca un talent real.

QEQRGE POPA H o r î a Teculescu — A n u a r u l Liceului

Pr inc ipe le rVicoIae din S i g h i ş o a r a , p e anii 1929/3© 1932/33. _ Harnicul şi neobositul director al Liceului Principele Nicolae din Sighişoara, d-1.. Horia Teculescu a înmănunchiat într'un anuar atât lucrările d-sale cât şi a celorlalţi colaboratori ai săi.

D-sa este cunoscut nu numai că om de litere ce ne face faimă prin documentatele sale lucrări — (Oameni şi locuri din Târnava Mare) — ci şi ca un neobosit luptător pe tărîm cultural — (Bustul lui Axente Sever). Anuarul de faţă ne-a surprins plăcut prin varietatea conţinutului său, care se referă la cunoaşterea judeţului nostru.

Nu putem decît felicita atît pe dl. H. T . cît şi pe ceilalţi profesori pentru aportul adus la înfăptuirea ope­rei de faţă şi în special pe dl H. T . care a îmbogăţit literatură română cu lucrări de talia celor cuprinse în anuar.

Ar trebui luată de exemplu şi imitată de toţi munca neobositului profesor delà Sighişoara, care a contribuit foarte mult la ridicarea nivelului cultural în Târnava Mare.

Şi trebuie ştiut, că nimic nu e mai frumos şi înăl­ţător decît de a scoate din negura uitării ; scuturând de praf vechile hrisoave, de care istoria ţării e strîns legată şi încătuşată de fiecare bulgăre de glie.

MIHAIL AXENTE

Periodice.

G â n d r o m â n e s c ( I I , '11 , Noemvrie 1934) Această revistă se consacră unui concentrat as ­

pect ardelenesc, însă fără tendinţi de regionalism. E , credem, ceva organic în această atitudine a d. Chinezu, redactorul revistei. Lucian Blaga deschide revista cu un tablou din piesa Avram lancu. Rareori am citit un fragment atât de sintetic şi de original. Emil Cioran scrie foarte disperat. In căutarea originalului atacă principii de etică creştină, ca mai jos să fie foarte sin­cer şi chiar simplu : „numai suferinţa schimbă pe om". E interesantă totuşi această frescă filosofică, printr'un fel nou de a nega existenţă.,

Din Cartea de cîntece romîneşti cu ortografie maghiară datată 1768, pe care a găsit-o d. Onisifor Ghibu la Sighişoara, mai există un exemplar la d. Horia Teculescu.

F r w e (I, 10, Decemvrie 1934). Cu toate că d. Emanoil Radian alias Mişu Chir-

noagă, nu poate spune nimic despre noi, (dealtfel ni-e indiferent) noi spunem că acest exemplar ă\Frizelor e bun. Emanoil Radian cu titlul „Mîinile Maicii Domnului", nu crede că e eclipsat de Tudor Arghezi ? (Ochii Maicii Domnului). Ii recomandăm o fuziune(?) Şi totuş frag­mentul e admirabil. Poezie bună : Aurel Marin, Ştefan Baciu.

V i a ţ a l i terară (IX, 164) Meritul acestei reviste, e că aduce multă informaţie, deseori deplasată, totuşi utilizabilă. Literatură pură, afară de poezie e puţină. Există însă multă ideologie şi cu toate invectivele (îndreptate mai mult asupra lui I. Valerian) revista e tînără: (Eugen Ionescu, Anton Holban, Eugen Jebe-leanu, Virgil Gheorghiu. Cronică bună şi variată. Dacă ceva lipseşte „Vieţii literare", e technica, aranjarea. Căci nu ştim ce caută anunţurile delà ministerul muncii; ori reclamele cu electrică, lângă poemele lui Radu Gyr. Adică înţelegem, dat nu-i estetic.

Litere (n, 15 Decemvrie 1934) Nichifor Crainic scrie cu multă patimă despre evrei

cari au ajuns stăpfni şi în literatură. Nu numai edi­tori, tipografi, colportori, ci chiar scriitori. Aci nu e vorba numai de literatură ci de naţiune. II rugăm să dea o soluţie mai practică.

_Radu Gyr 3jrş | |ne_căjm a murit_pjQezia. Şi noi la fel. Ëugeh~]ë5eleanu care e contra, de ce mai con­tinuă să scrie cadavre? Idem llarie Voronca. Mircea Cioroiu iscăleşte o „Lectură pentru Coca Farago" mai bună decît mr< m ! inspiraţiei.

D u h (n, 2 Noemvrie 1934) Multă cronică literară — şi e bine. II semnalăm

pe George C. Miron. Ştefan Dan traduce mult din Rim­baud. Iată o strofă pe care o semnează Virgil Cariänopol:

Am rămas tot ace laş , ascultînd armăsarii vîntului în şuer şi seara, cu luna sprijinită n bîtă scot pasări din fluer.

Vă place? Nouă da!

T e l e o r m a n u l (I, l ) O gazetă literară, cu pretenţii, care se face de rîs.

D. Elefterie Beoca (mutră foarte plouată) îl plagiază integral pe Milcu.

Societatea d e m â i n e (XI, 11 Nöemvrie 1934) Mutată la Bucureşti, pe lîngă ardelenismul mili­

tat în paginile ei, s'au anexat şi scriitori din capitală. Acelâş format frumos, technică mai emancipata. Scriu cu competintă Ion Clopoţel, Dimltrie Todoran, Grigore Popa. V. Copilu-Cheatră scrie un veritabil „Cântec de moţ . Cronica literară, în minus. Nu toţi poeţii pot scrie despre poeţi.

P ă m â n t u l Oricare număr din această revistă, e admirabil.

Dl. Eugen Cialîc face o operă de adevărată valoare. Literatură mai puţină, mai multă informaţie. Vorbesc aci, G. M. Vlădescu, Mircea Damian şi alţi scriitori cu re­putaţie. Felicităm pe d. Eugen Cialîc pentru acest real aport adus literaturii de provincie.

Plast ica r o m â n e a s c ă (Noembrie 1934) In ultimul timp se observă mişcare şi în artele

frumoase. După Arfa şi omul, această revistă, sub conducerea conorăşanului nostru George Togan, aduce un divers şi estetic material artistic.

B l a j u l ( I, 11 Noemvrie 1934) Scriu aici mulţi profesori şi publicişti. Revistă dé

cultură fiind, nu are literatură multă. O schiţă semnează Ion Agârbiceanu, o poezie bunişoară Andrei Undgheri. încolo studii variate şi utilizabile. Remarcăm ţinuta, într'adevăr occidentală şi mai ales entuziasmul acesta care e capabil de cele mai mari minuni.

B a n a t u l l i terar ([, 2) O revistă care nu credem că se va reabilita. Ori­

câtă curtezanţă ne arată d. Lucian Costin, nu putem minţi. Fiindcă tot ce se publică acolo, e submediocru. Incepînd cu d. Lucian Costin şi sfîrşind tot cu d. Lu­cian Costin. Acesta é tot Banatul ? In articolul acela cu constructivism, îi mulţumim de reclamă.

H o t a r u l (II, 2 Nqemvrie) Afară de poezie, care e slabă, găsim studii şi ati­

tudini, monografii, cronici. Toate "demne de reţinut. Hotarul face o operă de constructivism naţional, acolo la Vest. O schiţă foarte bună, deşi sub umbra lui I. A. Bassarabescu, iscăleşte d. Al. Negură. Păcat însă că nu ştie ortografia romînească.

Răsăr i tu l (XVI, 11-12, 1933) Ştim un Răsărit mai frumos, de acum 7—8 ani.

Pe atunci îl redacta I. Gr. Oprişan. Am preţuit întot­deauna scrisul acelui om, cu foarte mult bun simţ. Azi îl redactează d. Scarlat Preajbă. Păcat...

P r o m e l e u ( j , 7—8 1934) Găsim un articol de d. Mihail Dragomirescu : Cri­

tica decadentă. Ne mirăm că maestrul s'a molipsit delà tineri : e negativist. Neagă toată critica recentă (Pom-piliu Constantinescu. Perpessicius, Şerban Cioculescu). Pentru prestanţa acestei negaţii „Prometeu" e insuficient.

George Popa scrie primul său volum de poeme

PLECAREA SPRE LEGENDA

însemnări

Dispăruţi i noştr i

0 adiere de vînt îngheţat şi petala albă a sufletului s'a scuturat uşor în întomnarea de afară.

De acum nu şi v a mai încorda lira, iar glasul lui amuţit lasă în sufletele celor ce l-au apreciat, pînza neagră a durerei.

Cu Cincinat Pavelescu, şi aljii c e vor veni la rând, se tot încheie verigele lungului lant al dispăruţilor.

Noi, lanuriştii, sguduiti în adîncul sufletului, depunem în gând o floare înrourată de lacrimile noastre, la mormîntul proas­păt închis.

Eroului

Sufletul vulturului delà 1848, după ce-a planat^ un timp asupra plaiului tîrnăvean, s'a coborît în inima grea de streinism a Mediaşului,, imortalizîndu-se într'un märet şi impunător bronz.

Aici în cetatea Mediaşului, Ion Axente Sever, este a c a s ă între ai lui de oarece sufletul său a regăsit aici vechii legionari, fra[i întru suferinţă. Cu bustul lui Axente Sever, se întronează o eră nouă pentru poporul român, iar generaţiile viitoare vor vedea în el un veşnic memento.

Suflete m a r i

Studenţii tutoveni, din bătrîna cetate a ciobanului B u c u r r

n'au pregetat un moment de a nu-şi îndrepta şi în a c e a s t ă toamnă secerătoare de suflete, gîndul către cel ce -a fost Alexandru Vlahută.

Cincisprezece ani delà moartea sa, cincisprezece ani de când subtilul cîntăret, demn urmaş al maestrului s'a desbrăcat de tot ce-i pămîntean.

In fata mormântului ros de vremuri, odată cu al lor, gîndul nostru a tresărit şi îndoliat a luat parte la durerea lor, care este durerea noastră, durerea tării.

Mihail Axente

Un dez idera t

In 1930, cu ocazia marilor serbări mistraliene delà Avig­non, gruparea „Gândirea" promisese o edijie românească a operei genialului poet provensal. Ne amintim chiar unele începuturi de atunci ; V. Vöiculescu, Zaharia Stancu, Ion Pillát. .

Timpul şi prefacerile delà „Gândirea,, au amînat acest tel alb şi sus. Justificări pentru uitare sau activitate se găsesc or-cînd. Reîntoarceri la gîndul prim şi bun, se află rar. Dar se află.

De aproape 4 ani, îngenunchem vis sgîrie-nori în fata acelor fragmente din „Mireilie", transpuse admirabil în româneşte de Zaharia Stancu.

Nu mai este la „Gândirea" acest poet. Agită altă a lbă flamură de stihuri.

Cercul nu importă : poetul este poet oriunde

Dece, dar, nu ne dă Zahar ia Stancu întreaga Mireille trans­pusă în romîneşte ? Resurse are ; a dovedit-o cu traducerile din Esenin. Şi a dovedit-o cu fragmentele din poemul cel mai frumos al lui Mistral, publicate cîndva în „Gândirea".

Zaharia Stancu trebuie să se întoarcă la „masa de brad". Este, acesta , un imperativ cu rost bun în slova românească .

Înfierare

In deobşte, nu ne place atitudinea literară-socială a d-lui Sandu Tudor, deşi-1 iubim pe colaboratorul său Zaharia Stancu.

Despre profunzii de la ..Criterion", vom vorbi odată pe larg şi pe alocuri, pe două coloane. In special despre înfioră­torul domn Mircea Vulcănescu.

Omul acesta (dacă poate fi numit om) a vrut „să-1 bată" (după expresie proprie) pe Zaharia Stancu, şi n loc de a-şi sa­tisface aceas tă dorinţă ordonată — din împrejurări independente de furia sa, s'a repezit laş, în cîrca d-lui Sandu Tudor.

Desigur, a fost încadrat de baionete şi dus la urmă. Cu asemenea gesturi „Criterion-ul" se lămureşte definitiv.

De cur ioz i ta te

Ştiaţi c ă : I. Peltz, Mihail Sebastian, B . Fundoianu, Barbu Lăzăreanu, H. Sanielevici, Sergiu Dan, Stephan Roll, Ilarie Vo-ronca, F. Aderca, I. A. Candrea, Camil Baltazár, De Max, Lazăr Şeineanu, I Ludo şi Jonnel, sunt evrei ?

Si nu vi se pare cu tîlc aceas tă situaţie ?

Nicolae Ladmiss-Andreescu

G e o r g e B o l d e a Toamna aceasta I-a împus cu stilet de ftizie. Şi George

Boldea a murit. Legenda lui Linos, cântăreţul elin, se multiplică cu fiecare poet tânăr mort. Căci întradevăr murim prea tineri, cu regretul de a nu fi spus poemul întreg. George Boldea e-ra pentru noua lirică ardeleană un semn. Despărţit foarte ami­cal de tradiţie, poemul lui avea împletiri de şerpi subpământeni. N a m putut observa însă în el confesia unui sfârşit a ş a de aproape. Totul era reţinut, calm şi hotărît p a r c ă .

Lui George Boldea (şi lui Emil Giurguca) i se datoreşte existenta trecută a unei vii publicaţii ardeneleşti : Jtbecedar. Re­gretăm anumite incidente pe care le bănuim şi cărora s ă da­toreşte aceas tă tăcere Ia moartea poetului.

Lanurile înseamnă cu multă tristeţe trecerea în somn a lui George Boldea.

D e s p r e m o a r t e a poezie i

Intro revistă de capitală se discută pro şi contra. B a c ă a murit, ba c ă nu. Şi se discută maladiv, cu mult zahăr. Nu e nimic prompt şi adeguat. Gestul lui V. Damaschin îl credem numai de senzaţie, nici decum de atitudine. Nu trebuie să fi numai decât boem, c a s ă fii poet şi nu trebuie să te hrăneşti c u petale şi să te mînînce păduchii, pentru c a să seri poezie bună. Şi apoi felul cum V. Damaschin răspunde lui Radu Gyr, arată multă neseriozitate şi mai ales lipsă de adâncime, impotentă verbală, documentare. Se vorbeşte prea superficial despre moartea poeziei.

Eugen Jebeleanu şi Ilarie Voronca (ambii poeţi), aprobă pe d. Damaschin — a d e c ă moartea poeziei. Şi ei totuşi con­tinuă s ă scrie poezie, bine 'nteles c ă moartă.

Pentru L u c i a n B l a g a

Ultimul număr al „Gândirei" e închinat activităţii lui Lucian Blaga. Vedem în acest gest semnul unei mari consideraţii pentru Ardeal. Un autor transilvănean, sărbătorit în capitală, de una din cele mai mari reviste româneşti, înseamnă negarea oricăror considerente în afară talentului şi apropierea de acest suflet bun al Ardealului.

Despre scrisul lui Lucian Blega numai vorbim. 11 recu­nosc toti cari i-au citit slova virilă şi informată. Complex, variat, prodigios,^ Lucian Blaga merită acest incomparabil gest al „Gândirii".

George Popa

E . Cristescu-Delghiez

Expoziţia de pictură a Doamnei Cristescu-Delghiez a en­tuziasmat. Cercetătorul a desprins din pînzele acestei pictoriţe un talent exceptional, un suflet cald, o artă spontană şi plină d e efecte. Pînzele acestea ne dau integru emoţii proprii pictorale.

Ne oprim asupra peisagiifor din Brăila. Toate arată forţă. Nu sunt interpretări ; nu recenzii : redau o atmosferă proprie Brăilei. Şi numai din a c e a s t ă cauză, slova colorată a d-nei Delghiez păstrează un caracter de noutate.

Uleiul capătă , pe pînzele acestei pictoriţe, adevărata lui valoare. Fiecare lucrare dă impresia de frăgezime.

Menţionăm cu laude unanime două Naturi Moarte de o-mare abilitate technică. De o virtouzitate consacratoare este linia vizuală a acestor opere, zămislite într'o lumină gălbuie, dătătoare de nostalgii.

F a c e m popas lung în fa[a unui portret în mărime naturală. Sunt redate cu abilitatea specifică d-nei Delghiez : ansamblul^ construcţia fragmentară a lucrării, jocul subtil al culorilor. îm­binarea este ideală, de a c e e a afirmăm : portretul acesta este una din cele mai realizate opere ale genului în pictura noastră. Tim­pul, suntem siguri c ă ne v a da dreptate.

In toate celelalte portrete, confirmarea impresiilor prime revine odihnitor : d-na Delghiez nu adaptează decît expresia pic­turală a sentimentelor sale pure. Fundele şi zorzoanele multi­colore le aruncă regulat la coş. Întradevăr : încontinuu ai vrea să modulezi variajiunea, c a să reîmprospătezi plăcerea estetică.

Drumul doamnei Delghiez este în sus : se îndreaptă, fără şovăiri, către a c e a poză suverană a picturalului, din care mîine se vor desprinde opere consacratoare.

Pînzele expuse la Mozart zilele trecute, d a c ă nu au toate atributele idealului absolut pictural, nu ou niciuna din lipsurile nedesăvîrşirii.

Nu e, acesta, un mare fapt ? Ne vom verifica la o nouă expoziţie a D-nei Delghiez. Deocamdată omagiul de mai sus, este pedeantregul meritat.

George Togan

Bibliografic

Cărţi: Al. Lascarov-Moldovanu: Mamina(edit .Cugetarea) . . Horia Teculescu : Anuarul Liceului „Principele Nicolae." T. Păunescu-UImu : Poeme alese. Al. Dima : Isvorul folkloric al poesiei religioase a lui Ion

Pillát. ~ [ Al. Dima : -Motive hegeliene în scrisul eminescian.

Kevisle: Gând românesc (II, 11). Frize (I, 10). Isvodiri (I, 1). Vraja Mării (II, 11-12). Hotarul (II. 2), Banatul Literar (1 ,2) Progres şi Cultură (II, 10). Pământul (II, 82, 83, 84). Flori de crin (III, 7-9, 10). Societatea de mâine (XI, 11). Plastica românea­s c ă (I, 1). Blajul (I, 11). Teleormanul (I. 1). Satul (IV 48, 49) . Pagini Literare (I, 7-8). Duh (I. 2) . Crainicul cetăţii (II. 5-6). Munca literară (II, 17), Revista noastră (IV, 13-14 ,15) . Neamul românesc pentru popor (XXII, 23). Plaiuri săcelene (I, 11). Viata literară (VIU 163, IX 164, 165). Litere (11, 13, 15). Meridian (1. 5) . Pământul (85-98). Răsăritul (XVI, 11-12). Prometeu (1, 7-8). PlasticaO, 5-6).

Ziare: România Nouă, Cluj. Plugul. Simleul-Silvaniei. Sălajul Nou, Zalău. Avântul, Petroşani. Gorjanul, Târgu-Jiu. Ardealul, Braşov. Propăşirea, T.-Măgurele. Dobrogea Corporatistă, Constanta. Tribuna, Sibiu. Veacul Nostru, Bârlad.

Abonamente : 1 an 60 lei. — Institutiuni : 500 lei. — Redacţia şi administraţia : Mediaş, Str. Armurierilor 8

Tip. Recker, Mediaş Preţul 5 Lei