3

Terenul in lupta armata

1. Elementele topografice ale terenului

Prin notiunea de teren se intelege o portiune oarecare de pe suprafata Pamantului, cuprinzand toate neregularitatile suprafetei terestre si totalitatea obiectelor naturale sau artificiale existente pe aceasta. La studierea terenului se deosebesc urmatoarele elemente topografice: detaliile de planimetrie si relieful.

Detaliile de planimetrie sunt diferitele obiecte dispuse pe suprafata Pamantului. Acestea se clasifica dupa natura sau categoria lor.

Dupa natura lor, detaliile de planimetrie se impart in detalii naturale (mlastini, nisipuri, lacuri, paduri, rauri etc.) si detalii artificiale (localitati, cai de comunicatii rutiere si feroviare, linii de transport al energiei electrice, canale, diguri, livezi, plantatii si altele). Spre deosebire de detaliile de planimetrie naturale, cele artificiale exista in teren ca urmare a activitatii creatoare a omului.

Dupa categoria lor, detaliile de planimetrie se impart in: localitati (inclusiv constructiile industrale, agricole, social-culturale si constructii izolante), cai de comunicatii rutiere si feroviare (inclusiv lucrarile de arta si constructiile anexa), hidrografie (apele curgatoare si statatoare, izvoarele, fantanile etc.), elemente de sol si vegetatie (terenurile cultivate si necultivate, mlastinile, nisipurile, padurile, plantatiile, liveziile, gradinitele etc.), frontiere, limite si imprejmuiri.

Relieful este notiunea prin care se intelege conformatia suprafetei terestre cu toate neregularitatile sale ce se prezinta sub forma de ridicaturi sau de adancituri mai mult sau mai putin accentuate, constand dintr-o combinatie de neregularitati de forme foarte variate. Dintre cele doua elemente topografice ale terenului relieful are o importanta mare din punct de vedere militar, deoarece conditioneaza in mod deosebit desfasurarea diferitelor actiuni de lupta ale trupelor. De obicei, relieful terenului este complex, foarte variat si uneori chiar complicat. Pentru determinarea caracterului general al reliefului se au in vedere cotele absolute ale punctelor, inaltimea diferitelor puncte deasupra terenului inconjurator si gradul de inclinare a pantelor.

Detaliile de planimetrie si relieful determina caracterul general, particularitatile si proprietatile tactice ale terenului.

2. Formele caracteristice de relief

In general, relieful suprafetei terestre este o combinatie intre diverse ridicaturi si adancituri avand forme foarte variate; portiuni uniforme de teren se gasesc foarte rar in natura. Demonstratia cea mai evidenta a acestui fapt o

4

constituie relieful patriei noastre, care se prezinta ca o imbinare armonioasa intre munte, deal si ses cu toate formele si aspectele caracteristice ale acestora. In aceasta mare diversitate a reliefului se deosebesc totusi cateva forme principale, caracteristice, care se impart in doua mari grupe: forme de relief simple si compuse.

A. Forme de relief simple

Formele simple de relief sunt creasta si valea. Acestea sunt alcatuite din supafetele inclinate ale scoartei terestre, ce se unesc intre ele in partea lor superioara (pe linia de despartire a apelor) sau inferioara (pr firul vaii).

Creasta (cunoscuta si sub denumirea de culme, bot de deal sau crupa) are infatisarea unei inaltimi prelungite intr-o anumita directie. Aceasta forma de relief este alcatuita din doua suprafete de teren inclinate, cunoscute sub numele de versante, care se imbina in partea lor superioara de-a lungul unei linii sinuoase, formand linia de despartire a apelor sau linia de creasta (cumpana apelor, coama). In terminologia militara aceasta linie este cunoscuta sub denumirea de creasta topografica.

Privita transversal, creasta poate avea forme mai mult sua mai putin ascutite, rotunde sau late. Daca este privita longitudinal creasta apare ca o linie sinuoasa ce coboara intr-o anumita directie, fiind determinata de varfuri, sei si uneori chiar intrerupta de pasuri sau trecatori.

In partea lor superioara crestele se leaga de o linie de creasta principala (fie direct, fie prin intermediul unor creste secundare), iar in partea inferioara ele coboara intr-o campie sau intr-o vale. Elementele componente ale crestei sunt versantele (care de regula au inclinari diferite) si linia de despartire a apelor. O ridicatura mica – atat ca inaltime cat si ca intindere – a suprafetei terestre, constituind o prelungire a crestei, se numeste pinten.

Valea se prezinta sub infatisarea unei adancituri prelungite a suprafetei terestre, ce coboara intr-o anumite directie. Aceasta forma de relief se formeaza prin imbinarea in partea lor inferioara a celor doua versante laterale, de-a lungul unei linii inclinate, intotdeauna in acelasi sens, in care se aduna toate apele de pe versante si care se numeste firul vaii sau talvegul. Vaile pot avea fund ascutit, rotund sau la si pornesc intotdeauna de sub creste (de regula din sei), coborand in vai din ce in ce mai mari, pana la varsarea in lacuri, mari sau oceane.

Desi valea este total diferita – sub aspectul infatisarii – de creasta, totusi intre aceste doua forme simple de relief este o stransa legatura, intrucat versantele care le alcatuiesc sunt elemente componente comune amandurora si numai dupa cum acestea se imbina – in partea lor superioara sau in cea inferioara – dau nastere unei forme sau alteia. Nu se poate concepe o vale fara ca de o parte si de alta sa fie

5

doua creste si dimpotriva, o creasta fara ca cele doua versante ale acesteia sa nu faca parte din doua vai alaturate. Aceasta lege a alcatuirii formelor de relief trebuie retinuta, deoarece ea va fi de mare folos la insusirea modulului de reprezentare si la citirea reliefului pe harta.

Vaile pot avea diferite infatisari. Adeseori apele fluviilor sau ale raurilor mari formeaza o vale larga, cu fundul lat si usor inclinat ce se numeste lunca. Spre deosebire de aceasta, in regiunile muntoase sunt foarte frecvente vaile inguste si adanci, cu fund ascutit si versante foarte abrupte, care se numesc chei sau cand sunt ceva mai largi – trecatori. Atat in zonele deluroase cat si la ses se intalnesc diferite rupturi de teren formate de ploi sau de ape de izvor si care se maresc cu timpul atat in adancime cat si in largime. O asemenea ruptura se numeste rapa, iar cand are dimensiuni mai mici – ravena. Odata cu trecerea timpului rapele nu se mai maresc, se acopera cu iarba si se niveleaza usor devenind mai putin abrupte; ele sunt cunoscute sub denumirea de viroage.

La o vale, indiferent de forma sub care se infatiseaza in natura, se deosebesc urmatoarele elemente componente: originea (locul de formare al vaii, partea cea mai de sus, situata sub linia de creasta), firul vaii (linia de imbinare a versantelor, in care se aduna si se scurg toate apele de pe versant) si gura vaii (partea dinspre varsare sau confluenta a doua vai).

B. Forme de relief compuse

Formele compuse de relief sunt toate celelalte forme ale reliefului, care iau nastere prin unirea sau prin combinarea in diferite feluri a formelor simple. Inaltimea, depresiunea, saua si sesul, sau diversele lor infatisari si combinari, fac parte din formele compuse.

Inaltimile sunt forme de relief alcatuite din ridicaturile de diferite feluri ale scoartei terestre, proeminente si bine conturate din toate partile, avand forme conice, de cupola sau diverse ale combinatii. Infatisarea sub care se prezinta in natura, situandu-se deasupra terenului inconjurator, face ca inaltimile sa fie vizibile si usor de identificat chiar de la distanta. Principalele forme de inaltimi sunt:

Muntele. Este o inaltime mai mult sau mai putin ascutita care depaseste altitudinea de 800 m si se caracterizeaza prin forme bine conturate si proeminente ce domina terenul inconjurator, prin coaste abrupte si stancoase adeseori, care domina vaile marginase cu peste 450 – 500 m. Dupa conturul lor, se deosebesc masivi muntosi (cand sunt grupati in jurul unui varf central) sau lanturi muntoase (cand sunt dispusi unul in prelungirea ceiluilalt). Dupa altitudine, se deosebesc munti mici (cu altitudini pana la 1000 m), mijlocii (intre 1000 – 1500 m), inalti (intre 1500 – 2000 m) si alpini (peste 2000 m).

6

Dealul. Este o ridicatura a suprafetei terestre de mai mica intindere si mai joasa decat muntele, avand in general forme rotunjite si coaste mai alungite, situandu-se la altitudini cuprinse intre 200 – 800 m. La fel ca muntii, dealurile se grupeaza in masive deluroase sau lanturi deluroase, dimensiunile si gradul lor de complexitate fiind mai reduse.

Mamelonul. Este o ridicatura de obicei izolata a suprafetei terestre ce se prezinta de regula sub forma de cupola, cu varful mai mult sau mai putin rotunjit, cu pante relativ uniforme si simetrice avand un contur rotund sau oval, care se ridica deasupra terenului inconjurator cu 25 – 150 m.

Movila. Este o ridicatura naturala sau artificiala de mica intindere a suprafetei terestre avand aspect de mamelon, de obicei izolata si bine conturata fata de terenul inconjurator, care nu depaseste inaltimea de 25 m si se gaseste mai frecvent in zonele de campie.

Colina. Este o ridicatura mult adancita, prezentandu-se fie sub forma unei spinari lungi, fie ca inaltimi izolate, situandu-se la altitudini cuprinse intre 50 – 200 m si avand pante line ce se pierd pe nesimtite in terenul inconjurator.

La orice inaltime, indiferent de forma pe care o are in natura, se deosebesc urmatoarele elemente componente: varful (partea cea mai de sus a inaltimii, avand de obicei o forma rotunda sau ovala mai mult sau mai putin ascutita; un varf ascutit se numeste pisc, iar cand are forma unei platforme orizontale poarta denumirea de platou), versantele (suprafetele laterale ale inaltimilor, avand inclinari egale sau diferite si pante uniforme, convexe, concave sau neuniforme) si piciorul pantei (baza inaltimii conturata cu claritate din toate partile, sau linia de contur dupa care versantele inaltimii trec in terenul inconjurator).

Depresiunile sunt forme de relief avand dimensiuni variate, care cuprind portiuni ale suprafetei terestre situate la un nivel mai jos decat formele de relief ce le incadreaza, deci inchise din toate partile. O depresiune de mai mica intindere formata din imbinarea a doua sau mai multe vai in partea lor inferioara, se numeste caldare sau gavan si este o forma de relief inversa mamelonului; cand aceasta depresiune este de dimensiuni mici si are peretii abrupti cu inclinare uniforma se numeste palnie. Bazinul este tot o depresiune, avand o intindere mai mare.

Elementele componente ale oricarei depresiuni sunt: fundul (partea cea mai de jos a depresiunii, putand avea forma ascutita, rotunda sau lata), peretii (suprafetele inconjuratoare ale fundului depresiuni, cu diverse grade de inclinare si pante diferite) si marginea (linia de trecere a depresiunii in terenul inconjurator sau limita de sus a peretilor).

Saua este o parte dintr-o creasta situata intre doua varfuri alaturate si dupa infatisare seamana cu saua de calarie. Dintr-o sa coboara in mod obisnuit – de o parte si de alta a liniei de creasta – doua vai ce-si au originea in punctul cel mai de

7

jos al seii; sunt insa si sei din care se formeaza numai una sau mai multe vai, orientarea inclinarea si marimea acestora fiind cu totul diferite.

Punctul cel mai de jos al unei sei se numeste gatul seii. Aceasta reprezinta o mare importanta nu numai din punct de vedere topografic, deoarece, fiind punctul de legatura intre vaile transversale ce-si au originea spre ei, constituie in acelasi timp si locul cel mai usor de trecere peste inaltimi, ceea ce face ca de regula, dar cu deosebire in regiunile muntoase, drumurile de toate categoriile si chiar potecile sa treaca peste creste prin sei.

Sesurile sunt intinderi mari ale suprafetei terestre, cu aspect putin accidentat, aproape orizontale si cu diferente de nivel relativ mici. Sesurile situate pana la altitudinea de 200 m se numesc campii, iar cele ce se gasesc deasupra acestei altitudini poarta denumirea de podisuri. Intr-un teren ses se deosebesc portiuni cu denivelari cuprinse intre 20 – 50 m care se numesc ondulatiuni, si cute de teren sau sprancene, care sunt formate din incretituri avand denivelari pana la 20 m.

Dupa cum s-a vazut, formele caracteristice de relief sunt forme simple sau compuse ale neregularitatilor suprafetei terestre; ele se gasesc in natura imbinate intr-un chip foarte variat si in pozitii diferite unele fata de altele. Studiind marea varietate a formelor de relief din natura, se desprind doua elemente generale, determinante caracteristice ale reliefului si anume: varful, fundul depresiunii si saua, care alcatuiesc punctele caracteristice ale reliefului, precum si linia de despartire a apelor si firul vaii, care alcatuiesc liniile caracteristice ale reliefului. Punctul si liniile caracteristice ale reliefului formeaza forma unui schelet care determina atat caracterul general al reliefului, cat si pozitia reciproca a neregularitatilor suprafetei terestre.

Formele de relief cu toate variantele lor de imbinare, precum si punctele si liniile caracteristice ale reliefului, luate asa cum se prezinta ele in natura, sub aspectul neregularitatilor suprafetei terestre, dau infatisarea generala a reliefului terenului. Ele trebuie studiate si analizate toate la un loc, pentru a trage concluziile necesare cu privire la modul cum influenteaza relieful asupra indeplinirii unei misiuni de lupta, pentru a cunoaste avantajele si servitutile pe care le prezinta atat pentru trupele proprii, cat si pentru cele ale inamicului. Pentru aceasta este necesar sa se cunoasca bine toate elementele topografice ale terenului precum si caracteristicile cele mai importante ale acestora

8

3. Proprietatile tactice ale terenului

A. Clasificarea terenului din punct de vedere tactic

Din punct de vedere tactic, terenul se clasifica dupa cum urmeaza:- neaccidentat, semiaccidentat si accidentat – in functie de neregularitatile

suprafetei terestre si de existenta obstacolelor naturale sau artificiale care influenteaza miscarea trupelor;

- descoperit, semiacoperit si acoperit – in functie de existenta detaliilor de planimetrie si a formelor de relief care influenteaza asupra observarii si mascarii.

Terenurile neaccidentate permit ducerea oricaror actiuni de lupta ale trupelor terestre precum si folosirea tuturor armelor, permitand in acelasi timp si intrebuintarea cu succes a tuturor mijloacelor tehnice de lupta din dotarea acestora. Valoarea tactica a unor astfel de terenuri depinde in mare masura de caracterul acoperirilor pe care le prezinta, de natura solului, precum si de conditiile climaterice si atmosferice.

Terenurile accidentate, adica regiunile ce sunt traversate, compartimentate de diferite obstacole naturale sau artificiale (mlastini, lacuri, rauri, rape si viroage, diguri si canale, retele de irigatii, versante cu un mare unghi de inclinare a pantei etc.) micsoreaza mobilitatea si capacitatea de manevra a fortelor si mijloacelor. Tancurile sunt legate de existenta cailor de comunicatii practicabile, iar pentru activitatea trupelor de rachete si radiotehnice sunt necesare masuri speciale de asigurare. Asemenea terenuri ingreuiaza misiunea trupelor atacatoare dat in acelasi timp le favorizeaza pe cele din aparare, cu deosebire in situatia cand obstacolele de teren se gasesc in fata limitei dinainte a apararii.

Terenurile descoperite permit observarea spre toate directiile. Pe un astfel de teren este posibila intrebuintarea tuturor armelor, precum si a armamentului si mijloacelor tehnice de lupta, din dotare. Lipsa acoperirilor naturale sau artificiale ingreuiaza mascarea trupelor, mijloacelor si obiectivelor proprii contra observarii terestre sau aeriene a inamicului, marind in acelasi timp vulnerabilitatea in fata tirului intregului armament al acestuia. Deplasarile sunt ingreuiate din cauza putinelor cai de acces acoperite, iar desfasurarea fortelor si mijloacelor – ferita de vederea inamicului – este impiedicata si din cauza lipsei generale a acoperirilor naturale. Terenul descoperit constituie o greutate si din punctul de vedere al mascarii drumurilor de afluire, de aprovizionare si de evacuare, acestea fiind in general expuse vederii inamicului.

Terenurile acoperite sunt bogate in acoperiri naturale sau artificiale (paduri, lastarisuri, tufarisuri, localitati, plantatii de pomi, livezi etc.). Aceste acoperiri impiedica sau cel putin ingreuiaza observarea, dar pe de alta parte ofera bune

9

posibilitati pentru mascarea trupelor si a tehnicii de lupta. Asemenea terenuri favorizeaza manevra ascunsa a trupelor atacatoare, dar in cazul cand se afla in fata limitei dinainte a apararii ingreuiaza si complica misiunea celor ce se apara..

B. Proprietatile tactice ale terenului in functie de relief

a. Particularitatile formelor de relief in functie de panta acestora

Particularitatile tactice ale formelor de relief sunt determinate, in principal, de forma, de gradul de inclinare si de pozitia pantei terenului. Panta terenului este insusirea unui versant de a fi mai mult sau mai putin inclinat fata de un plan orizontal ce trece prin piciorul sau. In functie de forma sa, o panta poate fi uniforma, concava, convexa sau neuniforma..

Pantele uniforme si concave se formeaza din varful inaltimilor, pornind de la linia de despartire a apelor (creasta topografica) si ajungand la piciorul pantei. Acest mod de infatisare a pantelor in natura permite executarea tragerilor directe pe toata intinderea lor, cu conditia inexistentei unor detalii de planimetrie ce pot constitui obstacole. Datorita acestei particularitati a unor astfel de pante, este favorabila dispunerea pe ele a punctelor de observare si a pozitiilor de tragere. Aceste puncte sau pozitii trebuie insa bine mascate, deoarece pe asemenea pante campul de vedere si de tragere sunt deschise, nu numai de la creasta topografica spre piciorul pantei, ci si invers.

Panta convexa se prezinta sub forma unei curburi ce acopera o parte mai mica sau mai mare din campul de vedere si de tragere, formand zone nevazute ce nu pot fi lovite prin tragere directa. Spre deosebire de pantele uniforme si concave, pe astfel de pante punctele de observare sau pozitiile de tragere se dispun in locul de curbura a pantei, adica in locurile unde gradul de inclinare a pantei se schimba, trecand de la o panta lina la una mai pronuntata. O astfel de dispunere permite executarea observarii si a tragerilor directe pe tot restul pantei pana la nivelul piciorului ei, permitand in acelasi timp si mascarea obiectivelor proprii fata de observarea terestra a inamicului situat in vale, intrucat curbura pantei inchide campul de vizibilitate directa.

Panta neuniforma este o imbinare a formelor de mai sus, pe a carei intindere se gasesc treceri sau schimbari succesive de pante uniforme, concave si convexe. Astfel de panta nu favorizeaza nici observarea si nici tragerile directe, din cauza ondulatiunilor de teren pe care le prezinta pe toata intinderea ei. Este de remarcat insa faptul ca pantele neuniforme creeaza conditii favorabile pentru deplasarea, manevra sau apropierea ascunsa de un obiectiv indicat.

Din punct de vedere topografic la o panta se deosebesc urmatoarele elemente:

10

Linia de cea mai mare panta. Este directia sau dreapta care, plecand dintr-un punct oarecare de pe un versant, formeaza cel mai mare unghi cu planul orizontal ce trece prin piciorul pantei, sau cu alte cuvinte linia dupa care curg spre vale apele cazute pe versantul unei inaltimi. Valoarea in grade a inclinarii unui versant se masoara intotdeauna dupa linia de cea mai mare panta. Pe un versant se pot duce un numar nelimitat de linii de cea mai mare panta. Intrucat, de regula, nici un versant nu are pe toata intinderea lui acceasi inclinare, este de la sine inteles ca nici linia de cea mai mare panta nu va avea pe toata lungimea ei o valoare unghiulara constanta, dar va fi o linie continua determinata de drumul de scurgere al apelor cazute pe suprafata versantului.

Liniile de schimbare de panta. Sunt acele linii de-a lungul carora versantele isi schimba inclinarea. Ele limiteaza suprafetele cu inclinari diverse ale unui versant, dand nastere la iesinduri in cazul curburii convexe si la intranduri in cel al curburii concave. Liniile de schimbare de panta pot fi paralele sau oblice fata de liniile caracteristice ale terenului (creasta topografica si firul vaii). Liniile de schimbare de panta caracteristice sunt urmatoarele:

- linia de inceput de panta – este prima linie de schimbare de panta in partea superioara a versantului; cand versantele uniforme, convexe sau concave ale unei inaltimi se intretaie sub unghiurile mai ascutite, atunci linia de inceput de panta se confrunta cu creasta topografica, iar in celelalte cazuri linia de inceput de panta este prima linia de schimbare de panta situata dedesubtul crestei topografice;

- linia de sfarsit de panta – este ultima linie de schimbare de panta in partea inferioara a versantului si se confunda cu piciorul pantei, iar in cazul vailor cu fund ascutit – cu firul vaii.

Cunoscand cele de mai sus, se poate defini creasta militara (o notiune des intrebuintata in tactica), ca fiind o linie de schimbare de panta ce deschide campul de vedere si de tragere al intregii inclinari de la varf pana la piciorul pantei si care nu se proiecteaza pe cer in timpul observarii de la inamic. Pe pantele uniforme si concave creasta militara are o pozitie alaturata crestei topografice si aproape coincide cu aceasta, in timp ce pe pantele convexe se situeaza intotdeauna dedesubtul crestei topografice.

In functie de gradul de inclinare, din punct de vedere tactic se deosebesc pante line (pana la 5º), mijlocii (intre 5 - 20º) si abrupte (peste 35º).

Gradul de inclinare a pantelor se exprima prin unghiul de panta, care este unghiul format dintre un plan orizontal si suprafata terestra inclinata sau dintre planul orizontal si linia de cea mai mare panta. Valoarea unghiului de panta se exprima in unitati unghiulare (grade sau miimi) si poate fi determinata direct in teren sau cu ajutorul hartii (pe drumurile publice, tabelele indicatoare arata valoarea unghiului de panta exprimata in procent la suta).

11

In cele mai multe cazuri gradul de inclinare a pantelor determina proprietatile tactice ale formelor de relief, influentand in mod direct conditiile de deplasare in teren a fortelor si mijloacelor, conditionand efectuarea manevrelor, executarea tragerilor directe si indirecte, amplasarea punctelor de observare si de comanda, mascarea dispozitivelor de lupta. Astfel, de exemplu, pantele line sunt accesibile deplasarii tuturor fortelor, tehnicii de lupta si mijloacelor de transport, neinfluentand viteza de mars si etapele zilnice. Pantele mijlocii permit, de asemenea, deplasarea tuturor acestor forte si mijloace, dar cu viteza de mars mai mica si cu etape mai scurte. Pantele mari nu sunt accesibile decat mijloacelor senilate, iar cele abrupte permit numai deplasarea subunitatilor fara a fi in formatie sau a luptatorilor izolati, parcurgerea acestora cerand o instruire aparte, precum si alegerea cu pricepere a modului si a itinerariului de deplasare.

Este important de retinut ca pantele, atat prin forma cat si prin gradul lor de inclinare, influenteaza asupra tragerilor, astfel:

- cu cat o panta este mai mica cu atat este mai eficace focul armamentului de infanterie, deoarece usureaza executarea tragerilor directe care au o mare eficacitate pe campul de lupta; pentru artilerie astfel de pante sunt mai avantajoase cand tragerile se executa de sus in jos, intrucat maresc imprastierea loviturilor;

- cu cat o panta este mai mare cu atat eficacitatea focului armamentului din dotare devine mai mica, mai ales la tragerile de jos in sus cu armamentul de infanterie din cauza dificultatilor de ochire precum si din cauza micsorarii imprastierilor loviturilor armamentului de infanterie si artilerie;

- pantele uniforme maresc eficacitatea focului armamentului cu tragere directa si usureaza executarea acestora, deoarece exista camp liber de vedere si de tragere atat de la varf pana la piciorul pantei cat si invers;

- pantele neuniforme, din cauza diversitatii si alternantei lor, dau nastere la unghiuri moarte si creeaza zone nevazute ce nu pot fi batute cu focul armamentului cu tragere directa.

In terminologia militara in functie de asezarea trupelor proprii fata de inamic, se deosebesc pante si contrapante, astfel:

- pantele – sunt cele indreptate de la trupele proprii spre inamic sau cele pe care inamicul are posibilitatea sa le observe ori sa le loveasca prin trageri directe; pe acestea se dispun de regula fortele si mijloacele cele mai importante ale subunitatilor destinate pentru respingerea atacurilor inamice, se instaleaza pozitii pentru tragere directa, diferite obstacole antiinfanterie si antitanc, precum si puncte sau posturi de observare;

- contrapantele – sunt pantele opuse celor de mai sus, adica terenul de observare terestra a inamicului; acestea se folosesc de obicei pentru concentrarea in secret a subunitatilor si a tehnicii de lupta, pentru dispunerea pozitiilor de tragere indirecta, precum si pentru adaposturi.

12

b. Particularitatile si influenta reliefului asupra actiunilor de lupta

Sesurile si colinele sunt terenuri apte pentru folosirea tuturor armelor si a tuturor categoriilor de tehnica de lupta. Particularitatile unor astfel de terenuri, din punct de vedere tactic, sunt legate de gradul lor de acoperire, de existenta, numarul si dispunerea obstacolelor naturale (rauri, rape, mlastini etc.), de natura solului (argilor, nisipos, mlastinos etc.), precum si de conditiile concrete de clima si meteorologice in care se desfasoara actiunile de lupta.

Regiunile deluroase sunt de asemenea propice folosirii tuturor categoriilor de forte armate si tuturor armatelor, impreuna cu toata tehnica lor de lupta din inzestrare. Aceste regiuni pot fi considerate, din punct de vedere tactic, drept terenuri semiacoperite sau acoperite, chiar in cazul existentei reduse a diferitelor detalii naturale sau artificiale de planimetrie. Neregularitatile suprafetei terestre, formele de relief, constituie acoperiri naturale ale cailor de comunicatii ce se folosesc pentru afluirea trupelor si a tehnicii de lupta, aprovizionari si evacuari, in timp ce varfurile inaltimilor izolate si versantele dealurilor, ce se pierd pe fondul peisajului din adancime, pot fi folosite in bune conditii pentru amenajarea punctelor de observare si a pozitilor de tragere.

In munti intrebuintarea cu maximum de eficacitate a tuturor armelor si a intregului armament, precum si a unor mijloace tehnice din dotare este ingreuiata de conditiile specifice de relief. Muntii inalti si alpini reclama folosirea cu precadere a vanatorilor de munte – instruiti, dotati si echipati in mod special pentru ducerea diferitelor actiuni de lupta in astfel de regiuni. Relieful muntos limiteaza aria de intrebuintare a unor arme cu mare putere de izbire sau de lovire. Astfel, folosirea tancurilor si a unei parti din artilerie este legata de existenta, dispunerea si practicabilitatea cailor de comunicatii, care de regula se gasesc in vai ori traverseaza diferitele lanturi sau masive muntoase prin chei sau trecatori; aceasta servitute sta si in fata executarii transporturilor auto. De asemenea, trupele radiotehnice si o parte din cele de transmisiuni nu se pot deplasa decat pe aceste cai de comunicatii, zona lor de actiune fiind in acelasi timp conditionata de relieful inconjurator. In plus, folosirea trupelor de rachete necesita si luarea anumitor masuri de siguranta si de asigurare. Sprijinul aviatiei si al trupelor terestre intampina anumite dificultati, iar recunoasterea si cercetarea aeriana sunt greu de executat.

Terenurile muntoase ofera conditii naturale prielnice executarii de ambuscade, precum si pentru executarea si declansarea unor atacuri prin surprindere asupra inamicului. Formele pronuntate de relief, stancile, padurile si umbrele acestora ofera conditii naturale de mascare a trupelor si a tehnicii de lupta impotriva observarii terestre sau aeriene a inamicului. Particularitatile unor astfel

13

de terenuri usureaza organizarea apararii in general si mai ales a apararii impotriva aviatiei si tancurilor, precum si realizarea unor obstacole genistice. In acelasi timp, executarea observarii si a manevrei de forte si mijloace este ingreuiata – desi deplasarile in general sunt ascunse vederii inamicului – iar ritmul de ofensiva se micsoreaza considerabil. Discontinuitatea dispozitivului de aparare usureaza executarea tuturor manevrelor de catre trupele atacatoare.

Atat in regiunile deluroase, cat mai ales in cele muntoase, marea majoritate a vailor, precum si a rapelor sau viroagelor sunt ascunse vederii unui observator aflat chiar la mica distanta fata de acestea. Datorita acestui fapt asemenea forme de relief – si cu deosebire cele ce au directia spre pozitiile trupelor inamice – pot fi folosite in bune conditii ca drumuri ascunse de apropiere sau ca drumuri de ocolire prin flancuri si prin spate a pozitiilor acestora. Vaile sunt favorabile pentru concentrarea fortei vii si a tehnicii de lupta, pentru deplasarea mascata in dispozivitul de lupta propriu, precum si pentru amplasarea pozitiilor de tragere ale armamentului cu tragere indirecta.

Pentru actiunile subunitatilor mici precum si ale luptatorilor izolati, o mare insemnatate o are si folosirea cu pricepere a avantajelor pe care le ofera micile neregularitati ale suprafetei terestre, cum sunt movilele, cutele si alunecarile de teren sau surpaturile, gropile, rambleele, debleurile si altele. Aceste forme de relief si detalii de planimetrie pot fi folosite cu succes pentru organizarea ambuscadelor, pentru mascarea fata de observarea terestra a inamicului, pentru a consitui acoperiri in timpul salturilor succesive de pe un aliniament pe altul, cat si pentru diverse alte scopuri.

C. Proprietatile tactice ale terenului in functie de detalii de planimetrie

a. Particularitatile detaliilor de planimetrieEste evident ca pe o anumita portiune a suprafetei terestre, pe care au loc

actiuni de lupta, exista si un numar variabil de diverse detalii naturale sau artificiale de planimetrie de diferite categorii. Detaliile de planimetrie – asemenea reliefului – influenteaza organizarea si ducerea luptei, creand conditii favorabile sau, dimpotriva, ingreuind realizarea misiunilor de lupta ordonate subunitatilor sau luptatorilor izolati. In cele ce urmeaza se vor analiza pe scurt unele dintre particularitatile tactice ale unor categorii de detalii de planimetrie.

Localitatile si constructiile industriale si social-culturale. Aceste detalii de planimetrie favorizeaza ducerea luptei de aparare si ingreuiaza in mod considerabil misiunea trupelor atacatoare. Ele pot fi amenajate cu eforturi minime pentru a fi folosite drept noduri de aparare si puncte de sprijin. Existenta cladirilor de piatra sau de beton armat cu subsoluri, diversele constructii la suprafata si in subteran

14

ofera posibilitati multiple de a organiza o aparare stabila si constituie in acelasi timp adaposturi solide pentru forta vie si pentru o parte a tehnicii de lupta.

Numarul mare de constructii si edificii – dispuse una in apropierea celeilalte – micsoreaza posibilitatile de observare, limiteaza campurile de tragere, complica organizarea cooperarii intre subunitati si intre luptatorii izolati, reduce posibilitatile de folosire cu maximum de eficacitate a tehnicii de lupta din dotare, ingreuiaza deplasarile. Toate aceste servituti impun folosirea cu pricepere si dibacie a cladirilor, curtilor, subsolurilor, pasajelor in tot timpul organizarii si ducerii actiunilor de lupta in localitati cat si in grupurile de constructii dispuse in afara acestora. Este de retinut faptul ca edificiile si constructiile proeminente, cladirile izolate dispuse la marginea cvartalelor sau in afara localitatilor pot constitui repere bune pentru orientare sau pentru determinarea locului de statie.

Reteaua de comunicatii. Soselele si drumurile de diferite categorii au o mare importanta pentru deplasarea trupelor si a tehnicii de lupta in scopul concentrarii lor pe o anumita directie sau intr-un anumit loc cat si pentru folosirea lor drept cai de aprovizionare si de evacuare. Reteaua de drumuri capata o insemnatate deosebita in actualele conditii, cand trupele sunt dotate cu o mare varietate de tehnica de lupta perfectionata ce se deplaseaza pe roti sau pe senile. In zonele muntoase atat drumurile naturale cat si potecile ce traverseaza defileurile au o mare importanta din punct de vedere tactic; de aceea cucerirea si mentinerea ferma a acestora influenteaza in mod hotarator realizarea cu succes a actiunilor de lupta din munti.

De asemenea, cucerirea si mentinerea cu fermitate a nodurilor de comunicatii si de cale ferata, a statiilor si garilor, a lucrarilor de arta (viaducte, poduri, tuneluri) dispuse pe sosele, drumuri si cai ferate au o deosebita insemnatate tactica, mai ales daca se tine seama de rolul important pe care-l joaca in desfasurarea luptei aceste puncte obligate de trecere.

Soselele, drumurile, caile ferate, precum si constructiile de pe acestea sau cele alaturate (ramblee, debleuri, santuri), care sunt perpendiculare pe directia de atac pot servi drept aliniamente pentru micile subunitati in scopul consolidarii sau mentinerii terenului cucerit; santurile pot fi folosite ca transee sau pozitii de tragere pentru armamentul de infanterie, rambleele pot constitui adaposturi sau elemente de mascare in fata observarii terestre a inamicului, iar debleurile pot servi drept obstacole antitanc.

Hidrografia. Detaliile de planimetrie ce intra in aceasta categorie (raurile, lacurile, canalurile, retelele de irigatii, fantanile etc.) au o mare influenta asupra actiunilor de lupta ale trupelor. Raurile – iar pentru subunitatile mici chiar paraiele – pot servi drept alinimente care sa usureze misiunea de lupta a trupelor aflate in aparare si, in acelasi timp, sa ingreuieze misiunea celor atacatoare. In functie de latime si adancime, de viteza de curgere a apei si natura fundului, de caracterul si

15

natura malurilor, raurile constituie obstacole pentru deplasarea trupelor si a tehnicii de lupta. Lacurile, de asemenea, constituie obstacole importante pentru trupele atacatoare, iar pentru cele din aparare asigura o buna acoperire a limitei dinainte a apararii.

Canalurile si retelele de irigatii, mai ales cand acestea sunt dispuse in mod sistematic pe suprafete mai intinse, compartimenteaza terenul si ii confera un caracter semiaccidentat sau accidentat. Aceste elemente de hidrografie favorizeaza trupele aflate in aparare, dand posibilitatea organizarii unor aliniamente succesive de aparare. In acelasi timp ele ingreuiaza misiunea trupelor atacatoare, limitand posibilitatile lor de deplasare si de manevra si constituie bune obstacole antitanc.

Abundenta apelor curgatoare si statatoare asigura satisfacerea nevoilor de apa legate de intrebuintarea pe scara larga a mijloacelor mecanizate, cat si cele solicitate de dezinfectarea armamentului, tehnicii de lupta si de transport. Existenta, numarul si dispunerea resurselor de apa potabila in afara localitatilor (fantani si izvoare) au o mare importanta pentru asigurarea unor necesitati ale trupelor care actioneaza pe campul de lupta.

Influenta detaliilor de planimetrie ce intra in categoria elementelor de sol si vegetatie asupra actiunilor de lupta, cat si unele particularitati tactice ale acestora, sunt tratate putin mai pe larg in cele ce urmeaza.

b. Particularitatie si influenta naturii solului asupra actiunilor de lupta

Din punct de vedere tactic, dupa natura solului, terenul se clasifica in urmatoarele categorii: saraturos, nisipos, mlastinos, pietros si argilos. Duritatea suprafetei terestre, precum si diferenta de calitate rezultata din natura deosebita a solurilor, au o influenta hotaratoare asupra gradului de accesibilitate a terenului si conditioneaza intr-o anumita masura folosirea tehnicii de lupta.

Solul saraturos, mai putin raspandit pe teritoriul patriei noastre, isi semnaleaza prezenta prin lipsa totala sau slaba dezvoltare a vegetatiei ierboase. Astfel de soluri sunt situate in depresiuni in zonele de ses cu drenaj natural insuficient, in apropierea lacurilor sarate si a litoralului maritim. In timpul ploilor aceste terenuri devin clisoase, ingreuiaza deplasarea trupelor si a mijloacelor de transport, reducand mobilitatea trupelor, iar pe timp uscat demasca deplasarea mijloacelor mecanizate datorita prafului ce se ridica in urma acestora.

Solul nisipos, care se intalneste pe intinderi apreciabile in tara noastra, se deosebeste prin nisipuri fixe sau miscatoare si se formeaza numai in zonele cu umiditate redusa. Relieful terenurilor cu sol nisipos se prezinta sub forme ondulate cu pante foarte line ce poarta denumirea de dune, precum si sub forma plata a grindurilor maritime. Dintre terenurile nisipoase sunt mai favorabile desfasurarii diferitelor actiuni de lupta cele fixate prin vegetatie (plantatii de pomi, de arbusti

16

sau vita de vie), fata de cele cu nisipuri miscatoare. Solul nisipos, mai ales in conditiile de observare, precum si ochirea. Un asemenea teren, datorita prezentei dunelor si a vegetatiei plantate, usureaza mascarea trupelor si a tehnicii de lupta fata de observarea terestra a inamicului, reduce eficacitatea focului armamentului trupelor atacatoare datorita patrunderii cu usurinta in adancimea solului a gloantelor si proiectilelor, ingreuiaza deplasarea trupelor si mai ales a tehnicii in afara retelelor de drumuri, demasca, prin norul de praf ce se ridica, pozitiile de tragere si deplasarea mijloacelor mecanizate, intr-un astfel de sol, lucrarile genistice de organizare a terenului trebuie neaparat consolidate.

Solul mlastinos reduce atat capacitatea de manevra, cat si mobilitatea trupelor, de multe ori chiar si pentru micile subunitati. Acest tip de sol fragmenteaza terenul prin existenta unor zone greu accesibile sau inaccesibile, reducand activitatea trupelor doar spre unele directii de traversare sau de ocolire si micsorand in buna masura efectul proiectilelor si grenadelor, mai ales al celor brizante.

Particularitatile tactice ale solului mlastinos sunt dependente in masura considerabila de natura si de gradul de accesibilitate al mlastinilor, de anotimp si de starea vremii. Astfel, in timp ce iarna conditiile de accesibilitate sunt de obicei acceptabile, primavara (in urma dezghetului) si toamna (datorita ploilor) acest tip de sol este cel mai greu de trecut; chiar si vara, dupa ploi, accesibilitatea solului mlastinos se reduce considerabil. Terenul mlastinos – datorita proprietatilor sale specifice – ofera bune conditii naturale pentru organizarea apararii intrucat (mai ales daca se situeaza in fata limitei dinainte) ingreuiaza actiunile de lupta ale trupelor atacatoare, duand prin acesta un aport la stabilitatea apararii. Intrucat experienta a aratat ca nici o mlastina nu este in aceeasi masura inaccesibila pe toata intinderea ei si in orice anotimp sau stare a vremii, este recomandabil ca inaintea oricaror actiuni de lupta pe un astfel de teren sa se execute o recunoastere prealabila a acestuia. Dupa anumite indicii (desimea vegetatiei ierboase, dispunerea lastarisurilor, existenta musuroaielor de furnici sau cartite) pot fi identificate itinerare de trecere pentru forta vie si pentru anumite categorii de tehnica de lupta, chiar si in mlastinile inaccesibile.

Dupa diferite criterii de apreciere, solul mlastinos se clasifica astfel:In functie de gradul de accesibilitate: - accesibile; greu accesibile si

inaccesibile.In functie de natura lor:- mlastini propriu-zise – care pot fi permanente sau periodice, iar adancimea

stratului de turba (umed in permanenta) intrece 30 – 35 cm;- terenuri mlastinoase – in care adancimea stratului de turba este mai mica de

30 – 35 cm; in aceasta categorie intra si luncile acoperite cu papuris si stuf ce se formeaza pe vaile inundabile ale raurilor.

17

In functie de regimul apelor si de vegetatie:- mlastini joase – care se intalnesc mai ales in depresiunile fara scurgere si se

formeaza in urma alimentarii din ape freatice; ele sunt acoperite de obicei cu diferite ierburi de balta si cu muschi alb si au o infatisare asemanatoare cu cea a pasunilor (in unele cazuri se si transforma in pasuni);

- mlastini inalte – care se formeaza mai ales in zone cu temperaturi mai scazute sub actiunea climatului bogat in precipitatii ce asigura umiditatea necesara si se alimenteaza in exclusivitate din precipitatiile atmosferice, vegetatia lor fiind compusa din muschi alb, din pin si larita; suprafata acestora este acoperita cu un strat de turba ce atinge uneori si grosimi de ordinul metrilor, datorita carui fapt – mai ales iarna sau in vreme secetoasa – pot fi trecute cu usurinta cu mijloace de transport usoare si mijlocii.

Solul pietros mareste gradul de vulnerabilitate a fortei vii, datorita atat ricoseurilor, cat si sparturilor de piatra care si ele pot provoca ranirea personalului sau deteriorarea tehncii usoare. Pe un astfel de sol executarea lucrarilor de organizare genistica a terenului intampina anumite dificultati, solicita mai mult timp si eforturi suplimentare din partea executantilor. Deplasarea mijloacelor mecanizate in afara drumurilor modernizate atrage dupa sine o uzura mai mare a cauciucurilor si a senilelor.

Solul argilos, care este cel mai raspandit in tara noastra, permite in general intrebuintarea tuturor armelor. Pe un astfel de sol pot fi intrebuintate toate armele terestre, mai ales cand acesta este uscat; araturile adanci micsoreaza gradul de mobilitate al infanteriei motorizate. Este necesar a se retine faptul ca pe timp de ploaie acest tip de sol provoaca greutati deplasarii trupelor si tehnicii de lupta in afara drumurilor.

c. Particularitatile si influenta vegetatiei arborescente asupra actiunilor de lupta

Vegetatia arborescenta reprezentata prin paduri influenteaza in diferite moduri desfasurarea actiunilor de lupta ale trupelor, in functie de anumite particularitati si caracteristici ca: marimea, specia, natura solului, forma si varsta, desimea si inchiderea coroanelor, existenta drumurilor de exploatare, a benzilor defrisate (liniilor de somiera) si a poienilor, precum si altele. Zonele impadurite precum si livezile sau gradinile cu pomi fructiferi fac parte din categoria terenurilor acoperite. Padurile limiteaza campul de vedere si de tragere, de asemenea ingreuiaza deplasarea tehnicii de lupta si a mijloacelor de transport.

Din punct de vedere tactic, dupa diverse criterii de apreciere, padurile se clasifica astfel:

- In functie de forma si etajare: simple (alcatuite numai din copaci, formand deci un singur etaj prin coroanele acestora; lastarisul si tufarisul sunt inexistente sau exista numai pe alocuri in cantitati neglijabile) sau complexe (alcatuite prin

18

existenta concomitenta a copacilor, lastarisului si tufarisului, formand deci doua sau trei etaje din coroanele copacilor si din tufaris,. Cu cat o padure are mai multe etaje cu atat ea ofera mai multe posibilitati de mascare a trupelor si a tehnicii de lupta, cu deosebire fata de observarea aeriana a inamicului.

- In functie de desime si de gradul de inchidere a coroanelor: rare (alcatuite din copaci dispusi astfel incat intervalele dintre coroanele lor sunt mai mici decat diametrul coroanelor) sau compacte (alcatuite din copaci ale caror coroane se inchid intre ele formand un acoperis continuu).

Padurile rare nu ingreuiaza in mod simtitor observarea aeriana, de asemenea permit deplasarea cu usurinta printre copaci a trupelor si a tehnicii de lupta. Padurile dese – mai ales cele cu copaci grosi – reduc din mobilitatea trupelor de tancuri si mecanizate, impun anumite defrisari pentru imbunatatirea conditiilor de observare si pentru largirea sau curatarea campurilor de tragere, dar constituie bune acoperiri naturale impotriva observarii terestre sau aeriene. Padurile compacte, care cuprind de obicei si lastarisuri sau tufarisuri dese, limiteaza mult observarea terestra si campurile de tragere, creeaza greutati in orientarea trupelor, reduc mult din mobilitatea acestora datorita vegetatiei foarte dese si a bustenilor daramati, dar asigura o protectie totala in fata observarii terestre sau aeriene.

- In functie de varsta socotita dupa inaltimea si grosimea medie a copacilor: tinere (cu inaltimea medie sub 5 – 6 m si cu grosimea medie a copacilor in dreptul pieptului unui om – in jurul a 10 cm), mijlocii (cu inaltimea medie de peste 5 – 6 metri si cu grosimea medie a copacilor pana la 20 – 25 cm) sau batrane (cu grosimea medie a copacilor de peste 25 cm indiferent de inaltimea medie a acestora).

La stabilirea varstei padurii este necesar sa se tina cont de faptul ca inaltimea si grosimea copacilor sunt in functie de specia acestora. Padurile tinere de obicei sunt foarte dese, datorita carui fapt ingreuiaza atat observarea, cat si orientarea trupelor. Materialul lemnos nu se poate folosi decat pentru executarea unor amenajari genistice usoare. Tancurile trec fara greutate prin astfel de paduri desi ele de regula sunt lipsite de drumuri, fapt ce influenteaza asupra mobilitatii celorlalte trupe si categorii de tehnica. In padurile mijlocii in general se pot intrebuinta toate armele, desi artileria, tancurile si trupele de rachete sunt legate de existenta, dispunerea si starea drumurilor de exploatare sau a benzilor defrisate. Materialul lemnos se poate intrebuinta pentru lucrari genistice de orice fel. Padurile batrane – in care bustenii cazuti si putrezi sunt destul de frecventi – influenteaza asupra posibilitatilor de deplasare a trupelor si a tehncii de lupta; posibilitatile de mascare sunt mai reduse in astfel de paduri din cauza dispunerii mai rare a copacilor, ale caror coroane nu au intotdeauna o inchidere totala.

- In functie de specia copacilor: foioase (stejar, ulm, carpen, fag etc.); conifere (brad, pin etc.) sau mixte (diferite specii de foioase si conifere).

19

D. Proprietatile de protectie ale terenului fata de efectele armelor de nimicire in masa

Armele de nimicire in masa au cunoscut o dezvoltare deosebit de rapida in ultimele decenii. Dar oricat de moderne ar fi aceste arme, oricat de mare ar fi puterea lor de distrugere, intrebuintarea si eficacitatea lor depind in buna masura de conditiile terenului, ca si in cazul armamentului clasic.

Se cunoaste faptul ca efectele nimicitoare ale exploziei nucleare sunt cauzate de actiunile undei de soc, emisiile de lumina, radiatiei penetrante si infectarii radioactive, precum si de efectele combinate ale acestora. Gradul de eficacitate a acestor factori nimicitori este dependent in masura mai mica sau mai mare de particularitatile terenului, care pot contribui la reducerea sau, dimpotriva, la marirea efectelor exploziei nucleare.

Caracterul terenului, masivele paduroase si conditiile meteorologice exercita o mare influenta asupra efectelor undei de soc. Astfel, in teren ses descoperit si pe timp linistit fara vant, unda de soc se propaga uniform in toate directiile. Presiunea ei se mareste insa pe pantele orientate perpendicular pe directia de propagare si, dimpotriva, scade pe contrapantele inaltimilor. De asemenea, in vai, trecatori, rape dispuse perpendicular pe directia de propagare efectul ei distructiv se reduce, dar se intensifica in cazul cand se propaga de-a lungul acestora, dar se intensifica in cazul cand se propaga de-a lungul acestora. In masivele paduroase efectele undei de soc se reduc in buna masura datorita scaderii presiunii ca urmare a efectului de franare pe care-l exercita copacii asupra maselor de aer antrenate in miscare. Vantul ce sufla in sensul directiei de propagare mareste, iar cel in sens contrar micsoreaza intrucatva efectul distrugator al undei de soc.

Efectul distructiv al emisiunii de lumina este influentat de relieful terenului, de vegetatia arborescenta si de conditiile atmosferice. Pe contrapantele inaltimilor, in vai sau in rape, precum si in paduri, efectele acesteia sunt mai mici decat in teren descoperit. Daca in urma exploziei nucleare produsa pe timp innorat sub platfonul norilor emisiunea de lumina actioneaza chiar mai puternic decat pe timp senin, dimpotriva, in cazul exploziei produsa deasupra norilor efectele distructive ale emisiunii de lumina sunt mai reduse, ca de altfel si in cazul existentei cetei dese, precum si a ninsorii sau a ploii puternice.

Relieful terenului si masivele paduroase exercita o anumita influenta asupra efectelor vatamatoare ale radiatiei penetrante, astfel incat pe contrapantele inaltimilor, in vai adanci si inguste, in rape si prapastii paduri dozele de radiatie sunt mai reduse fata de cele din teren descoperit. Desi relieful, vegetatia arborescenta precum si diferitele detalii de planimetrie existente in teren reprezinta o piedica in calea acestor radiatii, ele nu pot consitui o protectie totala, deoarece

20

acestea isi schimba adesea directiile de propagare in aer. Parte din radiatia penetranta este absorbita de paduri sau de diferite obstacole din teren, iar intensitatea ei se micsoreaza si prin absorbirea particulelor de radiatii de catre orice material sau obiect din teren.

Dimensiunile zonelor si gradul de infectare radioactiva sunt diferite, in functie – printre altele – de relieful terenului, de natura solului si de conditiile meteorologice. Directia si viteza vantului determina directia si viteza de deplasare a norului radioactiv, precum si dispunerea si dimensiunile fasiei infectate si densitatea infectarii. Pe vant puternic suprafata terenului infectat se mareste dar se micsoreaza densitatea infectarii. Terenul nisipos sau cel argilor pe timp uscat contribuie la prelungirea duratei de actiune a efectelor radiatiei penetrante. Ploaia si ninsoarea favorizeaza caderea unei cantitati mai mari de precipitatii radioactive, marind astfel gradul de infectare a terenului pe directia de deplasare a norului radioactiv.

Folosirea judicioasa a particularitatilor terenului contribuie intr-o masura insemnata la protectia trupelor si a tehncii de lupta impotriva efectelor combinate ale exploziei nucleare. Prin dispunerea fortelor si a mijloacelor din inzestrare in acoperiri naturale ca vai inguste, adanci si sinuoase, rape, contrapante, cariere, masive paduroase si altele, efectele exploziei nucleare se reduc cu mult fata de situatia in care acestea s-ar gasi intr-un teren ses descoperit. Malurile rapelor si cele abrupte ale raurilor, debleurile, rambleele, santurile pot fi amenajate si folosite drept adaposturi pentru subunitati mici si pentru luptatorii izolati; de asemenea, pesterile si minele pot constitui bune adaposturi antinucleare, in urma consolidarii intrarilor sau a galeriilor, precum si a executarii unor amenajari speciale.

In teren ses pot fi folosite pentru protectia micilor subunitati si a luptatorilor izolati denivelarile line ale terenului, acoperirile naturale sau cele artificiale, precum si digurile, canalurile, santurile, debleurile, rambleele si alte detalii de teren cu diferite proprietati de protectie. Este evident ca terenul deluros – indeosebi cel framantat – precum si terenul muntos ofera conditii mai favorabile pentru protectia trupelor si a tehnicii de lupta decat terenul ses descoperit, un astfel de teren micsorand efectele combinate ale exploziei nucleare. Masivele paduroase reduc intr-o oarecare masura efectele distructive ale exploziei nucleare, cele mai bune proprietati de protectie oferindu-le padurile complexe si compacte de foioase, cu coroanele copacilor bine dezvoltate, avand lastarisul si tufarisul dens.

Caracterul terenului si acoperirile naturale influenteaza in egala masura si asupra efectelor distructive ale armelor chimice, indeosebi asupra eficacitatii si persistentei substantelor toxice de lupta. Astfel, terenul framantat (cu vai adanci si inguste, cu viroage si rape), localitatile si padurile permit acumularea unor cantitati mai mari de substante toxice de lupta, pastrand in acelasi timp concentratii periculoase timp indelungat.

21

Solurile afanate si uscate se infecteaza mai ales cu substante lichide. Datorita gradului mare de porozitate a unor astfel de soluri substantele in cauza patrund mult in adancime, marind persistenta acestora. Dintre elementele retelelor de comunicatii drumurile modernizate se infecteaza numai la suprafata, ceea ce usureaza misiunea echipelor de dezinfectare.

De asemenea, vegetatia se infecteaza puternic cu substantele toxice persistente. Intrucat insa infectarea se produce numai la suprafata, prin evaporare rezulta o concentratie apreciabila de vapori de substante toxice in aer, ceea ce reprezinta un real pericol de prelungirea persistentei acestora.

4. Cercetarea si studierea terenului

A. Scopul si misiunile cercetarii terenului

Scopul cercetarii terenului este de a obtine informatii detaliate asupra campului de lupta, in vederea folosirii cu pricepere a proprietatilor sale tactice pentru asigurarea indeplinirii misiunilor de lupta ordonate. Cercetarea terenului se executa atat in dispozitivul de lupta al trupelor proprii cat si in cel al inamicului. Cercetarea terenului ocupat de inamic se executa concomitent cu cercetarea insasi a inamicului. Uneori se impune si cercetarea independenta a terenului (cu ocazia recunoasterii unor pozitii de aparare, in vederea alegerii cailor de comunicatii pentru deplasarea unor coloane, pentru stabilirea unor itinerare de deplasare in afara retelei de comunicatii, precum si in alte scopuri) actiune pentru care pot fi destinate subunitatile mici sau luptatori izolati.

Misiunile cercetarii terenului se stabilesc de catre comandanti pentru fiecare caz in parte, in functie de situatia concreta si de caracterul misiunilor de lupta de indeplinit.

De pilda, inaintea executarii unei deplasari organizate in coloana, misiunile de cercetare a terenului se refera la obtinerea de date suplimentare fata de cele cuprinse in harta, privind posibilitatile de deplasare pe itinerar a diferitelor arme si a diverselor categorii de tehnica de lupta, strarea drumului si caracteristicile sale (latimea partii carosabile si din sant in sant, materialul de acoperire), numarul firelor de circulatie, portiunile de drum greu de strabatut, starea si capacitatea de sarcina a podurilor, posibilitatile de varientare in cazul blocarii punctelor obligate de trecere, starea, capacitatea si caracteristicile mijloacelor mobile de trecere locale pentru cursurile de apa, locul si caracteristicile vadurilor, posibilitatile de deplasare in afara drumurilor, conditii de mascare si de adapostire a coloanei in cazul unui atac aerian, posibilitatile de orientare pe itinerar.

In lupta ofensiva, misiunile de cercetare a terenului pe directia de atac se refera mai ales la descoperirea si precizarea portiunilor de teren ce nu pot fi batute

22

cu foc de catre inamic, la stabilirea celor mai favorabile cai de apropiere ascunsa de dispozitivul de lupta al trupelor sale, la existenta, natura, caracteristicile si posibilitatile de evitare a obstacolelor naturale ce se gasesc pe drumul inaintarii trupelor proprii. In aparare, misiunile cercetarii terenului se refera la stabilirea celor mai corespunzatoare locuri de dispunere pentru amplasarea transeelor, a santurilor de comunicatii si a punctelor de observare, la precizarea celor mai convenabile locuri in vederea dispunerii pozitiilor de tragere astfel, incat sistemul de foc sa poata fi organizat cat mai eficace, precum si la determinarea acelor proprietati tactice si particularitati concrete ale terenului care pot contribui la organizarea si ducerea luptei de aparare si la stabilirea apararii.

Din marea varietate a misiunilor de cercetare a terenului ies in evidenta cateva cu o deosebita importanta si cu valabilitate generala, indiferent de forma de lupta adoptata si de situatia concreta a actiunilor de lupta; acestea sunt urmatoarele:

- stabilirea gradului de concordanta a hartilor din inzestrarea trupelor cu terenul, precizarea schimbarilor produse in teren ce pot influenta actiunile de lupta ale trupelor si, in primul rand, a schimbarilor produse ca urmare a folosirii armei nucleare;

- precizarea masurii in care conditiile concrete de teren asigura atat trupelor proprii cat si celor inamice posibilitatile de observare si de mascare, de folosire a diverselor arme si a diferitelor categorii de tehnica de lupta, de intrebuintare a armamentului din dotare si executarea eficace a focului, capacitatea de manevra si surprinderea, posbilitatile de deplasare si de orientare pe campul de lupta;

- alegerea si folosirea cat mai buna a conditiilor oferite de teren, in vederea indeplinirii misiunilor de lupta ordonate.

B. Procedeele de cercetare si de studiere a terenului

Procedeele de cercetare si de studiere a terenului sunt observarea, recunoasterea nemijlocita, studierea terenului cu ajutorul hartii sau cu ajutori fotografiilor aeriene ori terestre.

a. Observarea

Observarea constituie unul dintre procedeele de baza ale cercetarii si consta in actiunea de a supraveghea si a obtine date despre inamic si despre terenul ocupat de acesta intr-un anumit sector de observare, supravegherea executandu-se cu ochiul liber sau cu ajutorul unor aparate optice de observare. Fiecare luptator executa obligatoriu observarea permanenta a campului de lupta. Pentru cercetarea terenului prin observare, in cadrul subunitatilor se organizeaza posturi de observare in toate formele actiunilor de lupta. Cand observarea se executa dintr-un anumit loc – mai frecvent pe timpul stationarii si in aparare – acesta este post de observare fix,

23

iar cand se executa pe timpul deplasarii (pe tanc, transportor blindat, autovehicul), caz frecvent pe timpul ducerii actiunilor de lupta, este post de observare mobil. Alegerea locului pentru observare – mai ales in cazul posturilor de observare fixe – are o deosebita importanta, tinand seama de faptul ca acesta trebuie sa asigure in acelasi timp atat un camp de observare a terenului din sectorul incredintat, cat si o foarte buna mascare contra observarii terestre si aeriene a inamicului.

Cercetarea terenului prin observare da posibilitatea stabilirii unor proprietati tactice sau particularitati caracteristice ale terenului cum sunt:

- schimbarile produse in teren (fata de continutul hartii) in raionul dispozitivului de lupta al trupelor inamice;

- existenta zonelor prevazute si a celor ce nu se pot lovi prin trageri directe, atat de la trupele noastre spre cele inamice cat si invers;

- accesibilitatea terenului pentru trupe si pentru diferite categorii de tehnica de lupta (tot in ambele sensuri);

- posibilitatile de executare a manevrei de forte si mijloace sau de foc, precum si cele din apropiere ascunsa a trupelor proprii sau a celor inamice fata de dispozitivul de lupta al partii adverse.

Asemenea informatii obtinute prin observare permit aprecierea justa de catre comandant a situatiei de lupta si luarea unei hotarari cat mai potrivite fata de aceasta. Ele usureaza de asemenea determinarea locurilor de dispunere a mijloacelor de foc ale inamicului, cailor sale probabile de apropiere spre pozitiile trupelor proprii, directiile probabile de deplasare a mijloacelor sale mecanizate, contribuind prin aceasta la luarea din timp a masurilor necesare pentru contracararea sau devansarea actiunilor inamicului si la crearea premiselor necesare asigurarii in final a indeplinirii misiunii de lupta ordonate.

Trebuie sa se scoata in evidenta faptul ca acest procedeu de cercetare a terenului isi are si servitutile sale. Astfel, numai prin observare este imposibil sa se cerceteze in totalitate si in permanenta terenului, deoarece acesta este limitata de timpul de lumina, de conditiile meteorologice, de starea vremii, precum si de existenta in teren a zonelor nevazute.

b. Recunoasterea nemijlocita

Recunoasterea nemijlocita (la fata locului) este procedeul de baza al cercetarii terenului si consta in parcurgerea unei anumite suprafete de teren in vederea culegerii informatiilor si datelor privitoare la elementele topografice si la proprietatile tactice ale terenului, folosind harti sau fotografii pentru completarea si corectarea lor, sau (cand aceste documente lipsesc) intocmind unele documente grafice de lupta simple (schite, crochiuri, scheme).

24

Recunoasterea nemijlocita este cel mai complet procedeu de cercetare a terenului, care permite o analiza amanuntita si o apreciere minutioasa a particularitatilor terenul si a proprietatilor sale tactice in limitele zonei recunoscute. In timpul executarii recunoasterii nemijlocite se stabileste influenta terenului asupra subunitatii proprii, a vecinilor si asupra trupelor inamice, se schiteaza elementele dispozitivului de lupta al trupelor proprii (transeele, santurile de comunicatii, pozitiile mijloacelor de foc, dispunerea punctelor de observare etc.), se determina locul, natura si caracterul lucrarilor necesare in vederea amenajarii genistice a terenului si la nevoie se intocmeste si o schita (crochiu, schema) a terenului, insotita cu o scurta descriere a informatiilor ce nu pot fi reprezentate grafic. In toate cazurile, din complexitatea elementelor terenului se selectioneaza numai cele absolut necesare scopului tactic urmarit.

Cu toate avantajele sale, si acest procedeu de cercetare a terenului isi are servitutiile sale: nu se pot cerceta intr-un timp scurt decat portiuni limitate de teren, numai ziua si in conditii meteorologice sau de stare a vremii corespunzatoare; de asemenea, cu greu se pot executa recunoasteri nemijlocite intr-un teren ocupat de trupele inamice, iar in cazul contactului direct cu inamicul se cere luarea unor masuri adecvate de mascare.

In cele ce urmeaza se dau cateva elemente de baza privitoare la executarea cercetarii terenului prin recunoastere nemijlocita.

Recunoasterea localitatilor. Aceste detalii de planimetrie din punct de vedere tactic ii confera terenului pe care sunt situate un caracter acoperit si accidentat; ele au o deosebita importanta militara prin pozitia lor topografica, prin proprietatile lor tactice si prin resursele de diferite categorii pe care le pot oferi. La recunoasterea lor se urmaresc mai ales urmatoarele elemente:

- Caracteristici generale: importanta administrativa, marimea, orientarea.- Locul de dispunere: situat pe vale, la ses, pe versantul sau pe coama unei

inaltimi, pe malurile unui curs de apa, la incrucisarea mai multor drumuri.- Natura, forma si caracteristicile terenului inconjurator (cu deosebire partea

spre inamic): natura solului si gradul de cultivare a terenului, accesibilitatea terenului in afara drumurilor pentru diferite categorii de tehnica de lupta (tinand seama de anotimp, starea vremii, conditii meteorologice), existenta si caracterul acoperirilor naturale sau artificiale de teren (paduri, livezi, grupuri de copaci, constructii izolate masive), formele de relief (ses, coline, dealuri, vai, munti), caracterul predominant al vreunei inaltimi asupra localitatii, existenta si caracterul obstacolelor naturale (santuri, canaluri, terase, surpaturi si alunecari de teren).

- Liziera (marginea) localitatii: forma si natura lizierei (formata din case, din marginea exterioara a gradinilor, natura si materialul imprejmuirilor, adancimea si latimea santurilor), gradul de continuitate (cu precizarea portiunilor de intrerupere a lizierei), partile intrande si iesinde fata de configuratia generala, portiunilr care

25

trebuie intarite si cele care pot fi folosite sau transformate in obstacole, campurile de vedere si de tragere directa de pe liziera, intrarile si iesirile din localitate (directia lor, de unde vin si in ce parte a localitatii intra, categoria si starea lor de intretinere si practicabilitate, care sunt posibilitatile de apropiere sau de iesire mascata de vederea observatorilor).

- Interiorul localitatii: gradul de sistematizare si caracterul acesteia, aspectul general al retelei stradale, caracteristicile principale (directia si orientarea, lungimea si latimea, starea de practicabilitate), existenta si modul de dispunere sau caracteristicile strazilor paralele cu liziera localitatii dinspre inamic cat si a celor perpendiculare pe acesta, pozitia si intinderea pietelor (locurilor virane) si a parcurilor, modul de dispunere si caracteristicile cladirilor (stranse si lipite sau despartite prin curti ori gradini, materialul de constructie a zidurilor si a acoperisurilor, gradul de rezistenta la foc, capacitatea de cartiruire, existenta si caracteristicile subsolurilor sau a pivnitelor), existenta si caracteristicile cladirilor proemienente (inclusiv locul lor de dispunere), existenta si caracteristicile cursurilor de apa (latimea, adancimea, natura malurilor, podurile si caracteristicile lor, posibilitatile de trecere prin vad), existenta, importanta, natura, caracteristicile si locurile de dispunere a institutiilor de stat, constructiilor industriale si social-culturale (mai ales sediul organelor locale ale puterii de stat, fabricile si uzinele importante cu accent pe uzina electrica si pe uzina de apa, scoliile si spitalele, oficiile postale si centralele telefonice, depozite de diferite feluri, silozurile si castelele de apa etc.), gradul de acoperire a localitatii cu vegetatie arborescenta (parcuri, livezi, cranguri, gradini cu pomi fructiferi), posibilitatile de aprovizionare locala cu alimente, cu carburanti si lubrifianti precum si cu alte diverse materiale necesare.

Recunoasterea drumurilor. Reteaua de comunicatii rutiere prezinta o mare importanta deosebita in orice situatie de lupta, intrucat marea majoritate a transporturilor militarea pentru afluirea fortei vii si a mijloacelor, pentru aprovizionari de tot felul si pentru evacuari se executa pe drumuri. In timp de pace, in procesul de instruire a trupelor, drumurile isi au de asemenea importanta lor, legata de executarea deplasarilor in coloana sau de efectuarea marsurilor de exercitii. La recunoasterea drumurilor se au in vedere indeosebi urmatoarele elemente:

- Natura, categoria si caracteristicile tehnice: localitatile sau obiectivele de la capetele itinerarului, lungimea itinerarului, categoria (autostrada, sosea modernizata, sosea, drum natural imbunatatit etc.), numarul firelor de circulati, materialul de acoperire (asfalt, pietris, piatra sparta etc.), latimea partii carosabile si din sant in sant.

- Aspectul general: directia si orientarea, drept sau sinuos (cu precizarea portiunilor respective), locul de dispunere a sinuozitatilor sau a cotiturilor mari si

26

caracteristicile acestora (curbe periculoase, raze de curbura), declivitatea (inclinarea longitudinala a drumului masurata pe portiuni intre punctele de cea mai mica si cea mai mare altitudine a portiunii in cauza, exprimata prin raportul dintre diferenta de nivel si distanta orizontala), caracteristicile pantelor mari sau periculoase (locul de dispunere, lungimea, aprecierea valorii in grade), intersectii sau bifurcatii mai importante si directia sau orientarea acestora, posibilitati si itinerare de varientare.

- Practicabilitatea si starea de intretinere: practicabilitatea pentru diferitele categorii de tehnica de lupta pe roti sau pe senile (in functie de anotimp, de starea vremii, de conditii meteorologice), portiuni de drum greu de strabatut (localizare, lungime, posibilitati de varientare), starea de intretinere (in functie de anotimp, de starea vremii si de conditii meteorologice) si resursele de materiale exeistente pentru reparatii in caz de nevoie.

- Existenta constructiilor anexa si caracteristicile acestora: ramblee, debleuri si santuri (loc de dispunere, lungime, inaltime sau adancime, latime la santuri, natura consolidarii), cantoane, pichete sau depozite pentru utilajele si materialele de intretinere (loc de dispunere, natura cladirilor, felul si numarul utilajelor, natura si cantitatea materialelor), existenta si natura liniilor de transmisiuni sau de transport al energiei electrice (pozitia si distanta fata de drum, numarul firelor, materialul de constructie a stalpilor de sustinere).

- Alte considerente: posibilitati de deplasare in afara drumurilor (natura solului in conditii diferite de anotimp si de strare a vremii, existenta si practicabilitatea sau strarea drumurilor laterale), posibilitati de mascare (existenta plantatiilor pe marginea drumurilor si gradul de inchidere a coroanelor, existenta si caracteristicile acoperirilor naturale sau a adaposturilor in apropiere si dispunerea lor fata de drum), surse de aprovizionare cu apa pentru trupa si pentru tehnica de lupta din dotare.

Recunoasterea cailor ferate. Importanta tactica a cailor ferate in timpul desfasurarii diferitelor actiuni de lupta este evidenta. Nodurile de cale ferata, triajele, depourile, garile sunt obiective importante de cucerit in lupta ofensiva, iar in aparare pot constitui puternice puncte de sprijin in vederea asigurarii stabilitatii apararii. Ele au o deosebita importanta militara si datorita faptului ca sunt una din caile principale pentru afluirea in adancime a rezervelor de forta vie, de tehnica de lupta si de materiale si au o larga intrebuintare in privinta aprovizionarilor si evacuarilor de diferite feluri. La recunoasterea lor se urmaresc mai ales urmatoarele elemente:

- Aspectul general si caracteristicile liniei ferate: directia, orientarea si lungimea tronsonului, garile (haltele) de la capetele tronsonului, ecartamentul (normal sau ingust), numarul de linii (simpla, dubla, tripla, multipla, simpla cu terasament pentru linie dubla), felul de tractiune (cu abur, electrica, electrificata),

27

posibilitati de exploatare (in constructie, in functiune, scoase din functiune, demontate), starea de intretinere a terasamentului si caracteristicile acestuia (gradul de intretinere in vederea asigurarii sigurantei circulatiei, materialului de constructie a traverselor, locul de dispunere, inaltimea, lungimea sau adancimea si natura consolidarii rambleelor si a debleurilor), posibilitati de aprovizionare cu materiale pentru reparatii curente (locul de dispunere a depozitelor, felul si cantitatea utilajelor si materialelor, resurse de aprovizionare din zona), existenta, locul de dispunere si caracteristicile cantoanelor, semafoare cu importanta de reper de orientare, numarul firelor liniilor telefonice si telegrafice.

- Situatia triajelor, depourilor, garilor, haltelor: caracteristicile triajelor (importanta, categoria, capacitatea, numarul liniilor de garare, dispunerea si caracteristicile cladirilor principale, natura si gradul de mecanizare sau de automatizare a instalatiilor de dirijare a circulatiei, dispunerea si capacitatea mijloacelor de telecomunicatii, posibilitati de imbarcare-debarcare, natura si capacitatea rampelor si a depozitelor), felul si natura depourilor (numarul de locomotive ce le deservesc, posibilitati si utilaje de reparatii, existenta platformelor turnante, dispunerea si caracteristicile cladirilor), situatia garilor si haltelor (importanta si categoria, numarul liniilor de garare, distante fata de statiile cele mai apropiate, dispunerea si caracteristicile cladirilor, drumurile de acces spre localitatile apropiate sau cele de legatura spre reteaua de comunicatii rutiere, posibilitati de imbarcare-debarcarem, numarul si capacitatea rampelor si depozitelor, felul si capacitatea instalatiilor de dirijare a circulatiei si a celor de telecomunicatii, sursele de apa si capacitatea acestora, existenta si capacitatea depozitelor de combustibil in cazul tractiunii cu abur).

Recunoasterea unui curs de apa. Prezenta pe campul de lupta a unui curs de apa – care este un important obstacol natural – favorizeaza trupele din aparare si ingreuiaza considerabil misiunea celor atacatoare. La recunoasterea acestuia se au in vedere cu precadere urmatoarele elemente:

- Aspectul general si caracteristicile apei: directia de curgere in raport cu punctele cardinale si cu dispozitivul de lupta al trupelor, infatisarea in natura (in linie dreapta, cu sinuozitati, cu cotituri pronuntate), latimea si adancimea apei, precum si viteza curentului (cu indicarea locului unde s-au determinat aceste caracteristici), nagivabilitatea pentru mijloace de trecere fluviale sau pentru ambarcatiunile de asalt din dotare, existenta si caracteristicile insulelor sau a bancurilor de nisip.

- Natura malurilor si a fundului apei: natura solului malurilor (nisipos, argilos, pietros), gradul de inclinare si de consolidare al malurilor (in panta lina, mijlocie, mare sau abrupta, taria malurilor sau daca nu se surpa sub greutatea diferitelor categorii de tehnica de lupta), dispunerea si felul acoperirilor naturale de pe maluri (posibilitatea de mascare a fortei vii si a tehnicii de lupta de-a lungul

28

acestora), pozitia reciproca a malurilor (predominarea unui mal asupra celuilalt), natura fundului apei (tare sau moale, pietros, nisipos sau malos, avandu-se in vedere posibilitatea trecerii prin cursul de apa a diverselor categorii de tehnica de lupta).

- Caile de acces: posibilitatile apropierii de maluri ferita de vederea inamicului, dispunerea si particularitatile acestora (categoria, pozitia perpendiculara, oblica sau paralela fata de cursul de apa, starea de intretinere, practicabilitatea in functie de starea vremii, de conditii meteorologice si de categoria de tehnica de lupta), locuri favorabile pentru trecerea peste cursul de apa a fortei vii si a mijloacelor mecanizate, existenta si capacitatea mijloacelor locale de trecere, posibilitati de trecere cu ajutorul unor mijloace de campanie (portite, poduri cu pontoane).

Recunoasterea punctelor obligate de trecere. In aceasta categorie sunt cuprinse viaductele, podurile ferite, tunelurile, bacurile si vadurile, a caror importanta tactica in desfasurarea diverselor actiuni de lupta se impune de la sine. La recunoasterea punctelor obligate de trecere se precizeaza mai ales urmatoarele elemente:

- Viaductele si poduri: calea de comunicatie pe care se situeaza si categoria acesteia, intre ce localitati se gasesc si la ce distante fata de acestea, pozitia in raport cu principalele detalii de planimetrie sau cu anumite forme de relief din terenul inconjurator (este dominant de acestea sau le domina), materialul de constructie a podului si a pilonilor (lemn, piatra, beton, fier), numarul pilonilor de sustinere si distanta dintre acestia, lungimea, latimea, capacitatea de sarcina, posibilitatile si materialele necesare reparatiilor in caz de avariere, posibilitatile de varientare sau de instalare a podurilor de campanie in caz de distrugere, inaltimea podelei deasupra nivelului apei.

- Bacuri: locul de dispunere, felul tractiunii (cu motor, cu cablu), capacitatea de sarcina, timpul de traversare, natura si caracteristicile malurilor (tipul de sol, gradul de inclinare a pantelor, acoperiri naturale ce pot servi pentru mascarea trupelor si tehnicii de lupta ce stationeaza pe mal in vederea traversarii), posibilitatile de imbarcare-debarcare a tehnicii grele de lupta, caile de acces (numarul, felul, dispunerea si caracteristicile acestora, posibilitati de apropiere ascunsa de vederea inamicului), posibilitatile de folosire a portitelor in cazul scoaterii din functiune sau a distrugerii bacurilor.

- Vadurile: locul de dispunere, lungimea, natura fundului apei, adancimea apei si viteza curentului, precum si celelalte proprietati ale terenului prevazute la poduri si bacuri.

- Tuneluri: locul de dispunere (tronsonul de cale ferata in care este situat, distantele pana la cele mai apropiate statii), datele caracteristice (inaltime, latime, lungime), pozitia in raport cu principalele detalii de planimetrie si cu anumite

29

forme de relief din terenul inconjurator, din ce loc pot fi supravegheate intrarea si iesirea.

Recunoasterea padurilor. Padurile joaca un rol insemnat in desfasurarea actiunilor de lupta. Caracterul acoperit pe care il da terenului face ca padurea sa devina un obiectiv des intrebuintat in lupta de aparare si sa fie folosit pentru concentrari de trupe si tehnica de lupta, pentru dispunerea rezervelor sau pentru declansarea unor atacuri prin surprindere. La recunoasterea padurilor se urmaresc indeosebi urmatoarele elemente:

- Aspectul general: locul de dispunere si pozitia in raport cu elementele de planimetrie si de relief ale terenului inconjurator (accentuandu-se asupra pozitiei fata de localitatile apropiate sau de reteaua de comunicatii rutiere), forma si intinderea (marimea exprimata prin lungime si latime, dispunerea in raport cu punctele cardinale), denumirea sub care este cunoscuta de localnici.

- Liziera: forma conturului si materializarea marginii padurii prin sant sau prin garduri de diferite tipuri, existenta si marimea intrandurilor sau a iesindurilor, grosimea copacilor situati pe liziera in scopul folosirii lor drept adaposturi impotriva focului armamentului de infanterie, campurile de vedere si de tragere de pe liziera spre exterior (se urmaresc mai ales caracteristicile lizierei dinspre inamic, intrucat apararea unei paduri se concentreaza intotdeauna pe liziera sa).

- Interiorul: caracteristicile padurii (specia, inaltimea si grosimea medie a copacilor, distanta medie dintre copaci, existenta lastarisului si tufarisului, gradul de inchidere a coroanelor), conditii de vizibilitate pentru observare si pentru tragere, existenta poienilor (dispunere, marime, vizibilitate), drumurile de exploatare sau benzile defrisate (numarul acestora, pozitia si directia lor fata de liziera dinspre inamic, latime, practicabilitate pentru diverse categorii de tehnica de lupta, bifurcatii sau intersectii, iesiri si intrari sau in padure), posibilitatile de deplasare ale trupei si ale tehnicii de lupta usoare in afara drumurilor, relieful terenului (cu accent pe gradul de inclinare a pantelor, inaltimi, stanci, vai inguste, rape si viroage), natura solului (tipul de sol si modul sau de comportare in conditiile concrete de anotimp, de stare a vremii si de situatie meteorologica), locul de dispunere si caracteristicile de padurar sau ale altor constructii existente, dispunerea izvoarelor sau a altor surse de aprovizionare cu apa potabila si debitul acestora.

- Terenul inconjurator (cu accent spre dispozitivul de lupta al trupelor inamice): relieful (ses, ondulat, deluros, muntos), natura solului (tip de sol, grad de cultivare, posibilitati de deplasare pentru forta vie si pentru tehnica de lupta), gradul de acoperire si de accidentare (existenta si dispunerea detaliilor in teren ce impiedica observarea, locul de dispunere si caracterul obstacolelor naturale), posibilitatile de observare asupra interiorului sau a lizierei padurii, caile de acces

30

(numar, orientare, directie, categorie, stare de intretinere, practicabilitate, posibilitati de apropiere ascunsa fata de observarea trupelor din padure).

c. Studierea terenului cu ajutorul hartii

Studierea terenului cu ajutorul hartii isi gaseste o larga aplicabilitate in perioada pregatitoare a actiunilor de lupta. Hartile topografice permit studierea din timp a oricarui camp de lupta indiferent de timpul cand se executa acest studiu, de marimea suprafetei, de departarea la care se gaseste sau de faptul daca este ocupat sau nu de inamic. Studierea prealabila a terenului in vederea exercitiilor sau a aplicatiilor tactice, executarii deplasarilor sau a marsurilor, pregatirii si organizarii luptei se face intotdeauna cu ajutorul hartii.

Nevoile de studiere a terenului la nivelul subunitilor mici impun folosirea hartilor topografice militare la scara mare, numite si harti tactice. Cu ajutorul acestora se poate executa amanuntit studierea terenului, se pot face unele determinari si calcule in vederea organizarii sau executarii diferitelor actiuni de lupta si se pot obtine date concrete – in masura detalierii permisa de scara – asupra elementelor topografice ale terenului.

La folosirea hartilor in vederea studierii terenului este necesar sa se tina cont – in raport cu scopul tactic urmarit – de faptul ca:

- datorita scarii (a raportului de miscare a elementelor din teren in scopul redarii lor pe harta) nu pot fi reprezentate chiar toate detaliile suprafetei terestre; selectarea elementelor terenului – impusa de scara hartii – face ca pe aceasta sa nu apara anumite detalii de planimetrie si de relief care – desi sunt de mica importanta si nu caracterizeaza terenul reprezentat – pot fi de folos mai ales unor subunitati sau formatiuni speciale, cercetasilor si altor luptatori izolati.

- harta este intocmita si editata cu un numar oarecare de ani inaintea folosirii ei, astfel incat nu poate contine schimbarile survenite in teren dupa editarea ei (astfel de schimbari au o frecventa mai mare in privinta detaliilor de planimetrie, dinamica schimbarii reliefului este mult mai lenta iar caracterul acestora este mai putin esential); dar chiar o harta recent editata poate sa nu corespunda cu terenul in anumite portiuni si intr-o masura oarecare, datorita schimbarilor produse ca urmare a desfasurarii actiunilor de lupta si mai ales in urma intrebuintarii in lupta a armei nucleare;

- aspectul terenului datorita schimbarilor provocate de anotimpuri nu este deloc reflectat pe harta; astfel, de exeplu, primavara si toamna terenurile joase devin mlastinoase iar o parte din drumurile nemodernizate este inpracticabila unor categorii de tehnica de lupta, vara nivelul apelor si viteza curentului se micsoreaza si unele paraie se seaca in timp ce vegetatia arborescenta si ierboasa devine mai bogata, iar unele mlastini inaccesibile sunt totusi practicabile, anumite rauri pot fi

31

trecute pe gheata, multe detalii de orientare si ondulatiile mici ale terenului, santurile, canalurile inguste, rapele, ravenele si viroagele sunt acoperite de zapada;

- harta nu reda datele politice, sociale, climaterice ale terenului reprezentat, iar cele economice sunt numai partial reprezentate.

Toate aceste considerente fac necesar ca studiul terenului cu ajutorul hartii sa fie complet neaparat prin celelalte procedee de cercetare a terenului (in functie de posibilitati si de scopul urmarit), pentru a obtine astfel toate informatiile necesare cu privire la particularitatile terenului si la proprietatile sale tactice.

d. Studierea terenului cu ajutorul fotografiilor aeriene si terestre

Studierea terenului cu ajutorul fotografiilor aeriene (ce se obtin prin fotografierea terenului din aer de catre aviatia de cercetare) sau terestre (ce se obtin prin fotografierea terenului din punctele de observare situate la sol sau pe mare) se executa de catre formatiuni special constituie in acest scop, incadrate cu personal calificat si dotate cu aparatura adecavata. Acest procedeu este larg folosit datorita avantajelor pe care le are in fata de studierea terenului cu ajutorul hartii, astfel:

- fotografiile pot fi obtinute cu foarte putin timp inaintea trecerii la executarea unei misiuni ordonate;

- redau aspectul terenului la momentul dorit, continand date extrem de recente si detalii mult mai amanuntite decat harta;

- contin informatii nu numai asupra terenului, dar si referitoare la dispozitivul de lupta al trupelor inamice, a dispunerii si caracterului lucrarilor sale si mijloacelor sale de foc, a locurilor de concentrare a trupelor si a tehnicii sale de lupta;

- prin repetarea succesiva a fotografiilor aeriene se pot obtine informatii pretioase privitoare la schimbarile survenite in dispozitivul de lupta inamic si la caracterul acestora, la miscarile de forta vie si de mijloace mecanizate, la afluirea din adancime a rezervelor precum si alte informatii, care – printr-o interpretare corelata – pot pune la dispozitia comandantilor indicii certe cu privire la intentiile inamicului.

Cu toate avantajele sale incontestabile si acest procedeu isi are servitutile sale, constant in faptul ca fotografiile terenului nu pot furniza anumite informatii pe care harta le contine, cum sunt de exemplu rezistenta la foc a constructiilor, accesibilitatea mlastinilor, adancimea vadurilor, reperele sau detaliile punctiforme din teren (pietre kilometrice, cruci izolate, indicatoare de drumuri etc.) si altele.

Cand nu se pot obtine suficiente informatii privitoare la teren prin procedeele sus mentionate sau cand se simte nevoia precizarii anumitor date pot fi folosite diferite alte documente grafice, descrieri, studii, monografii; in caz de

32

nevoie se iau informatii de la locuitori sau se culeg anumite date prin interogarea prizonierilor, acestea insa trebuie obligatoriu verificate prin alte procedee.

Procedeele sus-mentionate – cu exceptia folosirii fotografiilor terenului – sunt simple si stau la indemana oricarui militar. Dar, in afara acestora, in zilele noastre, tehnica militara moderna permite studierea terenului si cu aparate perfectionate cum sunt radarul, televiziunea, laserul si altele, pe care stiinta si tehnica contemporana le pun la dispozitia trupelor.

C. Succesiunea studierii terenului

Atat succesiunea studierii terenului cat si modul concret de desfasurare a acestei activitati sunt in functie de conditiile specifice ale situatiei de lupta, de misiunea ordonata, de volumul si caracterul informatiilor existente despre teren si de timpul avut la dispozitie. In principiu insa, orice activitate de studiere a terenului decurge in urmatoarea succesiune:

Studierea caracterului general al terenului. Se executa de regula cu ajutorul hartilor topografice militare sau al fotografiilor terenului. Scopul principal al acestei faze de studiere a terenului este acela de a determina configuratia generala a terenului pe care urmeaza sa aiba loc actiuni de lupta si de a trage primele concluzii generale asupra proprietatilor tactice ale terenului ce se studiaza.

Mai intai se studiaza caracterul general al reliefului (ses, deluros, muntos), dispunerea reciproca a formelor de relief si predominarea unei forme caracteristice asupra celorlalte, tinandu-se cont de unele considerente de baza cum sunt altitudinea cea mai mare, diferentele de nivel dintre valorile maxime si minime ale punctelor cotate sau ale curbelor de nivel inscrise pe harta pentru una si aceeasi forma de relief si gradul de inclinare a pantelor, care se pot calcula, determina sau aproxima prin procedee expeditive cu ajutorul hartii. In continuare se studieaza caracteristicile importante ale principalelor categorii de detalii de planimetrie, punandu-se accent mai mare pe terenul situat spre inamic, urmarindu-se obtinerea primelor concluzii generale referitoare la proprietatile tactice ale terenului in raport cu volumul si caracterul acoperirilor, cu gradul de accidentare a terenului, cu conditiile de accesibilitate si cu proprietati de protectie ale terenului.

Studierea detaliata a terenului. Principalele mijloace pentru studierea detaliata a terenului sunt hartile topografice si fotografiile despre teren; pot fi insa si cazuri cand aceasta studiere se executa in mod direct prin observare sau prin recunoastere nemijlocita. La aceasta faza de studiere se urmaresc in amanuntime elementele topografice ale terenului in vederea stabilirii concrete a proprietatilor tactice ale acestora, avandu-se in vedere succesiunea in care se prevad a se executa misiunea de lupta ordonata, precum si actiunile probabile ale inamicului. Terenul se studiaza dinspre inamic spre dispozitivul de lupta propriu.

33

In aceasta faza de studiere se stabilesc cu precizie locurile de dispunere a punctelor de comandament (inaltimile care predomina terenul inconjurator si asigura o buna vizibilitate asupra acestuia), caile ascunse de acces in vederea apropierii mascate spre pozitiile trupelor adverse, formele de teren sau detaliile de planimetrie ce ofera conditii avantajoase pentru dispunerea si amplasarea diferitelor elemente ale dispozitivului de lupta, delimitarea zonelor nevazute si care nu pot fi batute cu foc prin tragere directa (atat de la trupele proprii spre cele inamice si invers), zonele posibile de dispunere a elementelor dispozitivului de lupta ale partii adverse (transee, santuri de comunicatii, mijloace de foc etc.), caile sau directiile principale de interzis in ambele sensuri in functie de configuratia generala a terenului si de existenta anumitor categorii de detalii de planimetrie, posibilitatile pe care le ofera terenul pentru mascarea impotriva observarii terestre sau aeriene precum si pentru protectia trupelor si a tehnicii de lupta contra efectelor diferitelor mijloace de foc ale trupelor inamice.

In cadrul studierii detaliate studierii detaliate a terenului, un accent deosebit se pune pe studiul posibilitatilor de observare si mascare, a accesibilitatii terenului si a proprietatilor sale de protectie, astfel:

- Studiul posibilitatilor de observare si mascare. Posibilitatile de observare se apreciaza dupa existenta, dispunerea reciproca si gradul de vizibilitate a inaltimilor proeminente sau a unor detalii de planimetrie cu vizibilitate buna asupra terenului inconjurator, determinandu-se cu atentie zonele ce se vad su ceke ce sunt ascunse vederii din fiecare dintre aceste detalii de teren unde pot fi instalate puncte de observare, in functie de caracterul si dispunerea elementelor de topografie care impiedica observarea (forme de relief, paduri, localitati si altele). Posibilitatile de mascare se stabilesc in functie de posibilitatile de observare pe care le are inamicul asupra dispozitivului de lupta al trupelor proprii.

- Studiul accesibilitatii terenului. Conditiile de accsibilitate oferite de teren se studiaza tinand seama de caracteristicile tehnico-tactice ale tehnicii de lupta si ale mijloacelor de transport din dotare, precum si in functie de o serie de factori cum sunt natura solului, starea vremii, conditiile meteorologice, formele de relief si vegetatia. De asemenea, se au in vedere existenta si dispunerea in teren a obstacolelor naturale ca rauri si paraie, lacuri, mlastini, diguri, canaluri, retele de irigatii, puncte obligate de trecere si altele. Toate aceste conditii se iau in consideratie mai ales atunci cand se studiaza accesibilitatea terenului in afara retelei de comunicatii rutiere. Dupa gradul de accesibilitate in afara retelei de telecomunicatii, terenul se clasifica astfel: usor accesibil (practic nu limiteaza viteza si directiile de deplasare), accesibil (limiteaza putin viteza si directiile de deplasare, ingreuiaza intrucatva deplasarea masinilor pe roti, impune in anumite portiuni executarea unor amenajari sau consolidari), greu accesibil (masinile pe roti avand capacitatea de trecere obisnuita nu se pot deplasa aproape deloc, iar cele pe

34

senile – numai pe anumite directii si cu viteza redusa) si inaccesibil (nu permite deplasarea masinilor pe roti si pe senile).

- Studiul proprietatilor de protectie. Pentru stabilirea proprietatilor de protectie ale terenului se studiaza cu o mare atentie existenta, dispunerea si caracteristicile acelor elemente topografice ale terenului care protejeaza forta vie si tehnica de lupta impotriva loviturii mijloacelor de foc ale inamicului, si cu deosebire contra efectelor armelor de nimicire in masa. Rezultatul acestui studiu amanuntit trebuie sa duca la concluzii concrete privind existenta si dispunerea in teren a adaposturilor naturale (pesteri, cariere, rape, viroage, ramblee, debleuri, ziduri groase etc.) ce pot fi folosite de micile subunitati sau de luptatorii izolati pentru protejarea lor impotriva efectelor tuturor categoriilor de armament.