ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE...

de Camil Petrescu

PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ

„Ultima noapte de dragoste...” de C. Petrescu este un roman psihlogic, de tip subiectiv, având următoarele trăsături: a. unicitatea perspectivei narative

b. timpul prezent și subiectiv c. fluxul conștiinței d. memoria afectivă

e. narațiunea la persoana I f. luciditatea (auto)analizei g. anticalofilismul h. autenticitatea, definită ca identificarea actului de creație cu realitatea vieții

Există o serie de particularitați în ceea ce privește modalitatea de construcție a personajului în romanul psihologic, specifice lui C. Petrescu: portretul fizic detaliat relaționat cu cel moral este înlocuit cu detalii fizice semnificative în raport cu

trăirile personajului deplasarea interesului spre portretul interior, spre coflictul psihologic ce se derulează utilizarea analizei și introspecției, monologul interior, fluxul conștiinței, memoria afectivă interesul asupra lumii interioare, la nivelul conștiinței Romanul ia forma unei confesiuni a personajului principal, un tânăr intelectual care se raportează la doua experiențe fundamentale:iubirea și apoi războiul. Specific prozei subiective apare narațiunea la persoana I, cu focalizare internă, viziunea „împreună cu”, ceea ce presupune identitatea dintre planul naratorului și al personajului. Există astfel un punct de vedere unic al personajului-narator care mediază între cititor și personaje, ca urmare personajul misterios, al cărui punct de vedere nu este cunoscut în mod real decât din perspectiva soțului, este Ela. Plasarea eului narativ în centrul acțiunii conferă autenticitate, dar datorită particularității timpului narativ, faptele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Ficțiunea romanescă se construiește pornind de la o sursă autobiografică –jurnalul de campanie care servește pentru conturarea celei de-a doua părți, cu experiența frontului, în timp ce prima parte este o ficțiune, urmărind rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Ela și Ștefan. Prin introspecție și monolog interior- tehnici specifice romanului psihologic, Ghorghidiu analizează cu luciditate, alternând sau interferând aspecte din planul interior, din planul conștiinței cu aspecte din planul exterior ( fapte si relații cu alte personaje ). Modalitățile de portretizare se referă mai mult la caracterizarea indirectă care reușește să surprindă fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini, relații cu celelalte personaje. Din punct de vedere al caracterizării directe există doar replici scurte ale celorlalte personaje: astfel, Ela în urma excursiei la Odobești îi spune Ești de o sensibilitate imposibilă, ca răspuns la reproșurile legate de comportament; în timp ce vărul sau Nae îi reproșează N-ai spirit practic... Ai să-ți pierzi averea. Intervine și autocaracterizarea, raportându-se la portretul fizic dar și la cel moral, psihologic: „Eram alb ca un om făra globule roșii; Eram înalt și elegant...; Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza- și am încercat-o- decât într-o dragoste absolută.” Naratorul- personaj își analizează propriile trăiri prin toate mijloacele specifice romanului psihologic modern: introspecția: „Nciodată nu m-am simțit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit.” analiza lucidă: „Simțeam din zi in zi, departe de femeia mea, că voi muri... Slăbisem într-un mod în care

mă despera, căci făcea o dovadă obiectivă că sufăr din cauza femeii, și oricât aș fi vrut să ascund cu surâsuri rănile orgoliului meu, nu mai putem izbuti din asta.”

1

monologul interior (notarea stărilor și a senzațiilor): „Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit ,nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca niște sfori putrede”.

Personajul principal al romanului , Ștefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid care apare și în drama de idei a autorului ( Gelu Ruscanu – „Jocul ielelor”), un inadaptat superior care traiește drama îndrăgostitului de absolut și nu se poate integra unei societăți mediocre și lipsite de moralitate. Student la filozofie, filtrează toate evenimentele prin filtrul propriei conștiinte, se izolează de lumea înconjurătoare. Toate evenimentele și toate gândurile celorlalte personaje nu sunt cunoscute decât în măsura în care acestea se reflectă în conștiința acestuia. De fapt realitatea va duce la destrămarea cuplului. Pănă la primirea moștenirii cuplul trăiește în deplină armonie, în ciuda condițiilor modeste. Criza de identitate este declanșată, în cazul lui Ștefan, de conflictul dintre esența psihologică și aparențele sociale impuse de o convenție. De la primele pagini ale cărții cititorul cunoaște trăsătura de caracter dominantă a acestuia, orgoliul, acesta aflându-se și la baza viitoarei lui iubiri, așa cum marturisește: „ Iubești mai întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că ști că asta o face fericită... Începusem totuși sa fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” Dumitru Micu afirma despre iubirea lui Gheorghidiu : „Vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasă devine la el stimulul pasiunii” ( În căutarea autenticității). O scenă importantă care relevă orgoliul nemăsurat al personajului, este scena din casa unchiuluiTache, unde în timpul discuțiilor se confruntă două concepții de viață: cea condusă de puterea banilor in cazul deputatului Nae Gheorghidiu și cea condusă de valori spirituale a lui Ștefan. Izbucnirea de sinceritate a nepotului îl detemină pe batrânul avar să-i lase acestuia o bună parte a moștenirii, de care nu se va bucura însă în totalitate, vărul său atacând testamentul. Ceea ce-l surpride pe tânărul intelectual este îndârjirea cu care se implică soția sa în dispută:”Aș fi vrut-o mereu feminină deasupra discuțiilor acestea vulgare, plapândă și având nevoie să fie protejată, nu să intervina atât de energic interesată.” Primirea moștenirii are efecte însă și într-un plan mult mai profund, deoarece generează criza matrimonială, mai ales că Ela se lasă în voia tentațiilor mondene, iar pe soțul ei începe să-l aprecieze „în funcție de un cod existențial ce nu i se potrivește.” El refuză să adopte un comportament monden așa cum și-ar fi dorit Ela , nu face nimic să recâștige iubirea acesteia, privește totul detașat, superior, iar sentimentele, iubirea sunt trăite rațional, raportate permanent la absolut. Din aceași dorință de a trăi experiențe care să se raporteze la absolut dar și dintr-un orgoliu nemăsurat, Ștefan se înrolează voluntar confruntându-se cu experiența dură a frontului la fel ca Apostol Bologa, personajul din „Pădurea spânzuraților”. Protagonistul își motivează înrolarea astfel: „N-as vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea față de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare.” Trăirea experienței războiului, a dramelor provocate de acesta îl ajută pe erou să-și clarifice sentimentele, să depășească drama iubirii. În final devine rece, impasibil la tot ce i se întâmplă, decide să divorțeze, să-i lase Elei totul pentru a se putea desprinde de trecut. Deși in raport cu lumea exterioară, el pare un învins, în raport cu lumea ideilor el este intelectualul lucid incapabil de a accepta compromisul.

RELAȚIA DE CUPLU Iubirea dintre Ela și Ștefan este surprinsă din perspectiva subiectivă a personajului-narator, este situată sub semnul orgoliului și al frustrării neîmplinirii în absolut. Prima parte a operei se concentrează asupra rememorării iubirii celor doi dar abia în finalul cărții se produce destrămarea.Dacă Ștefan este portretizat prin mijloace variate, conturându-se imaginea intelectualului filozof, inflexibil în cazul Elei informațiile sunt restrânse și filtrate prin conștiința lui Gheorghidiu, astfel D. Micu în cartea menționată mai sus spunea că Ela este „creația integrală a minții personajului masculin”, acesta este un fel de Pigmalion care o sculptează pe Galateea, deoarece își dorește iubirea ideală și nu concepe ca Ela să nu se încadreze acestui tipar.

2

Iluzia lui Ștefan că s-a izolat de realitatea înconjurătoare, în care nu vrea să se implice va duce la destrămarea cuplului. Împlicarea Elei în lumea mondenă pe care el o disprețuiește atât de mult va constitui principala cauză a rupturii dintre cei doi. Așadar, conflictul interior, drama incertitudinii este provocat de conflictul exterior care opune două mentalități, cea a filozofului și cea a lumii în care trăiește. Convenția romanului subiectiv, de relatare la persoana I face ca gândurile și acțiunile Elei să nu fie în mod real cunoscute de cititor, ci doar în măsura în care se reflectă în conștiința lui Ștefan. Dacă personajul mărturisește de la început că orgoliul stă la baza iubirii lui, putem să credem că același orgoliu și gelozia l-au împiedicat să caute o cale de reconciliere cu soția sa, aducând în mod inevitabil despărțirea. La rândul ei, femeia își respectă anumite principii: îl iubește pe Ștefan atâta timp cât îi trezește admirația prin valoarea lui intelectuală iar când nu se integrează în lumea mondenă în care pătrund, nu mai găsește nimic să-i lege. De la începutul romanului cele două personaje apar ca două tipologii antitetice: el este intelectualul absolutist preocupat doar de sfera spirituală în timp cea ea este „cea mai frumoasă studentă de la litere”, o fată populară și cochetă. Așa cum precizam mai sus iubirea dintre ei se naște din pură întâmplare, apoi este rezultatul orgoliului iar în final al obișnuinței, la început sentimentul fiind trăit idealist, specific vârstei tinereții ca o implinire totală. Cititorul se confruntă cu o situație destul de neobișnuită asupra iubirii, rememorarea acesteia debutând abrupt în capitolul al II-lea, dar și mai mult șochează percepția bărbatului asupra experienței trăite: „ Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală.” Dacă la început cei doi studenți săraci au un mariaj fericit, trăind această experiență într-un cerc restrâns de prieteni, după primirea moștenirii Ela se implică direct în administrarea acestuia, transformând relația de cuplu într-un mariaj monden așa cum reiese și din excursia la Odobești. Antiteza dintre cei doi se reconfirmă, în timp ce el adoptă atitudinea individului lucid, conștient de propria valoare, Ela i se pare superficială , frivolă. Ștefan refuză să adopte moral, comportamental, vestimentar atitudinea celorlalți bărbați și de aceea nu întreprinde nimic pentru a recâștiga afecțiunea soției sale, cu toate că știe că o poate pierde: „Am înțeles că în sufletul ei se petreceau comparații care nu-mi erau favorabile.” Fire reflexivă si hipersensibilă, care-și trăiește povestea de iubire mai mult cu intelectul decât cu sufletul, Ștefan trece printr-o adevărată dramă doar ca urmare a faptului că i se pare că a fost înșelat, trăirile fiind amplificate și de flirtul Elei cu un oarecare domn G. în timpul excursiei la Odobesti. El însuși mărturisind într-un moment de sinceritate: „Toată suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic.” Eroul își exagerează suferința, dându-i proporții exagerate iar Ela apare ca o soție infidelă nu ca urmare a unei trădări evidente ci ca rezultat al unor împrejurări interpretate de acesta. Nu apare în roman o confirmare a trădării Elei dar nici o infirmare a acuzațiilor care i se aduc, astfel nu cunoaștem decât ceea ce crede eroul. Izbucnind războiul Ștefan se înrolează, iar Ela se mută la Câmpulung pentru a fi mai apropape de acesta. Ea îi cere să treacă o sumă de bani pe numele ei pentru a fi asigurată financiar însă Ștefan crede că aceasta plănuiește divorțul, cu atât mai mult cu cât îl întâlnește întâmplător pe domnul G. în oraș. Deși dorește să aibă o confruntare cu acesta din pricina declanșarii războiului nu mai apucă să verifice dacă soția îl înșală. Aflăm la sfârșitul romanului care este soluția crizei prin care trec cei doi, despărțirea definitivă, pentru că Ștefan alege să treacă prin două experiențe fundamentale iubirea și războiul iar apoi să caute o alta care să-i satisfacă nevoia de absolut. Astfel , într-o nota de subsol a romanului „Patul lui Procust” aflăm că acesta îșî găsește sfârșitul în fundul ocnei dupa ce a tradat armata româna. Lipsesc alte informății care să clarifice situația, lăsând finalul deschis

3