Administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei

Taina Pocăinţei comportă trei momente principale: a) mărturisirea păcatelor; b) absolvirea sau dezlegarea de păcate şi c) încuviinţarea duhovnicului de a primi Sfânta Euharistie.

Mărturisirea păcatelor săvârşite de la ultima mărturisire constituie materia Tainei, iar rugăciunea de dezlegare este forma Tainei.

Mărturisirea păcatelor nu înseamnă însă şi neîndreptăţirea primirii Sfintei Euharistii. După cum s-a precizat, actul mărturisirii este urmat de cel al dezlegării şi încuviinţării exprese date de duhovnic, că cel mărturisit poate să intre în comuniune cu Hristos, adică să primească Sfânta Euharistie. În cazul în care, pentru păcatele mărturisite, va fi nevoie de vreo epitimie a cărei împlinire necesită o anumită perioadă de timp, Sfânta Euharistie nu se poate administra decât după împlinirea canonului impus de duhovnic. Aşadar, vrednicia de a primi Sfânta Euharistie depinde de împlinirea canonului dat de duhovnic, după care dezlegarea dată de duhovnic îşi împlineşte efectul ei sacramental, dar şi canonic, în sensul că îndreptăţeşte pe cel mărturisit să fie primit în comuniunea cu Hristos Cel euharistic.

Această capacitate o primeşte deci în urma dezlegării de păcat, condiţionată ipso facto de împlinirea canonului primit. Excepţie de la această rânduială, adică de la neîmplinirea canonului, se face doar în primejdie de moarte, dar, şi în această situaţie, administrarea Sfintei Euharistii este condiţionată de împlinirea epitimiei după însănătoşirea creştinului respectiv.

Săvârşitorii Tainei sunt episcopii şi preoţii, hirotoniţi valid, în baza împuternicirii date de Mântuitorul ucenicilor Săi prin cuvintele: “oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18) sau “Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23).

Canonul 52 apostolic dă expresie juridică cuvintelor Mântuitorului, menţionând pe episcopi şi preoţi ca săvârşitori ai acestei Sfinte Taine: “Dacă vreun episcop sau prezbiter – se menţionează în canon – nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci-l leapădă, să se caterisească”. Prin actul hirotoniei, episcopii şi preoţii dobândesc calitatea harică de a administra Sfintele Taine.

Prima dispoziţie canonică în legătură cu fixarea vârstei canonice pentru hirotonie a fost prevăzută de canonul 11 al Sinodului de la Neocezareea, conform căreia “prezbiterul mai

1

înainte de 30 de ani să nu se hirotonească, de ar fi chiar bărbat vrednic întru toate, ci să aştepte. Căci Iisus Hristos la 30 de ani S-a botezat şi a început să înveţe”.

Vârsta canonică cerută pentru vârsta preotului a fost în general obligatorie şi pentru episcop, deşi iniţial hirotonia întru episcop se făcea după împlinirea vârstei de 50 ani, motivându-se că prin aceasta “ar fi ferit de neorânduirile tinereţii”.

Prin dispoziţia canonului 14 Trulan s-a întărit “…canonul sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor noştri părinţi, potrivit căruia prezbiterul să nu se hirotonească înainte de 30 de ani”.

După cum se ştie, duhovnicia nu este o taină aparte prin care s-ar acorda un har special – celui căruia i se conferă – pentru a administra Taina Pocăinţei, ci doar o binecuvântare. Prin actul duhovniciei, episcopul nu transmite de la el puterea, aşa cum nici în cazul hirotoniei, ci aceasta este de la Duhul Sfânt. Aşadar, deşi capacitatea de a săvârşi Sfânta Taină a Pocăinţei se dobândeşte prin Taina Hirotoniei, îndreptăţirea de a o săvârşi se primeşte printr-un act special – hirotesia întru duhovnic – pe care îl acordă episcopul. Acest act al hirotesiei s-a introdus pe cale de obicei, care conform canonului 87 al Sfântului Vasile cel Mare, “are putere de lege, pentru că de la bărbaţi sfinţi s-au predanisit nouă legiuirile”.

În caz de necesitate – primejdie de moarte etc. – mărturisirea săvârşită de un preot neduhovnic este deplin valabilă. Preotul săvârşitor al acestei Taine nu poate fi sancţionat, în această situaţie, nici pe cale disciplinară.

În legătură cu săvârşitorii Tainei stă şi problema epitimiilor, despre care canoanele Bisericii fac atâtea referinţe (can. 19, 38, 68, 76 şi 80 ale Sfântului Vasile cel Mare).

Iniţial, în Biserica primară, dreptul de a aplica epitimiile, de a verifica dacă pedeapsa dată a fost dreaptă sau nu, de a excomunica sau de a reprimi pe cel excomunicat l-a avut doar episcopul, aşa după cum ne mărturiseşte şi canonul 39 apostolic , care dispune ca “preoţii şi diaconii să nu săvârşească nimic fără învoirea episcopului”.

Canonul 57 Laodiceea reafirmă această dispoziţie, făcând menţiune expresă doar la preoţi, cărora li se interzice a săvârşi ceva “fără socotinţa episcopului”.

Canonul 6 al Sinodului de la Cartagina, din anul 390, confirmă această practică existentă în Biserica primară, menţionând că “ne aducem aminte că la sinoadele ţinute mai înainte s-a hotărât ca…graţierea penitenţilor…să nu se facă de preoţi…pentru că episcopii Bisericii Cartaginei au prevăzut că nici nu este îngăduit să împace pe cineva la liturghia publică…”.

Episcopii au avut şi dreptul de a dispune în privinţa duratei penitenţei, a fixării felului tratamentului ei, precum şi a modului iertării penitenţilor. Potrivit dispoziţiei canonului 5 al Sinodului

2

de la Ancira, “episcopii să aibă putere ca, cercetând felul întoarcerii lor, să-i trateze şi mai blând sau să prelungească mai mult timpul de pocăinţă”. Canonul 12 al Sinodului I ecumenic întăreşte această dispoziţie, dându-i un caracter universal obligatoriu.

Aplicând principiul iconomiei bisericeşti, Sinodul I ecumenic a îngăduit episcopului “să dispună şi mai blând”. Sinodul I ecumenic prin canonul 12, a recunoscut episcopilor nu numai dreptul de a şterge sau a reduce pedeapsa dată pentru delicte, dar şi putinţa de a reprimi în Biserică pe cei care “vor arăta de fapt convertirea lor, cu frică şi cu lacrimi şi cu stăruinţă şi prin fapte bune, iar nu numai la aparenţă…”.

După introducerea mărturisirii private sau particulare a păcatelor, dezlegarea s-a putut da şi de preotul respectiv. În privinţa dreptului episcopului de a fixa timpul de penitenţă, canonul 30 al Sinodului de la Iponia, din anul 393, sau canonul 43 al Sinodului de la Cartagina, a dispus ca “celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă cu judecata episcopilor după deosebirea păcatelor; iar preotul să nu dea absolvire celui ce se pocăieşte fără ştirea episcopului, decât numai în lipsa episcopului din nevoie constrângătoare…”.

În lipsa episcopului, canoanele îngăduie preotului să administreze Taina Mărturisirii condiţionând-o însă tot de aprobarea episcopală. În acest sens, canonul 73 al Sinodului de la Cartagina stipulează următoarele: “Dacă cineva, fiind în primejdie (de moarte) ar cere să se împace cu Sfintele altare, lipsind episcopul, atunci este cu dreptate ca preotul să întrebe pe episcop şi aşa, după dispoziţia aceluia, să împace pe cel ce este în pericol de moarte…”.

Prin urmare în Biserica primară, episcopul a avut dreptul de a reduce epitimia celor ce arătau “vreun rod de pocăinţă” (can. 4 Sf. Vasile cel Mare), căindu-se sincer de păcatele lor.

Canonul 16 al Sinodului IV ecumenic adevereşte că episcopii au avut “puterea de a dispune umanitar faţă de aceştia”.

În administrarea Tainei Pocăinţei, rolul preotului din zilele noastre nu se reduce doar la primirea mărturisirii şi la dezlegarea penitenţilor de păcate, ci el are sarcina grea de a diagnostica păcatul fiecăruia şi de a-i prescrie medicamentul potrivit, în scopul ca viaţa harică, restabilită în suflete, să se menţină şi să se dezvolte, pentru ca astfel să se asigure înaintarea penitenţilor în virtute şi perfecţiune. După cum se ştie, preotul este “iconom”, “chivernisitor”, “administrator al tainelor dumnezeieşti” (I Corinteni 4, 1), şi “împreună-lucrător” sau “colaborator al lui Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9). Ca săvârşitor al Tainelor, preotul

3

este organul prin care Dumnezeu împărtăşeşte credincioşilor harul Său, special fiecărei Taine.

După cum se ştie, disciplina mărturisirii şi a penitenţei publice a fost în vigoare pînă la sfârşitul secolului al IV-lea. Principiile de bază ale disciplinei penitenţei, în această perioadă, au fost:

a) exerciţiu de îndreptare personală; b) mediul social propriu; c) eficacitatea disciplinei penitenţiale. În cazul aplicării

epitimiilor, dezlegarea de păcate se făcea numai după împlinirea canonului de pocăinţă. Verificarea, dacă s-au împlinit epitemiile prescrise, se făcea în cadrul comunităţii.

Acest obicei, care a stăruit în Biserica primară câteva secole, a avut şi urmări negative, mai ales în timpul persecuţiilor. Cu timpul s-a trecut la mărturisirea secretă în faţa episcopului sau a duhovnicului.

Îngrădirea mărturisirii publice s-a făcut în timpul episcopului Nectarie al Constantinopolului (sec. IV). La sfârşitul secolului al IV-lea, mărturisirea secretă se generalizase aproape în întreaga Biserică creştină. Canonul 43 al Sinodului de la Cartagina aminteşte deja de mărturisirea publică ca o excepţie în viaţa Bisericii: “…dacă vreodată delictul celui ce se pocăieşte este public şi divulgat, zguduind Biserica întreagă – se menţiona în acest canon – apoi asupra aceluia înaintea tindei să se pună mâna”. După mărturia acestui canon, reiese că actul mărturisirii păcatelor se făcea în tinda bisericii. Absolvirea de păcate se manifesta prin acest act exterior al punerii mâinilor duhovnicului peste capul penitentului.

Mărturisirea păcatelor se poate face oricând. După cuvântul Sfântului Vasile cel Mare “pocăinţa nu trebuie să înceteze în cursul vieţii întregi: căci cine e fără păcat? Potrivit regulilor disciplinii penitenţiale, cercetarea conştiinţei trebuie practicată serios, stăruitor, minuţios, metodic şi îndelung. Învăţătura către cel ce se pocăieşte glăsuieşte ca “mai înainte de a merge la duhovnic, două sau trei săptămâni,…şezi cu linişte multă şi plecându-ţi capul, fă cercetarea conştiinţei tale şi fă-te nu apărător, ci judecător al păcatelor tale…sau măcar socoteşte câte păcate ai făcut după ce te-ai mărturisit cu lucrul, cu cuvântul, cu învoiala gândurilor…socoteşte cu multă silinţă, ca să afli fiecare păcat al tău…”.

Primitorii Tainei sunt creştinii cu Botez valid, care şi-au mărturisit păcatele şi au primit dezlegarea pentru primirea Sfintei Euharistii.

După rânduiala canonică, vârsta de la care se socotesc sau osândesc păcatele s-a fixat la 10 ani. Dispoziţia canonului 18 al lui Timotei al Alexandriei, deşi impune această vârstă, atrage atenţia

4

duhovnicilor că principalul criteriu în stabilirea vârstei rămâne însă “cunoştinţa şi înţelepciunea fiecăruia”.

În baza acestui principiu canonic, duhovnicii Bisericii Ortodoxe Autocefale au ţinut seama în determinarea vârstei de caracterul şi temperamentul fiecărui individ, depăşind dau coborând această vârstă. După cum se ştie, în Biserica noastră, vârsta de 7 ani este considerată drept limita de la care se osândesc păcatele.

Potrivit canoanelor 32 Sfântul Vasile cel Mare, 27 Cartagina, 69 apostolic etc., obligaţia mărturisirii păcatelor revine clericilor, inclusiv episcopilor.

Simeon al Tesalonicului ne povăţuieşte ca “noi, atât arhiereii cât şi preoţii, neîncetat, cu luare aminte, cu umilinţă şi cu spovedanie, săvârşind Sfânta Liturghie, să ne împărtăşim cu înfricoşatele Taine”.

Canonul 28 al lui Nichifor Mărturisitorul interzice “duhovnicului, care primeşte mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse…să…dea în vileag cele ce le ştie despre ei…”. Sfântul Vasile cel Mare, amintind obligaţia duhovnicului de a păstra secretul mărturisirii, motivează în canonul 34 că acest lucru este prescris de “Părinţii noştri – care – au oprit de a ae păcatele la iveală în public, ca nu cumva vădindu-se să le ofere cauză de moarte” celor care le-au mărturisit.

După Regulamentul de procedură al Bisericii noastre, art. 28, violarea secretului mărturisirii se pedepseşte cu depunerea din treaptă a duhovnicului.

În scaunul mărturisirii, duhovnicul prescrie canonul de spovedanie. Înainte de fixarea canonului, duhovnicul trebuie să aibă în vedere următoarele condiţii ale penitentului:

a) temperamentul; b) moralitatea;c) puterea fizică şi psihică a penitentului; d) mediul de viaţă; e) felul, natura şi gravitatea păcatului; f) dispoziţia de îndreptare; g) gradul de publicitate al păcatului săvârşit; h) motivul, intenţia şi scopul păcatului; i) momentul şi împrejurările generale ale păcătuirii; j) recidiva şi cumulul de păcate etc. În afară de cunoaşterea temeinică a penitentului, a

psihologiei sale religioase, la fixarea canonului de spovedanie, duhovnicul trebuie să mai cunoască două lucruri, şi anume:

a) psihologia religioasă a duhovnicului, adică trebuie să se cunoască pe sine însuşi, şi

b) normele şi rânduielile canonice privind aplicarea epitimiilor.

5

Succesul aplicării canonului de pocăinţă rezidă deci în trei factori:

1) exemplul personal al duhovnicului (viaţa morală, pregătire intelectuală şi teologică);

2) cunoaşterea temeinică a penitentului; 3) cunoaşterea prescripţiilor canonice privind aplicarea

epitimiilor. Sfântul Grigorie de Nazianz ne atrage atenţia că toate acestea se dobândesc cu timpul. Prin practică şi experienţă îndelungată, care fac din duhovnic un adevărat doctor al sufletului: “…este cu neputinţă – ne spune Sfântul Grigorie de Nazianz – să stabileşti … anumite reguli generale sau să concretizezi într-un singur capitol, pentru a învăţa mai bine o dată pentru totdeauna arta vindecării sufletelor, oricât te-ai sârgui şi oricât de mult ai învăţa. Numai practica şi experienţa îndelungată desăvârşeşte ştiinţa şi abilitatea medicului”.

Canonul 34 al Sfântului Vasile cel Mare atrage atenţia duhovnicilor de a renunţa la publicitate, atunci când este vorba, de exemplu, de o femeie care a comis adulter, dar care nu este încă cunoscut în public.

În canonul 46 al Sfântului Ioan Postitorul se prevede ca “nici femeia laică, nici călugăriţa, să nu se despartă de Biserică pentru orice fel de păcat, ci numai de la Împărtăşanie”.

Aplicarea canonului de pocăinţă are un scop dublu: a) pozitiv şi b) negativ. Scopul pozitiv al epitimiilor este disciplinarea simţurilor

trupeşti şi descătuşarea psihologiei omeneşti “de pofta păcatului, de dorinţa şi aplecarea spre el cu necesitate”.

Efectul Spovedaniei, ca Taină, se consumă prin mărturisirea şi căinţa sinceră a păcatelor. Aceste momente constitutive ale Tainei conferă penitentului, prin preotul duhovnic, iertarea, adică reabilitarea în har, împăcarea cu Dumnezeu.

În cazul când penitentul se află în primejdie de moarte, poate fi dezlegat şi împărtăşit de orice preot, chiar dacă a fost exclus de la Împărtăşanie de episcopul locului (can.32 apostolic; 29 Cartagina; 4 Antiohia).

Administrarea Sfintei Taine a Mărturisirii, conform canonului 6 al Sfântului Grigorie de Nyssa, “… s-a transmis nouă … prin predania moştenită de la părinţi …”.

Epitimia sau canonul este un “instrument spiritual pentru îndreptarea vieţii sau aducerea ei la nivelul legii morale”.

Prin aplicarea canonului de pocăinţă se trezeşte conştiinţa penitentului şi-i indică calea de îndreptare. Canonul implică însă şi o cercetare, pedeapsă. De fapt, însuşi cuvântul epitimie () înseamnă ceartă, pedeapsă. Prin epitimie, penitentul nu ispăşeşte păcatul pentru a satisface dreptatea divină, după cum spun romano-

6

catolicii, ci are posibilitatea de îndreptare, de vindecare. Este certat, pedepsit ca să se îndrepte, să se vindece de patima păcatului. După cuvântul canonului 96 al Sinodului VI ecumenic, pe cei păcătoşi “… cu epitimie potrivită părinteşte îi vindecăm..”

Dispoziţiile şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe vorbesc despre epitimii ca medicamente sau remedii, iar nu ca pedepse. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că în scaunul mărturisirii “stă medicul, care tămăduieşte, iar nu judecătorul care osândeşte; aici nu se cere pedepsirea păcatosului, ci se acordă iertarea păcatelor”.

Canonul 2 al Sfântului Vasile cel Mare ne îndrumă, în acest sens, afirmând că “…nu trebuie să se întindă pocăinţa lor până la moarte, că să se primească după un termen…, dar vindecarea să se hotărască nu după un timp, ci după chipul pocăinţei”.

În baza dispoziţiei canonului 52 apostolic, “episcopul sau preotul care nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl leapădă, să se caterisească; căci mâhneşte pe Hristos, Cel ce a zis: bucurie se face în cer pentru un păcătos, care se pocăieşte…”.

Sfinţii Părinţi şi canoanele Bisericii au ţinut seama de mai mulţi factori, ca de pildă:

a) fizic (sănătatea fizică a penitentului); b) psihic – sănătatea psihică a penitentului; c) vârsta; d) condiţiile sub care s-a făptuit păcatul deliberat

sau silit de împrejurări nefericite; e) condiţia socială; f) profesia; g) gradul de sinceritate în mărturisirea păcatelor; h) consecinţele sau urmările păcatelor, pentru individ şi

societate etc.Împărţirea şi aplicarea epitimiilor diferă atât la Sfinţii

Părinţi cât ţi în legislaţia canonică a Bisericii. Unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii, în special Sfântul Vasile cel

Mare, împart epitimiile în două categorii: a) mari şi b) mici, potrivit păcatului săvârşit. După mărturia partiarhului Nicolae al Constinopolului,

cuprinsă în canonul 9, cel ce a primit o epitimie mică, “este lipsit de binecuvântarea care se dă în Biserică”.

De pildă pentru păcatul adulterului – raportul intim al soţului cu o femeie străină sau al soţiei cu un bărbat străin – epitimiile date de Sfinţii Părinţi diferă. Pentru cei care au săvârşit această încălcare canonică, adulterul, Sfântul Grigorie de Nyssa, prin canonul 4, le aplică următoarea pedeapsă: “Şase ani să fie scoşi cu totul de la rugăciuni, iar şase ani să participe numai la

7

ascultarea rugăciunilor şi alţi şase ani să se roage întru pocăinţă…”.

Un alt principiu canonic de bază – afirmat de legislaţia canonică a Bisericii Ortodoxe – care a constituit o normă generală, o călăuză canonică pentru duhovnici în aplicarea epitimiilor, a fost acela că prin administrarea canonului de pocăinţă trebuie să se urmărească îndreptarea penitentului.(canonul 102 Sinodului VI ecumenic)

După îndemnul Sfinţilor Părinţi, duhovnicul trebuie să administreze fiecărui penitent doctoria duhovnicească, potrivit păcatelor săvârşite de aceştia.

După canonul 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, duhovnicul poate să oprească de la Sfânta Împărtăşanie pe cel care a săvârşit păcate grele ascunse, dar nu are voie să interzică intrarea în biserică.

În privinţa fixării epitimiilor, rânduielile statornicite de Părinţii Bisericii constituie norme călăuzitoare şi pentru duhovnicii zilelor noastre.

În Biserica primară, obiceiul multor norme canonice l-a format şi modul de organizare a penitenţei. Despre sistemul penitenţial, cu cele patru grade de penitenţă din Biserica primară, fac menţiune expresă şi următoarele canoane: 11 al Sfântului Grigorie de Neocezareea; 11 al Sinodului I ecumenic; 25 şi 75 ale Sfântului Vasile cel Mare; 4, 5 şi 6 ale Sinodului de la Ancira; 2 şi 19 ale Sinodului de la Laodiceea, etc.

Prima treaptă a penitenţei s-a numit , fletus, luctus = plângere. Cei ce se găseau în acest grad de penitenţă se numeau (flentes), adică plângători. Ei stăteau înaintea uşii Bisericii şi, plângând, rugau pe credincioşi să se roage pentru dânşii.

Treapta a doua se numea auditus), adică ascultare. Ascultătorii (audientes) stăteau în pridvorul bisericii şi rămâneau aici până la rugăciunea pentru catehumeni, când erau obligaţi să iasă din biserică.

A treia treaptă se numea prosternare (prostatio, humiliatio). Aceştia – prosternaţii –aveau voie să stea în biserică împreună cu credincioşii, dar numai în genunchi, din care cauză se numeau îngenunchetori. După rostirea rugăciunii pentru catehumeni, îngenunchetorii părăseau biserica.

A patra treaptă a penitenţei s-a numit (statio, consistentia), adică starea împreună. Împreunăstătătorii stăteau în biserică laolaltă cu credincioşii, până la terminarea Sfintei Liturghii, dar nu se puteau împărtăşi.

Despre răstimpul penitenţei petrecut în aceste trepte, canoanele vorbesc în diferite chipuri. După unele canoane, penitentul trebuia să petreacă cel puţin 15 ani, pentru ca să se poată

8

învrednici de Sfânta Împărtăşanie. Durata penitenţei se putea reduce doar de episcopul locului. Canonul 5 al Sinodului de la Ancira prevede ca “episcopii … să aibă putere ca cercetând felul întoarcerii lor să-i trateze mai blând sau să prelungească şi mai mult timpul de pocăinţă”.

Canonul 12 al Sinodului I ecumenic confirmă şi întăreşte această dispoziţie, dispunând ca toţi cei care vor arăta îndreptare.

În privinţa efectelor canonice ale pocăinţei , trebuie reţinut următoarele:

a) în cazul penitenţilor, efectele dezlegării de păcate constă în redobândirea statutului de membru activ al Bisericii. Clericul sau mireanul, care nu are această dezlegare şi ar îndrăzni să meargă în alt oraş (can. 12 apostolic), se va afurisi, ca unul “care a minţit şi a amăgit Biserica lui Dumnezeu”(can. 13 apostolic). Aşadar, cel în cauză nu mai figurează ca membru al Bisericii. b) cei care nu au primit dezlegare de păcate nu pot fi împărtăşiţi. După cum s-a putut constata, canoanele 10 I ec.; 16 IV ec.; 102 VI ec.; 2, 5 şi 7 Ancira; 6 şi 43 Cartagina; 2, 54, 74, 84 şi 85 Sfântul Vasile cel Mare; 4, 5 şi 7 Sfântul Grigorie de Nyssa; 3 Sfântul Atanasie cel Mare; 3 Ioan Postitorul cer oprirea pentru un timp limitat sau nelimitat de la Sfânta Împărtăşanie, a celor care s-au făcut vinovaţi de păcate grele.

c) graţierea acordată de către episcopii eretici, persoanelor care au fost pedepsite de către episcopii ortodocşi este lovită de nulitate. Conform canonul 5 al Sinodului III ecumenic, dezlegările date de episcopii eretici sunt “împotriva canoanelor … şi fără folos … şi întru nimic mai puţin să rămână decât cei caterisiţi”.

9