Embed Size (px)
Citation preview
Ion I. Ene
Un mic sacrificiu şi o mare bucurie
Cărticică de povestiri duhovniceşti pentru copii
Apare cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului TEODOSIE,Arhiepiscopul Tomisului
Editura Arhiepiscopiei TomisuluiConstanța • 2019
Noi ne vom duce de aici mai devreme sau mai târziu, dar, dacă reuşim să lăsăm urmaşilor cât mai multe cărţi sfinte, le lăsăm o zestre de mare valoare pentru ei şi pentru cei care vor veni după ei. (Protos. Nicodim Măndiţă)
Difuzare:
AgapisE D I T U R A
Str. Menţiunii Nr. 7, Sector 2, BucureştiTel./Fax: 021-2410673 • Mobil: 0733-580000
Cărţile pot fi comandate online la adresa www.edituraagapis.ro
sau de la librăria Editurii Agapis, din strada Menţiunii Nr. 7, Sector 2, Bucureşti
unde puteţi beneficia de reduceri de preț.
© Copyright Ion I. Ene.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiENE, IONUn mic sacrificiu şi o mare bucurie: cărticică de povestioare duhovniceşti pentru copii / Ion Ene.Constanţa: Editura Arhiepiscopiei Tomisului, 2018ISBN 978-606-8870-21-2821.135.12
3
Cuvânt către cititoriDragi copii,Citiţi cu atenţie poveştile de mai jos şi meditaţi
asupra aspectelor dificile şi a problemelor cu care s-au confruntat personajele. Situaţii similare pot oricând să apară în viaţa oricăruia dintre noi, deci o cunoaş-tere temeinică a modului corect de abordare este de mult folos.
La sfârşitul fiecărei poveşti se află o întrebare şi trei răspunsuri posibile (notate cu a, b, c) dintre care numai unul este corect. Analizaţi bine cele trei răs-punsuri şi încercuiţi-l pe cel corect. Nu pentru vreo notă bună veţi face asta, nici pentru a fi lăudaţi de oameni ci, pentru a acumula deprinderi sănătoase şi a dobândi o bună aşezare duhovnicească sub pronia iubitoare a lui Dumnezeu.
Citiţi cu luare aminte şi capitolul „Teste de per-spicacitate duhovnicească“ şi meditaţi asupra învăţă-turii care se desprinde din acestea.
Cultura sfintelor deprinderi să vă fie o lucrare permanentă şi stăruitoare, iar prin lucrarea faptelor bune învăţate vă veţi face pilde de frumoasă învăţă-tură sau candele vii de dreaptă credinţă.
La sfârşitul cărţii se află lista răspunsurilor corecte cu care vă puteţi controla.
În cap. 9 – Apoftegme, veţi găsi sâmburi de învăţă-tură înveşmântaţi în haina simplităţii; meditaţi asupra acestora şi desprindeţi bogăţia lor. Încercaţi să formu-laţi idei bogate exprimate prin două versuri simple.
4
Lucraţi fără preget pentru a acumula comoara de mult preţ care este dreapta învăţătură de Cre-dinţă Ortodoxă.
Căutaţi să aplicaţi toate deprinderile frumoase pe care le-aţi întâlnit la personajele din aceste poveşti. Faceţi-vă un mod firesc de a trăi după Sfintele Porunci şi atunci veţi fi permanent stăpâniţi de un dor fier-binte după Domnul Hristos.
Viaţa voastră să fie o lecţie instructivă, plină de înţelepciune, iar din exemplu virtuţilor voastre vor culege şi alţi copii. Este o provocare a sinelui nostru să lucrăm ca ceilalţi să devină mai buni. Cum facem asta? Prin exemplu vieţii noastre împodobită de virtuţi.
5
1. Un paznic şi un hoţLa noi în sat oamenii munceau mult dar traiul
era modest. Nimeni nu râvnea să aibă mai mult şi nici nu-i pizmuia pe cei mai înstăriţi decât el.
Moş Miron era paznicul bisericii, al primăriei şi al şcolii, căci toate erau una lângă alta în mijlocul satului. El locuia într-o căsuţă sărăcăcioasă lipită de şcoală. Asta era o mare bucurie pentru moş Miron că se ducea în fiecare recreaţie şi împărţea nuci, mere sau covrigi copiilor cărora le mai spunea unele întâm-plări sau ghicitori.
Avantajos era pentru nea Miron şi faptul că bise-rica era aproape. El făcea multă treabă în curtea bise-ricii: iarna dădea zăpada, vara tăia iarba sau mătura curtea, sau alte lucrări folositoare.
Noaptea făcea de pază cu toată răspunderea; dădea un ocol la primărie, şcoală, şi biserică apoi intra în mica lui odaie, se odihnea puţin încălzindu-se cu un ceai cald şi apoi se pregătea de o nouă patrulare.
Într-o noapte numa că vede o mogâldeaţă de om care lua lemne din şopronul bisericii. Se uită el mai bine şi vede că era Tudora, o femeie văduvă care avea 2 băieţi: Ilie şi Anton. Îşi zicea moş Miron în sine: „ce stai, eşti paznic sau ce eşti? Trebuie s-o alungi şi să mai spui întâmplarea şi părintelui şi tovarăşului primar.“
O altă voce îl certa şi mai tare: „Ce fel de om eşti? N-ai inimă? Pe frigul ăsta copii femeii pot îngheţa în casă. Asta vrei, măi paznicule!“
6
Cum se frământa el aşa îi vine o ideie salvatoare: să bag de seamă cam câte lemne a luat şi cam tot atâ-tea aduc de la mine de-acasă şi le pun la loc.
Deci stă deoparte nea Miron până ce femeia îşi ia sacul la spate şi se-ndreaptă către casa ei.
Lui moş Miron îi venea s-o strige şi să-i dea o mână de ajutor până acasă, da unde s-a mai auzit una ca asta?
Tot frământându-se moş Miron iată că dis de dimi-neaţă se-ntâmplă să se-ntâlească cu părintele Petru.
– Fii binecuvântat nea Miroane. Arăţi ca un elev care se duce la şcoală cu temele nerezolvate.
„Într-adevăr nu mi-am făcut temele că n-am apu-cat să pun înapoi lemnele acelea“ gândi bătrânul cu ochii ca cerul senin. O povară nevăzută îl apăsa necru-ţătoare: „tu eşti paznic sau complice la…“
Mi-a spus mie baba Ioana – gândea nea Miron – că părintele „vede că duci ceva“, te cheamă să te pună pe „cântar“ şi te scutură „de ciulini şi de scaieţi“. De toate „gunoaiele“ te curăţă, aşa zicea baba.
– Părinte, o vină grea mă roade şi trebuie să v-o spun.
– Hai să mergem la Sfânta Biserică, nea Miroane, zice părintele.
Moş Miron, gârbovit de cele şapte decenii care-au zburat şi împovărat de frământările din noaptea tre-cută, îl însoţeşte tăcut pe părintele Petru.
În biserică, nea Miron, răsuflă adânc şi-ncepe să-şi mărturisească greşeala:
– Părinte, nu mi-am făcut datoria de paznic. Să vă spun cum s-a întâmplat. Încet, fără să piardă nimic, moş Miron a povestit întâmplarea cu hoţul de lemne. Apoi a încheiat:
7
– Aşa a fost părinte, n-am fost în stare să-mi fac datoria. Nu mă puteam hotărî cum să acţio-nez; ba vedeam lucrurile într-un fel, ba singur îmi schimbam părerea.
Părintele tăcea cu privirea lipită de o icoană. Sub fâlfâit de aripi nevăzute lumina candelelor se legăna dulce.
„Părintele se roagă pentru mine păcătosul“ se gândea moş Miron cu o tristeţe strălucitoare adică cu
8
sufletul uşurat ca atunci când laşi dăsaga jos după un drum anevoios.
Părintele începe cu glas prietenos:– Nea Miron toţi trecem prin astfel de frămân-
tări. Doar conştiinţa- glasul lui Dumnezeu din inima omului- ne ajută să luam hotărârea cea dreaptă. Să nu te superi, am să viu şi eu la noapte să te-ajut să-ţi faci munca. Timpul va trece mai uşor şi-ţi voi da un răs-puns la necazul dumitale.
Noaptea următoare ger mare: părintele şi moş Miron au făcut rondul, au intrat la adăpost, au mai stat de vorbă. Au ieşit din nou afară.
Puţin înainte de miezul nopţii, când au ieşit să supravegheze obiectivele, ce să vezi?
În şopronul de lemne al bisericii se mişca, cu frică, o umbră de om.
Nea Miron vede primul şi-l strânge de mână pe părintele Petru. Părintele face un semn binevoitor s-o lase-n pace.
O femeie zgribulită de frig încărca lemne-n sac, gândind, de bună seamă la copilaşii care-o aşteptau acasă. După privirea-i tristă parcă ai fi zis că se ruga să-i fie iertat păcatul.
Deodată vocea caldă a părintelui sparge tăcerea:– Bună seara Tudora. Noi tocmai treceam
pe-aici. Uite, ia căruţul ăla din colţ, pune sacul îl el şi încarcă-l bine.
Femeia tremura încremenită. Nu ştia ce să spună. Nu ştia ce să facă. Dă să aşeze lemnele înapoi…cu un gest părintele o opreşte.
Nici moş Miron nu era mai puţin surprins.Părintele mai încălzeşte atmosfera:
– Ce-ţi fac copii sunt bine? Uite, îl cunoşti pe nea Miron, el te va ajuta când ai nevoie de lemne pentru foc. Nu-i aşa, nea Miroane?
9
– Desigur părinte, păi eu de ce-s pus aici?Acesta a fost răspunsul părintelui la frământă-
rile lui nea Miron. A fost un răspuns din fapte nu din vorbe. Faptele au tăria lor.
Duminica următoare, la biserică, într-un colţ în spate era o femeie săracă cu doi copilaşi de mână. Nu ştia cum să înceapă…Atât de mult se pregătise să ceară iertare, să mulţumească…să făgăduiască…
Privirea plină de lumină a părintelui i-a dat putere să-şi descarce povara nevăzută.
Voi, dragi cititori, cum vedeţi rezolvarea aces-tei situaţii?
Răspuns:a) Un paznic nu trebuie să amestece datoria lui
de serviciu cu compasiunea pentru săraci.b) Nea Miron a încurajat furtul, şi asta este
un lucru urât.c) Oferindu-i lemne femeii sărace aceasta îşi dă
seama că sunt oameni gata să-i sară în ajutor. Sen-timentul că nu este părăsită de oamenii buni şi nici de Dumnezeu o va determina să renunţe pentru tot-deauna să se mai „descurce“ singură aşa cum încer-case la început.
10
2. Vederea greşelilor străineÎntr-o vineri, Andrei şi Sofia se duceau la bunici,
la Râmnicu Sărat. Erau în tren; răsfoiau câte o carte, sau priveau pe fereastră sau îşi lăsau gândurile să
„navigheze, în voia valurilor unei mări“ nevăzute. Cei doi călători din faţa lor-un domn şi o doamnă- şi-au scos mâncarea din bagaj şi s-au aşezat la masă, că se făcuse ora prânzului. Chiar şi fără să vrei nu puteai să nu observi cu ce iuţeală mâncau salam cu pâine, şi ceva roşii cu brânză. Andrei, îndată şi-a amintit că era zi de post.
Se gândea că poate ar fi bine să deschidă o dis-cuţie cu sora lui, şi aşa… ca din întâmplare să spună că era vineri.
În felul acesta spera că-i va ajuta pe cei doi oameni din faţa lor care, poate că uitaseră ce zi era. Sau poate era mai bine să se adreseze foarte politicos celor doi soţi şi să le spună: nu vă supăraţi noi ştim că vinerea este zi de post care se ţine pentru cinstirea Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos…
Astfel se frământa Andrei căci ştia că bine este să-l îndrepţi pe cel care greşeşte.
Tot atât de bine Andrei mai ştia că degeaba ne înfrânăm de la alimente dacă nu ne înfrânăm mintea de la judecarea aproapelui şi de la a ne considera pe noi mai buni decât altul.
Sofia parcă îi citea gândurile; îl privea cu discre-ţie pe Andrei, îl săgetează cu o privire mustrătoare şi îi şopteşte:
11
– Nu te grăbi să îndrepţi pe alţii! Cine te-a numit învăţătorul tuturor?
Andrei n-a răspuns nimic; continua să se fră-mânte dacă este bine să fii nepăsător în astfel de împre-jurări sau este bine să încerci să îndrepţi purtarea lor greşită.
12
Când au ajuns la bunici au povestit cum a fost călătoria şi bineînţeles Andrei şi-a exprimat nedumeri-rea dacă trebuia să ia poziţie faţă de purtarea necores-punzătoare a celor care s-au aflat cu ei în acelaşi vagon.
Bunicul Iosif l-a ascultat cu multă răbdare şi le-a spus:
– Dragii mei nepoţei! Când vedem că cineva face oarecare greşală şi ne pare rău este un semn bun: înseamnă că nu suntem nepăsători, înseamnă că ne-am dori să-l vedem îndreptat pe acel om. Îndată trebuie să „alergăm“ în rugăciune la Dumnezeu şi să cerem
„fie Doamne voia Ta cea sfântă cu robul Tău cutare“.Mare este bunătatea lui Dumnezeu; pentru rugă-
ciunile noastre, când va rândui, va trimite Harul său şi îl va lumina, îl va călăuzi pe omul acela. Deci luaţi aminte nu ne rugăm lui Dumnezeu să-l vindece de cutare patimă că asta înseamnă că deja l-am judecat. Ne rugăm să se pogoare mila lui Dumnezeu peste acea persoană. Prin rugăciunile noastre îi vom face pe cei-lalţi vrednici de mila lui Dumnezeu şi totodată şi pe noi înşine. În felul acesta împlinim sfânta poruncă: Rugaţi-vă unii pentru alţii ca să vă vindecaţi.
Andrei şi Sofia au ascultat cuvântul bunicului cu multă atenţie; de-acum înainte vor şti ce au de făcut.
– Mulţumim bunelule, explicaţiile tale sunt lim-pezi ca un izvor care te răcoreşte şi îţi dă energie.
Ce credeţi, dragi cititori era oare o dorinţă curată de a-i îndrepta pe cei doi, sau ar fi putut să fie o sămânţă de mândrie care se lupta să încolţească? Scoţând în evi-denţă greşala cuiva nu este acelaşi lucru cu a te pune pe tine de partea celor care nu greşesc?
Nu cumva nepăsarea faţă de greşelile străine este lucru cel firesc?
Cum credeţi voi că trebuia Andrei să procedeze? Alegeţi răspunsul corect.
13
Răspuns:a) Copiii trebuiau, în mod politicos, să le atragă
atenţia celorlalţi călători că încalcă ziua de post.b) Nu avem nici un drept să-i judecăm pe alţii pen-
tru ce fac. Şi cu atât mai puţin să le dăm sfaturi; direct sau indirect, dacă nu ne-au solicitat. Cel mai potri-vit lucru era să se roage, în taină, pentru acei oameni.
c) Copiii trebuiau să discute între ei că este zi de post. Ceilalţi călători, auzind puteau să-şi îndrepte greşala.
14
3. „Rana“ produsă de banii pe nedrept însuşiţi
Toate necazurile ne vin din neatenţie. Aşa a fost şi la Alex, adică Alexandru.
Odată l-a trimis mama lui la cumpărături. De la o bătrână a cumpărat nişte cartofi, ceapă şi morcov. Ajungând acasă, după ceva vreme, a constatat că avea cu 10 lei mai mult decât ar fi trebuit să-i rămână. De fapt observase el încă de la piaţă că are ceva mai mulţi bani…dar a zis că nu-i nici o problemă că nu i-a luat el ci i-au fost daţi. Un gând viclean îi zicea:“ e ca şi cum ţi-ar fi redus preţurile“.
Înlăuntru lui Alex,“ o forţă“ îşi ridica „baraje“ iar o alta i le spulbera. Se petrecea întocmai cum spunea un părinte înţelept:“ În mine sunt doi care se bat“.
Ajuns acasă lucrurile s-au înăsprit. Apăruse o „rană“: „ai luat banii daţi din greşală, asta este necinste“- se auzea un glas dojenitor, stăruitor, chiar biciuitor.
Trebuia să se grăbească să înapoieze banii luaţi pe nedrept. Planul de a înapoia banii îi dădea deplină linişte-n suflet. Dar lucrurile n-au fost deloc aşa de sim-ple deoarece când a ajuns la piaţă vânzătoarea nu se mai afla acolo. Alex şi-a schimbat planul: a căutat-o a doua zi pe vânzătoare şi în ziua următoare dar degeaba. Dealtfel nici nu mai era sigur că o cunoaşte pe acea bătrânică.
Stând de vorbă foarte serios cu tatăl său, Alex a hotărât să se spovedească de acest păcat. Parcă purta asupra sa o povară urâtă şi chinuitoare de care sim-ţea nevoia să scape cât mai repede.
15
Şi-a făcut deci rânduiala Sfintei Spovedanii, s-a spovedit, a primit dezlegare de păcatul acesta şi a făcut şi rugăciunile de mulţumire după spovedanie. După această rânduială ar fi trebuit să-şi găsească deplina linişte sufletească. Dar totuşi multe frămân-tări îi rodeau pacea lăuntrică.
Uneori credea că nu este de trebuinţă să mai facă nimic. Alteori gândurile care-l frământau erau atât de obositoare. Ajutaţi-l voi pe Alex, dragi cititori, să aleagă soluţia cea bună.
16
Răspuns:a) Să se spovedească din nou de acest păcat, aşa
ca să fie mai sigur că i-a mai fost şters odată.b) Să caute o persoană în vârstă şi să-i dea 10
lei; aşa ca prin milostivirea aceasta să-i fie şters şi păcatul lui.
c) Nu mai trebuia făcut nimic deoarece păcatele spovedite odată sunt iertate.
Singurul lucru la care trebuie să fie atent este să nu se mai repete vreodată să ia bani necuveniţi.
17
4. Un mic sacrificiu şi o mare bucurie
Câteodată lucrurile se succed cu o aşa viteză că nici n-ai timp să cumpăneşti.
Teodor se ducea dimineaţă către şcoală. Îşi sta-bilea strategia cea mai bună pentru fiecare materie: la ce oră să ridice mâna, la ce oră să stea mic în spa-tele lui Ştefan Chirică. Când ajunge aproape de inter-secţia de la cofetărie numa că-l vede pe nea Filip, pâş, pâş, cu teamă şi nesiguranţă parcă-ar fi călcat pe un teren minat.
– Sărut mâna bunicule.În cartier toţi copiii îi ziceau bunicule şi toţi au
fost fermecaţi vreodată de cuvintele lui pline de înţe-lepciune. Domnul Filip fusese director de şcoală; iubea copiii! Se vedea după cum se însenina când stătea de vorbă cu ei.
– Să trăieşti Teodore şi să ai mult succes la şcoală!– Ce nevoie te-a scos din casă bunicule?– Uite fratele meu, mă duc să-mi iau ceva
medicamente!„Fratele meu“ aşa-i numea nea Filip pe băieţi,
vrând să se numere şi pe el cu cei tineri. Era o formă sub-tilă de umor pentru care domnul Filip era mult apreciat.
Teodor îşi face scurt o socoteală: să-l las să tra-verseze singur la o oră de vârf este foarte riscant. Să-l ajut să meargă la farmacie şi să se întoarcă acasă este nevoie de prea mult timp. Totuşi trebuie să fac ceva…Noi creştinii nu trecem niciodată „pe-alăturea“, adică nepăsători- îi spunea tainic un glas.
18
– Bunelule, dă-mi reţeta şi stai aici. Mă-ntorc cât se poate de repede, trebuie să ne-ajutăm ca fraţii nu-i aşa?
Pe chipul bătrânului a răsărit un zâmbet tine-resc, o rază de bucurie.
Cântărise bine lucrurile sau nu? Teodor nici nu-şi mai făcea probleme că va întârzia la şcoală. Un singur lucru avea în faţă: să-l ajute pe bătrân!
