Tema 1 Filosofie

8/17/2019 Tema 1 Filosofie

1/15

COMUNITATE ŞI SOCIETATE

Autor: Conf. univ. dr. Ionuţ Anastasiu

1. Noţiunea de comunitate din perspectiva ştiinţelor sociale

Conceptul de comunitate, specific analizei din ştiinţele sociale, a fost

utilizat în numeroase sensuri şi în contexte fundamental diferite. Sensul comunal acestei noţiuni are în vedere un grup uman a cărui particularitate este aceea de

a asuma un mod viaţă comun sau o activitate specifică. De exemplu, sintagme

precum comunitatea oamenilor de afaceri, comunitatea oamenilor de ştiinţă ,

comunitatea studenţilor etc. se referă cu precădere la specificul de natură interioară

care-i uneşte pe aceia care fac parte din respectivele grupuri, în timp ce expresia

comunitate locală vizează exclusiv dimensiunea spaţială, incluzând acele persoane

al căror unic element comun este faptul de a trăi în acelaşi loc. În acest caz,

comunitate desemnează faptul de a convieţui împreună, fără a schiţa un altelement definitoriu.

Din perspectiva ştiinţelor sociale, noţiunea de comunitate a primit un

număr foarte mare de întrebuinţări semantice, însă anumite aspecte au fost

evidenţiate de majoritatea cercetătorilor domeniului social:

- Situaţie comună – cei care trăiesc în cadrul unei comunităţi au în comun

un set de elemente specifice, diferit în mod semnificativ de alte comunităţi. Prin

acesta, se are în vedere locul în care se situează respectiva comunitate, dar şi

clasa socială în care este inclusă, etnia, religia sau oricare alt element distinctiv. Înacest sens, apare disocierea dintre comunităţile rezidenţiale şi cele non-

rezidenţiale.

- Activităţi comune – existenţa oamenilor în cadrul unor comunităţi are ca

rezultat faptul că aceştia dezvoltă în permanenţă între ei o serie întreagă de


2/15


3/15

- Spaţiul sau locul în care este plasată comunitatea – nu se referă doar la

dimensiunea geografică, ci mai ales la sensul pe care indivizii îl atribuie spaţiului

în care locuiesc. Altfel spus, se are în vedere spaţiul interior, căruia omul îi

conferă sens şi nu spaţiul exterior, înăuntrul căruia oamenii îşi trăiesc viaţa .

Uşurinţa cu care oamenii se deplasează în interiorul oraşului dă naştere unorreţele de comunităţi întinse pe arii vaste. Pot apărea comunităţi distincte în

raport cu zona/cartierul/localitatea în care cei care le alcătuiesc trăiesc.

2. Distincţia lui Tönnies dintre Gemeinschaft şi Gesellschaft

Filosoful şi sociologul german Ferdinand Tönnies (1855-1936) a publicat în

anul 1887 lucrarea Comunitate şi societate (Gemeinschaft und Gesellschaft),

considerată una dintre lucrările de referinţă ale reflecţiei sociologice din fazaconstituirii sociologiei ca ştiinţă. Punctul de plecare al analizei întreprinsă de

Tönnies se referă la dezvoltarea industrială a societăţii germane de la sfârşitul

secolului al XIX-lea, care manifesta o tendinţă puternică de a înlocui comunitatea

de tip tradiţional cu o societate în cadrul căreia regulile de tip cutumiar sunt

înlocuite de raporturi juridice ferm stabilite, cu caracter formal, raţional.

Tönnies operează o distincţie fundamentală între Gemeinschaft

(comunitate) şi Gesellschaft (societate). Mai întâi, Gemeinschaft se referă la un

mod de organizare socială specific vieţii rurale. Dimensiunile comunităţii sunt

reduse, experienţele de viaţă ale oamenilor fiind relativ similare. Interacţiunile

sociale dintre membrii comunităţii au un caracter deschis, faţă-în-faţă, intim,

familiar, cu atât mai mult cu cât relaţiile de rudenie sunt foarte accentuate şi

aceasta deoarece este foarte posibil ca majoritatea oamenilor să fie rude (mai

apropiate sau mai depărtate) unii cu ceilalţi.

Toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, aceasta nu este doar o metaforă,

ci descrie o realitate, un mod de a trăi laolaltă cu ceilalţi, de a simţi că faci parte

în mod integral din comunitatea în care trăieşti. Nu se pune accentul pe viaţa

privată a fiecăruia, graniţele dintre viaţa comunitară şi cea privată sunt greu de

diferenţiat. Cooperarea se extinde asupra majorităţii activităţilor întreprinse în

comun. Sensurile noţiunii de unitate sunt foarte profunde şi au în vedere nu atât

spiritul egalitarist, cât asigurarea unui grad de bunăstare majorităţii oamenilor


4/15

din cadrul comunităţii. Controlul social se exercită prin intermediul unor

mijloace de factură informală, precum apelul la moralitate, bârfa sau diverse

gesturi.

Fiecare membru al comunităţii este foarte preocupat de părerea celorlalţi

despre sine; această părere formează un etalon foarte important de măsurare aprestigiului şi a importanţei respectivului în cadrul comunităţii. Sistemul de

valori, precum şi normele de comportament sunt comune pentru toată lumea,

iar gradul de aderenţă al oamenilor la acestea este foarte puternic. De aici nu

rezultă faptul că unii indivizi nu încalcă din când în când aceste norme, însă ei

înşişi admit faptul că nu au adoptat un comportament adecvat. Oprobiul arătat

de ceilalţi este una dintre sancţiunile cele mai drastice, în anumite situaţii, el

poate fi mai dureros resimţit decât pedeapsa fizică.

Accentul se pune pe statusurile prescrise, există un mare număr de

meserii care se transmit din generaţie în generaţie. Diviziunea muncii nu este

ferm stabilită; gradul de specializare nu este dominant, iar unele activităţi

presupun munca în comun a majorităţii oamenilor din comunitate. Nu se poate

vorbi în cadrul Gemeinschaft de schimbare socială în adevăratul sens al

termenului, există anumite schimbări, dar ele sunt mai degrabă minore, astfel

încât viaţa oamenilor nu este foarte diferită de la o generaţie la alta.

În ceea ce priveşte Gesellschaft , societatea, aceasta este caracteristică vieţii

urbane moderne. În cadrul acesteia, relaţiile de rudenie nu mai au caracter

dominant, ci majoritatea oamenilor sunt străini unii în raport cu ceilalţi. Domină

interesul personal, competiţia este evidentă pe toate palierele sociale; nu există

un larg consens în ceea ce priveşte valorile sau normele de comportament. Viaţa

privată este radical separată din punct de vedere structural de cea publică.

Relaţiile sociale se întemeiază în principal pe rolurile sociale pe care

fiecare membru le exercită, fiind reprezentate de diverse sarcini şi acţiuni cu

caracter mai mult sau mai puţin obligatoriu. Cutumele au fost înlocuite de

regulamente stricte, iar controlul social are la bază norme şi reguli stabilite pe

baze raţionale, de tipul legislaţiei. Caracterul formal este definitoriu pentru

societate, diviziunea muncii este larg răspândită. Schimbarea socială este un

aspect vizibil, există diferenţe uriaşe între modul de a trăi al unei generaţii în

raport cu următoarele.


5/15

Tabelul de mai jos (adaptat după Schaefer, Lamm 1995) exprimă sintetic

trăsăturile definitorii ale Gemeinschaft şi Gessellschaft:

GEMEINSCHAFT GESELLSCHAFT

Este specifică localităţilor şi vieţii rurale. Este specifică localităţilor şi vieţii urbane. Oamenii împărtăşesc un sentiment comun

de a locui împreună, ce derivă din faptul

că au crescut şi format împreună şi din

experienţa de viaţa comună.

Oamenii nu pun accentul pe ceea ce este

comun tuturor şi aceasta deoarece, de-a

lungul formării lor, diferenţele dintre ei au

fost mai frapante decât similarităţile.

Interacţiunile sociale, inclusiv cele de

natură comercială, diversele forme de

negocieri, au un caracter intim şi familiar.

Interacţiunile sociale, inclusiv negocierile,

sunt subsumate unor sarcini specifice.

Există un spirit de cooperare şi unitate. Domină interesul personal. Sarcinile şi relaţiile personale nu pot fi

separate.

Pe primul loc se află întotdeauna sarcinile

ce urmează să fie îndeplite, relaţiile

personale fiind subordonate acestora.

Nu se pune accent pe viaţa privată a

individului.

Viaţa privată este preţuită, i se acordă

valoare.

Controlul social de natură informală este

dominant.

Controlul social de tip formal este evident.

Există o toleranţă mică faţă de

comportamentele deviante.

Există un grad mare de toleranţă faţă de

comportamentele deviante.Accentul se pune pe statusurile prescrise. Sunt mai importante statusurile dobândite.

Schimbarea socială este relativ limitată. Schimbarea socială este evidentă – chiar şi

în decursul unei singure generaţii.

Relaţiile din interiorul comunităţilor, în special în zonele urbane, nu sunt

constrânse în interiorul unui anumit spaţiu şi nici nu se bazează în mod

obligatoriu pe ralaţiile directe, ci pot avea la bază tehnici moderne decomunicare/socializare precum telefonul şi mai ales internetul, ceea ce a dat

naştere unui concept nou şi anume acela de comunitate virtuală. Noţiunea

lansată de Howard Rheingold (acesta este, de altfel, titlul cărţii publicată de

Rheingold în 1993) se referă la o reţea socială, în care sunt incluse acele persoane


6/15

care interacţionează/comunică prin intermediul unui mijloc specific, această

interacţiune depăşind graniţele geografice sau politice şi având ca scop exclusiv

interesele celor implicaţi în respectiva comunitate. Consecinţele dezvoltării unor

asemenea reţele şi ale comunităţilor virtuale sunt esenţialmente pozitive,

subliniază autorul lor, deoarece ele contribuie la apariţia unei stări-de-bine înrândul indivizilor care participă şi sunt integraţi în asemenea comunităţi, dar şi

societatea în ansamblu are numai avantaje de pe urma constituirii lor.

Indiferent de poziţia adoptată faţă de avantajele/dezavantajele pe care le

oferă comunităţile virtuale1, trebuie totuşi spus faptul că ele au şi o componentă

economică importantă, sunt mijloace eficiente prin care pot fi comercializate

produse sau servicii, iar companiile al căror domeniu de activitate este

comunicarea electronică au un interes sporit în stimularea acestui gen de

apartenenţă la comunitatea virtuală. În plus, comunitatea virtuală reprezintă

adesea un factor important al izolării, indivizii care petrec un mare număr de ore

pe zi în faţa calculatorului şi sunt membrii credincioşi ai unor asemenea reţele au

tendinţa de a se rupe de comunitatea reală din care fac parte. Adepţii

comunităţilor virtuale susţin însă că acestea nu sunt doar o modalitate oarecare

comunicare, deoarece ele se bazează pe anumite principii/reguli foarte stricte, în

interiorul acestora se promovează un nou tip de comunicare, fiecare individ este

integrat într-un sens nou, i se acordă sprijin/susţinere din partea celorlaţi şi

nimeni nu este cu adevărat izolat în respectiva comunitate. Iar contactul direct

dintre oameni este adeseori posibil, întrucât aceştia pot să organizeze

întâlniri/discuţii între ei şi în afara timpului petrecut în interiorul comunităţii

virtuale.

3. Evoluţia societăţii: de la triburile arhaice la societatea industrială

1 Unii autori sunt de părere că acestea sunt în mod eronat denumite comunităţi, ele nefiind altceva decât

mijloace de natură tehnologică prin care au loc schimburi de informaţii între indivizi. Relaţiile care se

crează în interiorul unor comunităţi de tip virtual nu sunt decât pseudo-relaţii, au un caracter fragmentar şi

nu implică întreaga personalitate a celor care le utilizează. Se susţine astfel că o comunitate autentică nu se

poate întemeia decât pe ralaţiile umane de tip direct, pe contactul faţă-în-faţă. Reţelele electronice au

caracter auxiliar, ele nu pot genera comunităţi.


7/15

În sens general, societatea e definită ca fiind un grup/colectivitate care

ocupă un anumit teritoriu, membrii săi aparţinând aceleiaşi culturi. Ea reprezintă

deci un sistem de relaţii ce se stabilesc între indivizi. O primă distincţie ce

trebuie operată este aceea dintre societate şi stat, ultimul fiind înţeles drept o

organizaţie ce deţine monopolul utilizării forţei, fiind legitimat să intervină(inclusiv prin intermediul violenţei) în situaţiile în care legile sunt încălcate. Mai

trebuie adăugat faptul că societăţile omeneşti se dezvoltă în timp, fiind marcate

de evoluţia lor istorică. Istoria societăţii este văzută de unii sociologi , filosofi sau

antropologi drept un proces de evoluţie socio-culturală, de la formele cele mai

simple până la forme complexe de dezvoltare culturală în general şi tehnologică

în special. Nu este vorba în acest caz de o evoluţie de tip liniar, ce implică un

referenţial valoric, în sensul că societatea actuală, denumită îndeobşte cu

termenul de globalizare ar fi „mai bună” decât celelalte, ci se face mai degrabă

referire la un aspect de ordin cantitativ, în speţă tehnologiile actuale permit

societăţii să încorporeze un număr mare de oameni, ceea ce face necesară

recurgerea la modalităţi tot mai complexe de organizare.

Pentru a descrie această evoluţie social-tehnologică, este nevoie de

departajarea a două concepte importante: conceptul de tehnologie de subzistenţă

şi acela de surplus social/economic. Tehnologia de subzistenţă se referă la

ansamblul de unelte, procese/activităţi şi cunoştinţe de care are nevo ie o

societate pentru a-şi satisface nevoile de bază necesare supravieţuirii sale

(Schaefer, Lamm 1995). Surplusul social are în vedere acel mod de producţie

realizat de un grup de oameni, ce serveşte atât pentru satisfacerea nevoilor

acestora, cât şi ale altora, ce nu sunt implicaţi în mod direct în realizarea acelor

activităţi specifice – de exemplu, activităţile agricole. Dacă iniţial noţiunea de

surpus social se referea strict la activităţile agricole, ulterior, ea a cuprins toate

tipurile de activităţi de producţie sau servicii. Pe cale de consecinţă, surplusul

social include o diviziune a muncii tot mai sofisticată, precum şi noi oportunităţi,

ce se află în legătură directă cu prosperitatea, atât de ordin individual/familial,

cât şi a societăţii în ansamblu. De asemenea, surplusul social a făcut posibilă

apariţia unei mari varietăţi de produse şi servicii, eliminarea dependenţei stricte

a omului faţă de mediul fizic, dar şi apariţia unei diferenţieri sociale majore şi a

inegalităţilor sociale şi ocupaţionale. S- a impus astfel o împărţire a membrilor


8/15

societăţii în diverse clase sociale, dominate de inegalităţi socio-economico-

culturale.

În istoria umanităţii, filosofii şi sociologii au identificat existenţa a patru

tipuri esenţiale de societăţi, fără a include în această dezbatere globalizarea,

căreia îi va dedicată o analiză separată, şi anume: triburile arhaice de vânători şi

culegători, comunităţile pastorale, statele agrare şi societăţile industrializate.

Diferenţele reprezentative dintre acestea se referă la volumul populaţiei,

dezvoltarea tehnologică, organizarea internă etc.

I. Societăţile arhaice: triburile de vânători şi culegători

Sunt alcătuite dintr-un număr mic de membri, ce îşi asigură traiul zilnic

din vânat, pescuit sau culegerea plantelor din natură. Dezvoltarea tehnologică

este minimală, diviziunea muncii fiind ca şi inexistentă. Prin urmare, inegalităţile

sociale nu sunt deloc pronunţate, singurele diferenţe esenţiale având legătură cu

vârsta şi sexul: bărbaţii sunt vânători, iar femeile culeg plante şi cresc copiii. În

general însă, se poate afirma că, în afara acestor statusuri clar precizate şi a

rolurilor ce derivă din ele şi anume cel de vânător specific bărbaţilor, respectiv

acela de culegător propriu femeilor, bărbaţii au un status social mai important

decât femeile, ei participă la adunările tribului şi la ceremoniile religioase.

Deciziile importante sunt luate de cei în vârstă, însă modalitatea de impunere a

unui lider este exclusiv una informală. În cadrul acestor societăţi, familia ocupă

un rol esenţial, legăturile de rudenie fiind sursa cea mai importantă de autoritate

şi influenţă socială.

Triburile sunt aşezate pe un teritoriu stabil, migrând adesea în interiorul

acestuia. Membrii acestor societăţi nu sunt atraşi de bogăţiile materiale, ci sunt

preocupaţi doar de asigurarea nevoilor de bază. Preocuparea lor esenţială este

legată de religie, de practicarea ritualurilor şi ceremoniilor religioase. Accentul în

aceste societăţi se pune pe cooperare şi nu pe competiţie, vânătorii pot vâna

solitar, dar ei împart hrana cu restul comunităţii. Ceea ce înseamnă că nu se

poate vorbi despre existenţa unui sistem economic, decât într-o formă extrem de

primitivă, schimburile de produse au un caracter exclusiv informal. Mai mult

decât atât, deoarece resursele naturale se află într-o relativă abundenţă în raport

cu numărul mic de oameni care le doreşte, se poate afirma că în acest tip de


9/15

societate nu există războaie. Atunci când resursele naturale tind să se

împuţineze, indivizii se mută pur şi simplu într-un alt loc, în care găsesc resurse

noi.

În zilele noastre, mai există câteva asemenea societăţi răspândite în

diverse colţuri ale lumii, cu excepţia continentului european: în zona centrală şi în cea sudică a Africii mai există cinci asemenea tipuri de societăţi (boşimanii în

Namibia, Africa de Sud etc., Koroca în Angola, pigmeii în Rwanda, Burundi,

Uganda, Camerun, Namibia etc., vânătorii Africii de Est şi vânătorii etiopieni), în

Asia (vânătorii siberieni, cei din India, pigmeii asiatici denumiţi Negritos, ce se

găsesc în Filipine, Noua Guinee etc., vânătorii din Asia de Sud-Est), în Australia

(aborigenii), în America de Nord (eschimoşii, popoarele aborigene din Canada,

din Alaska, din California, triburile indigene nord-americane din Marele Bazin,

apaşii, populaţia Seri din Mexic etc.), iar în America de Sud există alte asemenea

societăţi (triburile de vânători şi triburile Warao din Venezuela, vânătorii

amazonieni, vânătorii din estul Braziliei, din regiunea Gran Chaco, populaţia

băştinaşă din Ţara de Foc etc.) (Gelles, Levine 1995).

II. Societăţile pastorale

Societăţile pastorale (şi cele agrare) au fost iniţial tot de tipul vânătorilor şi

culegătorilor, ele transformându-se în momentul în care anumite grupuri de

vânători au învăţat cum să cultive plante şi să domesticească diverse specii de

animale, după care s-au ocupat de creşterea lor. Acest element care nouă celor de

astăzi ni se pare o banalitate oarecare a reprezentat o adevărată revoluţie în

dezvoltarea umanităţii, fiind similară metamorfozei simplului consumator al

produselor oferite de natură în ceva mult mai complex şi anume producător al

unor bunuri necesare satisfacerii nevoilor vitale ale omului. O altă consecinţă

importantă a faptului că oamenii au renunţat la vânătoare şi cules în favoarea

practicării agriculturii şi a creşterii animalelor a fost aceea că ei s-au putut stabili

în anumite locuri determinate, întemeind mici comunităţi după modelul celor

rurale. Ceea ce nu înseamnă că au renunţat cu totul la practicarea nomadismul ui,

însă, în cazul lor putem vorbi de existenţa unui fenomen nou, cel de migraţie, în

funcţie de schimbările anotimpurilor, care este însă impus de practica creşterii

animalelor. Prin urmare, societăţile pastorale se bazează pe creşterea turmelor de


10/15

animale (vite, oi, capre, cai, cămile etc.). Ele sunt concentrate în zone unde se află

păşuni bogate, dar şi în munţi sau deşerturi.

În cadrul societăţilor pastorale, putem vorbi despre existenţa

inegalităţilor sociale. Conducerea este asumată în acest caz de indivizi distincţi,

relaţiile de rudenie sunt mult mai bine conturate decât în cazul vânătorilor. Dinfaptul că ele au încă în stăpânire suprafeţe mari de teritoriu, necesare creşterii

animalelor, rezultă apariţia unui nou fenomen economico-social: relaţiile bazate

pe comerţ. Acestea au la bază trocul, schimbul nemediat de produse agricole/de

origine animală. Dar nu numai comerţul reprezintă o caracteristică nouă a

acestor societăţi, ci şi apariţia conflictelor, a războaielor între diferitele clanuri şi

aceasta deoarece acumulările materiale încep să se facă simţite, iar resursele nu

mai sunt privite ca fiind din abundenţă şi la îndemâna tuturor. Cooperarea lasă

treptat locul conflictului, iar inegalităţile dintre bărbaţi şi femei devin şi mai

accentuate, cu atât mai mult cu cât bărbaţilor le este rezervat acum un nou tip de

ocupaţie, cea de războinic şi apărător al clanului.

III. Societăţile agrare

Societăţile agrare au apărut ca urmare a cultivării pământului cu diverse

tipuri de cereale sau legume, astfel î ncât cantităţile produse erau mai mari decât

nevoile de autoconsum ale oamenilor, ceea ce a generat surplus social.

Preocuparea de a cultiva pământul a avut mai multe consecinţe esenţiale asupra

modului de a trăi al oamenilor. În primul rând, ei au renunţat aproape definitiv

la nomadism, aşezându-se în mod temeinic în locuri prielnice practicării

agriculturii. O altă consecinţă este dezvoltarea unor noi tehnologii de producţie;

inventarea roţii, a plugului de lemn, tehnica olăritului etc. sunt doar câteva

dintre elementele lumii materiale care vor modifica definitiv modul de viaţă al

oamenilor. Prin urmare, acumulările materiale sunt mai pronunţate în acest tip

de societate decât în cele pastorale, iar numărul de membri este acum

considerabil mai mare în comparaţie cu triburile de vânători sau cu modestele

comunităţi pastorale. Aria de răspândire a societăţilor agrare a devenit foarte

vastă, precum şi rezistenţa lor în timp. De exemplu, se poate spune că Egiptul

antic, China antică, Imperiul Roman, dar şi statele feudale europene pot fi

caracterizate drept societăţi agrare. Războaiele a căror miză o reprezenta


11/15

stăpânirea de noi teritorii şi noi resurse sunt o trăsătură comună a acestui tip de

societate. Pe de altă parte, aceste societăţi au lăsat în urmă construcţii de diverse

tipuri (construite cu precădere din raţiuni religioase, dar şi militare sau destinate

suveranului) ce au rezistat până astăzi, fiind exemple vii ale dorinţei oamenilor

din cadrul acestor societăţi de a clădi ceva care să fie mai presus decât fragilitateavieţii lor.

Există patru tipuri de diferenţe majore care se pot stabili între societăţile

agrare şi celelalte tipuri care le preced pe acestea (Gelles, Levine 1995):

- organizarea politică este bazată mai curând pe posesia asupra terenului

decât pe legăturile de rudenie.

- un număr restrâns de oameni – nu de puţine ori, un singur om sau o

familie –alcătuiesc elita politică, ce deţine controlul asupra resurselor cele mai

importante.

- activităţile politice şi economice sunt administrate de persoane care au

un rol de tip birocratic, bine reglementat din punct de vedere formal.

- societatea este divizată în mai multe clase sociale, relaţiile dintre acestea

fiind dominate de mai multe tipuri de inegalităţi. Aceste inegalităţi sunt, de

altfel, constitutive societăţilor agrare, apartenenţa la o anumită clasă socială fiind

o consecinţă a obârşiei fiecărei persoane în parte. Altfel spus, statusul unui

individ era prescris încă de la naştere şi dura până la moartea acestuia.

Inegalităţile sociale existente în cadrul societăţilor agrare erau impuse şi ca

urmare a împărţirii stricte a societăţii într-un sistem de caste, precum cea a

conducătorilor (formată din cei ce aparţineau clasei nobiliare/boiereşti),

preoţilor, războinicilor, învăţaţilor, meşteşugarilor, ţăranilor sau sclavilor.

IV. Societăţile industriale

Aşa cum am mai spus, România continuă să fie un stat preponderent

agricol până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ceea ce ne arată o

dezvoltare precară atât din punct de vedere tehnologic, cât şi în ceea ce priveşte

mentalitatea dominantă, marea majoritate a populaţiei fiind caracterizată de

sărăcie. Economistul Mihail Manoilescu constata în anul 1940 acest caracter de

rămânere în urmă, acest decalaj între suprafaţa de teren agricolă şi numărul mult

prea mare de oameni care trăiesc exclusiv din munca pământului. „Astăzi,


12/15

populaţia României este de cca. 20.000.000 de locuitori, din care cca. 80%, adică

16.000.000 trăiesc la ţară. Densitatea populaţiei agricole pe km. pătrat de pământ

cultivabil este la noi de 82 locuitori, în timp ce în Germania este de 48. De aici se

desprinde concluzia paradoxală că avem aproape de două ori mai mulţi ţărani

decât ne trebuie pentru o agricultură raţională. Circa şase milioane de ţărani preamult! Iată de ce nu se poate găsi soluţia chestiei ţărăneşti dacă se menţine ac tuala

proporţie dintre sat şi oraş. Cu orice preţ trebuie ca o mare parte a populaţiei

ţărăneşti să părăsească agricultura şi să-şi găsească, fie în sate, fie la oraş, o

întrebuinţare în industrie sau în meserii. Aceasta presupune o industrializare

masivă a României şi o schimbare totală a actualei ei structuri economice”

(Manoilescu 1940).

Apariţia societăţilor industriale a fost determinată de revoluţia

industrială, fenomen care a avut loc în Anglia la sfârşitul secolului al XVIII -lea şi

începutul secolului al XIX-lea. Revoluţia industrială este considerată a fi un

complex de fenomene de natură tehnologică, economică şi socială, manifestat

printr-o serie de îmbunătăţiri aduse utilajelor şi maşinăriilor utilizate în procesul

de fabricaţie a produselor (industriale) – cu precădere cele textile, a motorului cu

aburi, utilizarea cărbunelui în topirea fierului etc (Flanagan 2010). Acest fenomen

s-a bazat deci pe producţia cu ajutorul maşinilor, mecanismelor, pe utilizarea

unor resurse de putere neînsufleţite, de tipul aburului, electricităţii etc.

Producţia industrială a implicat schimbări majore şi la nivelul organizării

vieţii sociale, în sensul dezvoltării fără precedent a oraşelor şi, mai ales, în ceea ce

priveşte organizarea socială a locului de muncă. Majoritatea populaţiei îşi

desfăşoară activitatea în diverse fabrici/uzine/instituţii etc. şi nu în agricultură.

Mai mult de 80% din populaţia unei ţări locuieşte la oraş, unde viaţa socială este

mai impersonală şi anonimă în raport cu vechile aşezări rurale de dinainte.

Diviziunea muncii s-a dezvoltat la rândul ei, cu atât mai mult cu cât s-a ajuns la

producţia de bunuri în serie, ceea ce presupune producerea unor cantităţi mari

de bunuri de acelaşi fel.

În general, o societate industrială este definită ca fiind acel tip de societate

ce se bazează în mod predominant pe producţia mecanizată de bunuri

economice şi servicii. Ea are ca specific schimbarea, precum şi existenţa

diversităţii. Are loc o creştere semnificativă a volumului populaţiei. În acest tip


13/15

de societate, indivizii îşi aleg partenerii de viaţă în mod liber, fără intervenţii

externe; de asemenea, ei au libertatea de a-şi alege profesia şi ocupaţia. La nivel

social, familia este privată de poziţia sa dominantă de sursă a puterii şi

autorităţii. În plus, familia încetează să fie mediul privilegiat în interiorul căruia

copiii primesc educaţie, cunoştinţele şi abilităţile lor fiind dependente de ceea cele furnizează părinţii sau celelalte rude; în societatea industrială, educaţia devine

din ce în ce mai formalizată, fiind privită ca o instituţie socială diferită de familie

(Schaefer, Lamm 1995).

Sistemul politic al acestor societăţi este mult mai dezvoltat, inegalităţile

sociale sunt pronunţate, însă într-o măsură mai mică decât în societăţile

tradiţionale. Însă, în lumea contemporană procesul industrializării a generat o

inegalitate majoră la nivel global între statele puternic industrializate,

caracterizate de prosperitate şi cele slab sau deloc industrializate, în care

populaţia este foarte săracă. Prăpastia dintre aceste două tipuri de state este mult

mai evidentă acum decât înainte de apariţia fenomenului industrializării.

Dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie a făcut posibilă stabilirea de contacte

între diverse state ale lumii, unele aflate la o distanţă considerabilă în raport cu

altele. În concluzie, se poate spune că industrializarea a accelerat aproape fără

măsură ritmul dezvoltării vieţii sociale a oamenilor, fapt exprimat şi în tabelul de

mai jos (Bassis, Levine 1995).

TOATE ACESTEA ÎN DOAR 200 DE ANI!

1. Populaţia lumii s-a multiplicat de nouă ori (de la 725 de milioane de

oameni în anul 1750 la aproape 7 miliarde în anul 2011). Rata aceasta fabuloasă

de creştere este de aproape 20 de ori mai mare decât rata creşterii populaţiei

globale din perioada cuprinsă între începutul erei noastre şi anul 1750.

2. Raportul rural-urban în statele industrializate s-a inversat cu totul; dacă

în societăţile agrare, populaţia rurală măsura peste 90% din cea totală, în unele

state industrializate din prezent, populaţia urbană se apropie de 90% din totalul

populaţiei.

3. Cea mai mare comunitate urbană dintr-o societate industrială este de

peste 50 de ori mai mare decât cea similară din societatea agrară.


14/15

4. Femeile din societatea industrială dau naştere unui număr de copii de

trei ori mai mic decât copiii născuţi de femeile din societăţile preindustriale.

5. Speranţa de viaţă la naştere este de trei ori mai mare în societăţile

industriale decât în cele agrare.

6. Pentru prima dată în istorie, familia nu mai este o unitate de producţiesemnificativă în economie.

7. Rolul femeilor în economie şi în societate în general s-a schimbat

fundamental.

8. Rolul tinerilor s-a schimbat, de asemenea, cultura specifică acestora a

devenit un factor foarte important în viaţa societăţilor industriale.

9. Producţia şi consumul de bunuri şi servicii pe cap de locuitor este de cel

puţin 10 ori mai mare în societăţile industriale decât în cele agrare.

10. Diviziunea muncii a devenit infinit mai complexă.

11. Guvernarea de tipul monarhiei ereditare a dispărut în societăţile

industriale, ea se mai păstrează doar la nivel ceremonial şi al funcţiilor de ordin

simbolic.

12. Funcţiile guvernării au fost mult extinse.

13. În societatea industrială, s-au pus bazele sistemului de educaţie

publică, iar analfabetismul este aproape eliminat.

14. Noi ideologii de factură politică s-au răspândit pe scară largă (cu

precădere capitalismul, socialismul şi naţionalismul), în timp ce ideologiile

moştenite din epoca agrară fie au suferit modificări substanţiale, fie au dispărut

definitiv.

15. Dezvoltarea fără precedent a sistemelor de comunicaţie şi a reţelele de

transport din întreaga lume, ce a fost realizată cu precădere datorită unor raţiuni

de ordin practic, a micşorat în asemenea măsură întrega noastră planetă încât ea

pare astăzi mai mică decât era Anglia în epoca agrară.

16. Se dezvoltă din ce în ce mai evident o cultură globală, această tendinţă

fiind vizibilă mai ales în ceea ce priveşte stilul de îmbrăcăminte, adoptarea unui

limbaj comun, preferinţele muzicale, interesul faţă de anumite tehnologii, sau

modele de ordin organizaţional, precum şcolile sau fabricile etc.

17. Pentru prima dată în istorie, au apărut unele instituţii politice şi

economice globale, de exemplu O.N.U. sau F.M.I.


15/15

18. Unele state foarte dezvoltate din punct de vedere militar au

posibilitatea de a distruge întreaga populaţie a lumii.

Documents

Tema 1 Filosofie